Identitatea noastră de adventiști

când întrebăm un copil: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”

și el răspunde:
- medic, - profesor, - judecător, - polițist, - cântăreț
când îi punem altă întrebare: „de ce vrei să te faci ....?”
Care este răspunsul?
pentru medic: ...., pentru profesor, pentru judecător, pentru polițist, pentru bucătar

Există o motivație primară pentru a practica una din aceste profesii....

Dacă spunem asta despre meserie, profesie și carieră, putem să spunem același lucru și pentru credința pe care o
avem sau de care alegem să aparținem?
Care este motivația primară a unui adventist?

Numeri 13:25 S-au întors de la iscodirea ţării după patruzeci de zile împlinite. 26Au plecat şi au ajuns la Moise
şi la Aaron şi la toată adunarea copiilor lui Israel, la Cades, în pustia Paran. Le-au adus ştiri, lor şi întregii
adunări, şi le-au arătat roadele ţării. 27Iată ce au istorisit lui Moise: „Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu
adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere şi iată-i roadele. 28Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este
puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui Anac. 29Amaleciţii locuiesc
ţinutul de la miazăzi; iebusiţii şi amoriţii locuiesc muntele şi canaaniţii şi hetiţii locuiesc lângă mare şi de-a
lungul Iordanului.” 30Caleb a potolit poporul care cârtea împotriva lui Moise. El a zis: „Haidem să ne suim şi
să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!” 31Dar bărbaţii care fuseseră împreună cu el au zis: „Nu putem
să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.” 32Şi au înnegrit înaintea copiilor lui Israel
ţara pe care o iscodiseră. Ei au zis: „Ţara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o ţară care mănâncă pe
locuitorii ei; toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. 33Apoi, am mai văzut în ea pe
uriaşi, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriaşilor: înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte
lăcuste.”
Numeri 14:33Şi copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustie şi vor ispăşi astfel păcatele voastre, până ce
toate trupurile voastre moarte vor cădea în pustie. 34După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa,
patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre, adică un an de fiecare zi, şi veţi şti atunci ce
înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi. 35Eu, Domnul, am vorbit! În adevăr, aşa voi face acestei rele adunări,
care s-a unit împotriva Mea; vor fi nimiciţi în pustia aceasta şi în ea vor muri.’” 36Bărbaţii pe care îi trimisese
Moise să iscodească ţara şi care, la întoarcerea lor, făcuseră ca toată adunarea să cârtească împotriva lui,
înnegrind ţara, 37oamenii aceştia, care înnegriseră ţara, au murit acolo, înaintea Domnului, loviţi de o moarte
năprasnică. 38Numai Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune, au rămas cu viaţă dintre oamenii aceia care se
duseseră să iscodească ţara.

EGW, Evanghelizare, cap. 20 - Motivul întârzierii celei de a doua veniri, p. 694-697:

Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi îndeplinit planul lui Dumnezeu de a-i vesti lumii solia harului, până acum,
Hristos ar fi venit pe pământ, iar sfinților li s-ar fi spus bun venit în cetatea lui Dumnezeu. — Testimonies for the
Church 6:450 (1900).

Știu că dacă poporul lui Dumnezeu ar fi păstrat o legătură vie cu El, dacă ar fi ascultat Cuvântul Său, astăzi ar fi
fost în Canaanul ceresc. — General Conference Buletin, 30 martie, 1903.

Nu a fost voia lui Dumnezeu ca venirea lui Hristos să fie întârziată atât de mult. Dumnezeu nu a plănuit ca
poporul Israel să rătăcească timp de patruzeci de ani în pustie. El a făgăduit să-l conducă în țara Canaanului și să
întemeieze acolo un popor sănătos, fericit și sfânt. Totuși, cei cărora li s-a predicat la început, nu au ajuns în
Canaan “din cauza necredinței”. Inima lor a fost plină de murmurare, răzvrătire și ură și nu au putut împlini
legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu ei.
Cei patruzeci de ani de necredință, murmurare și răzvrătire au ținut Israelul din vechime în afara Canaanului.
Aceleași păcate au amânat intrarea Israelului modern în Canaanul ceresc. Făgăduințele lui Dumnezeu nu au dat
greș în niciuna dintre cele două situații. Necredința, spiritul lumesc, lipsa de consacrare și certurile din așa-zisul
1/4
popor declarat al lui Dumnezeu sunt cele care ne-au ținut atât de mulți ani în această lume a păcatului și a
întristării. — Manuscript 4, 1883.

Poate că, asemenea copiilor lui Israel, va mai trebui să rămânem încă mulți ani aici, în lumea aceasta, din cauza
nesupunerii. Totuși, pentru numele lui Hristos, cei din poporul Său nu trebuie să adauge păcat peste păcat,
considerându-L pe Dumnezeu responsabil pentru consecințele comportamentului lor greșit. — Letter 184, 1901.

Fiecare creștin are privilegiul, nu doar de a aștepta, ci și de a grăbi venirea Domnului nostru Isus Hristos. Dacă
toți aceia care declară că poartă Numele Său ar aduce roade spre slava Sa, cât de repede ar fi semănate semințele
Evangheliei în lumea întreagă. Ultimul seceriș ar fi cules repede, iar Hristos ar veni pentru a-și aduna rodul
prețios. — Testimonies for the Church 8:22, 23 (1904).

A fost vreodată un moment când adventiștii au fost aproape de înțelegerea misiunii lor pentru ultimele zile? Oh,
da! Fără îndoială!

După câte se pare, adventiștii au sesizat această imagine mai largă a misiunii lor între anii 1888 – 1896, o
perioadă care a fost marcată de o înțelegere proaspătă și profundă a ceea ce înseamnă să vestești „ultima
solie de milă”.

„Timpul încercării este chiar în fața noastră, deoarece marea strigare a celui de-al treilea înger a început să fie
vestită deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, Mântuitorul care iartă păcatele. Aceasta este începutul
luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul, pentru că este lucrarea fiecărui om care a auzit solia de
avertizare să Îl înalțe pe Isus, să-L prezinte lumii așa cum a fost descoperit în tipurile din vechime, așa cum a
fost prevestit prin simboluri, așa cum a fost arătat prin descoperirile profeților și așa cum a fost prezentat în
învățăturile date ucenicilor Săi în minunile uimitoare pe care le-a făcut pentru fiii oamenilor. Cercetați Scripturile,
pentru că ele mărturisesc despre El.” – Selected Messages, cartea 1, p. 363.[1]

Totuși, în 1896 într-o scrisoare către Uriah Smith, Ellen White a spus:

„La temelia împotrivirii manifestate la Minneapolis față de solia vestită de Domnul prin frații [E. J.] Waggoner și
[A. T.] Jones se află în mare măsură, o lipsă a dispoziției de a renunța la părerile preconcepute și de a accepta
acest adevăr. Prin exercitarea acestei împotriviri, Satana a reușit să îndepărteze de poporul nostru puterea
deosebită a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu a dorit mult să i-o împărtășească. Vrăjmașul i-a împiedicat să
obțină eficiența pe care ar fi putut să o aibă în vestirea adevărului pentru lume, așa cum l-au predicat apostolii
după Ziua Cincizecimii. Lumina care trebuia să lumineze lumea cu slava ei a fost respinsă, iar prin acțiunea
fraților noștri ea a fost ținută în mare măsură departe de lume.” – Selected Messages, cartea 1, p. 235.

Ne întrebăm: De ce Ellen White vorbește pe un ton așa de dur? Dar, ca de obicei, ea este întotdeauna directă.
Iată ce spune ea în Scrisoarea 57 din 1 mai 1895 (Manuscript Releases, vol. 14, pp. 115-119, Mărturii pentru
pastori și slujitorii evangheliei, pp. 77-98), adresată lui Ole Andres Olsen, președintele Conferinței Generale, din
Hobart, Tasmania, înainte de a trimite scrisoare către Uriah Smith din care am citat mai sus:

„Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis poporului Său cea mai prețioasă solie prin frații Waggoner și Jones.
Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenția oamenilor pe Mântuitorul înălțat ca jertfă pentru păcatele
întregii lumi. Ea a prezentat îndreptățirea prin credința în Garantul divin, a invitat oamenii să primească
neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulți L-au pierdut
din vedere pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină, spre meritele
Sale și spre iubirea Sa neschimbătoare față de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca
să poată împărți oamenilor daruri bogate, împărtășindu-i omului neajutorat darul neprețuit al neprihănirii Sale.
Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie
să fie proclamată cu glas tare și să fie însoțită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură.” – Testimonies
to Ministers and Gospel Workers, p. 91.

2/4
„Aceasta este mărturia care trebuie să fie vestită până la marginile pământului. Ea prezintă legea și evanghelia,
unindu-le într-un întreg desăvârșit. […] «Dar celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat
dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.» Acești oameni nu au doar o credință cu numele, o teorie a
adevărului, o religie legalistă, ci ei cred cu un scop, însușindu-și cele mai bogate daruri ale lui Dumnezeu.”
– Testimonies to Ministers and Gospel Workers, p. 94.

„Aceasta este tocmai lucrarea pe care o plănuiește Domnul, și anume ca solia pe care le-a dat-o slujitorilor Săi
să ajungă în inima și în mintea fiecărui om.” – Testimonies to Ministers and Gospel Workers, p. 95.

„Aș dori să le adresez un avertisment celor care au stat ani de zile împotriva luminii și au cultivat spiritul
opoziției. Cât timp veți continua să-i urâți și să-i disprețuiți pe solii neprihănirii lui Dumnezeu? Domnul le-a dat
solia Sa. Ei vestesc cuvântul Său […]. Dar unii au disprețuit atât oamenii, cat și solia vestită de ei și i-au
ridiculizat, declarându-i fanatici, entuziaști și extremiști. Îngăduiți-mi să vă fac o profeție: Dacă nu vă umiliți
inima înaintea lui Dumnezeu cât mai repede și dacă nu vă mărturisiți păcatele, care sunt multe, într-o zi veți
vedea că ați luptat împotriva lui Dumnezeu, dar va fi prea târziu. Prin convingerea dată de Duhul Sfânt, dar care
nu mai este spre reformare și iertare, veți vedea că acești oameni împotriva cărora ați vorbit, au fost ca niște
semne în lume, ca martori pentru Dumnezeu. Atunci, veți fi dispușisă dați o lume întreagă, ca să vă puteți
răscumpăra trecutul și să fiți exact ca acești oameni zeloși, conduși de Duhul lui Dumnezeu spre a vă ridica
vocea pentru a vesti lumii avertizarea solemnă și să fiți asemenea lor, statornici ca o stâncă în respectarea
principiilor. Domnul cunoaște modul în care ați răstălmăcit lucrurile. Dacă veți continua să respingeți lumina
cerului, mai este foarte puțin și sunteți pierduți. «Un om care va fi necurat, și nu se va curăța, va fi nimicit din
mijlocul adunării.» Nu am niciun mesaj blând pentru cei care au fost până acum niște indicatoare false și au
îndrumat pe o cale greșită. Când îi respingeți pe trimișii lui Hristos, voi îl respingeți pe Hristos însuși. Dacă
neglijați această mare mântuire, păstrată înaintea ochilor voștri ani de zile, dacă disprețuiți oferta glorioasă
a îndreptățirii prin sângele lui Hristos și a sfințirii prin puterea curățitoare a Duhului Sfânt, în cele din urmă nu va
mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfiorătoare a judecății și a mâniei arzătoare, ce vor
veni în mod sigur. Acum, vă avertizez să vă umiliți și sa puneți capăt împotrivirii voastre încăpățânate față de
lumina și dovezile care v-au fost acordate.” – Testimonies to Ministers and Gospel Workers, pp. 96-97.

(Observați cum Ellen White folosește pentru explicarea adevărurilor esențiale „principiul elipsei”, unirea a două
adevăruri importante.)
Ce am citit acum? 1) Lumea, și nu doar adventiștii de ziua a șaptea trebuie să audă ceea ce a ajuns să fie
cunoscut ca solia 1888; 2) Simplitatea evangheliei este cel mai bine exprimată prin elipsa evangheliei; 3) Elipsa
are întotdeauna două focare: îndreptățirea (iertare, grațiere, atribuire) și sfințirea (apreciere, încredere,
ascultare de bună voie); 4) Aici claritatea întrece teologia Reformei și scoate în evidență inima soliei celor trei
îngeri; 5) Aceia care se opun acestei solii simple, dar complete, se opun față de Hristos, nu numai față de doi
tineri predicatori.
Ce înseamnă toate acestea? În opinia mea, Biserica Adventistă rareori aude astăzi, și de aceea lumea nu are
ideea, ce este „această lumină” care va trebui să lumineze inimile și mințile oamenilor de pe întreg pământul.
Singurul, singurul răspuns complet la această dilemă poate fi găsit în singura carte de la timpul prezent care
spune povestea reală a începutului ploii târzii și înăbușirea ei – Întoarcerea ploii târzii – scrisă de Ron Duffield
(în două volume). Aceasta are implicații serioase pentru adventiștii de astăzi.
Ron Duffield ne-a oferit cel mai bine documentat material, dintotdeauna, în legătură cu ce s-a întâmplat în 1888
și după. Mulți oameni consideră că doar notele de subsol merită prețul acestei cărți. După ce vor citi cartea,
cititorii vor vedea dintr-odată care ar trebui să fie mesajul principal al fiecărui articol tipărit și a fiecărei predici
adventiste. Orice mai puțin decât această examinare clară și nelustruită a istoriei, va contribui doar la refuzul
continuu de a accepta planul lui Dumnezeu pentru terminarea misiunii adventiste și pregătirea lumii pentru
întoarcerea lui Isus. Herbert Edgar Douglass,, doctor în teologie, 2012

Ron Duffield, Întoarcerea Ploii Târzii – o analiză a istoriei adventiste de ziua a șaptea de la 1844 la 1891, Editura
Alege Viața.
În timp ce eram plecată în faţa altarului împreună cu alţii care îl căutau pe Domnul, suspinul inimii mele era: "Ajută-mă,
Isuse, mântuieşte-mă, căci altfel voi pieri! Nu voi înceta să te implor până când rugăciunea mea va fi ascultată şi păcatele
mele iertate!" Mi-am simţit că niciodată mai înainte, starea mea neajutorată. Pe când eram pe genunchi şi mă rugam,
deodată povara mi s-a dus şi inima mi-a fost uşurată. La început m-a cuprins un simţământ de tulburare şi am încercat să-
mi reiau povara durerii. Mi se părea că nu am dreptul să fiu bucuroasă şi fericită. Insă se părea că Isus este foarte aproape
3/4
de mine; m-am simţit în stare să vin la El cu toate necazurile, durerile şi încercările mele, aşa cum veneau la El cei în
nevoie pentru a găsi uşurare, când El a fost pe pământ. Aveam siguranţa în inima mea că El îmi înţelegea suferinţele şi că
simţea împreună cu mine. Nu pot uita niciodată această asigurare preţioasă a grijii pline de îndurare a lui Isus faţă de o
persoană atât de nevrednică de atenţia Sa. În acest scurt răstimp cât am fost plecată în rugăciune împreună cu ceilalţi, am
învăţat mai mult despre caracterul divin al lui Hristos decât oricând înainte. O mamă din Israel a venit la mine şi mi-a spus:
Scumpă copilă, L-ai găsit pe Isus?" Eram pe punctul de a răspunde "Da", când ea a exclamat: "Cu adevărat L-ai găsit,
pacea Lui este asupra ta, vad aceasta pe faţa ta!" Iar şi iar m-am întrebat: "Poate fi aceasta religie? Nu greşesc eu oare?" Mi
se părea că este prea mult pentru mine, un privilegiu prea mare. Deşi eram timidă să mărturisesc acest lucru, simţeam că
Mântuitorul m-a binecuvântat şi mi-a iertat păcatele. Mărturii I, p.21, 22.

La data de 20 noiembrie 1857, mi-a fost arătat poporul lui Dumnezeu şi i-am văzut pe credincioşi fiind zguduiţi
puternic. Unii dintre ei, cu credinţă puternică şi cu strigate teribile, se rugau lui Dumnezeu. Fetele lor erau
palide, purtând semnele unei nelinişti profunde, expresie a luptei lor lăuntrice. Chipurile lor arătau hotărâre şi
seriozitate, în timp ce mari picaturi de sudoare cădeau de pe frunţile lor. Din când în când, fetele li se luminau de
semnul aprobării lui Dumnezeu şi din nou pe fetele lor se aşterneau nelinişte, seriozitate şi solemnitate...
Am văzut că unii nu se rugau şi nu se găseau în această stare de agonie. Ei păreau indiferenţi şi nepăsători.
Nu se împotriveau întunericului din jurul lor, şi acest lucru îi arunca în ceva asemănător unui nor gros.
Îngerii lui Dumnezeu i-au părăsit pe aceştia şi i-am văzut grăbindu-se spre a veni în ajutorul acelora care se
luptau din toate puterile pentru a se împotrivi îngerilor rai, strigând către Dumnezeu cu stăruinţă. Dar
îngerii i-au părăsit pe aceea care nu făceau nici un efort; apoi eu nu i-am mai văzut. În timp ce unii se rugau cu
strigate stăruitoare, o rază de lumină de la Isus venea din când în când asupra lor, pentru a le încuraja inimile şi
a le lumina fetele...
Îngerul a spus: "Asculta!" Curând am auzit o voce care semăna cu o voce a mai multor instrumente, toate în
acorduri perfecte, dulci şi armonioase... I-am văzut pe aceia care mai înainte plângeau şi se rugau, agonizând.
Grupul de îngeri din jurul lor s-a dublat şi ei erau îmbrăcaţi în armură din cap până-n picioare. Se deplasau în
ordine desăvârşită, hotărâţi, ca o companie de soldaţi. Fetele lor arătau că trecuseră printr-o luptă cumplită,
printr-o agonie. Cu toate acestea chipurile lor, deşi marcate de chinul lăuntric teribil, străluceau acum de lumina
şi slava cerului. Ei obţinuseră victoria, şi aceasta a dat naştere în inimile lor la o mulţumire profundă şi o
bucurie sfântă, sacră. Numărul acestui grup s-a micşorat. Unii au fost cernuţi şi lăsaţi pe cale. Cei nepăsători şi
indiferenţi, care nu s-au alăturat acelora care preţuiau biruinţa şi mântuirea suficient pentru a se ruga cu
stăruinţă şi în agonie pentru ea, au fost lăsaţi în întuneric. Insă numărul lor a fost imediat completat de alţii,
care au apucat adevărul şi au intrat în rânduri...
I-am auzit pe cei care erau îmbrăcaţi în armură rostind adevărul cu mare putere. Acesta a avut efect... Am
întrebat ce a produs această schimbare. Un înger a răspuns: "Ploaia târzie, înviorarea de la faţa Domnului şi
strigatul cel tare al celui de-al treilea înger."
O mare putere îi însoţea pe cei ce fuseseră aleşi. Îngerul a spus: "Priveşte!" Atenţia mi-a fost îndreptată spre cei
necredincioşi. Aceştia erau toţi tulburaţi, agitaţi. Zelul şi puterea lui Dumnezeu îi stârniseră şi înfuriaseră. Peste
tot era confuzie. Am văzut luânduse masuri împotriva acelui grup care avea puterea şi lumina lui Dumnezeu.
Întunericul se îndesa în jurul lor şi, cu toate acestea, erau neclintiţi, pentru că erau acceptaţi de Dumnezeu şi se
încredeau în El. I-am văzut în încurcătură. Apoi i-am văzut strigând cu stăruinţă către Dumnezeu. Zi şi noapte
strigatul lor nu înceta. [abia aici este noaptea strâmtorării lui Iacov datorită persecuţiei. A nu se confunda cu
Lupta lui Iacov, care a avut loc înainte de biruinţa asupra păcatului şi primirea ploii târzii]. Am auzit aceste
cuvinte: "Voia Ta, o, Dumnezeule, să se facă! Dacă prin aceasta se poate aduce slavă Numelui Tău, găseşte Tu o
cale de scăpare pentru poporul Tău. Izbăveşte-ne de necredincioşii din jurul nostru! Ei vor să ne omoare; însă
braţul Tău poate aduce mântuire"...
Apoi am auzit vocea lui Dumnezeu care a cutremurat cerurile şi pământul. A avut loc un puternic cutremur de
pământ. Clădirile erau zguduite şi se prăbuşeau la fiecare pas. Am auzit apoi un strigat triumfător de biruinţă,
puternic, armonios şi clar. Am privit asupra acestui grup, care cu puţin timp în urmă fuseseră într-o asemenea
suferinţă şi chin. Robia lor a luat sfârşit! O lumină plină de slavă a strălucit asupra lor. Cat de frumoşi erau!
Orice urmă de oboseală şi grijă a dispărut; pe fetele lor se vedea sănătate şi frumuseţe. Vrăjmaşii lor,
necredincioşii din jurul lor, au căzut ca nişte oameni morţi. Ei nu puteau suporta lumina care strălucea asupra
celor izbăviţi, a celor sfinţi. Această lumină şi slavă a rămas asupra lor până ce Isus a apărut pe norii cerului,
iar grupul celor credincioşi, încercaţi, au fost schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, din slavă în slavă...
Mărturii I, p.192-197

4/4