Predică la

Duminica a 6-a după Rusalii

(Vindecarea slăbănogului din Capernaum)
„…Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”
(Matei 9, 1-8)

Predică la Duminica a 6-a după Rusalii [2013]

Iubiții mei,

nevoia de vindecare…vine, după cum știm cu toții, din simțirea acută a bolii.

Din simțirea acută a bolii în noi înșine.
Tocmai pentru că ne doare, tocmai pentru că nu mai suportăm o situație interioară, fie ea
boală trupească sau sufletească, suntem în situația, adesea disperată, în care căutăm…
scăparea de ea.
Boala, când o ai, e greutatea de care vrei să scapi.
Și scăparea de ea, vindecarea, e simțită ca o eliberare de o mare povară.
Așa că prima Evanghelie duminicală a lunii august pune problema vindecării totale a
omului [Mt. 9, 1-8].
Pentru că un paralitic, care nu se putea ridica din pat…este iertat de păcate și, în același
timp, este vindecat de Domnul de boală. De paralizie…
Ca să înțelegem, de fapt, unde se produce marea despovărare/ marea eliberare: în suflet,
în adâncul nostru!
Boala de acolo începe și acolo se termină…

Boala începe de la a face răul în noi înșine.

De la a coabita cu păcatul.
De la a accepta păcatul ca mod de a fi.
Însă păcatul, oricare ar fi el, nu este o expresie a umanității. Nu îl reprezintă pe om…nu
reprezintă viața autentică a omului.
Tocmai de aceea, dacă te vindeci de păcate, începi să te vindeci de boală…în mijlocul
bolii.
Și cred, din experiența pe care o am până acum, că de unele boli sau de unele obiceiuri
rele sau de unele ispite nu ne vindecăm ușor…sau nu ne vindecăm aproape toată viața…și
prin aceasta sunt o sursă de smerire a noastră…și de apropiere de oameni.
Căci cum ai înțelege boala altora, dacă tu nu ai avut niciodată o boală, un accident, o
dramă, o nefericire profundă?
Cum să înțelegi o stare sau un sentiment…la care nu participi?

Dar când boala ta ți-a adus smerire, ți-a adus răbdare, ți-a adus încercare, ți-a dat să
simți ajutorul lui Dumnezeu și omenia oamenilor…știi să respecți bolile și neputințele
altora.
Acum ești tânăr, ești în putere…dar mâine nu vei mai fi.

Mâine te poți accidenta.

Mâine poți ajunge pe drumuri.

Mâine poți fi țintuit în pat.

Sau astăzi…nu mâine…poți ajunge de nerecunoscut…

Pentru că nu știm ce se va întâmpla cu noi, cât vom face din ceea ce vrem să facem, cât
vom trăi, cum ne vom sfârși viața…
Paraliticul de pe pat…și gestul Domnului…suntem, de fapt, noi…și El!
Întotdeauna suntem bolnavi în fața Lui și întotdeauna avem nevoie de El ca Doctor și ca
Izvor al vieții.
Și numai cine e Dumnezeu este Izvor al vieții și numai cine ne-a făcut poate să și
vindece neputințele pe care noi ni le-am făcut.
Adică suntem creatori de boală…pe când Dumnezeu e dătător de viață.
Noi încercăm să ne trăim libertatea în mod pervers, în mod nedrept și singurul lucru pe
care îl creăm e boala, păcatul, urâtul, nefericirea, pe când Domnul încearcă să ne spună,
în mod pedagogic, că fiecare ieșire a noastră din perimetrul relației cu El este…o țintuire
în boală.
Paraliticul s-a vindecat…dar oamenii din jur, care au participat la vindecare, dar nu cu
inimă bună, n-au perceput vindecarea profundă a omului.
Când el s-a ridicat și a plecat la casa lui (v. 7), oamenii, care au văzut vindecarea, s-au
înfricoșat și au slăvit pe Dumnezeu (v. 8), pentru că un asemenea lucru e posibil.

Însă nici ei nu au înțeles că El e Dumnezeu întrupat ci că e un om cu puteri minunate.

Din versetul al 8-lea al Evangheliei zilei acest lucru se înțelege: e un om cu puteri
minunate, face minuni…dar nu e Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Dar cei care cred acest lucru, că El e doar om și nu Dumnezeu și om, nu acceptă, în fapt,
marea iconomie a Fiului lui Dumnezeu întrupat, aceea că El S-a făcut om pentru noi, ca
prin toate cele pe care le face pentru noi, să ne ridice pe noi la comuniunea veșnică cu
Sine.
Oameni cu puteri minunate, adică plini de harul Treimii, care a lucrat prin ei, au fost toți
Sfinții Lui.

Însă El, Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, e Unul din Treime, Fiul Tatălui, Cel
dimpreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Care S-a întrupat din Fecioară și S-a făcut
om, Dumnezeu și om, pentru mântuirea noastră.

De aceea, Fiul lui Dumnezeu se numește pe Sine și Fiul omului (v. 6), pentru că El Și-a
asumat umanitatea noastră în persoana Sa veșnică.
Iar pe pământ, prin puterea Lui și primind acest mare dar, această mare harismă
dumnezeiască de la El, și noi, ierarhii și preoții Bisericii, putem ierta păcatele
oamenilor…pentru că El le iartă prin noi.
Căci Dumnezeu e Cel ce sfințește apa noastră, Cel ce sfințește Euharistia noastră, Cel care
preoțește și cunună, botează și ridică din boală!

Noi conlucrăm cu El în toate…dar El e Cel care face toate cele esențiale în slujbele

Bisericii Sale.
Din acest motiv, Biserica e sfântă și fără prihană, pentru că Dumnezeu
e sfințenia noastră, a tuturor celor botezați întru El dar care suntem plini de păcate.
El e Sfințenia care ne sfințește pe noi, e sursa sfințeniei tuturor oamenilor și a
transfigurării întregii creații, pentru că El e Viața.
De aceea, când căutăm ajutor și alinare în Biserica Lui, trebuie să așteptăm toate de la
Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților Lui.
Nu trebuie să ne credem vrednici de minuni și de vindecări minunate…dar trebuie să
cerem mila și ajutorul Lui întru toate.
Trebuie să cerem să se facă voia Lui cu noi și cu întreaga creație.
Astfel putem trăi ispitele, durerile, bolile, neîmplinirile noastre ca pe mijloace de
îndreptare, de curățire și de sfințire a noastră…și nu ca pe niște lucruri implacabile.
Pentru că implacabilul, ideea de soartă din religiile păgâne, propovăduia existența
unor situații tragice, din care omul nu putea ieși.
Însă viața ortodoxă nu cunoaște tragismul ci doar drama!
Nu e nimic de nedepășit…Dumnezeu e singurul învingător în toate…El nu
are contracandidați…însă viața oamenilor are multe lucruri dureroase, multe drame…
Ca să faci drama suportabilă trebuie să o trăiești cu Dumnezeu, fiind plin de harul Său.
De aceea, chiar dacă paraliticul primea de la Domnul doar iertarea păcatelor…primea un
lucru imens.
Căci, cu adevărat, marele lucru primit de la El nu a fost că a scăpat de paralizie ci că a
înviat din moartea păcatelor.
Iar noi, fiecare dintre noi, care trăim învierea duhovnicească în mod continuu, putem
mărturisi cu mâna pe inimă, că marele dar pe care ni-l face Dumnezeu zi de zi e acela
că ne iartă păcatele și ne dă să ne împărtășim cu El.
Însă asta nu înseamnă că nu dorim și să scăpăm de boli și de neputințe diverse…
Dar cu El, împreună cu El, suferința e duioasă, tristețea e plină de nădejde, minimalizarea
noastră e plină de întărire.
Așa stând lucrurile, iubiții mei, să vedem cu inimă bună toată împlinirea și bucuria celor
din jurul nostru!
Să ne bucurăm cu cei care se vindecă, cu cei care se înțelepțesc, cu cei care își schimbă
viața, trăind bisericește.

Pentru că de aici, din relația cu Dumnezeu, vine toată schimbarea cea bună, schimbarea
duhovnicească, pe care o dorim tuturor.

Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne bucure în vecii vecilor. Amin!

redică la duminica a 6-a după Rusalii (2010)

Iubiții mei,

prea puțini dintre noi cunosc, din păcate, puterea smereniei, a lacrimilor de pocăință, a

iertării, a exemplului bun și, cei mai mulți, cunosc sau laudă puterea banului, a mârlăniei,
a infatuării. Dacă nu ai tupeu, aud adesea, nu te descurci în viață. Trebuie să fii,
câteodată, și mârlan, neam prost, pentru ca să poți răzbi printre canaliile lumii de astăzi ,
mi se spune.
Oamenii au tot felul de experiențe. Cel mai adesea dramatice…Tocmai de aceea vor să îi
atenționeze și pe alții despre ele…
Însă puterea banului e o iluzie temporară, chiar dacă distruge viețile oamenilor, pe
când puterea virtuții, fiind harul lui Dumnezeu, e singura veșnică, pentru că ne însoțește
în veșnicie.
Și puterea lumească, deși aleasă democratic, e văzută, mai devreme sau mai târziu, ca o
putere falimentară sau coruptă, ca o non-putere și, în momente de calamitate, ca apele de
acum, care au distrus vieți de oameni și zeci de case, românii aleargă tot spre Dumnezeul,
pe Care Îl uită când vine vorba de alegeri prezidențiale, parlamentare, europarlamentare…
sau când le e bine.
Calamitatea, fiind certarea lui Dumnezeu, ne aduce aminte de ceea ce trebuie să facem. Și
ne trebuie, întotdeauna nu doar lacunar, câteodată…ridicarea din boală, ca paraliticul de
astăzi, din Evanghelia zilei (Mt. 9, 1-8), care e ridicat din pat de către Domnul…ca să
meargă împreună cu El, în fiecare clipă.
Să meargă și să nu stea.
Să meargă, adică să lucreze cele bune și să nu piardă timpul cu nerozii, cu lucruri de
nimic.
Nu, nici în boală și nici când apele se revarsă peste noi nu suntem singuri! El e cu noi și
în durerea noastră. Mai ales atunci…
Însă Domnul ne ceartă pentru că ne iubește și ne călăuzește, și prin bune, și prin rele,
pentru ca să fim și mai profunzi în relația cu Sine.

Dar boala, durerea, singurătatea au binele lor în ceea ce ne privește, pentru că ne fac să
vedem tot mai mult slăbiciunea noastră și puterea Lui. Să conștientizăm faptul că doar El
poate să ne ierte și să ne ridice și din boala trupească dar, în primul rând, din cea
sufletească, care e boala formată de către păcat.
Suntem paralitici când nu știm să alergăm spre bine.
Suntem orbi, când luptăm împotriva evidențelor, precum cărturarii, care vorbeau, cele
rele, în inimile lor.
Și în adâncul nostru, acolo, în străfundul nostru, se clocește boala sau de acolo țâșnește
viața, curățirea, bucuria, mântuirea noastră. Pentru că de acolo putem
scoate moarte sau viață, din aceea că ne împotrivim lui Dumnezeu și murim sau ascultăm
glasul Lui și ieșim, la loc larg, prin împlinirea poruncilor Sale, spre bucuria, mereu verde,
a umplerii noastre de har.
Pentru că la baza vindecării paraliticului a stat curățirea sa de păcate. S-a ridicat, cu
ajutorul Domnului, din boala păcatului și apoi din cea a trupului. Sau, mai degrabă,
ambele vindecări, ale sufletului și ale trupului, sunt concomitente, după cum a fost și
îmbolnăvirea…
Pentru că tot ce facem în sufletul nostru se răsfrânge și asupra trupului și invers: ce
afectează trupul, atinge și sufletul nostru. Și ele sunt stricate de păcate sau sunt înviate de
pocăință. Și pocăința e cea care ne învie acum sufletul și ne va învia, la învierea de obște,
și trupul, acest profund sistem de relații și de intercondiționări.

Puterea iertării…

Puterea lui Dumnezeu, care ne ridică din moarte la viață și de pe pământ la viața celor
îndumnezeiți.

Numai că iertarea lui Dumnezeu trebuie să fie dorită și păstrată în ființa noastră. Pentru

că nu e de ajuns să te vindeci doar pentru o vreme, ci trebuie să te păstrezi în viața lui
Dumnezeu, în comuniunea cu Sine, printr-o viață a credinței și a faptelor bune.
Nu cred că banii aduc fericirea reală, ci viața cu Dumnezeu e adevărata fericire!
Banii ne păstrează sănătatea și o viață decentă dar, a spera de la ei o mântuire a
noastră de boli, de nefericire, de moarte înseamnă a căuta vindecare acolo unde nu există.
De aceea, adevărata putere e sfințenia, care e umplerea noastră de harul și iertarea lui
Dumnezeu și nu autoritatea dată de lege, funcție sau avere. În fața lui Dumnezeu, cei
puternici sunt slabi și cei slabi dar smeriți sunt întăriți de puterea slavei Sale.
Însă, oricum am fi noi, bogați sau săraci, sănătoși sau bolnavi, tineri sau bătrâni, ne putem
întări (acesta e mesajul acestei duminici) prin harul lui Dumnezeu, ca să facem voia Lui.
Pentru că, plini de harul Său, simțim cât de puternică este smerenia, cât și lacrimile de
pocăință, și iertarea Lui.

Și această tărie, singura reală, cea a harului dumnezeiesc, e cea care ne susține în toate,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!