În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

„Mare eşti, Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda
minunilor Tale!

Iubiți credincioși

Au trecut numai câteva zile de la Naşterea lui Iisus în staulul de la Betleem. Iisus Hristos, în marea
Lui smerenie, primeşte a Se naşte acolo ca un rob, într-un staul. Iată însă că astăzi, în ziua marii
sărbători a Botezului Domnului, Iisus Hristos, la treizeci de ani împliniţi, vine pe malul Iordanului,
în mijlocul unei mari mulţimi pentru a Se boteza. Acest sfânt şi mare praznic împărătesc se mai
numeşte şi "Arătarea Domnului" sau "Epifania". Botezul Domnului se mai numeşte şi
Dumnezeiasca Arătare, întrucât cu acest prilej S-a arătat în chip văzut singurul Dumnezeu
Adevărat, Cel în Treime închinat: Dumnezeu-Tatăl prin glasul din cer, Dumnezeu-Fiul - Cel
întrupat - prin botez, Dumnezeu-Duhul Sfânt - prin pogorârea asupra Celui Botezat.

După întoarcerea Sa de la templul din Ierusalim, unde rămăsese, la doisprezece ani, Domnul Iisus
s-a aflat în Galileea, în cetatea Nazaret, unde a crescut, tăinuindu-Şi înaintea oamenilor puterea şi
înţelepciunea dumnezeirii Sale, până la treizeci de ani, că necuviinţă se socotea la iudei, ca cineva,
înainte de treizeci de ani, să ţie rânduiala de dascăl sau preot. Pentru aceasta şi Hristos, până la
atâţia ani, nu a început propovăduirea Sa. Şi vieţuia în Nazaret cu prea curata Maica Sa şi cu
Dreptul Iosif, care era tâmplar, până ce acela a fost viu, cu care împreună se şi ostenea la lucrul
tâmplăriei. Iar murind acela, singur lucra cu mâinile Sale, câştigându-şi hrana lui şi a prea curatei
Maicii Sale, din osteneala mâinilor, ca să ne înveţe pe noi a nu ne lenevi, nici a mânca pâinea în
zadar. Şi împlinindu-se acei treizeci de ani şi vremea dumnezeieştii Lui arătări venind, ca să Se
arate lui Israel, cum zice Scriptura, atunci a venit cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui
Zaharia, în pustie, trimiţându-l pe el ca să meargă şi să înceapă a boteza cu apă. El avea menirea să
pregătească pe oameni spre a primi învăţătura lui Iisus. În vremurile de odinioară, Domnul a
făgăduit să vină şi să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese.
Dar Dumnezeu nu Şi-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră
care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; și iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel
mai puțin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc
sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulțit în lume atât de mult, că
nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putință
să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Și-a împlinit vechea făgăduință și S-a arătat
pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie și ascultare de negrăit. Într-un
asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori și proorocii Săi mai măreți decât El. Când
s-au arătat la Iordan proorocul și Stăpânul, proorocul a atras atenția mai mult decât Stăpânul. Ioan
Înaintemergătorul părea mai tainic și mai mare decât Domnul Hristos. Vestea despre Ioan
Botezătorul se dusese departe. Veneau la el oameni de toate categoriile şi-l ascultau. Ce putere a
avut acest mare proroc care nu a făcut minuni, n-a vindecat bolnavi, n-a înmulţit pâini, însă a
cutremurat mulţimile, încât întrebau cu frică ce să facă pentru ca să se poată mântui. Şi îi îndrumă
să facă milostenie cât mai multă şi dreptate şi [să păzească] sfinţenia vieţii.Unii ştiau câte ceva
despre venirea unui Mântuitor din cărţile proorocilor, alţii nu cunoşteau nimic. Iar Sfântul Ioan
propovăduia tuturor zicând: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt
vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El însă vă va boteza cu Duhul Sfânt” (Marcu I, 7-8).
Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic şi mai mare decât Domnul Hristos. Oamenii se adunau în
jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli şi învăţaţi, săraci şi bogaţi.

Ioan atrăgea atenţia atât prin înfăţişarea sa din afară, cât şi prin viaţa sa pustnicească din pustie şi
prin cuvintele sale cu înţeles tainic. Nu se strângeau mulţi în jurul lui Ioan din pricina păcătoşeniei
lor, ori din dorinţa de pocăinţă, cât din iscodire, ca să vadă şi să audă un om care nu era obişnuit.

Domnul Hristos Îşi ascundea slava Sa şi măreţia sub două învelişuri groase: unul era trupul
omenesc şi celălalt era smerenia. Aşa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au
recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cereşti erau aşezaţi pe El mai mult decât pe întreaga
lume zidită.

Înveşmântat în trup adevărat şi în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan,
către Ioan, ca să se boteze de către el (Matei 3, 13).  În mijlocul mulţimii, El mergea fără grabă
către Iordan. El nu avea nimic care să atragă privirea oamenilor şi nimeni nu-I dădea nici o atenţie.
Înfăţişarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici vieţuirea Sa nu era atât de bogată în
osteneli pustniceşti.

El era deopotrivă cu mulţimea şi cu toţii mergeau împreună din Galileea la Iordan, mâncând şi
bând cu El şi vorbind cu El ca şi cu oricare alt om din mulţime. Marele Isaia a văzut şi a proorocit
aceasta dinainte, zicând: „Şi când L-am văzut, nu avea frumuseţe ca să ne fie drag” (Isaia 53, 2).

Dar, în mulţimea aceea întreagă de oameni de lângă Iordan, se afla un om şi numai unul singur,
care Îl cunoştea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezătorul. Ochii sihastrului desăvârşit
străluceau şi tunetul glasului său a amuţit pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulţimii
strânse în jurul apei şi în apă şi arătând către Iisus, a spus liniştit: „Iată Mielul lui Dumnezeu,Cel
ce ridică păcatul lumii” (Ioan I, 29). „Mielul lui Dumnezeu!”. Cu aceste câteva cuvinte a vădit
Înaintemergătorul smerenia şi ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel şi ascultător
ca un miel, atât smerenia cât şi ascultarea fiind îndreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el:
„Mielul lui Dumnezeu”.

Evident, Iisus nu avea trebuinţă de botez, fiindcă era fară păcate (cf. Ioan VIII, 46; I Petru II, 22).
Sfântul Ioan ştia acest lucru. Ia spus: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?”
(Matei III, 14). Şi răspunzând Iisus, a zis către el: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim
toată dreptatea” (Matei III, 15). Aceste cuvinte însemnează că împlinirea dreptăţii se săvârşeşte
prin ascultarea legii şi a rânduielilor dumnezeieşti (cf. Luca I, 6), care exprimă dreptatea.
Dreptatea constă în dreapta credinţă şi roadele ei, ce urmăresc apropierea omului de Dumnezeu. .
Şi Ioan, cel cu chipul aspru, ca un mare profet din pustiurile Ţării sfinte, însă de o mare blândeţe şi
de o mare smerenie, acceptă şi Îl botează pe Iisus Hristos.

Şi S-a botezat, Iisus, de treizeci de ani fiind, de vreme ce, la vârsta de treizeci de ani, omul se
pleacă cu lesnire către tot păcatul. Că grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: "Cea dintâi vârstă a
copilăriei are multă neştiinţă şi nebunie; cea de a doua vârstă a tinereţilor, cu poftă trupească se
aprinde; iar cea de treizeci de ani, vârsta bărbatului desăvârşit, aceasta robeşte pe om tuturor
păcatelor. Deci, pentru aceasta şi Hristos Domnul a aşteptat până la această vârstă cu Botezul, ca
la toate vârstele să împlinească voia Domnului şi să sfinţească firea noastră şi să ne dea putere ca
să biruim patimile şi să putem scăpa de păcatele cele de moarte. Iar, după Botezul Său, Domnul a
ieşit îndată din apă, adică, n-a zăbovit în apă. Se spune, în adevăr, că Sfântul Ioan Botezătorul, pe
fiecare om care se boteza, îl afunda în apă până la grumaji şi-l ţinea aşa până ce toate păcatele sale
îşi mărturisea şi atunci îl lăsa pe el şi ieşea din apă. Dar Hristos, fiind fără de păcat, na zăbovit în
apă şi pentru aceasta Evanghelia zice că a ieşit îndată din apă. La aceasta a fost martor și Sfântul
Evanghelist Matei. Părinți Bisericii noastre interpretează afundarea Domnului Hristos în apele
Iordanului ca un semn al viitoarei Sale pogorâri cu sufletul la iad, după jertfa Sa de pe Cruce și
șederea Sa cu trupul în mormânt. Cufundarea Lui în apă arată călcarea puterii satanei prin moartea
și îngroparea Sa, iar ieșirea din apele Iordanului vestește Învierea Sa și înălțarea la cer a neamului
omenesc curățit de păcat.

Şi, ieşind Domnul din râu, i S-au deschis Lui cerurile, strălucind de sus o lumină în chip de fulger
şi Duhul lui Dumnezeu spre Domnul, Cel ce S-a botezat, S-a pogorât, la vedere, ca un porumbel.
Căci, precum în zilele lui Noe, micşorarea apelor a vestit-o o porumbiţă, tot aşa şi aici, micşorarea
păcatului s-a vestit cu asemănarea porumbelului. Şi Duhul Sfânt S-a arătat sub această asemănare,
fiindcă această pasăre este curată şi iubitoare de oameni şi blândă şi fără răutate şi la loc urât nu
stă. Aşa, şi Duhul Sfânt, este izvor al curăţiei, izvor adânc al iubirii de oameni, învăţător al
blândeţilor, vistier al bunătăţilor şi fuge de la cel ce se tăvăleşte în mocirla păcatului, fără de
pocăinţă. Şi, pogorându-se Duhul Sfânt, ca un porumbel, peste Iisus Hristos, s-a auzit un glas din
cer, zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit." Prima oară când se face auzită
vocea Tatălui Ceresc este în Noul Testament, şi atunci într-un dialect al limbii evreieşti. În acest
dialect vorbeşte Dumnezeu Tatăl şi spune cunoscută frază: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru
Care am binevoit. Acelaşi cuvânt este repetat şi pe Muntele Tabor, exact în aceeaşi formă, cu un
mic adaos: „pe Acesta să Îl ascultaţi. Adică să faceţi ascultare desăvârşită în tot ceea ce vă va
spune şi mai ales în ceea ce va pătimi în cele patruzeci de zile ce vor urma, căci evenimentul
Schimbării la Faţă a Mântuitorului inaugurează într-un fel perioada Sfintelor Patimi. Se mai arată
încă o dată Duhul Sfânt, Treimea întreagă, pe Tabor, când Duhul Sfânt apare în chip de lumină, o
lumină neobişnuită, Dumnezeu Tatăl, din nori, aceleaşi cuvinte spunând: „Acesta este Fiul Meu
cel iubit‖ şi Fiul strălucind în marea lumină taborică, dumnezeiasca lumină. Duhul nu a pogorât
asupra lui Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieşit din apă. Prin aceasta,
înţelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel
vechi, care este viu păcatului şi mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou
duhovniceşte, care a murit păcatului şi a înviat întru Dumnezeu.

Duhul a pogorât asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, aşa cum este
Hristos întrupat ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel.

Fericitul Ieronim spune: „Porumbelul a pogorât asupra capului lui Iisus aşa încât nimeni să nu
creadă că glasul Tatălui a fost îndreptat către Ioan şi nu către Domnul”. Această arătare în chip de
porumbel înseamnă că Duhul poate să Se înfăţişeze în oricare alt chip şi cu adevărat s-a arătat mai
târziu Apostolilor în chip de limbi de foc şi ca o suflare de vânt ce vine repede (Fapte 2, 2).

La botezul în apele Iordanului, Duhul S-a arătat în chip de porumbel blând; botezul Apostolilor a
fost cu Duhul Sfânt şi cu foc, de Rusalii, Duhul S-a înfăţişat în chip de vânt puternic şi de foc.

Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis cerul şi a descoperit oamenilor taina Treimii dumnezeieşti.
Împlinirea rânduielii dumnezeieşti de către Mântuitorul a adus venirea Sfântului Duh. în timp ce
Botezul lui Ioan era un botez al pocăinţei (Matei III, 11; Fapte XIII, 24 şi XIX, 4), adică un act de
curăţire a păcatelor, Botezul instituit de Iisus Hristos, în numele Sfintei Treimi, este botezul
Harului Dumnezeiesc, care sfinţeşte pe credincioşi prin Sfântul Duh (Marcu I, 8).

Arătarea Sfintei Treimi în timpul Botezului Domnului este descoperirea unei taine mari şi
nepătrunse de mintea omenească. Ea ni s-a descoperit pe măsura puterii noastre de a cunoaşte şi de
a crede. Astfel, din cuvintele „Fiul Meu cel iubit”, rostite de Tatăl, înţelegem că între Tatăl şi Fiul
este o iubire veşnică, iar arătarea Sfântului Duh în aceeaşi clipă mărturiseşte prezenţa aceleiaşi
iubiri atât între Tatăl şi Duhul Sfânt, cât şi între Fiul şi Duhul Sfânt. De aceea, Sfântul Ioan
Apostolul şi Evanghelistul a scris: „Dumnezeu este iubirea” (I Ioan IV, 8). Fiul ne-a descoperit că
Sfântul Duh purcede de la Tatăl (Ioan XV, 26), ceea ce însemnează că e plin de iubire ca şi Tatăl.
Iubirea lui Dumnezeu faţă de lume exprimă iubirea între persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt. Acest adevăr reiese din cuvintele Mântuitorului: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl,
aşa v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan XV, 9): „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da
vouă, ca să fie cu voi în veac Duhul Adevărului” (Ioan XIV, 16-17).

Apoi, când Domnul a împlinit în chip lămurit, în faţa lumii, legea oamenilor, primind botezul în
apele Iordanului şi această întâmplare a fost însoţită de un fenomen firesc minunat – potrivit
Predaniei – se spune că apele Iordanului şi-au oprit curgerea cea firească întorcându-se înapoi.
„Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi” (Psalm 113, 3).

Lumea a simţit aceasta şi a văzut totul prin Sfântul Ioan Botezătorul. Dar această întâmplare a fost
urmată de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos în întunecimea şi groaza ispitei satanice.
Şi după aceea, s-au arătat îngerii şi I-au purtat Lui de grijă.

În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat; că glasul Părintelui a
mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea
cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, slavă Ţie.

Dragii mei

Au trecut două mii de ani de la slăvită zi a Botezului Domnului. Dar măreţia praznicului a rămas
aceeaşi. Credincioşii se îngrijesc cu atenţie deosebită ca să aducă Aghiasmă Mare de la sfânta
slujbă din biserică şi s-o păstreze în casele lor. Cei care gustă cu credinţă din ea mult folos
sufletesc vor dobândi. Căci Aghiasma Mare se aseamănă cu apa Iordanului, pe care Iisus Domnul
a sfinţit-o cu Trupul Său. Iar Domnul Iisus Hristos este capul Sfintei Biserici şi în numele Său
slujitorii ei se roagă pentru coborârea Duhului Sfânt asupra apei ce se sfinţeşte. în chip nevăzut,
cerurile se deschid şi Sfânta Treime e de faţă. Sunt momente de adâncă cutremurare sufletească.

De aceea, să mulţumim Sfintei Treimi pentru refacerea şi înnoirea sufletelor noastre, atunci când
ne smerim şi ne rugăm ca faptele şi gândurile pe care le avem să fie tot mai bune şi mai curate.

În numele Sfintei Treimi fiecare creştin primeşte haina Botezului şi se îmbracă în Hristos
(Galateni III, 27). Taina Sfântului Botez c luminată în chip tainic de lumina cerurilor deschise şi
de prezenţa Sfintei Treimi. „Când ieşim din apa Botezului - scrie Nicolae Cabasilas - noi avem în
suflete pe Iisus şi Mântuitorul nostru... îl avem plin de mărire, curat de orice păcat şi lipsit de orice
stricăciune, aşa cum a înviat, aşa cum S-a arătat Apostolilor, pe cum era pe când S-a înălţat la cer
şi la sfârşit aşa cum va fi când se va întoarce iarăşi să ne ceară comoara ce ne-a încredinţat-o”
(Despre viaţa în Hristos, trad. Pr. Prof. Toader Bodogac, Sibiu, 1946, p. 23). E necesar să păstrăm
această comoară cât mai curată, deoarece cu ea ne vom înfăţişă înaintea dreptului Judecător.

Fie ca prăznuirea Bobotezei, când „închinarea Treimii s-a arăta”, să lumineze viaţa credincioşilor
şi să-i călăuzească pe calea credinţei, a iubirii şi a ascultării faţă de Cel „ce lumea a luminat” (I
Cor. XV, 58).