LECȚIA 1: Țara Sfânta în vremea Mântuitorului Hristos

Țara Sfântă mai este cunoscută în Sfânta Scriptură cu denumirea de Canaan sau Pământul
Făgăduinței. Este cunoscut astăzi ca și statul ISRAEL.
Ocupațiile de bază ale evreilor erau: cultivarea pământului și creșterea animalelor.
În vremea Mântuitorului, Tara Sfântă era împărțită în 3 provincii (Galileea în nord,
Samaria în centru, respectiv Iudeea în sud).
Domnul Iisus Hristos S-a născut în cetatea Betleem din Iudeea, dar și-a petrecut copilăria
în orașul Nazaret. De accea I se spunea Nazarineanul sau Galileeanul.
Activitatea Mântuitorului s-a desfășurat îndeosebi în Galileea, unde se află locuri de mare
însemnătate pentru creștinism: Cana Galileii, Capernaum, muntele Tabor.
Sărbătoarea săptămânală a evreilor era Sabatul.
În perioada Mântuitorului, Țara Sfântă se afla sub dominația Imperiului Roman.
Mântuitorul Hristos a respectat sărbătorile evreiești.
Râul cel mai important din Țara Sfântă este Iordanul.

Cele mai importante 3 sărbători din Vechiul Testament erau:

- Paștile (care pentru evrei nu înseamnă Învierea Domnului, ci eliberarea lor din Egipt și
întoarcerea în Israel prin Moise)
- Cincizecimea (care la evrei nu este același lucru cu Rusaliile – momentul în care
Apostolii au fost învățați într-o clipă toate limbile străine pentru a putea răspândi în toată
lumea Evanghelia – Vestea cea Bună, ci reprezintă sărbătorirea primirii de către Prorocul
Moise a Celor 10 Porunci – Decalogul pe Muntele Sinai)
- Sărbătoarea Corturilor (care comemorează cei 40 de ani petrecuți de către evrei
peregrinând prin deșertul Sinai în drumul lor dinspre Egipt către Israel – drum ce putea fi
mult mai scurt, însă, din cauza răzvrătirii lor împotriva lui Moise, Dumnezeu nu i-a lăsat
să pătrundă în Israel decât pe fiii lor, nu pe ei)

Râul Iordan izvorăște din Liban și traversează Lacul Ghenizaret (ce mai este numit și Marea
Tiberiadei sau Marea Galileei) pentru a se vărsa apoi în Marea Moartă.
Marea Moartă are cea mai sărată apă; de aceea aici nu trăiesc pești aproape deloc, ea fiind
denumită „Marea Moartă”.
ORAȘUL IERUSALIM
Considerat cândva centrul lumii, etern revendicat de iudei, creștini și musulmani ca oraș
sacru al propriei religii, Ierusalimul este loc de pelerinaj la trei dintre cele mai venerate locuri din
lume: Zidul Plângerii (iudei), Biserica Sfântului Mormânt (creștini), Domul Stâncii (musulmani).
Ierusalimul a mai fost numit în istorie și Orașul de Aur, Orașul Sfânt, Țara lui Israel,
Orașul lui David, Orașul Păcii.
Este și un oraș al neînțelegerilor, palestinienii revendică partea estică a Ierusalimului, pe
care îl doresc capitala noului lor stat independent, în timp ce Israelul îl consideră capitala sa
unică pentru eternitate.
Pentru evrei, Ierusalimul este reprezentat ca locul în care Avraam a vrut să-l sacrifice pe
Isaac, al gloriei lui David și a templului lui Solomon.
Pentru creștini, este orașul lui Iisus, al ultimelor Lui zile pe pământ, al Cinei cele de
Taină, al crucificării și Învierii.
Pentru arabi, este al treilea loc sfânt, după Mecca și Medina, unde profetul Mahomed s-
a înălțat la cer.
În decursul istoriei sale de 5000 de ani, orașul Ierusalim a fost distrus de două ori,
asediat de 23 de ori, atacat de 52 de ori și de 44 de ori capturat sau recapturat.
 LECȚIA 2: Naşterea şi copilăria lui Iisus Hristos

Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut, în istorie, la plinirea vremii (Galateni 4,4), din
dragostea lui Dumnezeu Tatăl (Ioan 3, 16)din nevoia de mântuire a omului (Romani 5,8-16) şi
pentru ca lumea care prin păcat pierduse comuniunea primordială cu Dumnezeu, să fie
îndreptată, ridicată din cădere, aşezată din nou în viaţa harică, în care omul să fie în legătură
strânsă, şi un dialog neîncetat cu Dumnezeu (Romani 5,18; I Corinteni 15, 22).
Din Sfintele Evanghelii cunoaştem că Mântuitorul S-a născut în timpul regelui Irod cel
Mare (Matei 2, 1; Luca 1, 5), în cel de-al 23-lea an al domniei împăratului roman Octavianus
Augustus Caius Iulius Caesar, în al 749-lea an de la întemeierea Romei, cu câţiva ani înainte de
anul întâi al erei noastre, eră pe care toate popoarele civilizate o socotesc din ziua în care El S-a
născut[4], pe vremea când Palestina era o provincie romană, iar Quirinius ocârmuia Siria (Luca
2, 1-2), Palestina aparţinea, conform împărţirii teritorial-administrative, de Imperiul Roman.
Părinţii Săi după trup, au fost Iosif şi Maria. Iosif, de loc din Nazaretul Galileii (Ioan 1,
45), fiu natural al lui Iacov (Matei 1, 16), din neamul lui David (Luca 2, 4), era de meserie
tâmplar. Maria, mama Lui, după tradiţie s-a născut din părinţii Ioachim şi Ana şi a fost unicul lor
copil,la bătrâneţe. De mică închinată Domnului, a fost lăsată la templu, de la vârsta de trei ani.
După părinţii săi, ea provenea din neamul Împărătesc a lui David.
După Sfânta Evanghelie de la Luca (2, 1-2), Mântuitorul lumii S-a născut pe timpul
efectuării în Ţara Sfântă a unui recensământ, poruncit de Cezarul Augustus şi coordonat de
Quirinius ocârmuitorul Siriei, de care ţinea şi regatul lui Irod. Sfântul Luca precizează că acest
recensământ a fost mijlocul de care s-a servit Providenţa pentru a-i aduce pe Sfânta Fecioară
Maria şi pe dreptul Iosif din Nazaret la Betleem, unde, potrivit proorociei lui Miheea 5, 1, trebuia
să se nască Hristos.
Acest recensământ al Imperiului s-a făcut, desigur, în vederea unei juste repartizări a
impozitelor. Desigur că acest recensământ nu s-a putut realiza deodată în toate provinciile
Imperiului. Făcând cunoscută porunca stăpânului de la Roma, Irod, a cerut la rândul său, ca
supuşi săi să se înscrie, fiecare în oraşul de obârşie de unde provenea. Referitor la acest fapt
Sfântul Evanghelist Luca afirmă: „Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret în Iudeea
în cetatea lui David, care se numeşte Betleem pentru că el era din casa şi seminţia lui David.
Ca să se înscrie împreună cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată” (Luca 2, 4-5).
 Împlinind porunca, Iosif a luat şi pe Maria, logodnica lui, căci şi ea era din neamul lui
David. De la Nazaret la Betleem este o cale de aproape o sută cincizeci de kilometri[6]. Când au
ajuns ei in Betleem, un orăşel nu prea mare, era plin de oaspeţi, cetăţeni din Palestina imperiului
roman, chemaţi de aceeaşi poruncă. Cei care au venit însă mai devreme, au găsit adăpost. Când
Iosif şi Maria au ajuns la Betleem nu au mai găsit nici un loc şi aşa ceva, fără îndoială s-a
petrecut şi cu alţii. Atunci căutându-şi ei lăcaş să înnopteze, au găsit un staul de vite, în jurul
căruia erau nişte păstori.
Staulul se găsea în partea cea mai îndepărtată a oraşului. Din ieslea staulului au făcut un
pat pentru tânăra Maria. „Iar pe când erau ei acolo s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a
născut pe Fiul său Cel Unul Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu era loc pentru ei
în casa de oaspeţi” (Luca 2, 6-7). Iar îngerul Domnului, de faţă şi el, a grăit: „Nu vă temeţi: căci
iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul. Căci vi s-a născut azi
Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Apoi, s-a văzut o
mulţime de oaste cerească, împreună cu îngerul, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă întru
cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire ! (Luca 2, 14).
Cuprinşi de spaimă, dar şi de măreţia aceasta cu totul neobişnuită la naşterea unei făpturi,
păstorii au îngenuncheat şi şi-au plecat capetele în faţa Celui Nou Născut. Naşterea aceasta, cu
semnele ei, cu totul neobişnuite, avea să tulbure cu totul neînţelesele orânduirii ale firii noastre.
Steaua aceea, care o vor căuta credincioşii tuturor veacurilor, a apărut pe cer nu ca un fenomen
obişnuit, ci ca un semn spre care lumea timpului privea cu nedumerire, dar şi cu nădejde. Ea a
rămas în istoria lumii, iar cei trei magi nu fac altceva decât să-i prelungească fiinţa peste veac.
Între magi şi stea, e greu să se mai facă deosebire, ci ei vor rămâne veşnic împreună. Şi vor
rămâne aşa până la sfârşitul veacurilor, mărturii veşnice ale Naşterii lui Iisus Hristos.
Călăuziţi de stea, magii, de pe lângă ţărmurile Mării Caspice, au plecat în căutarea ei şi
au sfârşit prin a se închina şi ei în faţa Noului Născut, aducându-i daruri de seamă, „daruri
împărăteşti”, cum spune evanghelistul. I-au adus aur, smirnă şi tămâie.
Ghicitori în stele şi încrezători prin înţelepciunea omenească, magii s-au închinat în faţa
Pruncului din staulul Betleemului, dorind parcă să ne spună că, oricât de mare ar fi înţelepciunea
noastră, ea nu va putea nicicând depăşi înţelepciunea şi învăţătura pe care Noul Născut o aducea.
Iisus Hristos S-a întrupat şi S-a născut din Fecioara Maria, nu după ordinea firii, ci mai presus de
fire. Conceperea s-a făcut prin lucrarea Duhului Sfânt, iar prin naştere nu s-a stricat fecioria
Maicii Domnului. Născătoarea de Dumnezeu a fost fecioară înainte de naştere şi a rămas fecioară
şi în timpul naşterii şi după naştere, pentru totdeauna.Despre fecioria Mariei până la concepţie, în
timpul acesteia şi la naştere, mărturisesc locul de la Isaia 7, 14: „Iată Fecioara va lua în pântece
şi va naşte Fiu, care se va numi Emanuil (Dumnezeu este cu noi).
În noaptea naşterii Domnului, firea întreagă, s-a cutremurat de măreţia Betleemului, toată
făptura s-a plecat smerită în faţa celui mai sărac leagăn din lume în care s-a născut Copilul Sfânt,
Fiul lui Dumnezeu.
Numai regele Iudeii nu s-a bucurat în această noapte, fiind plin de ură se temea pentru
Noul Născut, pe care nici nu-l văzuse, se temea de semnul ceresc. Atunci i-a chemat pe magi în
ascuns şi a aflat de la ei în ce vreme s-a arătat steaua. „Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis:
Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca,
venind şi eu, să mă închin Lui” (Matei 2, 7-8). Apoi magii au plecat şi steaua pe care o văzuseră
la răsărit mergea înaintea lor până s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Însă mâna lui
Dumnezeu veghea asupra Pruncului a cărui viaţă era în primejdie şi un înger, arătându-se
magilor, îi sfătuii să nu se mai întoarcă pe la curtea lui Irod şi ascultând ei s-au întors în ţara lor,
luând altă cale. O astfel de poruncă a primit şi bătrânul Iosif, căruia îngerul Domnului i-a
poruncit: „Scoală, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce îţi voi spune
eu, căci Irod va să caute pruncul ca să-L ucidă” (Matei 2, 13).
După opt zile de la naştere, Noul Născut, a primit după datina iudaică, tăierea împrejur,
punându-I-se numele de Iisus care înseamnă Mântuitor. Şi după ce au săvârşit toate s-au întors în
Galileea, în oraşul lor, Nazaret, „iar copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de
înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2, 52).
Iisus şi-a petrecut primii doi ani şi jumătate în Egipt, însă nu există nici un temei despre
viaţa lui Isus din această perioadă. De la întoarcerea din Egipt şi până la botez, Iisus a crescut în
Nazaret, ajutându-l pe Iosif la lucrul său.
Singurul amănunt mai concret despre anii petrecuţi de Iisus în Nazaret a fost păstrat de
către evanghelistul Luca. Este vorba de acel episod când Iisus avea doisprezece ani. Acest episod
reliefează de pe acum chemarea Lui ca Învăţător al noului Aşezământ. Fără îndoială, amănuntul
i-a fost dat de Fecioara Maria.
Au mai scris şi alţii despre această vârstă necunoscută, dar merită crezare. Aceasta reiese
din faptul că Sfintele Evanghelii nu cuprind viaţa unui om, ci Învăţătura Lui, legea Lui, care
constituie Aşezământul Bisericii creştine. Evangheliştii nu scriu viaţa lui Iisus, ci învăţătura Lui,
Evanghelia Lui.
Tot din episodul evanghelistului Luca, mai reiese un adevăr: „Iar Copilul creştea şi Se
întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui.” (Luca 2,
40).

LECȚIA 3: BOTEZUL DOMNULUI

Praznicul Botezului Domnului este sărbătorit la 6 ianuarie. El este numit în popor

şi Boboteaza, iar în limbaj teologic-liturgic are şi denumirile de Teofanie sau Epifanie (Arătarea
Domnului). Mântuitorul Iisus Hristos a crescut în Galileea, în cetatea Nazaret, tăinuindu-Şi
înaintea oamenilor puterea şi înţelepciunea dumnezeirii Sale până la vârsta de 30 de ani, pentru
că la iudei se socotea a fi o necuviinţă, ca să primească cineva vrednicia de învăţător sau de preot
înainte de 30 de ani.
De aceea, nu Şi-a început Hristos propovăduirea până la acea vârstă; ci locuia în Nazaret
cu Preacurata Sa Mamă şi cu Dreptul Iosif, care era tâmplar şi cu el împreună Se şi ostenea la
lucrul tâmplăriei. Dar, murind Dreptul Iosif, Domnul lucra singur cu mâinile Sale, câştigând
hrană pentru Sine şi pentru Preacurata Sa Mamă, ca să ne înveţe pe noi a nu ne lenevi, nici a
mânca pâinea în zadar.
Împlinind 30 de ani şi venind vremea să Se arate lui Israel, atunci ,,a fost cuvântul lui
Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie”, trimiţându-l să înceapă a boteza cu apă. Şi i-a
dat lui şi un semn, după care putea să-L recunoască pe Mesia, Cel ce atunci venise în lume,
precum singur Botezătorul ne spune, zicând: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis:
Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu
Duh Sfânt” (Ioan 1, 33).
Deci, ascultând Sfântul Ioan cuvântul lui Dumnezeu, a venit la râul Iordan, propovăduind
botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, el fiind acela despre care zisese prorocul Isaia mai
înainte: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I
cărările” (cf. Ioan 1, 23; Isaia 40, 3). Şi veneau la el oameni din toate ţinuturile Iudeei şi ale
Ierusalimului şi se botezau în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele.
 Atunci, a venit la Iordan şi Iisus, din Galileea, ca să fie botezat de către Ioan. Iar în acea
vreme, Ioan tocmai spunea poporului: „Vine după mine Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt
vrednic să-I dezleg curelele încălţămintelor Lui. Că eu v-am botezat cu apă, iar Acela vă va
boteza cu Duhul Sfânt” (cf. Luca 3, 16). Deci, a venit Iisus să Se boteze, deşi nu îi trebuia
Botezul, ca Unul Care era curat şi neîntinat, născut din Preacurată şi Preasfântă Maică-Fecioară,
fiind El Însuşi izvorul a toată curăţia şi sfinţenia.
Însă, ca Cel ce a luat asupra Sa păcatele lumii întregi, ca „Miel al lui Dumnezeu, Care
ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), a venit la râu, ca să le spele pe ele cu botezul pocăinţei. A
venit la ape, ca să sfinţească firea apelor; a venit să Se boteze, ca să ne pregătească nouă
scăldătoarea Sfântului Botez; a venit la Ioan, ca acesta să fie pentru El martor nemincinos, ca
unul care a văzut pe Duhul Sfânt pogorându-Se peste El când Se boteza, şi a auzit glasul Tatălui
din cer.
Şi L-a cunoscut Ioan cu duhul şi se smerea pe sine, zicând: „Eu am trebuinţă să fiu
botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” (Matei 3, 13). Şi Ioan avea trebuinţă cu adevărat de botezul
cel de la Domnul, ca unul care era în păcatul neascultării, cel adus de Adam asupra a tot neamul
omenesc. Dar Domnul a zis către el: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată
dreptatea” (Matei 3, 15).
Ca şi cum ar fi zis: „Mi Se cade Mie să împlinesc şi această poruncă a lui Dumnezeu”. Că
poruncă a Lui era cu adevărat botezul lui Ioan, precum tâlcuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur.
Şi s-a botezat Iisus fiind de 30 de ani, de vreme ce la vârsta de 30 de ani oamenii se
pleacă mai cu uşurinţă la tot păcatul, după cum grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cea dintâi
vârstă, a copilăriei, are multă neştiinţă şi nebunie; cea de a doua vârstă, a tinereţilor, cu poftă
trupească se aprinde; iar cea de treizeci de ani, vârsta bărbatului desăvârşit, aceasta robeşte pe
om tuturor păcatelor. De aceea, şi Hristos Domnul a aşteptat până la această vârstă ca să Se
boteze, ca la toate vârstele să împlinească voia Domnului şi să sfinţească firea noastră şi să ne
dea putere ca să biruim patimile şi să putem scăpa de păcatele cele de moarte.”
Iar, după Botezul Său, Domnul a ieşit îndată din apă, adică n-a zăbovit în apă. Sfântul
Ioan Botezătorul, pe cel pe care îl boteza, îl afunda în apă până la grumaji şi-l ţinea aşa până ce
îşi mărturisea toate păcatele şi atunci îl lăsa pe el şi ieşea din apă. Dar Hristos, fiind fără de păcat,
n-a zăbovit în apă; de aceea Evanghelia zice că a ieşit îndată din apă (cf. Marcu 1, 10).
 Şi ieşind Domnul din ape, I s-au deschis Lui cerurile, strălucind de sus o lumină în chip
de fulger, iar Duhul lui Dumnezeu S-a coborât peste El, în chip de porumbel (cf. Marcu 1, 10).
Că, precum în zilele lui Noe micşorarea apelor a vestit-o porumbelul, tot aşa şi aici, micşorarea
păcatului s-a vestit prin chipul porumbelului.
Şi Duhul Sfânt S-a arătat în acest chip, fiindcă această pasăre este curată şi iubitoare de
oameni şi blândă şi fără răutate şi nu stă în locuri întinate. Aşa şi Duhul Sfânt este izvor al
curăţiei, izvor adânc al iubirii de oameni, învăţător al blândeţilor, vistier al bunătăţilor şi fuge de
la cel ce se tăvăleşte în mocirla păcatului, fără de pocăinţă.
Şi pogorându-Se Duhul Sfânt, ca un porumbel, peste Iisus Hristos, s-a auzit un glas din
cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Acesta era
glasul Tatălui din cer, care întregea descoperirea Preasfintei Treimi. Astfel, sărbătoarea se
numeşte pe drept şi Epifanie sau Teofanie, adică Arătare, pentru că, pe de o parte, Iisus Hristos
Se arată lumii, fiind mărturisit de Prorocul şi Botezătorul Ioan, iar pe de altă parte Se arată lumii
pentru întâia dată în chip limpede taina Sfintei Treimi, cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi
calea mântuirii, aşa cum ne arată şi Troparul sărbătorii:
În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat; că glasul Părintelui
a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea
cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, slavă Ţie.

LECȚIA 4: Iisus Hristos, Mântuitorul lumii