https://www.historia.

ro/sectiune/general/articol/10-lucruri-de-stiut-despre-ordinul-ioanitilor

 Cavalerii Ioaniţi, supranumiţi şi Ospitalieri, erau membrii ordinului Sfântului Ioan din Ierusalim, ordin
militar şi religios din Evul Mediu.
 Ordinul a fost întemeiat în anul 1099 la Ierusalim, de un grup de negustori din Italia de sud, în scopul
ingrijirii medicale a pelerinilor şi de ajutorare a celor săraci, veniţi să viziteze locurile biblice.
 Simbolul acestui ordin, Crucea Malteză, este o cruce albă în opt colţuri, purtată pe o mantie neagră.
De aceea, Ospitalierii sunt “Cavalerii Crucii Albe”, spre deosebire de templieri, care sunt "Cavalerii
Crucii Roşii".
 Crucea Malteză a fost utilizată de anumite organizaţii secrete, care astfel, în mod fals, acreditau
ideea că ar avea o legătură cu Cavalerii Ioaniţi.
 Cu timpul, ordinul şi-a mutat centrul de greutate, de la îngrijirea medicală şi spirituală a pelerinilor, la
lupta contra musulmanilor. În anul 1187, Cavalerii Ioaniţi si Ordinul rival al Templierilor au fost izgoniţi
din Ierusalim de către musulmani, la început în cetatea Akko, apoi pe insula Cipru, iar în anul 1306 pe
insula Rhodos.
 Diploma Cavalerilor Ioaniţi este legată de confirmarea existenţei primelor formaţiuni statale
româneşti pe teritoriul Ţărilor Române dintre Carpaţi şi Dunăre şi este un act de donaţie al regelui Bela
al IV-lea al Ungariei în Favoarea Cavalerilor Ioaniţi, emis la 2 iunie 1247.
 În anul 1523 puterile europene atribuie Malta membrilor Ordinului Ioaniţilor, izgoniţi de către Turci de
pe insula Rhodos. În timpul guvernării Ordinului Ioaniţilor, insula cunoaşte cea de a doua perioadă
importantă de construcţii masive din istorie.
 Capitala Valletta a luat numele de la constructorul ei, Marele Maestru al Ordinului Ioanit Jean Parisot
de la Valette.
 Stăpânirea Ioanită ia sfârşit în Malta, în anul 1798, anul ocupării arhipelagului de către trupele
franceze sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. Nemulţumită de comportamentul trupelor franceze,
populaţia malteză s-a răzvrătit, obtinând ajutor militar din partea regelui Neapolului şi a amiralului
englez Nelson.
 În anul 1802, ca urmare a Păcii de la Amiens (Franţa), Malta a fost retrocedată Ordinului Ioaniţilor.
Dându-şi seama de importanţa sa militară şi strategică, Anglia a anexat-o, anexare sancţionată prin
Tratatul de la Paris (1814) şi prin Congresul de la Viena (1815).
 Sediul actual al "Cavalerilor Maltezi" se găseşte la Roma fiind cunoscut şi sub numele de "Stăreţia
din Malta".

https://octavpelin.wordpress.com/2017/03/20/cavalerii-ioaniti-in-cetatea-severinului/

Ordinul cavalerilor ioaniţi sau denumirea completă Suveranul Ordin Militar şi Ospitalier al Sfântului Ioan de
Ierusalim, de Rhodos şi de Malta a fost înfiinţat în jurul anului 1050, la Ierusalim, cu scopul de a administra
un spital pentru pelerinii din Ţara Sfântă. În 1113 Papa recunoaşte Ordinul ca unul religios, devenind
ulterior şi unul militar.

Simbolul acestui Ordin, Crucea Malteză, este o cruce albă în opt colţuri, purtată pe o mantie neagră. Mai
sunt cunoscuţi şi sub numele ospitalieri.

După ei vor apărea şi alte ordine dintre care reţinem: Templierii, care vor deveni marii bancheri al
Occidentului, şi Teutonii care, în urma părăsirii Palestinei, după o scurtă şedere la noi, în Ţara Bârsei, vor
coloniza nordul Poloniei, creând o largă enclavă în jurul portului Danzig (astăzi Gdansk).
 Invazia mongolă avea să producă modificări substanţiale în zona Balcanilor. Imperiul Asăneştilor este
redus la statutul unei ţări plătitoare de tribut mongolilor, fiind eliminat definitiv din zona de influenţă a
regiunii. De cealaltă parte se găseşte Regatul Ungariei, la rândul său pustiit de hoardele mongole.
n 1247, şase ani după catastrofala invazie mongolă, regele Bela IV ajunge la o înţelegere cu Marele –
Maestru al Ordinului Ioaniţilor cedându-i în vasalitate Banatul Severinului, mai precis Oltenia şi o mică parte
din actualul Banat. Aşa zisul „contract” încheiat cu acest prilej dezvăluie lucruri de un interes pasionant
pentru a încerca să ne imaginăm starea acestui colţ de ţară românească cu o jumătate de veac înainte de
apariţia aici a unui stat de dimensiuni comparabile cu ale marilor ducate din sistemul feudal al epocii, stat
care va căpăta numele de „Ţara Românească” (în slavonă Vlaska Zemlia)

Deşi prezenţa oficială a acestora este de scurtă durată, până în 1259 conform lui Nicolae Iorga, moştenirea
lăsată de ei este imensă. Chiar se poate afirma că aceşti cavaleri, buni gospodari şi buni militari, au
contribuit decisiv la consolidarea noului stat, Ţara Românească.
Diploma Cavalerilor Ioaniţi oferă preţioase ştiri despre existenţa voievodatelor şi cnezatelor româneşti
conduse de voievozii Litovoi şi Seneslau şi de cnejii Ioan şi Farcaş, precum şi despre dezvoltarea
economică a Ţării Româneşti, ai cărei locuitori se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor şi pescuitul. Tot
din Diploma Ioaniţilor rezultă că din timpuri străvechi se cunoştea tehnica amenajărilor funciare (diguri,
iazuri de mare amploare).

Cavalerii Teutoni

Ordinul Cavalerilor Sfintei Marii din Ierusalim sau, mai pe scurt, Ordinul Cavalerilor Teutoni, a fost fondat în
1198, prin contribuţia financiară a negustorilor din Bremen şi Lübeck în Palestina cruciată. Acest ordin erau
un confrerie de călugări războinici, conduşi de-a lungul timpului de mulţi nobili şi principi de vază ai lumii
germanice. Scopul lor declarat era protejarea creştinilor şi a lumii creştine în faţa păgânismului. Totodată
aceştia făceau şi prozelitism catolic, cu sabia de cele mai multe ori inclusiv în Europa, după ce cruciaţii au
fost alungaţi din Ţara Sfântă.  Războinicii care făceau parte din Ordinul Teutonic, erau luptători de elită, a
căror principală îndeletnicire era războiul. Era în special cavaleri, bine echipaţi şi greu înarmaţi, nişte
tancuri ultra-specializate ale Evului Mediu. Erau temuţi de adversari pentru priceperea în mânuirea armelor
dar şi pentru influenţa lor în lumea creştină. La începutul secolului al XV lea însă Ordinul Teutonic intră în
conflict cu Alianţa Polono-Lituaniană. Mai precis aceştia au fost aduşi  de cneazul Conrad de Mazovia în
secolul al XIII lea la graniţele Poloniei, în castelul Dobrzyn. 

Care este legătura dintre Cavalerii Teutoni şi Ţara Bârsei

Ordinul Cavalerilor Teutoni există şi astăzi şi funcţionează în special pe linia actelor de caritate, fără
a avea pretenţia de a se mai implica în acţiuni militare.
Ştiri pe aceeaşi temă

Umilinţa la care i-au supus moldovenii pe cavalerii teutoni. Cum a reu...

Între anii 1211 -1225, Tara Bârsei, regiune istorică şi etnografică din sud-estul Transilvaniei, având
Braşovul cea mai importantă localitate şi străbătută de numeroase râuri şi pârâuri repezi de munte,
delimitată pe o bună porţiune de râul Olt, a fost donată Cavalerilor Teutoni de către Regele Andrei al II-lea
al Ungariei.

Raţiunea acestei donaţii consta în păzirea graniţei de sud-est a Regatului Ungariei, împotriva cumanilor.
Totodată, Cavalerii Teutoni au avut ca scop şi convertirea românilor la catolicism.

Practic, Diploma de instalare din anul 1211, semnată de Andrei al II-lea al Ungariei, prevedea o serie de
privilegii, de toate felurile, pprin care cavalerii teutoni erau încurajaţi să se mute în Ţara Bîrsei.

“În numele Sfintei Treimi una şi nedespărţită, Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei,
Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei şi Lodomeriei, de-a pururea. Între semnele osebitoare ale măreţiei regale,
semne cu care e împodobită amintirea vrednică de pomenire a înaintaşilor noştri, cel mai de seamă şi mai
pilduitor e acela de a întinde o mână cât mai darnică oaspeţilor vrednici de laudă, a căror aşezare se vede
că e folositoare regatului şi despre a căror rugăciune se ştie că este preţuită de Dumnezeu. Aşa se face că,
mânaţi de o evlavioasă dorinţă, apucând pe urmele părinţilor noştri de cucernică pomenire şi dorind, după
trecerea acestei vieţi, să împărtăşim cu dânşii răsplata vieţii veşnice, am dăruit cruciaţilor Ospitalieri ai
ordinului Sfintei Marii. Iar noi am poruncit ca sus-zişii cruciaţi să fie aşezaţi în stăpânirea sus-pomenitei ţări
a Bârsei de către pristavul nostru Fecate Juna, care a înconjurat sus-numitul ţinut şi l-a dat lor,
împrejmuindu-l cu anumite semne de hotar, după porunca voievodului Mihail. Iar primul hotar al acestui
ţinut începe de la întăriturile cetăţii Hălmeag şi merge până la întăriturile cetăţii Ungra şi de aici merge până
la întăriturile lui Nicolae, pe unde curge apa ce se numeşte Olt şi, aşa urcând pe Olt, merge până acolo
unde Prejmerul se varsă în Olt; iarăşi merge până la izvorul aceluiaşi Prejmer şi de la izvorul apei ce se
cheamă Timiş merge până la vărsarea apei ce se numeşte Bârsa; apoi, de-a lungul munţilor Carpaţi ce
încing acelaşi pământ, hotarul merge până la Hălmeag. Tot acest pământ, după cum îl înconjoară sus-
numiţii munţi şi râuri, se numeşte Bârsa”, se arată în textul Dilomei Cavalerilor Teutoni.

Alungaţi după 14 ani

Pentru că au început să manifeste pretenţii în zona, cucerind zone din afara arcului carpatic, necontrolate şi
dorite de Regatul Ungar, precum şi pentru faptul că au început să construiască cetăţi de piatra, pe când ei
primiseră dreptul doar la cele de lemn, dar mai ales pentru că au refuzat să mai asculte de binefăcătorul lor
în avantajul Papei, Cavalerii Teutoni au fost izgoniţi cu forţa din această regiune, după doar 14 ani pe
teritoriul Ţării Bîrsei.

Ei s-au aşezat tocmai la vărsarea Vistulei în Marea Baltica, civilizând, convertind şi edificând, secol după
secol, teritoriul ce a devenit nucleul viitorului regat al Prusiei, principalul stat din Imperiul German şi
sâmburele Germaniei înfloritoare de azi.

În istorie, Ordinul Cavalerilor teutoni a fost desfiinţat de împăratul napoleon, în 1809, dar şi în timpul
Germaniei naziste, fiind reînfiinţat în Germania şi Austria după cel De-al Doilea Război Mondial. Astăzi,
membrii Ordinului cavalerilor Teutoni se ocupă doar cu activităţi caritabile.

Cavalerii Teutoni sunt omagiaţi în fiecare an la Feldioara, deoarece sunt consideraţi întemeitorii cetăţii de la
Feldioara, cea mai veche fortificaţie din Ţara Bîrsei, atestată documentar de la 1225. Dacă puternicii şi
influenţii teutoni nu ar fi fost alungaţi din spaţiul Carpato-Danubiano- Pontic, se prea poate ca România să fi
avut un alt destin naţional.
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-au-fost-cu-adevarat-cavalerii-templieri

CAVALERII TEMPLIERI 1119 - 1312

După prima Cruciadă, din nevoia de a le oferi protecţie pelerinilor creştini din Ţara Sfântă, mai mulţi nobili,
în special descendenţi ai unor vechi familii flamande şi burgunde, au înfiinţat un ordin militar religios,
denumit iniţial „Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici” („Soldaţii sărmani ai lui Cristos şi ai
Templului lui Solomon– latină), denumire prescurtată apoi în „templieri”. Conform cronicarului medieval
Guillaume din Tyr, în anul 1119, nouă cavaleri s-au prezentat în faţa patriarhului Ierusalimului, unde au
depus jurămintele de sărăcie, obedienţă şi castitate.

Când templierii au ajuns în Ţara Sfântă, cavalerii ospitalieri îngrijeau deja pelerinii bolnavi într-o mănăstire
spital din Ierusalim, ordinul fiind recunoscut de Biserica Catolică încă din 1113. Însă, la această dată, ei nu
erau organizaţi ca un ordin militar-religios, această inovaţie fiind introdusă de templieri.

Contrar unei opinii larg răspândite, templierii nu erau călugări în sensul strict al termenului. Deşi depuneau
jurămintele monahale de castitate, sărăcie şi obedienţă, ei nu trăiau izolaţi de lume, într-o mănăstire, ci
erau prezenţi în prima linie, pe câmpul de luptă, unde purtau robe albe şi o manta albă pe care era cusută o
cruce roşie, simbol al martiriului.

Deşi în Occidentul medieval au existat numeroase ordine militare religioase, niciunul nu a exercitat un
asemenea impact major asupra imaginaţiei populare precum templierii. De-a lungul timpului, faptele reale
s-au amestecat cu numeroase legende, templierii ajungând să fie asociaţi cu Cavalerii Mesei Rotunde,
căutătorii Sfântului Graal sau cu francmasoneria. Această imagine romanţată a călugărilor războinici,
datorată numeroaselor romane sau filme hollywoodiene inspirate din istoria templierilor, a fost facilitată şi
de distrugea arhivei Ordinului, în 1571, atunci când otomanii au ocupat Ciprul. Cu toate acestea, pe baza
dovezile existente, scrise sau arheologice, istoricii au reuşit să reconstituie o bună parte din povestea reală
a templierilor, care este aproape la la fel de fascinantă ca mitul popular.

Însă templierii nu au schimbat radical numai instituţia monahală occidentală, introducând conceputul de
„călugăr-războinic”, ei au revoluţionat şi viaţa economică medievală. Folosind un concept contemporan,
putem afirma că Ordinului Templierilor, în cele aproape două secole de existenţă, a funcţionat ca o
adevărată corporaţie multinaţională modernă avant la lettre, cu filiale în numeroase ţări.

Asemenea multor grupări religioase medievale, administrarea Ordinului Templierilor era structurată ierarhic.
Marele Maestru îşi desfăşura activitatea la sediul central, din Ţara Sfântă, iar teritoriile vaste din Occident
erau împărţite în provincii, administrate de câte un comandant al zonei, care, la rândul său, îi supraveghea
pe Maeştrii responsabili de conducerea caselor teritoriale ale templierilor. Principalii ofiţeri ai Ordinului erau
Marele Maestru, Seneşalul, Mareşalul, Comandanţii şi Postăvarul. La apogeu, influenţa Ordinului
Templierilor era uriaşă. Cavalerii nu erau numai „călugări-războinici”, ci şi bancheri, comercianţi,
constructori, proprietari de terenuri şi de corăbii, diplomaţi, consilieri ai capetelor încoronate şi Suveranilor
Pontifi şi multe altele.

Inovaţiile economice introduse de templieri le-au permis să devină una dintre cele mai bogate şi mai
puternice instituţii private din istorie. Pe parcursul existenţei sale, Ordinul a dobândit mii de proprietăţi,
terenuri, sate, păduri, mănăstiri, porturi etc., atât în Occident, cât şi în statele cruciate din Orient. Totuşi, o
bună parte averea Ordinului, donată de persoane particulare, nu putea fi înstrăinată fără permisiunea
 proprietarului, asemenea unei cutii de valori dintr-o bancă modernă. Dimensiunea exactă a imperiului
economic construit de templieri rămâne un mister.

În lumea medievală, dominată de incertitudine, fortificaţiile templierilor se numărau printre puţinele locuri în
care averile puteau fi depozitate în siguranţă. Deşi Biserica interzicea cămătăria, Ordinul a reuşit să
dezvolte serviciile bancare la o scară fără precedent în epocă. Templierii au inventat o formă timpurie a
scrisorii de credit, pentru a uşura pelerinajele. Ceea ce a început ca o formă simplă de servicii bancare
oferite pelerinilor s-a transformat într-un adevărat imperiu financiar, templierii devenind bancherii nobililor,
ai regilor şi ai papilor, cărora le împrumutau deseori sume uriaşe. Pentru a nu percepe direct dobândă, ei
au inventat o formă timpurie de comision de administrare, care acoperea costurile serviciilor financiare.
Deşi au existat în epocă acuzaţii potrivit cărora templierii erau lacomi, acestea au fost destul de rare,
părerea generală despre ei fiind favorabilă. Însă averea templierilor nu provenea numai din intermedieri
financiare, ci şi din activităţi protoindustriale şi comerciale.

Primele secole ale celui de-al doilea mileniu al erei creştine nu au adus doar o perioadă de fervoare
religioasă, ci şi o explozie economică. În umbra Cruciadelor, activitatea comercială a cunoscut o dezvoltare
spectaculoasă în Europa Occidentală şi Mediterană, atingând cote nemaiîntâlnite din perioada de glorie a
Imperiului Roman. Ordinul Templierilor s-a aflat chiar în centrul acestui avânt economic. Galerele lor
transportau pelerini, echipament militar, bani, animale şi mână de lucru din Occident spre Ţara Sfântă.
Bineînţeles, aceste corăbii nu se întorceau goale din Orient, ci aduceau mirodenii, ţesături de lux, tămâie şi
uleiuri uleiuri rare, folosite în ceremoniile religioase. Într-o epocă în care piraţii, atât creştini, cât şi sarazini,
răspândeau groaza pe mare, este uşor de înţeles de ce pelerinii şi comercianţii preferau să călătorească
sub protecţia templierilor.

Marea bogăţie de care se bucura Ordinul, fără precedent în lumea medievală, l-a transformat într-o ţintă
pentru regele francez Filip al IV-lea, care a complotat împreună cu papa Clement al V-lea pentru
distrugerea acestuia. Urcat pe tron în 1285, Filip al IV-lea, cunoscut şi drept „cel Frumos”, a jucat rolul
decisiv în distrugerea Ordinului Templierilor. Ambiţiosul monarh nu a ezitat să intre în conflict cu papa
Bonifaciu al VIII-lea, care dorea să reafirme întâietatea Suveranului Pontif în lumea creştină. Filip l-a acuzat
pe Papă de mai multe crime, inclusiv erezie şi magie neagră. Tot el i-a expulzat pe evrei din Franţa, în
1306. În anul următor, el a ordonat, în secret, arestarea tuturor templierilor din regat.

În ziua de joi, 12 octombrie 1307, Jacques de Molay, Mare Maestru templier, fusese invitat să fie unul
dintre purtătorii sicriului la înmormântarea cumnatei regelui. Onoarea acordată de Filip s-a dovedit a fi o
capcană. În ziua următoare, vineri, 13 octombrie 1307, toţi templierii din Franţa au fost arestaţi. Gestul a
căzut ca o lovitură de trăsnet în toată lumea creştină occidentală. Filip le-a scris tuturor suveranilor catolici,
pentru a le expune punctul său de vedere şi a le solicita sprijinul împotriva membrilor Ordinului din ţările
respective. Însă cei mai mulţi monarhi au refuzat, pur şi simplu, să creadă acuzaţiile incredibile aduse de
regele francez. Cu toate acestea, Filip s-a bucurat de sprijinul decisiv al papei Clement al V-lea. Născut în
Franţa, acesta a ajuns pe scaunul pontifical cu ajutorul lui Filip, fiind încoronat papă la Lyon, în 1305.
Având o poziţie precară – el şi-a exercitat pontificatul la Avignon, nu la Roma – Clement nu le-a luat
apărarea membrilor Ordinului.

Arestarea templierilor avea să conducă la unul dintre cele mai răsunătoare procese din istoria civilizaţiei
occidentale, desfăşurat între 1307 şi 1314, când a fost ars pe rug ultimul Mare Maestru templier, Jacques
de Molay. Cavalerii au fost acuzaţi de peste 100 de crime. Învinuirile aduse acestora au fost legate în
principal de erezie, sodomie, idolatrie, precum şi de lepădarea de Hristos. Acuzaţiile se bazau
preponderent pe mărturiile informatorilor regelui şi pe confesiunile smulse sub tortură. Aceasta era o
metodă de interogare acceptată în procesele medievale, care nu aveau ca scop aflarea adevărului, ci
dovedirea acuzaţiilor. Sub presiunea unor torturi inimaginabile, Marele Maestru Jacques de Molay, care
avea o vârstă înaintată în momentul arestării, a recunoscut acuzaţiile care i se aduceau pe 24 octombrie
1307. O zi mai târziu, alţi 30 de lideri templieri importanţi au cedat şi ei în faţa inchizitorilor, pecetluind
soarta Ordinului. Sub presiunea lui Filip, Clement al V-lea a emis o bulă prin care le cerea suveranilor
catolici să îi aresteze pe templierii din regatele lor, însă în numele papei.

Cu siguranţă că Filip şi-ar fi dorit ca procesul templierilor să se încheie cât mai repede, însă papa, care nu
a avut curajul să-l înfrunte direct pe suveran, a reuşit să-l prelungească mai mulţi ani. În 1311, Clement al
V-lea a prezidat Conciliul de la Viena, care a declarat că Ordinul Templierilor nu se făcea vinovat de
acuzaţiile aduse, având în vedere că acestea nu au putut fi dovedite. Cu toate acestea, anii de procese şi
torturi au distrus Ordinul, care nu mai avea cum să fie funcţional. În anul 1312, Clement a emis o bulă
papală care dizolva Ordinul, iar la scurt timp, o altă bulă care transfera toate bunurile templierilor unui alt
ordin religios, cel al ospitalierilor, nu unui conducător laic.

Execuţia şi blestemul Marelui Maestru

În martie 1314, în faţa unui grup de cardinali şi teologi francezi din Paris, Marele Maestru Jacques de Molay
şi trezorierul său au găsit curajul să retracteze mărturisirile făcute sub tortură, afirmând că Ordinul nu se
face vinovat de învinuirile aduse. Acuzaţi că au căzut din nou în erezie, pentru că şi-au retras mărturisirea,
cei doi au fost daţi pe mâna regelui, care a ordonat imediat să fie arşi pe rug, fără să se consulte cu
Suveranul Pontif.

Execuţia a avut loc la 18 martie 1314, pe o mică insulă din mijlocul Senei, în apropierea grădinilor regale.
Legenda spune că, în timp ce ardea pe rug, Jacques de Molay i-ar fi blestemat pe Filip al IV-lea şi pe
Clement al V-lea să îl urmeze în maxim un an, pentru a da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru
nelegiuirile comise. Deşi s-ar putea să nu aflăm niciodată adevărul despre acest „blestem”, ştim sigur că cei
doi conspiratori, care au uneltit împotriva Ordinului, „l-au urmat” pe Marele Maestru în acelaşi an:Papa
Clement al V-lea a murit în aprilie, iar Filip al IV-lea, în noiembrie, la numai 46 de ani. Cei trei fii ai regelui
au murit şi ei la scurt timp, fără urmaşi, sfârşindu-se în acest fel dinastia Capeţienilor.
Părăsind scena istoriei, cavalerii templieri s-au refugiat în imaginarul popular. Bogăţia lor fantastică,
influenţa de care s-au bucurat, misterul ritualurilor secrete (care le-au adus numeroase acuzaţii în timpul
procesului), precum şi sfârşitul lor răsunător le-au asigurat un loc în legendă, de care nu se mai bucură
niciun alt ordin religios medieval. De-a lungul timpului au apărut numeroase speculaţii privind averea lor
fabuloasă, relaţia cu francmasoneria (organizaţie contemporană care nu are absolut nicio legătură cu
Ordinul medieval al cavalerilor templieri) sau privind legenda Sfântului Graal. Multe dintre romanele
cavalereşti asociate acestui mit au fost scrise la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea,
perioadă care coincide cu maxima înflorire a Ordinului. Deşi nu există vreo dovadă istorică că vreo
povestire din acest ciclu ar fi scrisă de templieri, aceştia au fost asociaţi cu această temă, mergându-se
până la confuzia cu cavalerii Mesei Rotunde, personaje fictive din saga arturiană. Asocierea dintre templieri
şi Sfântul Graal este vie şi în prezent, fiind un element central într-unul dintre cele mai populare romane
publicate la începutul acestui secol, Codul lui Da Vinci, opera autorului american Dan Brown.

http://mures.tvr.ro/vanatorul-de-enigme-povestea-cavalerilor-templieri-in-transilvania-
continua_6471.html
Povestea cavalerilor templieri în Transilvania

Pe drumurile întortocheate și înțesate de cetăți enigmatice din Transilvania banii Europei Occidentale erau
transportați în ascuns. Nu suficient de secret acest transport totuși, de vreme ce după dispariția templierilor,
teutonii au fost cei care au pus mâna pe aceste rute dar și pe bogății.
Templierii auziseră de căile de comunicații din Transilvania şi au început să le folosească ca pe rute alternative, pentru
a-și mascha transportul banilor spre Ierusalim sau a transporturilor de valori din Ţara Sfântă către Europa Occidentală.
Informațiile despre aceste trasee puteau veni din mai multe surse. Existau, în primul rand, înscrisurile și hărțile romane
care vorbeau despre aceste rute.  Apoi bogățiile Transilvaniei nu puteau fi ascunse, triburile migratoare știau bine ce
resurse se află în Țara de Dincolo de Păduri. Traseul la care ne referim se află pe axa Nord-Sud. De la Turda, de unde
domnița Rapsone aștepta ordinele cavalerilor templieri am poposit pe rând la cetățile Firtos, Tartod și Balvanyos.
Toate acestea erau popasuri pentru curierii templierilor, care trebuiau să transporte banii primilor bancheri ai Europei.
Cine le controla nu este greu de ghicit.  Cetățile apațineau nobililor înstăriți de la acea vreme din Transilvania și care
aveau relații cum am mai arătat cu templierii. Toate cele șase cetăți de pe drumul roman al sării sunt legate între ele de
legende dar și de faptul că ele au fost părărite brusc în jurul secolului XIII, după dispariția ordinului cavalerilor
templieri și după retragerea cavalerilor teutoni din Transilvania.  Iată însă că în această parte a drumului, după cetatea
Balvanyos, apar noi cavaleri. Nu mai sunt nobili înstăriți ai Transilvaniei ci proveniţi din ordinul cavalerilor teutoni
aduși în “țara de dincolo de păduri” de regalitatea maghiară. Ipotezele în cazul lor sunt multe și diverse, dar ceea ce îi
leagă de povestea noastră sunt bogățiile  pe care templierii le vehiculau înaintea lor pe această rută.

În Ţara Bârsei, teutonii au găsit așadar o mina de aur, o infrastructură pe unde banii circulau dinspre Europa
Occidentală spre Ierusalim și invers.
Pe vârful Bodoc găsim cea de a cincea cetate de pe drumul nostru, Cetatea cu Comori sau cetatea Chinchiașvar.

http://www.osmth.ro/index36.htm
 REPERE ISTORICE ALE TEMPLIERILOR IN TRANSILVANIA
 
 
          Dupa anul 1160, Ungaria a devenit una dintre cele nouă Provincii administrate de templieri,
situaţie menţionată, de altfel, în timpul conducerii Ordinului de către Marele Maestru Bernard de
Blanquefort (1156-1169). Cele mai multe documente care atestă includerea Ungariei printre aceste
Provincii templiere, datează din perioada regilor Bela III (1172-1196), Emeric I (1196-1204) şi
Andrei II (1205-1235).
          Ca urmare acţiunilor întreprinse de aceştia s-a dovedit clar că sprijinul acordat Ordinului
Templier a constituit politică de stat.
          Ceea ce interesează în mod direct studiul de faţă este faptul că regele Bela III, a sprijinit
implantarea adâncă, până în Transilvania, a Ordinului cistercian, beneficiind încă de la început de
prezenţa şi logistica călugărilor francezi.
          Având rădăcini comune - doi dintre fondatorii Ordinului Templier, Rosal şi Gondemare fiind
călugări cistercieni - cavalerii templieri au fost susţinuţi şi protejaţi în activitatea lor de către acest
Ordin monahal, fiind motivul de altfel, pentru care putem afirma, că era ceva firesc ca acolo unde
existau cistercieni urmau să apară şi templieri, şi invers.
          Legătura dintre cele două Ordine era atât de strânsă, încât iniţial jurământul de credinţă al 
templierilor se depunea fată de binefăcătorul său religios, Bernard abate de Clairvaux (canonizat în
1174 ca Sfânt), conducător al călugărilor cistercieni. Acesta a fost de fapt cel ce le-a dat "Regula" şi
care ia sustinut în Conciliul de la Troyes unde au fost recunoscuţi ca Ordin creştin în subordinea
directă a Papei.
          Sub Bela III cele doua Ordine se consolidează în Ungaria şi implicit în Transilvania.
          Prezenţa templierilor cât şi a cistercienilor la hotarele estice ale catolicismului, nu trebuie
asimilată imaginii unor armate care pleacă într-o campanie in care fiecare ostaş cunoaşte finalitatea
acesteia, ci din contră, ca o misiune apostolică transfrontalieră, bine organizată de către Sfantul
Bernard, în vederea convertirii pagânilor şi realizării comuniunii creştinilor sub aripa Bisericii
Romane.
          Pătrunderea Ordinului Cistercian în Transilvania medievală, unde s-au fondat două mănăstiri,
cea de la Igriş (1179) şi cea de la Cârţa (1204), precum şi o abaţie de călugăriţe "Sfânta Ecaterina"
din Braşov, se înscrie în mod clar pe linia misiunii Bisericii Romane în regiunile frontierei răsăritene
ale "Christianitas", frontieră fluctuantă care înainta treptat către Orient.
          Atitudinea lor militară se oglindeşte nu doar în disciplina pe care o reflectă regulamentele din
mănăstiri, dar şi din aplicarea acestor regulamente în afara mănăstirilor. Cistercienii reprezentau
grănicerii credinţei în două sensuri, fizic şi metafizic. Odată trasate obiectivele, pentru a le atinge, îşi
orientau efortul asupra frontierelor spirituale, fiind pregătiţi oriunde unde acestea ar fi apărut.
          Din punctul de vedere al misiunii apostolice creştine, zona Transilvania, la începutul sec. al
XIII-lea, prezintă caracteristici particulare care o individualizează în contextul pur misionar.
          O simplă perspectivă a situaţiei din acea perioada ne va dezvălui că Transilvania se afla într-o
zonă de frontieră, al "Christianitas", unde spre nord se desfăşoară o puternică misiune, sprijinită
armat si degenerând în cruciadă, de creştinare a păgânilor baltici, în timp ce în sud-est există masive
proiecte (după 1204 chiar realităţi misionare) în rândul celor ce aparţin confesiunii răsăritene.
          Chiar dacă considerăm înfiinţarea unei mănăstiri cisterciene în Transilvania ca fiind un act
făcut în virtutea strategiilor curiei Romane, nu trebuie uitat totuşi rolul de "protectio" exercitat din
umbră de către templieri, pentru această zonă a Europei.
          Ordinul Templier şi-a făcut simţită prezenţa în Transilvania si a colaborat cu Ordine prezente
în zonă. O imagine ne ofera aşezarea temporară (1211-1225) a Teutonilor în Tara Bârsei sau cea a
Ioaniţilor în Banatul de Severin (1247). S-au identificat deasemenea urme ale templierilor la Abrud şi
Bistriţa, iar studii mai îndrăzneţe scot la lumină informaţii precum că la mijlocul sec. al XIV lea, când
templierii dispăruseră în Franţa, Ordinul ar fi reuşit să se conserve în ţările române, unde
au primit adăpost şi protecţie din partea domnitorilor.
        

  În prezent, Ordinul Templier sub titulatura OSMTH, activează şi în România, promovând aceleaşi
obiective ca şi în trecut, de apărare a Credinţei, a Sfintei Biserici si a  Civilizaţiei Creştine.
 
Cavaler Comandor Mihai Raduta - CTJ
Comandant al Comanderiei "Stephan Ludwigh Roth" - Bucuresti

https://www.academia.edu/34935349/Remus_Barna_Reflec
%C5%A3ii_templiere_%C3%AEn_Transilvania

Remus Barna Reflecţii templiere în Transilvania:

De asemenea înca din1310 în Regatul Ungar, condus de dinastia de Anjou, rudele lui Filip cel
Frumos, al acelui rege al Franţei, care a distrus Ordinul Templului şi pe care îl aştepta, de asemenea,
înfrîngerea şi umilinţa, au fost desfasurate activități de prindere si aducere la judecată a Cavalerilor
Templieri.
Din 1309, Papa Clement al V-lea înăspreşte căutările templierilor în Dalmaţia,
Toscana, Istria. De asemenea înca din1310 în Regatul Ungar, condus de dinastia de
Anjou, rudele lui Filip cel Frumos, al acelui rege al Franţei, care a distrus Ordinul
Templului şi pe care îl aştepta, de asemenea, înfrîngerea şi umilinţa, au fost
desfasurate activități de prindere si aducere la judecată a Cavalerilor Templieri.
În acel an au început investigaţiile împotriva templierilor în Ungaria, dar aceştia s-au
refugiat în ţările vecine şi au rămas în zonele din afara jurisdicţiei regelui Carol
Robert de Anjou, care aşa cum reiese din unele documente l-a pus pe nobilul ungur
Debreceni Dozsa, să se ocupe de aducerea Cavalerilor Templieri, din regat la
judecată. Ca urmare a deciziilor Papei, în anul 1312, Ordinul Templier din Regatul
Ungariei pierde proprietăţile, care ca peste tot sunt transferate către Ordinul Suveran
Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim.
Trebuie precizat faptul că descendenţii casei de Anjou sînt coloana vertebrală a
conspiraţiei împotriva Ordinului. În octombrie 1309, Carol al II-lea de Anjou,
conducătorul regatului celor două Sicilii, a ordonat arestarea tuturor templierilor din
împărăţia lui. Fiul său Filip, Prinţul de Taranto, face acelaşi lucru. Un alt fiu al lui,
Carol Robert de Anjou (1288-1342), rege al Ungariei, interzice Ordinul Cavalerilor
Templieri imediat dupa ce Papa Clement al V-lea l-a somat să-i pună în aplicare
hotararile și să-i răsplateasca susținerea pentru a urca pe tronul regatului Ungariei.

Interesante sunt şi ipotezele unor istorici străini care afirmă că acele trupe rămăşiţe
ale Cavalerilor Templieri din preceptoratul Ungar, care fuseseră expulzate de Carol
Robert de Anjou si care nu au trecut la Ordinul Cavalerilor Ioaniti dar nu au rămas
nici în mănăstirile regatului, ar fi fugit în ţările limitrofe Regatului Ungar, acolo unde
mâna lungă a papalităţii şi a regilor nu ar fi putut să-i ajungă.
Întrebarea la care se pare că au găsit răspuns, este că aceşti cavaleri s-au îndreptat
prin Transilvania, către Ţară Românească, ţinuturile Rusiei, Ucrainei actuale, deci în
zonele creștin ortodoxe. Ivan Milkov, cercetător bulgar, spune că Basarab I- iul a
distrus în 1330 armata lui Carol Robert de Anjou la Posada cu ajutorul Cavalerilor
Templieri, ce ar fi trecut de partea valahilor.
Experienţa militară şi bogăţia lor i-au permis tânărului stat valah să-i învingă pe
unguri. Numai așa se poate explica prezența Cavalerilor Templieri aici şi ura lor
contra lui Carol Robert de  Anjou. Aceste informații ne fac să credem în participarea
lor la luptele din Ţara Loviştei.Vom vedea si alte manifestari de ura, impotriva
urcarii pe tronul regatului Ungariei, a lui Carol Robert de Anjou.
„Unii autori din Ucraina aduc în discuţie faptul că în Letopisețele din Rusia se
menţionează că între anii 1307 şi 1314, foarte mulţi cavaleri (pe cai şi în armuri) au
venit în Rusia. Aceşti cavaleri veneau din trei direcţii: ţinuturile Scandinave, Stepele
Hoardelor mongole şi din "ţinuturile germanice Ungaria şi Transilvania". Mai mult
decât atât, în Letopiseţul Mănăstirii Ipatievsc se menţionează că în anul 1307, Iurii
Danilovici al Moscovei împreună cu arhiepiscopul de Novgorod, au întâmpinat nişte
"pelerini" străini, veniţi pe 18 corăbii. Aceşti pelerini, se menţionează în Letopiseţ,
au adus cu ei un mare tezaur de aur, perle şi pietre scumpe, închinându-se kneazului
Iurii Danilovici. În continuare urmează un amănunt interesant...: Pelerinii" au
povestit despre toate nedreptăţile la care au fost supuşi de către "împăratul galilor şi
de către papă.... Similaritatea cu cele 17 corăbii ale templierilor ?..Coincidenţă ?
Cercetările îşi vor spune cuvântul.”
Pe baza unor documente găsite la Vatican, publicate în cartea „Îndreptar Heraldic”,
Florin Horvath, oferă o interpretare surprinzătoare, arătând implicarea directă a
Cavalerilor Templieri în istoria medievală a românilor. Documentele aflate în
Rezerva Secretă a Bibliotecii Vaticanului Fondi Exhibitis, consemnează în alfabetul
secret al templierilor pasaje absolut surprinzătoare.

”În 1147, pornit cu un grup de templieri în cruciadă, Cavalerul Templier, Gillbert de

Doyen ajunge la Făgăraş. Este de presupus că de la ultima comanderie din Ungaria
au intrat în Transilvania, poposind, cum spune documentul, la Făgăraş. Din acelasi
document, mai reiese că Gillbert de Doyen decide să rămână în Făgăraş,
căsătorindu-se cu tânăra Clara, despre care putem presupune doar că era catolică. În
jurui anului 1168, se naşte Radu, pe care îl vom considera de aici înainte Radu I, fiul
lui Gillbert de Doyen şi al Clarei, viitorul duce de Făgăraş.
În jurul anului 1210 Radu descalecă în Câmpulung unde, între altele, începe
construcţia „Cloaşterului" (Mănăstirea) care este gata zidită la 1215.
Un alt document, consemnează faptul că în 1239, căteva comanderii templiere, sub
comanda Marelui Maestru Templier, Armand de Perigord, înainte de a se îmbarca la
malul mării pentru a pleca spre Constantinopol, poposesc la Câmpulung.  Aici
Marele Maestru, asistă la căsătoria lui Radu, fiul lui Gillbert de Doyen cu Margo-
Bucura, fiica banului Basarab al Olteniei. În anul 1241, banul Basarab moare în
lupta cu tătarii, iar un an mai târziu se naşte nepotul acestuia, Radu al II-lea, fiul lui
Radu I, duce de Făgăraş şi nepot al cavalerului Gillbert de Doyen. La sfârşitul anului
moare Radu I, iar Clara şi fiul sau se refugiază la voievodul Litovoi. Din aceiasi
sursă, aflăm următoarele: în anul Domnului 1274: ”Te anunţăm pe tine Radu, fiul lui
Radu duce de Făgăraş, nepot al cavalerului Gilbert de Doyen, că în Conciliul de la
Lyon, Marele Maestru Guillaurne de Beaujeu, a mediat asupra regelui Ungariei
bunăvoinţa sa către Valahia favorabilă planului tău A.D.1274".

https://www.academia.edu/34935349/Remus_Barna_Reflec%C5%A3ii_templiere_%C3%AEn_Transilvania