Sunteți pe pagina 1din 21

Cartea Iona

Autorul: Iona 1.1 îl identifică în mod specific pe Iona ca fiind autorul acestei cărți.

Data la care a fost scrisă: Cartea Iona a fost scrisă probabil între anii 793 și 758 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Neascultarea și trezirea sunt temele-cheie ale acestei cărți. Experiența lui Iona
în pântecul peștelui celui mare îi face parte de experiența unică de a căuta o scăpare unică, în timp ce se
pocăiește în această perioadă la fel de unică de meditație. Neascultarea lui inițială duce nu numai la trezire
personală, ci și la trezirea celor din Ninive. Mulți consideră trezirea pe care Iona o aduce în Ninive ca fiind unul
dintre cele mai mari eforturi evanghelistice din toate timpurile.

Versete-cheie: Iona 1.3: „Și Iona s-a sculat să fugă la Tars, departe de fața Domnului.”

Iona 1.17: „Domnul a trimis un pește mare să-l înghită pe Iona, și Iona a stat în pântecele peștelui trei zile și trei
nopți.”

Iona 2.2: „În strâmtorarea mea L-am chemat pe Domnul, și m-a ascultat; din mijlocul Locuinței morților am
strigat, și mi-ai auzit glasul.”

Iona 3.10: „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a
căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă și nu l-a făcut.”

Un scurt rezumat: Teama și mândria lui Iona îl face să fugă de Dumnezeu. El nu dorește să meargă la Ninive
să le predice oamenilor pocăința, așa cum a poruncit Dumnezeu, pentru că îi percepe ca fiind dușmani ai lui, și
este convins că Dumnezeu nu-Și va duce la îndeplinire amenințarea de a distruge cetatea. În schimb, se
îmbarcă pe o corabie care mergea la Tars, care este în direcție opusă. În curând, o furtună violentă determină
echipajul să arunce sorțul, care arată că Iona este problema. Îl aruncă peste bord și este înghițit de un pește
mare. Stând în pântecul lui timp de trei zile și trei nopți, Iona se pocăiește de păcatul lui față de Dumnezeu, și
peștele îl varsă pe uscat (ne întrebăm de ce i-a luat atât de mult timp să se pocăiască). Apoi Iona face călătoria
de 800 de kilometri până la Ninive și conduce această cetate la o mare trezire. Dar prorocul este nemulțumit
(de fapt se bosumflă), în loc să fie mulțumitor atunci când cei din Ninive se pocăiesc. Iona își învață totuși
lecția, atunci când Dumnezeu folosește un vânt, un lujer de curcubete și un vierme ca să-l învețe că El este plin
de milă.

Prefigurări: Faptul că Iona este un prototip al lui Hristos reiese în mod clar din cuvintele lui Hristos. În Matei
12.40-41, Isus declară că va sta în mormânt tot atâta timp cât a stat Iona în pântecul peștelui. El continuă să
spună că, în timp ce oamenii din Ninive s-au pocăit la propovăduirea lui Iona, fariseii și învățătorii Legii care L-
au respins pe Isus L-au respins pe Unul care este mult mai mare decât Iona. La fel cum Iona le-a adus
adevărul lui Dumnezeu privitor la pocăință și mântuire ninivenilor, și Isus a adus același mesaj (Iona 2.9, Ioan
14.6) al mântuirii lui Dumnezeu, numai prin Dumnezeu (Romani 11.36).

Aplicație practică: Nu ne putem ascunde de Dumnezeu. Ceea ce dorește să împlinească prin noi se va
întâmpla, în ciuda tuturor obiecțiilor și împotrivirilor noastre. Efeseni 2.10 ne reamintește că El are planuri cu
privire la noi și va face ca noi să ne conformăm cu aceste planuri. Cât de ușor ar fi dacă noi, spre deosebire de
Iona, ne-am supune Lui fără întârziere!

Dragostea lui Dumnezeu se manifestă în accesibilitatea ei pentru toți, indiferent de reputația, naționalitatea sau
rasa noastră. Oferta fără plată a Evangheliei este pentru oamenii din toate timpurile. Sarcina noastră ca și
creștini este să fim mijlocul prin care Dumnezeu îi spune lumii despre această ofertă și să ne bucurăm de
mântuirea altora. Aceasta este o experiență pe care Dumnezeu vrea ca noi să o împărtășim cu El, nu să fim
geloși sau plini de resentimente față de cei care vin la Hristos într-o „convertire din ultimul ceas” sau care trec
prin împrejurări deosebite de ale noastre.
Ce este „semnul lui Iona”?
După cum ne arată Sfânta Scriptură, Iisus Hristos a făcut multe minuni în timpul misiunii
Sale în pământul lui Israel și mulți evrei au ajuns să creadă în El, văzând aceste minuni.
Cu toate acestea, liderii evreilor refuzau să creadă și, chiar dacă minunile Lui erau foarte
cunoscute, ei adesea Îl rugau să le dea semne și chiar un semn din cer (Matei 16, 1).

Intr-una dintre ocazii, Iisus le-a răspuns că le va da doar un singur semn: „Neam viclean și
desfrânat cere semn, dar un semn nu i se va da, decât semnul lui Iona prorocul. Că
precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în
inima pământului trei zile și trei nopți. Bărbații din Ninive se vor scula la judecată cu
neamul acesta și-l vor osândi, că s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; iată, aici este mai
mult decât Iona” (Matei 12, 39-41)

Semnul, în contextul biblic, era un eveniment sau o activitate, supranaturală sau nu, care avea
menirea să autentifice anumite afirmații. De obicei, semnul era o minune cu un înțeles clar,
menită să dezvăluie ceva precis. Însă, plini de ură împotriva lui Iisus, deoarece le strica
stăpânirea despotică asupra poporului, liderii se închideau în nebunia necredinței și nu puteau
primi nicio învățătură despre viața veșnică

Precum egiptenii, odinioară, s-au împotrivit providenței divine, așa și acum, iudeii Îl provoacă pe
Iisus, cerând un semn din cer, un semn care să-i convingă pe deplin, un semn pe care nu-l mai
făcuse nimeni în istorie, pentru a-și dovedi mesianitatea. Tocmai văzuseră un semn
extraordinar, acela al izgonirii demonului, urmat de revenirea abilităților fizice ale celui bolnav
(Matei 12, 22), dar, în loc să creadă, Îl acuză că a făcut aceasta cu puterea lui Beelzebul,
căpetenia demonilor. Acest semn nu fusese de ajuns pentru a mișca împietrirea inimii lor. Iisus
știa că nici un semn nu i-ar fi schimbat din ceea ce erau și, de aceea, „suspinând adânc, a zis:
Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă, că nu se va da semn acestui
neam” (Marcu 8, 12). Ceilalți evangheliști adaugă faptul că singurul semn care li se va da va fi
acela al prorocului Iona, care a stat trei zile și trei nopți în pântecele peștelui, fiind un semn
pentru niniviteni și, în același fel, Iisus va fi semn pentru evrei.

Cine a fost Iona și ce a făcut el, încât Iisus să-l amintească precum semn doveditor al
dumnezeirii Sale?

Iona a fost unul dintre profeții lui Israel și a primit poruncă de la Dumnezeu să meargă în orașul
asirian, Ninive și să anunțe distrugerea lui iminentă. Însă, nu s-a supus poruncii, ci a decis să
fugă de Dumnezeu, îmbarcându-se într-o corabie. În timpul nopții s-a stârnit o furtună puternică
pe mare și, fiind conștient de mânia divină pe care el o provocase, cere să fie aruncat în apă,
unde este înghițit de un pește mare, în burta căruia petrece trei zile și trei nopți. În urma unei
rugăciuni de pocăință a profetului, peștele îl duce pe țărm, de unde merge în cetatea Ninive și le
vestește cetățenilor distrugerea iminentă.

Ninivitenii erau închinători la idoli, oameni căzuți adânc în prăpastia păcatului și, odată ce
păcatul se instalează în inima omului, mustrările nu își mai ating scopul. Dar, odată cu vestea
adusă de profet, un lucru extraordinar se întâmplă: nu numai că acești oameni, care nu credeau
în Dumnezeul lui Iona, își recunosc păcatele ci, începând de la cei mari, până la cei mici, spune
Sfânta Scriptură „au crezut în Dumnezeu, au ținut post și s-au îmbrăcat în sac” (Iona 3, 5).
Însuși împăratul s-a dezbrăcat de hainele împărătești, s-a îmbrăcat în sac și s-a culcat în
cenușă, dând ordin ca nici oamenii, nici animalele să nu mănânce și să nu bea nimic. În acest
context, se dezvăluie adânca pocăință la care ajunsese împăratul, care mai înainte se culcase
în mocirla păcatelor de tot felul: „Poate că Dumnezeu Se va întoarce și Se va milostivi și va ține
în loc mânia Sa, ca să nu pierim” (Iona 3, 9).

O pocăință cu răsunet

Tâlcuind această pocăinţă colectivă, Sfântul Ioan Gură de Aur, spune că „era ciudat să vezi
cum sacul se bucură de mai multă trecere ca purpura. Căci beţia şi lăcomia au zguduit cetatea
şi era să o dărâme; iar postul a pus-o în picioare când se clătina şi era gata să cadă”.

Sfânta Scriptură nu ne spune ce anume a provocat această întorsătură în inimile lor. Nu știm de
ce Iona a fost pentru ei un semn doveditor al veridicității cuvintelor sale. Unii comentatori
presupun faptul că locuitorii păgâni ai cetății aflaseră ceea ce se petrecuse cu Iona. Probabil că
timpul petrecut în burta peștelui a lăsat și urme pe trupul său, ca urmare a acțiunii sucurilor
gastrice, înfățișarea lui nemaifiind una tocmai normală, fapt care cu siguranță că ar fi stârnit
măcar curiozitatea de a afla povestea omului aflat în fața lor, dacă nu chiar groaza.

Iată, așadar, o pocăință cu răsunet, a unui neam străin de Dumnezeu. În schimb, poporul ales
al lui Dumnezeu, a decis să-și închidă inima în fața semnelor dumnezeirii.

Iona, semn al învierii lui Hristos

Scopul misiunii lui Iona, trimis la niniviteni prin pântecele chitului și purtat în adânc trei zile și trei
nopți, a fost acela de a prefigura cele trei zile de la răstignire până la învierea lui Iisus. Iona, nu
prin discursul său, ci prin propria experiență dureroasă, a profețit moartea și Învierea Domnului,
mult mai clar decât dacă le-ar fi proclamat prin vorbe. Căci a fost luat în burta peștelui și readus
pe pământ a treia zi, ca să fie semn al lui Hristos, care avea să se întoarcă din adâncurile
iadului a treia zi.

Precum Iona a trecut de pe corabie, în pântecele peștelui, în abisul mării, spune Fericitul
Augustin, la fel și Hristos a trecut de pe cruce în mormânt, în abisul morții. Și, precum Iona a
suferit aceasta de dragul celor care erau în corabie și erau în pericol de moarte, așa și Hristos a
pătimit, de dragul celor aflați pe valurile acestei lumi.

Deși putea fi ușor luat în derâdere, semnul lui Iona, care prefigura Învierea lui Hristos, spre
transfigurarea întregii naturi umane era cel mai mare semn care li se putea da evreilor, pentru
adeverirea mesianității Sale, căci nimeni, niciodată, nu s-a întors dintre cei morți prin propria sa
putere. Cu toate acestea, Iisus a suspinat adânc, pentru veacurile ce aveau să vină, căci știa că
Învierea Lui nu avea să aibă nici un efect asupra lor.

Nu putem înțelege divina smerenie a lui Iisus, care știa foarte bine ce avea să pătimească și ce
biruință avea să aibă. Iadul întreg nu a reușit să-I facă ce I-au făcut oamenii, deoarece la iad a
coborât ca Dumnezeu și în aceeași slavă se va întoarce, când va veni a doua oară, să judece
viii și morții.

Iată ce este „mai mult” în Iisus, decât în Iona.


De la semnul lui Iona la Taina Botezului

Potrivit teologiei biblice, Iona face parte din randul celor 12 "profeti mici" ai Vechiului Testament. De la acesta ni s-a pastrat, in cadrul

cartilor canonice ale Sfintei Scripturi, scrierea numita "Cartea lui Iona", din care aflam viata si activitatea sa.

Cartea lui Iona - purtatoare a bucuriei pascale

Cartea lui Iona, impartita in patru capitole de mici dimensiuni, este in felul sau unica, proclamand iubirea si milostivirea lui

Dumnezeu.

Importanta fundamentala a acestei scrieri aparent neinsemnate, se constata din locul pe care Biserica i l-a incredintat, in cadrul

cultului divin public. Ea este citita integral, ca paremie, in cadrul Sfintei Liturghii unite cu Vecernia, din Sambata Mare. Mesajul

Sambetei Mari, prin citirea profetiei lui Iona, reprezinta mesajul biruintei asupra mortii, prin Invierea lui Hristos.

Multi comentatori, dateaza cartea in timpul perioadei post-exilice (din sec VI tarziu i.Hr.) In acea vreme, personaje importante

precum Ezra, Neemia si profetul Obadia erau porniti in a pastra traditia iudaica impotriva sincretismului religios si idolatriei a

paganilor din tarile inconjuratoare. Iona, prin cartea sa, reprezinta o figura didactica, care, in final, proclama iertarea lui Dumnezea

asupra poporului pocait al ninivitenilor. Acesta pregateste astfel venirea lui Hristos, Mesia, care prin moartea si Invierea Sa avea sa

aduca iertarea nu numai asupra poporului ales Israel, ci intregii lumi.

Cine a fost Iona?

Profetul este identificat ca "Iona, fiul lui Amitai", care a trait in timpul domniei Regelui Ieroboam II (ca.786-746; 2 Regi 14:25). Trimis

de catre Dumnezeu sa propovaduiasca pocainta ninivitenilor (cetatea Ninive, capitala imperiului asirian, foarte decazuta-n moravuri,

dar de care Dumnezeu avea grija), acesta nesocoteste poruncile Lui. Incercand sa fuga pe mare, Iona a fost inghitit de un chit

(peste urias) in pantecele caruia a stat trei zile si apoi a fost aruncat afara pe tarmul marii. Primeste apoi, aceeasi misiune de la

Dumnezeu, de a le prevesti ninivitenilor prapadul iminent (Iona 3, 4). Ninivitenii asculta indemnul prorocului pocaindu-se, iar

Dumnezeu nu mai distruge cetatea. Se arata astfel ca pocainta reala, sincera, are darul de a-L face pe Dumnezeu sa-Si schimbe

sau revoce hotararile.

In Evanghelii, Iisus vorbeste de doua ori despre "semnul lui Iona" la Mt 12:39 si Lc.11:29.

Semnul lui Iona in talcuirile Parintilor Bisericii

Pentru Parintii Bisericii, Iona este "typos", adica imaginea profetica ce il prevesteste pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Intrupat.

Astfel sederea lui Iona in pantecele chitului, prefigureaza sederea lui Iisus trei zile in mormant si Invierea Sa cea de a treia zi.
Fericitul Augustin spune ca "dupa cum Iona a fost aruncat de pe barca de lemn in pantecele chitului, tot asa, Hristos, a fost pogorat

de pe lemn (cruce) in mormant, sau in adancul mormantului". (Epistola 102)

Semnul lui Iona, de altfel, nu este limitat numai la prevestirea profetica a Invierii lui Hristos. Potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul,

Iona il inchipuieste deopotriva pe Adam sau firea umana, precum si harul prorocesc.

Cand il inchipuieste pe Hristos, "atunci prin plecarea Sa din Ioppe pe mare indica coborarea Domnului din cer in lumea aceasta, iar

prin inghitirea sa de catre chit si prin aruncarea nevatamata dupa trei zile si trei nopti, prevesteste taina mortii, a ingroparii si a

invierii." (Filocalia II)

Sfantul Maxim ne spune ca "prorocul infatiseaza in chip tainic pe Adam, adica firea cea de obste a omenilor in fiecare din starile prin

care a trecut: cum a fugit de la bunatatile dumnezeiesti, ca din Ioppe, si e tarata in mizeria vietii de aici, ca pe o mare, scufundandu-

se in oceanul agitat si framantat al patimilor pamantesti; cum e inghitita apoi de chit, fiara cea spirituala si nesaturata, adica de

diavol, si cum e covarsita din toate partile de apa ispitelor pana la suflet; apoi cum e impresurata de cel mai de urma adanc, cu alte

cuvinte cum e infasurata mintea de nestiinta totala si cum e coplesita judecata de marea povara a pacatului [...] prorocul ajunge in

toate aceste stari poate ca sa inchipuiasca prin sine patimile in care s-a rostogolit omenirea in chip jalnic, facandu-si ale sale cele

ale firii comune oamenilor." (Filocalia II)

Atunci cand inchipuieste harul prorociei, "prorocul paraseste in chip tainic Ioppe, ceea ce inseamna ca harul se departeaza de la

slujirea legii si porneste pe marea potrivnicilor fara de voie si a luptelor cu ele, a ostenelilor si a primejdiilor, pana ce este inghitit de

moarte ca de un chit, fara sa fie catusi de putin vatamat. Caci nimic de pe lume nu a putut impiedica mersul harului propovaduit

nemurilor prin Evanghelie".(Filocalia II)

Dumnezeu a distrus sau nu cetatea Ninive?

Chiar daca aflam din Cartea lui Iona ca Dumnezeu i-a iertat pe niniviteni, Sfantul Maxim Marturisitorul afirma ca Dumnezeu isi tine

fagaduinta, distrugand si mantuind cetatea: "primul lucru il face prin faptul ca aceia se leapada de ratacire, al doilea prin faptul ca

primesc cunostinta adevarului. Mai bine zis omoara ratacirea din ei prin credinta inviorata din nou si le infaptuieste mantuirea prin

moartea ratacirii”. (Filocalia II)

De la semnul lui Iona la Taina Botezului

Semnul lui Iona, ni se arata astfel extrem de actual. Pacatele lumii contemporane "striga la cer” precum cele din cetatea Ninive.

Dumnezeu insa nu vrea sa ne piarda oricat de impovarati am fi de pacate. Stim ca "nu doreste moartea pacatosului, ci ca el sa se

intoarca si sa fie viu". El vrea si poate sa distruga numai raul din noi, izbavindu-ne astfel de moarte.
Daca insa ninivitenii au urmat lui Iona pocaindu-se, cu atat mai mult trebuie sa urmam noi lui Hristos. Sfantul Ioan Gura de Aur, scrie

in acest sens in Omilile sale la Matei: "Iona, spune Hristos, era rob, Eu Stapan; el a iesit din chit, Eu am inviat din moarte; Iona a

predicat pieirea, Eu am venit binevestind imparatia; ninivitenii n-au auzit mai mult decat cuvintele lui Iona, Eu am predicat o filosofie

care biruie orice filosofie; Iona a venit ca slujitor, Eu am venit fiind Insusi Stapanul si Domnul universului. N-am venit amenintand,

nici cerand socoteala, ci aducand iertare; ninivitenii erau niste barbari, iudeii au ascultat cuvintele a nenumarati profeti; despre Iona

nimeni n-a profetit; despre Mine, toti; iar faptele adeveresc cuvintele; Iona a luat-o la fuga, voind sa plece, ca sa nu fie batjocorit de

niniviteni; Eu am venit stiind ca am sa fiu rastignit si batjocorit; Iona n-a suferit sa fie ocarat pentru cei mantuiti, Eu am suferit

moartea, si moartea cea mai rusinoasa, iar mai tarziu am trimis pe altii; Iona era un strain, un om de alt neam, un necunoascut; Eu

inrudit cu ei dupa trup, cu aceiasi stramosi ca si ei."

Sa nu pierdem din vedere faptul ca Mantuitorul ii mustra aspru pe evrei pentru necredinta lor, pentru faptul ca doreau semn: "Neam

viclean si desfranat cere semn..." (Mt. 12, 38). Nici noi sa nu mai cerem semne pentru a ne schimba mintea, pentru a ne pocai.

Semnul lui Iona s-a implinit deja in Hristos, si se plineste cu fiecare dintre noi in Taina Sfantului Botez.

Comentand primul stih al Psalmului 129, "Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne; / Doamne, auzi glasul meu", Fericitul

Augustin il evoca pe profetul Iona, care se afla intr-o dubla cufundare: in apa marii si-n pantecele chitului. Tot asa, in timpul intreitei

cufundari, cel ce se boteaza se afla in "marea vietii" acesteia si in mormantul lui Hristos.

Asadar, semnul lui Iona a prevestit nu numai Patimile si Invierea Mantuitorului, ci si Pastile noastre, moartea si invierea tainica

impreuna cu Hristos, in apa Botezului.

Câștigarea de suflete pentru


Hristos
Lucrul acesta n-a plăcut deloc lui Iona şi s-a mâniat. S-a rugat Domnului şi a
zis: „Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în
ţara mea?… Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos… si că Te căiești de rău!
Acum, Doamne, ia-mi viaţa, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!”

(Iona 4:1-3)

Venise ziua socotelilor pentru Ninive. Dumnezeu i-a încredinţat profetului Iona
misiunea de a merge la locuitorii acestei cetăţi şi de a-i chema la pocăinţă. Aceştia,
când au auzit că cetatea lor urma să fie pedepsită, au răspuns cu toţii chemării.
Atunci Dumnezeu le-a arătat milă şi i-a salvat.
Dar Iona s-a mâniat pentru că mila lui Dumnezeu era mai mare decât a lui. Aşa au
procedat oamenii dintotdeauna: au vrut să-l reducă pe Dumnezeu la dimensiunile
lor. Iona este suficient de sincer şi explică de ce a refuzat să meargă la Ninive de la
bun început:„Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci ştiam că
eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi
că Te căieşti de rău!” (Iona 4:2). Explicaţia lui este cel puţin surprinzătoare!
Lipsa de compasiune faţă de locuitorii nelegiuiţi ai cetăţii Ninive îl condamnă pe
Iona. Ai convingerea că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, fără deosebire de rasă
sau religie? Ai convingerea că El îi cuprinde pe toţi în dragostea şi în îndurarea Sa?
Speri din toată inima ca El să Îşi arate mila şi îndurarea faţă de duşmanii tăi? Mai
bine să fim nişte necredincioşi decât nişte creştini cu numele, în mintea cărora nu
poate încăpea gândul că mila Domnului nu cunoaşte margini. Vitalitatea credinţei
noastre depinde de modul în care ea reuşeşte să ofere răspunsuri reale la
problemele oamenilor.
Experienţa creştină nu poate fi impusă cu forţa. Apărarea adevărului într-un spirit
necreştinesc face mai mult rău cauzei lui Hristos. Când comunicăm adevărul
judecându-i şi condamnându-i pe oameni, dovedim că nu avem încredere în Dum-
nezeu şi că nu avem pace cu El. Dimpotrivă, când căutăm să-i câştigăm pe oameni
pentru Hristos cu iubire, arătăm că suntem creştini maturi. În mâinile omului care
critică şi este plin de reproşuri, nicio metodă de răspândire a Evangheliei nu va da
roade. Nu putem transmite adevărul decât în atmosfera dragostei creştine.

Bizar pentru Hristos


Iona 1:1-4
Cuvîntul Domnului a vorbit lui Iona, fiul lui Amitai, astfel:
2 ,,Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei. Căci răutatea ei s’a
suit pînă la Mine!„
3 Şi Iona s’a sculat să fugă la Tars, departe de Faţa Domnului. S’a pogorît la Iafo, şi a
găsit acolo o corabie care mergea la Tars. A plătit preţul călătoriei, şi s’a suit în corabie ca
să meargă împreună cu călătorii la Tars, departe… de Faţa Domnului.
4 Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vînt năpraznic, şi a stîrnit o mare furtună.
Corabia ameninţa să se sfărîme.
Poate vi se pare bizar sa auziti din partea mea, ca eu doresc sa am reputatia ca sunt o persoana bizara
pentru Dumnezeu, pentru ca in vremurile bizare, in care traim in ziua de astazi, asa cum si poporul lui
Dumnezeu a trait in vremuri bizare din vremea aceea, Dumnezeu avea nevoie de oameni bizari si de femei
bizare care sa stea in spartura pentru cetate. Asa au fost lucrurile atunci si asa sunt in ziua de astazi. Si va
incurajez ca daca Dumnezeu va cheama sa faceti lucruri bizare pentru El, sa o faceti, sa nu cartiti.
Dumnezeu sa va dea curaj sa o faceti si sa o faceti fara tragere de inima. Spune Cuvantul lui Dumnezeu
aici ca Dumnezeu i-a vorbit lui Iona, a vorbit unui om. Si asa cum Dumnezeu a vorbit unui om in ziua
aceea, Dumnezeu a vorbit dealungul veacurilor, pana in ziua de astazi. Daca pana acuma n-ai auzit glasul
lui Dumnezeu, vorbind in viata ta, te indemn sa te arunci inaintea Domnului si sa-i ceri lui Dumnezeu sa-
ti vorbeasca. Si Dumnezeu iti va vorbi, pentru ca si in ziua de astazi, Dumnezeu are nevoie de barbati si
femei carora sa le vorbeasca si prin care sa vorbeasca societatii. Dar, trebuie sa accepti aceasta chemare
din partea lui Dumnezeu.

Atunci cand Dumnezeu i-a vorbit lui Iona, i-a dat niste instructiuni foarte clare si foarte simple. In primul
rand, Dumnezeu ii spune lui Iona: „Scoala-te.” Ma gandesc, ca poate pana atunci, in momentul acela de
viata, Iona, ca si majoritatea dintre noi era o persoana asa, mai statica, mai delasata, amana dupa o zi pe
alta. Poate ca nu era o persoana mai harnica, mai lucratoare. Era o persoana care putea trai linistita langa
maslinul lui, cu familia lui. Dar Dumnezeu il scoate din aceasta rutina a vietii, intr-o buna zi, si-i spune:
„Scoala-te.” Poate, pana in acest moment al vietii lui, Iona a trait o viata linistita, ori o viata de rutina in
fiecare zi. Luni era ca Duminica, Marti ca Luni, Miercuri ca Marti. Nimic deosebit. Poate avea animale pe
langa case, avea o profesie, avea ocupatie, avea afaceri. Dar intr-o zi, Dumnezeu ii spune lui Iona: „Scoala-
te. Iesi din rutina vietii tale si fa ceva deosebit pentru Dumnezeu,” si Dumnezeu ii da o directiva si-i
spune: „Du-te in directia pe care ti-o cer eu.”

Dumnezeu, in cazul acesta ii spune: „Du-te la Ninive.” Haideti sa ne intoarcem in istorie cu 3,000 de ani
in urma, cand aceste evenimente au avut loc. Pe vremea aceea, Ninive, spune Cuvantul lui Dumnezeu, de
fapt si arheologia a descoperit faptul ca Ninive era cel mai mare oras din lume pe vremea aceea. Spune
Biblia ca iti lua 3 zile ca sa ajungi de la un capat la altul al orasului Ninive. Celor ce sunteti pasionati de
istorie, ca si mine, va indemn sa cititi scrierile lui Herodot, pentru ca el vorbeste despre acest oras urias
din Ninive, ale caror ruine inca mai existau pe vremea lui Herodot. Si-l descrie cu lux de amanunte. Era
un oras foarte mare, o cetate foarte mare, in care locuiau, cum spune Cuvantul Domnului, 120,000 de
oameni pe vremea aceea. Ninive insa era capitala lumii din vremea aceea. Ninive era si capitala Imperiului
Asirian de pe vremea aceea, iar imperiul Asirian era lumea globala din vremea aceea. Era imperiul cel mai
mare, cel mai puternic, centrul lumii de atunci se afla in orasul acesta, care se numeste orasul Ninive. Dar
nu asta era problema.

Imaginati-va acest Iona, cand Dumnezeu ii spune: „Du-te in cetatea dusmanilor parintilor tai si ai tai, ai
tarii tale, a gliei stramosesti, si vesteste cuvintele lui Dumnezeu ca sa nu distrug cetatea aceea.” La nivelul
firii pamantesti, Iona, poate s-a gandit asa cum ne-am gandi fiecare dintre noi: „Pai, stai putin, Asiria e
dusmanul tarii mele, e dusmanul Israelului. E dusmanul copiilor lui Dumnezeu. De ce sa-mi pese mie de
aceasta cetate? De ce s ama duc acolo, sa vestesc Cuvantul Domnului? De ce sa cer ca Dumnezeu sa aibe
mila peste aceasta cetate si Dumnezeu sa se indure de ea si sa o scape? Cam asa zic eu, gandea Iona in
mintea lui.

Si pentru ca Iona gandea asa, el a urmat pornirile firii pamantesti. S-a dus la nivelul ratiunii. Ca, daca
Dumnezeu vrea sa ma duc, imi da chemare in viata mea si imi spune: „Du-te la Ninive, sa scapi cetatea,” si
Iona zice, tocmai invers. Si Iona face o alegere diferita si merge intr-o directie opusa. Spune Cuvantul
Domnului ca s-a sculat sa mearga la Tars. Cei care va imaginati bazinul Marii Mediterane, vreau sa va
spun ca Tars nu e Tarsus de unde era Pavel, ci Tars, un oras din Spania. Deci Dumnezeu ii spune lui Iona,
de la extrema estica a marii mediterane: „Du-te inspre rasarit, inspre Ninive, dealungul Eufratului.” Si
acest om incapatanat, Iona, cauta sa mearga in directia opusa, pana in Spania zilelor noastre, 1000 de
mile, poate 1600 km departare de unde i-a cerut Dumnezeu sa mearga.

Acest om incapatanat face ceea ce facem si noi, de multe ori, in ziua de astazi. Merge intr-o directie opusa,
gaseste o corabie si plateste un pret pentru calatorie ca SA NU FACA VOIA DOMNULUI. Asa ne aflam
multi dintre noi in ziua de astazi- incapatanati- in loc sa mergem in directia care ne-o traseaza Dumnezeu
in viata, platim un pret cu incapatanarea noastra, sa mergem exact in directia opusa decat cea pe care ne-
o cere Dumnezeu. Dumnezeu cauta sa puna binecuvantare in viata ta, cauta sa puna o vocatie in viata ta, o
chemare si tu in incapatanarea firii pamantesti, te duc intr-o directie opusa. Platesti un pret si te asociezi
cu oamenii care merg intr-o directie opusa vointei lui Dumnezeu; te intovarasesti cu ei. Daca pana acuma
ai facut lucrul acesta, te indemn in Numele Domnului, du-te in directia pe care ti-o pune si ti-o cere
Dumnezeu si ti-o traseaza in viata. Iona a crezut ca daca merge in directie opusa, la 2,000 de km, la Vest,
in loc sa mearga spre rasarit, acolo scapa de Dumnezeu. Asta a fost intentia lui la nivel mintal- ma urc pe
corabie, ma duc in directia opusa, departe de fata Domnului. Ca si cum nu stia ca Dumnezeu este peste tot
si pretutindeni. Dumnezeu cunoaste lucrurile ascunse ale inimilor noastre. Asa ca daca in inima noastra
cautam sa mergem intr-o directie gresita, Dumnezeu cunoaste lucrurile acestea in viata noastra si cauta
sa ne duca intr-o directie ceruta de El.

In vers. 4 Cuvantul Domnului spune Domnul a făcut să sufle pe mare un vînt năpraznic, şi a
stîrnit o mare furtună. Iubitii mei, daca sunt incercari si furtuni in viata voastra inseamna, de multe
ori, ca Dumnezeu le ingaduie si Dumnezeu le aduce in viata noastra ca sa ne directioneze in directia care
El o doreste pentru viata noastra. Haideti sa nu fim ca si Iona, haideti sa ne pocaim. Haideti sa mergem in
directia pe care Dumnezeu ne-o cere. Iubitii mei, vreau sa spiritualizez textul acesta, sa va spun ca asa
dupa cum Dumnezeu da unui om de multe ori o chemare si-i da o directie, in ziua de astazi, Dumnezeu
vrea ca si biserica sa aiba o directie specifica.

IONA

Cartea profetului Iona a fost cea mai batjocorită carte a Bibliei.


Elementele de intervenţie supranaturală din conţinutul ei au fost ţinta
ironiilor şi discreditărilor din partea oamenilor de pseudo-ştiinţă. Cei
care au cercetat însă cu atenţie şi cu credinţă această carte o aşează
printre cele mai frumoase cărţi care s-au scris cîndva.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Iona" se traduce prin


„porumbel", un nume potrivit pentru un crainic divin destinat să fie
purtător de veşti către oameni.

Autorul: Iona, fiul lui Amitai, s-a născut în Gat-Hefer, o cetate


aflată la 5 kilometri nord de Nazaretul Galileii. Singura referinţă
despre el pe care o mai găsim în Vechiul Testament este un text din 2
Împăraţi 14:25.

Data: Textul din 2 Împăraţi fixează activitatea proorocului Iona


în timpul domniei lui Ieroboam al doilea (782-735 î.Cr.). Iona a fost
un urmaş al profetului Elisei şi un precursor al profeţilor Amos şi
Osea.

Contextul istoric: Timpul în care a trăit Iona a fost un timp de


relativă prosperitate în Israel. Imperiul Asirian intrase pentru o vreme
în declin, astfel că Ieroboam al doilea a recucerit unele teritorii şi a
reîntors bunăstarea în ţară. Teama de cruzimea şi puterea asiriană
persista totuşi în întreaga lume civilizată de atunci.

Conţinutul: Cine citeşte pentru prima dată cartea lui Iona îşi
pune foarte repede întrebarea: „Este această carte înregistrarea unei
întîmplări reale sau este o alegorie poetică?" Pentru noi, autoritatea
comentariului pe care-l face Domnul Isus despre cartea lui Iona este
de ajuns să ne convingă că Iona a existat în realitate şi că păţania lui a
fost reală: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se
va da alt semn, decît semnul proorocului Iona. Căci, după cum Iona a
stat trei zile şi trei nopţi în pîntecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va
sta trei zile şi trei nopţi în inima pămîntului" (Matei 12: 29-40).
Cineva va putea spune că Domnul a citat această întîmplare tot aşa
cum citează cineva o ilustraţie dintr-o carte de ficţiune ca să
exemplifice un lucru real, dar această neîncredere în realitatea istorică
a întîmplării este spulberată de un alt comentariu al Domnului:
„Bărbaţii din Ninive se vor sculă, în ziua judecăţii, alături de neamul
acesta, şi-l vor osîndi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui
Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decît Iona" (Luca 11:32;
Matei 12:41).

Mulţi s-au poticnit pentru că în cartea lui Iona scrie că profetul a


fost înghiţit de un peşte mare şi că a ieşit de acolo după trei zile viu.
Arhivele navale dau însă dovezi clare că astfel de întîmplări sînt
posibile şi că s-au repetat chiar de mai multe ori în decursul vremii.
Ziarul „Daily Mail", apărut la Londra în 14 Decembrie 1928, descrie
dimensiunile unui soi de peşte marin adus împăiat la o expoziţie.
Oamenii erau îndemnaţi să urce o scară şi să se caţere prin gura
peştelui în stomacul lui spaţios.

Sir Francisc Fox scrie în cartea sa: „63 de ani de inginerie"


despre cazul unui caşalot în stomacul căruia s-a găsit scheletul unui
rechin lung de nu mai puţin de 5 metri.

Domnul M. de Parville, editorul ştiinţific al ziarului francez


„Journal de debats", povesteşte cum, în timpul vînării unui caşalot,
doi marinari au căzut în apa oceanului. Unul a fost salvat, în timp ce
celălalt dispăruse fără urmă. Cînd au reuşit să tragă în sfîrşit uriaşul
caşalot pe punte şi i-au despicat stomacul, spintecătorii l-au găsit
înăuntru pe Bartley, marinarul dispărut. Pielea lui fusese arsă de
acidul sucului gastric, dar el şi-a revenit repede la viaţă. Medicul a
constatat că Bartley leşinase de frică, nu din pricina lipsei de aer.

În luna Noiembrie, ziarul „Mail" din Madras, India, relata


despre prinderea unui rechin de dimensiuni uriaşe în pîntecele căruia
a fost descoperit scheletul unui om şi hainele care-i atîrnau încă pe
oase. S- a făcut precizarea că rechinul fusese prins la 50 de kilometri
de Bombei, iar victima fusese probabil unul dintre cei dispăruţi recent
într-un taifun.
Exemplele ar putea continua, dar ce rost au ele în contextul unor
afirmaţii atotsuficiente ale Domnului Isus Cristos, stîlpul şi temelia
adevărului?

Revenind la cartea lui Iona, este bine să spunem că ea ne


vorbeşte despre două teme paralele: (1) un profet aflat în şcoala lui
Dumnezeu şi (2) un Dumnezeu căruia îi place să se îndure de oameni.

Întîmplarea este simplă, dar grăitoare: Iona este trimis cu un


mesaj de pocăinţă la cetatea păgînă Ninive. Profetul cunoştea însă
răutatea asirienilor şi pericolul potenţial pe care-l constituiau ei
pentru evrei (Isaia profeţise cu aproximativ 30 de ani mai înainte
despre nenorocirile pe care asirienii le vor aduce asupra celor din
Israel - Isaia 7:17-25) şi din această cauză el refuză să plece la Ninive
şi fuge „departe de faţa Domnului" cu o corabie care se îndrepta spre
Tars. Dumnezeu îl opreşte din fuga lui răzvrătită prin intermediul
unei furtuni stîrnită pe mare, trimite un peste să-l scape pe Iona de la
înec şi să-l întoarcă pe ţărmul mării şi-l trimite pe profet a doua oară
la Ninive. Rezultatul propovăduirii lui Iona este pocăinţa ninivenilor,
dar şi mînia profetului, care-i vede pe duşmanii poporului său scăpaţi
de pedeapsa divină. Urmează o lecţie plină de tact pe care Dumnezeu
i-o dă lui Iona, ca să-l facă să cunoască ceva din dragostea pe care
Creatorul o simte pentru toate creaturile Sale. Naţionalismul
profetului este înnecat în imensitatea iubirii divine. Iona acceptă noua
revelaţie a lui Dumnezeu şi se aşterne la scris pentru a ne lăsa nouă
această extraordinară lecţie de disciplinare a unui profet, care şi-a
iubit prea mult neamul şi prea puţin pe Dumnezeul său şi pe oamenii
din popoarele înconjurătoare.

Cele 4 capitole ale cărţii sînt tot atîtea scene care ar putea purta
nişte titluri de sine stătătoare: (1) Iona şi furtuna, (2) Iona şi peştele,
(3) Iona şi oraşul Ninive şi (4) Iona şi Domnul. Rînd pe rînd îl vedem
pe Iona fugind departe de faţa Domnului, rugîndu-se Domnului,
predicînd în numele Domnului şi învăţînd de la Domnul. Cele 4
capitole ne arată succesiv: neascultarea, recuperarea, folosirea şi
educarea lui Iona.

Cuvinte cheie şl teme caracteristice: Există 5 lucruri pe care le


foloseşte Dumnezeu pentru educarea spirituală a profetului:

(1). furtuna stîrnită pe mare, (Iona l:4)


(2). un peşte mare, (Iona 1:17)
(3). umbrarul de curcubete, (Iona 4:6)
(4). un vierme mic, (Iona 4:7)
(5). un vînt uscat şi firbinte din răsărit, (Iona 4:8)

Păţania lui Iona intră în categoria „tipurilor" profetice. Iona


simbolizează trei lucruri:

a. Destinul şi atitudinea Israelului în planul lui Dumnezeu de


mîntuire a întregii lumi. În peripeţiile lui Iona vedem simbolic
peregrinările evreilor. Şi ei au fost neascultători de Dumnezeu în
împlinirea chemării lor de a fi lumina neamurilor. Şi ei au cautat
scăpare printre neamuri. Şi ei au adus nenorocirea asupra neamurilor,
aşa cum Iona a atras furtuna asupra marinarilor. Şi ei L-au vestit pe
Dumnezeul lor în mijlocul crizelor produse între neamuri, tot aşa cum
Iona L-a vestit pe Dumnezeu marinarilor. Şi ei au fost pedepsiţi de
neamuri fiind consideraţi mereu un fel de pricină a tuturor răutăţilor
şi calamităţilor. Şi ei au fost păstraţi în mod miraculos de Dumnezeu.
Şi ei îşi vor relua curînd misiunea lor, care va produce pocăinţa şi
mîntuirea neamurilor (Zaharia 8:13, 20 şi mai ales 23: „În zilele
acelea, zece oameni din toate neamurile vor apuca pe un iudeu de
poala hainei, şi-i vor zice: „Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că
Dumnezeu este cu voi.")

b. Înmormîntarea şi învierea Domnului Isus. Lucrul acesta s-a


văzut clar în declaraţiile Domnului Isus înregistrate de Evanghelii. De
ce a trebuit ca Iona să stea neapărat trei zile şi trei nopţi în pîntecele
peştelui? Pentru că atît era plănuit să stea Domnul Isus în mormînt
înainte de înviere.

c. Viaţa şi propovăduirea Domnului Isus însuşi. Textul din


Evanghelia lui Matei ne spune că Iona a fost un semn pentru
Niniveni. Fără îndoială că el le-a spus ceva despre fuga lui de
Domnul şi de întîmplarea cu peştele. Se prea poate că pielea de pe
trupul lui să fi vorbit de la sine dovedind veridicitatea spuselor
profetului. Impresia pe care a produs-o Iona asupra poporului din
Ninive a fost copleşitoare. Tot aşa şi Domnul Isus este astăzi un semn
pentru mîntuirea neamurilor.

Mesajul peste veacuri: Capitolul 4 al cărţii este şi momentul ei


culminant. Pentru cititorul neavizat, cartea lui Iona se întrerupe
abrupt şi nenatural. Pentru cel familiarizat cu tehnica literaturii
ebraice însă ştie că versetele din final sînt de fapt tema întregii cărţi şi
că de fapt pentru enunţarea lor a fost clădit întregul eşafodaj al cărţii:

„Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o
trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut
şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea
cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de
oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stînga lor, afară de o
mulţime de vite!" (Iona 4:10-11).

Această descoperire a lăuntrului inimii lui Dumnezeu se ridică


mai sus decît majoritatea documentelor sfinte din arhivele evreilor,
atingînd culmea Nou Testamentală a afirmaţiei din Ioan 3:16:

„Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe


singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă
viaţa veşnică".

În misiunea lui Iona recunoaştem prefaţarea misiunii pe care o


vor avea peste veacuri ucenicii Domnului Isus:

„Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice


făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit; dar cine nu va
crede va fi osîndit" (Marcu 16:15-16).

SCHIŢA CĂRŢII

I. FUGA LUI IONA


a. Motivele fugii lui, 1:1-2
b. Itinerarul fugii lui, 1:3
c. Rezultatul fugii lui, 1:4-17

II. RUGĂCIUNEA LUI IONA


a. Conţinutul rugăciunii lui, 2:1-9
b. Consecinţa rugăciunii lui, 2:10

III. PREDICA LUI IONA


a. Trimiterea divină, 3:1-3
b. Mesajul predicat de Iona, 3:4
c. Efectul predicării lui Iona, 3:5-10
IV. LECŢIA PRIMITĂ DE IONA
a. Nemulţumirea lui Iona, 4:1-3
b. Explicaţia pe care i-o dă Domnul, 4:4-11

Comentarii la Cartea Iona – 1


Introducere
O scriere aparte între cărţile profetice este Cartea Iona, care nu conţine nici o profeţie propriu-zisă, ci relatează un episod din viaţa profetului
Iona.
Cartea poartă acelaşi nume, al personajului principal, în toate versiunile Scripturii: Iona[1] în Biblia Hebraica; Ιωνας (Ionas) în
Septuaginta; Iona Propheta în Vulgata.
Autorul, dacă nu e vorba chiar despre Iona, ne este necunoscut. Personajul principal al cărţii, însă, e amintit şi la IV Regi 14, 25, ca profet ce a
activat în vremea regelui Ieroboam al II-lea.
Încă din vechime, Cartea Iona a generat dispute, mulţi fiind tentaţi să considere pură ficţiune evenimentele relatate. Dar episodul cel mai greu de
crezut, acela cu Iona înghiţit de chit şi eliberat la porunca lui Dumnezeu, e citat ca fapt real şi ca semn tipologic de către Mântuitorul Hristos
(Matei 12, 39-42).
În principal, Cartea Iona vorbeşte despre universalitatea mântuirii, dar, în plus, Iona este şi tip al Mântuitorului, prezentat ca atare de Hristos
Însuşi.

Comentarii la Cartea Iona

CAPITOLUL 1 – Chemarea, neascultarea şi pedepsirea lui Iona.

1: Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând:


2: „Scoală-te şi du-te în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea, căci strigarea răutăţii ei s-a urcat pân-la Mine”.
„Ninive: capitala imperiului asirian, situată pe malul stâng al Tigrului”[2]. Strigarea răutăţii ei s-a urcat până la Mine: „O astfel de
strigare ajunsese la Dumnezeu şi împotriva celor din Sodoma şi Gomora (Facerea 18, 20-21)”[3].
Deşi poate apărea straniu la prima vedere, Iona este în multe privinţe un tip al lui Hristos. „Dacă cercetăm acum istorisirea despre Iona,
vom găsi că este o foarte mare asemănare. Iisus a fost trimis să predice pocăinţa; şi Iona tot pentru asta a fost trimis”[4].
3: Dar Iona s-a sculat să fugă de dinaintea feţei Domnului, la Tarsis. Şi s-a coborât la Iope şi a aflat o corabie care mergea la Tarsis; şi şi-
a plătit preţul călătoriei şi a intrat în ea spre a se duce împreună cu ei la Tarsis, departe de faţa Domnului.
„Tarsis: colonie feniciană, port la Marea Mediterană pe ţărmul spaniol. Pentru Evrei, acest nume însemna capătul pământului. Aşadar, Iona voia
să fugă cât mai departe cu putinţă”[5]. „Pe malul Mediteranei şi în teritoriul tribului Dan se afla anticul port Joppe sau Jaffa (Iosua 19, 46).
Regele Hiram al Feniciei trimitea aici corăbiile sale cu lemn de cedru, practicând comerţul cu evreii (II Corinteni 2, 15). Tot aici s-a îmbarcat şi
Iona profetul, spre a fugi de faţa Domnului, cu o corabie ce pleca spre Tars. Cetatea aceasta n-a fost ocupată de vechii evrei, la întoarcerea din
robia egipteană. Abia principele Ionatan Macabeul a cucerit-o (I Macabei 10, 75). Mai târziu a ocupat-o Pompei şi a declarat-o cetate liberă”[6].
„Iona a fugit, că nu ştia ce are să se întâmple; Iisus însă a venit de bunăvoie spre a predica pocăinţa mântuirii”[7].
4: Dar Domnul a stârnit un vânt pe mare; şi s-a făcut pe mare o furtună puternică, încât corabia era în primejdie de a se sfărâma.
5: Iar corăbierii s-au înspăimântat şi strigau fiecare spre dumnezeul său; şi mărfurile din corabie le aruncau în mare, ca s-o uşureze. Dar
Iona se coborâse în fundul corăbiei şi dormea sforăind.
„Iona dormea în corabie şi sforăia, în timp ce marea era furtunoasă; prin iconomia dumnezeiască marea a fost furtunoasă pe când Iisus dormea,
spre a se cunoaşte puterea Celui care dormea (Matei 8, 24-25)”[8].
6: Iar cârmaciul a venit la el şi i-a zis: „De ce sforăi?… Scoală-te şi roagă-L pe Dumnezeul tău, că doar ne-o scăpa Dumnezeu şi nu vom
pieri!”
„De vreme ce zeii corăbierilor se dovediseră neputincioşi, mai trebuia făcută o ultimă încercare (mai ales faţă de un om care, spre deosebire de
ceilalţi, ce mureau de spaimă, îşi permitea să doarmă fără grijă!)”[9].
„Cuvintele Dumnezeul tău le-a spus cârmaciul corăbiei celui care-L ştia pe Dumnezeu după cunoştinţă; dar
cuvintele: casă ne scape pe noi Dumnezeu au arătat simţământul neamurilor care-şi îndreaptă gândul lor către Cel atotputernic, dar nu cred încă în
El”[10].
„Cei din corabie i-au spus lui Iona: De ce sforăi? Scoală-te şi roagă pe Dumnezeul tău, ca să ne mântuie Dumnezeu! Aici apostolii spun
stăpânului: Doamne, mântuieşte-ne! (Matei 8, 25)”[11].
7: Şi a zis fiecare către vecinul său: „Veniţi, şi haideţi să aruncăm sorţi şi să aflăm din a cui pricină este această nenorocire asupra
noastră!” Şi au aruncat sorţi, iar sorţul a căzut pe Iona.
„Vechii navigatori credeau că, într-o asemenea cumplită împrejurare, cauza trebuie să fie un răufăcător necunoscut care se află printre ei şi care
poate fi identificat prin tragere la sorţi (în expresie biblică: prin aruncare de sorţi)”[12].
8: Şi i-au zis: „Spune-ne, din a cui pricină se află această nenorocire asupra noastră? Cu ce te îndeletniceşti? De unde vii şi-ncotro te
duci? Din ce ţară eşti, şi din care popor?”.
9: Iar el le-a zis: „Eu sunt un rob al Domnului şi mă închin la Domnul, Dumnezeul cerului, Cel ce a făcut marea şi uscatul”.
10: Atunci oamenii s-au înfricoşat cu mare frică şi i-au zis: „De ce-ai făcut tu asta?”; căci ei ştiau că el fugise departe de faţa Domnului,
fiindcă el le spusese.
11: Şi i-au zis: „Ce să facem noi cu tine pentru ca marea să ni se aline?”. Fiindcă marea se înălţa şi ridica valuri mari.
12: Iar Iona le-a zis: „Săltaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare, iar marea vi se va alina; fiindcă ştiu că din pricina mea s-a stârnit asupra
voastră această mare furtună”.
„Iona le-a spus: Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare şi se va potoli marea! Aici: A certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte mare (Matei 8,
26)”[13].
13: Dar oamenii se sileau să se întoarcă la uscat, însă nu puteau, căci marea se înălţa şi din ce în ce mai cumplit li se ridica deasupra.
„Corăbierii voiau, totuşi, să-l salveze pe Iona, dar marea le sta împotrivă”[14].
14: Atunci au strigat către Domnul şi au zis: „Nicidecum, Doamne: să nu pierim noi din pricina vieţii acestui om, şi sânge drept să nu
arunci asupră-ne, fiindcă Tu, Doamne, cum ai vrut ai făcut!”
„Sânge drept: sânge nevinovat. Navigatorii par a-şi da seama că situaţia îi depăşeşte, fiind vorba de un plan al lui Dumnezeu”[15].
15: Şi l-au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare; iar marea şi-a încetat furia.
Locul de aici, împreună cu alte locuri scripturistice, e adus în amintire, spre întărire, celor cuprinşi de descurajare în nevoinţele lor: „Să ne
gândim la toţi sfinţii de la început şi să vedem câte au răbdat. Căci făcând binele şi grăind binele şi stăruind în adevăr, au fost urâţi şi necăjiţi de
oameni până la moartea lor, iar ei se rugau pentru duşmanii şi pentru prigonitorii lor, potrivit cuvântului Mântuitorului (Matei 5, 44). Oare ai fost
şi tu vândut ca nevinovatul Iosif ? Oare au robit mâinile tale la coşuri (Psalmi 80, 6)? Ai coborât oare de două ori în groapă (Facerea 37, 24; 40,
15)? Sau ai fost asuprit ca Moise din copilărie până la bătrâneţe (Evrei 11, 25)? Ce-ai îndurat, leneşule? Sau ai fost prigonit ca David de către
Saul şi de către propriul său fiu, plângând totuşi pentru ei când au murit (II Regi l, 11-27; 18, 33)? Sau ai fost aruncat în mare ca Iona? Uitucule şi
iubitule, pentru ce slăbeşte cugetul tău? Nu te teme şi nu tremura ca un lipsit de bărbăţie, ca să nu te lipseşti de făgăduiala lui Dumnezeu. Nu te
speria ca un necredincios, ci încurajează gândurile tale puţin credincioase. Iubeşte necazurile în toate, ca să te faci fiu cercat al sfinţilor”[16].
16: Iar oamenii cu mare teamă s-au temut de Domnul şi I-au adus jertfă lui Dumnezeu şi I-au făcut făgăduinţe.

Comentarii la Cartea Iona – 2

CAPITOLUL 2 – În pântecele chitului, Iona se roagă.

1: Dumnezeu însă i-a poruncit unui chit mare să-l înghită pe Iona. Şi a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei
nopţi.

Chit (din grecescul kitos): „orice fel de făptură animală enormă – peşte sau cetaceu – care vieţuieşte în apă; monstru marin.
Asocierea chit mare nu e atât pleonasm, cât hiperbolă”[1]. „Cele trei zile şi trei nopţi petrecute de Iona în pântecele chitului vor fi
evocate de Iisus ca semn (simbol) al propriei Sale morţi şi învieri (Matei 12, 40)”[2].
„Iona a fost aruncat în pântecele chitului; Iisus de bunăvoie S-a pogorât în chitul cel spiritual al morţii. S-a pogorât de bună voie ca
să verse afară pe cei înghiţiţi de moarte”[3].
„Fugarul a fost închis într-o temniţă; o groapă l-a dus şi l-a încuiat în alta: căci Dumnezeu l-a închis şi în mare şi în chit. Harul însă
s-a pus chezaş pentru el, a deschis temniţa şi l-a scos pe propovăduitor afară”[4].
„Ca într-o pustie, sau mai degrabă ca în afara lumii, unul care a ajuns la o simţire desăvârşită, cuprins de o frică şi un cutremur
negrăite, strigă către Dumnezeu din tot sufletul, ca Iona din chit (Iona 2, 1), ca şi Daniel din groapa leilor (Daniel 6, 18), ca şi cei
trei coconi din cuptorul de foc (Daniel 3, 4), ca şi Manase din statuia de aramă. Ascultându-i de îndată suspinele îndurerate şi glasul
rugăciunii, Preabunul Stăpân, Care şi-a dat sufletul Său pentru noi păcătoşii, îl izbăveşte, ca dintr-un chit, din adâncul neştiinţei şi
din întunericul prieteniei lumii, ca el să nu se mai întoarcă nici măcar cu gândul spre unele ca acestea; îl izbăveşte ca dintr-o groapă
cu lei, din poftele cele rele care răpesc şi mănâncă sufletele oamenilor; ca dintr-un cuptor de foc din prejudecăţile împătimite care îi
ţin în puterea lor pe toţi oamenii, care ard şi nimicesc ca focul şi ne târăsc cu sila spre fapte nelalocul lor şi aprind în noi flacăra
patimilor, rourându-l în Duhul Sfânt şi făcându-l de nears; şi-l izbăveşte ca dintr-o statuie de aramă din trupul acesta al nostru
pământesc, greu şi pătimaş, în care locuind sufletul nostru ţinut fiind şi împovărat de el cu putere, este cu totul nemişcat şi fără
râvnă faţă de orice virtute şi lucrare a poruncilor lui Dumnezeu”[5].
2: Iar Iona din pântecele chitului I s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, zicând:

Urmează rugăciunea lui Iona. Aceasta „are unele accente liturgice şi în ea se regăsesc ecouri ale psalmilor davidici”[6]:
3: „În necazul meu

strigat-am către Domnul, Dumnezeul meu,


iar El m-a auzit:

strigarea mea din pântecele iadului,

glasul meu Tu l-ai auzit.

Pântecele iadului: „pântecele chitului este asemănat cu acela al iadului (Şeol): condamnare definitivă”[7].
„Preînchipuirea acestui Mântuitor al nostru a fost profetul Iona, care în pântecele chitului se ruga şi zicea: Strigat-am întru necazul
meu şi celelalte, din pântecele iadului. Iona era în chit, dar deşi era în chit spune că este în iad, căci el preînchipuia pe Hristos, Care
avea să Se pogoare în iad. Iar mai jos puţin spune în numele lui Hristos, profeţind într-un chip foarte clar: Afundatu-s-a capul meu în
crăpăturile munţilor (2, 6)”[8].
De aici, sfat pentru cei ce nu pot duce toate nevoinţele: „Am auzit pe unii fraţi, care sunt neîncetat bolnavi cu trupul şi nu pot să se
folosească de post, zicând către mine: Cum putem să ne izbăvim de diavol şi de patimi, fără post? Acestora trebuie să li se spună:
Nu numai prin înfrânare de la mâncări, ci şi prin strigarea inimii veţi putea zdrobi şi izgoni gândurile rele şi pe cei ce le
strecoară. Strigat-am către Domnul, zice, întru necazul meu şi m-a auzit; şi iarăşi s-a scris: Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea şi
glasul meu. De aceea, până ce va trece fărădelegea, adică turbarea păcatului, striga-voi, zice, către Dumnezeu cel preaînalt (Psalmi 56, 2-
3), ca, dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimicească cu puterea Lui însăşi momeala păcatului şi să surpe idolii cugetării
pătimaşe şi să golească de idoli Atena[9] noastră ocupată de idoli. Dacă, deci, n-ai primit darul înfrânării, cunoaşte că Domnul vrea
să te asculte prin rugăciune şi nădejde când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinţa
nevoinţei. Ci mai degrabă stăruieşte în lucrarea izbăvirii de vrăjmaşi prin rugăciune şi răbdare, împreunată cu mulţumire. Deci de vă
vor alunga gândurile neputinţei din cetatea postirii, fugiţi în alta, adică în rugăciune şi mulţumire”[10].
4: În adâncul inimii mării m-ai aruncat

şi ape m-au împresurat:

toate talazele şi valurile Tale

peste mine-au trecut.

În adâncul inimii mării m-ai aruncat: „Psalmistul exclamase: Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne; / Doamne, auzi glasul
meu (Psalmi 129, 1). Comentându-l, Fericitul Augustin îl evocă pe profetul Iona, care se afla într-o dublă cufundare: în apa mării şi-n
pântecele chitului. În literatura română, Marin Sorescu a construit, pe această temă, piesa de teatru Iona”[11].
„Din acest exemplu reiese foarte bine caracterul de preamărire adusă lui Dumnezeu de către cel ce se roagă. Rugăciunea de laudă
este cea făcută spre preamărirea lui Dumnezeu, pentru lucruri mai mari, cu o mai mare înălţare sufletească”[12].
5: Şi am zis:

Lepădat am fost de la faţa ochilor Tăi;

voi mai privi eu oare vreodată

la casa Ta cea sfântă?

6: Ape mi s-au revărsat împrejur pân-la suflet,

adâncul genunii m-a împresurat

capul mi s-a afundat în crăpăturile munţilor;

„Imaginea munţilor de pe fundul mării”[13].


„Ce munţi te împresoară, Iona, odată ce eşti în pântecele chitului? – Ştiu, însă, răspunde Iona, că sunt preînchipuirea Celui ce are
să fie pus într-un mormânt tăiat în piatră!”[14].
7: în pământ m-am pogorât,

ale cărui gratii sunt veşnice zăvoare;

dar, Doamne, Dumnezeul meu,

scoate-mi tu viaţa din stricăciune!

Se regăsesc aici accente din Psalmul 102, 4.

„Pe când Iona era pe mare spunea: M-am pogorât în pământ, pentru că el preînchipuia pe Hristos, Care S-a pogorât în inima
pământului (Matei 12, 40)”[15].
8: Când sufletul mi se sfârşea în mine,

de Domnul mi-am adus aminte;

ajungă-Ţi rugăciunea mea-nainte,

în casa Ta cea sfântă!

9: Cei ce păzesc lucruri deşarte şi mincinoase

s-au lepădat de propria lor milă.

Prin lucruri deşarte şi mincinoase sunt înţeleşi idolii.


„Pentru că Iona a văzut mai dinainte că Iudeii au să înduplece pe ostaşi să mintă şi că au să spună: Spuneţi că L-au
furat (Matei 28, 13), spune: Cei care păzesc cele deşarte şi mincinoase au părăsit mila lor. În adevăr, Domnul a venit să-i miluiască, a
fost răstignit, a înviat, dându-Şi scumpul Lui sânge şi pentru Iudei şi pentru păgâni”[16].
10: Dar eu cu glas de laudă şi de mărturisire,

cu acelea Îţi voi jertfi;

câte am făgăduit Îţi voi da,

Ţie, Domnului,

pentru mântuirea mea”.

11: Şi Domnul i-a poruncit chitului, iar acesta l-a lepădat pe Iona pe uscat.

„E posibil ca cel ce a fost înghiţit să poată fi dat afară din nou, ca Iona, dacă îşi vine în fire. Dar şi pe noi toţi, cred, pământul ne
ţinea înghiţiţi odinioară în adâncurile iadului: De aceea Domnul nostru a coborât nu numai la pământuri, ci şi până la cele mai de jos
ale pământului (cf. Efeseni 4, 9), şi acolo ne-a găsit înghiţiţi şi şezând în umbra morţii (cf. Luca 1, 79). De acolo scoţându-ne, ne
pregăteşte nu un loc pe pământ (ca să nu fim înghiţiţi din nou), ci un loc în împărăţia cerurilor”[17].
Asemenea lui Iona sunt eliberaţi de chitul cel spiritual cei veniţi la Botez: „Care e asemănarea între voi şi proorocul pe care l-a
scuipat afară chitul? Cel lacom [Satan] v-a scuipat afară fiindcă l-a silit Puterea care a silit şi chitul. Iona s-a făcut o oglindă pentru
voi, căci chitul nu l-a mai înghiţit iarăşi; tot aşa nici pe voi să nu vă înghită cel lacom a doua oară! Voi, care aţi scăpat, asemănaţi-vă
lui Iona!”[18].

Comentarii la Cartea Iona – 3

CAPITOLUL 3 – Iona mustră, mustrarea lui rodeşte, Ninivitenii se pocăiesc.

1: Şi s-a făcut a doua oară cuvântul Domnului către Iona, zicând:

2: „Scoală-te şi du-te în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea potrivit întâiului cuvânt pe care Eu ţi l-am
grăit”.

3: Iar Iona s-a sculat şi s-a dus la Ninive, aşa cum îi spusese Domnul. Ninive Îi era lui Dumnezeu cetate mare, ca la
trei zile de mers.

Îi era lui Dumnezeu cetate mare: „E vorba de o cetate foarte decăzută-n moravuri, dar de care Dumnezeu, totuşi, avea
grijă”[1]. Ca la trei zile de mers: „Trei zile îi trebuiau unui om spre a străbate cetatea, de la un capăt la altul, cu pasul”[2].
4: Şi Iona a prins a intra în cetate preţ de o zi de mers, şi propovăduia, zicând: „Încă trei zile, şi Ninive va fi
nimicită!”

Încă trei zile: „Textul Masoretic: Încă patruzeci de zile”[3].


5: Iar oamenii din Ninive i-au dat crezare lui Dumnezeu şi au propovăduit post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cel mai
mare dintre ei pân-la cel mai mic.

Au propovăduit: „= şi-au spus unii altora, s-au îndemnat de la unul la altul”[4]. S-au îmbrăcat în sac: „În semn de doliu sau căinţă,
penitenţii îşi încingeau coapsele cu o pânză de sac”[5].
Dumnezeu, prin ameninţări, caută îndreptarea noastră: „De ce nu o nimiceşti [cetatea]? Ameninţi că o s-o prăpădeşti, de ce n-o
prăpădeşti? Răspunde Dumnezeu: Fiindcă nu vreau s-o prăpădesc, de aceea ameninţ. – Şi atunci de ce vorbeşti? – Ca să nu fac
ceea ce vorbesc, trimit cuvântul înainte, ca să fie împiedicată fapta [rea]”[6].
6: Iar cuvântul a ajuns până la regele Ninivei; iar el s-a ridicat de pe tronul său şi s-a dezbrăcat de hainele lui şi s-a
îmbrăcat în sac şi a şezut pe cenuşă.

7: Şi s-a dat de veste, şi poruncă s-a dat în Ninive din partea regelui şi a dregătorilor săi, zicând: „Nici oamenii, nici
dobitoacele, nici boii şi nici oile să nu guste nimic, nici să pască, şi nici apă să bea!”

8: Iar oamenii s-au îmbrăcat în sac, vitele n-au păscut. Şi au strigat cu tot dinadinsul către Dumnezeu; şi s-au întors
fiecare din calea lui cea rea şi de la nedreptatea ce se afla în mâinile lor, zicând:

Calea lui cea rea: „În limbajul biblic, cale înseamnă purtare, purtări, comportament”[7].
9: „Cine ştie dacă lui Dumnezeu o să-I pară rău şi Se va îndura şi Se va întoarce de la aprinderea mâniei Sale, şi
astfel noi nu vom pieri?”.
10: Iar Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors din căile lor cele rele; şi I-a părut rău lui Dumnezeu de răul pe
care zisese să li-l facă; şi nu l-a făcut.

„Pocăinţa reală, sinceră, are darul de a-L face pe Dumnezeu să-Şi schimbe sau revoce hotărârile”[8]. Desigur, când afirmăm unele
ca acestea, vom ţine cont că Dumnezeu este neschimbat, aici vorbindu-se din punctul de vedere al oamenilor.
Ca şi în alte împrejurări în care cheamă la pocăinţă, Dumnezeu „la fel a grăit către inima Ninivitenilor prin Iona, căci I-a spus: După
trei zile voi nimici cetatea. Iar când inima lor s-a schimbat spre pocăinţă, Dumnezeu şi-a arătat marea Lui îndelungă răbdare şi a lăsat
cetatea, pentru că s-a schimbat spre bine”[9]. „Ninivitenii, când au auzit pe profetul Iona ameninţându-i cu cuvinte tari: Mai sunt
patruzeci de zile şi Ninive va fi nimicită (3, 5), nu şi-au pierdut nădejdea. Cu toate că nu mai aveau nici o încredere că vor îndupleca pe
Dumnezeu, ba, dimpotrivă, puteau bănui contrariul, întemeiaţi pe prezicerea profetului, deoarece cele spuse nu erau un sfat, ci o
adevărată sentinţă. Cu toate că erau într-o situaţie atât de grea, au făcut pocăinţă […]. Dacă nişte păgâni şi nişte oameni neînvăţaţi
au putut să înţeleagă ce mare putere are pocăinţa, cu atât mai mult noi trebuie să facem asta, noi, care am învăţat dumnezeieştile
dogme, noi, care cunoaştem o mare mulţime de astfel de pilde atât din cuvinte, cât şi din fapte”[10]. „Pocăinţa nu se judecă după
mulţimea anilor, ci după râvna sufletului. Ninivitenii n-au avut nevoie de zile multe ca să li se şteargă fapta, a fost de-ajuns vremea
scurtă a unei zile ca să-şi spele toată fărădelegea lor”[11]. „Dacă Dumnezeu ar fi dorit moartea păcătosului, ar fi tăcut; dar pentru
că vrea să-l miluiască, îl roagă[12]. Pentru că vrea să-l cruţe, îl sfătuieşte. Te înfricoşează spunându-ţi dinainte ce te aşteaptă, ca să
te ferească de a da ochii cu primejdia. Dumnezeu, când ameninţă, vrea să mântuiască; când tace, S-a hotărât să pedepsească.
Faptele ne învaţă. A ameninţat pe niniviteni, şi i-a cruţat. A tăcut faţă de sodomiţi, şi i-a pedepsit (Facerea 19). Dumnezeu ne
pregăteşte cununi! O, dacă nu ne-am aduce noi înşine asupra noastră chinurile! Dumnezeu vrea să fie gol iadul, vrea să închidă
temniţa întunericului, vrea să păstreze mânia Lui numai pentru diavol, vrea să stea Judecător nu ca să pedepsească pe unii, ci ca
să-i încununeze pe toţi”[13]. „Obişnuim să ne trândăvim când vedem că pedeapsa se tot amână şi zăboveşte; dar când vedem că
nenorocirea e aproape de noi, atunci ne smerim şi căutăm să ne schimbăm. Asta s-a întâmplat cu ninivitenii. Când au auzit că încă
trei zile şi cetatea Ninivei va fi nimicită (3, 4), nu numai că nu s-au deznădăjduit, ba dimpotrivă s-au deşteptat la auzul acestor cuvinte;
s-au depărtat de păcate aşa de mult şi şi-au mărturisit păcatele cu atâta căinţă, că au întins mărturisirea şi la animale; nu că s-au
mărturisit animalele – cum ar putea-o face când nu pot vorbi? -, ci pentru ca prin animale să atragă asupra lor mila bunului
Dumnezeu. Scriptura ne spune că după ce a fost propovăduit postul, împăratul a poruncit ca să nu se atingă nici de mâncare, nici
de apă dobitoacele, boii şi toate necuvântătoarele; toţi oamenii atunci s-au îmbrăcat în sac şi însuşi împăratul, cel ce şedea pe tron,
s-a mărturisit cu mare căinţă, cu toate că nu ştiau de au să scape sau nu de pedeapsă”[14]. „Ninivitenii, apoi, folosindu-se de post,
au schimbat hotărârea Stăpânului. Au pus la post nu numai pe oameni, ci şi pe animale; şi aşa, despărţindu-se fiecare de obiceiurile
lui rele, a aplecat spre milostivire pe Stăpânul tuturor”[15]. „Ninivitenii erau împovăraţi cu mulţime mare de păcate; dar pentru că
au arătat adâncă şi mare căinţă, n-au avut nevoie de mai mult de trei zile ca să atragă asupra lor bunătatea lui Dumnezeu şi să facă
fără de putere hotărârea pronunţată asupra lor”[16]. „Aşadar, dacă Dumnezeu va vedea că şi noi ne întoarcem spre virtute,
depărtându-ne de rău şi grăbindu-ne spre facerea faptelor bune, va primi şi întoarcerea noastră; şi, slobozindu-ne de povara
păcatelor, ne va da darurile Lui. Nu dorim noi atât să scăpăm de păcate, nu ne dorim noi atât mântuirea, cât se sileşte şi se
grăbeşte Dumnezeu să ne scape de păcate şi să ne mântuiască!”[17].
Regele ninivitenilor, „îmbrăcându-se cel dintâi în haina preaumilă făcută din zdrenţe, nu s-a socotit conducător al celor de sub el, ci
s-a făcut de minune acestora, postind, lăcrimând, smerindu-se prin aceea că şi-a pus pământ pe cap şi, arătându-se întru toate om
vrednic de milă, pe drept cuvânt a stins acea ameninţare a pierzaniei lor desăvârşite făcută de Dumnezeu; căci a părut potrivit ca
Dumnezeu să nu lovească pe nici unul din ceilalţi care arătau acest mod de comportare şi acest chip şi orice om care nu s-a
prefăcut în fire de fiară sălbatică”[18].
„Iată postul care veseleşte! Căci el poate birui prin convingere sila. Iona a strigat cu glas mare ca înaintea unui tribunal şi a osândit
cetatea Ninive. Ninive a ales postul care ştie scăparea. […] Laudă Celui milostiv Care a făcut ca gura nevăzută [a postului] să se
roage pentru cei ce se căiesc!”[19].
„Ninivitenii au îmblânzit pe Dumnezeu prin pocăinţă şi prin jelirea păcatelor pe care le-a strigat lor Iona după ca a ieşit din mare şi
din chit. Ninivitenii n-au pus numai pe copii să facă pocăinţă, în timp ce ei îşi petreceau viaţa în desfătări şi ospeţe, ci ei, părinţii, cei
care au păcătuit, s-au pus sub jugul postului; ei, părinţii, au suferit pedeapsa şi apoi, ca un adaos, au silit şi pe copii să jelească,
pentru ca întristarea să cuprindă toate vârstele; atât cei conştienţi de păcate, cât şi cei care nu-şi dădeau seama de păcate; unii de
voie, ceilalţi de nevoie. Şi astfel Dumnezeu văzându-i că s-au smerit şi s-au osândit pe ei înşişi cu o pedeapsă ce a cuprins toate
vârstele, a pus capăt suferinţei, a ridicat osânda şi a dăruit bucurie celor ce plânseseră aşa de adânc. Ce pocăinţă potrivită! Ce
plânset înţelept şi deplin! Nici vitele nu le-au lăsat în afara pedepsei, ci au găsit mijlocul să le facă şi pe ele să strige de nevoie: au
despărţit viţelul de vacă, au izgonit mielul de la ugerul oii, iar pruncul de sân nu mai era în braţele celei ce l-a născut. Cele ce au
născut erau închise în locuri deosebite, iar cei născuţi, în alte locuri. Strigăte pline de jale se auzeau şi răsunau şi dintr-o parte şi din
alta. Cei de curând născuţi căutau izvoarele laptelui, iar mamele lor, chinuite de dureri fireşti, îşi chemau, cu voci pline de milă,
odraslele. Copiii de ţâţă, înfometaţi în acelaşi chip, rămâneau cu gurile deschise şi-şi pierdeau răsuflarea de prea mult plânset, iar
maicile erau cu sufletul sfâşiat de durere. Pentru aceasta Scriptura cea de Dumnezeu insuflată a păstrat în scris pocăinţa
ninivitenilor, ca să fie de învăţătură întregii lumi. Cel bătrân plângea, îşi trăgea şi-şi smulgea părul alb; cel tânăr şi în floarea vârstei
mai tare se văieta; săracul suspina; bogatul, uitându-şi de desfătări, socotea suferinţa drept înfrânare. Împăratul lor şi-a schimbat în
înjosire strălucirea şi slava împărătească; şi-a dat jos coroana şi şi-a presărat cenuşă pe cap; şi-a aruncat haina de purpură şi s-a
îmbrăcat cu sac; şi-a lăsat tronul cel înalt şi în chip vrednic de plâns se târa pe pământ; a părăsit toată desfătarea împărătească şi a
plâns împreună cu poporul; a ajuns ca unul din cei mulţi când a văzut mâniat pe Stăpânul de obşte al tuturora”[20].
Ninivitenii „nu numai că păcătuiseră, ci se lepădaseră de Dumnezeu, arătându-se vrednici de pedeapsa Domnului. Dar au avut
îndrăzneală şi au covârşit pedeapsa la Dumnezeu prin pocăinţă şi prin înfrânarea cea plină de întristare: Căci l-au ascultat pe Iona şi
au crezut strigării de sus a dumnezeieştii lepădări: încă trei zile şi Ninive se va nimici (3, 4). Deci auzind şi crezând acestea, nu s-au
aruncat în groapa rea a deznădejdii şi nici nu şi-au împietrit inimile; ci şi-au spus în sinea lor şi astfel au grăit unii către alţii: cine ştie,
poate că dacă ne întoarcem la Domnul, El se va milostivi şi nu ne va pierde, şi s-a întors fiecare din calea fărădelegii şi a nedreptăţilor
săvârşite de mâinile lor, şi au hotărât post şi s-au îmbrăcat cu sac de la mic la mare, astfel încât însuşi regele lor s-a culcat, la fel cu
ei, în sac şi cenuşă, pocăindu-se, şi nici pruncii nu mai erau alăptaţi, pentru că mamele, pare-se din pricina plânsului puternic, şi
bătându-şi pieptul, au uitat de copii, precum a spus psalmistul: căci am uitat să-mi mănânc pâinea mea de glasul suspinului meu (Psalmi
101, 5), şi nici turmele nu se mai scoteau la păscut de păstori, fiind ţinute închise în staule şi în stâni ca să le facă să postească. Şi
astfel, corul mântuitor al plânsului izbăvitor i-a împăcat cu Dumnezeu, şi au strămutat lepădarea lor de Dumnezeu şi mânia de sus
au schimbat-o în dumnezeiască bunăvoire.
Aşadar, după o viaţă petrecută în întregime în păcate, fraţilor, trebuie să ne cuprindă pe toţi întristarea mântuitoare şi viaţa în
pocăinţă, iar dacă nu facem aceasta, precum porunceşte Domnul, ninivitenii ne vor judeca la Înviere, fiindcă ei s-au întors la
propovăduirea lui Iona, iar noi nu ne pocăim la propovăduirea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acelaşi cu Dumnezeul
lui Iona. Or, Iona nu le-a propovăduit pocăinţa, ci […] pedeapsa şi ridicarea vieţii, nimicirea şi moartea şi distrugerea totală; Hristos
însă a venit ca să avem viaţă şi, mai mult, să primim dumnezeiasca înfiere şi Împărăţia cea cerească. Dar Iona, propovăduind
distrugerea, nu a spus nimic despre pocăinţă, nici despre Împărăţia cerurilor. Iar Hristos, propovăduind pocăinţa, a binevestit şi
Împărăţia cerurilor, dar proorocia nimicirii a rămas aceeaşi şi nestrămutată”[21].

Comentarii la Cartea Iona – 4

CAPITOLUL 4 – Iona se întristează, Dumnezeu îl mustră.

1: Dar Iona s-a întristat cu întristare mare şi s-a tulburat.

„Iona le prevestise Ninivitenilor prăpădul iminent (3,4), dar nu-i îndemnase şi la pocăinţă”[1].
2: Şi I s-a rugat Domnului, zicând: „O, Doamne!, oare nu acestea erau cuvintele mele pe care eu le-am grăit pe când
încă mă aflam în ţara mea? Tocmai de-aceea apucasem să fug la Tarsis: fiindcă eu ştiam că Tu eşti milostiv şi
îndurat, îndelung-răbdător şi mult-milostiv, şi că-Ţi pare rău de răutăţi.

3: Şi acum, Stăpâne Doamne, viaţa mea ia-o de la mine; că mai bine-mi este să mor decât să trăiesc!”

„Iona îşi menţine convingerea – egoistă – că poporul păcătos trebuie să piară!”[2].


4: Iar Domnul a zis către Iona: „Eşti foarte supărat?”…

„Dojană ironică, dar blândă, surâzătoare”[3].


„A fugit şi Iona de faţa lui Dumnezeu; dar, mai bine spus, socotea că fuge. A fost, însă, prins de mare, de furtună, de sorţi, de
pântecele chitului, de îngroparea cea de trei zile, simbol al unei taine mai mari. Iona a fugit, ca să nu ducă ninivitenilor o veste rea
şi tristă şi pe urmă, când cetatea Ninive va fi mântuită prin pocăinţă, să fie arătat profet mincinos. Că nu se întrista Iona de
mântuirea celor răi, ci se ruşina că e pus în slujba unei minciuni. Era oarecum gelos de vrednicia de credinţă a profeţiei şi vedea că
această vrednicie de credinţă era în primejdie de a fi compromisă chiar prin profeţia lui; că mulţimea nu putea înţelege adâncul
rânduielii Domnului”[4].
5: Şi a ieşit Iona din cetate şi a şezut în preajma cetăţii; şi acolo şi-a făcut un umbrar; şi a şezut sub el, la umbră,
până când va vedea ce se întâmplă cu cetatea.

6: Şi Domnul Dumnezeu i-a poruncit unui vrej, iar acesta a crescut până deasupra capului lui Iona, ca să fie umbră
deasupra capului său şi să-l umbrească de necazurile lui. Şi s-a bucurat Iona de vrej: mare bucurie!

„E vorba de un vrej care creşte lung, cu frunze mari, al cărui fruct este tigva sau tărtăcuţa. Prin introducerea acestui element,
istorisirea plonjează în simbol: umbrarul făcut de omul-Iona este deja inutil”[5].
7: A doua zi de dimineaţă, însă, Dumnezeu i-a poruncit unui vierme, iar acesta a ros vrejul pe dedesubt, şi el s-a
uscat.

8: Şi a fost că la răsăritul soarelui i-a poruncit Dumnezeu unui vânt cald, plin de zăduf; şi soarele lovea pe capul lui
Iona, iar acesta se sfârşea şi nu mai trăgea nădejde de viaţa lui; şi zicea: „Mai bine-mi este să mor decât să trăiesc!”
De la acest loc, câteva consideraţii despre mişcările sufletului, care „uneori se sufocă el însuşi astfel încât i se pare că vrea să iasă din
această viaţă, alteori până într-atât se lărgeşte şi se înmulţeşte veselia lui, încât nu se mai poate cuprinde pe sine însuşi, chiar dacă
e silit la aceasta”[6].
9: Şi a zis Domnul Dumnezeu către Iona: „Aşa de tare te-ai mâhnit tu din pricina vrejului?”. Iar el a zis: „Foarte
mult m-am mâhnit, pân-la moarte!”

10: Iar Domnul a zis: „Ţie ţi-a părut rău de un vrej, pentru care nu te-ai ostenit, şi nici că l-ai crescut, şi care într-o
noapte a crescut şi într-o noapte a pierit.

11: Dar Eu, cum să nu cruţ Ninive, cetatea cea mare, în care locuiesc mai mult de o sută douăzeci de miriade de
oameni care nu-şi cunoşteau dreapta sau stânga? şi vitele lor multe?…”.

Miriade: „Istorisirea plonjează mai adânc în simbol: miriade nu este un număr determinat al locuitorilor Ninivei, ci un număr al
nemărginirii (folosit îndeosebi când e vorba de îngeri – Apocalipsa 5,11). Aşadar, iubirea lui Dumnezeu – care o prevesteşte pe
aceea a Evangheliei – este universală”[7].

Părintele Bartolomeu Anania ne face o scurtă istorisire despre Iona Profetul și Cartea sa. Sfinții Părinți ai Bisericii întotdeauna s-au
legat de istoria lui Iona în cuvântările lor despre pocăință. Sfântul Ioan Gură de Aur se leagă în cuvântările sale și de folosul postului
în tandem cu pocăința luând ca exemplu pe niniviteni.
Cartea lui Iona este o prezenţă cu totul singulară între operele profetice ale Vechiului Testament şi, în felul ei, ciudată. Ea nu
cuprinde nici o profeţie, ci se rezumă la a fi o istorisire asupra unui personaj care-şi spune Iona, care vorbeşte la persoana a treia şi
despre care nu există nici un indiciu intratextual că ar fi şi autorul scrierii. Cu toate acestea, în cea de a patra carte a Regilor (14, 25)
- care este, totuşi, o operă istorică - se aminteşte faptul că robul lui Dumnezeu, Iona, „fiul lui Amitai, profetul din Gat-Hefer“ i-a
transmis regelui Ieroboam al II-lea un anume mesaj din partea lui Dumnezeu. Un „Iona, fiul lui Amitai“ este pomenit şi în scrierea
de faţă, ceea ce înseamnă că cei doi sunt una şi aceeaşi persoană.
Ce se întâmplă cu acest Iona?
Dumnezeu îl trimite în cetatea Ninive, capitala Asiriei, să-i îndemne pe locuitori la pocăinţă. Incapabil să priceapă că dreptul la
mântuire îl au şi alte popoare în afara Israelului, Iona se sustrage poruncii divine şi se îmbarcă pe o corabie, cu intenţia de a se
refugia în Tarsis, tocmai la capătul lumii. Se iscă însă o furtună, corabia stă să se scufunde. Spre a-i îmblânzi pe zei, corăbierii îl
aruncă pe Iona în mare, dar acesta este înghiţit de un chit, în al cărui pântece stă trei zile şi trei nopţi, după care este scuipat pe
ţărm. Ajuns în Ninive, profetul anunţă o catastrofă iminentă, dar locuitorii - şi regele însuşi - se pocăiesc, Dumnezeu îi iartă, Iona se
întristează, Dumnezeu îl mustră.
Scrisă de un mare meşter al condeiului, cartea lui Iona stă şi astăzi sub semnul controverselor: este ea o relatare istorică, sau o
operă de ficţiune?
Piatra de poticnire o constituie, desigur, episodul chitului, pe care însă Iisus Mântuitorul îl va cita ca pe un fapt real şi, totodată,
simbolic. „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decît semnul proorocului Iona. Căci,
după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pîntecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima
pămîntului" (Matei 12: 29-40).
Sfânta Scriptură - Biblia - Bartolomeu Anania