Introducere în studiul istoriei creștinismului

Considerații generale

1. Obiectul istoriei
Termenul „istorie” își are originea în termenul grecesc |istoròa (verbul |istoréew - a
relata / a expune / a cerceta) transmis prin filiera latină (historia) în mai multe limbi moderne.
Istoria este știinţa care studiază dezvoltarea societăţii omeneşti în diversitatea şi complexitatea ei,
precum şi legile care guvernează această dezvoltare.
Cuvântul istorie trebuie analizat sub raport obiectiv şi subiectiv:
În sens obiectiv istoria cuprinde totalitatea evenimentelor petrecute în timp – istoria ca fapt.
În sens subiectiv istoria se ocupă cu cercetarea şi expunerea ştiinţifică a acestora. Obiectul de
studiu al istoriei ca ştiinţă îl reprezintă totalitatea evenimentelor istorice – istoria nu se ocupă doar
de expunerea evenimentelor, ci cercetează cauzele şi consecinţele lor. Istoria creştinismului – are
ca obiect de studiu Biserica creştină întemeiata de Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor si
organizată in mod vizibil de Apostoli. Biserica creştină – este o comunitate religios-morală,
dumnezeiască si omenească, în acelaşi timp, cu alte cuvinte teandrică.
Latura dumnezeiască – este dată de originea, învăţătura, spiritul, scopul şi puterile ei. Latura
omenească – o constitue membrii ei, manifestările şi formele ei de organizare. Istoria
creştinismului studiază numai latura umană a Bisericii, urmărind atât influenţa ei asupra omenirii,
cât si influenţa omenirii asupra ei.
De aceea Biserica are o istorie externă care priveşte raporturile ei cu statul, societatea şi
celelalte religii și o istorie internă, care priveşte aria ei de raspândire, organizarea ei, formularea
învaţaturii de credinţă, controversele interne, cultul, disciplina, literatura şi arta ei.
2. Definiția istoriei
Istoria creştinismului – se defineşte ca o ştiinţă istorică având drept scop – cercetarea şi
expunerea sistematică a vieţii Bisericii creştine întemeiată de Iisus Hristos sub variatele ei forme
de manifestare, privind dezvoltarea şi acţiunea ei internă si externă.
Cunoașterea și cercetarea documentelor în mod critic și comparativ conduce la
descoperirea adevărului istoric. De aceea, evenimentele istorice trebuie urmărite ținând cont de
cauzele, evoluția, legăturile și consecințele lor, pentru ca apoi să poată fi expuse sistematic pe
baza cercetării critice și obiective a documentelor. Pentru istoricul bisericesc, componenta
religioasă trebuie să joace un rol esențial întrucât cauzalitatea și finalitatea evenimentelor

1
desfășurate în Biserică se raportează la credința în existența lui Dumnezeu. De aceea, istoria
Bisericii creștine, întemeiată de Hristos și fundamentată pe învățătura Lui, cuprinde și fapte
dumnezeiești care nu pot fi explicate prin considerarea factorilor umani, ci primite ca un dat al
credinței.
Ca ştiinţă istorică, istoria creştinismului se bazează pe documente care sunt de mai multe feluri:
- originale sau directe
- derivate sau indirecte

- oficiale şi particulare
- scrise şi orale
- izvoare – divine - Sfânta Scriptură
– omeneşti creştine
necreştine
Principiul interdisciplinaritaţii este evident şi în cazul istoriei creştinismului. Disciplinele
apropiate şi complementare de istoria creștinismului sunt următoarele: Noul Testament,
Patrologia, istoria dogmelor, arheologia creştină, dogmatica, Dreptul bisericesc, liturgica.
Ştiinţe auxiliare – filologia, paleografia (citirea scrierii vechi), epigrafia, numismatica, heraldica
(cunoaşterea semnelor), diplomatica (citirea documentelor şi tehnica întocmirii lor), sfragistica
(cunoaşterea sigiliilor şi peceţilor), arheologia, geografia istorică, filosofia istoriei, istoria artei.
În strânsă legătură cu istoria creştinismului sunt: Bizantinologia (care se ocupă cu istoria
Imperiului Bizantin între 330-1453), Slavistica, (care studiază istoria popoarelor slave așezate în
Peninsula Balcanică și în Europa centrală și de sud-est, încreștinate prin misiunea venită din
Constantinopol; ortodocși au rămas doar sârbii, bulgarii și rușii, în timp ce croații, slovacii, cehii
și polonezii au preferat ritul apusean), Orientalistica (al cărui obiect de studiu este istoria
popoarelor din Orientul Apropiat și Mijlociu – sirieni, armeni arabi, perși, turci, copți, etiopieni,
indieni, etc. – unde trăiau numeroși creștini).

3. Cronologia și problemele acesteia

Cronologia prezintă o importanţă deosebită pentru studiul istoriei în general. Timpul cu
care operează cronologia a fost calculat și împărțit în mod variat de diferite popoare. Cea mai
mare subdiviziune a timpului folosită încă din Antichitatea greco-romană este era. Cele mai
cunoscute ere sunt: era romană care socotește anii de la întemeierea Romei (ab Urbe condita,

2
a.U.c.) cu 753 ani înaintea erei creştine; era greacă sau era olimpiadelor, care începe cu anul
776 înainte de era creștină (dată convențional acceptată a primei olimpiade) și grupează anii în
serii de câte patru, după desfășurarea jocurilor olimpice din patru în patru ani; era mahomedană
cu ani lunari de câte 354 de zile, care începe la 16 iulie 622, marcând momentul deplasării lui
Mahomed de la Mecca la Medina (hedjira).
Pentru istoria creştinismului sunt relevante două ere: era de la facerea lumii (era lumii) și mai
ales era de la Hristos (era creștină). Începutul erei de la facerea lumii a fost fixat foarte diferit, și
anume: la evrei, în 3761 înainte de Hristos, în Apus, în 3943 î. Hr., în Răsărit, în 5492 î. Hr., în
Alexandria, în 5508 î. Hr., iar în Constantinopol, în 5509 î. Hr.).
Era creştină a fost calculată cu o eroare de 4-5 ani de către călugărul Dionisie Exiguus
(„cel Mic”, † 540), originar din Scythia Minor (Dobrogea); de aceea, ea s-a numit și era
dionisiană. După calculul lui Dionisie, Hristos S-a născut în 753 a.U.c. care ar corespunde anului
1 al erei creștine; or se știe că Irod cel Mare, regele Iudeei a murit în 750 a.U.c., atunci când
Hristos avea 1 până la 2 ani. Așadar, începutul erei creştine trebuie să fie plasat în 748 a.U.c. sau
749 a.U.c., deci cu 4 sau 5 ani înainte de data fixată de către Dionisie cel Mic. În ciuda erorii lui
Dionisie, data evenimentelor istorice se stabilește până astăzi în concordanță cu anul nașterii lui
Iisus Hristos, adică anul 1 al erei dionisiene.
Timpul se calculează cu ajutorul calendarului. Calendarul nostru actual derivă din calendarul
roman elaborat în anul 46 î. Hr. – în timpul dictatorului Iulius Caesar – de către astronomul
Sosigene din Alexandria, în Egipt; este vorba de calendarul iulian, al cărui nume provine de la
gentiliciul lui Caesar1. Potrivit calendarului iulian, care va fi adoptat de către creștini, anul civil
sau calendaristic era mai lung cu 11 minute și 14 secunde decât anul solar sau astronomic2.
În cursul secolelor diferenţa între durata anului civil şi a celui solar a crescut treptat, atingând 10
zile în secolul al XVI-lea. În 1582, în timpul papei Grigorie al XIII-lea (1571-1585), sinodul de
la Trident a inițiat reforma calendarului; astfel s-a restabilit coincidenţa între durata anului civil şi
cea a anului astronomic. Prin suprimarea celor 10 zile cu care anul civil rămăsese în urma celui
astronomic, ziua de 5 octombrie 1582 a devenit 15 octombrie3.
Treptat, în cursul veacurilor XVI-XVIII, toate Bisericile și statele catolice și protestante
apusene au adoptat noul calendar îndreptat numit și calendarul gregorian după numele papei

1
Cetățenii romani purtau trei nume (tria nomina): prenumele (praenomen) numele gentilic sau gentiliciul (nomen) și
supranumele (cognomen). Nomen era numele pe care-l purta ginta din care făcea parte cetățeanul. Ginta era
constituită din toți cei care își afirmau descendența dintr-un strămoș comun, vezi Constantin C. Petolescu, Epigrafia
latină, Ed. Ars Docendi, București, 2001, pp. 24-27.
2
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, Ed. IBMBOR, București, 1985, pp.
151-152.
3
Ibidem, p. 152.
3
Grigorie al XII-lea. Din motive de ordin confesional, Bisericile ortodoxe n-au acceptat
calendarul gregorian. Ele au menținut în continuare calendarul neîndreptat (iulian), „care de
acum înainte se va numi și stil vechi sau ortodox, prin opoziție cu cel gregorian, numit și stil nou
sau catolic”. La conferinţa panortodoxă de la Constantinopol din mai-iunie 1923, s-a decis
adoptarea calendarului îndreptat (gregorian) de către Bisericile ortodoxe. Însă deciziile luate la
conferința de la Constantinopol privind adoptarea calendarului îndreptat n-au fost acceptate de
toate Bisericile ortodoxe locale. Bisericile din Patriarhia Ierusalimului, Biserica rusă, Biserica
sârbă şi călugării din mănăstirile de la muntele Athos au menținut în continuare calendarul
iulian4. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca ziua de 1 octombrie 1924 să devină 14
octombrie5. Sistemul de împărțire a timpului din calendarul civil (ani, luni, săptămâni, zile) a fost
adoptat de Biserică în calendarul ei liturgic sau bisericesc. „Însă, spre deosebire de anul civil care
începe la 1 ianuarie, anul bisericesc începe în Răsărit la 1 septembrie, deoarece, potrivit tradiției
moștenite din Legea Veche, în această zi – care era și începutul anului civil la evrei, a început
creația lumii; tot în 1 septembrie, Mântuitorul și-ar fi început activitatea Sa publică”6.
Începând din 313, ciclul indictioanelor a fost folosit ca modalitate de calcul a timpului;
acest ciclu grupa anii în serii de câte 15. Cele mai cunoscute cicluri sunt cunoscute: cel
constantinopolitan, cel roman (pontifical), și cel cezarian (constantinian).

4. Periodizarea istoriei creştinismului

Periodizarea istoriei creştinismului este necesară pentru a facilita studiul ei; Astfel, istoria
creştinismului poate fi împărţită în şase perioade mari: a) perioada I: de la naşterea lui Iisus
Hristos până în 313 (edictul de la Mediolanum) sau 324 (începutul domniei ca singur suveran al
lui Constantin cel Mare). Această perioadă se caracterizează prin confruntarea dintre Biserică si
lumea antică, încheiată cu acordarea libertăţii creştinismului
b) perioada a II-a – între 313 – 787 (respectiv 843 – Duminica Ortodoxiei – instituită cu ocazia
sinodului convocat în martie 843 la Constantinopol ca amintire a biruinţei Ortodoxiei asupra
tuturor ereziilor; Duminica Ortodoxiei a fost celebrată pentru prima dată în 11 martie 843; iar de
atunci este celebrată de către Biserica Ortodoxă Română, în fiecare an, în prima duminică din
postul Paştilor; Această perioadă cuprinde epoca Părinţilor Bisericii şi a sinoadelor ecumenice.

4
Ibidem, pp. 153-154.
5
Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Istoria creștinătății de la Hristos până la Reformă, Ed. Sofia, București, 2004, pp.
17-18.
6
Pr. Prof. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Andreiana, 2010, pp. 463-
464; vezi și Luca 4, 18-19.
4
c) perioada a III-a – între 787/843 – 1054 (Schisma cea mare) – se caracterizează prin
confruntările dintre Răsărit şi Apus, prin cristalizarea catolicismului şi a ideii de Biserică
universală; Această perioadă culminează cu separarea celor două Biserici. d) perioada a IV-a –
între 1054 – 1453 (căderea Constantinopolului) sau 1517 (Reforma protestantă) – se
caracterizează prin dualismul confesional în Răsărit şi Apus, prin încercări de refacere a unitătii
bisericeşti şi prin confruntări între papalitate şi suveranii apuseni; Aceasta este epoca cruciadelor
şi a scolasticii.
e) perioada a V-a între 1453/1517 – 1789 – este perioada confruntărilor dintre catolicism şi
reformă, a nemulţumirilor social-politice, a reformei interne a catolicismului după conciliul de la
Trident (1564), a fărămiţării confesionale a creştinismului apusean şi a îndoielii ştiinţei şi
filosofiei asupra veridicităţii creştinismului.
f) perioada a VI-a – între 1789/1800 – până astăzi; În această perioadă se continuă divizarea
creştinismului şi laicizarea lumii moderne; apar multe biserici naţionale autocefale în Răsărit, iar
ecumenismul ţinteşte refacerea unităţii Bisericii;
În ciuda secularizării şi a accentuării curentului laicizant şi ateist, prin sistemele socialiste şi
comuniste, după schimbările politice petrecute în sud-estul Europei în 1988/1989 s-a trezit
conştiinţa omului că depinde de o forţă supranaturală de care trebuie să asculte.

5. Istoriografia bisericească
Cărțile Noului Testament (Evangheliile, Faptele Apostolilor şi Epistolele pauline) constituie un
izvor fundamental pentru viața Bisericii în primul ei veac de existență și pentru istorie în general.
De exemplu, printre informațiile prețioase furnizate de către Evanghelii figurează și
recensământul general efectuat de către împăratul Octavianus Augustus (27 î. Hr.–14 d. Hr.)
despre care nu ne informează niciun alt izvor scris7.
Primele scrieri cu caracter istoric au fost memoriile și cronografiile. În timp ce memoriile
prezintă un caracter autobiografic, cronografiile relatează evenimentele istorice în ordine
cronologică, fără o abordare critică a acestora. Astfel, înainte de anul 180, Hegesip a scris cinci
cărți de Memorii; este vorba de o lucrare autobiografică, așa cum rezultă din cele câteva
fragmente ale operei lui Hegesip păstrate la Eusebiu de Cezareea. Majoritatea fragmentelor
păstrate la Eusebiu se referă la istoria Bisericii din Ierusalim8. În prima jumătate a secolului al

7
Luca 2, 1. Efectuarea recensământului de către Augustus este confirmată de o inscripție descoperită la Berytus
(astăzi Beyrouth), în care ni se prezintă cariera unui ofițer roman din armata Siriei, Q. Aemilius Secundus. Inscripția
consemnează printre altele că acest ofițer roman a efectuat censul în cetatea Apamea, înregistrând 117000 de
persoane, vezi Constantin C. Petolescu, Orientul Apropiat în epoca Noului Testament, (studiu introductiv), în Remus
Mihai Feraru, Constantin Jinga, Merele de Aur. Antologie de documente scrise din epoca Noului Testament, cuvânt
înainte de I.P.S. Dr. Nicolae Corneanu, Ed. Marineasa, Timișoara, 2001, pp. 11-12.
8
Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Ed. Lidia, Bucureşti, 2003, p. 344.
5
III-lea, Iuliu Africanul a alcătuit o Cronografie care prezintă istoria de la facerea lumii şi până în
anul 221 (sau după alții în 217). Opera lui Iuliu Africanul a fost concepută în cinci cărți și
constituie prima cronică creștină. Ea este considerată prima încercare de istorie universală
creștină9. Printre scrierile istorice se numără și lucrarea Panarion (Cutia cu doctorii) sau Contra
tuturor ereziilor scrisă de către episcopul Epifanie de Salamina († 403). Tratatul său combate 80
de erezii apărute în Biserică în primele trei veacuri creștine. Totodată, Epifanie ne furnizează o
serie de informații despre anumite popoare și unele școli filozofice10.
Secolul al IV-lea marchează nașterea „genului” literar al istoriografiei bisericești. Tradiția
istoriografică de factură bisericească debutează în Orient cu Istoria bisericească a episcopului
Eusebiu al Cezareei Palestinei († 340) și se va încheia către sfârșitul secolului al VI-lea, prin
opera lui Evagrie Scolasticul. Cercetarea istoriografică modernă îl consideră pe Eusebiu de
Cezareea nu doar fondatorul istoriei bisericești, dar și modelul ei normativ11.
Eusebiu a fost numit pe bună dreptate ,,părintele istoriei bisericeşti”. Prima lucrare cu
caracter istoric elaborată de către Eusebiu de Cezareea este o cronică universală (Chronicon)
publicată în jurul anului 303. Textul original al acestei lucrări nu s-a păstrat. În prima parte a
cronicii – păstrată integral într-o versiune armeană – Eusebiu prezintă istoria caldeenilor,
asirienilor, evreilor, egiptenilor, grecilor și romanilor. Partea a doua a cronicii a fost tradusă
parțial în limba latină de către Fericitul Ieronim; ea relatează evenimentele de la naşterea lui
Avraam (2016 î. Hr.) şi până în anul 325 d. Hr., fiind continuată de către Ieronim cu o istorie
generală care acoperă perioada 326-37812.
La scurt timp după 312, episcopul Cezareei a redactat Istoria bisericească în zece cărţi,
în care expune evenimentele bisericeşti petrecute de la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos şi
până în anul 32413. Istoria bisericească se află într-un raport de continuitate cu Cronica, precum
mărturisește Ieronim însuși; acesta califică Cronica drept „un rezumat al evenimentelor” pe care
le va prezenta în Istoria bisericească14.

9
Ibidem, p. 468.
10
Ibidem, p. 222.
11
Peter van Nuffelen, Un héritage de paix et de piété:études sur les histoires ecclésiastiques de Socrate et de
Sozomène, Peeters, Leuven, Paris, Dudley MA, 2004, p. 163.
12
Remus Rus, op. cit., p. 237, 378; vezi și Saint Jérôme, Chronique. Continuation de la «Chronique» d᾽Eusèbe,
années 326-378, texte latin de l᾽édition de R. Helm, traduction française inédite, notes et commentaires par Benoît
Jeanjean et Bertrand Lançon, (collection « Histoire »), Presses Universitaires de Rennes, Rennes, 2004. 13 Eusebiu
de Cezareea, Istoria bisericească, în vol. Scrieri. Partea întâia, colecţia „Părinți și Scriitori Bisericești”, (PSB), nr.
13, traducere, studiu, note și comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, ED. IBMBOR, București, 1987; vezi și Marcel
Simon, André Benoit, Le Judaïsme et le Christianisme antique d᾿Antiochus Epiphane à Constantin, Presses
Universitaires de France, Paris, 1968, p. 321.
14
Ibidem, I, 1, 5, p. 30.
6
O altă lucrare importantă a istoricului din Cezareea – Martirii din Palestina – relatează
persecuţiile creștinilor dintre anii 303 și 311, declanșate de către Dioclețian și continuate de
Galeriu15.
După moartea lui Constantin cel Mare (22 mai 337), Eusebiu a redactat Viaţa Fericitului
Constantin (Vita Constantini) în cinci cărţi16. Vita Constantini conține o serie de contradicții faţă
de Istoria bisericească și câteva interpolări; acest fapt i-a determinat pe unii cercetători să
considere că Viața lui Constantin nu este opera lui Eusebiu17.
Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea a fost continuată de de către alţi trei
istorici greci: Socrate, Sozomen și Teodoret, episcopul Cyrului. Socrate († 430) a scris Istoria
bisericească în 7 cărţi, care cuprinde perioada 305-439. Sozomen (c. 400 – c. 450) a redactat
Istoria bisericească în 9 cărţi care acoperă perioada 324-42518. Teodoret (c. 393 – c. 466) a
compus Istoria bisericească în 5 cărţi care cuprinde perioada 323-42819.
În jur de 430, Filip de Side a scris o Istorie creștină în 36 de cărți, păstrată doar
fragmentar. În deceniul al patrulea al secolului al V-lea, istoricul arian Filostorgiu a redactat o
Istorie bisericească în 12 cărți, care acoperă perioada 320-425, începând cu apariția arianismului
până la urcarea pe tronul Imperiului roman a lui Valentinian al III-lea20. Filostorgiu continuă
Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea; însă, el relatează evenimentele din perspectiva
arianismului, declarându-se un adept al lui Aețiu și Eunomie21. De asemenea, merită amintit
Ghelasie al Cyzicului (secolul al V-lea), autorul unei Istorii bisericeşti în trei cărţi, care expune
istoria Orientului creştin în timpul împăratului Constantin cel Mare22. În prima jumătate a
secolului al VI-lea, istoricul monofizit Zaharia Retorul sau Scolasticul a redactat Istoria
bisericească în 12 cărți; lucrarea sa s-a păstrat într-un rezumat în limba siriacă inclus într-o
compilație realizată în 569 la Amida de către un autor anonim. Istoria bisericească a lui Zaharia
Retorul relatează evenimentele desfășurate la Alexandria între anii 450-49123. În a doua jumătate
a secolului al VI-lea, cronicarul bizantin Ioan Malalas (Retorul) a scris o Cronografie sau Istorie

15
Eusebiu de Cezareea, Martirii din Palestina, în vol. Scrieri. Partea întâia, colecţia „Părinți și Scriitori Bisericești”,
(PSB), nr. 13, traducere, studiu, note și comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, ED. IBMBOR, București, 1987, pp.
395-424.
16
Idem, Viața lui Constantin cel Mare, în „Scrieri, Partea a doua”, colecţia „Părinți și Scriitori Bisericești”, (PSB),
nr. 14, studiu introductiv de Prof. dr. Emilian Popescu, traducere şi note de Radu Alexandrescu, Bucureşti, 1991. 17
Marcel Simon, André Benoit, op. cit., p. 325.
18
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 21. 19
Teodoret, episcopul Cirului, Istoria bisericească, traducere de Pr. prof. Vasile Sibiescu, colecţia „Părinți și Scriitori
Bisericești”, (PSB), nr. 44, ED. IBMBOR, București, 1995, p. 5, 13.
20
Filostorgiu, Istoria bisericească, ediție bilingvă, traducere de Dorin Garofeanu, studiu introductiv, tabel
cronologic și note explicative de Dragoș Mîrșanu, Ed. Polirom, Iași, 2012.
21
Ibidem, 3, 14-17; 3, 20. Aețiu și Eunomie erau fruntașii grupării arienilor radicali (anomienii, eunomienii sau
heterousiaștii) care mărturiseau că Fiul lui Dumnezeu este neasemănător cu Tatăl în toate şi după fiinţă. 22 Pr. prof.
dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 21; Remus Rus, op.
cit., p. 301.
23
Remus Rus, op. cit., pp. 895-896.
7
universală în 18 cărți; lucrarea sa cuprinde evenimentele petrecute de la facerea lumii până în
anul 57424.
În jur de 530, Teodor Lector (Citeţul) a redactat Istoria Tripartită în 4 cărţi. Lucrarea lui Teodor
constituie un rezumat al istoriilor bisericești ale lui Socrate, Sozomen și Teodoret; ea acoperă
perioada 439-527. La rândul său, Evagrie Scolasticul (536/537-594) a redactat o Istorie
Bisericească în 6 cărţi, care acoperă perioada 431-594. Istoria lui Evagrie continuă istoriile scrise
de către Eusebiu de Cezareea, Socrate, Sozomen și Teodoret25. Lucrarea sa este un izvor
fundamental pentru cunoașterea disputelor dintre calcedonieni, nestorieni și monofiziți din
secolele V-VI26. Odată cu Istoria bisericească a lui Evagrie se încheie linia directă a tradiției
istoriografice bisericești inaugurată de către Eusebiu de Cezareea27.
În Istoria Lausiacă (Λαυσαικόν), Paladie Scolasticul evocă începuturile monahismului creștin.
Paladie și-a redactat scrierea între anii 419 și 42028. În aceeași categorie de scrieri se încadrează
și lucrarea Limonariul (Livada Duhovnicească)29 a lui Ioan Moshu sau Moschus (550- 619) care
descrie vieţile pline de virtuţi ale monahilor30.
Între 810 și 814, Teofan Mărturisitorul și-a redactat opera sa Cronografia care acoperă
perioada 248-81931. Cronica lui Teofan Mărturisitorul este izvorul principal pentru istoria
politică a Bizanțului în secolul al VII-lea. Ea ne furnizează informații despre disputa monotelită,
Sinodul al VI-lea ecumenic și criza iconoclastă. Patriarhul Nichifor al Constantinopolului (806-
815) a scris, între altele, o cronică (῾Ιστορία σύντομος)32 în care ne relatează evenimentele
cuprinse între anii 602 și 769. Cronica patriarhului Nichifor ne oferă informații consistente
despre istoria politică și bisericească a perioadei tratate, dar mai ales despre criza iconoclastă33.
Cele două cronici, cea a patriarhului Nichifor și cea a lui Teofan prezintă disputa iconoclastă
dintr-un punct de vedere iconodul34. În timpul domniei împăratului Mihail al III-lea (842-867),

24
Ibidem, p. 414.
25
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p.
21. 26 Remus Rus, op. cit., p. 256.
27
Peter van Nuffelen, op. cit., p. 163.
28
Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon), traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed.
IBMBOR, București, 2007, p. 7.
29
Ioan Moshu, Limonariu sau Livada Duhovnicească, traducere și comentarii de T. Bodogae și D. Fecioru, Alba
Iulia, 1991.
30
Remus Rus, op. cit., p. 419.
31
Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, traducere din limba greacă, studiu introductiv și note de Mihai Țipău,
Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012.
32
Nikephoros, (Patriarch of Constantinople), Short History ed. and trans. C. Mango. (Dumbarton Oaks Texts 10;
Corpus Fontium Historiae Byzantinae 13.), Dumbarton Oaks, Washington D.C. 1990.
33
A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, traducere și note de Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă,
Sebastian-Laurențiu Nazâru, studiu introductiv de Ionuț-Alexandru Tudorie, Ed. Polirom, Iași, 2010, p. 300; vezi și
Remus Rus, op. cit., pp. 603-604.
34
Georgije Ostrogorski, Histoire de l’État byzantin, traduit de lʼallemand par J. Gouillard, Éditions Payot, Paris,
1996, p. 176.
 8
Gheorghe Monahul a scris o Cronică universală care relatează evenimentele de la facerea lumii
şi până în anul 84235.
La începutul secolului al XIV-lea, Nichifor Calist Xantopol († 1341) a încercat să reînvie
tradiția istoriografică bisericească inaugurată de către Eusebiu de Cezareea36. El a scris o Istorie
Bisericească în 18 cărţi care acoperă perioada de la naşterea lui Iisus Hristos până la începutul
domniei împăratului Heraclie (610)37. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Nichifor
Gregoras (c. 1295 – c. 1359) a redactat Istoria romană (Rhômaikê Historia) în 37 de cărți care
cuprinde evenimentele dintre anii 1204 și 135838.
Scriitorii latini nu au elaborat opere istorice originale. În general, ei au tradus în latină scrierile
istoricilor greci sau au întocmit compilații. Istoriografia latină creștină debutează cu opera lui
Lactanțiu, De mortibus persecutorum (Despre moartea persecutorilor), încheiată în vara anului
31639. Autorul nu realizează o istorie propriu-zisă a persecuțiilor creștine; el se străduiește să
demonstreze că împărații care i-au persecutat pe creștini au avut parte de pedeapsa divină40.
Rufin de Aquileea (345-410) a tradus în limba latină nouă cărți din Istoria bisericească a
lui Eusebiu de Cezareea, la care a adăugat două cărți elaborate de către el însuși; Rufin a
continuat istoria lui Eusebiu, relatând evenimentele petrecute între 325 și 395, anul morții
împăratului Teodosie cel Mare41. Fericitul Ieronim (c. 347-420) a tradus în latină partea a doua a
Cronicii lui Eusebiu de Cezareea; Ieronim a continuat cronica eusebiană cu o istorie generală care
acoperă perioada 326-378. Cronica lui Ieronim a constituit o lucrare inedită în istoriografia
creștină de limbă latină, întrucât ea era concepută sub forma unei cronografii universale. De
altfel, încă de la începutul secolului al V-lea, cronica ieronimiană a constituit un model pentru
cronografi; ea a devenit foarte cunoscută în Evul Mediu42. Sulpiciu Sever (363-420/425) a
redactat Historia sacra (Istoria sfântă), o cronică universală în două cărți de la facerea lumii până
la anul 400. Cronica lui Sulpiciu Sever se întemeiază pe lucrarea omonimă a lui Eusebiu de
Cezareea. Sulpiciu Sever acordă o deosebită atenție persecuțiilor creștinilor, domniei lui
Constantin cel Mare și luptei ortodoxiei împotriva arianismului și a priscilianismului43. În
416-417, clericul spaniol Paulus

35
Ibidem.
36
Peter van Nuffelen, op. cit., p. 163.
37
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 22. 38
Stelian Brezeanu, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Meronia, București, 2007, pp. 372-374. 39 Lactanțiu, Despre
moartea persecutorilor, ediție bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu introductive, table chronologic, note
explicative și anexe de Dragoș Mîrșanu, Ed. Polirom, 2011, p. 29.
40
Ibidem, pp. 27-28.
41
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi, grecești și latine, vol. II/1: de la conciliul de
la Niceea până la începuturile Evului Mediu, traducere de Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu și Dana
Zămosteanu, Ed. Polirom, 2004, p. 347, 348.
42
Ibidem, pp. 342-343.
43
Ibidem, 378; Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p.
22.
9
Orosius a scris Historiae adversus paganos (Istorii împotriva păgânilor) în 7 cărţi44; el narează
evenimentele începând de la Adam până în anul 41745. Prosper din Aquitania este autorul unei
Cronici universale începând de la facerea lumii până în 455. O dată cu Prosper, cronica a înlocuit
complet istoriile propriu-zise. Autorul își manifestă interesul pentru istoria ereziilor și a
dogmelor creștine; Prosper se ocupă în special de pelagianism și semipelagianism46.
La începutul secolului al VI-lea, Casiodor (485-580/583) a scris Historia tripartita, care
relatează evenimentele începând de la Adam până în 518. În vederea elaborării operei sale,
Casiodor s-a inspirat din istoriile lui Socrate, Sozomen şi Teodoret; el a continuat istoria lui
Socrate până în 51847. În secolul al VI-lea, episcopul Grigorie de Tours (538-594) a scris Istoria
francilor (Historia francorum) în zece cărți; aceasta a fost prima lucrare de istorie „națională”
apărută în literatura creștină. Grigorie începe relatarea evenimentelor de la Adam până la moartea
Sfântului Martin de Tours48. În secolul al VII-lea, Isidor de Sevilla (c. 560 – 636) a redactat o
Cronică universală de la facerea lumii până în anul 515; tot el a scris Istoria vizigoţilor,
vandalilor şi suevilor (Historia Gothorum, Vandalorum et Sueborum)49.
Preocupările pentru istorie bisericească s-au continuat la începutul Evului Mediu.
Monahul Beda Venerabilul (672/673-735) a dezvoltat tradiția istoriografică inaugurată de către
Grigorie de Tours, scriind Istoria bisericească a neamului anglilor (Historia ecclesiastica gentis
Anglorum); lucrarea sa constituie un izvor fundamental pentru istoria încreștinării neamurilor
anglo-saxone50.
În cursul Evului Mediu au fost alcătuite numeroase cronici: Cronica lui Reginon din
Pruem (906), urmată de Cronica mondială a lui Herman Contractus din Reichenau (1054); la
acestea se adaugă Cronicile lui Ekkehard din Aura (1125), Anselm din Havelberg (1158) și Otto
din Freising (1185)51.
Secolele XV-XVI au cunoscut sporirea interesului pentru studiul istoriei, care a fost
alimentat de apariția curentului umanist în Italia, în secolul al XV-lea. Umanismul a fost
mișcarea intelectuală constitutivă a Renașterii, care a atins atât domeniul artelor, cât și pe cele ale
filosofiei și teologiei. Umanismul reprezintă o etapă importantă în laicizarea gândirii umane,
având ca fundament intelectual raționalismul culturii clasice greco-romane. În opoziție cu
principiul autorității promovat de către Biserică în interpretarea textelor biblice, umaniștii s-au

44
Orosius, Historiae adversum paganos – Histoires contre les Païens, texte établi et traduit par Marie-Pierre
Arnaud-Lindet, Les Belles Lettres, Paris, 1990-1991.
45
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, op. cit., vol. II/2, pp. 65-66.
46
Ibidem, p. 73.
47
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 22; Claudio
Moreschini, Enrico Norelli, op. cit., vol. II/2, p. 153.
48
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 22; Claudio
Moreschini, Enrico Norelli, op. cit., vol. II/2, pp. 177-178.
49
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, op. cit., vol. II/2, p. 186.
50
Alexandru-Florin Platon, De la cetatea lui Dumnezeu la edictul din Nantes, Ed. Polirom, Iași, p. 186. 51
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 23.
10
călăuzit după spiritul cercetării critice, bazată pe studierea textelor originale ale operelor; ei au
utilizat metoda riguroasă a cercetării filologice și istorice în studiul izvoarelor scrise. Astfel,
umanismul a procurat reformatorilor protestanți o armă eficace în confruntarea cu Biserica
romană52.
Pentru a-și face o idee clară despre Biserica primară pe care doreau să o restaureze,
reformatorii au cercetat istoria Bisericii pentru a stabili elementele străine care au alterat în cursul
veacurilor puritatea doctrinei creștine53. În acest context a apărut polemica dintre catolici și
protestanți referitoare la veridicitatea izvoarelor istorice. În secolul al XV-lea, Laurențiu Valla şi
Nicolae de Cusa au demonstrat falsitatea dcumentelor Donatio Constantini şi Decretele
pseudoisidoriene pe care se întemeia concepţia romană despre primatul papal54.
Un grup de teologi protestanți, în frunte cu Matthias Flacius Illyricus au scris o Istorie
bisericească a primelor treisprezece veacuri, în limba latină, cunoscută sub numele de Centurile
de Magdeburg; această amplă lucrare care cuprinde 13 volume a fost publicată între 1559 și
1574. În replică, cardinalul Caesar Baronius a alcătuit o istorie bisericească intitulată Annales
ecclesiastici, în 12 volume, publicată la Roma între anii 1588 și 1607. Lucrarea lui Baronius
cuprinde istoria creștinismului de la origini până în 1198. Istoria bisericească a lui Caesar
Baronius era un răspuns la tratatul Centurile de Magdeburg întocmit de către protestanți. Annales
ecclesiastici a fost revizuită și continuată la Paris de către episcopul H. Spondanus până la anul
1646; la Roma, lucrarea lui Baronius a fost continuată până la anul 1572 de către istoricii Abrah,
Bzovius, Odorico Rainaldi, Giacomo Laderchi și August Theiner. Ambele lucrări prezintă o
puternică tentă confesională55.
În secolul al XVIII-lea, J. Hardouin (1646-1729)56 și J. D. Mansi (1692-1769)57 au
publicat două colecții monumentale de decrete papale și acte sinodale.
În secolul al XX-lea, istoricii catolici și protestanți au publicat lucrări de referință pentru
istoria creștinismului care constituie punctul de plecare al oricărei cercetări în domeniu. Se
cuvine să menționăm contribuțiile lui Louis Duchesne, (Histoire ancienne de l᾿Église, t. I-III,
Paris, 1907, 1908, 1910), Jacques Zeiller (Les origines chrétiennes dans les provinces
danubiennes de L᾽émpire romain, Paris: Ed. E. de Boccard, 1918; Idem, L’Empire romain et
lʼÉglise, Tome V, 2 epartie în Histoire du monde, publiée sous la direction de M. E. Cavaignac,
52
Andrei Oțetea, Renașterea și Reforma, Ed. Științifică, București, 1968, pp. 265-266.
53
Ibidem, p. 266.
54
Nicolae Chifăr, op. cit., p. 14; Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor
Bodogae, op. cit., vol. I, p. 23.
55
Ibidem, pp. 14-15; Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit.,
vol. I, p. 23.
56
Jean Hardouin, Acta conciliorum et epistolae decretales ac constitutiones summorum pontificum, 11 vol., Paris,
1714-1715.
57
Joannes Dominicus Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, vol. 1-16, Akademische Druck- U.
Verlagsanstalt, Graz-Austria, 1960-1961.
11
Paris: Ed. E. de Boccard, 1928), Ch. J. Hefele, (Histoire des conciles d’après les documents
originaux, t. I-XVI, trad. de l᾿allemand par Dom H. Leclercq, Éds. Letouzey et Ané, Paris, 1907-
1938), Gervais Dumeige, Heinrich Bach, (Geschichte der ökumenischen Konzilien, Band I–XII,
Matthias-Grünewald Verlag, Ostfildern, 1963–1993), H. G. Beck, (Geschichte der orthodoxen
Kirche im byzantinischen Reich, Göttingen, 1980)58. Începând din 1934, sub coordonarea lui
Augustin Fliche și Victor Martin a început să apară Histoire de l᾿Église depuis les origines
jusqu᾿à nos jours, 24 vol., Bloud & Gay, Paris, 1936-1964. În final, menționăm monumentala
lucrare coordonată de către Jean-Marie Mayeur, Histoire du christianisme des origines à nos
jours, 14 vol., Desclée, Paris, 1990-2001.
58
Hans-Georg Beck, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin, traducere din limba germană și studiu
introductiv Vasile Adrian Carabă, Ed. Nemira, București , 2012.
12