Astronomie
Măsurarea timpului în funcţie de Soare
Societatea Română pentru Astronomie Culturală
A măsura înseamnă a afla cu instrumente,
aparate sau etaloane valoarea unei mărimi. În
cazul lungimilor, de pildă, în Ţările Române
s-au folosit unităţi bazate pe dimensiunile
corpului uman: cotul, palma, degetul. Timpul
este poate singura mărime legată de un etalon
universal: cel al zilei. Căci nu numai oamenii,
ci şi animalele şi plantele, resimt din plin
influenţa succesiunii zilelor şi nopţilor.
Primul instrument folosit în scopul măsu-
rării timpului a fost gnomonul, un baston
înfipt vertical în pământ cândva în negura
preistoriei. Marcând pe teren lungimea umbrei
în decursul unei zile şi identificând poziţia cea
mai scurtă, se putea găsi momentul în care
Soarele se ridica cel mai sus pe cer: acesta era
miezul zilei sau amiaza. În raport cu amiaza,
umbra gnomonului arăta atât timpul scurs de
la răsăritul Soarelui, cât şi timpul rămas până la
apus. Popoarele străvechi (chinezii, egiptenii,
chaldeenii) cunoşteau pe lângă amiază şi alte
subdiviziuni ale zilei, acestea deosebindu-se
însă de orele noastre moderne. Precizia lor era
totuşi suficientă pentru viaţa de atunci - despre
minute şi secunde nu putea fi încă vorba.
În popor, ziua (ziua-lumină) era timpul
care se scurgea de la răsăritul şi până la apusul
Soarelui, iar noaptea timpul care trecea de la
apusul Soarelui şi până la răsăritul următor.
Acest etalon nu era însă unul ideal, deoarece
vara zilele erau mai lungi decât iarna, iar
nopţile, din contră, erau mai lungi iarna şi
mai scurte vara, iar inegalitatea se observa
mai ales la solstiţii. În schimb, dacă prin „zi”
vom înţelege ziua-lumină şi noaptea luate la
un loc, aşa cum a făcut astronomul Claudiu
Ptolemeu (sec. II e.n.), inconvenientul putea
fi depăşit: socotite împreună, ziua şi noaptea
aveau aproximativ aceeaşi durată. Aceasta era
„ziua astronomică”. Ea a fost măsurată vreme
de secole în observatoarele astronomice din
întreaga lume pentru a stabili ora, pe baza
observării Soarelui de la o amiază la alta. La
20
Dan-George Uza, Cluj-Napoca
Bucureşti, de exemplu, ora era calculată până
în secolul XX cu ajutorul unui instrument de
observaţie fixat în planul meridianului (luneta
meridiană), prin care se determina exact
momentul amiezii adevărate sau aşa-numita
„culminaţie solară superioară” cu o eroare de
numai o sutime de secundă. Folosirea zilei
astronomice de către popor ar fi produs însă
confuzii majore: în aceeaşi zi ar fi trebuit să
avem două date, una dimineaţa şi alta după-
amiaza. Pentru a nu bulversa viaţa cotidiană,
s-a convenit ca trecerea de la o zi la alta să se
facă la miezul nopţii, cu o decalare de 12 ore
faţă de momentul amiezii, formând astfel aşa-
numita „zi solară civilă” pe care o cunoaştem
azi cu toţii.
Socotirea zilei astronomice în funcţie
de Soare prezenta totuşi inconvenientul că
durata acesteia nu era constantă în decursul
unui an. Motivele pentru existenţa variaţiei
nu sunt atât de uşor de înţeles. Vom simplifica
puţin lucrurile, observând la fel cum a făcut
astronomul Johannes Kepler încă din sec.
XVII, că Pământul se mişcă mai repede pe
orbita lui atunci când se află mai aproape
de Soare şi mai încet atunci când se află mai
departe. Această variaţie produce treptat o
mică modificare cumulativă în durata zilei
solare, cu alte cuvinte Soarele descrie zilnic în
drumul său pe bolta cerească arce neegale în
aceeaşi unitate de timp. O altă influenţă este
dată de înclinaţia axei terestre.
Cum ar arătă un ceas cu ore uneori mai
lungi şi alteori mai scurte, adică un ceas la
care indicatoarele să se grăbească sau să
întârzie în funcţie de anotimp? Pentru a evita
complicaţiile nedorite ale acestei variaţii
sezoniere asupra măsurării timpului, în viaţa
cotidiană s-a adoptat folosirea zilei solare medii
(mijlocii), ea fiind media duratei zilelor solare
adevărate pe parcursul unui an. Intervalele
timpului solar mediu fiind astfel constante,
s-au putut realiza primele ceasornice exacte
 Astronomie
cu pendulă în secolul XVII. Ele nu se mai
raportau la timpul solar adevărat, precum cel
măsurat de gnomoanele sau cadranele solare
de odinioară, ci la un timp solar mijlociu care
curgea uniform. Cele mai mari diferenţe între
ziua solară adevărată şi ziua solară medie se
înregistrează în noiembrie şi în februarie. În
noiembrie, amiaza se înregistrează cu până la
16 minute mai devreme decât media anuală
(ora 11:44 în loc de 12:00), iar în februarie,
cu 14 minute mai târziu decât media anuală
(12:14 în loc de 12:00). Diferenţa între cele
două categorii de zile solare, respectiv între
ziua solară adevărată şi ziua solară medie, mai
poartă numele de „ecuaţia (sau egalitatea)
timpului”. Am raportat amiaza la ora 
deoarece această asociere este deseori întâlnită
în limbajul comun. Totuşi, de dragul preciziei
trebuie să menţionăm că amiaza poate avea
loc fie înainte, fie după ora 12, în funcţie de
longitudinea observatorului şi de anotimp,
„Timpul Soarelui” – un calendar neobişnuit
Pentru al doilea an consecutiv, Dan-George Uza
colaborator permanent al revistei noastre, editează
un calendar dedicat cadranelor solare din România.
Calendarul de perete, tipărit în format mare (33 x
47 cm) conţine informaţii utile pentru pasionaţii
boltei cereşti. Astfel, pentru fiecare zi a anului
apar date legate de evenimentele astronomice
importante (solstiţii şi echinocţii, schimbarea orei,
Lună albastră, Mini Lună)
dar şi alte informaţii cum
ar fi: ecuaţia timpului,
declinaţia Soarelui, zodia
curentă.
Ca element de noutate
faţă de calendarul din anul
trecut, acum sunt marcate
cu cifre romane vârsta lunii
– numărul de zile scurse de
la momentul Lunii Noi.
Cele 12 file ale
calendarului, dar şi co-
perta, sunt ilustrate cu
imagini ale unor cadrane

ora 12 pierzându-şi astfel semnificaţia avută
pentru cadranele solare de odinioară, aceea de
mijloc al zilei.
În secolul XX, ceasurile atomice performan-
te au relevat faptul că până şi ziua solară medie
variază în decursul timpului, iar definiţia
secundei nu a mai fost raportată la Soare.
Astfel, din 1967, ceasurile noastre nu se mai
sincronizează cu astrul zilei, ci cu numărul de
oscilaţii ale unui atom de cesiu.
Bibliografie:
. Donescu, Gabriela, Ora exactă, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964
. Drâmbă, Constanti, Timpul şi măsu-
rarea lui, Editura de Stat pentru Literatură
Ştiinţifică, Bucureşti, 1952
. Uza, Dan, Cadrane solare din Transil-
vania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-
Napoca, 2014
solare din România aflate la Buziaş (jud.Timiş),
Vaida Cămăraş (jud. Cluj), Horodnic de Jos
(jud. Suceava), Coşnea (jud. Bacău), Constanţa
(două cadrane), Vingard (jud. Alba), Brădet
(jud. Braşov), Pecica (jud. Arad), Tăşnad (jud.
Satu Mare), Timişoara, Miclăuşeni (jud. Iaşi) şi
Petroşani (jud. Hunedoara).
Ultima filă este dedicată explicaţiilor. Un fel de
prospect sau manual de utilizare, foarte util pentru
cei care s-ar putea încurca în datele şi simbolurile
prezentate. Calendarul apare sub auspiciile Socie-
tăţii Române pentru Astronomie Culturală, Dan-
George Uza fiind unul dintre membri fondatori ai
acesteia.
Variantele electronice ale calendarului pot fi
descărcată de la adresa:
https://www.academia.edu/36043145/Timpul_
Soarelui_-_Calendar_2018 (pentru limba română)
sau de aici
https://www.academia.edu/36043171/The_
Time_of_The_Sun_-_a_Romanian_Sundial_
Calendar_for_2018 (pentru limba engleză).