Predica la Rusalii

Predica la Rusalii
Evanghelia despre pogorarea Duhului Sfant
Ioan 7:47-53; 8:1-2 / Fapte 2:1-1
In ziua cea din urma - ziua cea mare a sarbatorii - Iisus a stat intre ei si a strigat, zicand: Daca
inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: rauri de
apa vie vor curge din pantecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca
acei ce cred in El. Caci inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit.
Deci din multime, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevarat, Acesta este Proorocul. Iar altii
ziceau: Acesta este Hristosul. Iar altii ziceau: Nu cumva din Galileea va sa vina Hristos? N-a zis,
oare, Scriptura ca Hristos va sa vina din samanta lui David si din Betleem, cetatea lui David? Si s-a
facut dezbinare in multime pentru El. Si unii dintre ei voiau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mainile
pe El. Deci slugile au venit la arhierei si farisei, si le-au zis aceia: De ce nu L-ati adus? Slugile au
raspuns: Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste Acest Om.
Si le-au raspuns deci fariseii: Nu cumva ati fost si voi amagiti? Nu cumva a crezut in El cineva
dintre capetenii sau dintre farisei? Dar multimea aceasta, care nu cunostea Legea, este blestemata!
A zis catre ei Nicodim, cel ce venise mai inainte la El, noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva
Legea noastra judeca pe om, daca nu-l asculta mai intai si nu stie ce a facut? Ei au raspuns si i-au
zis: Nu cumva si tu esti din Galileea? Cerceteaza si vezi ca din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Iar
Iisus S-a dus la Muntele Maslinilor. Dar dimineata iarasi a venit la templu, si tot poporul venea la
El; si El, sezand, ii invata.
Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut
un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat,
impartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au
inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. Si erau in Ierusalim locuitorii
iudei, barbati cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Si iscandu-se vuietul acela, s-a adunat
multimea si s-a tulburat, caci fiecare ii auzea pe ei vorbind in limba sa. Si erau uimiti toti si se
minunau, zicand: Iata, nu sunt acestia care vorbesc toti galileieni? Si cum auzim noi fiecare limba
noastra in care ne-am nascut? Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si
in Capadocia, in Pont si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in partile Libiei cea de langa
Cirene, si romanii in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi, ii auzim pe ei vorbind in limbile
noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!
Cand se seamana samanta, puterea caldurii si a luminii trebuie sa patrunda inauntru ca s-o faca
creasca.
Cand se planteaza pomul, puterea vantului trebuie sa vina ca sa-l faca puternic si sa-si intareasca
radacina.
Cand gospodarul isi construieste casa, el cauta puterea rugaciunii, ca sa-i sfinteasca casa.
Domnul nostru Iisus Hristos a semanat samanta de cel mai mare pret in campul lumii acesteia.
Trebuia sa vina puterea Sfantului Duh, ca sa-i dea caldura si lumina, si sa o faca sa creasca.
Dumnezeu Fiul a semanat Pomul Vietii in campurile deserte si necultivate ale mortii. Trebuia ca
vartejul puternic al Duhului sa respire in el, ca sa intemeieze Pomul Vietii.
Intelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea vesniciei se facuse salasuri de suflete alese ale oamenilor.
Puterea si intelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia sa pogoare in acest salas si sa-l sfinteasca.
Mirele Dumnezeiesc Isi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, si Duhul bucuriei vesnice
trebuia sa pogoare ca sa uneasca cerul si pamantul cu un inel, si sa invesmanteze Mireasa in haina
de nunta.
Toate urmau sa se intample asa cum au fost proorocite. Duhul Sfant a fost fagaduit si Duhul Sfant a
venit. Cine putea sa fagaduiasca venirea pe pamant a Duhului Atotputernic afara numai de Cel care
stia ca Duhul va face ascultare si va veni? Si cui va putea sa dea asemenea ascultare grabnica daca
nu Celui Unuia fata de care El are iubire desavarsita?

1
O, cat de desavarsita este iubirea binevoitoare, ca sa arate ascultare desavarsita! Aceasta iubire
desavarsita nu se poate arata desavarsit in nici un alt chip decat numai in ascultare desavarsita.
Iubirea este cu grija mare in toata vremea si in tot ceasul, si cu dorinta si graba de a asculta pe cel
iubit. Si din ascultare desavarsita vine, ca un izvor de lapte si miere, bucurie desavarsita, care face
iubirea un lucru frumos.
Tatal are iubire desavarsita pentru Fiul si Duhul Sfant; Fiul are iubire desavarsita pentru Tatal si
pentru Duhul; si Duhul are iubire desavarsita pentru Tatal si pentru Fiul. Datorita acestei iubiri
desavarsite, Tatal este Slujitorul grabnic al Fiului si al Duhului, tot asa cum este Fiul fata de Tatal si
de Duhul, si Duhul fata de Tatal si de Fiul. Iubirea desavarsita Il face pe Tatal slujitor desavarsit al
Fiului si al Duhului; asa cum face Fiul Tatalui si Duhului, si Duhul Tatalui si Fiului. Precum nici un
fel de iubire din lumea zidita nu se poate asemana cu iubirea impartasita de catre fiecare dintre
Persoanele Dumnezeiesti, tot asa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultarii lor, Una de
Cealalta Persoana.
"Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savarsit" (Ioan 17:4); "Faca-se voia Ta" (Matei 6:10). Nu
arata aceste cuvinte ascultarea desavarsita a Fiului fata de Tatal?
"Parinte ... Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti" (Ioan 11:41-42), a spus Domnul cand l-a inviat pe
Lazar; si mai tarziu, El a strigat cu un prilej oarecare: "Parinte, preaslaveste-Ti numele!" Atunci a
venit glas din cer: "Si L-am preaslavit si iarasi Il voi preaslavi" (Ioan 12:28). Nu arata toate astea
ascultarea desavarsita a Tatalui fata de Fiul?
"Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua, ca sa fie cu voi in veac" (Ioan 14:16); "Iar
cand va veni Mangaietorul, ... Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine" (15:26). Si
intr-adevar, in a cincizecea zi dupa Inviere, Mangaietorul, Duhul adevarului, S-a pogorat peste cei
carora El le fagaduise. Nu arata aceasta, ascultare desavarsita fata de Fiul?
Porunca mantuitoare pe care Apostolul Pavel o randuieste tuturor credinciosilor: "in cinste, unii
altora dati-va intaietate" (Romani 12:10), se savarseste intru desavarsirea ei intre Persoanele Sfintei
Treimi. Fiecare Persoana Se sarguieste sa dea cinste mai mare celorlalte doua decat Siesi; asa cum
fiecare doreste, prin ascultare, sa Se faca pe Sine mai mic decat celelalte doua. Si daca nu s-ar arata
aceasta nazuinta dulce si sfanta prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiasti cinstind pe
celelalte doua si micsorandu-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemarginita pe care o are
fiecare Persoana fata de celelalte doua, atunci Dumnezeirea Treimica ar ajunge o Persoana fara
identitate.
Deci, din iubirea nemarginita pe care Duhul Sfant o are pentru Fiul, Duhul S-a grabit sa pogoare la
vremea potrivita peste Apostoli. Fiul stia cu siguranta ca Sfantul Duh Il va asculta pe El, si de aceea
El a facut fagaduinta sigura de pogorare a Duhului peste Apostoli. "Voi insa sedeti in cetate, pana
ce va veti imbraca cu putere de sus" (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Sai. Sa nu
intrebati cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai inainte ca aceasta putere de sus, Duhul
Sfant, voia sa Se pogoare peste ucenicii Sai. Domnul nu numai ca stia de mai inainte aceasta, dar El
stie toate celelalte care urmeaza sa se intample pana la sfarsitul veacurilor si dupa acest sfarsit. Dar
daca patrunzi mai adanc cu osebire in launtrul acestei intamplari, veti vedea ca aceasta cunoastere
mai dinainte si proorocire a Domnului despre pogorarea Duhului Sfant este o cunoastere mai
dinainte si o proorocire numai in masura in care se refera la fapta din afara a acelei pogorari: nu se
refera la acceptarea si vointa Duhului de a face Voia Fiului, si de a Se pogori. Caci inainte de a
vorbi Domnul de pogorarea Duhului, El deja avea invoirea grabnica si de buna voie a Duhului la
aceasta. De fapt, Duhul Sfant vorbise prin Domnul despre pogorarea Sa. Caci nu se spune in
Evanghelie ca Iisus era plin de Duh Sfant (Luca 4:1)? Iar in Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos
nu a adeverit ca se implinise in El proorocia lui Isaia: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru
care M-a uns sa binevestesc saracilor" (Luca 4:18)? Iata ca este lamurit ca Fiul se afla in unime
nedespartita cu Duhul Sfant si cu Tatal, in impartasire desavarsita de iubire, ascultare si bucurie.
Ungerea cu mir de catre Duhul dovedeste prezenta reala si vie a Duhului intr-o persoana. Atunci, de
unde putea Cel Uns cu Mir sa spuna ceva despre Duhul Insusi, si Duhul sa nu stie; sau sa
fagaduiasca impreuna lucrare cu acest Duh, si Duhul sa nu fie de acord dinainte? Evanghelia de
astazi arata si faptul ca Duhul Sfant se afla in Domnul Iisus, precum si faptul ca El se afla in
impartasire desavarsita cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvant, fiecare lucrare si fiecare
fagaduinta a Domnului.

2
Iar in ziua cea din urma - ziua cea mare a sarbatorii - Iisus a stat intre ei si a strigat zicand: Daca
inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Aceasta sarbatoare este Sarbatoarea Cortului, care se
sarbatoreste toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul calatoriei iudeilor prin
pustiu. Aceasta sarbatoare era sarbatorita in luna a saptea potrivit socotelii iudaice, corespunzator
lunii noastre septembrie, si era sarbatoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a
sarbatorit vreme de sapte zile, si ultima zi trebuie sa fi fost cu totul mareata, fiind numita "mare".
"Daca inseteaza cineva", a strigat Domnul, "sa vina la Mine si sa bea". In Ierusalimul cel desert, era
greu sa gasesti apa pentru multimile de oameni obisnuiti. Sacagiii carau apa de la fantana
Siloamului de la care gospodarii luau apa in vasele lor. Ce L-a indemnat pe Domnul sa vorbeasca
despre sete si apa? Probabil ca oamenii se plangeau de sete; probabil ca El Se uita la sacagiii care
carau cu mare osteneala cobilitele lor grele cu apa din dealul Siloamului pana pe dealul Moriah,
unde se afla Templul; sau probabil situatia ca era ziua cea din urma, si Domnul a vrut sa foloseasca
timpul ca sa aduca ideea setei duhovnicesti oamenilor cu inimi invartosate, si ca sa le dea lor
bautura duhovniceasca. Domnul spusese femeii samarinence: "Dar cel ce va bea din apa pe care i-o
voi da Eu nu va inseta in veac" (Ioan 4:14). Si El Se gandeste acum la aceeasi apa datatoare de
viata, duhovniceasca, intrucat El cheama pe fiecare om insetat: "sa vina la Mine si sa bea!"
"Cel care crede in Mine, precum a zis Scriptura, rauri de apa vie vor curge din pantecele lui." (Iar
aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred in El. Caci inca nu era (dat)
Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit.) Mai presus de toate Domnul arata nevoia credintei
in El. El a fagaduit rasplata numai celor care au o credinta in El, si asta inseamna numai precum a
scris Scriptura. Oamenii nu vor crede in El ca intr-unul dintre prooroci; caci iata, toti proorocii au
proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezatorul. Ilie si Ioan
Botezatorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu si inaintemergatori ai Domnului. Sfanta
Scriptura vorbeste despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, nascut din Tatal din vesnicie si din Preasfanta
Fecioara Maria in vremelnicie. Cand Apostolul Petru a marturisit o asemenea credinta in El,
spunand: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Matei 16:16), El a laudat asemenea
credinta. Cand carmuitorii si carturarii au incercat sa-L puna pe El in incurcatura prin felurite
intrebari fara limpezime, El i-a pus pe ei in incurcatura si le-a povestit citand din Sfanta Scriptura ca
Mesia cel asteptat nu era numai Fiul lui David ci si Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45). Voia lui
este sa se creada in El ca in cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte
descoperiri au fost inlaturate, de la prima la ultima. In afara de El, credinta este desarta, nadejdea
este desarta si iubirea este fara de folos. Dar credinta adevarata in El duce la mantuire - fapt ce
poate fi adeverit de catre cei care au credinta adevarata. Cum se poate intari aceasta? Din trupurile
lor rauri de apa vie vor curge. Prin "apa vie" se intelege aici Duhul Sfant, dupa cum explica
Evanghelistul: Aceasta a zis-o despre Duhul. Deci, cel care crede in Fiul lui Dumnezeu va primi
Duhul lui Dumnezeu, care va veni sa se salasluiasca in el, si raul duhovnicesc, de viata datator va
curge din trupul lui. Dar de ce din pantecele (trupul) lui? Pentru ca trupul este salasul Duhului
Sfant, in sfinti, dupa cum spune Apostolul: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului
Sfant, Care este in voi" (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbeste credinciosilor, peste
care Duhul Sfant Se pogorase deja prin credinta in Fiul lui Dumnezeu. Prin "trup" in sens mai
restrans, se intelege inima omului ca centru al vietii, atat trupesti cat si duhovnicesti. "Fiul meu",
spune inteleptul imparat, "pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata" (Pilde
4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: "Inima curata zideste intru mine,
Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele" (Psalm 50:11). Si iarasi spune
Apostolul Pavel: "A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile voastre" (Galateni 4:6). Si
astfel din inima, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfant, curge curent de viata datator prin omul,
in tot intregul lui, atat trupeste cat si duhovniceste. Urmeaza de aici faptul ca trupul credinciosului
se va face o arma pentru duhul omului, si duhul omului o arma pentru Duhul Sfant. Omul intreg va
fi curatit, luminat, intarit si va fi facut fara de moarte prin acesti curenti ai Duhului, asa incat toate
gandurile sale, intreaga iubire si lucrare se vor indrepta catre viata vesnica. Curentul vietii sale va
curge in vesnicie, si acela al vesniciei in viata sa.
Dar la vremea cand Domnul Iisus spunea aceasta, inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu
fusese preaslavit. Adica: Duhul Sfant inca nu fusese dat credinciosilor, cu toate ca El era cu Iisus.
Duhul Sfant inca nu-Si incepuse lucrarea Sa in lume, intru toata plinatatea Sa si intru toata puterea

3
Sa. Caci Domnul Iisus inca nu fusese preaslavit: jertfa Lui pentru omenire inca nu se sfarsise, si
lucrarea Lui ca Mantuitor al oamenilor inca nu se sfarsise. In randuiala mantuirii omului, Tatal este
pe deplin lucrator in lume cand El Isi trimite Fiul pentru lucrarea mantuirii oamenilor; Fiul este pe
deplin lucrator in savarsirea mantuirii ca Om-Dumnezeu, si Duhul Sfant este pe deplin lucrator in
intemeierea, sfintirea si continuarea lucrarii Fiului. Dar aceasta nu inseamna ca, atunci cand Tatal
este lucrator, Fiul si Duhul nu sunt; ca atunci cand Fiul este lucrator, Tatal si Duhul nu sunt; si
atunci cand Duhul este lucrator, Tatal si Fiul nu sunt. In vreme ce Fiul se afla in toata plinatatea
lucrarii Sale pe pamant, Tatal si Duhul erau impreuna lucratori cu El, asa cum se vede la Botezul
din apa Iordanului, si asa cum spunea Domnul Insusi: "Tatal Meu lucreaza ... si Eu lucrez" (Ioan
5:17). Tatal si Fiul lucreaza impreuna si in acelasi timp. Duhul Sfant face la fel, asa cum se vede din
fagaduinta Domnului Iisus ca El va trimite Duhul, Mangaietorul ucenicilor Sai, si ca El Insusi va
ramane cu ei "in toata vremea pana la sfarsitul lumii". Dumnezeirea Treimica este deofiinta si
nedespartita dar, in raport cu lumea zidita, Dumnezeirea Isi savarseste lucrarea Sa uneori in chip
mai remarcabil printr-o Ipostaza Dumnezeiasca si alteori printr-o alta. Deci, atunci cand Domnul
Iisus a fagaduit pogorarea Duhului Sfant peste Apostoli, Duhul Sfant se afla in El, asa incat se poate
spune ca fagaduinta a venit atat de la Duhul Sfant cat si de la Fiul.
Sa vedem acum in ce chip s-a implinit aceasta fagaduinta, si cum a avut loc pogorarea Duhului
Sfant, caruia Ii inchinam noi astazi aceasta sarbatoare sfanta.
Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. La porunca Domnului lor,
Apostolii au ramas in Ierusalim, si au asteptat putere de sus care sa le spuna ce vor urma sa faca. Ei
erau uniti in suflet si in rugaciune, toti ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul in care este
multumit sufletul ii deosebeste sau ii face pe oameni asemanatori; si multumirea sufletelor tuturor
Apostolilor la vremea aceea era una si aceeasi lucrare; sufletele lor erau pline de lauda a lui
Dumnezeu pentru toate cele ce se intamplasera, si cu asteptarea celor ce urmau sa se intample.
Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata
casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au
umplut toti de Duhul Sfant. Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor ingeresti? Nu este
vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de
pe pamant, ci din cer; nu din vanturile pamantesti ci de la puterile ceresti. Acest zgomot arata
pogorarea Imparatului ceresc, Sfantul Duh Mangaietorul. Duhul nu este foc, dupa cum nici
porumbel nu este. El S-a aratat la Iordan in chip de porumbel, si acum Se arata ca un foc; in primul
caz pentru a semnifica intreaga intelepciune si curatia Domnului Iisus, peste care S-a pogorat, si aici
pentru a semnifica putere ca de foc, caldura si lumina: o putere care arde pacatul, o caldura care
aprinde inima si o lumina care lumineaza mintea. Duhul nu are trup, si nu primeste nici un fel de
trup, ci Se arata, potrivit trebuintei, in chip materialnic, care simbolizeaza cel mai bine sensul
momentului. De ce, in aceasta imprejurare, Duhul Sfant S-a descoperitt in chipul limbilor de foc,
astfel ca s-a asezat cate o limba de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lamurit din ceea ce
urmeaza:
Si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. Iata cum se lamureste
faptul ca Duhul S-a descoperit in limbi ca de foc. Prima Sa lucrare a fost sa dea Apostolilor putere
de a vorbi in limbi. De aici este limpede faptul ca, de la intemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia
mantuirii se adresa tuturor popoarelor pamantului, asa cum a aratat lamurit Domnul dupa Invierea
Sa, poruncind ucenicilor Sai: "Mergand, invatati toate neamurile" (Matei 28:19). Pentru ca iudeii,
poporul ales, Il prigonise pe Domnul si Il rastignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Insusi a facut o
noua alegere dintre toate popoarele de pe pamant, zidind un nou popor ales, nu care sa aiba o
singura limba ci un singur duh, un popor sfant, Biserica lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Apostolii lui
Hristos sa fi mers sa invete toate neamurile daca nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acesti misionari
ai Evangheliei, au folosit la inceputul misiunii lor prima putere, aceea de a intelege si vorbi in limbi
straine. Ca oameni simpli, ei cunosteau numai limba aramaica, limba lor materna, si nici o alta
limba. Daca acestia ar fi invatat multe alte limbi in chip obisnuit, cand le-ar fi invatat? Nu le-ar fi
trebuit viata intreaga ca sa invete atat de multe limbi cate i-a invatat pe ei intr-o clipa Duhul Sfant?
Caci iata cat de multe popoare diferite erau atunci adunate in Ierusalim: Parti si mezi si elamiti si cei
ce locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si in Capadocia, in Pont si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in
Egipt si in partile Libiei cea de langa Cirene, si romanii in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi!

4
Ii auzim pe ei vorbind in limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Si toti erau
uimiti si nu se dumireau. Vedeau inaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simpla, cu cautatura
simpla si cu haine simple, si fiecare Il auzea pe Dumnezeu slavit in limba sa! Cum puteau sa nu se
minuneze? Cum puteau sa nu fie uimiti? Unii dintre ei, nestiind cum sa desluseasca ceea ce se
intampla, au inceput sa spuna ca Apostolii erau beti. Dar, asa cum se intampla adesea, oamenii
cinstiti par beti celor beti, si oamenii cu gandire dreapta par nebuni celor nebuni. Legati de pamant
si beti cu de-ale pamantului - cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fusesera umpluti de Duh
Sfant, si care, ca purtatori de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul sa spuna? Oamenilor obisnuiti
nu le plac surprizele, si atunci cand vin surprizele acestia le intampina fie cu manie fie cu batjocura.
Dar Duhul Sfant nu este ca omul cel razboinic, care da buzna in casa altui om. El intra in casa a
carei usa se deschide de bunavoie, si acolo unde El este asteptat ca Oaspete drag si indelung
asteptat. Apostolii L-au asteptat cu mult dor, si Acesta S-a pogorat peste ei si Si-a facut salas in ei.
El nu S-a pogorat peste ei cu racnet de amenintare, ci cu strigat de bucurie.
O, fratii mei, cat Se bucura de tare Duhul Sfant, cu bucurie de negrait prin cuvant, cand afla suflete
curate care sunt deschise Lui si ard de dorul Lui! Cu strigat de bucurie, El Se salasluieste in ei si le
da lor darurile Lui cele bogate. El intra in ei ca un foc, ca sa arda de tot ultimele ramasite ale
semintei pacatului; pentru ca lumina sa-i lumineze pe ei cu lumina cea cereasca care nu apune
niciodata; pentru ca fierbinteala sa-i incalzeasca pe ei cu caldura sfanta a iubirii, cu care se incalzesc
cetele ingerilor in Imparatia lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune: "Precum lampa, desi
este plina cu ulei si are fitil, ramane in intuneric daca nu este aprinsa cu foc, tot asa si sufletul este
stins si intunecat pana cand este atins de lumina si de harul Duhului Sfant" (Tratate mistice 59). El a
dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintai dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuinta
la vremea aceea. Dar mai tarziu, tot ca raspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat in ei
si alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul intelepciunii, darul vorbirii, darul
indurarii, darul pacii launtrice, darul statorniciei in credinta si in nadejde, darul iubirii de Dumnezeu
si de aproapele. Duhul Sfant a dat aceste daruri cu imbelsugare si cu bucurie mare, nu numai
Apostolilor ci si urmasilor lor si tuturor sfintilor din Biserica lui Hristos pana in ziua de astazi, toate
astea dupa nevoia si curatia oamenilor. Prin lucrarile Sale pe pamant, Domnul Iisus a adus bucurie
mare atat Tatalui cat si Duhului Sfant. De la primele zile ale vietuirii lui Adam in Rai, Duhul Sfant
nu mai cunoscuse aceasta bucurie pe care a simtit-o in ziua Cincizecimii, cand Dumnezeu Fiul a
facut pentru Acesta prilejul de a fi lucrator printre oameni in toata plinatatea puterii Sale. Cu
adevarat, El era lucrator in toata vremea si in tot ceasul asupra oamenilor, care erau incatusati de
pacat de la caderea lui Adam in pacat pana la Invierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci
stavilita si stingherita de pacatele oamenilor. El urma o cale stramta printre oameni, turnand ulei din
destul in lampa vietii pentru ca acesta sa nu se ispraveasca cu totul. El a lucrat si prin legile firii, si
prin legile oamenilor, prin prooroci si imparati, prin artisti si intelepti - in masura in care puteau, si
voiau, ca sa se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cadeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui
Dumnezeu in tarana pamantului, aceasta era din caldura cu care El inflacara inimile oamenilor.
Oricand un om intelept avea o strafulgerare a cunoasterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fara de
Moarte, aceasta era scanteia Lui in sufletul omului. Oricand un artist canta, ori cioplea ori picta,
vreo alegorie a vietii care, in vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca sa vada adevarul
Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui datatoare de viata. Ori de cate ori omul
care este cu adevarat demn, cu credinta in Dumnezeu si jertfelnic, a aparat dreptatea si adevarul
prigonit, acolo El a turnat puterea Sa in inima omului. Dar aceasta se intampla fara insufletire ori
bucurie mare. Acestea fusesera numai faramituri aruncate intemnitatilor celor flamanzi. Cu toate
acestea, atunci cand Domnul Iisus a nimicit iadul pacatului si al mortii, si a adus pe cei doisprezece
Apostoli ai Sai inaintea Duhului Sfant ca doisprezece slujitori minunati, imparatesti, atunci
Dumnezeu Duhul, cu un strigat de bucurie si in plinatatea puterii Sale, Si-a facut salas in ei. Duhul
Sfant, care era inca mahnit de pacatul lui Adam, a inceput inca o data lucrarea Lui nestramtorata a
puterii si insufletirii intre oameni.
Pentru o mai buna intelegere, va poate ajuta aceasta asemanare: soarele straluceste iarna si
primavara, dar lumina si caldura lui nu poate face sa creasca nimic prin zapada iernii. Cu toate
acestea, acelasi soare, care trimite aceeasi caldura si lumina, face sa incolteasca si sa creasca toate
semintele semanate. Oamenii de stiinta ne spun ca partea pamantului, acolo unde este iarna, se

5
indeparteaza de soare, ca zonele acoperite cu zapada sunt asezate mai departe de soare, si ca acestea
primesc lumina soarelui in plan inclinat, si razele nu ajung nemijlocit. Primavara, acea parte a
pamantului se intoarce inspre soare, zonele acoperite cu zapada se apropie de soare, si lumina si
caldura soarelui ajung ca raze directe. De la Adam pana la Hristos, sufletele oamenilor erau ca
pamantul iarna. Duhul Sfant dadea lumina si caldura dar, din pricina rasucirii pacatoase a sufletului
omului, si a indepartarii lui de Dumnezeu, acesta a ramas inghetat, si nici un fel de roada nu putea
inmuguri si creste din acesta. Domnul Iisus a indreptat sufletul omului si l-a adus aproape de
Dumnezeu, a curatit gheata si zapada de pe el, l-a arat si a semanat in el samanta sfanta. Si atunci
Duhul Sfant a inceput, precum soarele primavara, sa nasca si sa puna in priveliste, prin puterea Lui,
roade dulci si minunate in campul sufletului omenesc. Iarna nu poate niciodata sa faca minunile cu
care primavara impodobeste pamantul. Si in acelasi chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfant,
vietuind cu sufletele pacalite de gheata si zapada inselarii de sine, nu pot crede niciodata darurile
minunate cu care Duhul Sfant impodobeste pe cei care se apropie de El, si se aseaza sub razele
nemijlocite ale luminii si caldurii Lui Dumnezeiesti. Cum ar putea un eschimos, care s-a nascut si a
trait toata viata in gheata si zapada, sa creada calatorul din pamanturile sudice, cand acesta ii
vorbeste despre copaci si pomi in floare, si pajisti acoperite cu flori multicolore, si despre coline
verzi?
Tot la fel nici oamenii dintr-o tara indepartata de Dumnezeu, inghetata si intunecata de pacat, nu-i
credeau pe Apostoli atunci cand acestia incepeau sa anunte vestile de bucurie despre Dumnezeul
Cel viu din cer: despre Tatal care cheama la El pe toti cei care vor sa se numeasca fiii Lui; despre
Fiul lui Dumnezeu, care a venit in lume ca om, a trait printre oameni, a suferit pentru oameni, a
inviat din morti intru putere si S-a inaltat intru slava; despre Duhul Sfant, care S-a pogorat peste ei,
si le-a dat lor daruri ceresti; despre tara plina de lumina, fara de moarte, din cer, de care ne desparte
numai pacatul; despre curatia vietii care este cautata la noi pentru ca sa ne putem intoarce in tara
noastra cea cereasca si sa ne facem insotitori si frati ai ingerilor in viata vesnica. Unii credeau in
aceste vesti pline de bucurie; altii nu. De la sfintii Apostoli au curs rauri de apa vie prin toata lumea.
Unii s-au apropiat si au baut din destul din aceasta apa vie; altii nu au baut. Apostolii umblau printre
oameni ca niste dumnezei, facand minuni, alinand fiecare intristare si tamaduind fiecare slabiciune,
propovaduind pocainta si iertarea de pacate. Unii i-au primit cu bucurie, dar altii i-au prigonit cu
manie si batjocura. Cei care i-au primit au simtit impartasirea lor cu Duhul Sfant, si lucrarea Lui in
ei. Si asa Poporul Sfant sporea ca numar, si Biserica lui Dumnezeu se latea si se intemeia in lume.
Asadar samanta a incoltit si a dat roada. Asadar casa adevarului, a carei piatra de temelie era
Domnul Iisus, a fost sfintita de catre Duhul Sfant, si s-a intins in toate cele patru colturi ale
pamantului, turnurile sale ajungand pana la cele mai mari inaltimi ale cerului.
Sarbatorind astazi Praznicul Sfantului Duh, care, din iubire nesfarsita pentru Dumnezeu Fiul, cu
bucurie si ascultare nesfarsita, dorea sa coboare pe pamant si sa ia in mainile Sale atotputernice
lucrarea mantuirii omului, sa pomenim in laude de inaltare pe Preasfanta Fecioara Maria, peste care
Duhul Sfant S-a pogorat mai devreme decat S-a pogorat peste Apostoli. Duhul S-a pogorat peste
Apostoli ca Biserica, ca si impartasirea de un singur gand, a sfintilor, in vreme ce Duhul S-a pogorat
peste Maica Domnului ca prea-aleasa. "Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui
Preainalt te va umbri" (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfanta Fecioara. Si ea, prin
puterea Duhului Sfant, a dat nastere Rodului Celui Preaslavit, mireasma caruia strabate cerul si
pamantul, si prin care toti credinciosii sunt hraniti de la primul pana la ultimul. O, Preasfanta si
Preacurata Maica Domnului, tu, zorii si leaganul mantuirii noastre, chipul nostru de smerenie si
ascultare, ocrotitoarea si mijlocitoarea noastra inaintea tronului lui Dumnezeu, roaga-te neincetat
pentru noi, dimpreuna cu sfintii Apostoli!
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, vino peste noi, si Te salasluieste intru noi, si
vietuieste intru noi ca putere, lumina si caldura, ca viata a noastra si bucurie a noastra! Curateste-ne
pe noi de toata intinaciunea, si Bunule, mantuieste sufletele noastre! Umple inimile noastre de
bucurie si gurile noastre de laude, ca sa Te slavim dimpreuna cu Tatal si cu Fiul - Treimea cea
deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

6
PREDICA LA POGORAREA DUHULUI SFANT - Duminica Rusaliilor
Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua ca sa fie. cu voi in veac, Duhul
Adevarului, pe care lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L
cunoaste; voi il cunoasteti, ca ramane la voi si in voi va fi! (Ioan XIV, 16-17)

Frati crestini,

In Duminica Rusaliilor sarbatorim minunea Pogorarii Duhului Sfant peste apostolii

Domnului si ziua intemeierii Bisericii crestine. Avem asadar un praznic de o indoita si
covarsitoare insemnatate. Mantuitorul Iisus Hristos, inainte de rastignire, si-a mangaiat ucenicii intristati
prin fagaduinta Duhului Sfant, Mangaietorul lumii. Iata ca aceasta minune s-a implinit in aceasta zi.
In timpul cand Domnul Hristos umbla pe pamant, lucrarea Lui era limitata la cateva sute sau mii de
oameni, care puteau sa-L intalneasca, sa-L vada, sau sa-L atinga. Dar prin puterea Duhului Sfant, care s-
a revarsat in Duminica Rusaliilor, bogatia Harului Sau nu va mai cunoaste limite. De altfel, Iisus a spus
ucenicilor Sai, ca si samarinencii: „Cine crede in Mine, va face si el lucrarile pe care Eu le fac, ba inca va
face altele si mai mari decat acestea, pentru ca Eu ma duc la Tatal.” (Ioan XIV, 12) - „Oricine va bea din
apa pe care Eu o dau, se va preface in el, intr-un izvor de apa care va tasni in viata vesnica.” (Ioan IV,
14).
Duhul Sfant este Vistierul bunatatilor, Sfintitorul si Mangaietorul tuturor inimilor. Toate bisericile sunt
casele Duhului Sfant; toate slujbele bisericesti sunt lucrarile Duhului Sfant, de aceea spune un sfant
parinte ca fara Duhul Sfant nu este nici Biserica, nici preot, nici predica, nici slujba, nici taine. De aceea
ca sa pufem intra in Imparatia, divina, trebuie sa primim darurile si binecuvantarile Imparatului nostru
Hristos.
Pentru a primi mostenirea minunata pe care ne-a promis-o, a trebuit ca tot El, Dumnezeul iubirii sa faca
primul pas, venind inca o data sub alta forma si sa aseze Imparatia lui Hristos in inimile credinciosilor.
Altfel lucrarea lui Hristos ar fi fost inutila si zadarnica, iar Iisus ar fi fost un rege fara supusi, un domn
fara credinciosi, un comandant fara trupe, un Dumnezeu pe care nimeni nu L-ar fi cunoscut si marturisit.
Tocmai aici intervine lucrarea Duhului Sfant, Hristos realizand la Rusalii promisiunea facuta ucenicilor de
a nu-i lasa orfani. Duhul Sfant cel purces de la Tatal, inlocuieste pe Iisus cel pamantesc si prin El, Iisus
impreuna cu Tatal isi face locuinta in noi. De aceea Hristos nu mai este un personaj istoric de la care sa
ne ramana doar amintirea, ci El este prezent langa noi si in noi in tot locul si-n tot timpul. Putem fi foarte
impresionati si cuceriti de acest Iisus al istoriei si sa-L consideram cel mai perfect dintre oameni, un
adevarat model. Dar la ce serveste oare cunoasterea istorica a faptelor si unde duce aceasta admiratie
pentru Iisus, cat timp nu rasuna vocea care spune ca Hristos iti apartine tie la propriu — si aceasta voce
este strigarea Duhului Sfant.
Pentru a combate necredinta noastra, Dumnezeu a venit El insusi si a pus in noi unicul Sau
supraveghetor, Duhul Adevarului, care proclama cu autoritate divina cuvantul de iertare, de har si viata
adevarata, intorcandu-ne la adevaratul nostru destin de copii ai Tatalui ceresc. El, Mangaietorul, ne este
calauza sufleteasca permanenta si ne duce la pasunile verzi ale Cuvantului biblic, dandu-ne de baut apele
pacii crestine. Prin apa aceasta vie si prin dragostea Sa, ne fortificam si ne mentinem pe calea Sfintei
Treimi.
Nimeni nu poseda Duhul Sfant in mod perfect si in toata bogatia lui oricat ar fi el de luminat, din cauza
omului vechi, care se opune intotdeauna la actiunea purificatoare a Duhului Sfant. E cazul sa ne intrebam
cu neliniste si tristete, pentru ce in fata acestor comori de viata ramanem adeseori asa de reci, asa de
putin credinciosi si lipsiti de dorinta de a fi patrunsi de noile lumini arzatoare ale Duhului Sfant?!
Motivul este acela, ca omul vechi n-a murit inca in noi, sau il inviem de-atatea ori prin patimile cele
lumesti si dracesti. Omul plin de neincredere si dusmanie este intr-un confiict permanent cu Domnul
cerurilor si al pamantului. Conflictele sunt numeroase; Sfanta Scriptura este plina de ele. Nu numai
poruncile si avertismentele lui Dumnezeu il supara pe om si trezesc in el un fel de pizma surda si
impotrivire indaratnica, dar chiar si promisiunile si cuvintele Sale de indurare. Toate acestea ne fac sa ne
miram, dupa cum zice profetul Maleahi la cap. II, v. 17: „Voi obositi pe Domnul cu vorbele voastre si mai
ziceti: ?Cum il obosim?? — Cand ziceti: ?Cel ce face rau este bun inaintea Domnului si de unii ca acestia
are El placere!? — sau: ?Unde este Dumnezeul dreptatii?? Si mai departe: ?Ce am spus impotriva ta?? si
mai ziceti: ?Este truda zadarnica sa slujim de Dumnezeu si ce castig vom avea din paza poruncilor Sale si
ca umblam tristi inaintea Domnului Savaot?? Dar iata ca acum noi fericim pe cei mandri si propasesc cei
ce savarsesc faradelegi, ba chiar si pun la incercare pe Domnul si ei scapa!”
Iata deci rautatea oamenilor impotriva lui Dumnezeu, luand forma cea mai teribila in procesul de
condamnare al lui Iisus, fiindca dupa ce L-au facut sa sufere ingrozitor chinuri de neinchipuit, dupa ce L-
au rastignit pe Cruce, acesti judecatori nedrepti pleaca cu constiinta impacata, parasesc calvarul cu inima
linistita, mergand sa praznuiasca Pastele in familie, sa multumeasca lui Dumnezeu ca I-a ales tocmai pe
ei ca sa scape orasul sfant si tara de un astfel de dusman, adica de Iisus. Nu stiau nenorocitii ca Iisus se
lasase condamnat, suportase totul ca in zorii celei de a treia zile sa invieze, izbavindu-ne de moartea cea
vesnica.
Dumnezeu a nimicit hotararea oamenilor, punand in fata lumii Invierea Fiului Sau, care venise pe pamant
si care purta imaginea Tatalui ceresc. Adevarul a iesit la lumina clar, ca Iisus a fost martor al adevarului

7
printre oameni. Rastignitorii Iui Iisus au urmarit intotdeauna pe sustinatorii adevarului, de aceea si astazi
se gasesc destui necredinciosi care vorbesc contra credintei si nu gasesc nici un bine in toata invatatura
adusa de Mantuitorul.
„Voi ati omorat bucuria de a trai" — zicea cineva de curand pe cand iesea de la slujba din biserica. Si
omul nostru continua: „De cand a venit Iisus pe pamant si de cand se predica doctrina Lui, s-a terminat
cu celelalte religii ale ratacitilor, care ingaduiau poftele si placerile trupesti. Au luat sfarsit petrecerile fara
frau, a luat sfarsit cultul frumusetii, a luat sfarsit traiul dulce de nepasare. Voi a-ti inaltat un mort si
testamentul Lui il repetati fara sfarsit, care ne ordona sa ne lepadam de noi si sa purtam crucea. Sa uram
tata si mama si sa ne pierdem viata.
In acest mic tablou gasim doar o mica lumina, aceea a unei vieti vesnice. Dar in asteptarea acestui viitor
pe care nimeni nu-l cunoaste, voi tarati omul, il faceti mai rau decat este, de aceea prin propovaduirea
voastra si aratarea pacatelor din lege ati creat un om trist, ursuz, coplesit de toata mizeria lumii, caci voi
ii tineti stransi in corsetul stramt al doctrinei crestine. Ei sunt intemnitati in atmosfera inabusitoare a
credintei crestine. Cu crucea voastra si cu pacatul vostru ati omorat si alungat din lume bucuria de a
trai."
Asa a zis acest necredincios si ca el zic multi in diferite feluri, ponegrind si insultand pe adevaratii crestini
care sustin adevarul propovaduit de Mantuitorul Iisus si in continuare de Duhul Sfant prin apostolii Sai.
Unii ne dusmanesc din nestiinta, altii din necredinta, din rautate. Noi le raspundem clar si lamurit ca
Dumnezeul nostru nu este o fiinta pasiva intr-un cer indepartat. El creeaza mereu, vorbeste, dirijeaza,
intervine, pedepseste si salveaza. Omul insa a pierdut prospetimea vederii, sub influenta teoriilor
mecanice. Acest om a devenit atat de pasiv caci a uitat ca este un calator pe acest pamant si umbra
mortii il urmareste permanent ca sa-l faca tarana.
Toate minunile lui Iisus Hristos dovedesc puternicul curent de viata prin care Duhul Sfant emana din
Iisus. Viata omului nu are sens decat in vederea dobandirii Duhului Sfant. Duhul Sfant sadeste in noi
credinta, nadejdea si dragostea. Cand Iisus a aparut pe pamant, El a tras prin lume o dara de viata. La
cuvintele Lui care se revarsau prin puterea Duhului Sfant, paraliticii se ridicau in picioare, demonii erau
alungati, orbii capatau vedere, mortii inviau, iar corpurile indurerate si desflgurate isi regaseau sanatatea
si frumusetea.
O revarsare mangaietoare a Duhului vietii venea peste toti cei care recunosteau si vedeau in Iisus pe Fiul
lui Dumnezeu. Dar a facut si mai mult acest Duh de dragoste si de viata, organizand in asa fel viata
omului incat s-o pastreze in mijlocul amenintarilor inspaimantatoare pe care umbra mortii le facuse sa
apese asupra ei. El a avut grija cu indurerare infinita de aceasta viata pe care omul si-a faurit-o si pe
care haosul demonic risca sa o inghita in orice moment.
Dar de, iubiti crestini, exista mai multe feluri de a privi si de a trai viata. Intr-un fel vad viata
necredinciosii si in alt fel credinciosii. Viata poate fi adorata ca un idol sau tarata ca o greutate. Viata
poate fl irosita ca ceva inutil sau te poti achita de ea ca o povara. Viata poate fi fluturata cu mandrie ca
tanarul plin de sine sau tarata slugarnic ca un sclav.
Oare asa traieste fiul liber in casa Tatalui ceresc? Oare asa se comporta mostenitorul celei mai imense
bogatii? Iata de ce trebuie sa-L urmam pe Hristos prin moarte la viata si prin suferinta la glorie. Acesta
este drumul Sau, drumul din Vinerea mare si pana la Inviere. Duhul Sfant condamna toate aceste masuri
de prevederi omenesti. El vrea sa ne faca atleti puternici ai armatei lui Dumnezeu. Duhul Sfant radiaza
deja in noi si ne dirijeaza viata, indreptandu-ne spre Dumnezeu si punand In inimile noastre pasiunea
pentru slava Lui. Duhul lui Dumnezeu vine In lume ca un razboinic cu arme si zale, ca sa cucereasca
toata fiinta omeneasca si sa stea impotriva cand va navali vrajmasul.
Omul intra prin puterea Duhului Sfant in planul desavarsit al faptelor lui Dumnezeu, pe care Apostolul
Pavel il descrie astfel: ,,Caci pe cei pe care i-a cunoscut mai inainte, mai inainte i-a si hotarat, iar pe care
i-a hotarat mai inainte pe acestia i-a si chemat; si pe care i-a chemat, pe acestia i-a si indreptat; iar pe
care i-a indreptat, pe acestia i-a si marit". (Romani VIII, 29-30) De aceea orice om este constient in
adancul lui ca este chemat la un destin mai inalt. Exista in inima flecaruia un dor pe care crestinii ca si
necredinciosii il explica flecare in felul lor.
Asa ca, frate crestine, nu sta buimac privind cerul si zicand: „Ah, daca din intamplare as zari pe
Dumnezeu cum as fi de bucuros sa-I slujesc toata viata!" Te inseli iubitul meu. Sfantul Ioan scria ca
lumea este plina, totul este plin de Dumnezeu. Chiar in fata portii tale il gasesti pe Hristos in chipul
saracului, bolnavului, necajitului, napastuitului. Trebuie sa luptam, sa suferim si sa ne zbatem pentru a fi
in fata oamenilor si fata de noi insine ca si cum am fi in fata lui Dumnezeu.
Pentru aceasta trebuie sa ne lepadam de noi insine si sa spunem, nu, vechiului om; sa spunem, nu,
cuvintelor lui, intentiilor lui, poftelor lui, sa-l alungam si chiar sa ne despartim de el ca de un potrivnic al
fericirii adevarate si totodata sa ne asezam cu hotarare neclintita de partea omului nou. Sa spunem, da,
indemnurilor lui, sa-I aprobam toate aspiratiile dictate de Dubul Sfant, sa le traducem in fapte si in
hotarari concrete, in toate zilele, fiinca Duhul Sfant este aliatul puternic si comandantul nostru. El pazeste
locul sfant, templul pe care l-a cucerit, adica trupul nostru si Biserica care este trupul lui Hristos.
Duhul Sfant critica viguros pe omul cel vechi, cu ajutorul caintei noastre, cufundandu-l iarasi in apele
botezului prin lacrimile caintei pana la moarte. Harul Duhului Sfant se revarsa si astazi in diferite feluri in
Biserica peste credinciosi. Asa avem daruri si vindecari ale celor bolnavi, prin taina Sfantului Maslu;
preschimbarea painii •si a vinului in Trupul si Sangele lui Hristos prin taina Sfintei Liturghii. Duhul Sfant
face sa se sfinteasca apele si sa nu se strice sfanta aghieasma.

8
Duhul Sfant sfinteste toate, intareste in credinta, aprinde ininiile credinciosilor, stinge puterea satanei,
face pace in familii, linisteste vanturile turbate ale demonilor. Sunt nenumarate mangaierile si
binefacerile pe care le revarsa peste credinciosi. Ca sa ne incredintam cat de mult iubeste Dumnezeu,
Duhul Sfant, pe noi, va voi istorisi o intamplare din Pateric.
E vorba de un calugar, care trecand printr-un sat al Egiptului a vazut o fata foarte frumoasa, fiica unui
popa idolesc si deodata s-a aprins de dragoste pentru ea. S-a dus atunci la tatal ei si i-a cerut-o de sotie.
Acesta insa i-a raspuns: „Nu pot sa tio dau pana nu intreb pe dumnezeul meu". Mergand tatal fetei a
intrebat pe dracul, care locuia in acel idol l-a care se inchina el, zicandu-i: „Iata, un calugar a venit si
cere pe fiica mea, oare sa i-o dau?" Si a raspuns diavolul: „intreaba-l pe el daca se leapada de
Dumnezeul lui, de botez si de cinul calugaresc".
Intorcandu-se popa catre calugar i-a zis: „Te lepezi de Dumnezeul tau, de botez si de cinul calugaresc?"
El s-a fagaduit ca se leapada si indata a vazut cum a iesit din gura lui un porumbel si a zburat la cer. S-a
dus atunci popa la diavolul si i-a spus: „Iata, s-a fagaduit!" Dracul insa i-a zis: „Nu-i da fata de sotie ca
Dumnezeul lui nu s-a departat de la el, ci inca ii ajuta." Venind iarasi spurcatul de popa a zis calugarului:
„Nu pot sa ti-o dau pe ea, ca Dumnezeul tau este cu tine si inca iti ajuta".
Calugarul auzind unele ca acestea s-a umilit si a zis intru sine: „O, ticalosul de mine, cate bunatati am
primit de la Dumnezeu si m-am departat de Dansul, de botez si de calugarie, iar El tot ma ajuta si nu s-a
departat de mine. Oare nu sunt dator eu sa alerg tot la ajutorul Lui si sa nadajduiesc la bunatatea Lui?" •

Plecand in pustie, s-a dus la un duhovnic batran, povestindu-i toata intamplarea. Duhovnicul l-a oprit in
pestera, spunandu-i sa posteasca trei saptamani. In acest timp se ruga si batranul duhovnic cu postire.
Dupa o saptamana l-a intrebat duhovnicul daca a vazut ceva, iar el a raspuns: „Da, am vazut porumbelul
sus la inaltirnea cerului in dreptul capului meu". Duhovnicul i-a spus: „Ia aminte si te roaga fiule!"
La a doua saptamana a vazut calugarul ca porumbelul se apropie de capul lui, iar dupa a treia saptamana
de post si rugaciune, l-a vazut stand deasupra capului sau. Intinzand mana sa-l prinda, porumbelul a
intrat in gura lui. Auzind acestea duhovnicul a multunit lui Dumnezeu ca a primit pocainta calugarului.
Iata cat de milostiv este Dumnezeu cu noi si cat de mult doreste mantuirea noastra. Noi ne facem insa
vinovati de intristarea, de stingerea si neglijarea acestor daruri ale Duhului Sfant. Atunci cand adevarul ia
locul minciunii, cand impacarea ia locul maniei, cand munca duhovniceasca ia locul trandaviei, cand
cuvintele folositoare i-au locul vorbariei goale si inutile, atunci in pomul credintei si in ogorul vietii noastre
se ivesc si cresc roadele Duhului Sfant care sunt acestea: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare,
bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea poftelor.
Atunci Duhul Sfant lucreaza si sculpteaza in noi adevaratul chip de om, aducandu-ne la maturitate, la
statura plinatatii lui Hristos. De aceea striga Apostolul Ioan mai departe zicand: „Vedeti ce dragoste ne-a
aratat Tatal, incat sa ne numim copii ai lui Dumnezeu, si suntem." Cine-i dadea lui siguranta aceasta?
Nimeni altul decat Duhul de infiere, Duhul de sfintenie, cum zice insusi Dumnezeu: „Fiti sfinti, ca Eu sunt
sfant."
Cuvantul acesta a ajuns pentru multi un cuvant de ras, de plictiseala, de batjocura, un cuvant caraghios
si invechit in lumea noastra crestina de astazi. De aceea zic unii: Ce atata rugaciune? Ce atata cantare
religioasa? De ce atata slujba la biserica, ca doar n-ai sa te faci sfant?! Dar tocmai acesta trebuie sa fie
idealul crestinismului adevarat — Sfintenia.
Sfintenia lui Dumnezeu ne intinde cele doua maini ale sale, adica pe Fiul Sau si pe Sfantul Duh. Aceasta
sfintenie este un fluviu de viata, care cauta sa rupa digurile si sa inunde lumea. Sfintenia nu este opera
noastra, nici meritul nostru, nici chiar rezultatul eforturilor sau idealului pe care noi ni l-am fixat.
Cuvantul uimitor al Iui Iisus ne face sa intelegem ca asa este. „Despartiti de Mine — zice El — nu puteti
face nimic!"
A fi sfant inseamna a fi prins de Fiul, atras de Dumnezeu si legat de Duhul Sfant. Asa se stabileste intre
om si Dumnezeu un schimb, o comunicare de viata si de sfintenie. Sfintenia de care vorbeste Scriptura
este ceva care face sa crape mugurii, sa se deschida florile si sa se coaca fructele in ramura altoita.
Cand omul a regasit pe Dumnezeu se leaga reciproc prin sfintenie si atunci plin de dragoste izbucneste
zicand: „Iubirea Ta mi-a ranit inima Dumnezeule si ea nu-i poate suporta flacarile, dar ma avant si eu
inainte, cantandu-Ti." De aceea si trupul lui Hristos proslavit nu a fost inchis in cer, dupa ce a fost inviat
din mormant. Trupul Lui este inca prezent pe pamant si acest trup este Biserica insufletita de Duhul
Sfant. Acest duh al lui Hristos si-a facut locuinta in noi in ziua botezului, curatind si sfintind temeliile
sutletesti ale vietii noastre.
De atunci crestinul nu trebuie sa se mai boteze pe nisipul inselator al ambitiilor omenesti, al proiectelor
sau al independentei lui, caci din clipa botezului suntem sub Harul lui Dumnezeu. Iata de ce Harul
Duhului Sfant dezleaga limba apostolilor si le inspira cuvantul adevarului. Ii scapa de orbirea urii
impotriva adevarului si-i face sa vada cu ochi de porumbel, cum zice Sfantul Grigore de Nyssa, adica sa
vada crestinul lumina adevarata, sa iubeasca pe Tatal, pe Fiul si pe Duhul Sfant, Treimea cea de o fiinta,
apoi cu iubire sa slujeasca aproapelui ca lui insusi.
Dar noi facem o greseala, caci asteptam cu bratele incrucisate si zicem ca Duhul sufla incotro vrea si ca
nu sta in puterea nimanui sa-l retina. Ne lasam, prin urmare, in voia soartei si asteptam sa ne pice har
fara sa-l imploram cu mainile impreunate in rugaciune, asa cum citim in Sfanta Scriptura ca staruiau
apostolii in sfanta biserica. N-am citit si noi niciodata ca Tatal va da Duhul Sfant acelora care-L cer? N-am
citit ca biserica este un locas al lui Dumnezeu? Deci cum sa primim Duh Sfant daca nu ne indeletnicim cu

9
rugaciunea, cu meditarea Sfintelor Scripturi, mergerea la biserica si primirea sfinteniilor de la ea?!
Iata de ce Sfantul Apostol Pavel zice mai departe: „Duceti mai departe mantuirea voastra cu frica si
cutremur, caci Dumnezeu este Acela care lucreaza in voi." Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne fixeaza
programul sfintirii noastre de fiecare zi pentru toata viata si lupta pe care Domnul o asteapta de la noi
este lupta cea buna a credintei, a dragostei si nadejdii. Atunci dragostea ne face sa intelegem orice
suferinta, sa fim atenti la nenorocirile aproapelui. compatimitori cu cei necajiti, sa lucram ca niste
dregatori de sparturi.
Sa ne facem ochi pentru cel orb, picior pentru schiop, mana pentru cel ciung, ureche pentru cel surd,
gura pentru cel mut. Sa inlaturain spinii si maracinii din drumul aproapelui nostru, caci acesta este
serviciul pe care Dumnezeu il asteapta de la noi si atunci meritam titlul de fii ai Tatalui ceresc, ai acelui
Tata care face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni. Numai asa vom putea sa locuim si noi
pe pamant nou si in ceruri noi, iesite din mana creatoare a lui Dumnezeu. Atunci orice bariera va fi
ridicata, orice distanta inlaturata, atunci moartea insasi va fi distrusa dimpreuna cu agentii ei: suferinta,
raul si pacatul nostru.
Atunci Duhul Sfant ne va umple pe deplin, el va cuprinde si trupul nostru si va reinvia intreaga noastra
persoana, imbracand-o cu un trup de slava ca a lui Iisus Hristos. Duhul Sfant va lasa sa treaca inainte
Hristos sa judece lumea, atunci va arde cu foc toate imperfectiunile si va nimici tot raul si pe sustinatorii
lui. Crestinii vor fi un singur si splendid buchet de nunta imparateasca si un imn de iubire vesnica ce va fi
adus slavei lui Dumnezeu, Cel intreit sfant, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, caci noi am fost readusi la
destinul nostru dintai. Atunci Dumnezeu va fi totul in toti si noi vom canta slava, cinste si inchinaciune in
veci de veci.

Rugaciune
O, Duhule Sfinte, Dumnezeule si Mangaietorule, care Te-ai pogorat In chip de limbi de foc peste sfintii
apostoli in Duminica Rusaliilor, au ne lepada pentru faradelegile noastre, nu te departa de la noi Bunule
da-ne bucuria mantuirii si cu Duh stapanitor ne intareste ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin.

Ierodiacon Visarion

10
Cuvant la Rusalii I

din “Omilii si cuvantari”

CUVÂNT
LA SFÂNTUL PRAZNIC AL CINCIZECIMII,
ŞI PENTRU CE NU SE MAI FAC ACUM
SEMNE ŞI MINUNI
Cuvântul 1.
Iarăşi praznic şi iarăşi sărbătoare, şi iarăşi Biserica se laudă cu mulţimea fiilor ei. Dar ce folos este
din iubirea de fii, când numai la sărbători, iar nu totdeauna vedem feţele cele dorite ale fiilor, ca şi
cum ar avea cineva o haină frumoasă şi nu i-ar fi îngăduit s-o poarte totdeauna. Haina Bisericii este
mulţimea celor ce vin, precum şi proorocul de demult a vorbit despre Biserică, zicând: „Şi pe toţi
aceştia îi vei pune împrejurul tău, ea o cunună de mire şi ca o podoabă de mireasă” (Is. 29, 18).
Deci precum o femeie înţeleaptă şi de bun neam, este cu bună cuviinţă, tot având haine decente, aşa
şi Biserica astăzi se arată mai luminoasă, fiind îmbrăcată cu mulţimea trupurilor voastre, ea şi cu o
haină potrivită. Că astăzi, nici o parte a ei nu este cu putinţă a se vedea goală, precum în zilele
trecute. Dar pricinuitori ai goliciunii ei sunt cei ce numai astăzi au venit, cei ce nu totdeauna
acopere pe maica lor. Iar cum că nu mică este pedeapsa a lăsa goală pe mama sa, să ne aducem
aminte de o veche istorie, de cel ce a văzut gol pe tatăl său şi a fost pedepsit pentru aceasta (Fac. 9,
22), cu toate că nu acela a dezgolit pe tatăl său, ci numai l-a văzut gol.
Vezi deci cum numai pentru aceasta n-a scăpat de pedeapsă. Cu atât mai mult, cei ce au venit numai
astăzi, nu numai că văd goală pe maica lor, ci o şi dezgolesc pe ea. Iar dacă cel ce a văzut goliciunea
nu a scăpat de pedeapsă, cei ce o dezgolesc, de care pedeapsă vor fi vrednici ? Acestea le zic nu
voind să vă prihănesc, ci ca să fugim de pedeapsă, să fugim de blestemul lui Ham, să urmăm
dragostei lui Sim şi lui Iafet şi să acoperim şi noi pururea pe maica noastră.
A se înfăţişa numai de trei ori pe an înaintea lui Dumnezeu este o socoteala iudaicească. Căci către
aceia s-a zis : „în trei vremi ale anului te vei arăta înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Ieş. 23,
17). Iar noi totdeauna voieşte Dumnezeu să ne arătăm înaintea Lui. La aceia, depărtările locurilor au
făcut să fie numai atâtea adunări, că numai într-un loc era atunci permisă închinarea. Pentru aceasta
şi timpurile adunărilor şi a venirilor lor erau puţine. Şi fiindcă numai în Ierusalim, iar nu în altă
parte, trebuiau să se închine, pentru aceasta a poruncit ca numai de trei ori într-un an să se arate
înaintea lui Dumnezeu, îndreptându-i la aceasta lungimea căii.
Iar pentru noi nici un fel de îndreptare nu avem. Aceia erau împrăştiaţi pe tot pământul, căci zice:
„Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer” (F. Ap.
2, 5), iar noi în această cetate suntem, locuim între aceleaşi ziduri şi de multe ori numai o uliţă ne
desparte de biserică, totuşi ca şi cum am fi despărţiţi cu nenumărate noianuri ale mării, aşa de puţine
ori venim la această sfântă adunare. Acelora le-a poruncit numai în trei vremi ale anului să
prăznuiască, iar nouă ne-a poruncit pururea să facem aceasta, că permanent la noi este praznic. Şi ca
să cunoaşteţi că este pururea praznic, voi spune pricinile sărbătorii şi veţi vedea că în fiecare zi este
praznic.
Deci la noi cel dintâi praznic este Epifania, adică Arătarea Domnului. Şi care este pricina
praznicului? Dumnezeu pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit (Varuh 3, 38).
Dumnezeu-Fiul Cel Unu-Năseut cu noi a fost şi nu numai a fost, ci pururea este. „Iată Eu cu voi
sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20). Pentru aceasta în toate zilele putem
săvârşi Arătările Domnului.
Dar praznicul Paştelor ce voieşte ? Care este pricina lui ? Prin el vestim moartea Domnului, căci
aceasta este Paştile. Dar nici aceasta n-o facem în vreme hotărâtă. Că voind Pavel să ne izbăvească
de aşteptarea vremurilor şi arătând că pururea putem face Paştile, zice: „Căci de câte ori veţi mânca
Pâinea aceasta şi veţi bea din paharul acesta, moartea Domnului vestiţi” (I Cor. 11, 25). Deci de
vreme ce pururea putem vesti moartea Domnului, pururea putem săvârşi şi Paştile.
Voiţi să cunoaşteţi că şi praznicul acesta de azi se poate prăznui în fiecare zi şi mai ales că este în
fiecare zi ?

11
Să vedem care este pricina praznicului acestuia ? Pentru că Duhul Sfânt a venit la noi. Şi precum
Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut este împreună cu oamenii cei credincioşi, aşa şi Duhul lui
Dumnezeu.
Dar de unde este arătată aceasta? „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt
Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului…” (In. 14, 15 – 17). Deci
precum a zis Hristos că este cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului şi pentru aceasta putem
oricând să săvârşim Arătările, aşa a zis şi despre Duhul ca în veac este cu noi şi putem deci săvârşi
totdeauna praznicul a Cincizeci de zile.
Şi ca să cunoaşteţi că nu este cu putinţă totdeauna să prăznuim şi nu numai la vreme rânduită,
ascultaţi pe Pavel ce zice : „De aceea să prăznuim…”. Cu toate că nu era atunci praznic, când scria
acestea, nici Paştile, nici Arătările, nici praznicul a Cincizeci de zile, dar a zis să prăznuim, arătând
că nu vremea face praznicul, ci conştiinţa cea curată. Că praznicul nu este altceva, fără numai
veselie, iar veselia cea duhovnicească nu din altceva se pricinuieşte, ci numai din lucrarea faptelor
bune. Iar cel ce are conştiinţa curată şi fapte bune, totdeauna poate să prăznuiască.
Deci aceasta arătând Pavel, zice : „De aceea să prăznuirn nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul
răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului” (I Cor. 11, 25). Vezi că nu te-a
legat cu perioadele vremii, ci a poruncit să ai numai conştiinţă curată ? Voiam ca tot cuvântul să-l
cheltuiesc la această pricină, că cel ce, după multă vreme, prinde pe vreunii în mâinile sale şi nu
lesne îi slobozeşte pe ei. Deci şi noi, fiindcă după un an aţi venit în mrejele noastre, nu voiam să vă
lăsăm, dar ca să nu vă duceţi lipsiţi de cuvintele cele pentru Praznic.
Să trecem deci cuvântul la pricina Sărbătorii.
Multe bunătăţi şi de multe ori au venit din cer pe pământ la neamul omenesc. Dar ca cele de astăzi,
niciodată nu s-au pogorât. Dar să vedem în ce fel au fost cele de mai înainte şi în ce fel sunt cele de
astăzi, ca să cunoaştem deosebirea lor. „Şi a plouat peste ei mană şi pâine cerească le-a dat lor.
Pâine îngerească a mâncat omul…” (Ps. 77, 28 – 29). Mare lucru cu adevărat este şi vrednic de
iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Apoi : „Şi a căzut foc de la domnul din cer şi a mistuit jertfa…”
(III Împ. 18, 38) iar pe poporul evreiesc care rătăcea l-a îndreptat. Şi toţi topindu-se de foame, s-a
pogorât iarăşi ploaia şi a făcut multă îndestulare a roadelor (Idem 18, 45). Mari sunt şi acestea şi
minunate. Dar mult mai mari sunt cele de faţă, de daruri duhovniceşti s-au pogorât de sus. Care nu
pornea că nu mană, nici foc, nici ploaie s-a pogorât astăzi, ci potop pământul spre rodire, ci
îndupleca firea omenească să dea plugarului ceresc rodul faptei bune.
Cei ce au primit de acolo o picătură, îndată s-au uitat pe sine şi deodată pământul s-a umplut de
îngeri. Nu de îngeri cereşti, ci de cei care în trup omenesc au lucrat fapta bună potrivită puterilor
celor fără de trup. Că nu aceia s-au pogorât jos, ci, ceea ce este mai de mirare, aici de jos s-au suit la
fapta bună a acelora. Şi nu lepădând trupul petreceau numai cu sufletele, ci rămânând în firea lor, cu
voinţa cea liberă s-au făcut îngeri. Şi ca să cunoşti că pedeapsa cea mai dinainte, când a zis : „Că
pământ eşti şi în pământ te vei, întoarce” (Fac. 2, 19), nu a fost pedeapsă, te-a lăsat să petreci pe
pământ, ca mai mult să se arate puterea Duhului, care prin trup de ţărână lucrează unele ca acestea.
Că s-a văzut limbă de lut poruncind diavolilor, s-a văzut mână de lut vindecând boli şi mai ales nu
numai mână de lut, ci ceea ce este mai de mirare, umbre de trupuri de lut biruind şi moartea şi puteri
fără de trupuri, adică pe diavoli. Şi precum când se arată soarele fuge întunericul, fiarele se afundă
în vizuinele lor, ucigaşii, tâlharii şi jefuitorii de morminte aleargă la vârfurile munţilor, aşa şi Petru
arătându-se şi glas slobozind, se izgonea întunericul înşelăciunii, se departe diavolul, se ridicau
patimile trupurilor, se vindecau bolile sufletelor, se izgonea toată răutatea, se întorcea pe pământ
fapta bună. Şi dacă cineva ar fi putut scoate din vistieriile împărăteşti aur, argint şi pietre scumpe,
măcar o mică părticică, mare bogăţie iar fi pricinuit, aşa şi din gurile Apostolilor - vistierii
împărăteşti fiind gurile lor, având în ele bogăţii de daruri – dacă primea cineva un singur cuvânt,
mare bogăţie duhovnicească îi pricinuia.
Atunci cu adevărat cuvintele Domnului : „Dorite (erau) mai mult decât aurul şi decât piatra cea de
mare preţ; şi mai dulci decât mierea şi fagurele” (Ps. 18, 11). Căci ceea ce nu putea face aurul, nici
piatra scumpă, făceau cuvintele lui Petru. Căci câţi talanţi de aur puteau să vindece pe cel olog din
naştere ? Dar cuvântul lui Petru a putut să vindece această betejune a firii, căci a zis : „întru numele
lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă” (F. Ap. 3, 6). Şi cuvântul lucru s-a făcut.

12
Ai văzut cum cuvintele apostolilor erau mai dorite decât aurul şi piatra cea scumpă ? Ai văzut cum
că vistierii împărăteşti erau gurile lor ? Cu adevărat doctori, plugari şi cârmaci ai lumii erau aceia.
Doctori pentru că vindecau boalele, plugari pentru că semănau cuvântul dreptei credinţe şi cârmaci
pentru că au plutit peste marea lumii acestei a şi au încetat furtuna înşelăciunii.
De aceia uneori le zice : „Vindecaţi pe cei bolnavi…” (Mt. 1, 8), alteori : ,,Eu vă trimit să seceraţi,
ceea ce voi n-aţi ostenit…” (In. 4, 38) şi în altă parte : „…şi vă voi face pescari de oameni” (Idem 4,
19), iar către Petru a zis : „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni” vorbind mai întâi
ca unor doctori, apoi ca unor plugari, apoi ca unor cârmaci şi pescari. Şi se vedeau minuni peste
minuni.
Firea noastră, mai înainte cu zece zile s-a suit pe scaunul cel împărătesc, iar astăzi Duhul Sfânt s-a
pogorât la firea noastră. A suit Domnul pârga noastră şi a coborât pe Duhul Sfânt. Alt Domn, zic,
care împarte darurile, căci şi Duhul este Domn, şi s-a împărţit între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
iconomia cea pentru noi. Încă nu avea Hristos zece zile de când se înălţase şi ne-a trimis daruri
duhovniceşti, daruri ale împăcării. Şi ca nimeni să nu se îndoiască şi să fie nedumerit, după ce
Hristos s-a înălţat la Tatăl, împăcându-ne cu El şi făcându-ni-L milostiv, ne-a trimis nouă îndată
darurile împăcării.
Căci când se împacă vrăşmaşii între ei, îndată după împăcare urmează ospeţele, închinările pentru
sănătate şi darurile. Deci noi am trimis credinţă şi am primit daruri, am trimis ascultare, şi am primit
dreptate.
Şi ca să înţelegeţi că darea Duhului Sfânt este dar al împăcării cu Dumnezeu, voi încerca să vă
încredinţez aceasta din Scripturi. Mai întâi voi face cuvântul lămurit cu cele dimpotrivă, adică
atunci când Dumnezeu se mânie pe noi, opreşte darul Duhului. Dacă te vei încredinţa că semn al
mâniei lui Dumnezeu este lipsa Duhului Sfânt şi vei vedea iarăşi Duh Sfânt trimiţându-se, vei ştii că
de n-ar fi fost împăcare, nu s-ar fi trimis Duhul Sfânt. Deci de unde vom cunoaşte aceasta ?
Eli era bătrân, blând şi înţelept, dar nu ştia să îndrepteze vicleşugul copiilor săi, ci peste măsură îi
iubea. Auziţi cei care aveţi copii, ca măsurată să faceţi dragostea faţă de ei. Şi Eli din pricina
aceasta întărâtând pe Dumnezeu la atâta mânie L-a adus încât şi-a întors mila Sa de la tot neamul
lui. Şi arătând aceasta scriitorul, zice : „Cuvântul era scump şi nu era vedere aievea” (I Împ. 3, 1).
Prin „scump” arată că era foarte rar, darul proorociei. Altul plângând şi tânguindu-se din pricina
mâniei lui Dumnezeu, zicea: „Nu este domn, nici prooroc în vremea aceasta” (In. 7, 89). Iar
evanghelistul zice: „Căci încă nu era Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit” (In. 7, 39).
Nu era dat Duhul Sfânt oamenilor, pentru că Iisus nu se răstignise. Cuvântul „nu se proslăvise”,
înseamnă că nu se răstignise ; că deşi lucrul era de ocară, dar fiindcă se făcea pentru cei ce-i iubea,
evanghelistul îl numeşte proslăvire.
Şi pentru care pricină, spune-mi, mai înainte de Cruce nu s-a dat Duhul ? Pentru că lumea era în
păcate, în vrajbă şi în necinste şi pentru că încă nu se jertfise Mielul lui Dumnezeu, Care ridică
păcatul lumii. Deci, fiindcă nu se răstignise Hristos, nu se făcuse nici împăcarea. Şi fiindcă nu se
făcuse împăcare, nici Duhul nu fusese trimis. Pentru aceasta semnul împăcării este trimiterea
Duhului Sfânt. De aceea şi Hristos zice: „Vă este de folos să Mă duc. Căci dacă nu Mă voi duce,
Mângâietorul nu va veni la voi…” (Idem 16, 7). De nu Mă voi duce şi voi împăca pe Tatăl,
nu vă voi trimite vouă pe Mângâietorul. Aţi văzut prin câte dovezi v-am arătat că lipsa Duhului
Sfânt dintru oameni este semn al mâniei lui Dumnezeu.
„Cuvântul era scump şi nu era vedenie aievea”, „Că nu este domn, nici prooroc în vremea aceasta”,
„Căci încă nu era Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit” şi „Vă este de folos ca să Mă duc,
căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni. la voi…”. Iată deci că semn al mâniei lui
Dumnezeu este lipsa Duhului Sfânt. Iar când vei vedea Duh Sfânt trimiţându-se din destul, cu nimic
să nu te îndoieşti pentru împăcare.
Şi unde este, vei zice, Duhul Sfânt acum ? Că atunci se făceau semne, morţii se sculau şi leproşii se
curăţeau. Dar acum de unde vom arăta că este la noi Duhul Sfânt ? Nu vă temeţi. Că vă voi dovedi
că şi acum este Duh Sfânt întru noi. Cum şi în ce chip? De nu ar fi Duh Sfânt întru noi, cum aceştia
care în această noapte s-au luminat (sau botezat), s-au izbăvit de păcate? Că nu este cu putinţă a ne
izbăvi de păcate fără de lucrarea Duhului. Şi ascultaţi pe Pavel zicând: ,,Căci şi noi eram altădată
fără de minte, neascultători, amăgiţi slujind poftelor şi multor feluri de desfătări… Iar când
bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-a arătat, El ne-a mântuit nu din

13
faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui milă, prin baia naşterii celei de-a două şi
prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit. 3, 3, 4 – 5) altă parte zice : „Nu vă înşelaţi nici desfrânaţii, nici
închinătorii la idoli, nici preadesfrânaţii, nici malahienii, nici sodomiştii, nici furii, nici lacomii, nici
beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.
Ai văzut toate chipurile răutăţii ? „Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi
îndreptat…”. Cum ? Ascultă. „Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele
Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor. 6, 9 – 10, 11). Ai văzut că Duhul
Sfânt a şters toată răutatea aceea.
Unde sunt acum cei ce hulesc stăpânirea Duhului? Că de nu iartă păcatele în zadar se dă la botez.
Iar de iartă păcatele, în zadar se huleşte de eretici. Şi fiindcă nu era Duh Sfânt, nu puteam chema pe
Domnul Iisus, că „nimeni nu poate să zică Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (Idem 12, 3). Şi
de nu ar fi fost Duh Sfânt, noi credincioşii nu ne-am fi putut ruga lui Dumnezeu, nici am fi putut
zice: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri”.
Deci precum nu putem numi Domn pe Iisus fără de cuvânt, tot aşa nici Tată nu putem numi pe
Dumnezeu; Dar de unde este arătat ? De la acelaşi apostol, căci zice: „Şi pentru că sunteţi fii, a
trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte !” (Gal. 4, 6).
De aceea când chemi pe Tatăl, cugetă că Duhul atingând sufletul tău, te-a învrednicit de chemarea
aceea.
De nu era Duhul, nu ar fi fost cuvântul înţelepciunii şi al cunoştinţei în Biserică. „Că unuia i se dă
prin Duhul Sfânt, cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei” (I Cor.
12, 8). De nu ar fi fost Duh Sfânt, nu ar fi fost în Biserică, păstori şi dascăli, că şi aceştia prin Duhul
Sfânt se fac, precum zice Pavel: „…întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi
Biserica lui Dumnezeu…” (Fp. 20, 28). Vezi că şi lucrarea aceasta prin Duhul se face. De nu ar fi
fost Duh Sfânt, nu aţi fi răspuns toţi într-un glas: Şi duhului tău, Părintelui şi Dascălului nostru de
obşte, când cu puţin mai înainte s-a suit pe acest scaun sfânt şi v-a dat tuturor pace. Pentru aceasta
nu numai când stă pe scaun şi vorbeşte către voi, nici numai când se roagă pentru voi răspundeţi
acest cuvânt, ci şi când stă la acest sfânt jertfelnic şi aduce jertfa cea înfricoşată. Iar cei ce sunt
învăţaţi întru cele ale Tainelor ştiu ceea ce face, că nu se atinge de cele puse înainte până nu vă va
cere vouă darul de la Domnul, zicând : „Harul Domnului nostru Iisus Hristos…” şi celelalte, iar voi
răspundeţi : «Şi duhului tău», prin răspunsul acesta arătaţi că cel ce este de faţă nu el lucrează
singur, nici aceste isprăvi nu sunt ale firii omeneşti, ci darul Duhului venind de faţă săvârşeşte
această Jertfă de taină; că deşi om este cel ce este de faţă, dar Dumnezeu este Cel ce lucrează printr-
ânsul.
Deci nu lua aminte la firea celui ce se vede, ci pune în mintea ta că darul cel nevăzut face acestea.
Nimic omenesc nu este ceea ce se face la acest sfânt jertfelnic. De nu ar fi fost Duhni nu s-ar fi
întemeiat Biserica. Dar devreme ce s-a întemeiat şi lucrează, arătat este că Duhul e de faţă.
Dar pentru care pricină nu se mai fac semne acum ? Pentru că de la mulţi aud acestea şi deseori
între ei se întreabă, de aceea luaţi aminte cu dinadinsul.
De ce atunci, toţi cei ce se botezau, vorbeau în limbi, iar acum nu? Să ne învăţăm întâi ce este a
vorbi în limbi şi atunci vom spune şi pricina.
Deci ce este a vorbi în limbi ? Cel ce se boteza îndată vorbea în limba indienilor, a egiptenilor, a
perşilor, a sciţilor, a tracilor; aşa că un om vorbea în multe limbi. Şi aceştia de acum de s-ar fi
botezat atunci, i-ai fi auzit şi pe ei vorbind în multe limbi. Aceasta ne-o arată Pavel, zicând: „Şi
găsind câţiva ucenici, a zis către ei : Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi crezut? Iar aceia au zis către
el: Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt”. Şi apoi botezându-i şi „puindu-şi Pavel, mâinile peste
ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi…” (F. Ap. 19, 1 – 2, 6). Deci pentru care
pricină s-a luat de la oamenii de acum darul acesta ? Nu pentru că ne necinsteşte Dumnezeu pe noi,
ci dimpotrivă pentru că ne iubeşte foarte mult. Cum ? Eu vă voi spune.
Oamenii de atunci de curând fiind izbăviţi de idoli, aveau mintea groasă şi nesimţitoare şi erau
dedaţi numai la lucrurile cele trupeşti, neavând nici o înţelegere faţă de darurile cele netrupeşti şi
nici nu ştiau ce este darul duhovnicesc, care se priveşte numai cu credinţa. Pentru aceasta se făceau
semne.
Unele dintre darurile cele duhovniceşti sunt nevăzute şi numai cu credinţa se înţeleg, iar altele au şi
semne văzute spre încredinţarea celor necredincioşi. Adică, iertarea păcatelor este lucrare

14
duhovnicească, care se înţelege cu gândul, este deci dar nevăzut. Pentru că nu vedem cu ochii
trupului, cum se curătesc deci păcatele ? Cel ce se curăţeşte, sufletul este. Însă sufletul cu ochii
trupului nu se vede. Deci curăţirea păcatelor este un dar care se înţelege cu mintea şi nu poate fi
văzut de ochii trupeşti. A vorbi în limbii este tot o lucrare a Duhului care cu mintea se înţelege, dar
are şi un semn văzut lesne de înţeles de cei necredincioşi. Acesta este sunetul cuvântului rostit cu
limba, care auzindu-se, face dovada lucrării celei nevăzute dinlăuntru, care se face în suflet.
Dar acum eu nu am trebuinţă de semne, căci Pavel zice : ..Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre
folos” (I Cor. 12, 7). Dar care este pricina ? Pentru că şi fără de semne am învăţat să cred în
Stăpânul. Cel ce nu crede are nevoie de semne, iar fiindcă cred, nu am trebuinţă de probe, nici de
semne. Şi cu toate că nu voi vorbi în limbi, totuşi ştiu că m-am curăţit de păcate. Iar cei de atunci nu
credeau de nu vedeau semne, ca o garanţie a credinţei, pe care voiau s-o primească. Deci nu ca celor
credincioşi se dădeau semnele, ci ca celor necredincioşi, ca să devină credincioşi. Aşa şi Pavel zice:
„Semnele nu sunt pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi” (Idem 14, 22).
Vedeţi că Dumnezeu a luat de la noi arătarea semnelor nu ca să ne necinstească, ci ca să ne
cinstească. Şi a făcut aceasta arătând că acum noi credem în El fără de semne şi minuni. Iar aceia de
nu ar fi avut mai întâi semne sau probe, nu ar fi crezut în El, prin lucrările cele nevăzute. Dar eu şi
fără de acestea arăt toată credinţa. Iată deci pricina pentru care nu se mai fac acum semne.
Voiam şi pentru pricina praznicului să vorbesc şi să arăt ce este praznicul a Cincizeci de zile şi să
arăt pentru ce în praznicul acesta s-a dat darul, de ce în limbi de foc şi pentru ce după zece zile, dar
văd că se întinde cuvântul de învăţătură. Pentru aceasta adăugând puţine voi înceta cuvântul. „Şi
când a sosit ziua Cincizecimii…” li s-au arătat lor, împărţite, limbi ca de foc…” (Fp. 2, 1, 3). Nu de
foc, ci „ca de foc”, ca nimic simţit să nu cugeti pentru Duhul.
Şi precum la curgerile Iordanului, nu porumbel s-a pogorât, ci ,.în chip de porumbel” (Lc. 3, 22),
aşa şi aici, nu foc, ci chip de foc. Şi iarăşi puţin mai sus zice : „..ca de suflare de vânt ce vine
repede” (Fp. 2. 21). Nu zice ,,ca o suflare de vânt ce vine repede”, ci „ca de suflare de vânt…”. Şi
pentru care fapt Iezechil ia darul proorociei prin carte şi nu prin asemănare de foc ca apostolii ? Că
zice : ,,Şi a băgat în gura mea cartea aceea… Şi am mâncat-o şi s-a făcut gura mea dulce ca mierea”
(Iez. 3, 2, 3). Iar pentru apostoli zice că li s-au arătat limbi de foc.
Deci pentru care pricină acolo carte şi scriere, iar aici limbă şi foc ? Pentru că acela se ducea să
mustre păcate şi să plângă necazurile iudaiceşti, iar aceştia ieşeau să mistuiască păcatele lumii.
Pentru aceasta acela a luat carte în care se pomeneau greutăţile ce au să fie, iar aceştia au luat foc,
ca să ardă păcatele lumii si să prăpădească toate relele. Şi precum focul de va cădea în mărăcini, pe
toţi cu lesnire îi va arde, aşa şi darul Duhului mistuia păcatele oamenilor. Dar evreii cei nesimţitori,
când se făceau acestea, în loc să se spăimânteze, să se cutremure şi să se închine Celui ce a dat
Darul, ei iarăşi îşi arătară nebunia loc, prihănind cu beţia pe apostolii cei plini de Duhul Sfânt,
zicând : „…că sunt plini de must” (Fp. 2, 13).
Pune în minte nemulţumirea şi necunoştinta oamenilor şi cugetă la mulţumirea şi bunătatea
îngerilor. Că îngerii când au văzut Pârga noastră suindu-se, se bucurau şi ziceau: „Ridicaţi căpetenii
porţii voastre, şi vă ridicaţi porţile cele veşnice si va intra Împăratul slavei” (Ps. 23, 7). Iar oamenii
văzând darul Duhului pogorându-se la noi zice că sunt beţi cei ce au primit darul. Şi nici vremea
anului nu i-a înţelepţii că în vremea primăverii nu se găseşte nicăieri must. Dar să-i lăsăm pe aceia,
şi să cugetăm la darul şi răsplătirea iubitorului de oameni Dumnezeu.
A luat Hristos pârga firii noastre şi ne-a dat darul Duhului. Şi precum după un război îndelungat se
face pace şi se risipeşte vrajba, iar cei ce erau învrăjbiţi între ei îşi dau unii altora încredinţări de
pace, aşa şi între Dumnezeu şi oameni s-a făcut. A trimis Hristos ca zălog şi încredinţare pârga
noastră lui Dumnezeu şi ne-a trimis în schimb ca zălog şi încredinţare pe Duhul Sfânt. Şi avem
acest semn de încredinţare, din neam împărătesc. Căci Duhul Sfânt care ni s-a trimis nouă este din
Fiinţa cea împărătească, iar Cel ce de la noi S-a înălţat la ceruri este de neam împărătesc, fiind din
seminţia lui David.
Pentru aceasta nu mă mai tem, căci Pârga noastră stă sus. De aceea şi despre viermele cel neadormit
de-mi va spune cineva, sau despre focul nestins, sau despre alte chinuri şi pedepse, nu mă mai tem.
Şi nu că nu mă tem, dar nu deznădăjduiesc de mântuirea mea, că de nu ar fi pregătit Dumnezeu mari
bunătăţi pentru neamul nostru, nu ar fi luat sus pârga noastră. Mai înainte de aceasta, când priveam
la cer şi cugetam la puterile cereşti simţeam marea noastră sărăcie, dar acum; privind în sus la

15
Scaunul cel împărătesc, unde stă firea cea luată de la noi, vedem neamul nostru cel bun. Deci să ne
gătim ca să nu cădem din slava aceea.
Căci precum Fiul Omului s-a suit cu trup la Cer, tot aşa va veni negreşit şi nu va zăbovi să ne
judece. Va veni aducând cu sine oştiri, cete de îngeri, mulţimi de arhangheli, adunări de mucenici,
rânduieli de drepţi, soboare de prooroci şi apostoli, iar în mijlocul acelor nematerialnice oştiri, cu
negrăită şi nevăzută slavă Se va arăta Împăratul.
Deci toate să le facem, ca să nu cădem din slava aceea. Voiţi să vă spun şi cele mai înfricoşate ? Nu
ca să vă spăimântez, ci ca să vă îndreptez. Atunci râu de foc va curge înaintea Aceluia, cărţile se vor
deschide, judecată groaznică şi înfricoşată se va aşeza, unde se citesc din cărţi faptele vieţii noastre.
Şi multe se vorbesc de Prooroci despre cărţile acelea. Moise zice: „Şi acum de voieşti să le ierţi lor
păcatul, iartă-l, iar de nu şterge-mă şi pe mine din cartea care o ai scris. (Ieş. 32, 32).
Hristos a zis către ucenicii Lui : „Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă
bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Le. 10, 20). Tar proorocul David zice: „În cartea
ta toţi se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă” (Ps. 138, 16). Şi iarăşi:
„Şterşi să fie din cartea celor vii şi cu cei drepţi să nu se scrie” (Ps. 68, 32). Vezi că unii se şterg, iar
alţii se scriu. Voieşti să cunoşti că nu numai cei drepţi se scriu în cărţile acelea, ci şi păcatele
noastre sunt scrise acolo ?
Este vreme de praznic, să învăţăm deci despre lucruri care pot să ne izbăvească de osândă.
Înfricoşat este cuvântul, dar de trebuinţă şi folositor. Că ne izbăveşte de ispitirea şi cercarea lor prin
lucru.
Deci să credem că păcatele se scriu, şi ceea ce aici se vorbeşte, îndată Sus se scrie.
Dar de unde este arătată aceasta ? De la Maleahi care zice: „Vai celor ce întărâtă pe Domnul… ?”.
Şi cum Îl întărâtă pe El ? „Când ziceţi : «Tot cela ce face rău este bun înaintea Domnului». Cuvinte
ale slugilor celor nemulţumitoare sunt acestea, şi de unii ca aceştia are El plăcere»” (Mal. 2, 17). Şi
că: „Deşert este cel ce slujeşte lui Dumnezeu, şi ce este mai mult că am păzit poruncile Lui… Şi
acum fericim pe cei străini şi se zidesc toţi cei ce fac fărădelege” (Mal. 3, 14, 15). Ca şi cum ar
zice: Noi în fiecare zi slujim şi alţii se îndulcesc de cele bune. Unele ca acestea zic de multe ori şi
supuşii pentru stăpâni.
A zice om către om acestea nu este un lucru aşa greu, cu toate că este. Dar a zice acestea către
Stăpânul lumii, către Stăpânul cel milostiv şi iubitor de oameni, este un lucru vrednic de toată
osânda şi de cea mai mare pedeapsa. Şi ca să vezi că aceste cuvinte se scriu, ascultă ce zice
iarăşi Proorocul : ,.Şi a ascultat Domnul şi a auzit şi a scris în cartea celor vii, spre pomenire
înaintea Sa…” (Idem 3, 17). Şi toate se scriu şi nu Dumnezeu ne va aduce aminte de ziua în
care s-au făcut, ci va pune în mijloc cartea spre mustrare şi prihănire.
Oare am cutremurat mintea voastră cu frica ? Mai înaintea mea şi apoi a voastră. Dar voi înmuia
cuvântul. Şi nu cuvântul, ci frica. Şi nu o voi înmuia, ci o voi mângâia. Ca să rămâie şi să curăţească
mintea noastră. Iar partea cea nesuferită a ei s-o ridicăm, ca să fie ea suferită de voi.
Şi, cum vom putea s-o ridicăm ? Dacă vom arăta că păcatele nu numai se scriu, ci se şi şterg. La
judecata cea lumească cele zise acolo de cel ce se judecă se scriu negreşit totdeauna şi nu se pot
şterge. Iar din cartea aceea, de ai vorbi cuvinte rele, de vei voi, se şterg. Dar de unde este arătat ?
Din Scriptură, că zice: „întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le”
(Ps. 50, 11). Şi nimeni nu va putea şterge ceea ce nu este scris. De aceea, fiindcă erau scrise, se
roagă să se şteargă. Învaţă şi cum se şterg, zicând : „Cu milosteniile şi cu credinţa se curăţesc
păcatele…” (Pilde 15, 29). Şi nu numai că se şterg, ci se şi curăţesc, încât nici urmă a lor nu mai
rămâne. Şi nu numai cele de după botez se şterg, ci şi cele ce mai înainte de baie s-au scris, toate se
şterg cu apa botezului. şi cu Crucea lui. Hristos, precum zice Pavel: „Ştergând zapisul ce era asupra
noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui şi l-a luat din mijloc pironindu-L pe Cruce” (Col. 2,
14).
Ai văzut cum s-a şters acel zapis ? Şi nu numai că s-a şters, ci s-a şi rupt de piroanele Crucii, încât
s-a făcut netrebnic şi nefolositor. Şi păcatele cele înainte de botez s-au şters cu darul, cu puterea şi
cu iubirea de oameni a lui Hristos, Celui ce S-a răstignit. Iar cele de după botez, ca să se şteargă
iarăşi, este nevoie de multă osârdie, pentru că nu mai este a doua baie. Ce este nevoie de lacrimile
noastre, de pocăinţă, de mărturisire, de milostenie, de rugăciune şi de toată fapta bună.

16
Iată că şi după botez se curăţesc păcatele noastre, dar cu multă osteneală şi durere. Deci să arătăm
toată osârdia ca pe cele făcute să le ştergem aici, ca să ne izbăvim de ruşinea şi de osânda ce ne
aşteaptă. Şi măcar de am greşit cu nenumărate păcate, dar, de vom voi, toate aceste sarcini vom
putea să le lepădăm. Să voim dar ! Că mult mai bine este ca aici puţin să ne ostenim şi să ne
izbăvim de nesuferita osândă, decât să ne lenevim în această puţină vreme şi să cădem în acele
chinuri fără de sfârşit.
Şi este vremea să repetăm cele ce am zis. Am certat pe cei ce vin numai după un an şi lasă pe Maica
lor Biserica goală. Le-am adus aminte de o istorisire veche, de blestem şi de binecuvântare. Am
vorbit despre praznicele iudaiceşti şi pentru care pricină a poruncit Dumnezeu ca iudei de trei ori
într-un an să se adune la Ierusalim. Am zis că sărbătoare şi praznic a Cincizeci de zile este
totdeauna, de asemenea şi Paşti şi Epifanie. Am zis că praznicul îl face conştiinţa curată şi faptele
bune. După aceea ne-am abătut la darurile ce se pogoară de sus. Am zis că acestea sunt semn al
împăcării.
Am arătat că este de faţă Duhul Sfânt la iertarea păcatelor, în cuvântul către păstori, în cuvântul
înţelepciunii şi al cunoştinţei, în hirotonii, la Jertfa ce-a de taină. Am zis că avem semne de
încredinţare şi mărturii sfinte. Am adaos pricina pentru care acum s-au ridicat semnele. După aceea
v-am pomenit de înfricoşata Judecată şi de cărţile cele ce se vor deschide atunci şi cum că toate
păcatele noastre se scriu. Am arătat că se şterg iarăşi de vom voi. De toate acestea aduceţi-vă
aminte.
Iar de nu este cu putinţă ca de toate, aduceţi-vă aminte cel puţin de cuvântul cel pentru cărţi. Şi toate
câte veţi vorbi, cu grijă să le vorbiţi, ca şi cum ar fi de faţă cel ce scrie ; şi ţineţi în minte cuvântul
acesta totdeauna proaspăt. Ca cei scrişi în cartea dreptăţilor, să adăugaţi isprăvi şi fapte bune. Iar cei
ce avem scrise păcate multe, ştergându-le pe ele aici, să ne izbăvim atunci de înfăţişarea aceea. Căci
este cu putinţă, precum am arătat, prin osârdie, prin rugăciune şi evlavie sporită să ştergem toate
păcatele cele scrise.
Deci la aceasta în toată vremea să ne sârguim, ca mergând acolo să putem dobândi iertăciune şi să
scăpăm de chinurile cele nesfârşite. De care, fie ca toţi să ne izbăvim şi să ne învrednicim de
împărăţia cerurilor, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.

17
Predică la Pogorârea Duhului Sfânt
13 June 2008
1,144 afişări
Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro
Duminica Coborârii Spiritului Sfânt (Rusaliile)

Fraţi creştini,
În Duminica Rusaliilor sărbătorim minunea Pogorârii Duhului Sfânt peste apostolii Domnului şi
ziua întemeierii Bisericii creştine. Avem aşadar un praznic de o îndoită şi covârşitoare însemnătate.
Mântuitorul Isus Hristos, înainte de răstignire, şi-a mângâiat ucenicii întristaţi prin făgăduinţa
Duhului Sfânt, Mângâietorul lumii. Iată că această minune s-a împlinit în această zi.
În timpul când Domnul Hristos umbla pe pământ, lucrarea Lui era limitată la câteva sute sau mii de
oameni, care puteau să-L întâlnească, să-L vadă, sau să-L atingă. Dar prin puterea Duhului Sfânt,
care s-a revărsat în Duminica Rusaliilor, bogăţia Harului Său nu va mai cunoaşte limite. De altfel,
Isus a spus ucenicilor Săi, ca şi samarinencii: “Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care Eu
le fac, ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl.” (Ioan XIV,
12) – “Oricine va bea din apa pe care Eu o dau, se va preface în el, într-un izvor de apă care va ţâşni
în viaţa veşnică.” (Ioan IV, 14).
Duhul Sfânt este Vistierul bunătăţilor, Sfinţitorul şi Mângâietorul tuturor inimilor. Toate bisericile
sunt casele Duhului Sfânt; toate slujbele bisericeşti sunt lucrările Duhului Sfânt, de aceea spune un
sfânt părinte că fără Duhul Sfânt nu este nici Biserică, nici preot, nici predică, nici slujbă, nici taine.
De aceea ca să putem intra în Împărăţia, divină, trebuie să primim darurile şi binecuvântările
Împăratului nostru Hristos.
Pentru a primi moştenirea minunată pe care ne-a promis-o, a trebuit ca tot El, Dumnezeul iubirii să
facă primul pas, venind încă o dată sub altă formă şi să aşeze Împărăţia lui Hristos în inimile
credincioşilor. Altfel lucrarea lui Hristos ar fi fost inutilă şi zadarnică, iar Isus ar fi fost un rege fără
supuşi, un domn fără credincioşi, un comandant fără trupe, un Dumnezeu pe care nimeni nu L-ar fi
cunoscut şi mărturisit.
Tocmai aici intervine lucrarea Duhului Sfânt, Hristos realizând la Rusalii promisiunea făcută
ucenicilor de a nu-i lăsa orfani. Duhul Sfânt cel purces de la Tatăl, înlocuieşte pe Isus cel pământesc
şi prin El, Isus împreună cu Tatăl îşi face locuinţa în noi. De aceea Hristos nu mai este un personaj
istoric de la care să ne rămână doar amintirea, ci El este prezent lângă noi şi în noi în tot locul şi-n
tot timpul. Putem fi foarte impresionaţi şi cuceriţi de acest Isus al istoriei şi să-L considerăm cel mai
perfect dintre oameni, un adevărat model. Dar la ce serveşte oare cunoaşterea istorică a faptelor şi
unde duce această admiraţie pentru Isus, cât timp nu răsună vocea care spune că Hristos îti aparţine
ţie la propriu – şi această voce este strigarea Duhului Sfânt.
Pentru a combate necredinţa noastră, Dumnezeu a venit El însuşi şi a pus în noi unicul Său
supraveghetor, Duhul Adevărului, care proclamă cu autoritate divină cuvântul de iertare, de har şi
viaţă adevărată, întorcându-ne la adevăratul nostru destin de copii ai Tatălui ceresc. El,
Mângâietorul, ne este călăuză sufletească permanentă şi ne duce la păşunile verzi ale Cuvântului
biblic, dându-ne de băut apele păcii creştine. Prin apa aceasta vie şi prin dragostea Sa, ne fortificăm
şi ne menţinem pe calea Sfintei Treimi.
Nimeni nu posedă Duhul Sfânt în mod perfect şi în toată bogăţia lui oricât ar fi el de luminat, din
cauza omului vechi, care se opune întotdeauna la acţiunea purificatoare a Duhului Sfânt. E cazul să
ne întrebăm cu nelinişte şi tristeţe, pentru ce în faţa acestor comori de viaţă rămânem adeseori aşa
de reci, aşa de puţin credincioşi şi lipsiţi de dorinţa de a fi pătrunşi de noile lumini arzătoare ale
Duhului Sfânt?!
Motivul este acela, că omul vechi n-a murit încă în noi, sau îl înviem de-atâtea ori prin patimile cele
lumeşti şi drăceşti. Omul plin de neîncredere şi duşmănie este într-un conflict permanent cu
Domnul cerurilor şi al pământului. Conflictele sunt numeroase; Sfânta Scriptură este plina de ele.
Nu numai poruncile şi avertismentele lui Dumnezeu îl supără pe om şi trezesc în el un fel de pizmă
18
surdă şi împotrivire îndărătnică, dar chiar şi promisiunile şi cuvintele Sale de îndurare. Toate
acestea ne fac să ne mirăm, după cum zice profetul Maleahi la cap. II, v. 17: “Voi obosiţi pe
Domnul cu vorbele voastre şi mai ziceţi: «Cum îl obosim?» – Când ziceţi: «Cel ce face rău este bun
înaintea Domnului şi de unii ca aceştia are El plăcere!» – sau: «Unde este Dumnezeul dreptăţii?» Şi
mai departe: «Ce am spus împotriva ta?» şi mai ziceţi: «Este trudă zadarnică să slujim de
Dumnezeu şi ce câştig vom avea din paza poruncilor Sale şi că umblăm trişti înaintea Domnului
Savaot?» Dar iată că acum noi fericim pe cei mândri şi propăşesc cei ce săvârşesc fărădelegi, ba
chiar şi pun la încercare pe Domnul şi ei scapă!”
Iată deci răutatea oamenilor împotriva lui Dumnezeu, luând forma cea mai teribilă în procesul de
condamnare al lui Isus, fiindcă după ce L-au făcut să sufere îngrozitor chinuri de neînchipuit, după
ce L-au răstignit pe Cruce, aceşti judecători nedrepţi pleacă cu conştiinţa împăcată, părăsesc
calvarul cu inima liniştită, mergând să prăznuiască Paştele în familie, să mulţumească lui
Dumnezeu că I-a ales tocmai pe ei ca să scape oraşul sfânt şi ţara de un astfel de duşman, adică de
Isus. Nu ştiau nenorociţii că Isus se lăsase condamnat, suportase totul ca în zorii celei de a treia zile
să învieze, izbăvindu-ne de moartea cea veşnică.
Dumnezeu a nimicit hotărârea oamenilor, punând în fata lumii Învierea Fiului Său, care venise pe
pământ şi care purta imaginea Tatălui ceresc. Adevărul a ieşit la lumină clar, că Isus a fost martor al
adevărului printre oameni. Răstignitorii Iui Isus au urmărit întotdeauna pe susţinătorii adevărului, de
aceea şi astăzi se găsesc destui necredincioşi care vorbesc contra credinţei şi nu găsesc nici un bine
în toată învăţătura adusă de Mântuitorul.
“Voi aţi omorât bucuria de a trăi” – zicea cineva de curând pe când ieşea de la slujba din biserică. Şi
omul nostru continuă: “De când a venit Isus pe pământ şi de când se predică doctrina Lui, s-a
terminat cu celelalte religii ale rătăciţilor, care îngăduiau poftele şi plăcerile trupeşti. Au luat sfârşit
petrecerile fără frâu, a luat sfârşit cultul frumuseţii, a luat sfârşit traiul dulce de nepăsare. Voi a-ţi
înălţat un mort şi testamentul Lui îl repetaţi fără sfârşit, care ne ordonă să ne lepădăm de noi şi să
purtăm crucea. Să urâm tată şi mamă şi să ne pierdem viaţa.
În acest mic tablou găsim doar o mică lumină, aceea a unei vieţi veşnice. Dar în aşteptarea acestui
viitor pe care nimeni nu-l cunoaşte, voi târâţi omul, îl faceţi mai rău decât este, de aceea prin
propovăduirea voastră şi arătarea păcatelor din lege aţi creat un om trist, ursuz, copleşit de toată
mizeria lumii, căci voi îi ţineţi strânşi în corsetul strâmt al doctrinei creştine. Ei sunt întemniţaţi în
atmosfera înăbuşitoare a credinţei creştine. Cu crucea voastră şi cu păcatul vostru aţi omorât şi
alungat din lume bucuria de a trăi.”
Aşa a zis acest necredincios şi ca el zic mulţi în diferite feluri, ponegrind şi insultând pe adevăraţii
creştini care susţin adevărul propovăduit de Mântuitorul Isus şi în continuare de Duhul Sfânt prin
apostolii Săi. Unii ne duşmănesc din neştiinţă, alţii din necredinţă, din răutate. Noi le răspundem
clar şi lămurit că Dumnezeul nostru nu este o fiinţă pasivă într-un cer îndepărtat. El creează mereu,
vorbeşte, dirijează, intervine, pedepseşte şi salvează. Omul însă a pierdut prospeţimea vederii, sub
influenţa teoriilor mecanice. Acest om a devenit atât de pasiv căci a uitat că este un călător pe acest
pământ şi umbra morţii îl urmăreşte permanent ca să-l facă ţărână.
Toate minunile lui Isus Hristos dovedesc puternicul curent de viaţă prin care Duhul Sfânt emană din
Isus. Viaţa omului nu are sens decât în vederea dobândirii Duhului Sfânt. Duhul Sfânt sădeşte în noi
credinţa, nădejdea şi dragostea. Când Isus a apărut pe pământ, El a tras prin lume o dâră de viaţă. La
cuvintele Lui care se revărsau prin puterea Duhului Sfânt, paraliticii se ridicau în picioare, demonii
erau alungaţi, orbii căpătau vedere, morţii înviau, iar corpurile îndurerate şi desfigurate îşi regăseau
sănătatea şi frumuseţea.
O revărsare mângâietoare a Duhului vieţii venea peste toţi cei care recunoşteau şi vedeau în Isus pe
Fiul lui Dumnezeu. Dar a făcut şi mai mult acest Duh de dragoste şi de viaţă, organizând în aşa fel
viaţa omului încât s-o păstreze în mijlocul ameninţărilor înspăimântătoare pe care umbra morţii le
făcuse să apese asupra ei. El a avut grijă cu îndurerare infinită de această viaţă pe care omul şi-a
făurit-o şi pe care haosul demonic riscă să o înghită în orice moment.
Dar de, iubiţi creştini, există mai multe feluri de a privi şi de a trăi viata. Într-un fel văd viaţa
necredincioşii şi în alt fel credincioşii. Viaţa poate fi adorată ca un idol sau târâtă ca o greutate.
Viaţa poate fi irosită ca ceva inutil sau te poţi achita de ea ca o povară. Viaţa poate fi fluturată cu
mândrie ca tânărul plin de sine sau târâtă slugarnic ca un sclav.

19
Oare aşa trăieşte fiul liber în casa Tatălui ceresc? Oare aşa se comportă moştenitorul celei mai
imense bogăţii? Iată de ce trebuie să-L urmăm pe Hristos prin moarte la viaţă şi prin suferinţă la
glorie. Acesta este drumul Său, drumul din Vinerea mare şi până la Înviere. Duhul Sfânt condamnă
toate aceste măsuri de prevederi omeneşti. El vrea să ne facă atleţi puternici ai armatei lui
Dumnezeu. Duhul Sfânt radiază deja în noi şi ne dirijează viaţa, îndreptându-ne spre Dumnezeu şi
punând în inimile noastre pasiunea pentru slava Lui. Duhul lui Dumnezeu vine în lume ca un
războinic cu arme şi zale, ca să cucerească toată fiinţa omenească şi să stea împotrivă când va năvăli
vrăjmaşul.
Omul intră prin puterea Duhului Sfânt în planul desăvârşit al faptelor lui Dumnezeu, pe care
Apostolul Pavel îl descrie astfel: ,,Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi
hotărât, iar pe care i-a hotărât mai înainte pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-
a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit”. (Romani VIII, 29-30) De aceea orice
om este conştient în adâncul lui că este chemat la un destin mai înalt. Există în inima flecăruia un
dor pe care creştinii ca şi necredincioşii îl explică flecare în felul lor.
Aşa că, frate creştine, nu sta buimac privind cerul şi zicând: “Ah, dacă din întâmplare aş zări pe
Dumnezeu cum aş fi de bucuros să-I slujesc toată viaţa!” Te înşeli iubitul meu. Sfântul Ioan scria că
lumea este plină, totul este plin de Dumnezeu. Chiar în faţa porţii tale îl găseşti pe Hristos în chipul
săracului, bolnavului, necăjitului, năpăstuitului. Trebuie să luptăm, să suferim şi să ne zbatem
pentru a fi în faţa oamenilor şi faţă de noi înşine ca şi cum am fi în faţa lui Dumnezeu.
Pentru aceasta trebuie să ne lepădăm de noi înşine şi să spunem, nu, vechiului om; să spunem, nu,
cuvintelor lui, intenţiilor lui, poftelor lui, să-l alungam şi chiar să ne despărţim de el ca de un
potrivnic al fericirii adevărate şi totodată să ne aşezăm cu hotărâre neclintită de partea omului nou.
Să spunem, da, îndemnurilor lui, să-I aprobăm toate aspiraţiile dictate de Dubul Sfânt, să le
traducem în fapte şi în hotărâri concrete, în toate zilele, fiindcă Duhul Sfânt este aliatul puternic şi
comandantul nostru. El păzeşte locul sfânt, templul pe care l-a cucerit, adică trupul nostru şi
Biserica care este trupul lui Hristos.
Duhul Sfânt critică viguros pe omul cel vechi, cu ajutorul căinţei noastre, cufundându-l iarăşi în
apele botezului prin lacrimile căinţei până la moarte. Harul Duhului Sfânt se revarsă şi astăzi în
diferite feluri în Biserică peste credincioşi. Aşa avem daruri şi vindecări ale celor bolnavi, prin taina
Sfântului Maslu; preschimbarea pâinii •şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos prin taina Sfintei
Liturghii. Duhul Sfânt face să se sfinţească apele şi să nu se strice sfânta aghieasmă.
Duhul Sfânt sfinţeşte toate, întăreşte în credinţă, aprinde inimile credincioşilor, stinge puterea
satanei, face pace în familii, linişteşte vânturile turbate ale demonilor. Sunt nenumărate mângâierile
şi binefacerile pe care le revarsă peste credincioşi. Ca să ne încredinţăm cât de mult iubeşte
Dumnezeu, Duhul Sfânt, pe noi, vă voi istorisi o întâmplare din Pateric.
E vorba de un călugăr, care trecând printr-un sat al Egiptului a văzut o fată foarte frumoasă, fiica
unui popă idolesc şi deodată s-a aprins de dragoste pentru ea. S-a dus atunci la tatăl ei şi i-a cerut-o
de soţie. Acesta însă i-a răspuns: “Nu pot să ţio dau până nu întreb pe dumnezeul meu”. Mergând
tatăl fetei a întrebat pe dracul, care locuia în acel idol l-a care se închina el, zicându-i: “Iată, un
călugăr a venit şi cere pe fiica mea, oare să i-o dau?” Şi a răspuns diavolul: “întreabă-l pe el dacă se
leapădă de Dumnezeul lui, de botez şi de cinul călugăresc”.
Întorcându-se popa către călugăr i-a zis: “Te lepezi de Dumnezeul tău, de botez şi de cinul
călugăresc?” El s-a făgăduit că se leapădă şi îndată a văzut cum a ieşit din gura lui un porumbel şi a
zburat la cer. S-a dus atunci popa la diavolul şi i-a spus: “Iată, s-a făgăduit!” Dracul însă i-a zis:
“Nu-i da fata de soţie că Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la el, ci încă îi ajută.” Venind iarăşi
spurcatul de popă a zis călugărului: “Nu pot să ţi-o dau pe ea, că Dumnezeul tău este cu tine şi încă
îţi ajută”.
Călugărul auzind unele ca acestea s-a umilit şi a zis întru sine: “O, ticălosul de mine, câte bunătăţi
am primit de la Dumnezeu şi m-am depărtat de Dânsul, de botez şi de călugărie, iar El tot mă ajută
şi nu s-a depărtat de mine. Oare nu sunt dator eu să alerg tot la ajutorul Lui şi să nădăjduiesc la
bunătatea Lui?”
Plecând în pustie, s-a dus la un duhovnic bătrân, povestindu-i toată întâmplarea. Duhovnicul l-a
oprit în peşteră, spunându-i să postească trei săptămâni. În acest timp se ruga şi bătrânul duhovnic
cu postire. După o săptămână l-a întrebat duhovnicul dacă a văzut ceva, iar el a răspuns: “Da, am

20
văzut porumbelul sus la înălţimea cerului în dreptul capului meu”. Duhovnicul i-a spus: “Ia aminte
şi te roagă fiule!”
La a doua săptămână a văzut călugărul că porumbelul se apropie de capul lui, iar după a treia
săptămână de post şi rugăciune, l-a văzut stând deasupra capului său. Întinzând mâna să-l prindă,
porumbelul a intrat în gura lui. Auzind acestea duhovnicul a mulţumit lui Dumnezeu că a primit
pocăinţa călugărului.
Iată cât de milostiv este Dumnezeu cu noi şi cât de mult doreşte mântuirea noastră. Noi ne facem
însă vinovaţi de întristarea, de stingerea şi neglijarea acestor daruri ale Duhului Sfânt. Atunci când
adevărul ia locul minciunii, când împăcarea ia locul mâniei, când munca duhovnicească ia locul
trândăviei, când cuvintele folositoare i-au locul vorbăriei goale şi inutile, atunci în pomul credinţei
şi în ogorul vieţii noastre se ivesc şi cresc roadele Duhului Sfânt care sunt acestea: dragostea,
bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea
poftelor.
Atunci Duhul Sfânt lucrează şi sculptează în noi adevăratul chip de om, aducându-ne la maturitate,
la statura plinătăţii lui Hristos. De aceea strigă Apostolul Ioan mai departe zicând: “Vedeţi ce
dragoste ne-a arătat Tatăl, încât să ne numim copii ai lui Dumnezeu, şi suntem.” Cine-i dădea lui
siguranţa aceasta? Nimeni altul decât Duhul de înfiere, Duhul de sfinţenie, cum zice însuşi
Dumnezeu: “Fiţi sfinţi, că Eu sunt sfânt.”
Cuvântul acesta a ajuns pentru mulţi un cuvânt de râs, de plictiseală, de batjocură, un cuvânt
caraghios şi învechit în lumea noastră creştină de astăzi. De aceea zic unii: Ce atâta rugăciune? Ce
atâta cântare religioasă? De ce atâta slujbă la biserică, că doar n-ai să te faci sfânt?! Dar tocmai
acesta trebuie să fie idealul creştinismului adevărat – Sfinţenia.
Sfinţenia lui Dumnezeu ne întinde cele două mâini ale sale, adică pe Fiul Său şi pe Sfântul Duh.
Această sfinţenie este un fluviu de viaţă, care caută să rupă digurile şi să inunde lumea. Sfinţenia nu
este opera noastră, nici meritul nostru, nici chiar rezultatul eforturilor sau idealului pe care noi ni l-
am fixat. Cuvântul uimitor al Iui Isus ne face să înţelegem că aşa este. “Despărţiţi de Mine – zice El
– nu puteţi face nimic!”
A fi sfânt înseamnă a fi prins de Fiul, atras de Dumnezeu şi legat de Duhul Sfânt. Aşa se stabileşte
între om şi Dumnezeu un schimb, o comunicare de viaţă şi de sfinţenie. Sfinţenia de care vorbeşte
Scriptura este ceva care face să crape mugurii, să se deschidă florile şi să se coacă fructele în
ramura altoită.
Când omul a regăsit pe Dumnezeu se leagă reciproc prin sfinţenie şi atunci plin de dragoste
izbucneşte zicând: “Iubirea Ta mi-a rănit inima Dumnezeule şi ea nu-i poate suporta flăcările, dar
mă avânt şi eu înainte, cântându-Ţi.” De aceea şi trupul lui Hristos proslăvit nu a fost închis în cer,
după ce a fost înviat din mormânt. Trupul Lui este încă prezent pe pământ şi acest trup este Biserica
însufleţită de Duhul Sfânt. Acest duh al lui Hristos şi-a făcut locuinţa în noi în ziua botezului,
curăţind şi sfinţind temeliile sufleteşti ale vieţii noastre.
De atunci creştinul nu trebuie să se mai boteze pe nisipul înşelător al ambiţiilor omeneşti, al
proiectelor sau al independenţei lui, căci din clipa botezului suntem sub Harul lui Dumnezeu. Iată
de ce Harul Duhului Sfânt dezleagă limba apostolilor şi le inspiră cuvântul adevărului. Îi scapă de
orbirea urii împotriva adevărului şi-i face să vadă cu ochi de porumbel, cum zice Sfântul Grigore de
Nyssa, adică să vadă creştinul lumina adevărată, să iubească pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt,
Treimea cea de o fiinţă, apoi cu iubire să slujească aproapelui ca lui însuşi.
Dar noi facem o greşeală, căci aşteptăm cu braţele încrucişate şi zicem că Duhul suflă încotro vrea
şi că nu stă în puterea nimănui să-l reţină. Ne lăsăm, prin urmare, în voia soartei şi aşteptăm să ne
pice har fără să-l implorăm cu mâinile împreunate în rugăciune, aşa cum citim în Sfânta Scriptură
că stăruiau apostolii în sfânta biserică. N-am citit şi noi niciodată că Tatăl va da Duhul Sfânt acelora
care-L cer? N-am citit că biserica este un locaş al lui Dumnezeu? Deci cum să primim Duh Sfânt
dacă nu ne îndeletnicim cu rugăciunea, cu meditarea Sfintelor Scripturi, mergerea la biserică şi
primirea sfinţeniilor de la ea?!
Iată de ce Sfântul Apostol Pavel zice mai departe: “Duceţi mai departe mântuirea voastră cu frică şi
cutremur, căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne fixează
programul sfinţirii noastre de fiecare zi pentru toată viaţa şi lupta pe care Domnul o aşteaptă de la
noi este lupta cea bună a credinţei, a dragostei şi nădejdii. Atunci dragostea ne face să înţelegem

21
orice suferinţă, să fim atenţi la nenorocirile aproapelui. compătimitori cu cei necăjiţi, să lucrăm ca
nişte dregători de spărturi.
Să ne facem ochi pentru cel orb, picior pentru şchiop, mână pentru cel ciung, ureche pentru cel surd,
gură pentru cel mut. Să înlăturăm spinii şi mărăcinii din drumul aproapelui nostru, căci acesta este
serviciul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi şi atunci merităm titlul de fii ai Tatălui ceresc, ai
acelui Tată care face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni. Numai aşa vom putea să
locuim şi noi pe pământ nou şi în ceruri noi, ieşite din mâna creatoare a lui Dumnezeu. Atunci orice
barieră va fi ridicată, orice distantă înlăturată, atunci moartea însăşi va fi distrusă dimpreună cu
agenţii ei: suferinţa, răul şi păcatul nostru.
Atunci Duhul Sfânt ne va umple pe deplin, el va cuprinde şi trupul nostru şi va reînvia întreaga
noastră persoană, îmbrăcând-o cu un trup de slava ca a lui Isus Hristos. Duhul Sfânt va lăsa să
treacă înainte Hristos să judece lumea, atunci va arde cu foc toate imperfecţiunile şi va nimici tot
răul şi pe susţinătorii lui. Creştinii vor fi un singur şi splendid buchet de nuntă împărătească şi un
imn de iubire veşnică ce va fi adus slavei lui Dumnezeu, Cel întreit sfânt, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh, căci noi am fost readuşi la destinul nostru dintâi. Atunci Dumnezeu va fi totul în toţi
şi noi vom cânta slavă, cinste şi închinăciune în veci de veci.
Rugăciune
O, Duhule Sfinte, Dumnezeule şi Mângâietorule, care Te-ai pogorât în chip de limbi de foc peste
sfinţii apostoli în Duminica Rusaliilor, au ne lepăda pentru farădelegile noastre, nu te depărta de la
noi Bunule dă-ne bucuria mântuirii şi cu Duh stăpânitor ne întăreşte că binecuvântat eşti în vecii
vecilor. Amin.

22
ORTODOXIA – STÂLPUL DE LUMINĂ AL BISERICII RĂSĂRITENE “IERI ŞI ASTĂZI ŞI ÎN
VECI ACELAŞI”

“Dar vă spun Eu vouă adevărul: De folos este ca Eu să Mă duc. Că dacă nu Mă voi duce,
Mângâietorul nu va veni la voi; iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. Şi El odată venit, va vădi
lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată”(IOAN 16, 7-8). De aici reiese căci Duhul Sfânt va rupe
vălul ignoranţei şi va da pe faţă (va vădi) trei realităţi care-i privesc pe oameni: păcatul acestora de a
nu-L fi recunoscut pe Iisus drept Fiul lui Dumnezeu; dreptatea lui Iisus de a Se fi declarat pe Sine
Fiul lui Dumnezeu, atestată prin revenirea Sa la Tatăl; în final, Dumnezeu îl judecă şi îl condamnă
pe Satana.
Mai departe Mântuitorul zice: “Dar când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot
adevărul; că nu de la Sine va grăi, ci cele ce va auzi va grăi şi pe cele viitoare vi le va vesti” (IOAN
16,13). Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne arată că Duhul Sfânt nu conduce la sau spre un adevăr
exterior, ci în interiorul adevărului deja revelat (descoperit) prin Iisus Hristos. Revelaţia însă e
incompletă, din cauza neputinţei omeneşti de “a purta” adevărul divin în întregime şi dintr-odată; ea
se va desăvârşi treptat şi în timp, prin lucrarea Sfântului Duh în Biserică.

Acesta mai este şi un text fundamental pentru instituirea Sfintei Tradiţii (Sinoadele Ecumenice,
opera Sfinţilor Părinţi). În continuare Mântuitorul mai afirmă: “Acela Mă va slăvi, pentru că dintru
al Meu va lua şi vă va vesti” (IOAN 16,14). Acestea sunt şi cuvintele Domnului, Care ne îndeamnă
să întâmpinăm intrarea noastră, a creştinilor de astăzi, într-o “societate a globalizării”. Păşind spre
moarte, Mântuitorul Se duce spre biruinţă, “cu moartea pe moarte călcând”.
Moartea şi Învierea Domnului vor fi urmate, aşadar, de Pogorârea Sfântului Duh peste ucenici,
pentru ca întreaga lor fiinţă să fie cuprinse de Adevăr, după cum zice Mântuitorul: “Iar când va veni
Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede,
Acela va mărturisi despre Mine” (IOAN 15,26). Purcederea (de la latinescul procedo) este mişcarea
prin care Duhul Sfânt izvorăşte din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, într-o permanentă comuniune
treimică. Sfântul Duh este şi “Duhul Adevărului”, pentru că prin El şi prin lucrarea Sa în lume
cunoaştem adevărul total despre Dumnezeu. Acesta a fost şi textul fundamental pentru elaborarea şi
formularea articolului 8 din Simbolul Credinţei.
Mai presus de toate, în aceste texte se evidenţiază cuvântul “adevăr”, întrucât Adevărul a devenit
eveniment în istoria mântuirii, descoperindu-se, în mod definitiv în Iisus Hristos, Cuvântul întrupat.
Umblând pe pământ, Fiul lui Dumnezeu a căutat locul în care trebuie să aşeze “piatra din capul
unghiului” şi l-a găsit, nu în altă parte, ci în adâncul fiinţei Apostolilor Săi, peste care pogoară
Sfântul Duh în ziua de Rusalii. Mai tare decât orice granit este Adevărul, fiind piatra pe care nu o
poate roade dintele vremii, căci pe ea Hristos Şi-a zidit Biserica, după cum El Însuşi zice: “Şi Eu îţi
spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”
(MATEI 16,18). Relaţia semantică Petru-piatră din acest verset este următoarea: În limba greacă,
primul termen este substantiv de gen masculin: o petros şi înseamnă piatră în sens generic, materie
pietroasă, simbol al durităţii (“tare ca piatra”) sau al insensibilităţii (“inimă de piatră”), dar piatră
mobilă, cu dimensiuni între pietricică şi pietroi; al doilea termen e substantiv de gen feminin: e
petra şi înseamnă eminamente “stâncă”, aceasta fiind şi simbol al imobilităţii (“neclintit ca o
stâncă”).
Aşadar, traducerea riguros exactă a textului este: “tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica
Mea”, dar, în acest caz, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte în virtutea căruia Iisus i-a
schimbat lui Simon numele în Petru. Consecinţa exegetică este aceea că expresia: “pe această
piatră” (epitavte te petra) nu se referă la persoana lui Petru, ci la mărturisirea acestuia din versetul
16: “Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu”, ca temelie a Bisericii lui Hristos. De altfel,
adresându-i-se lui Petru, Iisus fusese cât se poate de limpede: “pe această stâncă voi zidi Biserica
Mea”, nu Biserica Ta. Deci Biserica este a lui Hristos, nu a lui Petru, nici a papei de la Roma, care
se consideră succesorul lui Petru.

23
În această privinţă, în zilele noastre este nedreaptă pretenţia greco-catolicilor de restitutio in
integrum a tuturor bisericilor din Transilvania pe care le susţin că în baza CF-urilor ar trebui să fie a
lor, ei fiind adevăraţii proprietari. MINCIUNĂ!
Adevăratul proprietar este Hristos, iar CF-urile nu au a fost elaborate de statul român, ci de puterea
austriacă şi mai târziu austro-ungară. De aici se poate cunoaşte adevărata Biserică trădăroare de
neam şi ţară, pusă în slujba unei puteri străine. Aceasta este BISERICA GRECO-CATOLICĂ.
Întemeiată pe credinţa Sfinţilor Apostoli, martori oculari ai Învierii Dmnului, Biserica rămâne
pentru totdeauna apostolică, ea fiind mărturisirea lui Hristos pe pământ, după cum Însuşi
Mântuitorul le zice Apostolilior: “Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”
(MATEI 28,20).
Pe această stâncă a Adevărului Bisericii ne-a zidit şi pe noi întru Ortodoxie, Sfântul Apostol Andrei.
De aceea, “stâncă” este şi credinţa noastră, “Legea strămoşească”, în sensul în care Adevărul ei îl
cuprinde pe Hristos, Care zice: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât
prin Mine” (IOAN 14,6). Prin urmare, pe de-o parte, adevărul credinţei noastre este piatră, este
stânca existenţei noastre omeneşti, este fidelitatea Dumnezului viu, pe care omul se poate sprijini cu
toată nădejdea, dar, pe de altă parte, este şi “ca un semn care va stârni împotriviri” (LUCA 2, 34).
Prin dumnezeirea Sa – neînţeleasă – sau rău înţeleasă – Iisus şi adepţii Săi vor deveni obiectul a
numeroase dispute, contraziceri, contestări şi persecuţii.
Este tocmai ce urmează în istorie a săvârşi Sfântul Duh, călăuzind omenirea spre “tot adevărul”, dar
şi “va vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată” (IOAN 16,8). Departe de a ne închipui că
aceste cuvinete ale Domnlui ar putea fi surpate prin tâlcuiri eronate; dimpotrivă, cuvintele
Dumnezeului-Om dobândesc o nouă strălucire în urma eventualei contestări a sensului lor autentic,
cu obligaţia revenirii la înţelegerea lor ortodoxă. Aceste cuvinte sunt izvoare din care ţâşneşte
Adevărul şi Viaţa, nu provenind de la oameni, ci de la Dumnezeu.
Credincioşii noştri nu sunt chemaţi să le utilizeze, cunoscându-le din exterior, ci să le primească
“cuminecându-se” cu ele. De asemenea, ei nu sunt chemaţi să le folosească în sensul în care ar
întreprinde cu ele un contraatac, ceea ce ar însemna o acţiune creatoare de conflict.
Într-o perspectivă autentic ortodoxă, recurgerea noastră la adevăr nu poate fi decât o lucrare ce se
opune conflictului de idei, relevând în schimb evidenţa; deci nu contraatac, ci ceea ce se opune
atacului însuşi. Vremea noastră este o epocă ce deschide noi căi de ieşire în evidenţă a multor
atitudini, iniţiative şi acţiuni ce contravin adevărului învederat de Duhul Sfânt, tocmai pentru că
izvorăsc de pe pământ şi numai de pe pămnât. În ceea ce priveşte adevărul, principala lui
confruntare nu este numai relativismul sau erezia, ci de-a dreptul păcatul. De fapt, păcatul este
agentul care se înfiripă în relativism, anarhie şi nihilism ca o tumoare malignă ce apare şi se
dezvoltă în istorie, generează o criză internă, care atinge resorturile intime ale oamenilor, persoane
singulare, familii şi popoare. Fiind vorba despre popoarele creştine, această rană de moarte le pune
la încercare toate structurile de obşte, tot ce aparţine etnogenezei lor. AMIN.
“Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa
toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (IOAN 14,26).
Sfânta noastră Biserică Ortodoxă prăznuieşte astăzi Pogorârea Duhului Sfânt, venirea Lui în chip de
limbi de foc peste Sfinţii Apostoli, care erau adunaţi, cu uşile încuiate, în acelaşi loc unde serbaseră
Paştile cu Învăţătorul lor. Iată, referatul biblic în această privinţă: “Şi când a sosit ziua Cincizecimii
(împlinirea perioadei de cincizeci de zile de la Paşti; sărbătoare prin care era celebrat legământul
dintre Dumnezeu şi Israel, conform LEVITIC 23,15-21; DEUTERONOM 16,9-11; şi înnoirea
legământului conform 2 PARALIPOMENA 15,10-13), erau toţi împreună la un loc (cei 12
Apostoli). Şi fără de veste s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut
toată casa unde şedeau. Şi limbi ca de foc (semn văzut al darului de a vorbi în limbi străine) li s-au
arătat, împărţite, şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să
grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau locuind în Ierusalim Iudei, bărbaţi
cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer (oameni din diaspora iudaică, veniţi la Ierusalim
pentru sărbătoarea Cincizecimii; emigranţi care-şi pierduseră limba maternă şi o vorbeau pe aceea a
ţării în care trăiau; acestora li se mai adăugau prozeliţii – adică păgânii convertiţi la iudaism). Şi
când s-a făcut vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în
limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: Iată, nu sunt oare galileeni toţi aceştia care

24
vorbesc? şi cum de auzim noi, fiecare, limba noastră în care ne-am născut?, Parţi şi Mezi şi Elamiţi
şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în
Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi Romani aflaţi în trecere, Iudei şi
prozeliţi, Cretani şi Arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre măreţiile lui Dumnezeu!
Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? Iar alţii, luându-i
în bătaie de joc, ziceau că sunt plini de must” (FAPTELE APOSTOLILOR 2,1-13).
Ziua când s-a săvârşit această minune era ziua duminicii, a zecea zi de la Înălţarea la cer a
Mântuitorului şi a cincizecea de la Paşti. În această zi evreii serbau şi ei sărbătoarea Legii
Decalogului, adică ziua când Dumnezeu i-a dat tablele legii lui Moise pe Muntele Sinai. În aceeaşi
zi, Duhul Sfânt Se coboară peste ucenici să întărească Legea cea Nouă – Legea Harului şi a iubirii,
care pune sfârşit Legii Vechi.
Această zi este o zi de bucurie, de recunoştinţă şi de iubire pentru toată creştinătatea: este ziua
CINCIZECIMII! Este ziua de RUSALII!
Cuvântul RUSALII provine de la sărbătorea romană ROSALIA, ziua pomenirii morţilor prăznuită
în timpul când înfloreau trandafirii şi care avea loc cam în acelaşi timp cu a comemorării pogorârii
Duhului Sfânt. În ziua de Rusalii, Sfântul Duh pogoară în foişorul din Ierusalim, în chipul limbilor
de foc, pentru a fi prezent în lume într-un mod deosebit de felul prezenţei şi lucrării Sale
pretutindeni în creaţie. Sionul devine Noul Ierusalim, alianţa definitivă a lui Dumnezeu cu
credincioşii Săi, Sfânta Biserică, locul în care Dumnezeu este de faţă cu adevărat şi sălăşluieşte cu
credincioşii Săi în istorie.
RUSALIILE sunt PAŞTILE CELE DE FOC care fac să se schimbe la faţă făptura. E sărbătoarea
care descoperă în sine sensul profund al iconomiei divine, împărtăşirea omenirii credincioase de
Duhul lui Dumnezeu, întreaga fire creată dobândeşte un reflex de veşnicie, existenţa însăşi fiind
atinsă de un invizibil har divin. Sublimă în măreţia ei, această zi este priveliştea existenţei restabilită
în paradisul dintâi, temeiul şi nădejdea unirii credincioşilor într-o singură şi mare familie a lui
Dumnezeu. Nu ar putea fi această imagine înveşmântată în frumuseţe cerească idealul unei societăţi
ce tinde spre globalizare? Nimeni nu ar putea spune că în înţelesul acesta omenirii nu i s-ar oferi o
şansă. Rămâne însă îndeplinirea unei condiţii absolute: LUMEA ÎNSĂŞI ÎNTR-ADEVĂR SĂ
TINDĂ A DEVENI BISERICĂ! nu o biserică ecumenică în care se niveleazî toate credinţele,
acceptându-se toate bune, ci Biserica Primară care s-a născut la CINCIZECIME şi care nu este
astăzi alta, decât Biserica Ortodoxă.
Când spun acest lucru, mă bazez pe un mare argument şi anume acela că Pogorârea Sfântului Duh a
fost împlinirea spuselor Mântuitorului. O minune asemănătoare cu aceea din ziua Rusaliilor, când
S-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, se petrece şi în zilele noastre la Ierusalim, în
fiecare an, la Paşte. Acolo vine în fiecare an Sfânta Lumină de la Dumnezeu, care atestă că
ORTODOXIA este CREDINŢA DREAPTĂ ŞI ADEVĂRATĂ, că numai la ortodocşi şi la Paştele
Ortodox se coboară acestă Lumină Sfântă. Prin această minune Hristos Domnul ne arată care este
DREAPTA CREDINŢĂ, adică ORTODOXIA.
Vorbind în sensul deschiderii Ortodoxiei spre lume, constatăm mai întâi că, din viaţa omenirii de
atăzi, nu a dispărut orice năzuinţă de înfăptuire a dreptăţii pe pământ. Fapt este că o binecuvântare
cerească însoţeşte aspiraţiile profund umane de întrajutorare, de înţelegere şi bunăvoire dintre
persoanele şi popoarele ce trăiesc împreună. E adevărat şi aceea că, de aici nu rezultă că Biserica s-
ar identifica cu lumea, dar nici aceea că s-ar depărta de lume, închizându-se în sine. Afirmarea unei
responsabilităţi majore a Bisericii faţă de lume rezultă dintr-o unitate a ei cu creaţia, care nu exclude
nici deosebirea dintre ECCLESIA şi OIKOUMENA (BISERICĂ şi LUME). Depinzând în
întregime de lucrarea Duhului Sfânt, Biserica aparţine tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor. Ea nu
se închide nici în circuitul lucrării sale sacramentale imediate, ci cuprinde creaţia, universul uman şi
cosmic, în manifestarea însăşi a Tainei lui Hristos. AMIN!
BIBLIOGRAFIE:
-1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române; Bucureşti;
-2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD; Tipărită
cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române; VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ

25
DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului
Biblic…; BUCUREŞTI – 2001;
-3. IUGULESCU, Ierodiacon Visarion – PREDICI LA DUMINICILE ŞI SĂRBĂTORILE DE
PESTE AN – Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Galaction, Episcopul Alexandriei şi
Teleormanului;
-4. MOLDOVAN, Preot prof. Dr. Ilie – ORTODOXIA MISIONARĂ, STÂLP DE LUMINĂ ÎN
LUMEA CONTEMPORANĂ; Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Dr. Irineu,
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei; Editura MITROPOLIA OLTENIEI; Craiova –
2009;
-5. MUHA, Camelia – RELIGIE CREŞTIN-ORTODOXĂ – CAIET PENTRU ELEVI, CADRE
DIDACTICE ŞI PĂRINŢI, Clasa a V-a; Editura SF. MINA – 2008.
de Preot Gheorghe Salagian

26