CRONOLOGIA

Cronologia reprezintă știința auxiliară a istoriei care are ca obiect studierea datării

evenimentelor, documentelor sau a altor izvoare istorice în vederea stabilirii succesiunii
acestora pe o scară a timpului stabilită conform normelor moderne. Cronologia studiază,
implicit, și vechile sisteme de măsurare a timpului, sisteme calendaristice (astronomice sau în
funcție de evenimente) și datare, adaptându-le la normele acceptate în prezent pentru a fi
plasate cu cât mai mare precizie în timp.

Conform DICȚIONARULUI….

Cronologie, ştiinţă specială a istoriei care are ca obiect stabilirea datelor

evenimentelor istorice şi succesiunea lor, implicit şi a datei documentelor, studierea
diferitelor sisteme după care oamenii au măsurat şi socotit timpul, raportându-le la sistemul
contemporan; baza CRONOLOGIA o formează calendarul, perioadele şi erele
A) CALENDARUL

Reprezintă totalitatea regulilor ce servesc la fixarea măsurii timpului în diferite sisteme

cronologice. Sistemele calendaristice se împart în trei tipuri fundamentale:
1. c. solar,
bazat pe mişcarea aparentă a Soarelui. Cel mai vechi calendar a fost cel folosit de egipteni
începând de la anul 4241 înaintea erei noastre. Cuprindea 12 luni de 30 de zile plus
cinci zile adiţionale (numite epagomene), deci 365 de zile. Nesocotind fracţiunea de
aproape şase ore din durata anului solar, între anul tropic şi anul civil se producea o
diferenţă de o zi în patru ani, ceea ce făcea defectuos acest sistem, corectat mai târziu
prin reforma lui Iuliu Caesar. În sec. V-IV înaintea erei noastre perşii, care folosiseră
până atunci un c. lunar, au adoptat sistemul egiptean de măsurare a timpului până în
anul 651 era noastră, când au trecut la c. lunar arab, iar în anul 1079 şi-au însuşit c.
musulman. Romanii au folosit şi ei un c. atribuit lui Romulus, dar creat probabil
anterior, de populaţia pastoral-agrară care a trăit pe teritoriul actualei Italii;
2. c. lunaro- solar,
bazat pe mişcarea de revoluţie a lunii şi pe mişcarea aparentă a Soarelui şi având
drept principiu ca întâia zi a fiecărei luni lunare să coincidă cu apariţia lunii noi, dar în
acelaşi timp şi fenomenele anului solar să cadă în aceleaşi luni, a fost folosit de mai
toate popoarele antichităţii: babilonienii, chinezii, evreii, grecii, indienii, romanii etc.;
3.c. lunar, bazat pe fazele lunii, a fost folosit ele arabi şi de popoarele de religie
musulmană. După înfăptuirea reformei religioase de către Mohamed, c. arab iniţial a
fost modificat, devenind c. musulman.
În afara celor trei tipuri de c. se mai cunosc: c. gregorian („stilul nou”), introdus în anul
1582 (prin bula Inter gravissimes), ca urmare a reformei ordonate de papa Grigore al XIII-lea

1
şi prin care s-a desfiinţat decalajul de zece zile dintre anul astronomic şi anul iulian ce se
produsese de la anul 325 şi s-a evitat repetarea în viitor a diferenţei de o zi în 128 de ani
iuliani faţă de Soare, consecinţă a depăşirii lungimii anului iulian cu 11 minute şi 14 secunde
peste lungimea anului
astronomic Prin adoptarea c. g. nu s-a ajuns totuşi la o echivalenţă perfectă între anul
civil şi Soare, căci şi anul gregorian a rămas mai lung decât anul tropic solar cu
aproximativ 24 de secunde, ceea ce duce la diferenţa de o zi în circa 3500 de ani. C. g. a
fost adoptat în Europa, în ţările catolice în sec. al XVI-lea, în ţările de religie protestantă
în sec. al XVIII-lea, ţările din sud-est, de religie ortodoxă, aderând la reforma
gregoriană abia în sec. al XX-lea. Sinodul român a hotărât adoptarea c. g. în anul 1923,
dar reforma a fost definitivată în anul 1924, când 1 octombrie (stil vechi) a devenit 14
octombrie (stil nou). Pentru a putea face concordanţă între stilul vechi şi stilul nou, atâta
timp cât diferenţa în sistemul de datare există, trebuie să fie cunoscută data la care
diferite ţări au adoptat c.; c. iulian („stilul vechi”), sistem de împărţire a timpului după
calculele lui Iuliu Caesar care, ajutat de astronomul Sosigene din Alexandria, a stabilit
durata anului la 365 de zile şi şase ore, apropiindu-l de anul solar. Cum însă în mod
practic anul nu putea avea fracţiuni de zi s-a hotărât ca la fiecare al patrulea an să se
adauge o zi pentru a compensa diferenţa de şase ore anual. Anul s-a numit bis sextilis
(bisect) şi avea 366 de zile. C. i. fiind simplu şi practic a fost adoptat treptat de
numeroase popoare şi a stat la baza calendarului modern în ce priveşte durata şi
începutul anului, împărţirea pe luni, numele lor şi numărul de zile; c. perpetuu, v. ciclu
pascal.

B) PERIOADELE CRONOLOGICE

perioadă cronologică (cron.), şir determinat de ani, care se repetă, servind ca un element
secundar la verificarea celorlalte date cronologice pe care le însoţeşte - indictionul, crugul
lunii.

indiction (cron.), element cronologic secundar care reprezintă o perioadă convenţională de 15

ani
având, în general, începutul perioadei la 1 septembrie, fără altă legătură cu fenomenele
astronomice care au servit la alcătuirea calendarelor şi al cărui punct de plecare este
anul 313 e.n.; i. serveşte, împreună cu crugul soarelui, crugul lunii etc. pentru a calcula
sau reconstitui data exactă a unui eveniment.Ce reprezintă acest an în istoria lumii?
Este vorba de Edictul de la Milano, 313 d.Hr.
Prin acest edict s-a dat prima oară libertate creștinilor de a se aduna și închina fără pericolul
iminent de a fi osândiți la moarte. Aceasta era posibil datorită cezarului Constantin cel Mare,
care deși el însuși era un adept al zeului Soare Sol Invictus, favoriza pe creștini. Această
favorizare începuse cu un an în urmă după bătălia de la podul Milvius. Se spune că înaintea

2
luptei, Constantin ar fi avut o viziune în care o ființă de lumină i-a poruncit să pună semnul
crucii pe toate scuturile de luptă ale armatei sale pentru a birui și a deveni unicul cezar.

C) E R E L E

Eră (cron.), sistem de numărare succesivă a anilor solari sau lunari plecând de la un moment
fix.
După caracterul evenimentelor care marchează momentul fix, erele se pot împărţi în mai
multe tipuri:
1. ERA ASTRONOMICĂ având începutul din momentul în care s-a petrecut o
conjuncţie nouă a astrelor. Ex. e. babiloniană pornind de la anul 747 î.e.n.
2. ERA POLITICĂ
în care numărarea anilor se face pornind de la un eveniment important.
3. ERA RELIGIOASĂ
În legătură cu diferite evenimente din viaţa întemeietorilor noilor religii.
Ex. era creştină (e. noastră sau milesimul), inventată în prima jumătate a sec. al VI-lea e.n.
de călugărul
Dionisie Exiguus (cel Mic), şi a cărei numărătoare începe de la 25 dec. anul 754 de la
fundarea Romei, când s-a născut Iisus Hristos. S-a impus abia după trecerea a două
veacuri de la moartea celui care a stabilit-o şi s-a generalizat în epoca modernă; a fost
întrebuinţată mai ales în Transilvania şi mai rar în Moldova şi Ţara Românească, unde
s-a generalizat treptat din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea;
ERA MUSULMANĂ (SAU HEGIRA)
care numără anii de la 16 iul. 622, anul refugiului lui Mahomed de la Mecca la Medina;
4. ERA UNIVERSALĂ (SAU MONDIALĂ) care numără anii de la presupusa facere a
lumii. Ex. era bizantină (constantinopolitană, ecleziastică sau de la originea lumii) al c ărei
început
convenţional a fost fixat la 1 sept. 5509 î.e.n., considerând începutul lumii cu 5508 ani
î.e.n. Pentru a-i deosebi de anul modern, anul de la „facerea lumii" a fost desemnat cu
denumirea văleat; transpunerea lui în anul erei noastre se face scăzând din văleatul
respectiv 5508 ani când data lunară este cuprinsă între 1 ian. — 31 aug. şi 5509 ani între 1
sept. — 31 dec.;
5 ERA EBRAICĂ, având ca punct de plecare 1 oct. 3761 î.e.n.;
6. ERA ROMANĂ,
care numără anii de la fondarea Romei,( Ab Urbe condita) anul 753 î.e.n.;
7. ERA OLIMPIADELOR, având ca moment de plecare anul primei olimpiade, 776 î.e.n.
etc.

DATAREA DOCUMENTELOR (EVENIMENTELOR) DUPĂ VĂLEAT SAU DE LA

FACEREA LUMII
3
Anul 7531 ziua 2 luna noiembrie = 2022 nov. 2
7530 ziua 5 a lunii aprilie = 2022 apr. 5

Ștefan Cel Mare a murit la 2 iulie anul 7012 de la facerea lumii (sau la v ăleat 7012). Din
acest an se scade 5508 și obținem cifra 1504

BIBLIOGRAFIE

DICTIONAR ARHIVISTIC Dictionar de termeni arhivistici este dezvoltat de Federatia Arhivistilor din Romania si are la baza Dictionarul
stiintelor auxiliare ale istoriei, publicat de Arhivele Statului, in 1982.
Ionascu, I. Cronologia documentelor din Moldova si Tara Românească. In „Documente
privind istoria României. Introducere”, vol. I., Bucureşti, 1958, p. 389-450.

Pall, Fr. Cronologia documentelor din Transilvania (sec. X-XV).In „Documente privind
istoria României. Introducere”, vol. I., Bucureşti, 1958, p. 452-481.

Constantin Drîmbă - Timpul și măsurarea lui, Editura de Stat pentru Literatura Științifică,
București, 1952, 52 p.