Geneza, organizarea ordinelor militar-calugaresti in Tara

Sfanta si declinul lor

PRIN VEST...
In imaginatia omului contemporan, Cruciada si dominatia medievala crestina asupra tarii sfinte
dupa aparitia islamului este de nedespartit de imaginea cavalerului in tunica alba care poarta o cruce
rosie. Desigur, istoria este mult mai complexa si, desi ordinele cavaleresti cu caracter religios au avut
geneza propriu-zisa in Tara Sfanta, radacinile acestora sunt in vestul Europei.

La sfarsitul secolului al XI-lea, Henric d’Auxerre a formulat ideea de trifunctionalitate a societatii

crestine, impartind-o in trei categorii. Un secol mai tarziu, idea este reluata si dezvoltata de Gerard,
episcop de Cambrai si Adalberon, episcop de Laon, care au scris:

`Aici jos, unii se roaga (orant), altii se lupta (pugnant) si altii lucreaza (laborant); acestia trei sunt
impreuna si nu se despart; de asemenea, munca a doi se bazeaza pe slujirea unuia, care adduce usurare
tuturor.`

In mare, cei care se roaga sunt preotii si calugarii, cei care se lupta sunt soldatii si nobilii, iar cei
care muncesc sunt taranii si mestesugarii. In aceasta ierarhizare, fiecare isi gaseste locul pe plan terestru
si divin. Totusi, o mobilitate ierarhica este aproape inexistenta.

Aceasta constientizare a unei oarecare reorganizari crestine a societatii europene este frumos
parafrazata de fraza calugarului Raoul Glaber: `Parca lumea insasi s-ar fi zguduit si, revarsandu-si
daramarea, sar fi imbracat peste tot cu o haina alba de biserici`

Pana in secolul XIV, Occidentul intrevede o crestere demografica, agriculturala, industriala.

Orasele incep din nou sa crasca, arterele si rutele comerciale isi reiau si maresc cursul, de la Londra la
Novgorod, din bogata Flandra la Paris, la Genova, Pisa si Venetia. Influenta adanca a crestinatatii
cauzeaza, si ea, o ascensiune culturala si religoasa.

La scala nobiliara, se solidifica sistemul feudal si relatiile vasalice, in imperiul Romano-German

reformat in 962 de Otto I, in Anglia cucerita de William Cuceritorul, in Iberia, cu Castillia, Leon, Aragon si
Navarra aflate in plina Reconquista si, desigur, in Franta. Mentinerea si imputernicirea acestui sistem s-a
infaptuit prin putere militara. Lorzii se folosesc de milites, calareti si, din ce in ce mai mult, de cavalerie.
In evul mediu timpuriu se face distinctia intre doua tipuri de milites: (doar) milites, adica soldati
normali, de obicei pedestrasi, si milites Christi, Soldati ai lui Hristos, care sunt inca sinonimi cu categoria
celor celor care se roaga.

Intre timp, dupa cum am mentionat mai inainte, creste importanta cavalerului. O definitie
simpla a acestuia ar fi aceea de calaret de rang nobiliar, care isi poate procura echipamente avansate si
cu un solid antrenament miitar.

Probabil cele mai importante miscari care au prevazut formarea ordinelor religios-militare au
fost reforma gregoriana a papei Grigore al VII-lea si asa-numita `paix de Dieu`, pacea lui Dumnezeu.
Prima a tintit sa combata abaterile si coruptia clerului, in timp ce a doua a pus sub protectia Bisericii
populatia neinarmata, anume pe tarani, negustori, mestesugari etc. Scopul acestei miscari a fost de a
limita abuzurile nobililor si violenta cavalereasca. Totusi, pacea lui Dumnezeu a fost o ambitie locala a
unor episcopi si nobili francezi, si nu a cunoscut o mare raspandire

O alta miscare de amploare mai mare si de o importanta echivalenta, Armistitiul lui Dumnezeu,
oprea, sub autoritate pontifica, actele de agresiune cavalereasca si militara savarsite intre crestini iin
anumite zile. `Crestinul sa nu ucida un alt crestin, pentru ca oricine ucide un crestin, varsa sangele lui
Hristos`

Este evident faptul ca papalitatea timpurie descurajeaza violenta si agresiunea militara. Totusi,
odata cu dezvoltarea a ceea ce urma sa devina statul papal, tot mai multi soldati si cavaleri intra in
serviciul suveranului pontif, atat pentru acte defensive cat si ofensive.

Vorbind despre violenta in scop crestin, ajungem la conceptul de razboi sfant. Acesta este un tip
de razboi considerat virtuos si care are de obicei ca tinta pagani si eretici, dar nu este necesar desfasurat
sub autoritate bisericeasca. Existenta razboaielor sfinte si o tensiune din ce in ce mai mare intre Europa
crestina si Estul Mijlociu, Nordul Africii si Iberia islamica duce la declansarea cruciadelor.

DEUS VULT
Papa Urban II, intr-o unei cuvantare la Clermont in 1095, porneste ideea de cruciada, incitand
spre eliberarea mormantului lui Hristos. La finalul cuvantarii, multimea exlama `Deus Vult!`, Dumnezeu
vrea. Acest apel a fost parca asteptat de lumea crestina, iar o multime de oameni, din toate cele trei
categorii, se alatura cruciadei. Fara sa se astepte prea mult, incepe asa-numita Cruciada a Poporului,
care strabate Europa terestru pana la portile Bizantului.

Intrucat Imperiul Bizantin era asediat de Turcii Selgiucizi, au permis trecerea cruciatilor cu
conditia cedarii unor teritorii cucerite inapoi Bizantului. Forta cruciata ajunge intr-un final la Antiochea,
care este asediata si recuperata in 1098. In iulie 1099, cruciatii iau cu asalt Ierusalimul, urmand sa isi
indeplineasca si juramantul de pelerini.

Pe scurt, prima cruciada este indeplinita, iar cruciatul, un pelerin inarmat, devine Miles Christi,
imbinand doua dintre categoriile mentionate mai devreme. Acest nou `personaj` face parte atat din
categoria celor care se lupta cat se roaga. Cavalerul devine sacru, prin `convertirea` sa la a sluji o
autoritate religioasa si un scop considerat sfant. Ordinul militar-calugaresc este cadrul in care asta se
desavarseste cu adevarat, noua cavalerie fiind formata din adevarati Cavaleri ai lui Hristos. Sf. Bernard, o
figura indispensabila cand vine vorba de cruciadele in Tara Sfanta, trage paralela dintre vechiul cavaler,
condus de putere si lacomie, si cavalerul nou, protejat de armura fierului si credintei (la double armure
du fer et de la foi). Mai face diferenta dintre malitia si militia.
Plimbarica la sepulcru, printre ordine
Pelerinajul la Ierusalim nu incepe odata cu cruciada. Pelerinii frecventeaza orasul inca din secolul
IV, cand Elena, mama primului imparat crestin Constantin cel Mare, descopera acolo asa-zisa Adevarata
Cruce. Imparatul construieste o basilica langa sf sepulcru. Urmeaza perioada de dominatie musulmana,
care nu opreste pelerinajul pana la d`al Hakim, calif Fatimid de Cairo, care are o lunga istorie de
persecutie impotriva evreilor si crestinilor. Totusi, tot el ofera din nou permisia pelerinajului.

Tot inaintea cruciadei, crestinii au construit diferite cladiri pentru cazare, biserici si spitale in
folosul pelerinilor. Functiile acestora au fost cu mult sporite in urma cruciadelor.

Calugarii benedictini au incredintat un spital lui Gerard, care ajunge sa capete numele de Gerard
l`Hospitalier, Gerard ospitalierul. Acesta extinde posesiunile spitalului, iar institutia spitalului incepe sa
se rupa de benedictini si sa faca tranzitia spre a fi Ordinul Ospitalier, inca nemilitarizat, in 1113, sub
protectie papala si in influenta Canoanelor Sfantului Mormant.

Ospitalierii sunt, astfel, recunoscuti ca un ordin de sine-statator. O scrisoare care insoteste o

donatie spre tara sfanta, imparte tot in 3 principalele institutii de la Ierusalim: Sf Mormant care se roaga,
regele care lupta si Ospitalierii care intreprind actiuni de caritate.

Se ajunge la o oarecare confuzie legata de functia Ospitalierilor. Provin din si sunt influentati de
cadre religioase, deci se roaga; intreprind caritate; deci muncesc; si incep sa foloseasca arme in apararea
pelerinilor, deci parca se si lupta (inca nu sunt militarzati).

Canoanele sfantului mormant devin canoane regulate dupa ce primesc patronajul Sf Augustin,
astfel primind o functie caritabila, pe langa cea liturgica. A doua astfel de organizatie.

Dintre cruciatii care raman la Ierusalim, sunt angajati aproximativ 30 de cavaleri pentru protectia
Sf Mormant. Ei nu formeaza o fratie sau un ordin, ci sunt doar cavaleri in slujba mormantului, similari cu
cei in slujba papei. Totusi, exista posibilitatea ca dintre ei sa se fi recrutat primii templieri. Daca
continuam pe aceasta presupunere, putem spune ca Hugues de Payns, fondatorul templierilor, a facut
parte dintre acesti Miles Sancti Sepulchri. Proto-templierii erau cel mai probabil gazduiti in sediul
Ospitalierilor si erau ajutati de acestia.

Grupul acesta urmeaza sa se rupa oficial de Ospitalieri si de Sepulcru specific pentru a apara
activ pelerinii din Tara Sfanta cu arme. Sub incredintarea celor doua organizatii, se emancipeaza Ordinul
Templier, primul ordin cu adevarat militar si religios din Tara Sfanta. Oarecum functiile lumii crestine se
restabilizeaza. Spitalul, recunoscut in 1113 este caritabil, canoanele recunoscute in 1114 se roaga, iar
Templierii, fondati in 1120 si recunoscuti in 1129 se lupta. Recunoasterea Templierilor a fost greoaie
deoarece ideea unui ordin de luptatori religiosi era cu totul noua.

In cei 9 ani de la fondare la recunoastere, Templierii nu au beneficiat de donatii din partea

Bisericii, deci, in mare parte, au stagnat. Intre timp, Ospitalierii prospera. In 1127, totusi, HP face o
calatorie in Europa la finalul careia obtine recunoasterea Bisericii in Troyes. Totodata, se intoarce la
Ierusalim cu sprijin din partea multor nobili europeni. La finalul anului 1129, Templierii participa la
primele batalii langa Damasc.
 In urmatorul deceniu, ospitalierilor li se cedeaza cetati. Evident, ei trebuiau sa apere cetatile, dar
asta nu inseamna in mod necesar o militarizare a ordinului. Fiind o organizatie monahala, se presupune
ca doar administrau defensiva, angajand luptatori din exteriorul ordinului pentru lupta propriu-zisa.
Militarizarea Ospitalierilor se crede ca ar fi avut loc in jurul anilor 1160, cand membrii ai ordinului sunt
implicati masiv in campanii egiptene conduse de regele Amaury I. Foarte posibil ca aceasta militarizare
sa fi fost una treptata, fata de cea imediata a Templierilor, a caror geneza este pusa sub simbol
razboinic.

Dintotdeauna, lepra a fost o problema semnificativa in T.S., iar evul mediu nu este o exceptie.
Cei mai multi leprosi erau izolati, dar asta nu se intampla mereu, dupa cum vedem in cazul celebrului
rege Baudouin IV, care a reusit sa conduca Ierusalimul in ciuda bolii sale. In imediatul exterior al
ierusalimului se organizeaza o casa de leprosi, pusa sub patronajul Sf Lazar. Orice lepros, indiferent de
clasa, era primit aici. Membri ordinelor cavaleresti erau indemnati sa se alature acestei case si sa adopte
practicile Sfantului Lazar. Nobilii si fostii membri ai ordinelor religios militare transforma aceasta grupare
in Ordinul Sfantului Lazar, conferindu-i si un caracter militar.

Acest nou ordin primeste donatii de proprietati si pamanturi in TS si se afla intr-o stransa
prietenie si cooperare cu Templierii. Parca de asteptat, dar cele mai mari batalii la care participa cavalerii
Sfantului Lazar, la La Forbie si Mansourah, se termina cu infrangeri grele suferite de crestini.

Mentiunea ar fi ca Ordinul Sfantului Lazar cel mai probabil cu recruta exclusiv leprosi. In acelasi
timp, protejarea TS era datoria tuturor crestinilor, deci recrutarea era cu caracter international. In
aceasta ultima masura, era la fel si la Templieri si la Ospitalieri.

Doua spitale fondate de si pentru germani, unul din Ierusalim si unul din Acre, stau la baza
ordinului Teutonic, ordin cu caracter national. Aceste doua spitale au ajuns sa isi obtina autonomia fata
de Ospitalieri in 1187. Caracterul militar este dobandit la cererea unor cruciati veniti din sicilia in 1198.
Astfel, teutonii primesc o lege mixta, care prevede reguli templiere pentru serviciul militar si reguli
ospitaliere pentru serviciul caritabil. Ordinul are conflicte de tutelaj cu Ospitalierii, insa, in timpul
conducerii lui Hermann de Salza, templierii coopereaza cu imparatu Frederic II pentru a-si solidifica
pozitia in TS.

Ordinul Sfantului Thomas din Acre poate fi considerat un ordin national englezesc. Acesta a fost
fondat la initiativa regelui Richard Inima de Leu. Cu ajutorul si speranta de integrare a Teutonilor, ordinul
este militarizat in jurul anului 1230. S-a incercat si o integrare in ordinul Templier, insa, dupa caderea
orasului Acre sub conducere islamica, OST e exilat in cipru. OST exista si azi, dar nu mai are caracter
militar si este partial integrat Templierilor.

In cealalta parte a mediteranei, in Spania, reconquista continua. Doua ordine Iberice primesc
donatii in TS, anume ordinul de Santiago(Sfantului Iacob) si ordinul de Montijoie.

In sens opus, si Templierii si Ospitalierii primesc pamanturi si cetati in Iberia. S-a ajuns, probabil
printr-o strategie succesoriala, ca regele Alfonso I Luptatorul sa numeasca in testamentul sau Templierii,
Ospitalierii si Sepulcrul drept succesori care sa conduca regatul Aragonului. Aceasta succesiune nu s-a
infaptuit, probabil Alfonso intentonand, prin aceasta declaratie, sa isi protejeze tronul de regii Castilliei si
Leonului.
Printre altele,
In organizarea unui ordin religios sta la baza patronajul (organizatoric) al unui sfant. In mare
ordinele care doar se roaga sunt sub patronajul Sf Benedict, in timp ce ordinele active din mai multe
puncte de vedere se afla sub patronajul Sf Augustin. Totusi, unele ordine aveau traditii atat benedictine
cat si augustiniene. Spre exemplu, traditia originala a templierilor, adoptata la Troyes este inca
dezbatuta. Ceea ce se stie sigur este ca a fost pusa la punct de catre St Bernard. Desi pare o usoara
contradictie, se poate spune ca initiala traditie templiera e fundamental benedictina, dar cu puternice
aspecte augustiniene.

In ceea ce priveste Ospitalierii, se stie ca provin dintr-un spatiu benedictin, dar adopta pe deplin
traditia augustiniana. Teutonii au traditia mixta precizata mai devreme, iar ordinul Sf Lazar este
augustinian.

Aceasta traditie este doar un fundament al ordinelor, pe baza caruia se formeaza adevaratele
regulamente. Aceste regulamente cuprindeau ierarhiile, statutele, legile si obiceiurile ordinelor. Evident,
regulie au cunoscut schimbari si evolutii de-a lungul anilor, fiind din ce in ce mai concretizate si puse la
punct. Regulile ospitaliere au fost initiate de primul mare maestru, Gerard, iar regulile templiere au fost
initiate de HP. Regulamentele trebuiau mereu sa fie aprobate de o autoritate religioasa locala si
confirmate mai apoi de papa.

La inceput, regulamentele sunt scurte: 19 art pentru Ospitalieri, 71 pentru Templieri si 39 pentru
Teutoni. Totusi, de exemplu, la finalul sec XIII, templierii ajunsesera la 686 de articole. Aceste
regulamente erau rezervate pentru citire doar membrilor educati si de rang inalt. Totusi, fiecare
membru trebuia sa isi cunoasca regulile ordinului. Primele regulamente scrise intr-o alta limba decat
latina sunt ale templierilor. Acestia au doua limbi oficiale, latina si franceza d’oil.

Un exemplu de reguli ar fi cele ale Ospitalierilor, care trateaza meticulos tratarea bolnavilor si
ajutorarea saracilor si pelerinilor. Astfel de articole sunt absente la Templieri. De asemenea, o regula
fundamentala este cea a casitatii, oricarui cavaler din ordinele religios-militare fiindu-i interzis mariajul.
Alte reguli includ imbracamintea, respectarea orelor de liturghie, savarsirea ritualurilor etc. Desigur,
incalcarea regulilor venea cu masuri punitive, de la retragerea statutului, la pierderea casei, la
expulzarea din ordin.

Recrutarea intr-un ordin este libera si voluntara, si se face ca adult. Desigur, conditia era si de a
avea posibilitatea de a participa la cruciada. Iobagii si membrii oricarei categorii dependente nu puteau
fi primiti. Templierii, ospitalierii si teutonii acceptau si copii trimisi de familii binefacatoare ale ordinului.
In acest cadru, ei erau educati si treceau prin stadiile de paj, scutier, sergent si cavaler. Se poate observa
o mobilitate sociala unica vremii.

Femeile erau in mare parte evitate si excluse de la recrutare. Cele care au reusit sa intre in ordin
au devenit surori in cadrul manastirilor. Ele duc o viata monahala preponderent benedictina.

Nu toti membrii barbati erau necesar si luptatori. Era nevoie de ghidaj si autonomie spirituala.
Astfel, ordinele dispuneau si de preoti si calugari afiliati. Acestia isi motivau fratii inarmati la a respecta
regulile, ritualurile si divinitatea. In TS, multi frati capelani locuiau printre fratii de arme. Existau si frati
de profesie, necesari pentru faurirea si repararea de echipamente, constructia de cladri etc. Treptat,
accesul la statutul de frate combatant se limiteaza la familii nobile si cavaleresti.

Ritualurile de admitere nu difera prea mult intre ordine. De obicei, candidatul trebuie sa
raspunda la intrebari legate de statutul sau social si vocatia sa. Urmeaza sa fie informat in legatura cu
ceea ce va presupune noua sa viata in cadrul ordinului si pedepsele care se aplica la nerespectarea
regulilor. Isi pronunta juramintele si primeste noua haina cu care se va identifica drept parte din ordin.

Ordinele isi continua astfel functionarea in TS si Europa, aparand crestinatatea prin ajutorul
oferit pelerinilor si nobililor. Sunt alungati din TS odata cu intoarcerea infrangerea in fata musulmanilor

Departe de casa
Domnia crestina se sfarseste in T.S in 1291, iar familia regala a Ierusalimului se muta in Cipru, de
unde inca mai pretinde la tronul ierusalimului pana in sec 15. Dintre cele trei mari ordine, cel mai
influent, ordinul Templier, cunoaste si cel mai crunt si rapid declin. Avand acumulata o reputatie
legendara, templierii ajung sa fie tinta unei colaborari dintre Filip cel Frumos al Frantei si papa Clement
V. Acestia au desfasurat, timp de 7 ani, un genocid sistematic al templierilor, care a culminat cu arderea
pe rug, in 1314, a ultimului mare maiestru, Jacques de Molay, sub pretextul ereziei. In fapt, toate
domeniie si averile templiere au fost preluate de Regatul Frantei si eliminarea templierilor a sporit
puterea regala. Ordinul templierilor exista si azi, fara a avea un caracter militar. Aceasta continuitate e
datorata supravietuitorilor genocidului care au reusit sa fuga in scotia, unde si-au asumat identitatea de
priceputi constructori in piatra, care erau liberi de autoritatile nobiliare, freemasons

Ospitalierii se retrag in Rodhos, pana ce aceste insule sunt cucerite de Otomani. Li se preda
Malta. Acolo, isi schimba denumirea in Ordinul Cavalerilor de Malta. Desi nu mai detine Malta decat in
nume, ordinul mai exista si azi, cu sediul la Roma si numerosi membrii.

Teutonii se muta mai aproape de casa, in Prusia. De acolo, intreprind cruciadele nordice pe
tarmul marii baltice unde formeaza Ordinul infratit Livonian. Continua sa detina pamanturi si cetati in
Europa, inclusiv in Transilvania (Bran).In cele din urma, teutonii sunt alungati din Prusia de regatul
Polonez. Si acest ordin isi continua existenta.

Concluzionand, ordinele religios militare apar intr-un apogeu al pasiunii crestine, si raman ca un
veritabil simbol al acesteia. Omul de azi vede cavalerul sfant in doua feluri: un fanatic religios care
castiga de pe urma suferintei celor non-crestini sau un simbol al virtutii si a luptei drepte in numele a
ceva cu adevarat important. Ce-i drept, adevarul e tot la mijloc, insa importanta istorica si simbolica e de
necontestat.