Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Evanghelice, Ortodoxe), problemă care încă n-a fost rezolvată definitiv în toate
Bisericile Ortodoxe.
Puţini dintre creştinii neortodocşi ştiu, că unele Biserici Ortodoxe au de mulţi
ani în uzul lor Calendarul Iulian îndreptat, numit impropriu şi Calendarul
Gregorian, – ca de pildă Biserica Română sau Biserica Greciei. Din cauza
aceasta, ştiind că românii sărbătoresc Sfintele Paşti odată cu ruşii, ucrainenii şi
sârbii ortodocşi – după Calendarul Iulian neîndreptat, sunt surprinşi să afle, că
serbează Naşterea Domnului la aceeaşi dată cu ei – „după Calendarul
Gregorian” – zic ei, adică la 25 Decembrie şi nu la 7 Ianuarie, odată cu fraţii
ortodocşi slavi.
Ceea ce dă însă mult de gândit este faptul, că în fiecare an se face tot mai auzită
indignarea multor români ortodocşi din diasporă, că ei sărbătoresc Sfintele
Paşti „nu ca toată lumea”, ci la o dată diferită, dar şi atunci – spre decepţia
tuturor, numai într-o Duminică, „pentru că în celelalte zile se lucrează”, iar
aceasta numai din cauza faptului, că Biserica Ortodoxă – timp de peste 80 de
ani – „n-a fost în stare” să soluţioneze definitiv şi unitar problema calendarului
creştin.
Unii enoriaşi consideră potrivit, ca diaspora ortodoxă românească să serbeze
Sfintele Paşti la aceeaşi dată ca în Bisericile din Apus, adică după Calendarul
Gregorian, aşa cum a serbat însăşi Biserica Română în primii doi sau trei ani
după primirea Calendarului Iulian îndreptat (1924) şi aşa cum serbează în
prezent Biserica Ortodoxă din Finlanda, fără ca prin această deviere unitatea
liturgică a Bisericii Ortodoxe să fie primejduită în vreun fel.
şi ziua solară medie, adică intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale
soarelui la meridian sau durata completă a rotaţiei pământului în jurul axei sale,
cu multiplii şi submultiplii ei: orele, săptămâna, luna lunară (ori sinodică)
şi anul tropic.
Se crede că primele calendare au fost întocmite după mişcarea de rotaţie a lunii
în jurul pământului. De pildă, calendarul egiptean lunar avea 354 de zile (plus
câteva fracţiuni de ore, minute şi secunde, care făceau aproape o zi), împărţite
în 12 luni a 29 de zile, iar în calendarul roman lunar, luna calendaristică avea
aceeaşi durată cu luna lunară, adică începutul ei coincidea cu luna nouă.
Evreii foloseau calendarul mixt – lunaro-solar. Luna calendaristică era
calculată după mersul lunii pe cer. Şi la ei anul lunar avea 354 de zile.
Întrucât anul lunar era cu 11 zile mai scurt decât anul solar, adăugau la doi sau
trei ani o lună în plus (a 2-a Adar). Nu mult înainte de Exilul Babilonic (605,
598/597, 587), evreii au preluat Calendarul babilonian. În Textele de la
Qumran este menţionat calendarul solar de 364 de zile (52 săptămâni),
împărţit în patru trimestre de câte 3 luni (13 săptămâni). Primele luni şi ultima
lună din fiecare trimestru aveau 30 de zile. La fiecare şapte ani se adăuga o
săptămână în plus.
Acest calendar era caracteristic prin faptul, că începutul anului şi al
trimestrelor, precum şi sărbătorile religioase cădeau de fiecare dată în aceeaşi
zi din săptămână, iar anul începea toamna, odată cu muncile agricole (arat,
semănat).
Egiptenii au fost cei dintâi care s-au folosit de un calendar solar, calculat după
mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească – de fapt mişcarea de revoluţie a
pământului în jurul soarelui.
Calendarul egiptean solar era de 365 de zile, spre deosebire de Calendarul
roman, care era de numai 355 de zile.
Diferenţa de 10 zile în fiecare an între cele două calendare, pe deoparte,
4
Din cauza numărului inexact de zile, anul tropic n-a putut fi luat ca unitate de
calcul pentru întocmirea calendarului, pentru a se evita situaţia, ca una din zile
să aparţină la doi ani consecutivi. S-a adoptat ca unitate de măsură anul
civil sau calendaristic – an convenţional obţinut din anul astronomic (tropic),
prin înlăturarea fracţiunii de zi.
Deoarece anul civil nu coincidea exact cu anul astronomic, calendarul a fost
corectat sau îndreptat din când în când, într-un fel sau altul, cum se va arăta
mai la vale.
Greutatea în a restabili concordanţa între anul civil şi anul astronomic a constat
în aflarea formulei, după care anul civil-calendaristic (care operează numai cu
zile întregi) să fie adus cât mai mult posibil în acord cu anul tropic.
Sosigene a găsit această formulă şi a aplicat-o la calcularea Calendarului Iulian.
Cunoscând durata exactă a anului astronomic (tropic), a calculat coincidenţa
cestuia cu anul civil, apoi a calculat şi stabilit pentru viitor durata anului
calendaristic la 365 de zile.
Pentru diferenţa de 5 ore, 48 de minute şi aproape 46 de secunde, cu care
durata anului solar depăşea pe cea a anului civil sau calendaristic (în patru ani,
aproape o zi), Sosigene a stabilit să se adauge câte o zi în plus la fiecare al
patrulea an (care urma să aibă 366 de zile), pe care l-a numit an
bisect sau bisextil (lat. bisextus).
Sosigene a stabilit împărţirea arbitrară a anului în 12 luni, care însă nu
corespund cu durata de timp completă a rotaţiei lunii în jurul pământului: unele
luni au câte 30 de zile, altele câte 31 de zile, iar luna Februarie (pe atunci
ultima lună a anului) avea în anii comuni 28 de zile şi în cei bisextili (tot la al
4-lea an) 29 de zile.
Între calendarul întocmit de Sosigene – de 365 de zile şi 6 ore şi calendarul
solar – de 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 45 de secunde era o diferenţă de
11 minute şi 14 secundeanual, care n-a fost luată în consideraţie, dar care foarte
6
evita o eventuală confuzie între Sfintele Paşti – cea mai mare serbare creştină şi
Paştele iudaic, Biserica a formulat reguli precise, după care să se calculeze şi să
se stabilească data serbării Sfintelor Paşti.
La baza calculelor au stat în primul rând Tradiţia Apostolică, Calendarul
iudaic şi calendarul astronomic sau Calendarul Iulian.
După mărturiile Sfinţilor Evanghelişti, Patimile şi Răstignirea Mântuitorului au
fost în ziua de Vineri -14 Nisan (Aprilie), iar Învierea Domnului a avut loc trei
zile mai târziu („după Scripturi”), în prima zi a săptămânii, adică Duminică.
Pentru a se evita o eventuală eroare de calcul, ceea ce ar fi însemnat, ca
Sfintele Paşti să se serbeze de două ori în acelaşi an, s-a ţinut seama de
mărturiile consemnate în Sfintele Evanghelii, de data serbării Paştelui iudaic,
de începutul primăverii (echinocţiul de primăvară) şi de zilele cu lună plină de
după acesta. Aceştia au fost factorii determinanţi, ca Sfintele Paşti (Patimile,
Moartea şi Învierea Domnului) să se serbeze ca timp, aproape de Paştele
iudaic, adică în prima Duminică după lună plină din luna Aprilie (Nisan) şi o
singură dată în an.
Lipsa unui calendar uniformizat în toate provinciile bisericeşti din Imperiu a
facilitat diferenţierea cu privire la serbarea Sfintelor Paşti, între Răsărit (Siria,
Mesopotamia şi îndeosebi în Asia Mică) şi Apus (Palestina, Alexandria şi
Roma).
În Răsărit exista gruparea creştină a aşa numiţilor Quartodecimani (de la die
quarta decima), care respectau o veche tradiţie atribuită Sfântului Ioan
Evanghelistul, după care serbau Sfintele Paşti în urma calculelor calendaristice
iudaice şi pe baza celor mai vechi mărturii creştine.
Quartodecimanii serbau Paştele Crucii (Πασχα σταυρωσιμον) la 14 Nisan
(Aprilie), adică în ziua în care şi evreii serbau Paştele lor, iar trei zile mai târziu
(16 Nisan) serbau Paştile Învierii (Πασχα αναστασιμον), fără a ţine seama,
dacă cele două sărbători cad în zi de Vineri sau în zi de Duminică.
11
Ortodoxie mulţi eretici valentinieni şi marcioniţi.
S-a întors la comunitatea sa din Smirna şi a murit martir – nu se ştie exact când
(după unele documente la 23 Februarie 155, după altele la 22 Februarie 156), la
vârsta de cel puţin 86 de ani, în stadionul din Smirna, în vremea
proconsulului Statios Codratos (după scrierile mai recente în anul 168/169 în
vremea împăratului Marcus Aurelius).
În anul 168 s-a iscat o nouă controversă cu privire la data serbării Paştelui – de
data aceasta în Biserica din Asia Mică (în Laodiceea în Frigia)
Subiectul discuţiilor nu era practica Quartodecimanilor din Asia Mică şi nici
cea din Biserica Romei, ci apărarea celei dintâi (a Quartodecimanilor), de o a
treia variantă, susţinută de unii creştini în baza unei alte tradiţii – cu mare
probabilitate tot de origine iudeo-creştină, atribuită altui Apostol al Domnului
Hristos şi anume Sfântului Evanghelist Matei.
Aceştia afirmau că Cina cea de Taină a avut loc în ziua de 14 Nisan, când
Mântuitorul Iisus Hristos şi Apostolii au serbat Paştele iudaic, iar Răstignirea
Mântuitorului a avut loc a doua zi, astfel că Paştile creştine trebuie să se
serbeze la 15 Nisan, lucru pentru care s-a ţinut aici, între anii 165/170, un
sinod al episcopilor din Asia Mică (Eusebiu, Istoria bisericească, IV,24,5).
Împotriva acestei practici s-au pronunţat episcopii Apolinarie al Hyerapolei
(161-180) – în Frigia şi Meliton din Sardes († înainte de 190), care susţineau
că răstignirea, moartea şi înmormântarea Mântuitorului Hristos s-au întâmplat
la 14 Nisan.
S-a întâmplat însă că – până să se ajungă la o înţelegere comună valabilă în
întreaga Biserică din Răsărit şi din Apus, practica Quartodecimanilor a început
să fie aplicată (sporadic) chiar şi la Roma (Eusebiu, Isoria bisericească V,
16,20).
Acest fenomen l-a determinat pe Papa Victor I (186-197) să ia măsuri radicale,
în vederea stabilirii unei reguli unitare, valabilă şi respectată în toată Biserica.
14
În acest scop s-au ţinut câteva sinoade locale în Răsărit (Cezareea în Palestina,
Pont, Corint) şi în Apus (în Galia, la Roma), care s-au pronunţat pentru
generalizarea practicii aflate în uzul Bisericii Romei.
Deşi hotărârile sinoadelor s-au comunicat în scris tuturor Bisericilor, pentru a fi
aplicate şi respectate, episcopii din Asia Mică – în frunte cu Episcopul Policrat
al Efesului, nu s-au supus hotărârilor sinoadelor locale şi au sărbătorit Paştele
ca şi până atunci, la 14 Nisan.
Îndărătnicia acestora l-a determinat pe Papa Victor I să ameninţe pe episcopii
din Asia Mică cu excomunicarea, întrucât aceştia continuau să menţină
practica Quartodecimanilor.
Episcopul Policrat a convocat sinodul episcopilor din Asia Mică în anul 190,
care a hotărât menţinerea datei Sfintelor Paşti la 14 Nisan, conform
tradiţiei Quartodecimanilorşi eventual şi introducerea practicii din Biserica
Romei.
În scrisoarea către Papa Victor I, Policrat îi face cunoscut Episcopului Romei
că sinodul a ţinut seamă de tradiţia moştenită şi respectată de marile autorităţi
din Biserica Asiei Mici, începând cu Sfinţii Apostoli Ioan (Evanghelistul) şi
Filip până la episcopulMeliton de Sardes, precum şi de episcopii Efesului de
până la el, şapte dintre aceia provenind din însăşi familia sa (Eusebiu, Istoria
bisericească V, 24,2-8).
Cu privire la ameninţarea cu excomunicarea, Policrat i-a trimis răspuns Papei
Victor I, că pe el nu-l înfricoşează nici o ameninţare, căci „oameni mai mari
decât mine au spus: trebuie să asculţi mai mult de Dumnezeu decât de oameni”.
Nu toţi episcopii au împărtăşit stilul în care Papa Victor I voia să facă rânduială
dreaptă în Biserică. În urma intervenţiei Sfântului Irineu – Episcopul
Lugdunului (Lyon, † 202),care preciza că practica Quartodecimanilor nu
constă într-o deosebire de învăţătură de credinţă, ci de practică liturgică,
Papa Victor I a renunţat la excomunicare (Eusebiu, Istoria bisericească, V, 23-
15
24).
Intervenţia Sfântului Irineu a preîntâmpinat o eventuală sciziune în sânul
Bisericii, fără însă să fi contribuit şi la stabilirea păcii şi ordinii liturgice, căci
Bisericile din Asia Mică au rămas credincioase tradiţiei moştenite de la
comunitatea primilor creştini şi au sărbătorit Paştele în continuare la 14 Nisan.
În zadar s-a încercat, o sută de ani mai târziu la Sinodul local de la
Arelate (Arles – 314) – în Gallia (Canonul I) generalizarea practicii serbării
Sfintelor Paşti de întreaga creştinătate la o dată comună (în aceeaşi zi şi în
acelaşi timp în toată lumea), adică după 14 Nisan, cum se practica în Biserica
Romană. Acest lucru s-a realizat unsprezece ani mai târziu după sinodul local
de la Arelate, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) şi a fost valabil în
întreaga Biserică din Răsărit şi din Apus.
vremea lui Sciţia Minor. Venise la Roma înainte de anul 496, unde s-a
evidenţiat îndeosebi prin activitatea culturală – teologică.
S-a ostenit şi a înlesnit teologilor de limbă latină accesul la scrierile în limba
greacă, prin traducerea hotărârilor Sinoadelor Ecumenice de până la el (PL 67,
39-94 147-230), în limba latină, pe care – desigur – o ştia de acasă,- din
familie.
La traducerile făcute, Dionisie a adăugat şi primele 50 de canoane din
colecţia Constituţiile Apostolice (PL 67, 141-148), care au rămas mult timp
îndreptarul fundamental de drept canonic în Biserica Apuseană.
Pe baza calendarului întocmit de Dionisie însuşi – începând calculul de la
naşterea Mântuitorului şi ţinând seama de Pascaliile Bisericii din Alexandria şi
a celei din Bizanţ, Biserica Romei a introdus Pascalia Alexandrină, ajungându-
se prin acest act la o reglementare a deosebirilor dintre Biserici, cu privire la
data serbării Sfintelor Paşti.
Diferenţe de calendar între Biserica Romei şi cea a Alexandriei au apărut totuşi
mai târziu, în Biserica Irlandei.
Irlandezii au primit creştinismul cam de prin anul 432, în urma
misiunii Episcopului Patricius (* 385-† 457/464, după alte izvoare 491 sau
493). Sfintele Paşti le serbau după Pascalia pe 84 de ani, revizuită şi îndreptată
de Sulpicius Severus (*363-† 420). Aceasta fusese mai înainte în uzul liturgic
al Bisericii Romei, de unde a fost adusă de Columban (*543-† 615) în Gallia.
Între timp, misionarii din ţările anglo-saxone introduseseră în uzul
bisericesc Pascalia Bisericii Romane, întocmită în baza calculelor făcute de
Bisericile Alexandriei şi Bizanţului şi a calendarului întocmit de Dionisie
Exiguul. Diferenţele au fost înlăturate în anul 729, prin primirea aşa
numitei Pascalii alexandrino-dionisiacă.
Diferitele Pascalii au asigurat doar o vreme serbarea Sfintelor Paşti la o dată
comună în toată Biserica şi, deşi continuu îmbunătăţite, nu s-au dovedit a fi
19
V. Calendarul Gregorian
c. În ţările ortodoxe
Întrucât după Calendarul Iulian anii 1700, 1800 şi 1900 au fost ani bisecţi, între
acesta şi Calendarul Gregorian există o diferenţă de 13 zile.
Această diferenţă între Calendarul Iulian şi Calendarul solar devenise atât de
evidentă, încât un vieţuitor din Mânăstirea Neamţului se simţea obligat să
consemneze pe fila unui Pidalion al mânăstirii, că, pe la anul 1760, echinocţiul
de primăvară (izomeria)coborâse de la 21 martie – cât era în timpul Sinodului I
Ecumenic de la Niceea (325), la 10 martie, „Pentru că şi noi vedem că
izomeria a rămas, cu adevărat, cu 11 zile înapoi”.
Mai mult de o jumătate de secol mai târziu, pe fila unui ceaslov din
1816, Arhimandritul Nichifor de la Episcopia Buzăului a făcut menţiunea, că
faţă de Pascaliaveche calendarul este rămas în urmă cu 13 zile.
Arhimandritului Nichifor i-a scăpat însă amănuntul foarte important, anume să
menţioneze ziua şi anul când a făcut această însemnare.
Calculele premergătoare îndreptării Calendarului Iulian au confirmat cele
menţionate de cei doi oameni ai Bisericii Române, anume că, de la 1582 până
în prima jumătate a secolului XX, diferenţa dintre cele două
calendare (Iulian şi Gregorian) crescuse de la 10 la 13 zile.
lui din calendarul solar, după cum stabiliseră mai demult Părinţii Sinodului I
Ecumenic de la Niceea (325).
Pentru a se evita o confuzie între Calendarul Iulian îndreptat din Biserica
Ortodoxă şi Calendarul Gregorian din Bisericile neortodoxe, calendarul
îndreptat în urma hotărârilor luate la Consfătuirea interortodoxă de la
Constantinopol (1923) se mai numeşte şi Calendarul Neo-
Iulian sau Constantinopolitan, – o precizare şi un avertisment în plus pentru tot
creştinul ortodox de bună credinţă dar mai puţin documentat, că nu e vorba
nicidecum de Calendarul Gregorian numit impropriu şi catolic, deşi şi unul şi
celălalt înseamnă acelaşi lucru, deşi şi unul şi celălalt a fost îndreptat
corespunzător normelor prescrise de Sfinţii Părinţi ai Bisericii celei Una,
Sobornicească şi Apostolească, întruniţi la Sinodul I Ecumenic de la
Niceea (325).
La Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol (1923) n-au participat toate
Bisericile Ortodoxe autocefale sau naţionale. Hotărârea luată atunci, cu privire
la îndreptarea Calendarului Iulian, a fost şi este însă valabilă şi pentru
Bisericile Ortodoxe, care n-au vrut sau au fost împiedicate să participe la
susnumita consfătuire, ceea ce înseamnă, ca acestea pot introduce calendarul
îndreptat la data pe care o vor crede potrivită, din punct de vedere al tactului
pastoral.
După Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol (1923), în anul următor
(1924) au primit Calendarul Iulian îndreptat Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol, Patriarhia Antiohiei, Biserica Ortodoxă Română, Biserica
Ortodoxă Grecească, Biserica Ortodoxă din Gruzia, Biserica Ortodoxă
Albaneză, Arhiepiscopia Ortodoxă a Ciprului, Biserica Ortodoxă din Polonia,
Mitropolia Ortodoxă din Cehoslovacia şi Biserica Ortodoxă din Finlanda, iar
mai târziu Patriarhia Alexandriei (1928) şi Biserica Ortodoxă Bulgară (1968).
Dacă informaţiile aflate la îndemână sunt corecte, se poate afirma fără prea
29
mare greşeală, că Biserica Ortodoxă din Finlanda s-a dovedit dintre toate
celelalte cea mai progresivă cu privire la reforma calendarului.
Cu aprobarea Bisericii Ortodoxe Ruse a adaptat vechiul Calendar Iulian la
cel Gregorian,pe care l-a introdus deja din anul 1917, adică în acelaşi an în care
şi statul rus (URSS) a introdus în viaţa civilă Calendarul Gregorian şi deci
înainte de Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol (1923).
N-au primit Calendarul îndreptat – Neo-
Iulian sau Constantinopolitan Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă,
Biserica Ortodoxă Sârbă, Mânăstirile din Sfântul Munte Athos (cu excepţia
mânăstirii Vatoped), precum şi acei creştini ortodocşi -clerici şi mireni -din
Bisericile Ortodoxe, – îndeosebi în România şi Grecia, care au respins din start
reforma calendarului îndreptat şi introducerea acestuia în viaţa bisericească.
Aceştia au rămas la Calendarul Iulian neîndreptat sau pe stil vechi, de unde şi
denumirea de stilişti sau calendarişti şi sunt consideraţi de autoritatea
bisericească superioară disidenţi.
Bisericile Ortodoxe care au introdus calendarul îndreptat au serbat câţiva ani
(între 1924-1927) Sfintele Paşti după Calendarul Iulian îndreptat sau pe stil
nou, adică la aceleaşi date cu Bisericile neortodoxe (Catolică şi Evanghelică),
fapt care scotea frapant în evidenţă diferenţa dintre diferitele Biserici ortodoxe,
tocmai cu privire la data celei mai mari sărbători creştine – Învierea Domnului,
respectiv Sfintele Paşti.
În studiul amintit mai sus Părintele Ioan Mircea face două afirmaţii – una
foarte riscantă pentru vremea aceea (1986), alta greu de împărtăşit, decât numai
dacă nu e o scuză pentru îndrăzneala exprimată în prima observaţie.
Iată ce scria Părintele Ioan Mircea: „Atitudinea şi exemplul Bisericilor
Ortodoxe care nu au adoptat până acum calendarul îndreptat a încurajat pe o
serie de credincioşi de la noi şi din alte Biserici Ortodoxe (Grecia), să ţină în
continuare stilul vechi, de unde şi numirea ce li s-a dat de stilişti sau
calendarişti.”
32
date diferite: unii (români, greci, bulgari) la 25 Decembrie, iar de alţii (ruşii şi
sârbii) – la 7 Ianuarie.
Din convorbirile cu slujitorii bisericeşti şi cu enoriaşii din comunităţile
ortodoxe, cu privire la îndreptarea calendarului într-un viitor apropiat, se poate
afla că aceasta nu va fi posibilă nici măcar într-un viitor îndepărtat. Ceea ce
nedumireşte este faptul, că nu numai slujitorii dar şi enoriaşii consideră că
lucrul acesta este din străbuni şi deci foarte normal, cam cum argumentau în
trecut Episcopii Anicet şi Papa Victor I, sau cum spusese mai înainte de cei doi
ierarhi poetul roman Publius Terentius (*195 ? -† 159 î.d.Hr.) „nu există om
mai nedrept decât cel ignorant, care crede că numai ce face el e bine” – deşi
oamenii cu care vorbeşti nu par a fi nici pe departe ignoranţi.
Dar ceea ce uimeşte până dincolo de puterea de a înţelege, este faptul că nu se
ţine seama nicidecum de faptul că îndreptarea calendarului, atât în Biserica din
Apus, cât şi în cea din Răsărit, s-a făcut de fiecare dată cu un singur scop:
Sfintele Paşti să fie sărbătorite în întreaga creştinătate la aceeaşi dată, pe care
au stabilit-o Părinţii Bisericii celei Una şi Sfinte, întruniţi pentru prima oară
în Sobor ecumenic la Niceea în anul 325.
Argumentele tale sunt ascultate cu interes, rămân însă fără ecou şi nu sunt până
la urmă nimic altceva, decât „vox clamantis in deserto” (Matei 3,3).
Referinţe bibliografice
Bucureşti, 2004;
– Pr. Ioan Mircea, Pr. Prof. Ene Branişte, Pr. Prof. Dumitru Radu, Calendarul
Bisericesc şi stilismul – studiu colectiv în: Îndrumări Misionare, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1985,
p. 698-714;
– www.julianischer Kalender – wikipedia
– www.gregorianischer Kalender – wikipedia
– www.altkatholische Kirche – wikipedia
– www.Priesterbruderschaft St. Pius X. – wikipedia