Sunteți pe pagina 1din 65

LISTA DE SUBIECTE EXAMEN IBU

1. Cearta pentru investitură


2. Capitivitatea babilonică a papilor şi schisma papală
3. Marea schismă papală . Sinodul conciliarist de la Pisa
4. Sinodul conciliarist Konstanz
5. Sinodul conciliarist Basel
6. Cruciadele – definirea conceptului, ideologia şi evaluarea lor istorică
7. Cruciada I
8. Cruciada a IV-a
9. Încercări de unire în secolele XI-XIV
10. Sinodul unionist de la Lyon
11. Sinodul unionist de la Ferrara Florenţa
12. Elemente de spiritualitate în Evul Mediu apusean
13. Cistercienii
14. Ordinele călugăreşti
15. Ordinele cerşetoare
16. Cultura în Apus în secolele XI-XIV. Anselm de Canterbury
17. Toma din Aquino
18. Erezii în apus. Valdenzii şi catarii
19. Prefeformatorii – John Wycliff
20. Prefeformatorii – Jean Hus
21. Prefeformatorii – Girolamo Savonarola
22. Reforma din Apus – noţiunea de Refomă
23. Cauzele Reformei
24. Martin Luther – biografia
25. Martin Luther – doctrina
26. Huldrych Zwingli
27. Jean Calvin
28. Anabaptiştii

1
29. Reforma în Anglia
30. Reforma catolică sau contrareforma
31. Conciliul de la Trient
32. Ignatiu de Loyola şi iezuiţii
33. Creştinismul în Europa occidentală în secolul XVII – războiul de treizeci de
ani
34. Jansenismul
35. Misiunile catolice în secolele XVI-XVII
36. Misiunile evanghelice în secolul XVIII
37. Pietismul
38. Iluminismul şi urmările lui asupra Bisericii. Revoluţia franceză
39. Conciliul I Vatican
40. Conciliul II Vatican

I. Biserica din Apus de la Schisma cea mare până la Reformă

-la începutul mileniului al II-lea, marea parte a Europei Occidentale putea fi considerată creştină.
Doar la popoarele nordice creştinismul pătrunse în mod timid şi trebuia să fie consolidat. Această
consolidare s-a încheiat la sfârşitul secolului XIII;
-după anul 1000 se înregistrează o creştere a nivelului cultural: Europa începe să iasă din
barbarie;
-populaţia Europei Occidentale era în creştere. În secolul al XIII-lea se apreciază că existau în
Apus peste 30 de milioane de creştini;
- cel mai puternic stat european occidental era cel al germanilor, care cuprindea pe lângă teritoriul unde
azi se vorbeşte germana, Boemia, Polonia, Ungaria şi nordul Italiei (Lombardia). În anul 962 Otto cel
Mare a fost încoronat ca şi împărat roman, punând bazele Imperiului roman de naţiune germanică

2
Situaţia din Răsărit şi Apus după schisma de la 1054

I. În Răsărit
Anul 1054 nu a însemnat în nici un caz o cotitură în viaţa Bisericii din Imperiul
Bizantin. Marea majoritate a bizantinilor nu a cunoscut schisma care avusese loc între Răsărit
şi Apus. Abia mijlocul secolului al XI-lea poate fi considerat drept perioadă de schimbare,
care a culminat cu perceperea în timpul celei de-a patra cruciade din anul 1204. Din punct de
vedere politic, Imperiul a cunoscut trecerea de la o dinastie la alta. Dinastia macedonienilor,
care a condus Imperiul bizantin între anii 867 - 1081) a fost înlocuită de dinastia comnenilor a
cărui prim împărat a fost alexios I Comnenul (1081-1118). Luptele pentru tron (dinastia
macedonenilor s-a menţinut la putere în ultima ei perioadă datorită încheierii unor căsătorii
ale femeilor din această dinastie) au fost marcate de ameninţări militare concrete venite mai
ales din partea turcilor selgiucizi. Aceştia au cucerit treptat, în decursul secolului al XI-lea,
Armenia, Capadocia, Siria şi Mesopotamia.
Suveranitatea bizantină continua linia tradiţională care avea drept model pe Constantin cel
Mare şi se considera Imperiul roman cel universal, veşnic şi indivizibil, ca fiind indisolubil
legat de Ortodoxie. Teologia bizantină se dezvoltă în această perioadă ca o delimitarea pe de o
parte faţă de latinitatea din Vest, pe de altă parte faţă de armeni şi sirieni în răsărit, începând
să definească treptat un fel de identitatea naţională.
Creştinătatea grecească era condusă de către împărat şi de către patriarh, sprijiniţi de sinodul
Marii Biserici. Clericii, monahii şi laicii formau cele trei elemente contitutive ale acesteia.
Patriarhul ecumenic. Cunoaştem cel mai bine viaţa şi activităţile patriarhilor ecumenici,
pentru că acestea sunt bine prezentate de izvoarele care ne stau la dispoziţie. În virtutea
tradiţiei bizantine, împăratul avea o strânsă legătură cu patriarhul, nefiind străin de alegerea
acestuia. Patriarhul era ales din rândul clerului înalt, dar uneori se întâmpla ca şi un simplu
laic să fie ales în această înaltă funcţie. Patriarhul hotăra în chestiuni legate de credinţă,
deţinea controlul arhivei şi a bibliotecii patriarhale care era consultată în caz de nevoie, putea
pretinde mărturisiri de credinţă din partea celor suspectaţi de erezie.
Din această perioadă provine un decret imperial (1094) care restructurează administraţia
patriarhală: Arhivarul (chartophylaxul) devine cel mai important funcţionar patriarhal, fiind
purtător de cuvânt al Patriarhului, responsabil pentru emiterea actelor, păstrătorul ştampilei şi
mediator oficial între Patriarh şi cler. Urma apoi învăţătorii (didaskaloi) care erau

3
împuterniciţi să înveţe credinţa creştină. Mai târziu s-a făcut diferenţa între „învăţătorii
psalmilor” şi „învăţătorii Evangheliei”. Această tagmă se pare că a existat doar la
Constantinopol unde era nevoie de mai multă predare a învăţăturii şi moralei către popor.
Marele iconom, care tradiţional era un preot, era administratorul bunurilor lumeşti. Mai târziu
marele iconom al Patriarhiei ecumenice putea fi numit de către împărat şi putea fi şi un laic.
Mitropoliţii aveau de asemenea iconomi sau un mare iconom. Sachelarul (sakellarios) era
administratorul financiar, o funcţiune pe care o întâlnim pentru prima dată în secolul XI.
Patriarhul era ajutat de un sinod. Un protekdikos, un fel de „prim acuzator” conducea un fel
de tribunal eclesial care judeca litigii interne. Exita şi un sinod permanent specific doar
Patriarhului de Constantinopol fiind o formă concretă de exercitare a puterii patriarhului faţă
de episcopii din provincii, faţă de Bisericile din afara Împeriului şi chiar faţă de împărat. De
regulă era format din arhontele marii Biserici , mitropolitţii provinciilor şi reprezentanţi ai
puterii publice, iar în caz de judecare a unei erezii, de către împăratul însuşi. Acest gen de
sinod a devenit permanent doar pe parcursul secolelor X-XI. Sinodul permanent avea atribuţii
legate atât de disciplină cât şi de dogmatică sau de alte chestiuni curente ale vieţii bisericeşti.
Sinodul alegea episcopii după următorul procedeu: propunea trei candidaţi, hotărârea finală
aparţinând patriarhului. În cazul alegerii patriarhului, hotărârea alegerii dintre cei trei
candidaţi aparţinea împăratului. În caz de vacanţă patriarhală, sinodul permanent era convocat
de împărat. Această formă de organizare este întâlnită şi la mitropoliţii anumitor provincii.
Rolul împăratului. Împăratul juca un rol hotărâtor în viaţa biserici. Am arătat deja că modelul
oricărui basileu bizantin era Sfântul Împărat Constantin cel Mare , consuderat „al
treisprezecelea apostol”. Rolul împăratului în păstrarea dreptei credinţe a crescut în epoca
sinoadelor ecumenice, în special în perioada crizei iconoclaste. În secolul al X-lea el era
numit „învăţătorul tuturor ştiinţelor”. În timpul dinastiei comnenilor această atribuţie a primit
contururi clare. Misiunea sa era aceea de a încerca să convingă pe eretici să renunţe la
învăţătura lor greşită înainte de a fi discutaţi în sinod. Ana Comnena în lucrarea sa Alexiada,
arată cum perechea imerială se străduia zi şi noapte să studieze cuvântul lui Dumnezeu.
Monahismul. Din secolul al IX-lea dominantă era viaţa monahală în formă cenobitică
(comunitară). Forma cenobitică (solitară) nu dispăruse, fiind prezentă în sudul Italiei şi în
Capadocia. De asemenea existau monahi itineranţi (vagabonţi) chiar dacă Biserica îi
condamnase. Mănăstirea era determinantă pentru viaţa spirituală atât a monahilor cât şi a
clericilor. Intrarea în mănăstire se făcea la diferite vârste. S-a încetăţenit în această perioadă
obiceiul călugăririi pe patul de moarte. Astfel, anumiţi nobili care au urmat acest obicei, şi-au
transformat caselele lor de locuit într-un fel de mănăstiri. Monahsmul era influent, monahii

4
formând şi din unct de vedere social un grup distinct. Unele mănăstiri erau bogate, posedând o
seire întreagă de proprietăţi primite donaţie. În această perioadă se încetăţeneşte obiceiul
punerii la dispoziţie de către stat a unui administrator laic al averilor mănăstireşti, care purta
numele de charistikarios. În ciuda unor avantaje imadiate pentru viaţa monahală, această
instituţie a devenit în multe cazuri coruptă şi a fost aspru criticată de către Patriarhul Ioan al
antiohiei spre sfârşitul secolului X, care dorea o reformare a monahismului bizantin. În anul
1081 şi mai apoi în 1087, împăratul Alexios I Comnenul a confiscat o parte din averile
mănăstirilor, dar şi ale unor biserici pentru a putea duce mai departe războaie. Împotriva
acestor măsuri s-au ridicat doi ierarhi: patriarhul Ioan al antiohiei (deja amintit) şi mitropolitul
Leon al Calcedonului. Primul a trebuit să demisioneze, trăind restul viaţii într-o mănăstire
constantinopolitană aflată în posesia Patriarhatului de antiohia, iar cel de-al doilea a fost
pedepsit cu exilul.
Mănăstirea Studion din Constantinopol şi Muntele Athos erau modele monahale influente. În
această perioadă merită amintită reorganizarea monahismului în Sicilia după cucerirea
acesteia de către normanzi şi întemeierea mănăstirii Sfântului Ioan pe insula Patmos, de către
monahul Hristodulos (în anul 1088).
În această perioadă apar numeroase lucrări haghiografice care prezintă viaţa unor monahi spre
a fi modele demne de urmat. Modelul monahal este cel care absolută întâietate. Merită
amintită aici Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog scrisă după anul 1054 de ucenicul său
Niketas Stethatos, lucrare ce reprezintă în egală măsură personalitatea Sfântului simeon, dar şi
curentele spirituale din interiorulo monahismului grecesc din secolul al XI-lea.
Pe la mijlocul secolului al XI-lea avem deja o serie întreagă de norme canonice care
reglementau viaţa religioasă a laicilor. Astfel, o hotărţre patriarhală luată în jurul anului
1094 fixa botazul pentru cea de-a patruzecea zi a naşterii, după ce deja de multă vreme se
încetăţenise botezul pruncilor. Se reglementa de asemenea modul alegerii naşilor de botez,
călugării fiind excluşi. De asemenea s-au stabilit în această perioadă reglementările cu
privire la gradele de rudenie care pot constitui un impediment la căsătorie şi s-a permis
recăsătoria a doua şi a treia în cazul celor rămaşi văduvi. De asemenea s-a reglementat
divorţul.
De asemenea în această perioadă s-au fixat canoanele cu privire la cler: laicii căsătoriţi pot
să intre în cler atât ei cât şi soţiile lor se aflau la primă căsătorie. O a doua căsătorie nu era
permisă nici în caz de văduvie.

I. În Apus

5
Secolul al XI-lea este văzut de către cei mai mulţi istorici apuseni drept o perioadă de
profunde transformări. Moştenirea francă era doar o moştenire, iar feudalitatea în forma ei
clasică a cunoscut acum o largă răspândire. Pe teritoriul vechiului Imperiu franc au apărut
o serie de state.
Între anii 1054-1124, Biserica apuseană a fost condusă de zece papi.
Sinodul de la Lateran din 1059 şi decretul de alegere al papilor. Întrunit după Paştile
anului 1059, sinodul a încercat să stabilească norme de alegere a papilor, astfel încât să se
evite situaţia existenţei a doi papi. În secolul al IX-lea s-au pus bazele unei societăţi laice

1. Cearta pentru investitură

Defininea noţiunii. Noţiunea de „ceartă pentru investitură” apare în secolul al XIX-lea


şi defineşte un conflict din sec. al XII- lea din Apus dintre puterea bisericească şi cea
politică, cu privire la puterea de a investi clerul superior, în special episcopi şi abaţi ai
marilor mănăstiri.
În secolele anterioare, în Europa occidentală, dar mai ales pe teritoriul Imperiului
german, episcopii erau investiţi de către puterea politică, întrucât adesea ei îndeplineau şi
rolul de senior local. Episcopul sau abatele primea, în virtutea investirii lui de către
puterea politică, o feudă, precum şi alte privilegii lumeşti. Situaţia era departe de a fi
ideală pentru Biserică, existând numeroşi clerici interesaţi mai mult de puterea politică
decât de interesele spirituale ale Bisericii şi cu o moralitate îndoielnică.
În sânul Bisericii apusene a apărut o mişcare de reformare iniţiată din cadrul
mănăstirii Cluny din Burgundia, pe teritoriul Franţei de astăzi. Programatic, această
reformă a fost formulată de către sinodul de la Lateran din anul 1059. Ţinut în timpul
papei Nicolae al II-lea, sinodul a luat o serie de hotărâri menite să îmbunătăţească starea
Bisericii:
- clericii nu aveau voie să accepte investitura din partea unui laic;
- era interzisă cu străjnicie simonia, s-au obţinerea oricărui beneficiu în urma unei
hirotoniri;
- nerespectarea celibatului trebuia amendată de către credincioşi prin neparticiparea la
Liturghia săvârşită de către cel care a încălcat celibatul;
- sinodul a stabilit reguli clare cu privire la alegerea Papei. Dacă până atunci s-a ţinut
seama în alegerea papilor de voinţa poporului din Roma sau de voinţa Împăratului, de
acum numai cardinalii aveau drept activ în alegerea papei. Clerul şi poporul roman

6
putea numai să îşi exprime consensul pentru alegerea care a avut loc, iar împăratului
german doar i se comunica alegerea făcută din respect pentru el.

Cel care a încercat punerea în practică a acestor principii a fost papa Grigorie al VII-
lea (1073-1085) fapt pentru care această reformă mai este cunoscută în istorie şi sub
numele de „reforma gregoriană.” Personalitate extrem de controversată, Grigorie al VII-
lea (care anterior s-a numit Hildebrand), de origine modestă, educat în spiritul mănăstirii
de la Cluny, a luptat cu toate forţele pentru întărirea autorităţii papale. În bogata sa
corespondenţă purtată cu arhiepiscopii şi episcopii apuseni, dar şi cu regii şi principii
Europei Occidentale, el a pus accent pe drepturile Bisericii şi pe îmbunătăţirea situaţiei
acesteia prin combaterea simoniei şi a altor vicii din interiorul Bisericii.
Programul papal de reformare a Bisericii urmat cu stricteţe de Grigorie al VII-lea, s-a
lovit de opoziţia lui Henric al IV-lea (1056-1105). În momentul izbucnirii conflictului
dintre cei doi, Henric era de 23 de ani, şi este descris de istoricii Bisericii ca fiind de
moralitate îndoielnică, cu educaţie greşită, caracter dificil şi extrem de schimbător, în
funcţie de circumstanţe. Pe teritorul Imperiului german, episcopii erau şi funcţionari şi
principi civili. Programul papal de a numi pe toţi clericii în mod direct sau indirect, s-a
lovit aici de interesul împăratului german de a-şi numi el însuşi cei mai importanţi vasali.
Problema consta aşadar în faptul că reprezentanţii puterii politice care în mod firesc
trebuiau numiţi de către împărat, erau aceiaşi cu reprezentanţii puterii ecclesiale, pe care
în mod firesc, papa dorea să îi numească.
Conflictul a fost declanşat în anul 1075 când Henric al IV-lea l-a numit pe episcopul
de Milano, fără să îl consulte pe Papă. Arhiepiscopul de Milano nu era un principe
imperial, fapt pentru care papa a considerat gestul ca un amestec în treburile Bisericii.
Grigorie al VII-lea i-a trimis lui Henric al IV o scrisoare foarte dură în care îl ameninţa cu
excomunicarea. Drept răspuns, în ianuarie 1076, împăratul a adunat la Worms 26 de
episcopi care l-au declarat depus pe papă. Hotărârea sinodului i-a fost comunicată papei
printr-o scrisoare plină de dispreţ, în care destinatarul este numit „pseudo-călugărul
Hildebrand”. Drept răspuns la scrisoare, în februarie 1076, Grigorie al VII-lea l-a
excomunicat pe Henric al IV-lea şi a dezlegat pe supuşii acestuia de jurământul fidelităţii.
Spre surprinderea multora, principii germani au trecut de partea Papei. Într-o dietă
întrunită în 1076, ei au hotărât că împăratul trebuie să se abţină de la exercitarea publică a
funcţiunii sale, iar într-un an trebuia să se împace cu papa, astfel încât să scape de
excomunicare. Papa era invitat să vină în Germania.

7
Grigorie al VII-lea s-a îndreptat spre nordul Italiei, unde era aşteptat de principii
germani spre a fi condus spre Munţii Alpi. În aceeaşi direcţie s-a îndreptat şi Henric
al IV-lea cu o armată echipată ca pentru război. Aflat în situaţia dificilă de a fi părăsit
de principii germani, Henric al IV-lea, a trimis Papei scrisori pline de umilinţă, cerându-i
să îi ridice excomunicarea. Aflat în castelul fortificat de la Canossa, la sud de Parma,
Grigorie al VII-lea a fost implorat de către împăratul Henric al IV-lea, în haine de
pocăinţă, să fie iertat. În cele din urmă papa s-a lăsat înduplecat, Henric al IV-lea
promiţând solemn că va îndeplini tot ceea ce-i va cere papa.
Ca semn al împăcării, Grigorie al VII-lea a trimis principilor germani o scrisoare.
Aceştia însă nu au ţinut cont de iertarea obţinută de Henric, şi în martie 1077 au ales un
nou împărat, pe Rudolf de Schwabia. Henric al IV-lea şi Rudolf de Schwabia au început
lupta unul împotriva altuia. Papa l-a susţinut pe Rudolf pentru că Henric încălcase
jurămintele făcute la Canossa, fapt pentru care s-a ales cu o nouă excomunicare din partea
papei. În cadrul conflictul dintre Rudolf şi Henric, Rudolf a fost omorât. Henric al IV-lea
a ţinut un sinod în care l-a depus pe Grigorie al VII-lea şi a numit un antipapă, în persoana
lui Clement al III-lea, după care în 1083 a pătruns în Italia, a asediat Roma, pe care a
cucerit-o în 1084. Antipapa Clement al III-lea l-a încoronat ca împărat. În tot acest timp,
Grigorie al VII-lea a fost exilat în castelul Sant Angelo.
Robert Guiscard, conducătorul normanzilor din sudul Italiei şi aliat al papei, a venit şi
a eliberat oraşul şi pe papă. Comportamentul brutal al normanzilor a stârnit revolta
populaţiei Romei împotriva papei, astfel încât Grigorie al VII-lea nu a putut să rămână la
Roma, ci a fost nevoit să plece spre sudul Italiei împreună cu normanzii, murind în 1085
la Salermo. Potrivit biografului său, ultimele cuvinte ale lui au fost: „Am iubit dreptatea şi
am urât fărădelegea, de aceea mor în exil.” Cuvintele sunt o parafrazare a Psalmului 44,
care spune „Am iubit dreptatea şi am urât fărădelegea, de aceea Dumnezeu m-a uns cu
undelemnul bucuriei.”
Cearta pentru investitură, şi-a găsit în cele din urmă rezolvarea. În 1098, papa Urban a
ajuns la un acord cu Franţa: regele a renunţat la oferirea inelului şi cârjei episcopale, semn
al numirii episcopilor, în vreme ce papa recunoştea dreptul de confirmare al alegerii, după
ce episcopul era ales conform procedurii canonice. Regele francez avea dreptul de a
încredinţa feude episcopului.
În ceea ce priveşte relaţia cu împăratul german, conflictele au continuat. Când papa
Pascal al II-ea a propus episcopilor germani să renunţe la feudele imperiului condus la

8
aceea vreme de Henric al V-lea, aceştia au protestat zgomotos. În cadrul unui sinod ţinut
la San Pietro, Pascal al II-lea, papă provenit din rând
ul călugărilor a fost făcut prizonier de către împărat şi forţat să acorde privilegiul de a
conferi investituri în mod necondiţionat. Pentru că după plecare împăratului din Roma,
papa Pascal al II-lea a revocat concesiile făcute, împăratul a revenit asediind oraşul. Pascal
al II-ea a murit în timpul asediului. Urmaşul său, Gelasiu al II-lea l-a excomunicat pe
Henric al V-lea şi a fugit la Cluny unde a murit la un an după alegere. Urmaşul acestuia,
Calist al II-lea, fost arhiepiscop de Vienne, a ajuns la un pact cu împăratul cunoscut în
istorie de Concordatul de la Worms. Acesta prevedea:
- împăratul va repara, în limita posibilităţilor, daunele materiale aduse Sfântului Scaun;
- împăratul renunţa la investituri, permiţând ca alegerile episcopilor şi abaţiilor să fie
făcute în mod canonic;
- papa permitea coroanei regale să participe la alegeri, în cazul unor alegeri nesigure
putând să ia decizia finală împreună cu episcopii regiunii respective;
- împăratul avea dreptul de a da celor aleşi în mod canonic feude şi de a impune taxe
legate de acestea;

Evaluarea evenimentului. Cearta pentru investitură, mai ales scena în care împăratul
German Henric al IV-lea a cerut iertare la Canossa papei Grigorie al VII-lea a devenit
celebru în istorie bucurându-se de o popularitate ulterioară excesivă. În vremea lui Luther,
episodul a fost prezentat ca o dovadă a ostilităţii papei faţă de germani. În secolul al XIX-
lea, în timpul lui Bismark, istoricii şi publiciştii germani au considerat episodul de la
Canossa drept o ruşine naţională. Cearta pentru investitură poate fi considerată ca un
moment al înfruntărilor dintre Biserică şi puterea lumească. În termeni moderni putem
vorbi de conflict între Biserică şi Stat, rezolvat în spiritul Evului Mediu, când o separare
între Biserică şi stat era de neconceput. Cearta pentru investitură marchează sfârşitul
Evului Mediu barbar.

2. Capitivitatea babilonică a papilor şi schisma papală

Rezultatul la care s-a ajuns în urma certei pentru investitură a conferit papei un mare
prestigiu şi o mare putere în Apus. Unii dintre papii ce au urmat lui Grigorie al VII-lea au

9
continuat să urmărească întărirea autorităţii papale. Exemplul clasic de putere este papa
Inocenţiu al III-lea, care afirma: „am primit de la Roma mitra, semnul puterii religioase,
precum şi tiara, semnul puterii pământeşti”.
La sfârşitul secolului al XIV-lea, papalitatea a avut parte de o nouă confruntare cu
puterea lumească, de această dată cu regatul francez, care cunoştea o puternică ascensiune.
Deja regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt (+1270) care se bucura de o mare reputaţie, a restrâns
autoritatea Romei, prin aşa numitul recursus ad principem adică prin dreptul de apel la
suveranul statului, în cazul în care cineva se simţea neîndreptăţit de sentinţa dată de un
tribunal ecclesial.
Protagoniştii captivităţii papale au fost: Papa Bonifaciu VIII, şi regele Filip al IV-lea
cel Frumos. Bonifaciu era un om energic, savant, canonist, cu aspiraţii spre dominaţie.
Regele Filip era fără scrupule şi cu o înaltă concepţie despre autoritatea statală. Mobilul
conflictului a fost determinat de conflictul dintre Anglia şi Franţa. Acest război a determinat
atât pe Filip cât şi pe Eduard al II-lea al Angliei să pună impozite şi pe cler, care s-au plâns
Papei. În anul 1296, prin bula Clerici laicos, papa i-a excomunicat atât pe cei care cereau dări
de la cler, cât şi pe cei care plăteau dările fără permisiunea lui. Cei doi regi au cerut arbitragiul
papei în conflictul dintre ei. Papa a văzut în această cerere un prilej de a-şi întări autoritatea şi
prin bula Una sanctam din 1302, afirmă că cel care vrea să se mântuiască, trebuie să creadă că
papa a primit puterea asupra tuturor făpturilor. Acest document este considerat cea mai mare
pretenţie de supremaţie a papei asupra puterii civile. În faţa acestor pretenţii, Filip al IV-lea a
aranjat arestarea papei la reşedinţa sa de la Avignon. În cele din urmă papa a fost eliberat
datorită sprijinitorilor săi, dar a murit de inimă rea.
După ce urmaşul acestuia, Benedict al XI-lea a păstorit doar opt luni după care a
murit, cardinalii s-au împărţit în două tabere: cei francezi au ales ca papă pe Clement al V-lea,
arhiepiscop de Bordeaux, şi supus al regelui Angliei (zona Bordeaux de pe teritoriul Franţei
de astăzi se afla atunci în stăpânirea regilor englezi). Clement al V-lea, descris de istorici ca
fiind slab la trup şi cu voinţă slabă, a cedat cu uşurinţă în faţa puterii ambiţiosului rege Filip,
cu care avea relaţii bune. A fost instalat la Lyon şi şi-a manifestat dorinţa de a veni la Roma
dar nu a făcut nici un demers în acest sens, întrucât la Roma domina instabilitatea.
În anul 1309, după o scurtă şedere la Poitiers, Clement V s-a mutat la Avignon, unde a
căzut sub inflenţa regelui francez. Clement al V-lea, a făcut o serie de concesii regelui Filip:
-membrii familiei Colona care a ajutat la arestarea papei a fost reabilitată;
- a fost anulată bula Una sanctam din 1302,
- bula din 1296 a fost reformulată astfel încât să nu lezeze independenţa Franţei,

1
- nu a recunoscut oficial faptul că Filip al IV-lea a avut vreo legătură cu incidenrtul
arestării lui la Avignon,
- cel mai mare compromis este a fost acceptarea desfiinţării ordinului templierilor (vezi
capitolul dedicat acestora).

Toţi papii care au rezidat la Avignon au fost francezi, iar după 70 de ani, se credea că
papalitatea a devenit o instituţie franceză. Pentru că ulterior această şedere a papilor la
Avignon a fost asociată cu exilul în Babilon al poporului evreu, această realitate istorică a
primit numele de „capitivitatea babilonică”
Cel care a adus definitiv scaunul papal înapoi la Roma, a fost Papa Grigorie al XI-lea
în anul 1377. De acum sediul papei nu va mai fi în palatul Lateran, ci în palatul Vatican din
Roma.

Evaluarea evenimentului. Istoricii consideră „captivitatea babilonică a papilor” ca


având aspecte pozitive:
- papalitatea era scutită de intrigile de la Roma;
- Avignonul se afla într-o zonă mai liniştită. Adesea papa a fost nevoit să se refungieze
în afara Romei;
- de multă vreme Roma nu se mai afla în centrul creştinătăţii apusene. Pentru 4/5 din
populaţia Europei, o vizită la Avignon era cu mult scurtată decât o vizită la Roma.

Istoricii catolici, mai ales cei simpatizanţi ai primatului papal subliniază aspectele
negative:
- Avignonul nu se bucura de prestigiul Romei şi nici de istoria cetăţii eterne;
- adversarii primatului papal folosesc realitatea istorică a captivităţii ca o dovadă
împotriva acesteia: cum anume au putut şapte urmaşi ai lui Petru să rezideze în altă
parte decât la Roma?

3. Marea schismă papală . Sinoadele conciliariste de la Pisa, Konstanz şi Basel

După moartea în 1378 a papei Grigorie al XI-lea care a adus scaunul papal înapoi la
Roma, poporul din Roma a hotărât să determine alegerea unui papă italian, deşi cei mai mulţi

1
cardinali erau francezi. Sub influenţa poporului care a intrat în palatul papal, a fost ales papă
arhiepiscopul de Bari, italian de origine, care şi-a ales numele de Urban al VI-lea.
Urban al VI-lea, care a încercat să curme anumite practici formate în timpul
captivităţii babilonice, precum luxul exagerat şi iubirea de bani, nu a fost tolerat de cardinalii
francezi, dar nici de cei italieni. Susţinând că Urban al VI-lea a fost ales necanonic sub
presiunea poporului, colegiul cardinalilor a ales un nou papă, pe Clement al VII-lea, însă nu
a reuşit să se stabilească la Roma, ci a plecat din nou la Avignon. Astfel, Biserica Apuseană
se vedea în situaţia de a avea doi papi. Existase şi înainte în istorie doi sau trei papi (unul
legitim şi un antipapă sau chiar doi) însă situaţia era acum fără precedent datorită faptului că
ambii papi existenţi erau aleşi de acelaşi corp de cardinali. Lumea apuseană s-a împărţit în
două: papa Urban al VI-lea era cunoscut în Italia de Nord, cea mai mare parte a Germaniei şi
în Anglia. Clement al VII-lea era cunoscut în Franţa (care se afla în aşa numitul război de o
sută de ani cu Anglia), Scoţia şi Sicilia. Anatematismele dintre cele două scaune papale se
ţineau lanţ.
În această situaţie demnitatea papalităţii a avut mult de suferit. De aceea s-a născut
repede ideea întoarcerii la normal. Universitatea din Pris, cea mai apropiată de Biserică, a
venit cu o serie de propuneri de soluţionare a conflictului: s-au propus trei soluţii:
1. via cessionis – ambii papi trebuiau să abdice pentru a putea fi ales un altul
recunoscut de către toţi;
2. via compromisis – recurgerea la un albitru care să spună care este
adevăratul papă.
3. via concilii – convocarea unui concilui general al Bisericii care să se
pronunţe asupra situaţiei create.

Sinodul de la Pisa (1409)

Aşa cum remarcă un autor catolic, pentru prima dată în istoria Bisericii apusene, avem
un sinod apusean convocat nu de papă ci de cardinali şi, mai mult, un sinod în opoziţie faţă de
papi. Deşi au fost invitaţi ambii papi, aceştia au refuzat să participe, trimiţându-şi
reprezentanţi. Bucurându-se de o largă reprezentare din partea călugărilor şi cardinalilor,
sinodul deschis la 28 martie 1409, a fost dominat de ideile conciliariste susţinute de
Universitatea din Paris. Sinodul a declarat pe ambii papi schismatici, eretici notorii, sperjuri şi
un scandal pentru Biserica universală, fapt pentru care au fost depuşi. Sinodul a ales ca papă

1
pe Petru Philargis, arhiepiscop de Milano, care şi-a luat numele de Alexandru al V-lea, şi care
a prezidat ultima şedinţă.
Departe de a fi rezolvat problema, Sinodul de la Pisa a complicat-o. Papii de la Roma
şi Avignon au declarat nule lucrăriile sinodului şi nu au recunoscut pe Alexandru ca Papă.
Biserica avea de această dată trei papi. În cele din urmă, Biserica l-a recunoscut pe Alexandru
ca papă, dar în 1410 acesta a murit. A fost ultimul papă de origine grecească. În locul lui a
fost ales papă Ioan al XXIII-lea.

Sinodul de la Konstanz (1414-1418)

Întrucât schisma continua, s-a iniţiat un nou sinod de această dată de către Sigismund
de Luxemburg, rege al Ungariei, ales împărat al Germaniei. Sigismund a considerat că
Biserica trebuie să fie un factor de stabilitate în situaţia în care din punct de vedere politic
Europa era destabilizată de războiul de o sută de ani dintre Farnţa şi Anglia, de tensiunile din
Boemia cauzate de husiţi şi de presiunea otomană.
Ioan al XXIII-lea şi-a dat acordul pentru convocarea sinodului. El a fost sigur că
majoritatea prelaţilor vor fi de partea lui, însă odată ajuns la Konstanz s-a convins că lucrurile
stau altfel. S-a decis să nu se voteze individual ci pe naţiuni după modelul universităţilor. S-a
format cinci naţiuni: germană, franceză, engleză, italinană şi colegiul cardinalilor. Astfel a
fost anulată majoritatea italiană care era de partea lui Ioan al XXIII-lea. Au participat 18000
de oameni, fapt pentu care sinodul a fost considerat cea mai strălucită adunare din Evul Mediu
occidental. Văzând că Sinodul nu-i va da câştig de cauză, Ioan al XXIII-lea a fugit, îmbrăcat
în hainele unui vizitiu. Ioan al XXIII-lea a fost depus, el acceptând depunerea cu condiţia ca şi
ceilalţi doi papi să se retragă. Grigorie al XII-lea s-a retras, iar Benedict al XIII-lea, după ce a
rămas fără susţinerea spaniolilor a aceptat retragerea. A fost ales ca papă Martin al V-lea,
recunoscut de toată lumea.
Sinodul a discutat şi alte probleme ale Bisericii, luând o serie de hotărâri în sens
conciliarist: limitarea taxelor papale; convocarea cu regularitate a unui astfel de sinod. S-a
hotărât convocarea peste cinci ani a unui nou sinod la Pavia.
Sinodul de la Konstanz a fost considerat ca fiind cel de-al XVI-lea sinod al Bisericii
Apusene.

1
Sinodul de la Basel 1431-1437

Deşi la Konstanz s-a stabilit întâlnirea cu regularitate la fiecare 5 ani, Martin al V-lea
ales la Konstanz, nu a fost foarte entuziasmat de ideea unui conciliu întrunit cu regularitate,
întrucât trebuia să îi pună în aplicare hotărârile. După planul conciliarist de la Konstanz, cel
mai important sinod a fost cel de la Basel, 1431-1437, socotit al XVII-lea sinod general al
Bisericii Apusene. Papa Eugeniu al IV-lea, care a urmat lui Martin al V-lea, a confirmat pe
cardinalul Giuliano Cesarini ca şi preşedinte al Sinodului.
În prima sesiune care a avut loc în decembrie 1431, a stabilit o agendă în trei puncte a
sinodului:
1. înlăturarea ereziei husite.
2. stabilirea păcii între naţiunile creştine (războiul de o sută de ani nu se terminae
încă).
3. reforma Bisericii la toate nivelele – celebra Reformatio ecclesiae in capite et
membris.

S-au luat hotărâri pentru îmbunătăţirea situaţiei Bisericii şi în sens conciliarist:


- înlăturarea concubinajului clerului şi a simoniei;
- limitarea consecinţelor juridice ale excomunicarii;
- suprimarea unor taxe;
- reducerea numărului cardinalilor la 24;

4. Cruciadele

În 1070, turcii selgiucizi au cucerit Ierusalimul. Pelerinajele spre Ierusalim care au


continuat şi în vremea stăpânirii arabe asupra locurilor sfinte au fost întrerupte acum de către
turcii care erau intoleranţi faţă de creştini. În anul 1070, papa Grigorie VII a pus un plan de
mobilizare a întregii creştinătăţi inclusiv a bizantinilor împotriva acestora, cearta pentru
investitură împiedicând însă acest plan. Papa Urban al II-lea, la îndemnul împăratului
bizantin Alexius I Comnenul, prin sinodul de la Clermont din 1095, a trezit entuziasmul
pentru cruciadă.

1
Prin cruciadă se înţelege în sens larg, războiul sfânt care a fost purtat pentru
redobândirea domeniilor sau drepturilor creştine sau pentru apărarea Bisericii sau a creştinilor
sau împotriva acelora care erau consideraţi duşmani interni sau externi ai creştinătăţii. În
sensul larg al cuvântului, Cruciade au fost organizate în Orientul Mijlociu, Spania, Africa de
Nord, zona Baltică şi interiorul vestului Europei. Între duşmani au fost consideraţi slavii,
mongolii, păgânii, ortodocşii creştini, ereticii precum catarii, bogomilii şi husiţii precum şi
adversarii politici ai papalităţii. În sens restrând, denumirea de cruciadă desemnează acţiunile
militare pornite din apus în secolele XI-XIII în vederea redobândirii din mâinile păgânilor a
locurilor sfinte, aflate în stăpânilrea necredincioşilor. Au avut loc zece astfel de cruciade, cele
mai importante fiind însă şapte.
S-a format o ideologie a cruciadei sau a războiului sfânt. Se credea că acest război este
dorit de către Hristos şi iniţiat de către papă, iar participanţii erau convinşi că îndeplinesc o
misiune sfântă asemănătoare pelerinajelor interioare, numai că de această dată drumul spre
Ţara Sfântă avea drept scop eliberarea acesteia, de unde şi denumirea dată cruciadelor de
„pelerinaje înarmate”. Acestor avantaje spirituale li s-au adăugat privilegii concrete: protecţia
propriei persoane, a familiei şi a avutului în timpul participării la cruciadă, valabile şi în
timpul pelerinajelor anterioare. Papa Urban al II-lea a predicat cruciada ca un pelerinaj
subliniind că participarea la ea este un act al iubirii creştine. Predica lui pentru cruciadă s-a
bucurat de un ecou pe care foarte probabil papa nu l-a aşteptat. Numeroşi creştini din Spania,
Italia şi Germania s-au declarat gata să plece în cruciadă. În rândul acestora se aflau şi un
mare număr de săraci cărora nu li se putea interzice participarea la un pelerinaj. Ei au iniţiat
tradiţia unor cruciade populare care a conoscut forma cea mai concretă prin cruciada copiilor
din 1212.
Unele succese ale cruciaţilor au fost atât de surprinzătoare încât se credea că au fost
cauzate de intervenţii divine, de aceea treptat s-a dezvoltat o spiritualitate adiacentă
cruciadelor. Tot treptat cei care mureau în cruciade erau consideraţi martiri. Prezenţa în Ţara
Sfântă a retrezit interesul pentru relicve. Adesea interpretat greşit în epoca modernă,
fenomenul venea în întâmpinarea unei societăţi care avea nevoie de lucruri palpabile pentru a
crede. Astfel a luat naştere cultul relicvelor şi adiacent acestuia, negoţul cu ele.

Apelului lui Urban II au răspuns un număr de 90 000 de cruciaţi dintre care doar
aproximativ 8% erau nobili şi cavaleri. O primă grupă a ajuns în Orient în primăvara anului
1096, mai devreme decât se aştepta papa. A doua grpuă a ajuns în toamna şi iarna aceluiaşi
an. Era formată din cavaleri şi nobili. Aceasta au reuşit să cucerească Ierusalimul în anul

1
1099, înnecând oraşul într-o baie de sânge. S-a format astfel un fel de tradiţie: oraşele
cucerite de cruciaţi, creştinii de orice confesiune puteau să rămână, iar necreştinii erau
expulzaţi sau masacraţi. Golul de populaţie era umplut de colonişti din Apus. Strategia a fost
schimbată începând cu 1110 probabil şi datorită faptului că prea puţini se hotărau să
părăsească Occidentul spre a fi colonizaţi în Răsărit. Cruciaţii au întemeiat colonii în Palestina
şi Siria care au rezistat peste 200 de ani.

Cruciada a IV-a (1202-1204). La începutul sec. XIII, entuziasmul faţă de cruciade a


scăzut, astfel încât o acţiune militară cruciată putea să fie concretizată doar cu oameni angajaţi
(mercenari). Cruciada a IV-a a rămas în istorie pentru trista realitate că nu a cucerit vreun
teritoruiu ocupat de musulmai ci Constantinopolul. În legătură cu această cruciadă există două
teorii:
1. teoria premeditativă potrivit căreia cruciaţii încă de la început au vrut să
meargă la Constantinopol şi să-l cucerească. Ţinta declarată (Egiptul –
centru lumii musulmane) a fost doar un pretext.
2. teoria ocazională, potrivit căreia cursul evenimentelor a dus la rezultatul
cunoscut, neexistând iniţial planul cuceririi Constantinopolului.

Cruciaţii nu au fost în stare să plătească transportul trupelor, de aceea au acceptat


propunerea ducelui veneţiei Enrico Dandolo, de a cucerii oraşul Zara de pe coasta Dalmaţiei
aflat în stăpânirea regelui Ungariei, în schimbul transportului gratuit. Asediul cetăţii Zara a
fost condamnat de papa Inocenţiu al III-lea. În timpul asediului, cruciaţilor li s-a adresat
Alexios IV, fiul împăratului bizantin Isaac al II-lea Anghelos, care a fost detronat şi orbit de
Alexios III, fratele lui Isaac II. Alexios IV a cerut cruciaţilor ajutorul pentru redobândirea
tronului tatălui său în virtutea faptului că era cumnat cu Filip de Schwabia, unul dintre
căpeteniile cruciaţilor. Alexios IV a reuşit să îi convingă pe cruciaţi să îl ajute să recucerească
tronul bizantin, promiţând în schimb o recompensă considerabilă şi unirea Bisericilor. În anul
1203, cruciaţii s-au achitat de angajament, dar au constatat că Isaac al II-lea nu putea achita
suma promisă şi nici nu avea puterea să determine Biserica Ortodoxă să se unească cu Roma.
Cruciaţii se aflau în afara zidurilor Com’nstantinopolului aşteptând recompensa promisă.
Pentru că aceasta întârzia să apară, ei au cucerit Constantinopolul, la 13 aprilie 1205,
dedându-se la un jafînfiorător. După cucerirea oraşului, apusenii au instaurat un Imperiu latin
cu capitala la Constantinopol, primul rege fiind Balduin de Flandra. Papa Inocenţiu al III-lea,
care a condamnat pe cruciaţi pentru că au ocupat o cetate creştină precum Zara, i-a felicitat

1
pentru cucerirea Constantinopolului, iar pe Balduin de Flandra l-a numit „adevăratul soldat al
lui Hristos”.
A fost instaurat şi un patriarh latin al Constantinopolului în persoana lui Thomaso
Morosini. În anul 1215, conciliul IV Lateran a recunoscut scaunul latin al Constantinopolului
ca al II-lea după Roma. Imperiul latin a rezistat până în 1261 când Constantinopolul a fost
recucerit de către Mihai VIII Paleologul.

Cruciada copiilor. În anul 1212, a avut loc o încercare de cruciadă iniţiată de copii.
După unii istorici, idea unei astfel de cruciade s-a născut din credinţa că doar copii lipsiţi de
păcate vor putea să elibereze locurile sfinte. Potrivit unei alte ipoteze, la originea acestei
cruciade ar sta tendinţa comună copiilor de a imita pe cei mari. După alţi istorici, o astfel de
cruciadă nici nu ar fi avut loc, fiind doar o informaţie nesigură din întunecatul Ev Mediu.
Acastă cruciadă a fost iniţiată de doi copii, unul Ştefan din Franţa şi altul Nicolae din Köln.
Ei au adunat mai mulţi copii, cei mai mulţi sub 12 ani, care au pornit spre Ţara Sfântă. Mulţi
au murit de foame şi frig, s-au înnecat în mare s-au au fost vânduţi ca sclavi musulmanilor.

Cruciada a V-a (1228-1229) a fost iniţiată de Andrei II al Ungariei şi ducele Leopold


VII al Austriei. După o expediţie în jurul Iordanului ei s-au întors acasă. A doua fază a
cruciadei a fost iniţiată de Federic II. În urma unei înţelegeri cu sultanul Egiptului au obţinut
Ierusalimul, Betleemul şi Nazaretul.

Cruciada a VI-a (1248-1254) a fost condusă de Ludovic IX cel Sfânt al Franţei şi s-a
desfăşurat în Egipt finalizându-se dezastruos. Ludovic IX a fost luat prizonier după care a fost
răscumpărat în schimbul unei mari sume de bani.

Cruciada a VII-a. În 1270 Ludovic IX a iniţiat o nouă cruciadă. El a sfârşit prin a fi


omorât în asediul cetăţii Tunis. Fiul său, Filip III, a încheiat anumite acorduri cu
mahomedanii.

Evaluarea cruciadelor. Cruciadele în sensul strict al termenului au urmărit cucerirea Ţării


Sfinte din mâinile musulmanilor. Privite din perspectiva acestui scop, ele au reprezentat
un eşec pentru că deşi au stăpânit temporar Ţara Sfântă, această stăpânire a fost de scurtă

1
durată şi s-a realizat cu enorme eforturi materiale şi umane. Eşecul cruciadelor s-a datorat
nu numai unor carenţe de strategie militară, ci şi faptului că nu existau informaţii
suficiente despre populaţia şi regiunile ce urmau a fi cucerite, turcii având o strategie
militară suplă şi greu de cucerit cu ajutorul unei armate compacte. În afara urmărilor
negative amintite mai sus, se mai poate adăuga următoarele:
- discreditarea ideii de Biserică luptătoare;
- înrăutăţirea relaţilor dintre Răsărit şi Apus;
- cruciada a IV-a a iniţiat declinul iremediabil al Imperiului bizantin.

Istoricii vorbesc însă şi de efecte pozitive:


- s-a născut ideea unei familii a popoarelor occidentale;
- s-a lărgit orizontul cunoaşterii fiind aduse anumite invenţii şi tehnică în Europa;
- Europa a fost eliberată de un surplus de aventurieri;

Încercări de unire în secolele XI-XIV

Prezenţa turcilor în Asia, pe teritorile cucerite de la bizantini, precum şi continua lor


expansiune i-a determinat pe aceştia să încerce o apropiere de Roma sau chiar o unire în
schimbul unui ajutor militar împotriva turcilor. Istoria bisericească a înregistrat o serie
întreagă de încercări de unire, unele rămase la simple iniţiative de unire, altele concretizate în
dialoguri pentru unire sau sinoade unioniste.
Ioan Mihail Ducas (1071-1081) a oferit unirea Bisericilor în schimbul unui ajutor
militar. Papa Grigorie al VII-lea nu a putut concretiza ajutorul promis bizantinilor datorită
problemelor pe care le avea cu împăratul Henric al IV-lea (vezi cearta oenbtru investitură).
Împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) a militat şi el pentru o unire politică
creştină în vederea alungării turcilor din Europa. La iniţiativa lui, din Apus s-a organizat
cruciada I. Mai târziu Papa Pascal II, într-o scrisoare către împăratul bizantin, arăta că
condiţia primară pentru unire este recunoaşterea primatului papal înainte de deschiderea
oricăror discuţii. În 1112, Pascal II a trimis la Constantinopol o delegaţie din care făcea parte
arhiepisciopul de Milano, Petru, care, datorită modului în care s-a comportat cu Bizantinii s-a
ales cu supranumele de Grossolanus.

1
Între 1101-1135 s-au înregistrat 6 acţiuni de încercare de unire. Cea mai interesantă s-
a consumat în anul 1135 şi a pornit de la Apus spre Răsărit. Este vorba de călătoria la
Constantinopol a lui Anselm de Havelberg care a fost trimis de împăratul german, Lothar III,
cu o misiune mai degrabă politică, anume să încheie o alinaţă cu Ioan al II-lea Comnenul,
împotriva lui Roger al II-lea al Siciliei. În timpul delegaţiei el a avut timp să cerceteze şi
probleme de natură bisericească. Anselm era convins că dreptatea este de partea Apusului,
însă spre deosebire de Petrus Grossolanus, a abordat discuţiile într-o manieră conciliantă. El a
avut o discuţie privată cu Niceta de Nicomidia, unii din principalii dascăli ai Academiei de la
Constantinopol. Discuţia purtată cu aprobarea împăratului şi a patriarhului Leon, a avut loc în
aer liber, în faţa bisercii Sfânta Irina. Anselm şi-a notat impresiile legate de această întâlnire,
impresii care ni s-au păstrat până astăzi. Discuţia a avut aspectul unui adevărat duel la care au
participat şi traducători căci Anselm nu ştia greacă. Anselm notează că Niceta a cerut să i se
traducă cuvânt cu cuvânt ceea ce spunea Anselm, în vreme ce Anselm a cerut să se traducă
doar sensul, întrucât considera că o traducere cuvânt cu cuvânt ar fi luat prea mult timp.
Conciliant, Niceta acceptă, astfel încât Anselm a comparat dialogul dintre ei cu cel al celor
doi ucenici în drum spre Emaus. Cei doi au discutat despre filioque. Niceta a subliniat faptul
că Filioque nu poate fi acceptat pentru că nu are temei biblic, patristic sau logic şi pentru că ar
distruge monarhia divină şi unitatea dumnezeirii. Dacă s-ar accepta filioque, s-ar accepta
poliarhia în interiorul Sfintei Treimi, ceea ce ar echivala cu acceptarea politeismului. Au
discutat şi despre folosirea azimei în timpul Liturghiei. Ambii au acceptat că această chestiune
este atât de minoră încât nu împiedică mântuirea sufletului. În ceea ce priveşte primatul papal,
Anselm susţinea că autoritatea papei este superioară oricărui sinod.
După cucerirea Constantinopolului în 1204 de către cruciada a IV-a, tratativele de
unire au fost purtate cu Imperiul Bizantin de la Niceea (1204-1261). În decembrie 1204,
cardinalul Petru Capuano aflat la Constantinopol a cerut ortodocşilor să se supună papei în
calitate de urmaşi ai Sfântului Petru. La acea dată patriarhul ortodox nu se afla la
Constantinopol, ci era refugiat în Bulgaria. În anul 1206, s-au purtat discuţii între cardinalul
Benedict şi monahii ortodocşi din Constantinopol. Purtătorul de cuvânt ai monahilor a fost
Ioan Metzarides, fost profesor la curtea imperială. Monahilor li s-au cerut să se supună
patriarhului latin al Constantinopolului, Thomaso Morossini. Călugării au spus că ei şi-au
avut patriarhul lor care a murit şi că se vor supune patriarhului care va fi ales potrivit
rânduielii Bisericii Ortodoxe. Au urmat discuţii despre Sfântul Apostol Petru şi episcopatul
lui la Roma. Mesarides a susţinut că Apostolii nu au avut scaune episcopale, tocmai pentru a
avea mobilitate. Iacob al Ierusalimului, primul episcop al acestui oraş, nu a fost Apostol, ci

1
doar unul dintre cei 70 de ucenici. La afirmaţia că Roma este capul tuturor Bisericilor,
ortodocşii au răspuns că popularitatea de care s-a bucurat Roma se datorează faptului că a fost
capitala Imperiului şi nu originii apostolice a scaunului de acolo. Invocându-se de către latini
apelul la papă de-a lungul istoriei, călugării ortodocşi au răspuns că acesta s-a făcut când
poporul era de aceeaşi credinţă cu cei din Răsărit, lucru care astăzi nu mai este valabil.
În anul 1208 a fost ales primul patriarh ortodox de după cucerirea Constantinopolului
de către latini, Mihail al IV-lea (1208-1214). El a rezidat la Niceea, alături de puterea
imperială şi a purtat titlul de Patriarh al Constantinopolului deşi rezida la Niceea. El a fost cel
care l-a înscăunat pe primul împărat bizantin cu tronul la Niceea, cu numele de Theodor
Lascaris. Principalul pericol pentru Imperiul de la Niceea îl reprezentau turcii. Latinii din
Constantinopol i-au sprijinit pe turci împotriva bizatinilor. Theodor Lascaris s-a adresat papei
rugându-l să mijlocească pe lângă latinii din Constantinopol pentru ajungerea la o înţelegere,
oferind în schimb unirea Bisericilor. Papa a trimis în Răsărit pe cardinalul de origine spaniolă,
Pelagio Gaitan. El a purtat la Constantinopol o discuţie teologică cu Nicolae Metzaridis care
şi-a exprimat nemulţumirea că unii monahi bizantini au fost alungaţi din mănăstiri de către
apuseni. Cardinalul a promis că va cerceta cazul. A doua parte a discuţiilor a fost axată pe
problema azimilor, fără a se ajunge la vreun rezultat. A doua rundă de discuţii dintre Pelagiu
şi Metzaridis s-a purtat la Niceea, în faţa împăratului Theodor Lascaris. S-au abordat temele
filioque şi primatul papal cu argumentele deja cunoscute. Metzaridis a fost dispus să facă
latinilor următoarea concesie: conducătorul bisericesc al grecilor să fie numit „arhiepiscop al
grecilor”, nu patriarh de Constantinopol. Patriarhului însă nu i-a convenit acestă concesie.
Ioan Ducas Vatatses (1222-1254), urmaşul lui Theodor Lascaris, spijinit de Patriarhul
Gherman al II-lea, şi-a exprimat atitudinea favorabilă pentru o eventuală unire, cu condiţia
retragerii latinilor din Constantinopol. Prin intermediul unor călugări apuseni care au scăpat
de la turci, Grigorie s-a adresat împăratului Grigorie al IX-lea. Acesta a trimis o delegaţie care
în 1234 a purtat o discuţie cu ortodocşii la Niceea. Delegaţia ortodoxă era condusă de Nicefor
Vlemides. S-a discutat despre filioque, diferenţele euharistice (azima şi momentul prefacerii)
şi alte probleme mai mărunte. Discuţiile nu au fost conciliante ci tensionate, fapt care a dus la
răcirea relaţiilor dintre Răsărit şi Apus.
Spre sfârşitul domniei lui Ioan Ducas Vatatses, papa Isaac al II-lea s-a arătat dispus să
sacrifice Imperiul latin de Răsărit în schimbul unei uniri a Bisericilor. Acest Imperiu era
oricum aproape de prăbuşire, iniţiativa papei dovedindu-se a fi mai degrabă o strategie de
obţinere a unui avantaj eclesial, oferind în schimb renunţarea la un Imperiu ce îşi avea oricum

2
pecetluită soarta. Tratativele au fost întrerupte în 1254 când au murit atât împăratul cât şi
papa.
Theodor II Laskaris (1254-1258) a urmat politica conciliantă faţă de Apus a tatălui
său, însă a renunţat repede la aceasta când şi-a dat seama că poate recuceri Constantinopolul.
Theodor II a murit în anul 1258, iar un an mai târziu tronul a fost preluat prin uzurpare de
către Mihail al VIII-lea care l-a orbit pe fiul lui Theodor II Laskaris. În 1261, Mihail al VIII-
lea a reuşit să recucerească Constantinopolul şi la scurtă vreme a început tratative de unire cu
Roma. Aceste tratative s-au dorit a fi mai degrabă o strategie de a zădărnici noi atacuri din
partea cruciaţilor.

Sinodul unionist de la Lyon, 1274

Un moment mai important în încercarea de unire dintre Biserici l-a reprezentat sinodul
de la Lyon, 1274. Convovat de papa Grigorie al X-lea, la sinod au participat peste 250 de
episcopi din Apus precum şi teologi proeminenţi precum Albertus Magnus şi Bonaventura.
Toma din Aquino a murit în drum spre sinod. Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a fost
invitat să trimită o delegaţie. Imperiul Bizantin a fost reprezentat de o delegaţie restrânsă de
fideli, fapt pentru care Papadakis (istoric grec modern) în lucrarea Criză în Bizanţ a numit-o
drept „delegaţie personală a împăratului.” Împăratul a fost reprezentat de Ioannis Bekkos,
înaltul demnitar Gheorghe Akropolites, Gherman al II-lea, fost patriarh ecumenic înlăturat de
împărat şi Teofan al Niceei.
Sinodul s-a deschis cu o lună înainte de sosirea grecilor acolo. Papa a săvârşit
Liturghia în catedrala din Lyon cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Cu
această ocazie s-a rostit crezul cu Filioque în latină şi greacă. Delegaţia bizantină a recunoscut
filioque şi învăţătura despre purgatoriu. La 6 iulie s-a citit actul de unire, iar Gheorhe
Achropolites a rostit jurământul de supunere în numele împăratului şi al grecilor, după care a
rostit de două ori crezul cu filioque.
Unirea semnată pe hârtie nu a putut fi impusă grecilor. Patriarhul Iosif a refuzat să
accepte unirea fapt pentru care a fost silit să se retragă la mănăstire. În locul lui a fost pus
patriarh fostul arhivar al catedralei Sfânta Sofia, Ioan XI Bekkos, care la început s-a opus
unirii dar a fost întemniţat şi silit să accepte filioque. După ce s-a convertit la unire, patriarhul
a arătat că unii Părinţi răsăriteni au afirmat în operele lor că Sfântul Duh purcede de la Tatăl

2
prin Fiul. Papadakis explică însă că această expresie se referă la trimiterea Sfântului Duh în
lume de după Întrupare, nu la originea din veci a Duhului Sfânt de la Tatăl, prin Fiul.
Opoziţia faţă de unire nu s-a limitat numai la unii oameni ai Bisericii. Sora
Împăratului, Evloghia, a fost o ardentă opozantă a unirii. Ea ar fi afirmat: „Mai bine să piară
domnia fratelui meu decât puritatea credinţei.” Ea a plecat în Bulgaria unde fiica ei era soţia
ţarului şi a stat acolo până la moartea fratelui său. Unirea de la Lyon a fost proclamată solemn
la Constantiopol la 6 ianuarie 1275. Cei care nu doreau să o accepte urmau să fie
excomunicaţi. Numărul antiunioniştilor a crescut chiar dacă Mihail al VIII-lea a umplut
închisorile cu ei.
Curioasă este lista de deosebiri dintre ortodocşi şi latini făcută publică de către
antiunionişti. Pentru popor, nu erau prezentate filioque sau primatul papal ca şi diferenţe, ci
alte 40 de deosebiri, precum Botezul printr-o singură cufundare, semnul Crucii făcut cu cinci
degete; lipsa bărbilor la preoţi; celibatul lor etc. Au apărut lucrări polemice imaginare, purtate
între un ortodox şi un latin. Numele protagoniştilor dialogului erau pilduitoare: ortodoxul se
numea Panaghiotis, iar latinul Azimites.
Cu toată cruzimea lui Mihail al VIII-lea, papa Martin al IV-lea, ales în 1281, a
realizat că amplificarea unirii întâmpină rezistenţă. Martin al V-lea era fracez de neam şi a
început să se orienteze spre regele Carol de Anjou. După ce l-a excomunicat pe împăratul
bizantin, papa Martin IV şi-a dat consimţămntul pentru o nouă cruciadă împotriva Imperiului
Bizantin. Carol de Anjou a format o coaliţie antibizantină sprijinită de Veneţia şi chiar de
sârbi şi de bulgari. În faţa unui atac iminent, Mihail al VIII-lea a reuşit să pună la cale o
răscoală împotriva latinilor, care se aflau cantonaţi în Sicilia. Răscoala a început de la un
eveniment aparent banal. La 30 martie 1282, a doua zi de Paşti, pe când oamenii se pregăteau
să meargă la vecernie, câţiva soldaţi, trecând prin mulţime au luat cu ei o femeie. Soţul
acesteia a ripostat şi a fost înjunghiat un soldat. Mulţimea s-a revoltat şi a linşat restul
soldaţilor, luaţi total prin surprindere. Carol de Anjou abia a scăpat cu viaţă. Întreagul episod
este excelent prezentat în lucrarea Vecerniile siciliene de Steven Runciman.
În decembrie 1282 a murit Mihail al VIII-lea. Andronic al II-lea, fiul lui, a luat măsuri
pentru înlăturarea politicii religioase a tatălui său. Andronic al II-lea a numit patriarh pe
Gheorghe de Cipru, mare teolog. În 1285, a convocat sinodul ţinut în Biserica Vlaherne
pentru a discuta impactul sinodului de la Lyon. Sinodul a emis celebrul Tomos de la Vlaherne
al patriarhului Gheorghe considerat de unii drept egal cu un document emis de un sinod
ecumenic. Gheorghe şi-a dat seama că la baza învăţăturii despre filioque stă diferenţa de
abordare despre Sfânta Treime. El a explicat expresia de la Tatăl prin Duhul Sfânt prezentă la

2
unii Sfinţi Părinţi din Răsărit nu susţine filioque. În cadrul vieţii intratrinitare există un mod
de subzistenţă şi un mod de manifestare treimică. Expresia patristică mai sus amintită se
referă la modul de manifestare treimică, nu de subzistenţă.
Andronic al II-lea nu a mai avut nici o legătură oficială cu Roma timp de 40 de ani.

Sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439)

Acest sinod marchează ultima şi poate cea mai importantă încercare de unire a
Bisericilor de până la căderea Constantinopolului sub turci. În preajma întrunirii sinodului,
Imperiul Bizantin se afla în pragul dezastrului şi avea nevoie urgentă de ajutor apusean pentru
a se putea salva. În anul 1422, turcii au asediat Constantinopolul, care a scăpat de această dată
de cucerire. În Apus, papalitatea avea nevoie de un plus de popularitate după ce imaginea
acestei instituţii a fost afectată de disputele consiliariste.
Deşi puternic marcaţi de pericolul otoman, dorinţa bizantinilor de a reface unitatea
bisericească nu a fost legată numai de interese politice. Acest lucru este scos în evidenţă de
istoricii ortodocşi moderni (precum Papadakis). Dorinţa grecilor de unire apare cu atât mai
surprinzătoare cu cât ei aveau experienţa eşecurilor unioniste anterioare şi a prozelitismului
latin manifestat mai ales după cucerirea Constantinopolului din anul 1204.
Când s-a pus problema locului unde urma să aibă loc sinodul, bizantinii au propus
Constantinopolul. S-a obiectat de către latini că oraşul nu prezenta suficientă siguranţă
datorită apropierii de turci. Un sinod ţinut departe de Apus putea să ia hotărâri neconvenabile
atât pentru papă cât şi pentru conciliarişti. După ce s-a stabilit că sinodul va avea loc în Apus,
bizantinii au avut de ales între oferta papei de a veni într-un oraş italian sau de a răspunde
invitaţiei sinodalilor de la Basel, care credeau că aici ar fi locul potrivit pentru un sinod, sau la
Avignon, nu departe de Basel. Până la urmă bizantinii au acceptat propunerea papei. Motivele
acestei acceptări erau diverse:
- oraşele propuse de conciliarişti erau prea departe de Constantinopol;
- conciliariştii erau divizaţi, bizantinii prevăzând apropiatul sfârşit al mişcării lor;
- bizantiii au prevăzut că papa şi anumiţi principi europeni cu influenţă nu vor merge la
Basel;
- papa era sprijinit de casa nobiliară de Medici care era extrem de bogată şi influentă şi
din partea căruia putea să vină un ajutor concret pentru bizantini;

2
- împăratul bizantin care avea de gând să participe el însuşi la lucrările sinodului spera
ca sinodul să sfârşească prin iniţierea unei cruciade antiotomane, iar o astfel de acţiune
putea să fie cel mai uşor organizată de către papă.
Delegaţia răsăriteană a plecat spre Ferrara la 24 noiembrie 1437 cu o delegaţie de
aproximativ 700 de persoane. Cele mai importante pesonalităţi ale delegaţiei bizantine erau:
împăratul Ioan VIII Paleologul, fratele lui, Dimitrie; patriarhul Iosif al II-lea bătrân şi bonav,
reprezentanţii vechilor patriarhii răsăritene; douăzeci de mitropoliţi între care se distingeau
Marcu Eugenicul al Efesului, Visarion al Niceei, Isidor al Kievului care a venit cu
aproximativ 100 de însoţitori; mitropolitul Gheorghe şi laicul George din Georgia,
Mitropolitul Dorotei şi laicul Ioan din Trapezunt; mitropolitul Damaschin, preotul Constantin
şi logofătul Neagoe din Moldova. Bisericile din Ţara Românească, Bulgaria şi Serbia nu au
fost reprezentate la sinod.
La sosirea delegaţiei bizantine, au trebuit rezolvate câteva probleme de protocol: în
secolul al XV-lea, primirea la papa prevedea sărutarea papucului acestuia. Patriarhul Iosif al
II-lea a refuzat să se supună acestui protocol, spunând că nici un Apostol nu a făcut acest
lucru faţă de Petru. Drept urmare, papa a refuzat să-l primească în mod solemn, ci doar într-o
audienţă particulară. Aşezarea împăratului bizantin în sală şi poziţia ocupată în raport cu locul
unde stătea papa a constituit de asemenea o problemă. S-a găsit în cele din urmă o soluţie în
detrimentul răsăritenilor. Împăratul dorea să intre în sala de şedinţă pe cal, aşa cum proceda
acasă. Apusenii i-au refuzat acest lucru.
Joseph Gill, autorul unei monografii despre sinodul de la Ferarra-Florenţa, care ne-a
oferit aceste detalii pe baza cercetării izvoarelor istorice, descrie şi prestaţia deosebită a
traducătorilor care uneori munceau la traducerea unor sesiuni care durau peste opt ore.
Ambrosio Traversari, conducător de ordin călugăresc şi interpret la sinod, nota într-o scrisoare
trimisă călugărilor săi: „Eu fac toată munca grea. Traduc din greacă în latină sau din latină în
greacă tot ceea ce se zice sau se scrie.”
Din partea latinilor, discuţiile au fost purtate de către Ioan de Torquenada, Ioan de
Montenigro, Ioan de Raguza şi Giuliano Cesarini. Din partea răsăritenilor s-au remarcat
Marcu Eugenicul şi Vasarion de Niceea. Delegaţia apuseană a dat dovadă de un formidabil
spirit de echipă, lucru care nu se poate spune şi despre răsăriteni, în ciuda prezenţei în
delegaţie a unor teologi foarte buni. În tabăra răsăritenilor s-a format foarte repede o grupare
unionistă şi o alta antiunionistă.
Prima problemă discutată a fost aceea a purgatoriului. Poziţia latină a fost prezentată
de Cesarini. El a susţinut existenţa purgatoriului cu citate din Sfântul Ambrozie, Grigorie

2
Dialogul şi Augustin, dar şi din Părinţi răsăriteni, precum Sfântul Grigorie de Nyssa.
Influenţat de apocatastaza lui Origen, Sfântul Grigorie de Nyssa a vorbit într-adevăr de un foc
purificator. Răspunsul din partea ortodocşilor a fost dat de către Marcu Eugenicul. El a arătat
că ortodocşii nu au găsit în scrierile patristice din Răsărit date despre un foc purificator, ci
doar despre rugăciuni pentru ispăşirea celor morţi, fără a se şti cum anume are loc această
ispăşire. Ortodocşii au aflat abia în secolul al XIII-lea despre purgatoriu, dovadă în acest sens
stând faptul că nu există un termen grecesc pentru acesta, ci pur şi simplu s-a împrumutat cel
latin de purgatorium. La Ferrara-Florenţa, din documentul final, lipseşte ideea unui foc
purificator şi a unui loc bine definit, deşi se oferă numeroase detalii despre acesta.
În timpul lucrărilor propriu-zise, cea mai mare parte a timpului a fost afectată
discuţiilor cu privire la filioque, anume treisprezece sesiuni de lucru. Răsăritenii au deschis
discuţiile, arătând că filioque este o modificare nepermisă a Crezului. Gruparea unionistă din
Răsărit, care dorea cu orice preţ unirea, a susţinut că purcederea din Tatăl, prin Fiul este
acelaşi lucru, pentru că Sfântul Duh a inspirat şi pe unii şi pe alţii. Astfel, filioque s-a
dogmatizat şi mai mult, fără a fi impus şi în Răsărit, pentru că nu s-a găsit o soluţie teologică,
aşa cum s-a întâmplat cu purgatoriul.
Dialogul purtat pe marginea primatului papal trebuie înţeles în contextul disputelor
apusene conciliariste. Recunoaşterea primatului papal a fost foarte dorită de către papă pentru
a marca o victorie împotriva conciliarismului. Tema a fost tratată în grabă, iar răsăritenii nu au
ştiut să folosească în favoarea lor conflictul apusean dintre papă şi conciliarişti. Se presupune
că ei s-ar fi putut folosi de acest conflict pentru a găsi o soluţie teologică mai apropiată de
punctul de vedere răsăritean. În actul final al sinodului, cu titlul Laetentur caeli se vorbeşte
despre primatul universal al papei care este numit vicarul lui Hristos şi cap al întregii Biserici.
Patriarhul Constantinopolului este aşezat al doilea după pontiful roman, lucru însă necuprins
în versiunea latină a documentului.
În privinţa azimelor, s-a stabilit că ambele forme de folosire a materiei euharistice
sunt legitime.
Decretul final de unire a fost proclamat şi semnat solemn la 6 iulie 1439 în catedrala
Sfânta Maria del Fiore din Florenţa, unde sinodul a fost mutat între timp. Decretul a fost citit
în latină de către Cesarini şi în greacă de către Visarion al Niceei. Patriarhul Iosif nu a mai
ajuns să semneze actul unirii pentru că între timp a murit. A fost în schimb semnat de către
împărat, de reprezentanţii patriarhiilor răsăritene şi de către şaisprezece mitropoliţi şi patru
diaconi. Câţiva greci, în frunte cu Marcu Eugenicul, devenit şeful grupării antiunioniste, nu au
semnat decretul. Între cei care au semnat s-a numărat şi Ghenadie Scholarios, pe atunci

2
secretar imperial şi care mai târziu a devenit primul patriarh al Constantinopolului sub turci şi
mare antiunionist.
Pentru Biserica apuseană, acest sinod este considerat drept al şaptesprezecelea sinod
general. După semnarea actului de unire, sinodul a fost mutat la Roma unde s-a încheiat
unirea armenilor, iacobiţilor, copţilor, abisinienilor şi nestorienilor cu Biserica Apusului, fără
ca aceste uniri să aibă o semnificaţie deosebită.
La Constantinopol, unirea s-a lovit de o opoziţie fără precedent. Partida antiunionistă
s-a coagulat în jurul lui Marcu Eugenicul şi apoi a lui Ghenadie Scholarios. Mulţi dintre cei
care semnaseră unirea au retractat-o ulterior.
În locul lui Iosif al II-lea a fost ales patriarh Mitrofan de Cizic (1440-1443). Acesta a
fost depus din scaun şi declarat eretic de către ceilalţi patriarhi răsăriteni într-un sinod ţinut la
Ierusalim în anul 1443. În anul 1445 a fost ales patriarh al Constantinopolului Grigorie
Mammas, un susţinător al unirii, care a păstorit până în anbul 1450.
În Rusia, ţarul Vasile al II-lea a considerat unirea drept o trădare şi l-a întemniţat pe
Isidor. După eliberare, acesta a fugit la Roma unde a devenit cardinal. În locul lui Isidor, în
fruntea Bisericii Ruse a fost ales un oarecare Iona, de origine rusă.
Dintre susţinătorii din Răsărit ai unirii, Visarion al Niceei, Isidor al Kievului şi
Grigorie Mammas s-au refugiat în Apus, primii doi fiind făcuţi cardinali.
La 12 decembrie 1452 s-a ţinut o Liturghie solemnă pentru proclamarea unirii cu
Roma. Cu această ocazie, logofătul Luca Notaras ar fi spus: „Mai bine să vedem turban
turcesc în Constantinopol, decât tiară de cardinal”. Nu a trecut multă vreme şi dorinţa i-a fost
îndeplinită.

Elemente de spiritualitate în Evul Mediu apusean

În secolele XI-XII, în cadrul încercărilor de îmbunătăţire a vieţii spirituale, s-au creat


centre episcopale. Biserica apuseană număra în această perioadă peste 500 de dieceze. Un
număr disproporţionar de mare se afla în sudul Italiei. În Evul Mediu pusean, diecezele erau
mult mai mari ca întindere decât în Antichitate, dar mai mici decât cele moderne. Parohiile
erau mult mai întinse. Pe tot parcursul Evului Mediu, fiecare oraş avea un singur paroh, care
putea să fie ajutat de numeroşi preţi asistenţi (numiţi vicari). Multe dintre catedralele celebre

2
ale Evului Mediu au fost construite ca şi Biserici parohiale orăşeneşti. Până în secolul XIII
parohiile erau puţin numeroase şi foarte extinse. Era un lucru excepţional ca un sat să aibă
biserică parohială. În secolul XIII, parohiile mai mari au început să fie împărţite. În aceste
subdiviziuni, parohia mamă îşi păstra anumite drepturi faţă de cele nou înfiinţate: botezurile
erau săvârşite în parohia mamă, iar la sărbătorile mari toţi credincioşii se adunau acolo.
Clerul era numeros, Biserica Apuseană necunoscând lipsa clericilor de astăzi. Educaţia
lor era sumară. Când în secolul XIII au apărut Universităţiile, în unele dintre ele s-a ţinut
cursuri de teologie, dar se estimează că doar 1% dintre clerici frecventase o şcoală superioară.
Nu toţi preoţii erau angajaţi în grija sufletelor. Existau preoţi capelani ai seniorilor feudali,
care se ocupau doar de celebrarea Liturghiei. În această perioadă, din păcate nu putem vorbi
de o pastoraţie efectivă a tuturor sufletelor. Lipsiţi de educaţie şi uneori de moralitate
reputaţia preoţilor în rândul poporului lăsa uneori de dorit. În schimb, călugării austeri precum
cei de la Cluny şi cistercienii se bucurau de o deosebită stimă.
În secolul al XI-lea s-a simţit nevoia unei reforme a clerului. Iniţiatorii au fost
călugării de la Cluny. Ei recomandau ca clericii să fie adunaţi în comunităţi de viaţă comună
de tip călugăresc pentru a învăţa unii de la alţii. Sinodul din Lateran din 1059 a sistematizat
aceste idei, formând mănăstiri pentru clerici. Astfel a apărut ordinul canonicilor regulari ai
Sfântului Augustin. Denumirea şi conceptul erau inspirate din faptul că Fericitul Augustin a
iniţiat un tip de viaţă comunitară pentru clerici, fiind recomandat şi de alte concilii ulterioare.

Cistercienii. La sfârşitul secolului al XI-lea, Cluny se afla la apogeul influenţei sale.


Cinci papi provenind de la Cluny au ocupat consecutiv scaunul papal. Cu timpul,
spiritualitatea propusă de Cluny a devenit unilaterală, fapt pentru care au apărut noi iniţiative
de natură spirituală, şi noi dorinţe de a trăi mai profund creştinismul. Una dintre aceste
iniţiative a fost fondarea în 1058 a unei mănăstiri pe teritoriul numit Cistercium (în franceză
Citeaux) în apropiere de Dijon, Franţa de astăzi. După un început modest, mănăstirea a
devenit renumită, când tânărul cavaler Bernhard, împreună cu treizeci de însoţitori au intrat în
1112 în mănăstire. În 1115, abatele Bernhard, în vârstă de 25 de ani, a înfiinţat un schit al
mănăstirii de la Cîteaux, la Clairvaux. Bernhard de Clairvaux, numele prin care a intrat în
istorie, a pus bazele unui nou ordin, în aşa numita Carta Caritatis, adică constituţia iubirii.
Specific ordinului cistercian era severitateaascezei, sărăcia absolută a vieţii şi clădirilor

2
ordinului. Călugării trăiau din munca pământului mănăstirii. Buni agricultori, ei au
impulsionat dezvoltat agricultura în Europa apuseană. Abaţii cistercieni ai mănăstirilor
trebuiau să se adune anual pentru cosultări, iar abatele de la Cîteaux numea vizitatori speciali
cu misiunea de a face vizite în mănăstirile ordinului. Cistercienii s-au distins prin pietatea
deosebită faţă de Maica Domnului, toate mănăstirile fiind dedicate Sfintei Fecioare.
Cistercienii au cunoscut o cinstire deosibită. Până în 1350 au apărut peste 600 de abaţii, mai
ales în Franţa, Germania şi Irlanda.

Ordinelele Cavalereşti

Date fiind condiţiile Evului Mediu, ordinele cavalereşti s-au bucurat de o mare
popularitate. În anul 1119, cruciatul francez Hugo de Payens, a depus împreună cu şapte
colegi, votul de ascultare faţă de patriarhul latin al Ierusalimului, promiţând protejarea
pelerinilor împotriva necreştinilor. Pentru că regele Bauduin al II-lea le-a încredinţat palatul
lui de lângălocul unde s-a aflat templul din Ierusalim, au primit numele de templieri. Sfântul
Bernhard a scris pentru ei o regulă monahală şi o carte cu titlul Elogiul noilor cavaleri, care a
făcut cunoscut ordinul în Europa. Ei au purtat o mantie albă asemeni cistercienilor, iar mai
târziu papa Eugeniu al II-lea le-a permis să îşi adauge costumaţiei o cruce roşie. În 1139, papa
Inocenţiu al II-lea a aprobat definitiv ordinul. Ordinul avea trei categorii: cavalerii care nu
erau hirotoniţi, din rândul cărora era ales marele mestru, capelanii hirotoniţi, responsabili cu
serviciile liturgice ale ordinului, şi fraţii, care aveau obligaţia de a ajuta pe pelerini cu armele
şi de a îngriji pe cei bolnavi. Popularitatea templierilor, mai ales în Franţa, le-a adus multe
bogăţii. Aceasta a fost cauza sfârşitului lor tragic în 1312.
În timp ce papa Clement al V-lea se afla la Avignon, Filip al IV-lea cel Frumos a
arestat, cu aprobarea papei, pe generalul ordinului, Jacques de Moley şi pe templierii din
Franţa. Proprietăţile lor au fost desfiinţate, ei fiind arşi pe rug ca eretici. În 1311-1312,
Clement a ţinut un Sinod la Vienne în Franţa, prin care a excomunicat ordinul templierilor.
Generalul ordinului s-a lepădat de acesta, însă, în cele din urmă a retractat lepădarea, văzând
fidelitatea celor mai mici din ordin. A fost condamnat la moarte deşi era naşul fiicei regelui.
Tradiţia spune că în timp ce ardea pe rug el ar fi strigat papei şi regelui: Văd un foc înaintea
tribunalui lui Dumnezeu. În decurs de şase luni au murit atât papa de inimă rea, cât şi regele
de apoplexie.

2
Alte ordine au fost: Ordinul fraţilor ospitalieri sau al Sfântului Ioan Botezătorul,
Ordinul fraţilor din Rodos sau de la Malta, Cavalerii teutoni.

Ordinele Cerşetoare

Sfântul Francisc – s-a născut la Asissi în 1182, ca fiu al unui negustor bogat. După o
viaţă dedicată bucuriilorspecifice tinerilor din vremea lui, precum petrecerile nocturne cu
trubaduri, a renunţat la moştenire şi a început să ducă o viaţă acetică. În calitate de laic a
început să predice pocăinţa şi sărăcia. Spre deosebire de Valdo şi alţi idealişti ai timpului său
care au părăsit Biserica, el nu s-a revoltat împotriva Bisericii, ci a obţinut de la papa Inocenţiu
al III-lea acordul verbal de a predica pocăinţa. În 1219 la Aisissi a formulat primul regulament
al ordinului. Puternic orientat misionar, ordinul a trimis misionari în lumea musulmană, unii
dintre ei fiind martirizaţi. Sfântul Francisc a primit stigmatele la 14 septembrie 1224, în timp
ce se afla retras în singurătate. A murit la vârsta de 44 de ani în mănăstirea Porziuncola lângă
Asissi. Considerat de mulţi ca un idealist şi un visător sau un pietist exacerbat, el s-a remarcat
prin fidelitatea faţă de Biserică, accentul pus pe asceză şi sărăcie. Glumeţ şi mişcător, a dat
semnalul unei mişcări populare de reînnoire spirituală, fără a crea tulburări majore.

Dominicanii – înfiinţaţi de Sfântul Dominic, născut în 1170 în Castilia. Spre


deosebire de Sfântul Francisc, el a studiat teologia la Palencia. A devenit canonic al oraşului
Osma, transformând catedrala într-o adunare de canonici regulari care urmau regula
Fericitului Augustin. Şi-a însoţit episcopul în Franţa unde împăratul lupta împotriva
albigenzilor. Văzând că lupta cu armele împotriva ereticilor nu a avut rezultat s-a gândit să
întemeieze un ordin de predicatori. A elaborat o regulă a ordinului inspirată din Fericitul
Augustin. Dominicanii au format primul ordin religios cu conducere centralizată. Accentul era
pus pe ascultare, dominicanii nefiind atât de radicali precum franciscanii în ceea ce priveşte
sărăcia şi asprimea vieţii. Pentru ei accentul era pus pe predică, fiind un ordin format din
preoţi cu studii. Dominicanii au început să ocupe tot mai multe posturi la Universitatea din
Paris, unde s-au primit un prestigiu datorită lui Albert cel Mare şi Toma din Aquino. Datorită
pregătirii lor teologice, papa Grigorie al IX-lea i-a numit judecători în tribunalul inchiziţiei.
Activitatea de inchizitori le-a atras numeroşi duşmani.

2
Carmeliţii – au apărut în Ţara Sfântă primind în 1226 aprobarea de la papa Honoriu al
III-lea, când în Palestina situaţia a devenit grea, au plecat în Europa, unde au fost reorganizaţi
de englezul Stock.

Cultura teologică în Apus în secolele XI-XV. Scolastica şi mistica medievală

În perioada invaziilor barbare, nu s-a înregistrat un progres teologic deosebit. Oamenii


Bisericii s-au limitat în general la citirea şi copiere operelor patristice anterioare. Fără îndoială
că cel mai citit şi copiat autor creştin în Apus a fost Fericitul Augustin. În afara unor încercări
remarcabile de a scrie teologie, precum cele ale lui Carol cel Pleşuv sau Ioan din Irlanda,
teologia nu a cunoscut formulări originale. Animat de spiritul reformei de la Cluny, de
apariţia Universităţilor şi de activitatea ordinelor călugăreşti, Apusul îşi va dezvolta viaţa
teologică şi spirituală, în prima jumătate a secolului XI, într-un mod diferit de cel din Răsărit.
După bulversările produse de popoarele migratoare, după anul 1000 cu temerile legate de
sfârşitul lumii, şi după aşezarea şi încreştinarea lor, Apusul început o epocă de progres pe mai
toate planurile. Populaţia creşte. Are loc reurbanizarea Apusului pentru că migraţiile
distruseseră civilizaţia urbană. Prosperitatea pe plan religios a însemnat creşterea numărului
de catedrale şi mănăstiri, a şcolilor în care se aplicau metodele logicii şi dialecticii. Pentru că
această dezvoltare intelectuală a avut loc în şcoală, a purtat numele de scolastică. Astăzi,
termenul are şi un sens peiorativ.
În secolul al XII-lea apare ceea ce istoria Bisericii numeşte scolastica. La apariţia
scolasticii au contribuit progresul general al culturii şi redescoperirea filosofilor greci, mai
ales a lui Aristotel. Dacă precursori ai scolasticii sunt consideraţi Fulbert, episcop de Chartres,
sau Berengar de Tours, adevăratul fondator al scolasticii a fost Anselm, arhiepiscop de
Canterbury, mort la 1109.
Prima dispută teologică scolastică a fost legată de învăţătura euharistică şi a izbucnit în
secolul al XI-lea, ca urmare a afirmaţiilor lui Berengar de Tours că elementele euharistice nu
suferă o transformare reală, ci că Hristos este prezent în Euharistie doar în mod intelectual.
Dacă culoarea şi gustul vinului se păstrează şi după sfinţire, înseamnă că se păstrează şi esenţa
acestora, întrucât accidentele sunt legate de esenţă. Pâinea şi vinul devin doar semne ale

3
trupului şi sângelui Domnului. Lui Berergar i-a răspuns Lanfranc, care a apărat prezenţa reală
a Mântuitorului Hristos în Euharistie, precum şi prefacerea elementelor euharistice.
Argumentaţia lui va fi folosită mai târziu de către Anselm de Canterbury (1033-1109).
Anselm a devenit în 1093 episcop de Canterbury şi primat al Angliei. Bazată pe primatul
credinţei, teologia lui Anselm este înrudită cu cea a lui Augustin. Afirmaţia lui de bază era:
Dacă nu crezi nu vei înţelege. Formula lui era: Nu e nevoie ca mai întâi să înţeleg ca să pot
crede, ci cred mai întâi ca să înţeleg. El plasa, aşadar, credinţa înaintea înţelegerii.
Principalele lui lucrări au fost Prosloghion şi De ce s-a făcut Dumnezeu om. În
lucrarea Prosloghion, el foloseşte argumentul ontologic pentru demonstrarea existenţei lui
Dumnezeu. Anselm spunea că atunci când spunem Dumnezeu, concepem o Fiinţă „mai mare
decât care o alta nu există”. Această Fiinţă trebuie să existe în realitate pentru că altfel ar
trebui să concepem o Fiinţă de un grad şi mai înalt de perfecţiune. Argumentul ontologic al lui
Anselm a fost contestat de către călugărul Gaunilo care a spus că existenţa cuiva nu poate fi
dovedită prin perfecţiunea acelui lucru.
În lucrarea De ce s-a făcut Dumnezeu om, Anselm, a dezvoltat teoria sa soteriologică
cunoscută sub numele de teoria satisfacţiei. Potrivit lui Anselm, scopul Întrupării nu a fost de
a-l elibera pe om de robia diavolului, teorie care circula în Evul Mediu timpuriu, clădind o
anumită datorie faţă de diavol. Datoria trebuia plătită faţă de Dumnezeu. Teoria a apărut
având în vedere concepţia cavalerească medievală potrivit căreia orice ofensă cerea
satisfacţie. Satisfacţia pentru ofensă trebuia să fie direct proporţională cu demnitatea
persoanei ofensate. Prin păcat omul a jignit pe Dumnezeu. Demnitatea lui Dumnezeu fiind
infinită pentru că Dumnezeu este infinit, rezultă că şi satisfacţia trebuia să fieinfinită. Omul nu
putea să aducă această satisfacţie pentru că orice face omul este doar o împlinire a datoriei.
Satisfacţia trebuia plătită de către om, pentru că el a fost cel care a rănit onoarea lui
Dumnezeu. Satisfacţia cerută fiind infinită, nu putea fi adusă decât de către Dumnezeu.
Dumnezeu nu putea să plătească această datorie a omului pentru că ar fi stricat armonia din
lume. În înţelepciunea sa infinită, Dumnezeu a găsit soluţia: Întruparea lui Dumnezeu Fiul
care a a dus acestă satisfacţie ca Dumnezeu şi ca om, răscumpărând neamul omenesc.
Această teorie a satisfacţiei a lui Anselm a avut parte de numeroase critici fiind
considerată extrem de legalistă. Există o deosebire foarte mare între soteriologia răsăriteană
formulată, de exemplu, la Sfântul Atanasie cel Mare care afirmă în esenţă că Dumnezeu s-a
Întrupat pentru a-l îndumnezei pe om, şi această concepţie legalistă. În vreme ce Anselm pune
accent pe aspectul juridic al răscumpărării, în Răsărit, accentul cade pe aspectul ontologic
alacesteia.

3
Toma din Aquino. Poate cel mai cunoscut reprezentant al scolasticii, supranumit
doctor angelicus, a fost călugăr dominican. El a combinat speculaţia intelectuală cu o
spiritualitate profundă. A stabilit o distincţie între adevărurile care pot fi percepute cu raţiunea
şi de care se ocupă filosofia, şi adevărurile de dincolo de raţiune, de care se ocupă teologia.
După Toma, în vreme ce filosofia este o ştiinţă care poate atinge limitele raţiunii umane,
teologia se ocupă de adevărul revelat care nu poate fi pus la îndoială.
El a respins teza lui Anselm de Cantembury potrivit căreia existenţa lui Dumnezeu
poate fi dovedită prin sine. El a iniţiat cinci argumente raţionale pentru dovedirea existenţei
lui Dumnezeu:
1. din existenţa mişcării (argumentul primum movens)
2. din faptul că fiecare lucru îşi are existenţa într-o cauză, de unde rezultă că trebuie
să existe o cauză primă;
3. din faptul că fiecare lucru existent ăşi are rostul lui, ceea ce înseamnă că trebuie să
existe o inteligenţă absolută, care a gândit şi cret lumea;
4. din existenţa diferitelor grade de perfecţiune în univers, care postulează existenţa
unei perfecţiuni absolute;
5. din existenţa ordinii din univers care postulează existenţa unei fiinţe perfecte
generatoare a ordinii văzute.

Mistica. Părintele misticii apusene este socotit Fericitul Augustin. El a accentuat necesitatea
de umilinţă din partea omului pentru ca prin har să poată primii pe Dumnezeu cel Întrupat.
Pentru augustin, experienţa mistică este un proces continuu ce nu se opreşte niciodată.

Bernard de Clairveaux a avut o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării mistice


apusene. El a afirmat că adevărurile cele mai profunde ale credinţei sunt cele mai evidente
numai prin credinţa mistică personală. A acentuat rolul dragostei – caritas. În acest sens a
scris un comentariu la Cântarea cântărilor.

Johannes Eckhard cel mai mare mistic al Evului Mediu şi al misticii apusene,
supranumit Meister Eckhard. A fost călugăr dominican de la 15 ani. A studiat la Köln având
maestru pe Albertrus Magnus (Albert cel Mare) precum şi la Paris unde aajuns profesor. A

3
fost unul dintre cei mai mai mari învăţaţi ai vremii sale. A avut marele merit de a fi încercat
sü transpună în limbajul inimii şi al sentimentului tezaurul adevărurilor tradiţionale.
El a aşezat mistica pe baze proprii. În centrul misticii sale de află iubirea şi caracterul
trinitar al acesteia. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt din Tatăl sunt manifestări
veşnice ale iubirii intratrinitare. Această iubirerevarsă spre întreaga lume creată, care este
chemată să se integreze în această iubire intratreimică.
Fiul, poate să se nască mistic în sufletele noastre. Naşterea lui Dumnezeu în sufletul
omului este începutul unei experienţe fără de sfârşit, ce-l duce pe om spre dumnezeire într-o
linişte veşnică. În plan mistic, el a făcut o diferenţiere între Dumnezeu şi dumnezeire.

Toma de Kempis (1380-1431) Este cunoscut ca autor al lucrării De imitatione


Christi, considerată de unii drept cea mai tradusă carte după Scriptură. A promovat retragerea
din lume fapt pentru care a fost acuzat de individualism.

Erezii în Apus

Valdenzii cunoscuţi şi sub numele de Săracii din Lyon, au fost iniţial o mişcare în
interiorul bisericii promovat de Piere Valdus, de unde şi numele de valdenzi. Î.n vremea
foametei din 1176, Valdo şi-a dat banii pentru săraci şi, însoţit de un grup de bărbaţi şi femei,
a început să predice întoarcerea la creştinismul primar. Devenind o organizaţie ierarhizată,
prefecţii depuneau ordinul de sărăcie, castitate şi ascultare. Mişcarea a devenit repede extrem
de crtică la adresa ierarhiei învăţând că datorită imoralităţii, preoţia sacerdotală, şi-a pierdut
harul apostolic. După ce mişcarea a fost condamnată de episcopul Lyonului si de papa Lucian
al III-lea, Valdus a început să hirotonească el însuşi preoţi.
Gruparea valdenzilor este considerată că fost cea mai veche grupare dizidentă din
creştinismul occidental care a supravieţuit până astăzi. Din Franţa s-a răspândit în centrul şi
sudul Europei, iar după descoperirea lumii noi şi în America latină şi de nord.
Catarii sau albingenzi. Numele lor provine de la oraşul Albi, situat în Franţa
meridională, unde s-a născut erezia. Denumirea de catari adică cei puri, curăţi, provine din
caracterul exclusivist al sectei care considera doar pe proprii adepţi ca fiind în stare să atingă
starea de curăţie spirituală. Promovau o doctrină dualistă învăţând existenţa unui principiu al
binelui şi un altul al răului. Fundamentul dualist al doctrinelor aduce aminte de erezia

3
maniheilor din antichitate, însă nu s-a putut demonstra în mod clar existenţa unei legături
istorice între manihei şi catari.
Ei respingeau orice formă vizibilă a Bisericii şi orice autoritate. Admiteau o singură
taină, anume botezul spiritului, primit numai de către cei perfecţi, care urmau o asceză
riguroasă. Restul primeau botezul numai pe patul de moarte.
Întâlnită prima dată în Italia anilor 1030-1040, în secolele XI – XV, erezia s-a
răspândit în Franţa. Germania, Italia, Spania şi Anglia. La începutul secolului XIII, erau atât
de răspândiţi în Franţa încât papa Inocenţiu al III-lea a pornit o cruciadă împotriva lor.
Numeroşi catari au fost arşi pe rug, alţii au fost supuşi unor cruzimi inutile.

Petrobusenii numele provine de la întemeietorul ereziei Petro Brusius, şi a fost


răspândită mai ales în Franţa. Petrobusienii aveau un discurs extrem de anticlerical,
promovând confiscarea averilor bisericeşti spre a fi împărţite săracilor. Petro Brusius a
contestat nu numai preoţia şi cultul ci şi botezul copiilor şi mai apoi cultul icoanelor. A fost
ars pe rug în 1137.

Prereformatori

John Wycliff (1328-1384) s-a născut în comitatul York, în familia unui nobil anglo-
saxon. A studiat teologia, filosofia şi dreptul la Universitatea din Oxford, unde a devenit
profesor la aceeaşi Universitate. A scris o serie de lucrări de filosofie, care nu i-a adus însă o
reputaţie deosebită. Reputaţia lui Wycliff a început în 1374, când a abandonat cariera de
profesor şi a devenit comisar regal pentru teologie. El a încurajat în acesată calitate politica
regelui Angliei Eduard al III-lea de emancipare a Angliei de sub tutela Romei. El s-a ridicat şi
împotricva monopolului călugărilor franciscani şi dominicani din mediul universitar englez. A
sprijinit iniţiativa parlamentarilor englezi de a refuza plata impozitului papal. În lucrarea De
Dominio Divino afirma că singur Dumnezeu are deplină suveranitate şi este lipsit de greşală.
Stăpânitorii lumeşti, papii şi suveranii sunt supuşi greşelii, iar când omul constată obiectiv
aest lucru, se poate adresa direct lui Dumnezeu marele suveran. Fiecare om a primit o parte

3
din stăpânirea divină, în virtutea chipului lui Dumnezeu din el. Mântuirea se realizează prin
fapte vrednice de numele de creştin, nu prin ceremonii sau indulgenţe. A încurajat folosirea
limbii engleze în cult şi predică. A iniţiat traducerea Sfintei Scripturi în limba engleză.
O dată cu acutizarea conflictului cu Roma, Wycliff a lansat ideea cubordonării
Bisericii Angliei autorităţii statului englez. Predicând simplitatea clerului, Wycliff s-a ridicat
împotriva averilor Bisericeşti susţinând că de vreme ce clerul înalt este bogat şi nu îşi
îndeplineşte misiunea divină, autoritatea statului are dreptul să le confişte averile. Această
idee a lui Wycliff a afost susţinută de nobilimea engleză, dornică să pună mâna pe averea
Bisercii Romane din Anglia.
În 1377 Wycliff a fost chemat în faţa tribunalui bisericesc al primatului angliei.
Bucurându-se de o puternică susţinere politică, mai ales din partea ducelui de Lancaster,
arhiepiscopul s-a rezumat la simple avertismente şi îndemnuri la moderaţie. Marea schismă
papală i-a oferit lui Wycliff prilejul să reînceapă propaganda antipapală. El a mers mai departe
negând caracterul sacramental al Sfintelor Taine şi respingând culul icoanelor şi moaştelor.
De asemena a atacat învăţătura transubstanţiaţiei euharistice susţinând că Hristos este prezent
doar spiritual nu real în Euharistie. Influenţat de determinismul augustinian, a început să
susţină predestinaţia.
Pentru că ideile sale au a nimat o răscoală ţărănească din anul 1381, Wycliff şi-a
pierdut sprijinul politic, iar un sinod din 1382 de la Londra a condamnat 24 de teze din
scrierile sale. Retras la parohia sa din Luttherworth, el a murit la 31 decembrie 1382, în urma
unui atac de apoplexie. A fost condamnat postum de către un sinod ţinut la Roma în 1412, iar
sinodul de la Constanz a condamnat 45 de teze din lucrările sale şi a dispus arderea lucrărilor
sale. Adepţii săi au fost persecutaţi în Anglia. Se consideră că prin ideile sale a pregătit
reforma din Anglia. Influent în mediul universitar, ideile sale s-au răspândit şi în Europa
continentală prin intermediul studenţilor.

Jean Hus – +1415 – născut într-o familie săracă de ţărani cehi, a studiat la
Universitatea din Praga, unde a intrat cu ideile reformatoare ale lui Wycliff. Acest lucru a fost
posibil datorită unui parteneriat existent între universităţiile din Oxford şi Praga. Jean Hus a
devenit profesor de filosofie iar apoi rector al universităţii din Praga, iar după ce a fost
hirotonit preot, a devenit predicator al Capelei Betleem, a palatului regal din Praga.
A început să critice papalitatea datorită confuziei creată de schisma papală. După ce
arhiepiscopul de Praga l-a oprit de la slujire şi predică, Jean Huss s-a bucurat de sprijinul
regelui Venceslav al Boemiei. Acesta a sprijinit elementul naţional boemde la universitatea

3
din Cracovia în detrimentul elementului germandin Universitate. Reales ca şi rector al
Universităţii de către profesorii cehi, Jean Hus a promovat ideile lui Wycliff şi a tradus
operele în limba cehă.
Papa Alexandru al V-lea, pe care Jean Hus a refuzat să-l recunoscă după ce a fost ales
de Sinodul de la Pisa din 1409, a delegat pe cardinalul Collanna să se ocupe de cazul lui Hus.
Retras de la Unversitate, Hus şi-a redactat lucrarea fundamentală, intitulată Tractatus de
ecclesia în care şi-a formulat ideile reformatoare. El a criticat atât curia papală, cât şi
conciliarismul, considerând Biblia singura autoritate în chestiunile dogmatice. Ca şi Wycliff a
combătut abuzurile clericale şi a scos în relief rolul predicii şi al studiului Biblic, însă nu a
negat valabilitatea tainelor chiar dacă erau săvârşite de un cler păcătos. Nu opta pentru
desfiinţarea Bisericii sau pentru separarea celor vrednici de păcătoşi, ci pentru reformarea
Bisercii urmând exemplul lui Hristos. Pentru că papii nu urmează exemplul simplităţii
apostolilor, ei nu mai pot fi consideraţi urmaşii Sfântului Apostol Petru. Chemat în faţa
sinodului de la Constanz, a fost primit cu bunăvoinţă, însă, în cele din urmă condamnat ca
eretic. A fost ars pe rug la 6 Iulie 1415. tradiţia spune că înainte de a fi ars ar fi afirmat: acum
ardeţi o gâscă, (Hus înseamnă în limba cehă gâscă) dar va veni o lebădă pe care nu o veţi
mai putea arde! Luther s-a considerat a fi lebăda de care a vorbit Hus.
Hus a fost considerat un erou naţional fiind urmat de o parte a nobililor. S-a creat o
mişcare a husiţilor sau a fraţilor moravi. Aceştia s-au împărţit în două grupuri: calixtinii (calix
= potir), pentru că cereau ca şi credincioşii să fie botezaţi din potir, nu doar simplu cu ostia, şi
a doua taboliţii, nume dat de fortăreaţa pe care o deţineau, reprezenta gruparea husiţilor
extrmişti care respingeau întreaga doctrină şi practică romană, negând preoţia sacramentală şi
urmând ideii nesusţinute de Hus. Calicştii s-au împăcat cu Biserica Romană în urma
Sinodului de la Basel. Mişcarea Husiţilor extremişti a fost până la urmă înghiţită de calvinism.

Girolamo Savonarola – +1498 – s-a născut la Florenţa şi a devenit călugăr


dominican, devenind predicator în oraşul natal. Afându-se într-o florenţă condusă de puternica
familie De Medici lq mare concurenţă cu Veneţia, plăcerile şi luxul erau mult mai apreciate
decât îndemnul creştin la simplitate şi smerenie.predicile lui Girolamo au fost bine primite de
către florentini. Alungat iniţial din oraş, Girolamo a revenit în momentul în care în Italia a
pătruns regele Franţei, Carol al II-lea. Savonarola a reuşit să transforme Florenţa într-o
„republică creştină” plină de pietate. După o perioadă în care ideile de simplitate, pietate şi
fracventare a Bisericii au fost luate în serios de către Florentini, aceştia au revenit în cele din
urmă la vechile obiceiuri. Papa Alexandru al VI-lea i-a interzis lui Savonarola să mai predice

3
şi l-a chemat la Roma spre a fi judecat. Pentru că a refuzat să se prezinte la judecată, papa l-a
anatematizat. La 23 mai 1498, un tribunal al delegaşilor papali l-au condamnat la moarte fiin
spânzurat şi ars pe rug. Biserica Romano-Catolică l-a reabilitat postum şi la canonizat ca
sfânt. Girolamo Savonarola poate fi considerat mai degrabă un revoltat decât un
prereformator, acţiunile lui la Florenţa aduc aminte de activitatea lui Jean Calvin la Geneva.

Reforma în Apusul Europei

Noţiunea de Reformă a fost inventată de istorici pentru a descrie o succesiune de


evenimente în urma cărora o serie de locuitori ai statelor germane, Elveţiei, Scandinaviei,
Ţărilor de jos şi Marii Britanii au părăsit Biserica Catolică pentru a deveni membri ai unor
Biserici protestante independente. În mod tradiţional, pentru protestanţi Reforma a fost un
proces prin care numeroşi creştini entuziaşti nu au mai putut să accepte abuzurile Bisericii
Catolice şi s-au desprins de aceasta spre a-şi crea propria lor Biserică eliberată de aceste
abuzuri, adică reformată. Pentru catolici reforma a însemnat „ruperea de Roma” a unui grup
de creştini, datorită unor cauze mai mult sau mai puţin obiective.
Cronologic se poate vorbi de o Reformă timpurie care a avut loc în întregime în
Germania, având în centru viaţa şi activitatea lui Matin Luther şi de o reformă târzie care a
pornit din Elveţia şi care a avut în centru învăţătura lui Jean Calvin.

Cauzele Reformei.
Istoricii enumeră o serie de cauze care au dus la apariţia şi succesul Reformei. Până în
urmă cu ceva mai bine de un sfert de secol în urmă, Reforma era considerată ca fiind exclusiv
de natură religioasă. Erau descrise o serie întreagă de evenimente cu implicaţii religioase,
petrecute de-a lungul secolului XVI, care au avut dreot rezultat Reforma.
Mai nou se vorbeşte şi de cauze de altă natură care ar fi stat la baza Reformei. Unii
istorici consideră Reforma drept o revoluţie socială. Reforma ar fi avut succes în statele
germane numai datorită faptului că o mare parte din pupulaţie, mai ales din mediul urban,

3
erau nemulţumiţi de reglementările eclesiale privind viaţa de zi cu zi, de exemplu în ceea ce
priveşte sărbătorile. Cei care au acceptat luteranismul au făcut-o pentru a scăpa de o serie de
reglementări mărunte care le îngreuna viaţa.
Alţi istorici cred că Reforma a fost de fapt o chestiune legată de cauze politice. Refprma
este prezentată ca un exemplu de manifestare timpurie a naţionalismului german concretizat
într-o mişcare de masă împotriva controlului italienilor asupra vieţii Bisericii germane. Dintr-
o altă perspectivă tot de natură politică, reforma este văzută ca un mijloc al conducătorilor
locali de a scăpa de influenţa externă (a papei) asupra teritoriului lor.
După alţi istorici, Reforma a avut la bază cauze economice. Reforma ar fi avut loc în
contextul unei creşteri rapide a inflaţiei, moment în care oamenii s-ar fi gândit să scape de
unele povezi financiare, ruptura cu roma putând fi una din posibilităţile cele mai eficiente.
Prin acceptarea Reformei, toate clasele sociale sperau la o îmbunătăţire de natură ecomomică:
ţăranul credea că va scăpa de zeciuiala plătită bisericii din produsele agricole, prinţii locali
sperau să acapareze pământurile Bisericii etc.
Mai pot fi amintite şi cauze legate de sfera culturalului. Reforma ar fi însemnat trecerea
de la un mod de gândire medieval dominat de certitudini la cel modern care are la bază
îndoiala. Dacă omul medieval avea certitudinea că viaţa trebuie dusă după anumite reguli, că
autorităţile sunt purtătoare ale voinţei lui Dumnezeu etc., omul modern avea tendinţa să pună
la îndoială autoritatea, inclusiv pe cea eclesială. Unii istorici au realizat conexiuni între
Reformă şi „epoca marilor descoperiri geografice” sau „epoca ştiinţei” toate aceste realizări
istorice fiind puse pe seama evoluţiei culturale a istoriei.

a) cauze pe termen lung.


În Europa occidentală a secolului XVI existau două puteri una civilă, reprezentată de
monarh (regele sau împăratul) şi puterea eclesială deţinută de Biserica Catolică condusă de
papa de la Roma. Aceste două puteri, multă vreme rivale au învăţat să se privească reciproc
de pe poziţii egale. Astfel, omul obişnuit avea doi stăpâni, monarhul şi papa, reprezentaţi la
nivel local de către arendaş şi de către preot.
Din diferite motive, printre care istoricii enumeră şi speranţa de viaţă mult mai scăzută
decât cea a zilelor noastre, exista un interes centrat mai mult pe viaţa de apoi decât pe viaţa
pământească, privită doar ca un scurt interludiu în faţa veşniciei. Dumnezeu era privit de către
muritorii de rând ca fiind inaccesibil, fapt pentru care se apela la mijlocitorii Lui de pe
pământ, respectiv clerul şi sfinţii. Fiecare persoană şi fiecare breaslă îşi avea propriul ei sfânt
protector. În perioada imediat anterioară Reformei, cultul sfinţilor şi al relicvelor cu tot ceea

3
ce implica acesta adică ofrande şi pelerinaje, era o componentă foarte importantă a vieţii
cotidiene.
Concepţia soteriologică larg răspândită era aceea că mântuirea se poate dobândi mai
degrabă prin ceea ce faci decât prin ceea ce crezi. Iertarea păcatelor se putea obţine prin
participarea la slujbe şi primirea Euharistiei precum şi prin realizearea de „fapte bune.” În
rândul faptelor bune erau incluse şi achiziţionarea de indulgenţe. Ele promiteau reducerea
numărului de ani pe care sufletele urmau să le petreacă în purgatoriu după moarte. Multe
indulgenţe prevedeau numărul de ani care urmau a fi reduşi uneori de ordinul milioanelor.
Indulgenţele se vindeau în numele papei şi constituiau o importantă sursă de venit. Unii
conducători locali nu permiteau vinderea de indulgenţe pe teritoriul lor din cauza posibilelor
abuzuri. Oamenii de rând însă nu detestau sistemul indulgenţelor, pe care le considerau un
târg bun.
Situaţia vieţii religioase dinainte de Reformă a fost privită diferit de istorici, fie ca fiind
dominată de un entuziasm religios, fie ca fiind nesănătoasă şi decandentă. Indiferent la care
dintre opinii am subscrie, nu se poate pretinde cu siguranţă că Reforma a fost determinată de
un avânt general al entuziasmului religios, nici că a fost o reacţie în faţa unui declin general.
În Germania existau puternice resentimente faţă de structura şi organizarea Bisericii.
Acestea porneau de la realitatea că Biserica se afla sub controlul străinilor. Capul suprem al
Bisericii era papa care locuia la Roma şi stăpânea, în calitate de conducător politic, o mare
parte din centrul Italiei. Papa era ales de cardinali, iar cardinalii erau aleşi la rândul lor de cître
papă. Majoritatea cardinalilor erau italieni, aşa că cei mai mulţi papi erau tot de origine
italiană. Datorită acestui fapt, în Germania domina ideea că Biserica Catolică era condusă de
o clică de origine italiană care dorea să stoarcă cât mai mulţi bani din statele germanice.
Această idee avea într-adevăr numeroase argumente, căci în ajunul Reformei papalitatea,
pentru a-şi menţine poziţia politică în faţa încercării francezilor şi a habsburgilor de a domina
Italia, aveau mereu nevoie de resurse materiale. Papalitatea apela în mod regulat la statele
germane, singurele teritorii ale creştinătăţii care erau prospere şi lipsite de o guvernare
centrală care să poată ţine piept cererilor financiare ale papilor. Uriaşe cantităţi de bani se
scurgeau din Germania spre Roma.
Cele mai mari sume de bani erau obţinute de la familiile conducătoare care doreau să
cumpere poziţii înalte în Biserică pentru fiii lor. Cantitatea sumelor putea creşte în cazul în
care fiul era minor şi avea nevoie de dispensă de vârstă sau fusese desemnat ilegal şi avea
nevoie de recunoaşterea papală. De multe ori cei desemnaţi pe aceste criterii în poziţii
importante din biserică erau lipsiţi de orice pregătire teologică.

3
Alte sume mai mici dar nu de neglijat se obţineau din alte dispensele precum cele legate
de căsătorie. Toate aceste mijloace de a obţine venituri materiale au creat ideea că interesul
principal al clerului era acela de a aduna bogăţii şi nu de a se îngriji de viaţa spirituală a
păstoriţilor. Anticlericalismul era larg răspândit şi orice atac împotriva ierarhiei era în general
bine primit. Se cunosc numeroase pamflete alcătuite în spaţiul german în această perioadă
însă impactul lor pare să nu fi fost atât de mare de vreme ce 90 % din populaţie era analfabetă.
Istoricii protestanţi sunt deosebit de critici faţă de papalitatea începutului de secol XVI,
datorită stării lor morale. Papii din această perioadă, mai ales Rodrigo Borgia, care a păstorit
sub numele de Alexandru al VI-lea (1492-1503) erau mai degrabă politicieni cinici şi imorali
decât păstori de suflete. În ciuda acestei realităţi, totuşi nu s-a putut stabili cu exactitate că
greşelile papalităţii au fost cu adevărat o cauză a Reformei. Se poate însă accepta ideea că
situaţia creată a slăbit Biserica şi a făcut-o fulnerabilă în momentul în care ea a fost atacată.

b) Cauze pe termen scurt


Tradiţional, cauzele pe termen scurt ale Reformei sunt legate de activitatea umanisţilor.
Cărturari erudiţi, aceştia erau înteresaţi de studiul scrierilor greceşti şi latine antice precum şi
a Sfintei Scripturi. În cercetarea lor, ei foloseau texte cât mai apropae de original. Scopul lor
era să înţeleagă mesajul original al acestor scrieri, debarasându-se de interpretările facute în
Evul Mediu şi bazate pe traduceri deficitare. Umaniştii şi activitatea lor era tolerată de către
Biserică atâta vreme cât ei nu contestau structura conducătoare a acesteia. Cel mai cunoscut
umanist al vremii a fost Desiderius Erasmus (1466? – 1536) care ţinea legătura cu oadevărată
reţea de umanişti ai vremii. Specialist în exegeză, el refuza să folosească Vulgata – traducerea
latină a sfintei Scripturi realizată de Fericitul Ieronim şi care cuprindea o serie de greşeli. Ca
şi alternativă la vulgata, el a publicat în anul 1516 o versiune greacă a Noului Testament pe
baza căruia a serie de cărturari au făcut mai apoi traduceri în limbile naţionale europene.
Erasmus îşi dorea ca Biserica să încurajeze credincioţii să urmărească dobândirea
mântuirii prin trăirea vieţii asemeni lui Hristos şi nu prin practicarea unor formalităţi goale. La
fel ca şi el au gândit, începând cu aproximativ un secol înainte, mai mulţi umanişti din
întreaga Europă, care însă nu au creat o reţea a ideilor lor. Erasmus a compus o lucrare cu
titlul Elogiul nebuniei care a devenit repede ceea ce astăzi am numi un best-seller în care
ridiculiza pe oamenii Bisericii pentru ideile lor. Tocmai în acest timp, Luther devenea faimos
printre admiratorii lui Erasmus din întreaga Europă, unii dintre ei ocupând poziţii înalte. De
aceea mulţi istorici au avut tendinţa de a vedea în acest sprijin pentru ideea de reformă venit
din partea umaniştilor, una din cauzele majore ale Reformei. Contemporani lui Erasmus şi a

4
lui Luther afirmau deja că „Erasumus a aşezatc oul şi Luther a scos pui din el.” Este însă o
realitate faptul că Erasmus şi mulţi dintre ucenicii săi nu l-au urmat pe Luther ci au preferat să
rămână fideli Bisericii Catolice, căutând pe mai departe o înnoire a acesteia din interior. În
acest sens este concludentă replica lui Erasmus la afirmaţia contemporanilor săi citată mai
sus: „eu am pregătit oul găinii; dar ceea ce a scos Luther din el a fost un cu totul altfel de
pasăre.
În concluzie, nu se poate spune că Reforma a avut loc ca urmare directă a activităţii
umaniştilor dar se poate demostra că lucrările lor au creat un climat intelectual în care
învăţăturile lui Luther au devenit acceptabile.

În ciuda enumerării şi descrierii acestor cauze ale Reformei, persistă totuşi întrebarea de
ce a avut loc reforma în acel loc şi în acel moment, de vreme ce au avut loc şi în alte părţi
contestări ale autorităţii Bisericii dar care nu au dus la apariţia unei Biserici rivale. Este şi
cazul lui John Wycliffe în Anglia şi a lui Ian Huss în Boemia.

Martin Luther

S-a născut la 10 noiembrie 1483 la Eisleben în Turingia ca fiu al unui miner. Tatăl lui a
dorit ca fiul lui să studieze dreptul, fapt pentru care, între 1501-1505 a urmat studii juridice la
Universitatea din Erfurt unde a devenit magistru în drept. La numai câteva săptămâni după
examenul de absolvire, Luther a hotărât să intre în ordinul călugărilor augustinieni. Motivul
acestei hotărâri surprinzătoare a fost o făgăduinţă făcută în momentul în care a fost pus în
pericol de moarte de către un fulger. Cu siguranţă că hotărârea călugăriei stă în legătură cu
reflecţiile tânărului Luther cu privire la starea sufletului său şi la modul în care se va prezenta
în faţa înfricoşatei judecăţi, reflecţii cauzate de moartea prematură a unui prieten. În concepţia
timpului, mântuirea era cel mai sigur abţinută doar de cei care intrau în monahism căci doar
aceştia duceau cu adevărat o viaţă creştină.
La început, Luther a fost un fidel călugăr augustinian. Despre viaţa lui ca şi monah, el
scria mai târziu: „Este adevărat, am fost un călugăr pios şi am respectat regulile ordinului meu
atât de strict încât pot să spun: dacă vreun călugăr a intrat în rai datorită monahismului, atunci
şi eu ar trebui să intru...” Luther a făcut carieră în cadrul ordinului augustinian. A fost
hirotonit preot (1507), a studiat teologie, a făcut o călătorie la Roma cu ordinul său, fără ca
ceea ce a văzut acolo să-l fi smintit în vreun fel (1510). În 1511 s-a mutat la Wittenberg, iar în

4
1512 după ce a obţinut titlul de doctor în teologie, a devenit profesor de exegeză la
Universitatea din acest oraş.
La început, la cursurile sale, el a predat soteriologia catolică. Esenţa acestei soteriologii
era: în ciuda păcatului, omul poate să facă fapte bune. Dacă face fapte bune şi urmează
învăţătura Bisericii, poate să se mântuiască. Totuşi Luther nu putea să fie sigur de propria
mântuire, conform acestei soteriologii. De unde putea omul să ştie că Dumnzeu este mulţumit
de faptele lui bune? Ca şi exeget biblic, el a descoperit că noţiunea de „dreptate a lui
Dumnezeu” nu se bazează pe existenţa unui Dumnezeu judecător, care răsplăteşte binele şi
pedepseşte răul, ci pe un Dumnezeu milostiv, care ia asupra lui păcatele, pe baza credinţei.
Aşa s-au născut ideile centrale ale Reformei, anume sola gratia – numai prin har şi sola fide –
numai credinţa. „Faptele bune” nu mai sunt văzute ca şi condiţie a îndreptării, ci drept o
urmare a acesteia. Nu ştim exact când a început Luther să creadă astfel, Unii plasează această
schimbare a sa în anul 1514, alţii în anul 1518, după afişarea tezelor.
Cert este faptul că disensiunile sale cu Biserica Catolică a în anul 1517. În acelaşi an, papa
Leon X a permis vinderea de indulgenţe pentru că avea nevoie de bani pentru construirea
catedralei Sfântul Petru de la Roma. În Germania, inclusiv la Wittenberg, unde se afla Luther,
indulgenţele erau vândute de către călugărul dominican Johann Tetzel. Luther a fost
scandalizat de modul în care aceste indulgenţe erau vândute, precum şi de efectele lor în
practica religioasă. Se credea că după cumpărarea lor, nu mai era nevoie de penitenţă. Luther
a scris cele 95 de teze în latină şi le-a trimis episcopului catolic şi unor prieteni, ele urmând a
constitui punct de plecare pentru o discuţie între teologi erudiţi. Probabil că au fost afişate şi
pe uşa catedralei din Wittenberg. Spre surprinderea lui Luther, imediat ce tezele au fost
traduse în germană, au cunoscut o rapidă răspândire în statele germane. Din acest motiv, în
1518, Luther a fost chemat la Roma spre a fi judecat ca suspect de erezie. Friedrich cel
Înţelept de Sachsen, şeful politic al lui Luther a reuşit să obţină audierea lui Luther de către
legatul papal Thomas Cajetan, la Ausburg. Audierea a rămas fără reuzultat, căci Luther a
refuzat să renunţe la tezele sale.
În 1519 a avut loc ceea ce istoria bisericească universală numeşte disputa de la Leipzig
între Luther şi profesorul de teologie de la Ingolstadt Johannes Eck. În cadrul acestei dispute,
Luther a respins primatul papal, valabilitatea conciliilor şi şi-a reafirmat învăţătura. A
recunoscut doar Scriptura ca unică autoritate – sola Scripruta, punând la îndoială valabilitatea
întregii teologii medievale.
În anul 1520, Luther a redactat trei lucrări:

4
1. Despre libertatea omului creştin – cuprindea o scurtă prezentare a credinţei
evanghelice;
2. Despre capitivitatea babilonică a Bisericii –cuprindea concepţia lui despre Taine.
Pentru el o Taină este un semn, întemeiat de către Însuşi Mântuitorul, unit cu
acceptarea iertării păcatelor. De aceea, pentru el doar Botezul şi Euharistia (la
început şi Mărturisirea) au fost recunoscute ca şi taine adevărate. Lucrarea a
contestat învăţătura despre prefacere şi caracterul sacramental al Liturghiei;
3. Către nobilii creştini de naţiune germană despre îmbunătăţirea situaţiei creştine
– prezintă situaţia Bisericii şi propune un plan de reformă. Aici propune, în locul
clerului clasic, învăţătura preoţiei universale a celor credincioşi.

La scurtă vreme după disputa de la Leipzig, Eck a plecat la Roma de unde a revenit, în
toamna anului 1520, cu o bulă de excomunicare. La Löwen (azi în Belgia) au fost arse
operele lui Luther. Drept răspuns, Luther a ars şi el bula papală în prezenţa a numeroşi
studenţi de la Wittenberg. La 3 ianuarie 1521, Luther a fost excomuncat definitiv.
Urmarea firească a acestei excomunicări ar fi fost arestarea şi predarea lui Luther către
autorităţile papale, fapt cerut lui Frederic cel Înţelept de către reprezentantul papei. Acesta a
reuşit să obţină din partea împăratului Carol V judecarea lui Luther în dieta imperială de la
Worms în 1521. Luther s-a apărat cu Biblia în mână şi a refuzat să renunţe la convingerile
sale. Împăratul a emis un edict prin care ordona prinţilor „ca vreme de douăzeci de zile să nu-i
ofere lui Luther şi adepţilor săi cazare, mâncare, băutură, protecţie sau ajutor, în mod deschis
sau în ascuns, să nu-i dea ajutor sau sprijin, ci acolo unde pun mâna pe el, să-l ia prizonier şi
să-l trimită nouă nevătămat.”
Frederich cel Înţelept a înscenat o răpire a lui Luther în drumul său spre Wittenberg şi l-a
ţinut vreme de zece luni la Wartburg sub numele fals de „tânărul Jörg.” În scurt timp, el a
tradus Noul Testament în germană, care a apărut în septembrie 1522, iar în 1534 a apărut şi
traducerea Vechiului Testament. Traducerea Bibliei lui Luther a fost realizată pe baza textelor
originale şi se constituie ca o capodoperă a limbii germane.

Edictul de la Worms nu a putut stopa mersul Reformei. Datorită luptelor pe care le avea
de purtat cu Franţa şi Turcia, împăratul Carol al V-lea a fost nevoit să facă anumite concesii
prinţilor din subordine. Dieta imperială din 1526 de la Speyer a hotărât ca fiecare stat al
Imperiului să se comporte faţă de învăţătura lui Luther „aşa cum nădăjduiesc şi se încred să

4
răspundă în faţa lui Dumnezeu şi a meastăţii imperiale.” Primul stat care a devenit evanghelic
a fost Prusia de Est. Au urmat Kursachsen şi Hessen.
Războiul ţărănesc din 1525 a ajutat la răspândirea Reformei. Au existat tulburări în
rândurile ţărănimii şi înainte de Reformă, mai ales datorită limitării drepturilor lor la
autodeterminare. De asemenea au început să fie puse la îndoială drepturile vechi de a folosi
pădurile, apele şi păşunile. Ei au simţit că în mesajul lui Luther se găseşte susţinere pentru
libertatea lor. Ei s-au constituit în frăţii şi au formulat programe inspirate din Reformă pe baza
cărora au cerut, de exemplu, abolirea iobăgiei pe baza mesajului de libertate biblic. Cel mai
cunoscut program ţărănesc de acest fel au fost Cele 12 articole ale ţărănimii din Şvabia.
Luther a răspuns acestor articole prin lucrarea Exortaţie despre libertate în care se
adresează atât nobililor cât şi ţăranilor şi îi invită la dialog. A criticat pe ţărani pentru
amestecarea conceptelor de libertate creştină cu cea de libertate lumească. Luther nu a avut
prea mare influenţă asupra răscoalei. O predică ţinută în faţa răsculaţilor a fost primită cu
badjocură. Într-o altă lucrare despre războiul ţărănesc, care s-a înţeles ca un apendix la cea
mai sus amintită, Luther i-a îndemnat prin cuvinte grele pe nobili să-i atace pe răsculaţi.
Lucrarea lui a avut un efect redus asupra desfăşurării războiului dintre ţăranii răsculaţi şi
nobili, căci acesta era deja spre sfârşite. Totuşi, poziţia lui Luther faţă de acest conflict a făcut
să-i strice atât imaginea pe care o avea printre ţărani cât şi relaţia sa cu unii nobili. Totuşi,
Reforma a mers mai departe.
Într-o a doua dietă ţinută la Speyer (1529), nobilii au votat ca edictul de la Worms să fie
pus în aplicare. Patru nobili şi 14 oraşe au contestat faptul că o chestiune de credinţă poate fi
hotărâtă printr-un vot majoritar. De aceea evanghelici au fost numiţi şi protestanţi.
În 1529, împăratul german Carol V a încheiat războiul cu francezii şi a început să se
concentreze asupra problememlor interne ale statelor germane. El a convocat dieta imperială
la Ausburg în care a cerut ca în mod deschis, fiecare să îşi prezinte opinia în materie de
credinţă. Nobilii evanghelici au cerut lui Philipp Melanchton, prieten şi coleg al lui Luther la
Universitatea din Wittenberg, să formuleze o învăţătură de credinţă. Aceasta este cunoscută
până astăzi sub numele de Mărturisirea de la Ausgsburg (Augsburger Bekenntnis) sau în
latină Confessio Augustana devenită clasică pentru învăţătura Reformei. După aflarea
conţinutului Mărturisirii de la Ausburg, împăratul a dispus formularea unei respingeri –
confutatio a acesteia şi le-a dat protestanţilor o perioadă de o jumătate de an să revină la
vechea credinţă. Până atunci era interzisă orice fel de nouă organizare.
Însă după 1521, au avut loc o serie de reorganizări în statele care au acceptat Reforma. La
Wittenberg, în absenţa lui Luther, care se afla la Warburg, Reforma a fost coordonată de un

4
coleg de-al lui de la Universitate. El a dispus ca călugării şi călugăriţele să părăsească
mănăstirile, preoţii să se căsătorească, icoanele să fie arse ca „idoli”; laicii să aibă şi ei acces
la potir, nu numai clericii. Aceste măsuri au dus la mari tulburări. Când Luther a venit la
Wittenberg, el a criticat mersul Reformei, însă nu şi conţinutul ei. El s-a pronunţat în mod clar
împotriva folosirii forţei pentru acceptarea Reformei: „Vreau să predic, vreau să spun, vreau
să scriu, însă nu să silesc, nici să oblig cu forţa pe nimeni, căci credinţa trebuie să fie
acceptată în mod liber.”
În anii ce au urmat, el a scris numeroase lucrări pentru coordonarea Reformei. A scris
prima Liturghie Evanghelică Germană, care, aşa ,cum îi spune şi numele, se ţinea în germană.
De asemenea a compus mai multe cântări bisericeşti. Predica a primit un loc central în cadrul
slujbelor.
De asemenea a impus o reformă a sistemului educaţional. El a încurajat formarea şcolilor
bisericeşti la care să aibă acces cât mai mulţi copii. Preotul, învăţătorul şi alţi angajaţi ai
Bisericii urmau să fie plătiţi dintr-un fond al parohiei administrat de un consiliu.
Deja în lucrarea scrisă în 1520 Luther vorbea despre preoţia universală a credincioşilor.
Luther arăta că nu numai preoţii, ci şi laicii trebuie să-şi cunoască credinţa. În 1529 a scria
pentru laici Micul Catehism care explica mărturisirea de credinţă, şi cele zece porunci. Acest
catehism este folosit până astăzi în predarea în şcoli.
Ruperea de papalitate a dus la formarea unei noi organizări bisericeşti. Principiul de bază
folosit în organizarea Bisericii Evanghelice până la 1918 a fost acela că conducătorul statului
era în acelaşi timp şi şeful Bisericii. Structura personalului administrativ bisericesc era
asemănătoare cu cea civilă.

În 1530 a avut loc o dietă imperială la Augsburg, care a reînnoit majoritatea adepţilor
„vechii credinţe.” Pentru că se simţeau ameninţaţi, principii statelor precum şi consiliile
oraşelor care au acceptat Reforma au format o alianţă cunoscută sub numele de alianţa
smalcaldică (1531). În fruntea ei se afla principele statului Sachsen, unde activa Luther,
precum şi principele de Hessen. Această alianţă a fost văzută, pe bună dreptate, drept un
pericol de către împăratul german. Alinţa smalcaldică a întreţinut bune relaţii cu Franţa,
adversara Imperiului Romano-German. Împăratul german a fost nevoit, datorită pericolului
turcesc, să încheie la Nürnberg (1532) o înţelegere cu alinaţa smalcaldică. Înţelegerea
prevedea încheierea unui armistiţiu până la convocarea de către papă a unui conciliu.
Protestanţilor de era garantată starea lor religioasă.

4
Datorită pericolului turcesc, împăratul german nu a putut să revină în statele germane
vreme de zece ani. Deoarece avea nevoie de statele gemane protestante în lupta sa contra
turcilor, împăratul german a căutat formule teologice de compromis cu aceştia, însă fără un
rezultat final concret.
Două evenimente au schimbat situaţia în favoarea împăratului: 1) Filip de Hessen, unul
din liderii alianţei smalcaldice, a încheiat în secret o a doua căsătorie, ceea ce era împotriva
dreptului imperial. În această situaţie, el s-a văzut nevoit să încheie cu împăratul un contract
separat în care renunţa la opoziţia faţă de împărat; 2) Din motive de interes politic, principele
Herzog Moritz de Sachsen a trecut şi el de partea împăratului.
În anii 1544-1545, Carol V a avut timp să se ocupe de chestiunile religioase. Papa a
convocat mult doritul sinod la Trier, în sudul statelor germane. Protestanţii au refuzat să
participe, pe motiv că sinodul nu se bucura de libertate. În aceste condiţii tulburi, Luther a
murit la 17 februarie 1546. În iulie acelaşi an, a început aşa-numitul război smalcaldic. Papa
a chemat pe principii catolici la luptă împotriva celor protestanţi. Aşa cum era de aşteptat,
protestanţii au pierdut războiul.
În 1548, protestanţii au trebuit să accepte aşa-numitul interim de la Ausburg. Acesta
prevedea renunţarea la toate „înnoirile” introduse, până la căsătoria preoţilor sau împărtăşirea
laicilor şi din portir. Când în 1551 a avut avut loc o întrunire a conciliului de la Trient, trei
state evanghelice (Württenberg, Sachsen şi oraşul Straßburg) au trimis reprezentanţi cu o
mărturisire de credinţă, însă nu au fost deloc ascultaţi. Era clar că acest cociliu dorea o
consolidare a catolicismului şi nu o rezolvare a problemei religioase în statele germane.
În 1552, principele Moritz de Sachsen a schimbat din nou frontul. Cu ajutor francez,
aproape a reuşit să aresteze, lângă Innsbruck, pe împăratul german. Într-un contract încheiat la
Passau, el a fost nevoit să ofere toleranţă protestanţilor, până la următoarea dietă. Aceasta a
avut loc în 1555 la Ausburg şi a avut drept rezultat un tratat de libertate religioasă. Luteranii
(nu şicalvinii) au fost recunoscuţi alături de catolici. Principii locali puteau hotărî asupra
religiei regiunii pe care o conduceau – cuius regio eius religio. Supuşilor le rămânea doar
deplasarea dintr-o regiune în alta, dacă nu erau de acord cu religia impusă de principele local.

Răspândirea lutheranismului

4
Lutheranismul s-a răspândit foarte repăede în ţările nordice unde a fost excceptat de
conducătorii politici şi apoi de supuşii lor: danemarca, norvegia, islanda, suedia, polonia şi
ţările baltice. A pătruns foarte de vreme în Ungaria şi la saşii din transilvania. Pătrunderea
printre saşii din Transilvania a lutheranismului s-a datorat legăturile directe avute de aceştia
cu Germania. Un rol important în răspândirea ideilor lutherane la saşi l-a avut vestitul
uimanist Johannes Honterus, care a studiat în Apus. Oficial saşii au trecut la reformă în anul
1545 când Biserica lor a acceptat oficial Confessio Augustana, însă şi mai devreme au existat
semne neofiociale ale trecerii la luthranism. De exemplu, în 1540, preoţii saşilor au început să
se căsătorească cu mare fast.

Huldrych Zwingli (1484-1531)


Reforma lui Luther nu a rămas singura. Este cazul reformei lui Zwingli, care a activat la
Zürich, în Elveţia.
Din 1519 Zwingli era preot la Zürich. Era un gânditor liber, influenţat de idele lui
Erasmus din Rotterdam. Când a avut loc disputa de la Leipzig, el şi-a îndreptat atenţia spre
mersul Reformei din Germania. Începând cu anul 1522 el s-a ridicat împotriva unor reguli
bisericeşti, precum postul. În 1523 a avut loc prima dispută (disputatio) la Zürich după care
consiliul oraşului Zurich a hotărât ca toţi predicatorii să folosească drept bază Evanghelia. O a
doua dispută, din 1523, a dus la înlăturarea icoanelor.
Zwingli a iniţiat şi o schimbare a vieţii bisericeşti, mergând mult mai departe decât
Luther. Slujba nu trebuia să aducă deloc aminte de cea catolică, iar în biserici nu a fost păstrat
nimic din ceea ce nu putea să fie fundamentat biblic.
O aprigă dispută s-a iscat între luterani şi adepţii lui Zwingli cu privire la concepţia
desopre Euharistie. Luther a rămas la vechea concepţie a prezenţei reale a lui Hristos în
Euharistie, care se dă oamenilor spre iertarea păcatelor. Zwingli a tradus versetul biblic de la
Marcu 14, 22 „Acesta este Trupul Meu” cu „Acesta înseamnă Trupul Meu.” Pentru el
Euharistia avea doar caracter anamnetic, adică comunitatea îşi aduce aminte de moartera lui
Hristos. Pentru el efectele împărtăşaniei erau afirmarea apartenenţei la comunitate şi luarea
obligativităţii de a duce o viaţă creştină fiind în acelaţi timp întărit în credinţă.

4
În 1529, nobilul Philipp din Hessen i-a invitat la o discuţie la Marburg. Deşi scopul
întâlnirii a fost acela de a depăşi diferenţele de credinţă între el şi luterani, părţile nu au ajuns
la consens.
Reforma lui Zwingli s-a răspândit şi în alte locuri din Elveţia şi a avut o oarecare influenţă
în statele germane Baden şi Würtenberg şi Alsacia, totuşi răspândirea ideilor acestui
reformator a fost limitată. Aceasta s-a datorat şi morţii lui premature: în 1531 la Kappel într-o
luptă între oraşul Zărich şi cinci oraşe catolice. Trupul lui a fost tăiat în bucăţi şi ars.

Jean Calvin (1509-1564)

S-a născut în 1509 la Noyon în Franţa. Tatăl lui era avocat. Tânărul Calvin a studiat de
asemenea dreptul. Tatăl său a murit în 1531, fapt care i-a marcat profund viaţa. A început să
fie interesat de protestantism iar la sfârşitul anului 1533 a părăsit universitatea din Paris. Între
timp trecuse în secret la protestantism. Din cauza persecuţiei declanşate împotriva
protestanţilor, Calvin a părăsit Franţa (1534) şi s-a refugiat la Basel în Elveţia, oraş care era
independent şi cunoscut pentru opoziţia sa moderată faţă de catolicism. atrebuit să fugă din
Franţa în 1534. Aici a scris lucrarea sa fundamentală, publicată în 1536, Institutio christianae
religionis. Lucrarea a cunoscut mai multe ediţii, atât în latină cât şi în franceză, Calvin
îmbunătăţind mereu conţinutul ei.
Calvin a pribegit prin mai multe oraşe până ce în august 1536 a ajuns la Geneva. Oraşul
cu 10.000 de locuitori, care era independent şi fusese condus de un episcop-principe era în
totală confuzie. La sosirea lui Calvin, Geneva se afla în teritoriile controlate de ducii de
Saxonia. Locuitorii oraşului doreau ieşirea de sub controlul Saxoniei şi intrarea în
confederaţia elveşiană din vecinătate. La auzirea veştii că autorul Institutio christianae
religionis este în oraşul lor, liderul protestanţilor din Geneva, Guillaume Farel, l-a rugat să
rămână la ei. Activitatea lui Calvin din ultimii 28 de ani de viaţă s-a legat de Geneva.
Calvin a fost preocupat mai mult decât Luther de întrebarea: ce fel de urmări ar trebui să
aibă Reforma asupra Bisericii şi societăţii?

Pentru Calvin, existenţa creştină însemna viaţă spre slava lui Dumnzeu. Din această ideie
centrală a maestăţii şi libertăţii absolute a lui Dumnezeu s-a născut ideea dublei predestinări a
lui Calvin. Potrivit acesteia, soarta veşnică a fiecărui om este hotărâtă din veci de Dumnezeu.

4
Ea este, pe de o parte, o încercare de rezolvare logică a tainei hotărârii divine. Pe de altă
parte, Calvin a vrut să accentueze prin această doctrină caracterul de dar al credinţei.
Clerul la Geneva avea patru trepte: pastorii care propovăduiau cuvântul lui Dumnezeu, ,
administrau tainele, şi, împreună cu bătrânii comunităţii, se ocupau de creşterea dragostei
frăţeşti în comunitate; învăţătorii: predau învăţătura astfel încât puritatea Evangheliei să nu fie
afectată de neştiinţă sau păreri greşite, bătrânii veghează la bunul mers al vieţii morale. Dacă
ei observau vreo neregulă, trebuiau să atragă atenţia cu dragoste, Dacă era necesar, ei trebuiau
să raporteze abaterea colegiului presbiterilor, care areu însărcinaţi cu păstrarea dragostei
frăţeşti în comunitate, diaconii urmau să îndeplinească misiunile încredinţate lor şi în biserica
primară: să preia cele destinate săracilor, să le împartă acestora şi să le administreze; grija faţă
de bolnavi şi săraci.
La Geneva a fost instituit un strict control al vieţii morale, spre a exista siguranţa că era
dusă în aşa fel încât să aducă slavă lui Dumnezeu. El a dorit să transforme geneva într-un oraş
condus după principii creştine. Această încercare a luat de multe ori forme dictatoriale.
Este cunoscut cazul medicului spanilol Michael Servet care a fost ars pe rug la Geneva.
Servet a fost medicul episcopului de Vienne şi a scris, sub protecţia anonimatului, o lucrare în
care critica dogma Sfintei Treimi. Inchiziţia catolică din Vienne a pornit, cu ajutorul lui
Calvin, un proces împotriva medicului spaniol. Servet s-a refugiat la Geneva unde a fost
arestat şi pentru că a revuzat să retracteze învăţătura sa, a fost ars pe rug.
Calvin era convins că în principiu, împotriva „ereticilor” nu trebuie folosită forţa, însă pe
de altă parte, credea că este de datoria autorităţilor să pedepsească cu moartea pe eretici.
Pentru acţiunile sale inchizitoriale, Calvin a fost criticat îm toată europa, deşi Biserica
Catolică ucidea sute de persoane în acelaşi timp.
Din Geneva, reforma lui Calvin s-a răspândit în toată Europa.

Anabaptisţii

Sub această denumire sunt cunoscuţi acei adepţi ai Reformei care au respins botezul
prucilor din Biserică şi practicau botezul adulţilor, în acord cu propria lor noţiune despre
comunitate. Ei aveau o morală care se inspira mai ales din predica de pe munte, credeau în
apropierea sfârşitului lumii şi erau adepţii unor idei social-revoluţionare. Erau consideraţi ca
un permnent potenşţial de răscoală, fapt pentru care au fost persecutaţi, inclusiv în teritoriile

4
evanghelice. Dietele de la Speyer (1529) şi Ausburg (1530) au luat hotărâri dure împotriva
lor. Se apreciază că în jur de 4000 de anabaptişti au fost ucişi.
Prima comunitate de anabaptişti a apărut la Zollikon lângă Zărich, însă datorită
persecuţiilor au trebuit să se mute mereu aşa că s-au răspândit în întreaga Europă cenmtrală.
Anabapţiştii cu originea în Elveţia erau adepţii pasivităţii în faţa persecuţiilor autorităţilor.
O altă grupare de anabaptişti din Schwäbisch Hall (Germania) condusă de Melchior
Hofmann numită şi a melchioniţilor, credeau în apropiata venire a împărăţiei lui Dumnezeu şi
în obligaţia lor de a distruge cu armele orânduirea lumească. Începând cu 1534 ei au pătruns
în oraşul Münster, unde au câştigst alegerile locale, alegând un primar din rândurile lor.
Acesta a impus rebotezarea tuturor cetăţenilor oraşului. Cei care au refuzat au fost alungaţi ca
„atei” iar averile lor au fost date comunităţii. Episcopul de Münster a reuşit să recucerească
oraşul, iar căpeteniile anabaptiste au fost prinse, schingiuite şi omorâte. Această „împărăţie a
anabaptiştilor de la Münster” a fost mobilul unor aspre persecuţii contra lor şi în alte regiuni.
A existat şi o delimitare a unei grupări anabaptiste faţă de gruparea de la Münster, ce
merită amintită. Este vorba de gruparea fostului preot catolic Menno Simons, numită a
menoniţilor şi care s-a răspândit mai ales în Olanda. Menoniţii erau cunoscuţi pentru
respectarea poruncii iubirii şi a renunţării la violenţă până acolo încât refuzau serviciul
militar.

Reforma în Anglia
În regatul insular în secolul al XVI-lea, regele controla, spre deosebire de continent, şi
numirile episcopale. Pe de altă parte, multe din posturile politice erau ocupate de oamenii
Bisericii, pentru că puţini contemporani se puteau măsura cu ei în ştiinţă şi experienţă. Pe de
altă parte, un post politic ocupat de un cleric nu era atât de costisitor pentru vistieria statului.
În ceea ce priveşte climatul religios, Anglia era o ţară foarte religioasă, englezii fiind devotaţi
Bisericii Apusene, neuitând faptul că încreştinarea lor s-a realiyat pornind de la o iniţiativă
paplă (Papa Grigorie cel Mare). Ideiile lui Wycliff au cunoscut o largă răspândire în rândul
maselor, ele reflectând o stare de fapt, anume din diferite motive papalitatea şi Biserica
apuseană nu mai era atât de populară. O altă cauză a slăbirii popularităţii Bisericii în rândul
maselor a fost influenţa umanismului. Erasmus din Rotterdam a predat între 1509-1514 la
Cambridge; Thomas Morus marele umanist englez şi-a avut şi el influenţa lui.
Iniţiatorul reformei în Anglia a fost regele Henrich VIII (1509-1547). Inteligent, cu
evidente calităţi intelectuale, cu simţ practic, Henric avea înclinaţii teologice, în evul mediu

5
era firesc ca primul născut să urmeze cariera tatălui său, iar cel de-al doilea să urmeze o
carieră eccleziastică. De aceea şi Henric, fiind al doilea fiu al lui Henric VII, urma să ocupe o
poziţie în ierarhie, iar fratele său Arthur să devină rege. Interesul său pentru teologie, s-a
concretizat într-o scriere împotriva lucrării lui Luther, Despre captivitatea babilonică a
papilor, luând apărarea celor şapte taine, fapt pebtru care papa Leon VII l-a nuit defensor
fidei adică apărător al credinţei. Pentru că Arthur a murit, Henric a moştenit tronul Angliei şi
pe logodnica lui, Caterina de Aragon, fiica lui Ferdinand şi Elisabeta a Spaniei, nepoata lui
Carol Quintul. Henric însă şi-a manifestat la un moment dat dorinţa de a divorţa de Caterina.
Istoricii englezi încearcă să explice dorinţa lui Henric de a divorţa prin raţiuni politice.
Războiul rozelor se termionase nu de multă vreme iar Henric era preocupat să-şi asigure
continuitate pe linie bărbătească. Caterina a născut şase copii, toate fete. Motivele au fost şi de
altă natură. Henric a zărit pe o tânără dintre doamnele de onoare de la curtea regală, Ana de
Boleyn, de care regele s-ar fi îndrăgostit pur şi simplu. Dreptul canonic interzicea divorţul,
însă în epocă se făceau numeroase concesii, de cele mai multe ori invocându-se faptul că
nunta nu se consumase.
Într-adevăr, contextul politic nu era favorabil. Într-un război, Carol Quintul, nepotul
Caterinei a ieşit învingător împotriva papei Clement al VII-lea care nu a putut să dea un
răspuns favorabil cererii de divorţ al lui Henric. Henric s-a supărat şi l-a înlocuit pe cardinalul
reprezentant al papei, pe nume Wolsey cu Thomas Moros. Nereuşind să obţină divorţul de la
papă, Henric s-a folosit de sentimentul naţional pentru a obţine independenţa bisericească, sau
cel puţin pentru a slăbi controlul papei în Anglia. Henric a reuşit în cele din urmă confirmarea
lui Thomas Cramer episcop de Canterbury, deşi era înclinat spre lutheranism. El a declarat
căsătoria lui Henric cu Caterina nulă. În 1533, Henric s-a căsătorit în secret cu Ana Boleyn
care a născut-o pe elisabeta, viitoarea regină. Deci nici ea nu i-a născut un fiu. Papa l-a
ameninţat pe Henric cu excomunicarea, oiar ca răspuns la 3 noiembrie 1534, parlamentul
englez a votot vestitul act de supremaţie, care hotăra următoarele: Henric şi urmaşii lui sunt
singurii capi supremi ai Bisericii Angliei. Regele devenea şef al Bisericii, fără a avea puteri în
cele duhovniceşti.
O altă hotărâre legislativă a vizat desfiinţarea mănăstirilor. Această iniţiativă s-a făcut din
două motive: între zidurile mănăstirilor se aflau cei mai devotaţi partizani ai Romei, adică
monahi. Astăzi istoricii englezi spun că cei mai mulţi călugări au privit cu ochi buni acest
lucru, întrucât au devenit preoţi sau episcopi şi s-au putut căsători. Mai puternicü opoziţie au
ridicat călugăriţele, mai ale cele mai în vârstă îngrijorate de siguranţa lor. Pentru ele s-a creat
un fond special, un fel de rentă viageră. Împotriva desfiinţării mănăstirilor au fost şi oamenii

5
care trăiau în jurul lor. Desfiinţarea mănăstirilor însemna pentru ei pierderea locurilor de
muncă, a şcolilor pentru copii şi a spitalelor mănăstireşti.
În al doilea rând, mănăstirile au fost desfiinţate din motive economice. Ele aveau averi
întinse,c are după desfiinţarea lor au intrat în domeniul coroanei. O parte din pământurile
mănăstirilor au fost încredinţat unor nobili devotaţi, altele au fost date diferitelor persoane ca
recompensă pentru serviciile aduse. Desfiinţarea mănăstirilor a însemnat şi pierderea unor
valori culturale. În unele cazuri, e drept destul de puţine, mănăstirilor li s-au dat foc, arzând
astfel icoane şi manuscrise. Celor mai multe însă li s-au distrus acoperişurile pentru ca
monahii să nu se mai poată întoarce la ele.
Reforma din Anglia a avut în general un caracter moderat în comparaţie cu reforma de pe
continent. Această moderaţie este pusă pe seama caracterului englezilor care au repulsie faţă
de violenţă. Graţie acestui caracter moderat, tradiţia şi cultul au rămas la început neschimbate.
Henric şi-a dorit să fie şeful unei Biserici anglo-catolice, adică singura schimbare să fie aceea
că el şi nu papa este seful Bisericii.
În anul 1539, s-au emis vestitele 6 articole prin care se cerea ca fiecare englez să accepte
transubstanţiaţia, împărtăşirea fără potir, celibatul preoţilor şi spovedania. Când au apărut
aceste 6 articole, arhiepiscopul Cramer, care a acordat regelui divorţul şi care era el însuşi
căsătorit, a trebuit să-şi trimită soţia în Germania.
Ana de Boleyn a sfârşit pe eşavod acuzată de adulter. După 11 zile, Henric s-a căsătorit cu
Jeane Seymour, care i-a născut fiul mult dorit, viitorul Eduard al VI-lea. Până la sfârşitul vieţii
Henric s-a mai căsătorit de trei ori, dar aceste mariaje nu au avut ncici un impact asupra vieţii
religioase.
În Inauarie 1547, Henric a murit, lâsând Anglia împărţită în trei partide: o majoritate care
nu dorea schimbări de doctrină şi cult, dar care respingea jurisdicţia papei; o minoritate fidelă
papei; o grupare, de asemenea minoritară, care dorea implementarea reformei protestante.
Abia în vremea lui Eduard VI (1547-1553), în Anglia au pătruns ideile protestante. În
1549, parlamentul a aprobat Book of Common Prayer, un fel de Litughier prelucrat după cărţi
de profil romano-catolice, vechi-englezeşti şi reformatoare, alcătuit de Arhiepiscopul Cramer.
Book of Common Prayer a fost valabil până în anu 1928 în toate Bisericile anglicane din
lume. În 1552 s-a aprobat o mărturisire de credinţă din 1552, aşa numitele „cele 42 de
articole” cuprind învăţătura de justificare şi concepţia euharistică reformatoare. Reduse la
scurtă vreme la 39 de articole, această mărturisire a rămas până astăzi baza doctrinei
anglicane.

5
Sub regina Maria supranumită „catolica” (1553-1558) s-a încercat recatolicizarea Angliei.
Reformaţii au fost persecutaţi fără milă, de unde regina a primit supranumele de „Bloody
Mary.” Urmaşa ei, Elisabeta I (1558-1603) a reintrodus reforma. În 1559, o lege oferea
suveranului englez titlul de „suveran al statului în chestiuni bisericeşti şi politice.” Astfel,
administrarea cuvântului şi al Tainelor se afla în afara influenţei suveranului. Potrivit aceleiaşi
legi, episcopii trebuiau să depună jurământ de solidaritate faţă de suveran. Din 16 episcopi
existenţi, 15 au refuzat jurământul şi au fost depuşi.

Reforma catolică sau contrareforma

Istoriografia catolică numeşte „reformă catolică”, iar cea protestantă „contrareformă”


seria de măsuri prin care Biserica Catolică a încercat reînnoirea ei structurală sau morală care
a avut loc după Reforma protestantă. Au existat încercări de reformă în interiorul Bisericii
Catolice şi înainte de Reforma protestantă. Cel mai bun exemplu este cel al lui Erasmus din
Rotterdam, amintit în cursurile anterioare.
Decenii la rând după reformă, papii nu s-au gândit să răspundă acesteia decât prin
interdicţii, măsuri extreme şi războaie. Văzând că toate acestea nu duc la reducerea numărului
protestanţilor, în interiorul Bisericii Catolice au apărut curente şi grupări care au militat pentru
o reformă internă a Bisericii.
În 1522 era ales papă olandezul Adrian von Utrecht, care a păstorit sub numele de
Adrian al VI-lea. Viaţa sa simplă a contrastat cu luxul în care a trăit predecesorul său Leon al
X-lea. S-a sperat că el va reuşi să reformeze Biserica Catolică în spiritul ideilor lui Erasmus,
însă sistemul roman a fost refractar măsurilor sale. Totuşi, de numele său se leagă primele
măsuri în această direcţie: el a trimis la dieta imperială de la Nürnberg o delegaţie, care în
numele său a făcut o declaraţie de recunoaştere a greşelilor care au dus la Reforma
protestantă. Era prima recunoaştere a faptului că această reformă s-a datorat situaţiei
interioare din Biserică.
Dieta imperială germană a răspuns că este gata să participe la un conciliu care să
discute despre situaţia Bisericii, însă conciliul trebuia să fie general (adică la el să participe
clerici şi laici deopotrivă), liber (adică sub conducerea împăratului german şi nu a papei) şi
creştin (adică hotărârile luate să fie în conformitate cu Sfânta Scriptură.

5
După alţi istorici, adevăratul început al curentului de reformă catolică ar trebui căutat
în Spania dinainte de reforma protestantă. Aici s-a creat un curent promovat de clericii morali
care cerea abolirea abuzurilor din partea Bisericii şi se ocupa cu studiul din partea Bisericii şi
ortodoxia credinţei. Întradevăr, în secolul al XVI-lea, Spania îşi trăia epoca celor mai maro
dezvoltări culturale şi teologice de până atunci. În acestă perioadă au trăit Ioan al Crucii,
Tereza de Aquila şi Ignaţiu de Loyola, întemeietorul ordinului iezuiţilor.
Din perspectiva modului de acţiune, diferitele curente ale reformei catolice, pot fi
împărţite în curente pajnice şi curente adepte ale unor măsuri mai autoritare ce recomandau
urmărirea protestanţilor şi judecarea lor. Din prima grupare făceau parte oratorienii întemeiaţi
de Filip Nelli. Ei se adunau zilnic pentru cântări studiu biblic şi rugăciune. Nu se dădeau în
lături nici de a critica Biserica şi pe Papi. Din acestă mişcare s-a dezvoltat ordinul
oratorienilor. Din aceeaşi categorie face parte şi o mişcare întemeiată de Vicenţiu de Paul
socotit apostolul ţărănimii franceze. El a înfiinţat ordinul călugăresc al predicatorilor
misionari sau lazariştilor, oameni foarte energici, activând într-o perioadă când oamenii
bisericii şi papii erau preocupaţi de politică şi trăiau în lux.

Conciliul de la Trient (1545-1563)

În prima jumătate a secolului al XVI-lea. În Biserica apuseană era larg răspândită


ideea convocării unui sinod care să sistematizeze programul reformei catolice. Papii din prima
jumătate al secolului al XVI-lea au privit cu suspiciune şi teamă ideea convocării unui astfel
de sinod. Ei îşi aduceau cu neplăcere aminte de sinoadele conciliariste de la Basel şi
Konstanz.
Conciliul mult dorit a fost convocat în 1542 de papa Pius al III-lea la Trient, în
Imperiul German însă sub conducerea papei şi nu a împăratului german. Acest fapt a
îndepărtat conciliul de scopul lui iniţial, anume refacerea unităţii creştinismului în Europa de
Apus şi s-a concentrat asupra unor măsuri reformatoare în interiorul Bisericii Catolice.
Pe parcursul a trei sesiuni, s-au luat o serie de măsuri de îmbunătăţire a vieţii
spirituale, de structurare a învăţăturii dogmatice a Bisericii

Cele mai importante măsuri pentru îmbunătăţirea vieţii pastorale au fost:


- episcopii şi cardinalii erau obligaţi să trăiască în diecezele lor;
- interzicerea conducerii mai multor dieceze de către acelaşi episcop,

5
- în toate diocezele urmau a se înfiinţa seminarii teologice. Preoţii trebuiau nu numai să
cunoască Liturghia, ci să înveţe şi măsuri pastorale şi noţiuni de omiletică.
- obligaţia celibatului a fost reafirmată,
- alcătuirea unui catehism care să fie predat de către clerici laicilor. În 1566, papa Pius
V a publicat acest catehism cunoscut sub numele de Catehismus Romanus.
- Episcopii erau obligaţi să-şi viziteze regulat parohiile pentru a se asigura de impunerea
măsurilor de reformă.

Conciliul a fost nevoit să facă o serie de precizări de natură dogmatică, având în vedere
învăţătura protestantă.

- Tradiţia apostolică se bucură de aceeaşi autoritate ca şi Sfânta Scriptură. Motivul


acestei afirmaţii se datora apariţiei unei serii de noi Tradiţii aflate în dezacord cu
Scripturile şi tradiţia Bisericii primare. De asemeena avea în vizor şi principiul sola
Scriptura a lui Luther, care însă nu a desconsiderat Tradiţia autentică a Bisericii
primare;
- Îndreptarea este obţinută prin harul mântuitor care lucrază prin iconomia Bisericii.
Astfel era afirmată clar necesitatea faptelor bune şi a pocăinţei pentru obţinerea
mântuirii. Acest punct diferenţia în mod clar Biserica Catolică de învăţătura
protestantă.
- Reafirmarea existenţei a şapte Taine spre deosebire de doar două Taine recunoscute
de protestanţi. De asemenea conciliul a subliniat caracterul de jertfă al Euharistiei şi
caracterul de Taină al Preoţiei.

Ignatiu de Loyola (1491-1556) şi iezuiţii

Biserica Catolică avea nevoie de implementarea practică a măsurilor hotărâte de


conciliu. Prin întemeierea ordinului iezuiţilor, Biserica şi-a asigurat acest mujloc.
Ignatius, spaniol de origine, a fost pentru o vreme soldat, carieră la care a fost nevoit
să renunţe datorită unei răniri. La Paris, împreună cu un grup de şase prieteni a practicat
sărăcia şi castitatea, precum şi o serie de exerciţii spirituale care vor sta la baza practicilor
spirituale ale ordinului iezuit de mai târziu. Ignatius a mers la Roma spre a-i prezenta papei
Paul III planul său spiritual. Papa a aprobat existenţa mişcării lui Ignaţiu de Loyolam numită
Societas Jesu, a căror membrii areu cunoscuţi sub numele de iezuiţi.

5
Slujirea iezuiţilor în Biserică s-a evidenţiat prin predică, educaţie şi lucrări caritabile.
Principiilor tradiţionale ale monahismului - sărăcia de bună voie, castitatea şi ascultarea -
iezuiţii au mai introdus unul: sfinţirea sufletului şi îndeplinirea oricărei porunci a papei în
scopul răspândirii credinţei.
Iezuiţii s-au afirmat la toate nivele: ca profesori universitari, misionari, organizatori de
pelerinaje, predicatori, sfătuitori ai regilor şi conducătorilor locali. De asemenea au pus mare
preţ pe construirea de noi locaşuri de cult, inclusiv în zonele protestantizate, cu scopul
recatolicizării acestora.

Petrus Casinius (1521-1597) a fost cel care a adus ordinul iezuiţilor în statele
germane. Născut într-o familie nobilă germană, Petrus Casinius a încercat, împreună cu alţi
iezuiţi germani, să restaureze credinţa catolică fără ajutorul inchiziţiei sau a altor măsuri
coercitive, ci prin reînnoirea clerului, munca cu tinerii, edicaţie, predică, publicarea de cărţi,
purtarea unei legături permanente cu credincioşii prin corespondenţă, călătorii, discuţii.
Casinius a fost primul iezuit german care în 1544 a început să predea la o universitate
germană (din Köln).

Partea întunecată a Contrareformei

A existat şi o latură agresivă a Reformei catolice. Spania era considerată pe bună


dreptate fieful catolicismului. Regele Filip II (1556-1598) despre care se spunea că era „mai
catolic decât papa” a înfiinţat, împreună cu papa „liga Sfântă” direcţionată împotriva
catolicismului. Măsurile inchizitoriale erau luate în cadrul unor ceremonii cu caracter liturgic,
mai ales în Spania şi Portugalia.
Nu au lipsit nici masacrele, cel mai cunoscut fiind cel din 23/24 august 1572 din
Franţa, celebra „noapte a Sfântului Bartolomeu” în care au fost ucişi mai multe mii de
protestanţi fraccezi (numiţi hughenoţi).

Creştinismul în Europa occidentală în secolul XVII.

5
Divizarea confesională a Europei apusene a postulat precizarea de către fiecare
Biserică a propriei învăţături de credinţă. Această precizare s-a făcut din nevoia de a se
delimita de cealată Biserică. Bisericile protestante considerau că posedă „învăţătura pură” a
creştinismului primar, în vreme ce Biserica Catolică se considera singura păstrătoare a
tradiţiei apostolice.
În secolul XVI au apărut o serie de mărturisiri de credinţă: Simbonul de la Trient
(1545-1563) a produs un Catehism catolic, în 1580 a apărut în luteranism o formulă de
concordie (şi de credinţă) comună; în interiorul calvinismului au apărut mai multe mărturisiri
de credinţă pe criteriu naţional. Această clară delimitare între confesiuni a avut şi urmări
politice imediate.

Războiul de treizeci de ani (1618-1648)


În urma păcii de la Ausburg (1555), între statele germane a existat o perioadă de pace.
Ca urmare a reformei catolice, unii conducători locali catolici au fost tentaţi să reinstaureze
catolicismul cu forţa în unele oraşe protestante. Urmarea a fost crearea unei uniuni a prinţilor
protestanţi (1608), urmată imediat de crearea unei ligi catolice (1609).
În 1618 au început seria de conflicte cunoscute sub numele de „războiul de treizeci de
ani.” Este vorba de mai multe conflicte în care motivele politice s-au împletit cu cele
religioase. Au fost implicate, pe lângă statele germane şi regatele danez şi suedez, precum şi
Franţa. Ultimele bătălii s-au purtat în anul 1648. A fost încheiată aşa-numita pace westfalică,
la 24 octombrie 1648. Pacea religioasă de la 1555 a fost acordată şi calvinilor, deşi luteranii
nu au fost de acord. După acest război, în statele germane a urmat procesul de secularizare.

Cearta pe marginea raportului dintre har şi natura umană în biserica Romano-


Catolică: Janseninsmus. Raportul dintre har şi natura umană a fost tratat doar marginal de
către sinodul de la Trient. În interiorul Bisericii Catolice însă, au continuat discuţiile teologice
pe această temă, principala sursă fiind opera Fericitului Augustin. Cornelius Jansenius (1585-
1638) a fost episcop catolic în Ypern (Belgia) şi a scris o lucrare în trei volume, cu titulul
„Augustinus” în care aborda problema raportului dintre natura umană şi har. Lucrarea a fost
publicată la doi ani după moartea sa, în 1640, tocmai când iezuiţii îşi sărbătoreau o sută de ani
de la întemeierea ordinului lor. Deoarece lucrarea accentua rolul lucrării harului în natura
umană şi mai ales pentru că îi ataca pe iezuiţi, afirmând că ei supralicitează forţele naturii
umane şi practică laxismul moral, iezuiţii au cerut şi obţinut interzicerea de către papă a
acestei lucrări.

5
Conflictul a mers mai departe, în ciuda acestei interdicţii. Centrul acestui conflict a
fost abaţia cisterciană Port Royal de lângă Paris. Blaise Pascal, a cărui soră trăia în această
abaţie, a publicat sub pseudonim o serie de lucrări-pamflet împotriva iezuiţilor. Ţinta atacului
său era presupusul lor laxism moral. Conflictul a fost atât de intens încât a fost necesară
intervenţia politicului. Ludovic al XIV-lea a interzis abaţiei Port Royal dreptul de a mai
accepta novice, ceea ce echivala cu condamnarea ei la dispariţie. Dispariţia a fost grăbită de
deportarea ultimelor douăzeci de vieţuitoare (în 1709), urmată de dărâmarea abaţiei (în 1711).
Victoria iezuiţilor a fost aparentă, căci interzicerea janseniştilor a contribuit la
tensionarea atmosferei din Franţa dinainte de marea revoluţie. Imaginea iezuiţilor în Franţa,
mai ales în urma loviturilor primite de la Pascal nu a mai fost niciodată complet refăcută.

Misiunile catolice în secolele XVI-XVII

În 1492, Christofor Columb descoperea America. Acest eveniment de maximă


importanţă pentru istoria umanităţii a avut şi conotaţii religioase. Imediat au fost trimişi
misionari în noile teritorii, mai întâi doar din Spania şi Portugalia, mai apoi şi din alte părţi ale
Europei. Mai toate ordinele catolice au trimis misionari în lumea nouă.
Despre metodele folosite de misionari în munca lor, aflăm dintr-o instrucţie în acest
sens dată de regele portughez Manuel I către unul din amiralii săi: dacă închinătorii la idoli nu
vor accepta pe Hristos de bună voie, putea să fie folosită şi forţa. Au existat proteste
împotriva muncii forţate la care erau supuşi indienii, proteste venite din partea unor călugări
misionari, precum dominicanul Bartolome de las Casas (1484-1566).
Ordinul iezuiţilor a fost cel mai zelos în misiunea în Lumea Nouă. În anul 1606,
iezuitul Roberto de Nobili (1577-1656) era deja prezenţi în India. Urmând îndemnul
Sfântului Apostol Pavel din I Cor 9, 20, el a trăit asemeni unui brahman pentru a-i câştiga pe
brahmani la Evanghelie. El a renunţat la percepţia europeană asupra creştinismului pur şi a
permis păstrarea de către noii creştini a unor tradiţii din vechea lor religie, precum spălările
purificatoare. În 1650, Biserica întemeiată de Nobilis avea 40.000 de membri.
Urmând aceeaşi metodă a „acomodării”, iezuitul Franz Xaver (1506-1552) a adus
creştinismul în Japonia şi s-a bucurat de un oarecare succes. În prima jumătate a secolului
XVII s-a creat un curent anticreştin în Japonia, urmat de o persecuţie din care a rezultat
350.000 de martiri.

5
În China existau deja creştini în secolul VII, însă ei au dispărut în timp. În 1572,
iezuitul italian Matteo Ricci (1552-1610) a întemeiat o Biserică misionară. El s-a bucurat de
un deosebit prestigiu la curtea imperială chineză, datorită erudiţiei sale. Şi Ricci a urmat
metoda „acomodări” în China. El predica chnezilor faptul că şi până acum au avut o religie
corectă, creştinismul nefăcând altceva decât să-i înveţe să o înţeleagă mai bine. Misionarii nu
purtau haine monahale europene în China, ci pe cele ale învăţaţilor chinezi.
Vaticanul a salutat eforturile misionare ale iezuiţilor în China. În 1622, papa Grigorie
XV a înfiinţat De propaganda fide, o instituţie centrală responsabilă până astăzi de misiunile
catolice în întreaga lume. A existat un lung conflict între dominicani şi franciscani pe de o
parte şi iezuiţi pe de altă parte, pe marginea metodelor de misiune folosite în China. Pentru
cele două ordine mai sus amintite, iezuiţii ar fi mers prea departe cu metoda „acomodării.”
„Ritul chinez” aşa cum a fost el întemeiat de iezuiţi, a fost interzis în 1742 de către papalitate.
Prin aceasta, misiunea est-asiatică şi-a găsit sfârşitul. Abia în secolul XX au fost ridicate
aceste interdicţii.

Misiuni evanghelice în secolulu XVIII

Misiunea evanghelică a început mai târziu, printre altele şi pentru că abia în secolele
XVII-XVIII ţările protestante au început să întemeieze colonii. Pietismul şi mişcări de trezire
a trăirii religioase protestante au încurajat avântul misionar protestant.
Misiunea protestantă germană a început la începutul secolului XVIII în Tranquebar,
sudul Indiei care se afla sub stăpânire daneză. Regele Danemarcei Friedrich IV a invitat
misionari germani în teritoriile sale din India, negăsind misionari în propria sa ţară.
Misionarul de la Halle, Bartolomaeus Ziegelbalg a învăţat limba băstinaşilor şi a tradus Biblia
în limba lor. Misiunea lui nu s-a bucurat de un succes deosebit, pe de o parte pentru că el nu a
dorit convertiri superficiale în masă, pe de altă parte pentru că cei care acceptau botezul erau
urâţi de semenii lor. Misionarii germani au întemeiat şcoli şi mici fabrici unde au oferit locuri
de muncă localnicilor. Ziegelbalg s-a lovit în misiunea sa de atitudinea ostilă a comandantului
militar danez la Tranquebar, care nu concepea ca indienii să fie trataţi la fel ca şi europenii.
De asemenea Ziegelbalg a fost acuzat că a devenit hindus după ce a scris o carte despre
această religie, pe care a studiat-o şi apreciat-o în mod aparte. La moartea sa, comunitatea
întemeiată de el număra 250 de mebri.

5
Misiunea lui Ziegelbalg a inspirat întemeierea unui gen de ordin misionar protestant al
„pălărierilor” (Herrnhuter) , care fără a fi sprijinişţi de vreun regim colonial, încercau, prin
membrii lor, cei mai mulţi meşteşugari, să creeze nuclee creştine în mijlocul a cât mai multe
popoare, cu speranţa că peste ani acestea vor încreştina întreaga lume.
Nu de puţine ori, ei au intrat în conflict cu autorităţile coloniale. De exemplu, când au
început să facă misiune în rândul sclavilor negri din Caribic, (mai exact din Insula Sfântul
Toma) stăpânii albi s-au împotrivit creştinării acestora. Totuşi, datorită bunelor relaţii dintre
şeful ordinului şi coroana daneză, ei au putut să-şi continue cu succes misiunea. Continuarea
misiunii s-a datorat probabil şi faptului că ei nu au predicat abolirea sclaviei, ci au respectat
pricipiul paulin din I Cor 7, 20 „Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceea să
rămână.” Totuşi, ei au avut un rol important la interzicerea comerţului cu sclavi în coloniile
daneze (1792) şi apoi la abolirea sclaviei (1803).

Secolul XIX – secolul misiunii

Pe lângă avântul misionar apusean, la intensificarea misiunilor creştine în secolul XIX


a contribuit şi îmbunătăţirea mijloacelor de transport şi descoperirea de noi teritorii.
Misionarii creştini aveau de aceasată dată ca scop şi vindecarea rănilor produse de colonialism
şi urmările lui. Nu este mai puţin adevărat că unii misionari creştini au colaborat cu
autorităţile coloniale, făcându-le uneori jocul. De asemenea misiunea creştină a secolului XIX
este marcată de conflicte între misionari şi amestecul lor în lupta dintre puterile coloniale.
Misiunile catolice au fost coordonate central, în vreme ce misiunile protestante erau
descentralizate, coordonate fiind de diferite societăţi de profil neaflate în subordinea directă a
Bisericii. În acest secol apar manuale, reviste şi ziare de misisiune, se adună fonduri pentru
misionarizare şi se crează societăţi de profil.
În 1815 era întemeiată la Basel Societatea misionară evanghelică, care mai întâi a
educat misionari, după care i-a trimis în misiune. Primul teritoriu vizat a fost Ghana, de unde
s-au vânat masiv negrii pentru a fi transportaţi în Americi.
Biserica Catolică a trimis misiuni în întreaga lume. Treptat conducerea Bisericilor
întemeiate a fost trecută din mâinile misionarilor în mâinile localnicilor. Susţinere finanaciară
a venit însă pe mai departe din partea Bisericilor europene.

6
Pietismul
Pietismul este o mişcare spirituală care a debutat în interiorul protestantismului
german şi a cunoscut o mare influenţă şi răspândire în interiorul a acestuia, între anii 1690-
1730. Pietismul a avut corespondente spirituale în interiorul celorlalte confesiuni, precum
puritanismul englez sau mişcări mistice de reînnoire spirituală din in teriorul catolicismului.
Pietismul punea accent pe o spiritualitate practică. Pentru pietişti, credinţa adevărată este cea
care aduce roade. Pietismul s-a autoperceput ca o mişcare de reînnoire spirituală în interiorul
protestantismului, care punea în multe cazuri accent pe apropiata venire a lui Hristos.
Principalul adversar al pietismului a fost aşa numitul „Luteranism ortodox” care
reproşa pietismului că pune credinţa deasupra iubirii, ignorând accentul deosebit pus de
Mântuitorul Hristos şi Sfântul Apostol Pavel pe această virtute.
Pietismul se înţelegea ca o desăvârşire a protestantismului. Cercetări exacte arată că
între Luther şi pietişti au existat diferenţe. Şi pentru Luther, credinţa şi roadele ei se aflau îm
strânsă legătură, însă pentru pietişti, roadele dragostei erau mai importante decât originea lor,
deci inclusiv decât dragostea pe care Luther punea atâta accent. Pietismul nu punea mare
accent pe confesiunea din care adepţii lor proveneau, ci mai mult pe modul în care ei îşi trăiau
credinţa.
Întemietorul pietismului este considerat Philipp Jakob Spenner (1635-1705), care a
studiat teologie la Strassbourg şi a fost pastor protestsant la Frankfurt în Germania. În munca
sa pastorală de 20 de ani, Spener a pus accent pe renaşterea în credinţă şi credinţa lucrătoare
care poate fi recunoscută în roadele sale. De aceea a fondat personal mai multe case de copii,
azile de bătrâni şi săraci. În 1675, el a publicat lucrarea Pia desideria care a devenit scriere
programatică a pietismului. Spenner a avut ucenici în mai multe state germane. Un centru
important al pietismului a fost oraşul Halle. Pietismul a avut cea mai mare influenţă în statul
german Württemberg. Acest stat a avut mult de suferit de pe urma războiului de treizeci de
ani, populaäia simäind nevoia unei înnoiri spirituale.
Influenţa pietismului s-a extins şi în afara statelor germane. Mişcări asemănătoare
pietismului au apărut în sec. XVIII-XIX în unele Biserici din Europa şi America de Nord. În
America de Nord se vorbeşte de aşa-numitul „neopietism.” Adversar al mişcărilor neopietiste
a fost aşa-numita teologie modernă.

6
Iluminismul şi urmările lui asupora Bisericii

Lucrările programatice cele mai importante ale iluminismului au fost:


- lucrarea Robinson Crusoe a lui Daniel Defoe (1719) care descrie modul în care un
marinar din York s-a descurcat de unul singur în condiţii grele. Lucrarea a devenit
repede bestseller în Europa.
- Opera filosofului prusac Immanuel Kant (1724-1804);
- Declaraţia de independenţă din America (1776) cu sloganul „Be happy!” şi îndemnul
la „ofertul spre fericire.”
Iluminismul nu înseamnă o iluminare divină care vine de sus (precum illuminatio de
care vorbea Fericitul Augustin), ci o autoiluminare care vine din propria raţiune. Iluminismul
era clar orientat împotriva dogmatismului de orice fel.
Pentru istoricii catolici, supralicitarea raţiunii a dus la golirea religiei. Raţionalismul a
avut efect şi în domeniul teologic – apariţia exegeze biblice critice, iar în viaţa Bisericii
Catolice a dat naştere la aşa-numitul „catolicism reformat” iluminat în care s-a încercat
realizarea unei Biserici mai bune şi a unei credinţe iluminate.
În protestantism, iluminismu la dus la abordarea istorico-critică a creştinismului, mai
ales în domeniul biblic.

Revoluţia franceză
În cursul domniei sale de 59 de ani, Ludovix al XV-lea (1715-1774) nu a iniţiat nici
un fel de reforme. Francezii şi-au pus mare speranţe în Lucdovic al XV-lea însă au fost repede
dezamăgiţi. Societatea franceză era împărţită în trei stări: a nobililor şi clerului, care trăiau în
lux, şi cea a ţăranilor.Cu privire la această a treia stare a ţăranilor, este semnificativă
descrierea pe care i-o face vicarul general al episcopului de Chartres: „Ce este această stare?
Totul. Ce anume posedă ea? Nimic.” Exista şi o modestă clasă a burghezilor şi orăşenilor cu
iniţiativă dar care nu se putea dezvolta din cauza legislaţiei franceze orientată împotriva lor.
Această stare tensionată a fost marcată, în anul 1789 de foamete. Punctul culminant al
revoluţiei l-a constituit 14 iulie 1789, anume căderea Bastiliei, simbol al vechiului regim.
Pentru noi este important să cunoaştem ce rol a jucat revoluţia franceză pentru istoria
bisericească. Aşa cum era de aşteptat, starea a treia a îmbrăţisat idealurile antireligioase ale
revoluţiei franceze, într-o primă fază. Nu este mai puţin adevărat că revoluţionarii au folosit în
ideologia lor, imaginea Mântuitorului Hristos, considerat de către ei drept un revoluţionar

6
împotriva vechii orânduieali a iudeilor. Apoi, starea clericilor, mânată şi de patriotism, a
acceptat unele reforme, lipsindu-se de unele averi bisericeşti, în favoarea ţăranilor. La 12 iulie
1790 a fost emisă o lege privind chestiunile de natură spirituală. Clericii erau obligaţi să
depună jurământ de credinţă faţă de constituţie şi transforma clerul în funcţionari de stat.
Această lege a dus la împărţirea clericilor în două grupe: cei care acceptau aceste schimbări şi
cei care erau împotriva lor.
După ucicerea perechii imperiale franceze şi instalarea unui regim al terorii în care
ghilotina juca un rol important, au exitat şi radicalizări ale sentimentului antireligios. În
catedrala Notre Dame a fost intaurat un cult al raţiunii. În 1798, trupele franceze au ocupat
Roma şi au luat prizonier pe papa Pius VI (1775-1799). Papa era de 80 de ani şi bolnav, a fost
deportat în Franţa. La rugăminţile sale adresate generalului francez care a ocupat Roma de a fi
lăsat să moară în capitala sa, acesta i-a răspuns: „Puteţi muri oriunde.”
Revoluţia franceză a dus, pe de o parte, la încurajarea liberalismului, pe de altă parte
însă şi la naşterea mişcărilor restauratoare ale secolului XIX, mai ales în mediul catolic.
Lumea modernă de azi este într-o oarecare măsură rezultatul revoluţiei franceze.

Conciliul I Vatican

Biserica Catolică a cunoscut, după descoperirea lumii noi, o largă răspândire în afara
Europei. În Europa, catolicismul a pierdut teren, mai ales în urma revoluţiei franceze. În Italia,
statul papal era ameninţat de acţiunile naţionaliştilor italieni de unificare a statelor italiene. În
acest context, Biserica Romano-Catolică trebuia să găsească noi căi de reformă, după ce
datorită noilor provocări, vechile metode stabilite de conciliul de la Trient nu mai puteau fi
folosite.
Conciliul I Vatican a fost convocat de papa Pius IX (1846-1878) la 8 decembrie 1869.
Au răspuns chemării în jur de 700 de episcopi, dintre care 200 erau din afara Europei. Au fost
discutate chestiuni legate de disciplina bisericeascü, reforma clerului inferior şi a
monahismului, reorganizarea şcolilor, problema misiunilor.
La 1 martie 1870, papa Pius IX a înscris pe ordinea de zi a sinodului, cea mai delicată
problemă care ruma a fi discutată, anume chestiunea primatului şi infailibilităţii papale.
Între timp în Apusul Europei apăruseră o serie de proteste împotriva acestei intenţii a papei,
cunoscută deja în unele medii catolice. Renumitul istoric bisericesc Ignaţiu Döllinger de la

6
München a publicat, sub pseudonimul Janus, lucrarea Papa şi Conciliul în care arată
netemeinicia acestei dogme.
S-au făcut o serie întreagă de presiuni asupra sinodalilor să accepte dogma primatului
apapal şi a infailibilităţii papale. În cele din urmă, aceasta a fost votată de 535 de episcopi şi
proclamată prin enciclica Pastor Aeternus din 18 iulie 1870.
Din cauza împrejurărilor politice (războiul franco-german şi presiunile naţionaliştilor
italieni care sub conducerea lui Garibaldi au intrat, la 20 seoptembrie 1870 în Roma,
declarând statul papal ca fiind anexat la regatul Italiei), papa Pius IX a declarat închise
lucrările sinodului. Puterea lumească a papei a dispărut, în schimb prin dogma primatului
apapal şi a infailibilităţii papale şi-a sporit puterea spirituală.
După încheierea sinodului, o serie de episcopi şi teologi din Germania, Austria,
Elveţia, Olanda, Anglia şi America, s-au despărţit de Biserica Romano-Catolică şi au format
în 1871, Biserica Vechilor Catolici. Ei s-au unit cu Biserica de la Utrecht din Olanda, numită
a janseniştilor. Noua Biserică avea ca autoritate supremă sinodul, a introdus împărtăşirea sub
ambele forme (pâine şi vin), a suprimat celibatul.
Multă vreme a existat o apropiere deosebită a acestei Biserici de Biserica Ortodoxă.
Relaţiile s-au răcit brusc în momentul în care unele Biserici Vechi Catolice au introdus
hirotonia femeii.

Concliliul II Vatican (1962-1965)

Papa Ioan XXIII a deschis conciliul Vatican II la 11 octombrie 1962, fiind


prezenţi 2500 de episcopi. Sinodul a durat până la data de 7 decembrie 1965 când a fost închis
de papa Paul VI. Au participat 2500 de episcopi. Sinodul a avut patru sesiuni, fiecare
discutând diferite probleme, după cum urmează:
- sesiunea I: probleme de natură liturgică, admiţându-se posibilitatea spvârşirii slujbelor
în limbile naţionale. De asemenea s-a discutat despre izvoarele revelaţiei şi mijloacele
de comunicare socială;
- sesiunile II-III: chestiuni legate de Biserică: relaţia Bisericii Catolice cu ecumenismul,
cu Bisericile orientale catolice etc. De asemenea a fost emis un document cu numele
De ecclesia în care se stabilea raportul dintre autoritatea colegiului episcopilor şi
autoritatea papală. Pontiful roman este definit ca şi principiu şi temelie a unităţii
episcopilor şi credincioşilor. Fără aprobarea papei, colegiul episcopilor nu poate
aproba nimic, nici nu poate modifica vreo hotărţre dată de papa. Hotărârile luate de

6
papa de la sine, fără consensul Bisericii, se numesc ireformabile şi luate sub asistenţa
Duhului Sfânt, prin urmare ele nu pot fi contestate de coelgiul episcopilor.
- sesiunea IV: s-a discutat libertatea religioasă, colegialitatea, organizarea conferinţelor
episcopale, a seminariilor teologice, educaţia religioasă, apostolatul laicilor, relaţia cu
alte religii etc.

La 7 decembrie 1965 a fost citită, atât în catedrala Sfântul Petru din Roma, cât şi în
catedrala Sfântul Gheorghe din Constantinopol, o declaraţie comună prin care erau ridicate
anatemele din 16 şi 20 iulie 1054 pronunţate de cardinalul Humbert, în numele papei
Leon IX asupra Bisericii Ortodoxe şi cea pronunţată de patriarhul Mihail Cerularie asupra
Bisericii Apusului. Acest eveniment era rezultatul unor serii de dicuţii de natură ecumenică
între Biseria Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică.