Ministerul Educatiei Cercetării şi Inovării,

Lucrare de Seminar
Calendarul și data Paștelui

Îndrumǎtor:
Marterand:

2010
Noţiuni generale despre calendar

“Si a zis Dumnezeu :<Să fie luminători pe tăria cerului ca să

lumineze pe pământ,să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca
să deosebească anotimpurile, zilele anii…şi a fost aşa.>”
 (Facere 1.14 – 15)

Timpul este un element strâns legat de existenţa omului; viaţa lui este
imposibil de conceput fără dependenţa de timp, trecerea periodică de la zi la
noapte, de la an la an, în alternanţa anotimpurilor. Viata omului se scurge în
timp între cele două hotare definitorii: naşterea si moartea.
„Înţelepţii din antichitate, observând cerul, nu puteau decât sa fie
uimiţi şi să privească cu mare respect frumuseţea orbitoare şi armonia
creaţiei divine.” 1
Din punct de vedere teologic, Mântuitorul Hristos, pe lângă faptul că
este capul nevăzut al Bisericii, mai este socotit si „axa timpului” 2 pentru că
înainte de El, istoria se îndrepta spre El .Iar dacă până la Hristos timpul
curgea în descreştere, din momentul întrupării Lui pe pământ, plinindu-se
vremea, anii şi-au îndreptat paşii mai departe spre alte vremuri ce urmează
să se împlinească, spre aceasta noua era profeţită de Sfântul Ioan numită
Apocalipsa.
Din totdeauna omul a simţit nevoia să măsoare şi să concretizeze
timpul împărţindu-l „într-un şir de subdiviziuni periodice succesive: ani,
anotimpuri, luni, săptămâni, zile, ore, minute şi secunde” 3, în care să se
încadreze atât viaţa sa materială cât şi cea religioasă. Această împărţire, care
a avut diferite forme de-a lungul veacurilor, este cunoscută sub numele de
calendar . Calendarul trebuie să depindă de irepetabilitate, care este
principala caracteristică a timpului, iar meritul lui este faptul că dă structurii
timpului ritm, periodicitate şi armonie.
Termenul de „calendar” provine de la cuvântul latinesc ”kalende”
,de la grecescul „κ α λ ω ”-a chema, a convoca; latinescul „calare” sau
”calere”.
Prin acest calendar, romanii indicau prima zi a fiecărei luni, când toţi
cetăţenii erau chemaţi în adunări pentru a li se comunica lucruri de interes
public cetăţenesc. 4
Calendarul nu îndeplineşte doar nişte calcule matematice şi nu este
numai un rod al ştiinţei, ci „este şi un act de interpretare religioasă şi
filozofică a timpului” 5 conform mişcării astrelor de pe cer, dar mai cu seamă
a lunii şi al soarelui.

1
Mănăstirea Slătioara, „Tradiţia Ortodoxă”, Nr. 7, Decembrie 2001 p.12
2
Pr. Prof. Ene Branişte „Liturgica Generală”, Bucureşti, 1993 p.121
3
Pr. Prof. Gheorghe Safta „Îndrumător Liturgic”, a IV-a Ediţie, Târgovişte p.31
4
„Orthodoxia”, Revistă de gândire şi spiritualitate ortodoxă, An III, Aprilie 2004, Nr.12 p.21
5
Ibidem p.21

2
 Antichitatea a fost împresurată cu fel de fel de calendare. Practic
oamenii foloseau diferite metode pentru a putea calcula timpul.
De exemplu, locuitorii insulelor din Oceanul Indian determinau
începutul anului lor după musonii care suflau dinspre ocean spre uscat în
timpul verii şi în direcţie opusă în timpul iernii.
La egipteni anul nou începea când Nilul inunda malurile, fenomen ce
avea loc in fiecare an.6
Se mai înregistrează o serie de învăţaţi din Asia, Babilon, China,
India, Egipt si America Centrală, care se ocupau cu calcularea timpului, iar
aceşti astrologi şi astronomi erau socotiţi înţelepţi. Dar cu toată
înţelepciunea de care dădeau dovadă la acea vreme, au fost înăbuşiţi de
teoriile păgâne şi politeiste care le-au stricat ecuaţiile şi formulele după care
se conduceau, dându-le frâu liber spre o „cunoaştere exterioară sau
superficială” 7 a lui Dumnezeu.
Până la urmă, astronomii antici au considerat mişcarea lunii ca fiind
cea mai exactă calculare a timpului.
Sfinţii Parinţi au împrumutat câteva principii elementare ale măsurării
timpului de la păgâni şi le-au utilizat în folosirea calendarului bisericesc.
În decursul cercetărilor făcute de ei, astrologii antici, au realizat ca de
la o primăvară la alta sau de la o inundaţie a Nilului la alta, se înregistrau
mai mult de 12 şi mai puţin de 13 luni. Prin aceasta ei au observat ca
metodele de calculare a timpului utilizate de ei până atunci erau imperfecte.
Intercalând zilele care, ori ieşeau în minus ori în plus a mai introdusă o lună
suplimentară la intervale neregulate. Intercalarea acestei luni într-o perioadă
de 19 ani a luat denumirea de „Ciclu Metonic”, după Meton din Atena
astronomul care a aplicat metoda în calendarul grecesc în 433 î.H.. Dar şi
după acest calendar inundaţia Nilului, spre exemplu, poate cădea în timpul
unor ani succesivi la date diferite.
Deşi anticii au întocmit mai multe calendare după care se conduceau,
fiecare cu lipsurile şi imperfecţiunile lui, în studiul nostru vom trece la un
calcul întocmit de egipteni, care a fost foarte aproape de calendarul pus la
punct de Sosigene ‚pe timpul lui Caius Iulius Cesar.
După cum am spus, egiptenii au folosit o metodă similară ciclului
metonic, perfecţionând un calendar bazat pe observaţiile cu privire la
„Steaua lui Isis sau Sopdit”8 ,cum era numită de ei. Prin forma sa
grecizată de Swqhs, sistemul lor a luat numele de „Calendarul Sothic”.
Elementul cheie din acest calendar, este astru extrem de strălucitor numit si
6
Cf Mănăstirea Slătioara, „Tradiţia Ortodoxă”, Nr.7 Decembrie 2001 p.12
7
Ibidem p.13
8
Ibidem p.14

3
steaua Sirius(σ ε ι ρ ι ο σ − arzător, fierbinte). Aceştia au modificat şi au
redus numărul zilelor dintr-un an solar care avea 365,25 zile în 365 zile.
Rotunjirea a avut un efect prompt, pentru că anul a fost împarţit în 12 luni
egale a câte 30 zile, astfel compensând, într-un mod ingenios, anul solar cu
cel calendaristic. Calendarul „a fost admirat pentru exactitudinea sa
impecabilă.” 9 Mai târziu acest calendar a fost „perfecţionat de romani prin
calendarul Iulian care stă la baza cronologiei moderne”10
Despre Calendarul Iulian

“Mundus non factus est in tempore,sed cum

tempore”
<Lumea n-a fost făcută în timp, ci odată cu timpul>
(Fericitul Augustin)11

După cum am vorbit până acum, calendarul este un instrument de

măsurare a timpului şi este caracteristic multor popoare care au avut culturi
diferite şi implicit propriul lor calendar.
O să ne îndreptăm în acest moment gândul spre Roma Antică. Istoria
Romei este foarte vastă. Cu toţii ştim că locuitorii ei, au avut cuceriri
colosale de teritorii. În timp ce înaintau în cucerirea lumii antice, romanii au
făcut cunoştinţă cu multe obiceiuri şi datini pe care le aveau aceste popoare.
Pe lângă acestea, metodele de măsurare a timpului, folosite de inamicii lor
învinşi, le-au dat de gândit, cel puţin cele egiptene. „Roma antică era lipsită
de sensibilitatea rafinată a subtilităţilor în acest domeniu pe care le aveau
egiptenii.” Drept aceea, romanii s-au hotărât ca să impună cu rigiditate, un
calendar universal legat de evenimentele solstiţiilor şi echinocţiilor aşa cum
erau observate cele din Europa.
Împăratul roman Caius Iulius Cezar (100 î.H.-44 d.H.) fiind în Egipt,
Împărăteasa Cleopatra, i-a făcut cunoştinţă cu renumitul matematician şi
astronom alexandrin Sosigene. Acesta fiind un ilustru în ale astrologiei, a
fost însărcinat de către împărat „să întocmească un calendar astronomic
perfect – un calendar şi o tăbliţă asronomică de aşa o frumuseţe şi armonie,
care l-ar putea încânta pe însuşi Pitagora.” 12
Astfel la anul 45 î.H., astronomul alexandrin Sosigene, a pus la punct
calendarul Sothic al egiptenilor. De la acest sistem a împrumutat anul solar
9
Ibidem p.15
10
Pr. Prof. Ene Branişte „Liturgica Generală”, Bucureşti 1993 p.123
11
Ibidem, p.121.
12
„Orthodoxia”, Revistă de gândire şi spiritualitate ortodoxă, An 3, Aprilie 2004, Nr.12 p.23

4
de 365 de zile şi 6 ore. După calculele lui ”anul său calendaristic a format
perioade de câte 4 ani, în care 3 erau ani obişnuiţi de 365 de zile, iar unul
avea 366 de zile şi se numea bisect.” 13Acest calendar a şi fost numit Iulian
pentru faptul că a fost întocmit pe vremea şi din iniţiativa împăratului Iulian.
În concluzie calendarul de care se serveşte astăzi toată lumea creştină
şi inclusiv multe popoare civilizate necreştine este de origine
romană(păgână). Calendarul Iulian a fost introdus oficial în Imperiul Roman
prin ordinul lui Iulius Cezar în 1 ianuarie 45 î.H.
Calendarul conceput de Sosigene, conform tuturor cunoştinţelor pe
care le acumulase în Alexandria, este primul calendar solar ştiinţific care se
bazează pe mersul şi mişcarea corpurilor cereşti.
Totuşi calendarul Iulian avea oarece imperfecţiuni, deşi era orientat
spre anul astral. Acesta rămânea în urmă cu 9 minute şi 1 secundă, dar
Sosigene realizează o armonizare între anul astral, care nu este altceva decât
intervalul de timp în care soarele face o rotaţie în sfera cerească, între stelele
imobile cuprinzând 365,2564 de zile şi cel tropic sau astronomic care constă
în intervalul de timp în care pământul face o rotaţie completă în jurul
soarelui respectiv 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 45-46 de secunde.
După cele descrise, putem spune că acest calcul al lui Sosigene ţine
cont de concepţia dumnezeiască care este menţionată la Facere(1.14-15)
pentru că acest calendar a fost întocmit ţinându-se cont de cele trei obiecte
astronomice principale – soarele, luna şi stelele, deci este considerat un
calendar biblic autentic.
Prin reforma calendaristică aplicată atunci, Sosigene cunoscând durata
anului tropic, a restabilit mai întâi coincidenţa anului civil cu cel astronomic
şi mai apoi a adăugat o zi formată din cele 5 ore, 48 de minute şi
aproximativ 46 de secunde, acumulate în 4 ani, în care durata anului tropic
depăşeşte pe cea a anului civil sau calendaristic. Într-un cuvânt, la fiecare 4
ani era deci câte un an care avea câte 366 de zile, numit bisect, după cum
am mai menţionat.
Calendarul Iulian înregistra deci 365 de zile şi 6 ore şi neglija o
diferenţă mică de 11 minute şi 14-15 secunde pe an. De aceea anul
calendaristic era de fapt mai lung decât cel astronomic şi rămânea în urmă în
fiecare an. Este de observat că într-o perioadă de 128 de ani, această mică
diferenţă se ridică la o zi.
Această diferenţă a fost observată mai ales cu privire la data serbării
Paştilor, care varia de la un an la altul şi care este legată de echinocţiul de
primăvară pe de o parte şi pe de altă parte de luna plină de primăvară sau
cum mai este cunoscută sub denumirea de „lună pascală”. Totodată nu
13
„Tradiţia Ortodoxă”, Nr.7. p.16

5
trebuie neglijat faptul că pe timpul primului Sinod Ecumenic de la
Niceea(325), care s-a ocupat şi de problema uniformizării datei Paştelui,
Sfinţii Părinţi adunaţi acolo, au hotărât ca şi pe viitor data echinocţiului de
primăvară să fie 21 martie, cu toate că Sosigene, în urma cu 384 de ani o
fixase la 24 martie.
În acest fel, de pe timpul lui Iulius Cezar şi până în secolul al XVI-lea,
deci aproape 1600 de ani, Europa a trăit după calendarul Iulian fără nici o
tulburare şi fără nici o abatere, mergând strâns legat de mişcarea lunii pe cer
şi după hotărârile primului Sinod Ecumenic din 325 cu privire la Pascalie.
Calendarul bisericesc arată în mod sistematic lunile, săptămânile şi
zilele unui an. În fiecare lună, respectiv în fiecare zi este menţionat numele
unuia sau a mai multor Sfinţi Părinţi precum şi Sărbătorile mari şi mici de
peste tot anul. Sărbătorile mari şi Praznicele Împărăteşti sunt notate cu cruce
roşie iar cele mici cu cruce neagră. Pentru fiecare Duminică se indică glasul
de rând, Evanghelia Învierii şi Apostolul. Tot în calendarul bisericesc găsim
posturile şi dezlegările de peste an începând cu vinul şi continuând cu
peştele şi carnea. Mai sunt arătate şi multe învăţături de tipic- de exemplu-
când este permis să se facă nunţi, etc.14
Un lucru de menţionat este faptul că un calendar, sau mai precis
calendarul bisericesc prezintă învăţături umane iar învăţaţii şi teologii care
aveau îndoieli asupra creştinismului foloseau erorile din calendar pentru a le
transforma în greşeli de credinţă.

Calendarul Gregorian și introducerea lui în Bisericile Ortodoxe

Toate evenimentele au dus istoria până la un punct care ne interesează

pe noi şi care a avut influenţă aspra Bisericii Ortodoxe. Aşa se face că în
secolul XVI, Papa Grigorie al XIII-lea, înfricoşat şi de noile secte care au
apărut în Europa la vremea aceea şi care zguduiau catolicismul, a trebuit să
aducă ceva inovator. S-a gândit „PreaSfântul” părinte „să corecteze”
„discrepanţa astronomică dintre calendarul bisericesc şi anul solar” 15
Calendarul bisericesc, foloseşte ce punct de referinţă, evenimente
eclesiastice căpătând astfel autoritate şi un grad de exactitate. Calendarul
Iulian acceptat de Sfinţii Părinţi şi pe baza căruia se stabilise Pascalia,
rămânea în urmă cu 10 zile faţă de calendarul astronomic şi „chipurile” era

14
Cf. „Îndrumări misionare”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1986, p.698-699
15
Mănăstirea Slătioara, „Tradiţia Ortodoxă” Nr.7, Decembrie 2001 p.17

6
considerat ca fiind greşit. Această aşa-zisă greşeală era semnalată de prin
secolele XIII-XIV de către calendariştii apuseni şi răsăriteni ca: Roger
Bacon, Nichifor Gregoras, Isaac Arghiras, Gheorghe Ghemist Pleton şi
Nicolaie Cusanus.
Prin urmare, în anul 1582, Papa Grigorie al XIII-lea cooptează pe
astronomul italian Luigi Lilio, care schimbă calendarul, adunând zilele de la
Sinodul I Ecumenic până în 1582 rezultând astfel cele 10 zile în minus. O
greşeală pe plan profesional a fost aceea că nu a socotit această rămânere în
urmă de la Iulius Cezar până în 1582. Din acel moment, ziua de 5 a devenit
15 octombrie. După calculele lui Lilio, diferenţa dintre cele două calendare a
continuat să crească în aşa fel încât după anul 1900 a ajuns să fie de 13 zile.
Această „îndreptare”, după cum au numit-o şi o numesc catolicii, a creat
polemici şi nemulţumiri în lumea apuseană a lor.

De atunci, acest calendar s-a numit "gregorian" sau "stilul nou" si a

fost adoptat de toate statele catolice si protestante din Apus (sec. XVI-
XVIII), pe cand cele din Rasarit au ramas tot la calendarul iulian, pana dupa
primul razboi mondial, cand toate statele din Rasaritul Europei cu majoritate
confesionala ortodoxa au adoptat calendarul indreptat (Bulgaria si D.R.S.S.
1918; Serbia si Romania 1919, Grecia 1923, etc).
Ramanerile in urma ale calendarului iulian incep a se observa si in
Bisericile din Rasarit din ce in ce mai mult. Chiar si la noi, vietuitorii
Neamtului au scris intr-un Pidalion de Neamt ca, pe la anul 1760,
echinoctiul de primavara (izomeria) coborase de la 21 martie - cat era in
timpul Sinodului I - (data dupa care s-a alcatuit Pascalia pe multe sute de
ani), la 10 martie. "Pentru ca si noi vedem ca izomeria a ramas, cu adevarat,
cu 11 zile inapoi".

Iar intr-un Ceaslov din 1816, Arhim. Nichifor de la Episcopia

Buzaului constata si scrie - fara a preciza, insa, ziua si data cand face aceasta
insemnare - ca din greselile calendarului fata de Pascalia veche suntem cu 13
zile in urma. Aceasta mare diferenta de zile, la care s-a ajuns, a determinat
si Biserica Ortodoxa sa paraseasca calendarul iulian si sa adopte pe cel
gregorian la inceputul secolului XX.
Intre timp, s-a constatat de catre astronomi ca si intre calendarul
gregorian din 1582 si cel astronomic exista, totusi, o diferenta anuala,
diferenta care, la 3500 de ani, ar face ca si calendarul gregorian sa ramana in
urma cu o zi si o noapte. Calendarul ortodox, indreptat in 1924, va tine
seama si de aceasta diferenta.

7
 Biserica noastra, facand parte din randul Bisericilor Ortodoxe, n-a
purces singura la adoptarea calendarului gregorian, odata cu adoptarea lui de
catre Stat, in 1919, ci abia dupa Consfatuirea interortodoxa de la
Constantinopol din 1923, care a hotarat indreptarea calendarului si in
Bisericile Ortodoxe, prin suprimarea diferentei de 13 zile cu care calendarul
iulian ramasese in urma celui indreptat (adica 21 martie in loc de 8 martie
unde ajunsese calendarul iulian).
Data echinoctiului de primavara de la 8 martie, la care ajunsese
calendarul iulian, este adusa la 21 martie, corespunzand calendarului solar,
cum stabilisera Parintii de la Sinodul 1 Ecumenic de la Niceea (325).
Calendarul iulian indreptat la Consfatuirea interortodoxa de la
Constantinopol va deveni mai corect decat cel gregorian prin adoptarea unui
nou sistem al anilor bisecti, adaugand o zi in plus din patru in patru ani, cand
luna februarie va avea 29 de zile in loc de 28 zile. Prin aceasta, in calendarul
ortodox indreptat, diferenta dintre anul solar si cel civil este redusa - prin
modul de bisectare - pana la un minimum de 2,02 secunde (anual), care face
ca abia dupa 42.772 de zile calendarul (indreptat) sa mai ramana in urma cu
o zi si o noapte.
Calendarul indreptat, intrebuintat de aici inainte de catre ortodocsi, se
va numi neo-iulian sau constantinopolitan.

La Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol (1923) n-au

participat, insa, toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau nationale. De aceea,
indreptarea calendarului adoptata aici a ramas sa fie introdusa de fiecare
Biserica Ortodoxa la data pe care o va crede potrivita, pentru a nu da nastere
la tulburari.
Convinse de necesitatea si justetea indreptarii calendarului, din 1924
cele mai multe Biserici Ortodoxe au adoptat acest calendar astfel: Patriarhia
Ecumenica de Constantinopol (1924), Patriarhia Antiohiei (1924), Patriarhia
Alexandriei (1928), Arhiepiscopia Ciprului (1924), Biserica Greciei (1924)
si Biserica Ortodoxa Romana(1924), socotind ziua de 1 octombrie drept 14
octombrie, sarind peste cele 13 zile cu care ramasese in urma calendarul
iulian, Biserica Gruziei, Biserica Ortodoxa din Polonia (1924), Biserica
Ortodoxa din Cehoslovacia (1951), Biserica Ortodoxa din Finlanda (1917,
cu aprobarea Bisericii Ruse), Biserica Ortodoxa Bulgara (1968).
Au ramas, insa, cateva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian
neindreptat, ca:Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusa si Biserica Sarba,
precum si Manastirile din Sf. Munte Athos, cu exceptia Vatopedului, care se
numesc "pe stil vechi", pentru ca praznuiesc Pastile si toate sarbatorile dupa
vechiul calendar, adica dupa "stilul vechi

8
 Data Paștelui
Istoria primelor secole ale crestinismului este plină de erezii de tot
felul, care au tulburat şi chiar însângerat viaţa bisericească. Ereziile aşa
zis „filozofice” intenţionau să „dilueze creştinismul cu filozofie, sau să
îmbrace filozofia în haine creştine.”16 Gnosticismul, maniheanismul,
neoplatonismul au fost cele mai cunoscute tendinţe doctrinare care căutau să
dea o haină „intelectualistă” învăţăturilor pe care Mântuitorul, Sfinţii
Apostoli şi mai apoi Sfinţii Părinţi au căutat să le apropie de mintea şi inima
creştinului de rând.
Erorile aşa-zis „teologice” au fost „interpretări greşite ale
creştinismului, exagerări sau mişcări de protest.” Principalele astfel de erezii
au fost montanismul şi monarhianismul. Donatismul şi controversa în
legătură cu Paştile se clasifică în rândul schismelor „eclesiastice.” Am
amintit marile schisme pentru a o aminti pe aceea în legătură cu Paştile.
Astfel, Policarp din Asia susţinea că Paştile trebuie sărbătorit în ziua
de 14 a lunii Nisan din calendarul evreiesc, fiind contrazis de episcopul
Anicetus din Roma, care susţinea că Paştile trebuie sărbătorit în prima
Duminică după 14 Nisan. După multe controverse, punctul de vedere
susţinut de Anicetus şi mai apoi de episcopul Victor al Romei, a fost adoptat
de Sinodul de la Niceea (325).Ceea ce este ciudat, este faptul că punctul de
vedere just, valabil şi astăzi după calendarul Iulian, a fost susţinut de
Biserica Apuseană, tocmai aceea care se va dezice mai târziu de acest
adevăr, transformat în dogmă de Sinodul de la Niceea, adoptând calendarul
Gregorian după cum vom vedea!
Prin urmare, în anul 1582, Papa Grigorie al XIII-lea cooptează pe
astronomul italian Luigi Lilio, care schimbă calendarul, adunând zilele de la
Sinodul I Ecumenic până în 1582 rezultând astfel cele 10 zile în minus. O
greşeală pe plan profesional a fost aceea că nu a socotit această rămânere în
urmă de la Iulius Cezar până în 1582. Din acel moment, ziua de 5 a devenit
15 octombrie. După calculele lui Lilio, diferenţa dintre cele două calendare a
continuat să crească în aşa fel încât după anul 1900 a ajuns să fie de 13 zile.
Această „îndreptare”, după cum au numit-o şi o numesc catolicii, a creat
polemici şi nemulţumiri în lumea apuseană a lor.
Învăţaţii de bază ai timpului, în special Viet, care e numit „părintele
algebrei contemporane”, renumitul J. Schaliger –fondatorul cronologiei
ştiinţifice, afirmau că acest calendar, discutat înainte la Sinodul de la

16
Earl E. Cairns „Creştinismul de-a lungul secolelor”, Chişinău, 1992 p.92

9
Trident(1545-1563),şi întocmit mai târziu, luând denumirea de
„Gregorian”(după Papă), este nejustificat şi neargumentat astronomic.3
Sinodul I Ecumenic, luand in discutie data sarbatoririi Pastilor,
ahotarat sa urmeze practica romana cu aceste randuieli:Pastile sa se serbeze
intotdeauna intr-o zi de Duminica:

b. aceasta Duminica sa fie imediat dupa 14 Nisan

c. dupa luna plina ce urmeaza echinoctiului de primavara (cand ziua
este egala cu noaptea)
d. intamplandu-se 14 Nisan, sau luna plina, intr-o Duminica, sa se
serbeze Pastile in Duminica urmatoare
e. si sa nu coincida Pastile crestinilor cu acela al iudeilor (care este la
14-15 Nisan) adica cu cel al Vechiului Testament.

Dupa aceasta hotarare a Sinodului I Ecumenic, timpul in care este cu

putinta a se sarbatori Pastile cade intre 22 martie si 25 aprilie. Iar calculul
astronomic al aflarii datei Pastilor s-a lasat atunci pe seama Bisericii din
Alexandria, unde era focarul stiintei astronomice, cu obligatia de a face
cunoscut, in fiecare an, tuturor Bisericilor, timpul cand trebuie a se serba
Pastile.

Intrucat insa, si intre calculul calendarului iulian de 365 de zile si 6

ore si cel al calendarului solar de 365 zile, 5 ore, 43' si 46" rezulta anual o
diferenta de 11' si 14" s-a ajuns, dupa 330 de ani, la o diferenta de trei zile
(cu cat a ramas in urma calendarul iulian).

Astfel ca, in vremea Sinodului I Ecumenic, echinoctiul de primavara

se afla la 21 martie in loc de 24 martie, cat a fost in anul 46 i.Hr., cand
imparatul Iuliu Cezar a indreptat calendarul. De atunci, Sinodul a luat ca
punct de plecare, in calcularea datei Pastilor, ziua de 21 martie, cand a fost
atunci echinoctiul de primavara.

3
Cf „Orthodoxia”Nr.12 pp.23-24

10
 BIBLIOGRAFIE

1. Branişte Ene, Pr. Prof., „Liturgica generală”, Bucureşti, 1993.

2. Cairns Earl E., „Creştinismul de-a lungul secolelor”, Chişinău, 1992.
3. „Îndrumări misionare”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986.
4. Mănăstirea Slătioara, „Tradiţia ortodoxă”, nr. 7, decembrie, 2001.
5. „Orthodoxia”, Revistă de gândire şi spiritualitate ortodoxă. An. III,
aprilie 2004, nr. 12.
6. Safta Gheorghe, Pr. Prof., „Îndrumător liturgic”, a IV-a ediţie,
Târgovişte.

11