Predică la Duminica a 23-a după Rusalii [2011]

„Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni,

iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu”

Iubiți frați și surori întru Domnul,

în Evanghelia zilei [Lc. 8, 26-39] e vorba despre demoni reali…Dar

nu demonologia e scopul ei, ci tocmai vindecarea de patimi. Pentru că patimile atrag în
noi demonii și ele sunt…pereții hotelului unde demonii preferă să locuiască.
Și noi suntem niște „slugi supuse” în această afacere grețoasă, care îi încălzim pe
demoni cu tot ce avem la îndemână…
Ce să caute demonii acolo unde nu găsesc nimic de-al lor? Ei vin în oamenii cu o
bună părere despre ei înșiși, care nu recunosc nimic mai presus de propriile lor gânduri,
care contestă prezența lui Dumnezeu și normalitatea lor creaturală.
Pentru că demonii asta și fac clipă de clipă: fug de propria lor vocație de creaturi
ale lui Dumnezeu, nu vor să asculte de Dumnezeu ci vor să trăiască după mintea lor.
O răutate conștientă, dorită…dar care îi nefericește continuu…
După cum și noi, pe cât ne împotrivim lui Dumnezeu, pe cât credem că noi suntem
singurii care știm ce trebuie…și nu ne trebuie altcineva să ne învețe…ne acumulăm
suferință peste suferință în inima noastră.
Și pe cât ne împotrivim rațiunilor/ gândurilor lui Dumnezeu pentru noi…pe atât ni
se înflăcărează ura, titanismul demonic, obrăznicia, cutezanța prostuță, dorința de
libertate absolută, dramatică și caraghioasă în același timp, aia în care ne vrem binele
netrecător…dar care e un bine fără Dumnezeu…și fără oameni.
Nu v-ați întâlnit niciodată în inima dumneavoastră, cu demonul „deștept” de prost,
care v-a spus că banii vă asigură liniștea mai presus de Dumnezeu?
Nu a venit niciodată la dumneavoastră demonul, acela foarte grăbit și „prieten” cu
dumneavoastră, să vă spună că sunteți „mai important” decât toți, „mai frumos” decât
nimeni, că viața dumneavoastră „merită” să fie salvată cu mii de sacrificii, pentru că
sunteți „singurul și unicul” important, „extrem de important” pentru umanitate?
Cu siguranță…că da!
Pentru că demonii nu își iau liber niciodată, nu pleacă în vacanță precum
creștinii…ci fac muncă de pisălogi, de persoane care te bat la cap continuu…până
reușesc să îi accepți sau…măcar…să te enervezi din cauza șicanelor lor.
În filme…demonii au și sex, pot fi și „drăguți”, îți oferă „favoruri”…Iadul pare un
fel de „salon” în care experimentezi „senzații hard”, într-un cuvânt nu par nici ei și nici
Iadul o mare calamitate.
În Evanghelia noastră însă demonii nu par cool, nu sunt deloc „agreabili”, nu îți
garantează „prosperitatea”, nu te pun „în lumina reflectoarelor”…ci te fac de râsul
curcilor.
Pentru că demonizatul nostru de azi, prea-îndureratul demonizat vindecat de către
Domnul în Evanghelia de față…era demonizat de multă vreme, mergea dezbrăcat, nu mai
locuia în casă, precum oamenii, ci în morminte, și era ținut în lanțuri și în cătușe,
„obezile” [v. 29] din edițiile sinodale românești fiind tocmai un corelativ al cătușelor.
1
 Deci nu era „de joacă” cu demonii din el…și demonii (atât de chemați astăzi, peste
tot, unde auzi o drăcuitură la trei fraze) nu erau „agreabili”…ci îi făcuseră o viață
de marginal, de om fără căpătâi, de „nebun”.
Numai că nu era nebun!
Nebunul, în mod fundamental, nu e logic, nu e coerent, nu e liniștit și împăcat cu
sine, ci el delirează, se înfricoșează, vede lucruri doar de el văzute, nu se poate controla…
Nebunia e o urmare a vătămărilor la nivelul creierului. Creierul se îmbolnăvește
și ne joacă feste.
Demonizarea însă e luarea noastră în posesie de demoni, de ființe cu rațiune
folosită rău, care intră în noi și vor să se lipească de mintea și de inima noastră, pentru ca
să le trăim propriile lor intenții.
E coabitare cu demonii…Și când începem să ne schimbăm viața, când
tindem spre bine…ei, cei care ne parazitează interior, încep să țipe din noi, să
se foiască în noi…pentru că vor altceva decât…am început să dorim noi, cei care, până
atunci…ne-am complăcut în „amabilitatea” față de ei.
Pentru că această coabitare/ viață împreună cu ei, care e demonizarea, ne-a făcut
să fim un fel de „frați siamezei” cu demonii. Și ca să tăiem porțiunea de carne…care ne
lipește de ei…avem nevoie de „medici specialiști” în domeniu.
Acum, orice preot poate să slujească Molitvele de exorcizare…dar nu orice preot
are și experiență reală în domeniul acestei vindecări duhovnicești.
Pentru că exorcizarea nu este o joacă sau un hocus-pocus ci o slujbă de vindecare
interioară a celui demonizat.
În vechime, cei care veneau spre Botez, pentru că erau tineri sau adulți, erau
exorcizați zile în șir…iar exorcizările de după Botez, când cineva se demoniza…se făceau
de către oameni duhovnicești, care îi vedeau pe demoni în oameni…și știau ce vor, de ce
acționează într-un anume fel, care le sunt gândurile…
Însă când vine vorba de demoni…și de locuirea lor în noi…acest lucru se petrece
ca o îngăduință a lui Dumnezeu, ca o lecție pedagogică spre îndreptarea celui în cauză…
dar și a noastră.
Din exemplul evanghelic de azi, vedem că demonii vorbeau din cel demonizat [v.
28 și 30] dar și că intrarea lor în oameni, ca și în porci [v. 33], s-a făcut cu îngăduința lui
Dumnezeu, spre mustrarea și îndreptarea omului și nu spre omorârea lui.
Ce ar fi făcut această legiune [v. 30], de 5-6 mii de demoni, din acest biet om, dacă
ar fi fost lăsată de Dumnezeu să își manifeste răutatea până la capăt? L-ar fi omorât într-
o secundă…
Însă, pe de altă parte, vedem și tăria de caracter a acestui om, rezistibilitatea lui
extraordinară…că, deși era bolnav de demonizare de mult timp…deși trăia prin
morminte…era legat în lanțuri, probabil și bătut bine de conaționalii săi…a putut să
rămână cu mintea pe umeri…după asemenea torent zilnic de agresiuni interne.
De aceea vă spuneam la început că nu e o lecție de demonologie, în primul rând
(deși este și asta), Evanghelia de față…ci de luptă cu patimile și de vindecare de ele.
Domnul ne arată că lupta cu demonii și cu patimile e inexprimabil de dură (și
Biserica ne pune în față această Evanghelie tocmai acum…când se lasă frigul, când vine
iarna…și suntem puși să rezistăm la tot felul de agresiuni externe ale vremii) dar că ea nu
este imposibilă, pentru că Cel care ne ajută pe noi…e Același care L-a ajutat și pe el.
Gheață, frig, apă intrată în ghete, viscol…lucruri venite din afară…
2
 Însă ce s-ar petrece cu noi, dacă, din năuntrul nostru, am simți că ne sufocăm,
după care că înlemnim de frig, că ne vine să ne aruncăm în fața trenului, că ne vine să ne
culcăm cu oricine, că ne vine să mâncăm excremente, că ne vine să omorâm, că ne sfâșie
interior prezența harului lui Dumnezeu, pentru că demonii din noi se mișcă ca niște porci,
ca niște vite lovite pe spate?
Am mai râde? Am mai glumi prostește, dacă s-ar petrece și cu noi așa ceva, măcar
pentru 3 ore…și nu pentru 11 ani?
Acum, privind din interior lucrurile, ni se zburlește pielea pe noi…Râsul ni
se stinge…Și așa e normal să fie!
Pentru că demonizarea e o problemă duhovnicească și ea trebuie rezolvată
duhovnicește, în Biserică, prin rugăciunea și mila tuturor față de cei demonizați…așa
cum trebuie să avem milă de cei cu handicap, de cei fără casă, de cei fără loc de muncă…
Mii de demoni într-un singur om…Domnul le îngăduie demonilor să intre în
porci, ei își arată toată „intenția bună” față de porci…și îi îneacă în lac [v. 33]…vin
stăpânii porcilor și se arată „băieți de zahăr” cu Domnul: adică „Îl invită” să plece [v. 35].
Și Sfântul Luca nu lasă lucrurile în uitare…ci subliniază: „toată mulțimea din
ținutul Gherasinilor ”[v. 37, cf. GNT], I-a cerut „să plece/ să Se îndepărteze de la ei”
[Ibidem].
Unul singur Îl întâmpinase [v. 27]: demonizatul care era de râsul lumii. Și tot
el devine Apostolul Domnului, cel care a predicat întregii cetăți, despre „câte a
făcut pentru el Iisus” [v. 39].
Și istoria în cauză are ironia ei, pentru că demonizatul i-a bătut la cap pe
concetățenii săi cu Iisus…tocmai pe aceia care…I-au cerut să plece de la ei.
L-au izgonit pe El, El a plecat…dar a rămas cel vindecat de demonizare…acum
fiind „îmbrăcat și întreg la minte” [v. 35], care le-a propovăduit continuu, și prin
cuvânt și prin persoana lui, despre Cel alungat.
Iar cel vindecat de demonizare este imaginea fiecăruia dintre noi…dar și a
Bisericii în lume.
Înainte de Botez suntem exorcizați de demoni. Nu venim spre Botez ca niște
„Sfinți”, ci ca niște „comunionali cu demonii”. Înainte de Botez ne lepădăm de demoni ca
să ne unim cu Hristos, ca să devenim comunionali cu Hristos, pentru ca să fim plini de
slava Treimii.
Recăderea noastră, după Botez, în „păcate și în patimi grele” ne face să ne
întoarcem acolo de unde am plecat: la comuniunea cu demonii.
Așa că „a te face frate cu dracu” nu este doar o vorbă…ci o realitate dramatică.
„Reînfrățirea” noastră cu demonii e spălată constant prin Spovedanie. Dar dacă nu
apelezi la serviciile „spălătoriei” duhovnicești, care e Sfânta Spovedanie…rămâi cu
„mașina” sufletului nespălată ani întregi.
Și de aici…demonizarea ca realitate cotidiană!
Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă, în postmodernitate, e o vindecată de Hristos,
care propovăduiește adevărul și sfințenia în mijlocul unei lumi, pe care n-o doare nici în
cot de Hristos. Unei lumi care, la recensământul național de anul acesta se poate declara
„credincioasă” în Marele Arhitect, în Satana, în „Nimeni”, în zei și dumnezei de tot
felul…pentru că nu o poate constrânge nimeni.

3
 Și de aceea Biserica este privită „cu ironie” și „cu indiferență” de către mulți…
pentru că postmodernul nu are nevoie decât de bani și de mâncare, de sex și de distracție,
și nu de Evanghelie, canoane, preoți, posturi sau donații pentru Biserică.

El n-are nevoie de nimeni…și de aceea și atacurile, ironiile, evenimentele

create din taste…care trebuie să mâzgălească sufletul credincioșilor Bisericii când le e
praznicul mai dulce.
Dar când și oamenii Bisericii sunt mai mult decât iresponsabili, bineînțeles că
bășcălia ca „stare de spirit” și „gluma” printre șprițuri și semințe scuipate pe jos…
gâlgâie din peisajul online, TV, citadin sau anodin.
Pentru că noi ne rugăm, noi, oamenii Bisericii, sub o ploaie de săgeți ale nesimțirii
și ale urii…tocmai pentru lumea care ne omoară cu o satisfacție rară.
Rugăciuni…pentru drăcuituri, cântări…pentru nesimțire…fapte bune…pentru o
lume curvară, ipocrită și demonizată.
Așa că Evanghelia de azi, deplin actuală și actualizantă, vorbește mai
degrabă despre prezent decât despre trecut. Pentru că în materie de demonizare nu ne-am
„civilizat” deloc ci suntem mai „barbari” ca în vremurile de mult apuse.
Să dezertăm cu totul din bine? Ajungem jalnici.
Atunci ce să facem? Să ne opunem răului în noi și în jurul nostru…chiar dacă
suntem slabi și păcătuim zilnic, pentru că Domnul e cu noi…chiar dacă toți
sunt împotriva noastră.
Amin!