Sunteți pe pagina 1din 15

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

1

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

MOTIVUL BIRUINȚEI DIVINE ÎN PSALMI ȘI ÎN LITERATURA

DIDACTICO-POETICĂ

Prezentul curs se concentrează asupra motivului biruinței divine din Psalmi și literatura

didactico-poetică. Importanța temei este dată de convingerea că Iahve Se implică în istorie și că

tot ce înseamnă vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu va fi nimicit de puterea invincibilă a Lui.

Atenție! Trimiterile sunt făcute după textul ebraic. În Biblia Sinodală se pot întâlni

decalaje la numărul versetelor.

Motivul Chaoskampf

Chaoskampf, termen german ce înseamnă lupta cu haosul, reprezintă în culturile vechi ale

Orientului Apropiat o venerabilă tradiție legată de crearea lumii: zeul suprem creează cosmosul

din cadavrul unui monstru ucis, simbol al dezordinii. Cel mai bine, motivul Chaoskampf se

observă în epopeea babiloniană Enumaeliș, în care zeul suprem babilonian, Marduk, o ucide pe

Tiamat, o divinitate arhaică monstruoasă ce amenința să-i distrugă pe toți zeii. Din trupul lui

Tiamat e creată lumea, iar victoria lui Marduk e celebrată în fiecare an la sărbătoarea akitu, anul

nou.

În Vechiul Testament această legendă nu este păstrată ca atare, pentru că monoteismul

biblic exclude orice fel de mitologie politeistă. Există însă reminiscențe ale luptei lui Iahve cu un

balaur sau șarpe numit Leviatan sau Rahab sau simplu „balaur” (ebr. tannin), reminiscențe

folosite însă ca metafore literare în anumite texte.

În așa-numita Apocalipsă a lui Isaia (cap. 24-27), în Is. 27:1 se arată că Iahve va lovi încă o

dată, în zilele din urmă, cu sabia Sa cea mare Leviatanul, șarpele încolăcit și fugar din mare,

ucigându-l. De asemenea, la Deutero-Isaia (cap. 40-55), în Is. 51:9, este invocat brațul Domnului

care în zilele de demult l-a străpuns pe balaurul Rahab, echivalat cu apele adâncului.

În Iov 26:12-13, se face referire la Dumnezeu care a lovit marea, zdrobindu-l pe Rahab,

străpungându-l cu brațul Său pe șarpele fugar.

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

2

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

În Psalmi, motivul Chaoskampf se întâlnește în trei locuri. În Ps. 74 (73 LXX):13-14 se

spune că Iahve a lovit marea, sfărâmând capetele balaurilor din apă, capetele Leviatanului și

dându-l ca mâncare rechinilor. Într-adevăr, în ebraică varianta că l-a dat ca mâncare „pentru

popor, pentru creaturile pustiului” rămâne foarte obscură, iar Septuaginta înțelege că Leviatanul

este dat ca mâncare popoarelor pustiului, ceea ce este însă puțin probabil, având în vedere că

Leviatanul este un balaur al mării, nu al pustiului. Împărțind altfel literele existente pentru cele

două cuvinte (leam lețiyim „pentru popor, pentru ființele pustiului”) se poate într-adevăr citi

„pentru rechinii mării” (leamleței yam), sens care se potrivește perfect.

În psalmul creației, Ps. 104 (103 LXX):26 se menționează că Iahve l-a creat pe Leviatan ca

să se joace în mare. Spre diferență de legenda arhaică, în care monstrul haotic nu era creat de

divinitatea supremă, ci doar se confrunta cu ea, în Psalm, în acord cu monoteismul biblic, se

arată că Leviatanul trebuie să fi fost și el creat de Iahve. De asemenea, rolul său se schimbă: nu

se mai comportă amenințător, ci doar se joacă. Ps. 104 a cunoscut Fac. 1, mai ales că și acolo

scribii sacerdotali au încercat să integreze motivul Chaoskampf în monoteismul biblic: balaurii

(tanninim) cei mari sunt primele viețuitoare create, chiar la începutul zilei a cincea (cf. Fac.

1:21).

În fine, în Ps. 148:7, printre stihiile naturii care sunt îndemnate să-I înalte lui Iahve laudă se

numără și balaurii (tanninim). Aceștia nu mai sunt deloc agresivi, ci Îl recunosc pe Iahve drept

stăpân suprem și chiar Îi înalță laude.

Mai târziu, motivul Chaoskampf va influența demonologia. În Apoc. 12:9, diavolul este

identificat cu balaurul, șarpele de demult, victoria Domnului asupra balaurului profilându-se ca

un act eshatologic important.

Psalmii regali

O grupă importantă de psalmi, răspândită în întreaga Psaltire, reflectă ideologia regală.

Regele apare ca reprezentantul lui Iahve pe pământ. Ceea ce interesează pentru motivul biruinței

divine este victoria regelui asigurată de Iahve împotriva tuturor vrăjmașilor.

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

3

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

Psalmul 2

Un prim psalm regal important este Ps. 2, inspirat masiv din ideologia imperialistă asiriană.

Neamurile se sfătuiesc, complotând împotriva lui Iahve și a unsului Lui pentru a se elibera din

cătușele și obezile lor. Aceasta presupune că regele din Ierusalim ar avea, cel puțin teoretic,

dreptul de stăpânire asupra întregului pământ. În lipsa unor campanii de cucerire efectivă, o

asemenea ideologie pare surprinzătoare pentru regalitatea iudaică, dar ea poate fi explicată ca o

reacție la imperialismul asirian: în Ps. 2 stăpânitorul întregii lumi se arată a fi Iahve, secondat de

reprezentantul Lui din Ierusalim, iar nu zeul Assur și regele asirian.

Uneltirea regilor este luată în râs de Iahve. Regele din Ierusalim, pe de altă pare, își

recunoaște privilegiul. V. 6 arată diferit în Septuaginta față de textul masoretic: dacă în ebraică

Cel care vorbește este Iahve („iar Eu l-am uns pe regele Meu peste Sion”), în Septuaginta se

prezintă regele („iar eu am fost uns rege al Lui peste Sion”). În v. 7 regele spune despre sine că

Iahve i-a grăit „Tu ești fiul Meu, Eu astăzi te-am născut”. Filiația divină a regelui este un element

important din ideologia regală, apărând și în oracolul lui Natan pentru David. În 2 Reg. 7:12-14,

Iahve îi făgăduiește lui David că îi va fi Tată urmașului acestuia pe tron, iar acela Îi va fi fiu.

Pentru că este fiu al lui Iahve, regele din Ierusalim poate să moștenească întregul pământ. De

aceea, în Ps. 2:8 Iahve îl îndeamnă să ceară neamurile și întregul pământ până la marginile lui ca

moștenire. Iahve îi mai spune regelui că îi va zdrobi pe vrăjmași cu un toiag pe fier (buzdugan)

(Septuaginta are „îi vei paște”, printr-o vocalizare diferită a textului ebraic). De aceea, regii sunt

îndemnați să-I slujească lui Iahve, altfel vor fi nimiciți când se va aprinde mânia Lui. În acest

psalm biruința divină este legată de biruința regelui în baza filiației divine. Vrăjmașii regelui din

Ierusalim sunt implicit vrăjmașii lui Iahve.

Psalmul 18 (17 LXX)

Un calup special de psalmi regali este format din Ps. 18 și 20-21.

Ps. 18 (17 LXX) este un psalm regal de mulțumire, care se regăsește aproape identic și în 2

Reg. 22. Pentru tema biruinței divine atrag atenția în special teofania din vv. 8-16 și imnul regal

din vv. 33-50. Teofania din vv. 8-16 este singurul loc din VT în care Iahve apare călare pe un

heruvim. Într-adevăr, verbul rakab poate însemna atât „a călări”, cât și „a mâna (carul)”, dar aici

sensul este certificat de prepoziția al „asupra”. Ca să Se arate, Iahve pleacă cerurile, ceea ce

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

4

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

înseamnă că cerurile se deschid. La mânia lui Iahve participă și stihiile naturii: fumul și focul,

cărbunii aprinși, norii, grindina, tunetul (glasul Lui) și fulgerul (săgeata Lui). Iahve Însuși este

înconjurat de întuneric și nori. Imaginea importantă care se desprinde din teofania de la vv. 8-16

este aceea de arcaș călare a lui Iahve. Tragerea cu arcul stând călare necesită o tehnică de călărit

specială (existența unei șei și călăritul cu picioarele drepte), pe care asirienii au început să o

perfecționeze abia de la Tiglat-Pileser III (sec. 8 îdHr.). Primul rege asirian care apare

reprezentat călare trăgând cu arcul este Assurbanipal (sfârșitul sec. 7 îdHr.).

De asemenea, în cuprinsul psalmului, Iahve intervine ca să-l salveze pe orant de vrăjmași

(v. 18), fiind un adevărat scut (v. 31).

Vv. 33-50 reprezintă probabil partea cea mai veche a psalmului. Regele vorbește la

persoana I și este în centrul atenției. El se declară pregătit pentru război de Dumnezeu (el).

Dumnezeu îi învață mâinile la război (v. 35), dându-i un arc de aramă (v. 35) și un scut (v. 36),

încât regele își va urmări vrăjmașii și îi va nimici (vv. 38-39). Regele va fi pus peste neamuri (v.

44), lui slujindu-i popoare străine pe care nu le cunoștea (vv. 44-45). După cum se observă, în

acest psalm biruința divină este acordată regelui, prin înarmarea lui chiar de către Dumnezeu (un

motiv întâlnit în culturile antice orientale). Datorită acestui ajutor, regele este capabil să-i învingă

pe vrăjmași, biruința sa fiind în egală măsură biruința divinității.

Psalmul 20 (19 LXX)

Psalmii 20 (19 LXX) și 21 (20 LXX) chiar sunt folosiți în cultul ortodox drept psalmi

împărătești, fiind citiți la Utrenie atunci când basileul intra în biserică. Ps. 20 (19 LXX)

reprezintă o liturghie pentru rege, o rugăciune făcută de popor pentru rege. Iahve este invocat să-

și aducă aminte de jertfele aduse de rege și să-i împlinească acestuia rugămintea. Nevoia regelui

pare legată de o luptă iminentă. Poporul, exprimându-se în v. 7 de data aceasta la singular (în rest

vorbește la persoana I plural), a cunoscut că Iahve l-a izbăvit pe unsul Său. Contextul războinic

este sugerat de nădejdea poporului în numele lui Iahve, în timp ce vrăjmașii se bizuiesc pe carele

de luptă și pe cai (v. 8). Spre diferență de tonul majestuos, superior, folosit în Ps. 2 și 18 (17

LXX), probabil o influență directă a imperialismului asirian, tonul adoptat de Ps. 20 (19 LXX)

este defensiv, arătând o inferioritate militară, descrierea fiind astfel mai realistă și mai adaptată la

situația regatului Iuda în perioada monarhiei.

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

5

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

Psalmul 21 (20 LXX)

Ps. 21 (20 LXX) pare a sugera că Iahve i-a acordat deja victoria regelui. I-a ascultat dorința

inimii, i-a dăruit viață și lungime de zile. Atâta timp cât regele nădăjduiește în Iahve, mâna lui

Iahve va fi împotriva vrăjmașilor. Interesant că dușmanii sunt menționați ca ai lui Iahve (sufix

pronominal la persoana II masculin ca și la „mâna” sau „dreapta” din v. 9). De asemenea, în v. 1,

vrăjmașii și-au manifestat răutatea împotriva lui Iahve (tot sufix pronominal la persoana II

masculin). Iahve îi pune pe inamici ca într-un cuptor de foc (v. 10), nimicindu-i total. În final,

Iahve este invocat să Se ridice întru putere, în timp ce poporul Îi va cânta ca mulțumire. În acest

psalm Iahve este invocat la persoana II, regele apare la persoana III, iar poporul vorbește la

persoana I plural.

Psalmul 89 (88 LXX)

În Ps. 89 (88 LXX) se insistă pe legământul între Iahve și David, „alesul” Lui. Legământul

este veșnic și înseamnă că Domnul S-a jurat pe Sine ca sămânța lui David să dăinuiască în veci

pe tronul zidit de Dumnezeu (vv. 4-5). Aceasta înseamnă că dinastia lui David va stăpâni veșnic

în Ierusalim.

Hotărârea este luată pentru că Iahve este biruitor. Nimeni nu I se aseamănă între „fiii lui

Dumnezeu”, El este „mare și înfricoșător” (vv. 7-8). El potolește puterea mării (Leviatanul) și cu

„brațul puterii” Sale îi risipește pe vrăjmași. De altfel Iahve este invocat să-Și ridice și acum

mâna dreaptă, semn al puterii și al victoriei. Altfel spus, biruința divină constituie baza pentru

jurământul legat de stabilitatea dinastiei davidice.

Iahve promite apoi să-i zdrobească pe vrăjmașii lui David, așa cum a făcut-o și cu

vrăjmașii Săi (Leviatanul). Brațul Său drept îl sprijină pe David și îi taie pe dușmanii acestuia (v.

21-24). David apare ca uns al lui Iahve (v. 21), adresându-I-se lui Iahve ca „tată” (v. 27), pentru

că este „întâi-născut” și „mai mare” (lit. Elyon, nume divin) peste toți împărații pământului.

Fiind numit chiar Elyon, regele din Ierusalim împrumută din atributele divine.

Conținutul legământului lui Iahve cu David se repetă în vv. 29-30 și 37-38, Dumnezeu

precizând că și dacă vor greși urmașii lui David, legământul și conținutul acestuia vor dăinui.

Totuși, începând cu v. 39 se arată că Iahve l-a lepădat pe unsul Său (regele din Ierusalim),

aluzie la detronarea dinastiei lui David în 586 îdHr., la ocupația babiloniană. Iahve a înălțat

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

6

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

practic dreapta vrăjmașilor lui David (v. 43), în loc să înalțe brațul regelui din Ierusalim, cel care

trebuia susținut chiar de brațul mărit al Domnului. Domnul a întors tăria sabiei regelui și nu l-a

ridicat în luptă (v. 44). Această partea a II-a a psalmului (vv. 39-53) demonstrează practic că

biruința divină se poate îndrepta și împotriva regelui din Ierusalim, dacă acesta se dovedește

nevrednic de jurământul sfânt al lui Dumnezeu.

Psalmii accederii la tron

Psalmii accederii la tron sau imnele „Domnul a împărățit” sunt psalmi care celebrează

regalitatea lui Iahve. S-a bănuit că mediul de viață pentru acești psalmi ar fi sărbătoarea de anul

nou, când regalitatea lui Iahve era proclamată în templu ca fiind reînnoită (S. Mowinckel), dar o

asemenea sărbătoare nu are o suficientă atestare. Cel mai probabil, psalmii accederii la tron a lui

Iahve au apărut în mediul liturgic, dar fără o legătură cu o sărbătoare anume. Specific acestor

psalmi este leit-motivul „Domnul a împărățit”.

Psalmul 47 (46 LXX)

În Psalmul 47 (46 LXX) neamurile sunt îndemnate să bată din palme și să cânte, pentru că

Iahve Elyon (Preaînalt) este înfricoșător (v. 3) și este împărat al întregului pământ (v. 3). El a

supus sub oranților popoare și neamuri multe (v. 4), alegându-i pe oranți, descendenți din Iacob

(deci fiii lui Iacob-Israel) ca moștenire (v. 5).

Dumnezeu este îndemnat să Se înalțe în sunet de șofar (cornul de luptă), iar popoarele să-I

cânte psalmi, pentru că este rege al întregului pământ și împărățește peste neamuri, stând pe

tronul Său sfânt (47:8-9).

În v. 10 conducătorii neamurilor se adună împreună cu „poporul Dumnezeului lui

Avraam”, semn al faptului că neamurile sunt acum supuse.

Biruința divină de tip defensiv este caracteristică acestor psalmi. În final se spune că toate

scuturile de pe pământ Îi aparțin lui Dumnezeu, în sensul că doar El oferă adevărata apărare în

fața agresiunii vrăjmașilor.

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

7

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

Psalmul 93 (92 LXX)

Ps. 93 (92 LXX) începe direct prin proclamarea regalității divine („Domnul a împărățit”).

Râurile care iscă glasurile împotriva lui Iahve sunt o reminiscență a conflictului cu

monstrul acvatic (Chaoskampf), dar Iahve Se înalță deasupra lor. Iahve este „minunat întru cele

înalte” (v. 4). Importanța acestui tip de psalmi este că celebrează tocmai biruința divină,

descriind momentul în care victoria este asumată și Iahve este recunoscut ca împărat al întregii

lumi.

Psalmii Sionului

Psalmii Sionului sunt psalmi care manifestă teologia Sionului, adică acea teologie care

insistă pe importanța templului lui Solomon ridicat pe Muntele Sion în Ierusalim. Psalmii

Sionului nu formează un grup compact, ci sunt răspândiți în întreaga Psaltire.

Teologia Sionului s-a dezvoltat în special după anul 701 îdHr., când un asediu asirian

concertat de către ofițerii regelui Sennacherib (705-681) asupra Ierusalimului eșuează. Pe atunci

activa încă profetul Isaia, iar rege era piosul Iezechia. În Biblie se păstrează două explicații

despre asediul eșuat. După prima, Sennacherib s­a reîntors în Asiria din cauza unei vești (4 Reg.

19:7); ar fi vorba de o răscoală a Babilonului. După a doua versiune, Iezechia primește răspunsul

de la Isaia după ce citește scrisoarea din partea regelui asirian în templul Domnului cu mare

durere. Profetul Isaia anunță întoarcerea lui Sennacherib pe drumul pe care a venit (4 Reg.

19:28.32-33). Ajutorul divin se manifestă de această dată nu printr­un mijloc natural, ci de­a

dreptul printr-o minune, îngerul Domnului ucigând noaptea 185.000 de soldați inamici (v. 35).

O asemenea teologie însă putea să fie înțeleasă și extremist, în sensul că Iahve va fi obligat

să păstreze independența politică a Ierusalimului, în măsura în care templul trebuie să dăinuie

veșnic. Or, golită de responsabilitatea umană prin care păcatul atrage pe drept retribuția, inclusiv

pierderea independenței politice, teologia Sionului risca să producă un automatism în relația cu

Dumnezeu. Iahve nu se va considera determinat să apere Ierusalimul și Templul, pentru a-și

demonstra superioritatea față de zeii atacatorilor; în fond, El rămâne stăpân pe situația chiar și

când poporul pleacă în exil. Așa cum a arătat profetul Ieremia (Ier. 7; 26), Iahve însuși hotărăște

pedepsirea poporului prin distrugerea Templului (așa cum o mai făcuse și înainte cu sanctuarul

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

8

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

din Șilo), aparent lucrând împotriva propriilor promisiuni, dar la un nivel mai profund de

percepție a istoriei, pregătind în exil din „rămășița” Israelului un nou popor.

Ferită de acest derapaj al automatismului, teologia Sionului este însă foarte importantă

pentru creștini. Interpretată spiritual, ea oferă puntea de legătură dintre NT și VT în continuitatea

Bisericii lui Dumnezeu (= adevăratul Sion) de la creația lumii până la fundamentarea ei organică

la Cincizecime. Taina Bisericii ne apare astfel ca fiind chiar taina cosmosului, pe care Adam

trebuia să-l unifice îmbisericindu-l (cf. Sf. Maxim: unificarea dintre paradis și pământ); eșecul

adamic a fost doar de moment, pentru că a fost realizat de Hristos. Ajungem astfel la următorul

șir de termeni: Paradis Sion– Biserică – Împărăția cerurilor, a căror echivalare este urmărită în

întreaga Scriptură.

Psalmul 46 (45 LXX)

Psalmul 46 (45 LXX) Îl proclamă pe Iahve ca ajutor în vreme de strâmtorare. Necazul este

descris cosmic: pământul se cutremură, munții se aruncă în mare, apele sunt învolburate.

Cetatea lui Dumnezeu (Ierusalimul) este străbătută de râuri, fapt care nu corespunde

realității. Singurul izvor din Ierusalim, Ghihonul, se situează de fapt în afara cetății. Râurile ar

însemna aici reminiscența vrăjmașului acvatic (motivul Chaoskampf).

Dumnezeu rămâne însă în mijlocul cetății și o apără, dându-i izbăvire dimineața. Într-

adevăr dimineața devine un simbol al izbăvirii, după ce seara și noaptea au reprezentat timpul

asaltului din partea vrăjmașilor.

Iahve apare ca o fortăreață pentru popor (46:8.12), accentuând că aici biruința divină este

eminamente defensivă, legată de apărarea cetății Ierusalimului în fața conflagrației neamurilor.

În vv. 10-12 se arată că Iahve va strica armele de război: va rupe arcul, săgețile și sulițele,

va arde cu foc carele de luptă.

Psalmul 48 (47 LXX)

Psalmul 48 (47 LXX) aduce în discuție un motiv mitologic legat de „cetatea lui

Dumnezeu” (v. 1), și anume „muntele cel sfânt al Lui”, „muntele Sionului, coastele de

miazănoapte”. În ebraică „miazănoaptea” (ebr. țafon) este de fapt un nume propriu, muntele

Safon; de aceea o traducere mai exactă ar fi „coastele Safonului”. Motivul muntelui Safon este

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

9

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

preluat din mitologia feniciană de la Ugarit (Ras Șamra), Safon fiind muntele din nordul

localității (Jebel el-Aqra‘), încărcat de semnificații foarte profunde. Prin acest verset, Sionul este

pus în legătură cu Safonul, amândoi desemnând muntele paradisului. De altfel, motivul muntelui

paradisiac este prezent în numeroase texte. Este muntele pe care regele Tirului (asemănat cu

primul Om) fusese făcut de Dumnezeu ca un heruvim (Iez. 28:14.16). Este muntele ales de

Dumnezeu să-l locuiască veșnic (Ps. 68 [67 LXX]:17). Este muntele Safon, pus ca început al

creației (Iov. 26:7). Tot în acest context intervine și imaginea din profetism că Ierusalimul se află

pe un munte înalt, atât de înalt încât nu poate fi Sionul (cf. Is. 2:2; Iez. 40:2).

Ulterior Safonul a desemnat nordul, Ugaritul aflându-se în nord față de Palestina. În

Septuaginta de exemplu țafon este redat în mod obișnuit prin „miazănoapte”. Însă pentru că în

greacă borras însemna atât „nordul”, cât și „vântul din nord”, vom întâlni și traducerea „coastele

crivățului(de ex. în tâlcuirea lui Teodoret de Cir).

Ierusalimul este numit și „cetatea Împăratului celui mare” (v. 3), pe care El „a întemeiat-o

în veac” (v. 9). Este unul dintre punctele cheie ale teologiei Sionului.

Psalmul 29 (28 LXX)

Alți psalmi

Psalmul 29 (28 LXX) provine din cultul canaanit, unii cercetători considerând că inițial

psalmul îl proclama pe Baal, dar că ulterior numele lui Baal a fost înlocuit cu cel al lui Iahve. O

asemenea eventuală origine nu trebuie să ne mire, pentru că găsim elemente păgâne preluate și în

creștinism. În fond, prin această preluare, se arată că există elemente pozitive și în celelalte

religii, dar adevărata închinare față de Dumnezeu le poziționează la adevărata valoare. De

asemenea, Sf. Vasile recomanda că și scrierile filosofilor păgâni pot fi folosite, se înțelege cu

discernământ, de către creștini.

Fiii lui Dumnezeu sunt îndemnați să-i aducă lui Iahve slavă. Sintagma „glasul Domnului”

apare de șapte ori în psalm, constituind un refren.

Înălțarea lui Iahve peste ape constituie o reminiscență din motivul Chaoskampf. Prin glasul

Său, Iahve biruiește asupra apelor reprezentante ale haosului, de asemenea sfărâmă cedrii

Libanului, adică este mai puternic decât forțele naturii. În continuare, glasul Domnului este legat

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

10

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

și de alte elemente teofanice: el aprinde para focului (v. 7), cutremură pustiul. Totodată, glasul

Domnului conferă fertilitate pământului, dezlegând pântecele căprioarelor.

În v. 10 se spune că Iahve stă ca rege în veac atunci când s-a pornit potopul. Această

realitate dovedește că Iahve este atotbiruitor. Această calitate este însă conferită și poporului Lui

(v. 11).

Psalmul 65 (64 LXX)

Psalmul 65 (64 LXX) este o cântare de laudă. Motivul biruinței divine apare în vv. 6-9.

Domnul îi scapă pe cei care I se roagă prin „fapte înfricoșătoare” (v. 6), semne ale puterii

Sale. El Se încinge cu putere (v. 7), element care indică pregătirea pentru luptă. Liniștirea

valurilor mării și a mulțimilor de neamuri reprezintă evident o metaforă a victoriei divine asupra

haosului acvatic (Chaoskampf), dar și asupra vrăjmașilor omenești. Se constată asocierea mării

cu neamurile, adică a principiului haotic cu oamenii păcătoși. Rezultatul biruinței divine va fi

frica celor de la periferie (marginile pământului) (v. 9).

Psalmul 68 (67 LXX)

Psalmul 68 (67 LXX) este un psalm atribuit lui David.

Un prim episod legat de motivul biruinței divine se întâlnește în vv. 2-3. Ridicarea lui

Iahve înseamnă împrăștierea vrăjmașilor. Această nimicire este asemănată cu împrăștierea

fumului și cu topirea cerii de la fața focului.

Iahve este numit „călărețul din nori” (68:5), un termen împrumutat din mitologia ugaritică,

așa fiind numit Baal, zeul furtunii.

Începând cu v. 8 este descrisă o teofanie: Dumnezeu merge alături de poporul Său, plecând

din Sinai. La vv. 12-15 se face aluzie la o luptă a lui Dumnezeu (numit simplu Șaddai) împotriva

regilor, care pare a fi localizată la muntele Țalmon din Liban. Vv. 16-17 constituie un mic

interludiu, cu o metrică poetică deosebită (în special v. 16), în care în mod surprinzător muntele

Bașan din nord este numit muntele lui Dumnezeu. Ar fi vorba probabil de o tradiție arhaică, ce

face referire la un sanctuar (iahvist?) în nord.

În continuare sunt menționate carele de luptă ale lui Dumnezeu în număr imens (zeci de

mii de mii). În acest context apare Sinaiul, deși posibil să fie o inserție ulterioară. Dumnezeu Se

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

11

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

înalță în putere, luându-Și prizonierii (aluzie la biruință) și primind tribut de la oameni, chiar și la

cei răzvrătiți. Imaginea este reluată în vv. 22-24. Dumnezeu lovește capetele vrăjmașilor și El

(sau un interlocutor) Își înmoaie în sânge picioarele, un ritual de luptă ce amintește de inscripțiile

regale asiriene; câinii, de asemenea, ling sângele celor căzuți.

În 68:25-28 este descrisă o procesiune războinică triumfală, regele (Dumnezeu) intrând în

sanctuar (poate tot cel de pe muntele Bașan, pentru că Bașanul este menționat din nou în v. 23),

însoțit de cântăreți și muzicanți. Ps. 68, care are mai multe elemente în comun cu cântarea

Deborei din Jud. 5, face și o trecere în revistă a participanților tribali: Beniamin, Iuda (de data

asta prezent, corectându-se tacit absența din Jud. 5), Zabulon și Neftali (participanții la bătălia de

la râul Chișon din Jud. 4 și 5).

Se continuă cu îndemnul adresat lui Dumnezeu de a-Și arăta puterea. De data aceasta apare

Ierusalimul. Dumnezeu este îndemnat să certe animalele din stufăriș, ceata de tauri care

reprezintă neamurile și să-i risipească pe cei ce iubesc războaiele (v. 31). Dumnezeu va primi

tribut din Egipt și Etiopia (Cuș).

În ultima parte, Dumnezeu este iarăși numit ca Baal, de data aceasta explicit: „călărețul din

ceruri, cerurile străvechi”, fiind menționat și faptul că El Își „dă glasul cu putere”, referire clară

la tunet. Ar fi un argument în plus că probabil părți din acest psalm își au originea într-un

sanctuar (mai degrabă canaanit decât iahvist) din nord, de pe muntele Bașan.

Psalmii de blestem

O serie de psalmi conțin rugăciuni explicite împotriva vrăjmașilor. Practic orantul invocă

puterea lui Dumnezeu pentru pedepsirea respectivilor, idee ce contravine desigur moralei

Evangheliei.

Biruința divină se vede în acești psalmi într-un mod practic, împotriva oamenilor, dar se

pune întrebarea în ce măsură poate cineva să se roage ca Dumnezeu să-i pedepsească pe păcătoși,

atâta timp cât păcatul se manifestă universal. Vom lua ca studiu de caz Ps. 109 (108 LXX).

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

12

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

Psalmul 109 (108 LXX)

Psalmul 109 (108 LXX) este prin excelență psalmul de blestem, cuprinzând cele mai

drastice rugăciuni împotriva vrăjmașului, în special în vv. 6-20.

Unii comentatori, urmându-l pe Hans Schmidt (1928), consideră că vv. 6-19 reproduc de

fapt blestemele vrăjmașilor rostite împotriva orantului. Ar fi, altfel spus, citate. Pentru aceasta

termenul pe’ulla din v. 20 trebuie înțeles ca „făptuire” („Aceasta este făptuirea celor care mi se

împotrivesc mie”). Unele traduceri moderne au adoptat această ipoteză, introducând ghilimele în

Ps. 109, eventual inserând și „ei spun:” în v. 6 (New Revised Standard Version și Revised

English Bible; La Bible de Jérusalem pune ghilimele la vv. 6-15). Argumentul cel mai puternic

pentru această ipoteză constă în faptul că vrăjmașii apar la plural în restul psalmului, pe când în

vv. 6-19 este vorba despre unul singur. Dezavantajul însă evident rămâne atestarea blestemelor

împotriva vrăjmașilor în alți psalmi. Așadar, aceste tipuri de blestem nu existau, ipoteza citării

căutând mai degrabă să evite realitatea crudă a unei asemenea mentalități.

Sfinții Părinți (Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur și alți scriitori bisericești

precum Tertullian, Origen, Eusebiu de Cezareea și Teodoret de Cir) au văzut în Ps. 109 (108

LXX) în primul rând o profeție pentru Iuda Iscarioteanul, având în vedere citarea versetului din

Ps. 109:8 în FA 1:16.20 („dregătoria lui să o ia altul”).

Cântarea lui Moise (Ieș. 15)

Cântarea lui Moise este o cântare de biruință, unii comentatori considerând-o printre cele

mai vechi piese literare ebraice. Mai degrabă, ea este de proveniență mai târzie, fiind ulterioară

sudării celor două tradiții din Ieș. 14 despre trecerea prin Marea Roșie. Prima dintre tradițiile din

Ieș. 14 (numită clasic Iahvistul) nu cunoaște propriu-zis o traversare a mării, ci doar uscarea unei

porțiuni de mare prin bătaia vântului lui Iahve. Iahve intervine și asupra oștirii egiptene,

desfăcându-le butucii carelor și făcându-i să se împotmolească în porțiunea uscată din mare. A

doua tradiție (atribuită redactării Preoțești) descrie trecerea propriu-zisă prin marea despicată în

două când Moise își ridică toiagul sau brațul. Egiptenii îi urmăresc pe fiii lui Israel, dar, prin

toiagul lui Moise, apele revin la locul lor și îi înghit.

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

13

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

Cântarea lui Moise merge un pic mai departe, presupunând deja combinarea celor două

tradiții din Ieș. 14. În Ieș. 15 se arată că Dumnezeu care l-a izbăvit pe Israel din mâna vrăjmașilor

lui va înfricoșa și alte neamuri (filisteni, Edom, Moab, canaaniți cf. vv. 14-15).

Partea cea mai veche a cântării, v.1, constituie cântarea executată de prorocița Miriam

(Maria) și alte femei (cf. v. 21). În varianta extinsă, cântarea îi este lui Moise și fiilor lui Israel

(v. 1).

Cântarea lui Moise exprimă foarte bine motivul biruinței divine. Slăvirea lui Iahve constă

în intervenția Lui în luptă, prăvălindu-i pe cai și pe călăreți în mare (15:1), aruncând carele lui

faraon și întreaga armată, precum și pe cei mai aleși ofițeri (șaliș înseamnă „al treilea”,

desemnându-l pe al treilea ocupant al carului, după vizitiu și luptătorul principal, pe care îl

secunda, asigurându-i echilibrul și aprovizionându-l cu săgeți).

Iahve apare explicit ca un „luptător” (lit. „bărbat al războiului”) în 15:3. Forța lui Iahve

este exprimată prin referirea la mâna Sa cea dreaptă, cea care i-a risipit pe vrăjmași (15:6), dar și

la mânia Sa, care i-a consumat ca pe niște paie (15:7). Vrăjmașii, în acest caz egiptenii, își fac

planuri de jefuire a fiilor lui Israel, în schimb cad ei înșiși sub puterea lui Iahve.

Iahve săvârșește minuni (15:11), întinzându-Și brațul. Rezultatul este că poporul Lui este

dus la pășunea cea sfântă (15:13). Această referire, completată în v. 17 prin „muntele moștenirii”

Lui, „locul șederii” Lui, „sanctuarul”, aduce în prim plan templul din Ierusalim, văzut ca o țintă a

izbăvirii aduse de Iahve poporului.

Specific cântării față de Ieș. 14 este, așa cum am mai amintit, lărgirea cadrului istoric. Dacă

în contextul strict este vorba de înfrângerea asupra egiptenilor, cântarea va menționa și alte

popoare care sunt vizate, fiind copleșite de groază (acea groază, paad sau ’ema care paralizează

vrăjmașul în războiul sfânt): popoare la modul general, mai explicit filisteni, edomiți, moabiți și

canaaniți (15:14-15).

Cântarea se încheie prin proclamarea regalității lui Iahve. Iahve va împărăți în veac,

sintagmă ce apropie cântarea lui Moise de psalmii accederii la tron.

Biruința divină în cartea lui Iov

Cartea Iov arată ca o adevărată dispută filosofică. În cuprinsul poetic (adică dincolo de

cadrul narativ din cap. 1-2 și 42), Iov poartă discuții cu fiecare în parte dintre prietenii săi, Elifaz

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

14

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

din Teman, Bildad din Șuah și Țofar din Naama. Cartea este dificil de datat, în general

preferându-se datarea post-exilică (sec. V-III îdHr.) și asumându-se totodată mai mulți autori și

redactări.

Cei trei prieteni ai lui Iov apărau poziția clasică a teodiceei (dreptatea lui Dumnezeu),

potrivit căreia Dumnezeu îi pedepsește pe cei păcătoși și le dă belșug celor drepți. Dacă Iov a

fost lovit cu nenorociri, aceasta ar însemna că el e păcătos, drept urmare ceea ce îi rămâne de

făcut este să-și recunoască păcatul și să ceară iertare. Iov însă se apără, mărturisind că nu știe

pentru ce păcat a fost lovit de Dumnezeu. Se consideră chiar nedreptățit și solicită ca Dumnezeu

însuși să-i descopere vina.

În cap. 32-37 intervine în discuție un al cincilea personaj, Elihu. Acesta îl apostrofează și

pe Iov, care se crede nedreptățit, dar și pe cei trei prieteni, pentru că nu i-au dat lui Iov răspunsuri

potrivite.

Ceea ce interesează pentru motivul biruinței divine este chiar intervenția lui Dumnezeu, din

cap. 38 42:6. Dumnezeu ține două discursuri (I: 38 – 39; II: 40 41), fiecare urmat de

răspunsul lui Iov (40:3-5; 42:1-6).

La începutul ambelor discursuri, Dumnezeu arată că disputa dintre El și om seamănă cu o

luptă. Dumnezeu chiar Își îndeamnă oponentul (pe Iov) să-și încingă coapsele ca un viteaz (38:3;

40:7), adică să se pregătească de lupta, atât că aici nu mai este vorba de o luptă fizică, ci una a

argumentelor filosofice.

Dumnezeu răspunde la problemele discutate între Iov și prietenii săi în mod indirect. În

primul discurs, întreabă retoric dacă oponentul cunoaște cum au fost puse temeliile pământului,

cum au fost statornicite hotarele mării, fixate dimineața și zorile, adâncurile, locuințele luminii,

cămările zăpezii, cum au fost puse vadurile râurilor, cum au fost așezate constelațiile, tunetele și

fulgerele. Îl întreabă apoi dacă el dă pradă leilor, dacă știe cum nasc caprele de munte, dacă el i-a

dat drumul asinului sălbatic în pustie, dacă boul sălbatic îl slujește, dacă știe cum își crește struțul

puii, dacă el a dat putere calului și dacă știe cum zboară vulturul. Aceste întrebări încuietoare

sunt văzute ca o provocare războinică la adresa oponentului (cf. 40:1).

În al doilea discurs, Iahve îl întreabă pe Iov dacă chiar crede că Îl poate pune în dificultate

(40:8). Oare este Iov cel care se îmbracă cu slavă, iar biruința îi este dată de brațul lui drept

(40:14). Sunt desigur întrebări retorice, a căror menire este să sublinieze că Iov nu se poate

asemăna lui Dumnezeu. În acest discurs sunt prezentate două animale fantastice, Behemot

Master Exegeză și Ermineutică Biblică Anul 2, sem. 1 (2014-2015)

15

Motivul biruinței divine Alexandru Mihăilă

(40:15-24) și Leviatan (40:25 – 41:26; în textul Bibliei Sinodale cap. 41), pe care unii

comentatori și chiar traduceri biblice îi identifică cu hipopotamul și crocodilul. Fără îndoială că

cele două animale reale au influențat descrierea lui Behemot și a Leviatanului, dar, pe de altă

parte, numele lor și prezența unor elemente speciale arată că ele semnifică altceva. Behemot este

un plural de la „animal”, iar Leviatanul este balaurul acvatic din motivul Chaoskampf. Faptul că

despre Behemot se spune că a fost cel dintâi creat (40:19) îl pune laolaltă cu balaurii (tanninim)

creați primii în ziua a cincea (cf. Fac. 1:21). Or, tannin este tocmai Leviatanul, ceea ce ne arată,

că în ultimă instanță Behemot și Leviatan reprezintă același lucru, forța haosului (acvatică) pe

care doar Dumnezeu o poate stăpâni. Elementele supranaturale care confirmă că Behemot și

Leviatan nu sunt animale obișnuite sunt

Și aici întâlnim motivul biruinței divine, prin faptul că Dumnezeu îl provoacă pe oponent

(Iov) să se lupte și cu Behemot și cu Leviatanul: „cel care l-a făcut să-și apropie sabia” (40:19),

adică provocarea la lupta cu Behemot; iar apoi: „Pune-ți mâna pe el. Amintește-ți de luptă! Nu o

vei mai face din nou” (40:32 [41:8 Sinodală]), adică provocarea la lupta cu Leviatan. Altfel spus,

Dumnezeu îi demonstrează oponentului (Iov) incapacitatea acestuia de a se lupta cu forța

haosului (motivul Chaskampf), pe care doar Iahve o poate învinge.

În final (42:1-6), Iov își recunoaște nepriceperea și limitele. Chiar dacă i se părea că are

dreptate în fața lui Dumnezeu, recunoscându-și incompetența la nivelul lumii create, cu atât mai

mult constată că nu Îi poate face față lui Dumnezeu. Deși se anunță o luptă a argumentelor,

bătălia nici nu mai are loc, întrucât oponentul (Iov) bate în retragere. Planul lui Dumnezeu cu

lumea este mai complex decât puterea de înțelegere umană; omul se poate simți nedreptățit pe

pătrățica lui strâmtă, dar nu poate lua în calcul întregul ansamblu. Iov declară că îi este suficient

faptul că L-a văzut pe Dumnezeu, sugerând că prin aceasta i-a venit și convingerea rațională

(argumentele), fără să detalieze.