Sunteți pe pagina 1din 10

Pregătirea activității publice a lui Isus.

Ministerul lui Ioan Botezătorul

În zilele acelea a apărut Ioan în deșertul Iudeii predicând: „Convertiți-vă, pentru că s-a
apropiat împărăția cerurilor! Acesta este cel vestit de Isaia profetul”
Ioan avea o haină din păr de cămilă și centură de piele încinsă la mijloc, iar hrana lui
erau lăcustele și mierea sălbatică. Și veneau la el din Ierusalim, din toata Iudeea și din ținutul
Iordanului și mărturisindu-și păcatele, erau botezați de el în râul Iordan.
Văzând că la botezul lui veneau mulți dintre farisei și saducei, le spunea: „Pui de vipere!
Cine v-a învățat să fugiți de mânia care vine? Faceți deci rod vrednic de pocăință. Să nu
credeți că puteți spune << Îl avem de tată pe Abraham>> pentru că vă spun că Dumnezeu
poate să-i ridice lui Abraham fii din pietrele acestea. Securea este deja pusă la rădăcina
pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat și aruncat în foc.
Eu vă botez cu apă, spre convertire, însă cel care vine după mine este mai puternic decât
mine; eu nu sunt vrednic să-i duc încălțămintea. El vă va boteza cu Duh Sfant și cu foc. El are
în mână lopata de vânturat și va curăța aria: graul îl va aduna în grânarul său, iar pleava o va
arde în focul care nu se va stinge” (Lc 11, 17).
Proclamarea evangheliei începe cu predica lui Ioan în desert. Ioan predică botezul
convertirii spre iertarea păcatelor. Botezul lui Ioan era destinat iudeilor ce voiau să obțină o
purificare superioară celei pe care o puteau primi prin sacrificarea animalelor. O purificare
capabilă să-I facă să intre într-o nouă viață de comuniune cu Dumnezeu.
Pentru Ioan și ceilalți evangheliști, iertarea păcatelor trebuia să fie însoțită de o
reânnoire interioară care constă în metanoia – convertire sau pocăință.
„Pregătiți calea Dpmnului” face referire la Cristos. „Orice făptură va vedea mântuirea lui
Dumnezeu”, este vorba de mântuirea oferită tuturor, și evreilor și păgțnilor. Cei care ascultau,
erau invitați să aducă „roade” vrednice de convertire (Lc 3, 8).
Ioan se adresa tuturor claselor societății, fără a-i exclude pe colectorii de impozite, pe
care evreii îi considerau păcătoși (Lc 5, 30). Ioan nu le cere să-și schimbe ocupațiile, ci să-și
îmbunătățească viețile. El le recomandă practicarea carității, să împartă pâinea cu înfometații,
să dăruiască haine și ospitalitate celor lipsiți (58, 7).
Ioan le cerea vameșilor să fie onești și să nu pretindă mai mult decât era stabilit, iar soldații
să se mulțumească cu solda.
Ioan îl prevestește pe judecătorul escatologic: „Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai
puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei. El vă va boteza
în Duhul Sfînt și cu foc” (Lc 11, 16). (Nota Leopold Sabourin- evanghelia lui Luca p 126-
130)

Botezul lui Isus. (Mt 3-13-17; Lc 3, 21-22)

În zilele acelea , a venit Isus din Nazaretul Galileii și a fost botezat de Ioan în Iordan.
Și îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise și Duhul, ca un porumbel, coborând
asupra lui. Și din cer s-a auzit un glas : „Tu esti fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit
bucuria”.
După botezul în Iordan, Isus începe activitatea publică, predicand și chemând
mulțimile de oameni care îl ascultau la convertire.
Pe Simon și pe Andrei, care erau la pescuit, i-a chemat spnându-le: „Veniți după mine
și vă voi face pescari de oameni”. Iar ei l-au urmat.
Isus face multe semne și minuni, îi vindecă pe toți de diferite boli, orbi, leproși,
paralitici sau posedați de diavol.
Isus alege 12 dintre ucenicii săi pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu el. Aceștia
erau: Simon, pe care l-a numit și Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Filip, Bartolomeu, Matei, Toma,
Iacob fiul lui Alfeu, Simon zis și Zelotul, Iuda fiul lui Iacob și Iuda Iscariotul (Mt 4, 24-25;
Mc 3, 7-12).
O mare mulțime din toata Iudeea, din Ierusalim sau din regiunea Tirului si a Sidonului, de
lângă mare au venit ca să-l asculte și să fie vindecați.

Isus predică fericirile și iubirea față de dușmani

„Fericiți voi cei săraci, căci a voastră e Împărăția lui Dumnezeu. Fericiți voi care
acum sunteți flămânzi, căci vă veți sătura. Fericiți voi care plângeți acum, căci veți râde.
Fericiți veți fi când oamenii vă vor urî, când vă vor alunga, când vă vor insulta și vor șterge
numele vostru ca infam din cauza Fiului Omului. Bucurați-vă în ziua aceea și tresăltați de
bucurie, căci iată, răsplata voastră va fi mare în cer. Dar vai vouă bogaților, pentru ca vă
primiți mângâierea.
Vai vouă celor care sunteți sătui acum, căci veți suferi de foame. Vai vouă care râdeti acum,
căci veți boci și veți lăcrima. Vai vouă când toți oamenii vă vor lăuda, pentru că așa au făcut
părinții lor profeților falsi.
Însa vouă care mă ascultați, vă spun: Iubiți pe dușmanii voștri, faceti bine celor care vă urăsc,
binecuvântați-i pe cei care vă blestemă, rugați-vă pentru cei care vă defăimează. Celui care te
lovește peste un obraz, întoarce-i-l și pe celălalt, iar pe cel care-ți ia mantia nu-l împiedica să-
ti ia și tunica. Celui care-ti cere, dă-i, și de la cel care a luat dintr-ale tale, nu-i cere înapoi.
Așa cum vreți ca oamenii să vă facă vouă, faceți-le la fel. Dacă îi iubiți pe cei care vă iubesc,
ce răsplata aveți? Căci și păcatoșii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Și dacă faceți bine
celor care vă fac bine, ce rasplată aveți? Și păcaăoșii fac la fel. Și dacă dați cu împrumut celor
de la care sperați să primiți înapoi, ce rasplată aveți? Și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor
ca să primească la fel. Voi însă iubiți-i pe dușmanii voștri, faceți bine și dați cu împrumut fără
să așteptați nimic, iar răsplata voastră va fi mare și veți fi fiii Celui Preaînalt, pentru că el este
bun față de cei nerecunoscători și răi. Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Mt 5,
38-48).
Isus predica evanghelia mergând din cetate în cetate și prin sinagogi chemandu-i pe
toți la convertire, îi caută pe cei mai păcătoși, prostituatele și vameșii, stă la masă cu ei, îl
cheama pe Zaheu, care îl primește cu bucurie pe Domnul și se convertește.
Isus atrage atenția fariseilor și cărturarilor care cunoșteau legea, dar nu o respectau,
numindu-i „ipocriti” și „calauze oarbe”.
Preceptele conșinute în predica lui Isus erau în discordanță cu lumea, de aceea nu toți
îl urmează, de exemplu tânărul bogat care deși respecta legea, nu putea să-și dezlipească
inima de bogății.
Papa Paul al VI-lea în enciclica sa intitulată Gaudete in Domino (Bucuraţi-vă în
Domnul) din anul 1975, făcând o analiză a sociatații, constată că „omenirea de azi nu e mai
fericită decât cea de ieri, ba dimpotrivă, este dominată de tristeţe, singurătate(…) omul şi-a
contruit paradisuri artificiale în bani, în avere, în plăceri, în success, în iubire, în ştiinţă, în
carieră, și nu îşi poate găsi fericirea deplină în afara lor. Dar dacă omul nu găseşte fericirea în
inima lui, nu o va găsi nicăieri”.
Marea iluzie a omului se transformă în deziluzie deoarece omul confundă plăcerea cu
bucuria, cu fericirea. Plăcerea e una, bucuria e cu totul altceva. De plăceri şi animalele au
parte, de bucurie numai omul este capabil.
„Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Lc 17, 21).
Bucuria şi fericirea pe care ne-a adus-o Cristos nu elimină dificultăţile din viaţa noastră dar
ne învaţă secretul de a transforma suferinţa în bucurie, dându-i un sens, o valoare, de aici se
naşte fericirea.

Predica de pe munte ca învățătură a lui Isus

În predica de pe munte, Isus este prezentat ca învățătorul care vorbește cu autoritate:


„De atunci a început Isus să predice și să spună: „Convertiți-vă, pentru că s-a apropiat
împărăția cerurilor” (Mt 4, 17).
Isus a venit în Galieleea, predicând evanghelia lui Dumnezeu și spunând: „S-a
împlinit timpul și împărăția lui Dumnezeu este aproape! Convertiți-vă și credeți în
evanghelie” (Mc 1, 14b-15.
Învătura predicii de pe munte se adresează unor ascultători care îl urmau deja pe Isus,
printre care erau ucenicii, pe care Isus îi pregătea în vederea predicării evangheliei. Ea
vestește zorii împărăției lui Dumnezeu. Învățătura lui Isus este îndemnare, instruire,
încurajare și îndrumare, promisiune și mângâiere într-o unitate. Promisiunea mântuirii și
exigența etică sunt legate între ele.
Antitezele înalță principiile morale creștine la nivel universal. Isus are în vedere o
înnoire a omului întreg, care ăncepe în interiorul său, unde-și au originea gândurile rele.
Concentrarea tuturor cerințelor etice se află în dubla poruncă a iubirii de Dumnezeu și de
aproapele. Isus vorbește în parabole pe care destinatarii trebuie să le raporteze la propiile lor
vieți. După învățătura lui Isus fiecare poate descoperi în propria conștiință, în ce fel trebuie să
devină el aproapele pentru cel care are nevoie de ajutorul lui. Antitezele predicii de pe munte
descriu moduri exemplare de comportament care se lasă transpuse în conștiință, în propria
situație de viață.
Fericirile lui Isus sunt proclamări necondiționate ale mântuirii, nelegate de
performanțe omenești anterioare, adresate oamenilor care se află într-o stare lipsită de
mântuire. Ele trebuie înțelese ca extindere a împărăției lui Dumnezeu din partea lui Isus cu
privire la anumite grupuri de oameni. Fericirile sunt anunțul messianic, proclamarea profetică
a unui present care începe acum plin de mîntuire, este prezența lui Isus în mijlocul celor
săraci, flămânzi, a celor care plâng, și bucuria de a sta la masa împreună cu el.
Isus vrea să le spună că împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat, este deja aici, în
mijlocul lor. El le vestește adevărata fericire celor sărmani, întristați, cei chinuiți, cei fără
glas, doborâți de încercări, victim ale tiraniei celor puternici. Inimile curate sunt desemnate
nu numai ca personae demne de compasiunea sa, ci și ca primii beneficiary ai împărăției care
va veni, aceea a vieșii veșnice. (Nota Jean Cristian petitfils viata lui isus p 129)
Isus este exigent, el explică Legea, o întărește, nu o desființează, ci o perfecționează,
o desăvârșește printr-o morală transcedentală bazată pe relația oamenilor cu Dumnezeu: „Ați
auzit că s-a spus celor din vechime <<Să nu ucizi!>> Dacă cineva comite o crimă, va fi
condamnat la judecată. Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la
judecată”. Isus vizează intenția care conține în ea răul. Rădăcina crimei se găsește în ura față
de aproapele. Această rădăcină trebuie eradicată.
Isus vorbește despre concupiscență: „Ați auzit că s-a spus <<Să nu comiți adulter!>>
Eu însă vă spun că oricine privește o femeie, dorind-o, a și comis adulter cu ea în inima lui”.
Puritatea trebuie să vină din inimă, din inocența privirii. „Dacă ochiul tău este rău, tot trupul
va fi întunecos” (Lc 11, 34).
Isus îi provoacă la o exigență care depășește litera legii Torah. „Ați auzit că s-a spus:
<<Să-l iubești pe aproapele tău, și să-l urăști pe dușmanul tău!>> Eu însă vă spun: Iubiți-I pe
dușmanii voștri și rugați-vă pentru cei care vă persecute, ca să deveniți fiii Tatălui vostru care
este în ceruri” (Mt 5, 43-45).
Fericirile ne prezintă o inversare paradoxală a așteptărilor omenești, care contează cel
mai mult în împărăția lui Dumnezeu. Nu este vorba ca fericirea vieții oamenilor să fie mai
puțin apreciată, ci de a-i avertiza în fața așteptărilor înșelătoare, care nu respectăceea cee le
promit, și duc la dezamăgiri fără ieșire. „Așadar, ce i-ar folosi omului de-ar câștiga lumea
întreagă, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său” (Mt 16,
26).

Muntele fericirilor
Isus urcă pe un munte pentru a predica fericirile, dar după 3 ani a trebuit să urce alt
munte, pentru a pune în practică ce predicase, de dată asta urcă muntele Calvar.
Predica de pe munte constituie „esenţa creştinismului” dar cine încearcă să pună în
practică aceste Fericiri, va atrage asupra sa ura lumii.
Fericirile sunt o descriere a lui Isus. Că să înţelegem, trebuie să il privim pe Cristos, să-l
contemplăm.
„Fericiţi sunt cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor”
După logica lumii, fericit este cel care are bani. Isus răstoarnă modul de a gândi
obişnuit al oamenilor.
Papa Pius al XI-lea spunea într-un discurs al său că „banul poate fi cel mai bun
servitor, dar poate să fie și cel mai rău stăpân. Depinde de felul cum îl câştigă şi de felul în
care îl foloseşte”.
„Săracii cu Duhul” în această expresie Isus nu condamnă bogăţiile exterioare, ci
dezordinea interioară din inima omului provocată de bogăţiile nedrepte, care îl nedreptăţesc
în primul rând pe Dumnezeu. Bogăţiile dobândite prin furt, jaf, minciună, înşelătorie,
nedreptate, mită, procese şi jurăminte false, crimă, lăcomie, zgârcenie, muncă în Duminici şi
sărbători.
În acest caz, averea ia locul lui Dumnezeu. Banul devine un idol căruia omul îi sacrifică
totul: onoarea, conştiinţa, sufletul.
De aceste bogaţii nedrepte ne cere Isus să ne despuiem când spune: „Cine nu renunţă la tot
ce are- la tot ce are pe nedrept- nu poate fi ucenicul meu” (Lc 14, 33).
Cei care posedă bogaţii nedrepte sunt trişti, torturaţi, nemulţumiţi, obsedaţi de gândul
cum ar putea să adune mai mult, sau de frica de a fi furaţi sau deposedaţi de bogăţiile lor, de
teama să nu dea faliment băncile unde şi-au depus banii. Nu pot dormi noaptea de teamă că a
două zi li se pun cătuşe pe mâini, şi îşi chinuie mintea pentru a inventa minciuni cu care să se
justifice când vor fi demascaţi. Inima bogatului nu are alt orizont şi alt paradis decât cel
pământesc. De aceea gândul la moarte le tulbură liniştea şi le otrăveşte fericirea: gândul că
într-o zi vor trebui să părăsească totul definitiv. Acestora Isus le spune: „Nebunule, dacă nu
în această noapte, cu siguranţă într-o altă noapte sau într-o altă zi îţi voi cere sufletul înapoi ,
şi cele pe care le-ai agonisit ale cui vor fi? “.
Sfântul Ambroziu descrie fericirea celor săraci, dar care îl au pe Dumnezeu:
„Dacă Împărăţia lui Dumnezeu aparţine săracilor, cine este mai bogat decât ei? “.
Sf. Pavel le scria corintienilor: “Noi suntem săraci şi totuşi îi îmbogăţim pe mulţi; nu
avem nimic şi totuşi posedăm toate lucrurile Avem destule bogaţii în inima noastră cu care îi
îmbogăţim şi pe alţii” (2 Cor 6, 10). Isus a venit pe lume sărac, într-o iesle, dar ne-a adus
Împărăţia lui Dumnezeu.

„Fericiţi cei care plâng, căci ei se vor bucura”


Omul prostestează împotriva suferinţelor, şi le elimină prin autodistrugere, sinucidere,
eutanasie - care devine în zilele noastre o practică legală, aceasta este explicaţia „ateismului
modern”, cum afirmă Conciliul al II-lea din Vatican.
Cristos nu a venit în lume să elimine suferinţa, ci să distrugă păcatul care este cauza
tutror suferinţelor. El însuşi a plâns şi a suferit, deşi era fără de păcat. „Voi veţi plânge şi vă
veţi tângui, vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (In 16, 20).
Aşadar viaţa omului pe pământ este un exod, un loc de purificare pentru a intra în paradis.
Suferinţa noastră acceptată şi unită cu suferinţa lui Cristos devine rodnică şi mântuitoare.

“Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul”


Isus a spus despre sine că este „blând și smerit cu inima” (Mt 11, 29). El nu s-a bucurat
niciodată de suferinţa celui rău ci i-a iertat şi i-a iubit pe toţi. „Ca un miel pe care îl duci la
măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor care îl tund, n-a deschis gura” (Is 63, 7). Aşa l-a
descris Isaia. Prin moartea şi învierea sa, Isus a proclamat victoria iubirii.
A vorbi astăzi despre blândeţe, dai impresia că vii de pe altă lume. Singura lege care
dictează este legea celui puternic. Toate problemele se rezolvă prin violenţă. Blâdețea este
lăsată pe seama proştilor.
Cristos ne învaţă să rămânem integri în faţa duşmanilor și să nu opunem nici o
rezistenţă, astfel, dușmanul este învins de o putere morală superioară, care este iubirea.
„Aţi auzit că s-a spus ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte Eu însă vă spun: să nu vă
împotriviţi celui rău, ba mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe
celălalt! Celui care vrea să te judece și să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia, iar dacă cineva te-ar
constrînge să faci o mie de paşi, mergi cu el două” (Mt 5, 38, 41).
Înlăturaţi violenţa prin iubirea Mântuitorului care va lua asupra sa păcatul şi va muri pentru
el. Dacă unii nu sunt de iubit, să li se inspire iubirea şi vor deveni demni de a fi iubiţi.

“Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, căci ei se vor sătura”


Isus se ridică de la instinctele primare ale trupului, foamea şi setea biologică, spre alte
realităţi superioare: foamea şi setea spirituală.
Când ucenicii îl invită pe Isus la masă el le răspunde: „Eu am de mâncat o altă mâncare pe
care voi nu o cunoaşteţi. Mâncarea mea este să fac voinţa celui care m-a trimis si să împlinesc
lucrarea lui”.
Mulţimilor care îl căutau dupa ce au mâncat din pâinile înmulţite în pustiu, Isus le
spune: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţă
veşnică” (In 6, 27).
Când posteşte în pustiu şi simte foamea, Isus îi spune Ispititorului: „Nu numai cu pâine
trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu.” (Mt 4, 4)
În sinagoga din Cafarnaum, Isus vorbeşte despre setea şi foamea după sâfanta Euharistie:
„Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la mine nu va flamanzi niciodată şi cine crede în mine nu va
înseta niciodată” (In 6, 35).
E vorba de o sete interioară, de căutarea lui Dumnezeu, izvorul iubirii, dreptăţii, fericirea şi
plinătatea vieţii.

“Fericiţi cei milostivi, căci ei vor afla milă”


Nu-l putem iubi pe Dumnezeu fără să-l iubim pe aproapele. Toţi oamenii sunt copiii lui
Dumnezeu. Nu poate cineva să pretindă că îl iubeşte pe Tatăl, dacă îi urăşte pe copiii pe care
Tatăl îi iubeşte.
Descriind judecata de apoi, Cristos se identifică cu omul în suferinţă:„Veniţi binecuvântaţii
Tatălui meu, căci tot ce aţi făcut pentru fraţii mei mai mici, flamanzi, însetaţi, goi, bolnavi,
mie mi-aţi făcut”.
Pe lângă faptele de milostenie trupească, omul mai are şi nevoi sufleteşti. Iubirea faţă
de aproapele se poate arăta şi prin faptele de milostenie sufletească: a învăţa pe cei neştiutori,
a mângâia, a încuraja pe cei întristaţi, a-i ierta pe cei care greşesc, a-i suporta cu răbdare pe
cei incomozi, sunt acte de caritate. „În viaţă nu e decât un mod de a fi fericit: a trăi pentru
alţii”, scrie Lev Tolstoi. Isus răstignit pe cruce îi iartă pe toți și se roagă pentru prigonitorii
săi: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac” (Lc 23, 34).

“Fericiţi cei cu inima curată căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”


Inima în limbajul biblic este spaţiul cel mai tainic din interiorul omului, de unde izvorăsc
deciziile, alegerile sale, e sediul binelui şi al răului.
Din inima omului izvorăsc sentimente delicate şi frumoase: sinceritatea, iubirea curată,
adevărul, umilinţa, şi tot din inimă izvorăsc sentimentele josnice, murdare, păcătoase:
minciuna, invidia, lăcomia, zgârcenia, adulterul.
Calea binelui, ca şi calea răului pornesc din inima omului. Prima cale este îngustă şi duce la
mântuire, a doua este largă şi duce la pierzanie, spune Mântuitorul.
Pe poarta cea largă care duce la pieire şi care mulţi o găsesc, nu e necesar nici un
efort; e de ajuns să te laşi dus de current, să nu te opui, să mergi cu mulţimea care se
înghesuie să intre.
Calea cea îngustă, care duce la mântuire, şi pe care puţini o găsesc, solicită mult efort,
luptă şi perseverenţă pentru a-l urma pe Cristos acceptând crucea.
Dumnezeu se revelează în inima omului cu condiţia ca inima să fie curată. Cei curaţi
cu inima trăiesc cu anticipare întâlnirea cu Dumnezeu în paradis. Această speranţă este izvor
de bucurie şi fericire. (NOTA DUMEA, Claudiu, Fericirile, Iași, Editura Sapientia, 2003, pag
37).
„Fericiţi făcătorii de pace, căci ei se vor chema fii ai lui Dumnezeu”
În 1968, Papa Paul al VI-lea a proclamat ziua de 1 ianuarie, Ziua Mondială a Păcii.
În lume sunt numeroase mişcări militante pentru pace. Despre pace vorbesc şi cei care
fabrică arme, şi cei care provoacă războaie.
În istoria omenirii, de la Cain care l-a ucis pe fratele sau Abel şi până astăzi, au fost
nenumărate războaie. De aceea nu a existat profet, filosof, scriitor, istoric, să nu fi condamnat
războiul care provoacă atâta suferinţă şi lacrimi.
Ucenicilor săi Isus le lasă pacea: „Pace vă dau vouă, pacea mea o dau vouă” (In 14, 27). Dar
nu cum o dau oamenii, care promit pacea în timp ce contruiesc arme.

“Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor”
“Fericiţi veţi fi când, din pricina mea, oamenii vă vor batjocori, vă vor prigoni şi vor spune
tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi veseliti-vă, pentru că
răsplata voastră este mare în ceruri”.
Isus le vorbeşte ucenicilor despre necazurile care îi aşteaptă.
Începând cu Abel şi terminând cu Ioan Botezătorul, toţi drepții Vechiului Testament au fost
persecutaţi. Toţi drepţii Noului Testament începând cu Isus şi până la sfârşitul lumii vor fi
persecutaţi. Cei răi, cei păcătoşi nu-i pot suporta pe cei buni, şi caută să-i elimine. În secolul
trei, Tertulian le spun eprigonitorilor: „Sângele martirilor este sământa creștinilor. Ucideți un
creștin și vor răsări în locul lui zece”.
Începând cu Sf. Ștefan și până la sfârşitul secolului XX, Biserica număra peste un
million de martiri. Printre ei se numără şi Episcopul Diecezei de Iaşi, Fericitul Anton
Durcovici care dă mărturie de credinţă prin martiriu în închisoarea comunistă de la Sighetul
Marmaţiei în 1951.
Celor prigoniţi pentru dreptate şi credinţă, acceptarea voinţei lui Dumnezeu le dă
speranţa şi certitudinea că suferinţa nu e absurdă, ea capătă o valoare infinită de ispăşire, de
mântuire. Suferinţa este un izvor nesecat de rodnicie pentru convertirea păcătoşilor, pentru
răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
În predica de pe munte, Învăţătorul se adresează tuturor oamneilor. După ce proclamă
fericirile, continuă cu următoarele cuvinte: „Dar vai vouă bogaţilor, pentru că vă primiţi
mângâierea! Vai vouă celor care sunteţi sătui acum, căci veţi suferi de foame! Vai vouă celor
care râdeti acum, căci veţi jeli şi veţi plânge! Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de
bine“ (Lc 6, 24-26).