CAPITOLUL I

SCURTE NOŢIUNI DESPRE CALENDAR

1 . Introducere. Timpul ca dimensiune a vieţii Bisericii

Viaţa omului se scurge în timp, între cele două termene sau hotare fatale
ale ei: naşterea şi moartea.
Ca şi spaţiul, timpul este o dimensiune a existenţei, cadru firesc al vieţii
omului. În concepţia creştină timpul a fost creat odată cu lumea. „Mundus non
factus est in tempore, sed cum tempore” (Lumea n-a fost făcută în timp, ci odată
cu timpul), zice Fericitul Augustin1.
Din punct de vedere teologic, Hristos-Mântuitorul este nu numai
Întemeietorul şi Capul nevăzut al Bisericii, ci şi axa timpului, centrul istoriei
religioase a omenirii. Înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era orientată
mesianic spre El, era timpul de aşteptare, de prefigurare. După Întruparea Lui, a
început vremea plinirii („plinirea vremii”, Efes. I, 10). El dă adevăratul conţinut
al istoriei, e veşnic prezent în timp, ca Dumnezeu întrupat, ca Unul Care a fost în
acelaşi timp „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul...» şi
Care acum „sus şade lângă Tatăl şi cu noi este în chip nevăzut...”2. Deoarece El
este veşnic prezent în Biserică şi istorie, memorialul liturgic din cadrul cultului
bisericesc nu este numai amintirea trecutului, ci el ne face prezente şi
contemporane evenimentele din trecut şi ne sugerează pe cele din viitor
(eshatologie). În marile sărbători ale Mântuitorului (Crăciun, Paşti etc.) devenim
un fel de martori oculari ai evenimentelor comemorate, devenim contemporani
cu ele. Fiecare act divin din iconomia mântuirii a avut loc odată, într-un anumit
moment al istoriei, dar se oferă, devine continuu prezent în Taine, în misterul
liturgic. „În vremea aceea (in illo tempore)” de la începutul fiecărei pericope

1
P.L., t. XLI, col. 322;
2
Liturghierul, rugăciunea dinainte de împărtăşire;
-1-
evanghelice citite la Liturghie reprezintă timpul sfinţit, veşnicul prezent (acum)
din dimensiunea liturgică a timpului3.
Deşi în fond timpul este o noţiune abstractă, fiind indivizibil, omul a
simţit, nevoia să-1 concretizeze şi să-1 măsoare, adică să-1 împartă printr-un șir
de mișcări succesive şi subdiviziuni periodice (care se succed la termene
regulate), în care să se încadreze atât viaţa sa gospodărească (materială), cât și
cea religioasă. Acestea sunt consemnate în calendarul de care ne servim pentru
măsurarea şi divizarea timpului şi despre care vom vorbi în cele ce urmează.

2. Ce este calendarul?
Cunoştinţe elementare de astronomie şi cronologie
Calendarul este un sistem de măsurare a timpului, care indică durata şi
subdiviziunile lui. Termenul de calendar vine de la cuvîntul latinesc calendae
(de la  = a chema, a convoca, lat. calare sau calere), prin care romanii
indicau în general prima zi a fiecărei luni, când toţi cetăţenii erau chemaţi
(convocaţi) în adunarea publică din forum, pentru a li se aduce la cunoştinţă,
prin viu grai, lucruri de interes public-cetăţenesc.
Primele calendare au luat naştere din nevoia pe care au simţit-o oamenii
de a-şi fixa în timp sărbătorile religioase şi de a introduce o regularitate
periodică în ocupaţiile lor din viaţa zilnică. Ele se întemeiază pe mişcarea
astrelor pe bolta cerească, şi mai ales a Lunii și a Soarelui, cei doi luminători ai
cerului, făcuţi de Dumnezeu şi puşi de El „să fie semne, ca să deosebească
anotimpurile, zilele şi anii”, precum zice Cartea Sfântă (Facere I, 14. Cf. şi Sirah
XLIII, 1-12). În legătură cu traiul şi ocupaţiile omului, s-a ales ca unitate
mijlocie de măsură a timpului ziua solară medie, adică intervalul de timp dintre
două treceri consecutive ale Soarelui la meridian sau cât ţine o rotaţie completă
a pământului în jurul axei sale. Ca orice unitate de măsură, ziua solară medie are
şi ea multiplii şi submultiplii ei, şi anume:

3
Cf. P. Evdokimov, L᾽Orthodoxie, Neuchâtel, (Suisse), 1965, pp. 206-208, 241;
-2-
 a) Orele (ceasurile), minutele şi secundele de timp: ziua e împărţită în 24
ore, ora în 60', minutul în 60";
b) Săptămîna, adică intervalul de timp dintre două faze consecutive ale
Lunii de pe cer: dintre luna nouă şi primul pătrar, sau de la pătrarul prim la lună
plină, de la lună plină la pătrarul ultim ş.a.m.d., interval care durează
aproximativ şapte zile;
c) Luna lunară (ori sinodică), adică intervalul de timp care îi trebuie lunii
de pe cer să facă o rotaţie completă în jurul Pământului şi să revină la aceeaşi
fază: de la lună nouă la lună nouă, de la lună plină la lună plină, adică
aproximativ 29 1/2 zile (exact: 29 zile, 12 ore, 44 minute şi 2, 9 sec.);
d) Anul tropic, solar sau astronomic, adică intervalul de timp în care
Pământul face o rotaţie completă în jurul Soarelui sau răstimpul dintre două
treceri consecutive ale Soarelui la echinocţiul de primăvară. Ca şi ziua solară,
anul tropic este în legătură cu ocupaţiile omului, readucând în aceeaşi ordine
anotimpurile. El are aproximativ 365 de zile şi 1/4, sau exact: 365 zile, 5 ore, 48
minute şi 45-46 secunde.
Deoarece anul tropic nu se compune dintr-un număr exact de zile, n-a
putut fi luat ca unitate de măsură, pentru că atunci ar fi trebuit ca una din zile să
aparţină la doi ani consecutivi. De aceea s-a adoptat ca unitate de măsură anul
civil sau calendaristic, care în fond e un an convenţional, obţinut din anul tropic
prin înlăturarea fracţiunii de zi. Şi deoarece anul civil nu coincide exact cu cel
tropic (astronomic), s-a căutat să se aducă din timp în timp corectări
calendarului, în diferite moduri, pentru a se restabili coincidenţa anului civil cu
anul astronomic. Aşa s-a născut problema calendarului. Greutatea de care se
izbeşte adică orice calendar sau orice sistem de înregistrare și de măsurare a
timpului este să se găsească o modalitate sau o formulă, după care anul civil-
calendaristic, care e întrebuinţat în uzul zilnic şi care operează numai cu zile
întregi, să fie adus în acord cât mai mult cu anul tropic sau ceresc. Cea mai bună
formulă calendaristică va fi deci aceea care va izbuti să facă aşa, ca durata anului

-3-
calendaristic să echivaleze cât mai mult posibil cu durata exactă a anului ceresc
sau tropic.
Cele mai vechi popoare cunoscute în istorie au avut calendare lunare,
adică şi-au întocmit calendarele după Mişcarea de Rotaţie a Lunii în jurul
Pământului. Astfel, primul calendar egiptean a avut la bază anul lunar de 354
zile (12 luni de 29 și 1/2 zile). Grecii şi romanii aveau şi ei la început tot un
calendar lunar, adică organizat după mersul Lunii; la ei luna calendaristică avea
aceeaşi durata cu luna lunară, adică începutul ei coincidea, pe cât era cu putinţă,
cu Luna nouă. Un asemenea calendar folosesc şi acum musulmanii din Asia şi
Africa (arabii, iranienii, indonezienii ş.a.), în viaţa lor religioasă.
Alte popoare (ca, de exemplu, evreii) întrebuinţează un calendar mixt
(lunaro-solar).
Egiptenii au fost cei dintâi la care s-a folosit un calendar solar, adică
bazat exclusiv pe mişcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească, adică de fapt
pe Mişcarea de Revoluţie a Pământului. El a fost însă perfecţionat de romani,
prin Calendamd iulian, care stă la baza cronologiei moderne.

3. Originea calendarului creştin şi structura lui

Calendarul de care se serveşte astăzi atât toată lumea creştină, cât şi multe
din popoarele necreştine civilizate, este de origine romană (păgână). El e
alcătuit, la anul 46 î.Hr., de astronomul alexandrin Sosigene, pe vremea
împăratului roman Iuliu Cezar (100-44 î.Hr.), pentru care a şi fost numit
calendar iulian. Sosigene a întocmit cel dintâi calendar solar ştiinţific, adică un
calendar bazat numai pe mersul aparent al Soarelui şi pe cunoaşterea exactă a
mişcării corpurilor cereşti, conform datelor ştiinţei astronomice, care era pe
atunci în floare la Alexandria. Prin reforma calendaristică aplicată atunci în
cuprinsul Imperiului Roman, Sosigene, cunoscând durata exactă a anului tropic,
a restabilit mai întâi coincidenţa anului civil cu cel astronomic; apoi a stabilit
pentru viitor durata anului calendaristic la 365 zile; iar pentru că diferenţa, de 5
ore, 48 minute şi aproape 46 de secunde, cu care durata anului solar (tropic)
-4-
depăşeşte pe cea a anului civil sau calendaristic, în patru ani face aproape o zi, el
a hotărât să se adauge câte o zi în plus la fiecare patru ani. La fiecare patru ani
vom avea deci câte un an de 366 zile, numit an bisect (de la lat. bissextilis). În
felul acesta, coincidenţa (echivalenţa) anului civil cu anul astronomic trebuia să
se restabilească după fiecare 4 ani, sau 4X365 zile+1=1461 zile.
Totodată, Sosigene a păstrat împărţirea anului în 12 luni, dar acestea sunt
simple diviziuni arbitrare (convenţionale), căci durata lor nu are nimic de a face
c u mersul Lunii de pe cer; dintre acestea, unele au câte 30 de zile (şi anume:
aprilie, iunie, septembrie şi noiembrie), altele câte 31 de zile (și anume: ianuarie,
martie, mai, iulie, august, octombrie şi decembrie), iar una singură (februarie,
care pe atunci era ultima lună a anului) avea numai 28 zile în anii obişnuiţi
(ordinari sau comuni) şi 29 zile în cei bisecţi (din 4 în 4 ani). Denumirile lunilor
anului şi ale zilelor săptămânii, păstrate în limba noastră, sunt toate de origine
latină, aceleaşi care erau întrebuinţate pe vremea romanilor, cu excepţia
sâmbetei, de provenienţă iudaică (sabat), dar venită la noi tot prin filiera latină
(sabbatum).
În calendarul astfel alcătuit de către Sosigene, echinocţiul de primăvară
(adică unul din cele două momente din cursul anului când ziua este egală cu
noaptea) cădea atunci la 24 martie, iar începutul anului era socotit la 1 martie,
fiind apoi mutat, peste puţin timp, la 1 ianuarie4.
Calendarul acesta, întocmit de Sosigene şi întrebuinţat în Imperiul Roman
începând cu anul 46 î.Hr., a fost moştenit şi de creştini, care au introdus în el
sărbătorile specifice creştine şi sistemul de împărţire a lunilor în săptămâni
(grupe de câte şapte zile), moştenit de la evrei, înlocuind astfel octada romană
(grupa de opt zile) şi sistemul romanilor de numerotare inversă a zilelor lunii
prin împărţirea lor în calende, ide şi none.

4
Amintirea timpului când prima lună a anului era martie s-a menținut până astăzi în denumirile ultimelor patru
luni, din calendarul de azi, care indică ordinea lor numerică din vechiul calendar roman: septembrie, octombrie,
noiembrie și decembrie – lunile a șaptea, a opta, a noua și a zecea;
-5-
 4. Defectul originar al calendarului iulian, îndreptarea lui în Apus
Calendarul iulian astfel întocmit de Sosigene, socotind anul mediu de 365
şi 1/4 zile (365 zile şi 6 ore), neglija o mică diferenţă (de 11 minute şi 14-15
secunde pe an), cu care anul civil sau calendaristic era de fapt mai lung decât cel
tropic sau astronomic şi cu care deci calendarul rămânea în urmă faţă de acesta,
în fiecare an. Această mică diferenţă, imperceptibilă într-o viaţă de om, creşte cu
timpul şi devine perceptibilă în perioade mai mari de timp: în 128 de ani, ea se
ridică la o zi; în 384 de ani, la trei zile, şi aşa mai departe. Prin urmare, la fiecare
128 ani, anul civil al Calendarului iulian rămânea în urma celui astronomic cu o
zi, iar la fiecare 384 ani cu 3 zile. Această diferenţă, mărindu-se mereu cu
timpul, a început să fie observată mai ales datorită serbării Paştilor, a cărui dată -
variabilă de la un an la altul - este legată pe de o parte de un termen solar fix, şi
anume echinocţiul de primăvară, iar pe de alta de o dată variabilă, şi anume
Luna plină de primăvară (sau pascală), adică prima Lună plină de după
echinocţiu. (Despre data Paştilor şi variaţia ei în primele trei secole, vezi mai pe
larg la cap. despre sărbătoarea Paştilor).
În felul acesta, de ex., echinocţiul de primăvară, pe care Sosigene îl fixase
la 24 martie, peste 384 ani (adică pe vremea Sinodului I ecumenic) ajunsese să
cadă la 21 martie. Părinţii Sinodului de la Niceea (325), care s-au ocupat între
altele şi de problema uniformizării datei Paştilor, au observat acest lucru şi au
hotărât ca pe viitor să se considere ca dată a echinocţiului de primăvară ziua de
21 martie, dar fără să ia alte măsuri de prevenire a întârzierii pe viitor. De aceea,
după 128 ani de la Sinodul I ecumenic echinocţiul real de primăvară a căzut la
20 martie al Calendarului iulian, după alţi 128 ani la 19 martie ş.a.m.d.
În sec. XVI, diferenţa dintre echinocţiul real (astronomic) de primăvară şi
cel ipotetic (21 martie al calendarului iulian) ajunsese la 10 zile, ceea ce făcea să
se calculeze greşit şi luna pascală, deci şi data Paştilor. Această greşeală a
Calendarului iulian, semnalată încă din secolele XIII şi XIV de către
calendariştii apuseni şi răsăriteni (ca Roger Bacon, Nichifor Gregoras, Issac
Arghiros, Gheorghe Ghemist Pleton şi Nicolae Cusanus), a fost îndreptată în
-6-
Apus, prin „Reforma gregoriană” a calendarului, realizată (din iniţiativa
Sinodului din Trident) sub papa Grigore XIII la 1582, cu concursul astronomului
italian Luigi Lilio (Aloisius Lilius). S-au suprimat mai întâi cele 10 zile, cu care
anul civil rămăsese în urma celui astronomic, ziua de 5 octombrie 1582
devenind 15 octombrie. Astfel, s-a readus, în 1583, echinocţiul real de
primăvară la 21 martie, cum era în epoca Sinodului I ecumenic. În al doilea
rând, s-a hotărât ca, de aci înainte, dintre anii bisecţi seculari (1600, 1700, 1800
etc.) să rămână bisecţi numai cei care se împart exact la patru, iar ceilalţi să fie
socotiţi comuni (de 365 zile); de ex., 1600 şi 2000 vor fi bisecţi, pe când 1700,
1800 şi 1900 rămân comuni. Astfel, prin suprimarea, din când în când, a zilei a
366-a din anii bisecţi, se asigura pentru o perioadă mai mare de timp (cel puţin
pentru 3400 de ani) coincidenţa anului civil cu cel astronomic.
Îndreptarea calendarului prin „Reforma gregoriană” a fost aplicată treptat
(în cursul secolelor XVI-XVIII), de toate Bisericile şi statele catolice şi
protestante din Apus, calendarul astfel îndreptat fiind apoi adoptat chiar de unele
state asiatice şi africane necreştine, ca Japonia (1873), China (1912), Turcia
(1926), Egipt (1928) ş.a.

5. Îndreptarea calendarului în Răsărit

Bisericile Ortodoxe n-au acceptat însă reforma gregoriană din sec. XVI,
pentru motive de ordin confesional, socotind-o o unealtă disimulată a
propagandei şi a tendinţei catolice de prozelitism. Ele au menţinut mai departe
calendarul neîndreptat, care de aci înainte se va numi şi stil vechi sau ortodox,
prin opoziţie cu cel gregorian, numit şi stil nou sau catolic. De la 1582 înainte,
creştinătatea s-a împărţit deci în două mari grupe pe tema calendarului: Biserica
apuseană pe de o parte şi cea Răsăriteană-Ortodoxă de alta, mărindu-se cu încă
unul numărul de până aici al deosebirilor şi al motivelor de controversă dintre
ele. Cu timpul, diferenţa dintre cele două calendare - care la sfârşitul secolului
XVI era de 10 zile - a continuat să crească, încât după 1900 ea a ajuns să fie de
13 zile.
-7-
 Dar, începând de la sfârşitul secolului trecut şi până după Primul Război
Mondial, stilul nou a fost adoptat oficial în viaţa civilă din toate statele
popoarelor ortodoxe: în Bulgaria şi U.R.S.S. în 1918, în Serbia şi România în
1919, în Grecia la 1923. Atât faptul acesta, cât şi nevoia de uniformizare a
calendarului în toate domeniile vieţii publice, a făcut ca şi Bisericile Ortodoxe să
reflecteze la îndreptarea calendarului lor (religios sau bisericesc); de aceea, la
Congresul interortodox ţinut la Constantinopol în anul 1923, s-a hotărât
îndreptarea calendarului şi în Bisericile Ortodoxe, suprimându-se diferenţa de 13
zile, cu care Calendarul iulian rămăsese în urma celui îndreptat şi asigurându-se
coincidenţa anului civil cu cel astronomic, printr-un sistem de calculare
(suprimare) a anilor bisecţi, mult mai bun decât cel gregorian5, deoarece el
asigură coincidenţa anului calendaristic cu cel solar pe o perioadă de timp mult
mai mare (cca. 44.000 ani). Dar recomandările Congresului au rămas să fie
aplicate de fiecare Biserică Ortodoxă autocefală în parte, la momentul oportun,
adică atunci când împrejurările vor fi favorabile aplicării îndreptării
calendarului. De aceea, până acum au admis şi întrebuinţează calendarul
îndreptat următoarele Biserici:
a) Patriarhia Ecumenică din Constantinopol;
b) Bisericile din Grecia şi Albania;
c) Arhiepiscopia Ciprului;
d) Biserica Ortodoxă din Polonia;
e) Patriarhia Antiohiei;
f) Biserica Ortodox Română;
g) Patriarhia Alexandriei;
h) Mitropolia Ortodoxă din Cehoslovacia;
i) Biserica Ortodoxă din Finlanda;
j) Biserica din Bulgaria.

5
Dintre anii seculari (2000, 2100, 2200, etc.), vor rămâne bisecți numai cei ai căror cifră, împărțită cu 9, dă rest
2 sau 6, ceilalți fiind socotiți comuni; de ex., 2000 și 2400 sunt ani bisecți, pe când 2100, 2200, 2300, 2500, etc.
sunt comuni.
-8-
 Au rămas deci cu stilul vechi (calendarul iulian neîndreptat) Bisericile din
Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă şi Biserica din Serbia, la care se adaugă
călugării din mânăstirile de la Athos. Exemplul acestora a încurajat pe
credincioşii disidenţi de la noi şi din alte Biserici, care ţin încă stilul vechi,
numiţi stilişti sau calendarişti. Din pricina lor, chiar Bisericile Ortodoxe care au
adoptat calendarul îndreptat au hotărât prin consens să serbeze Paștile şi toate
sărbătorile legate de el ca dată, după Pascalia veche, adică odată cu Bisericile
rămase la calendarul iulian neîndreptat (a se vedea mai pe larg despre aceasta la
capitolul despre sărbătoarea Paştilor).

6. Situaţia actuală a creştinătăţii din punctul de vedere

al calendarului bisericesc
Din punctul de vedere al calendarului pe care îl întrebuinţează, lumea
creştină se află deci astăzi împărţită în trei mari grupe:
a) Bisericile Ortodoxe care întrebuinţează încă stilul vechi sau Calendarul
iulian neîndreptat, eronat, rămas cu 13 zile în urmă: Patriarhia Ierusalimului,
Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Belgradului;
b) Bisericile apusene (catolice şi protestante), care întrebuinţează stilul
nou, sau Calendarul îndreptat prin „Reforma gregoriană” aplicată integral (atât
pentru sărbătorile cu date fixe, cât şi pentru cele cu date variabile);
c) Între acestea, o situaţie intermediară o au Bisericile Ortodoxe care au
adoptat Calendarul îndreptat, după recomandările Conferinţei Interortodoxe de
la Constantinopol 1923 (între care şi Biserica Ortodoxă Română) şi care
folosesc un calendar mixt, adică stilul nou pentru sărbătorile cu date fixe şi
Pascalia pe stil vechi pentru sărbătorile cu date mobile, ca o concesie făcută
Bisericilor Ortodoxe rămase la stilul vechi.
Uniformizarea creştinătăţii ortodoxe în această privinţă nu se va putea
face decât atunci când cele trei Biserici ortodoxe autocefale rămase cu stilul
vechi, se vor hotărî şi ele să adopte Calendarul îndreptat conform datelor exacte

-9-
ale ştiinţei astronomice, calendar folosit acum nu numai de tot restul lumii
creştine, ci de aproape toată lumea civilizată.

*
**

După ce am văzut astfel calendarul sau sistemul actual de măsurare şi

împărţire a timpului, cu diferitele lui subdiviziuni, sistem folosit astăzi în mai
toată lumea civilizată, să vedem mai departe instituţiile (rânduielile) de cult, prin
care Biserica creştină Ortodoxă a reglementat viaţa religioasă a credincioşilor ei
în cadrul calendarului creştin. Şi deoarece viaţa omului şi a instituţiilor se
măsoară de obicei în ani, în cele ce urmează vom vorbi de fapt despre anul
bisericesc şi diferitele lui subdiviziuni (perioade liturgice, sărbători, posturi,
etc.).

- 10 -