Sunteți pe pagina 1din 12

Exegeză și Ermineutică Biblică 2016-2017, an II, sem. II

1

Crearea lumii și a omului Alexandru Mihăilă

CREAREA LUMII ȘI A OMULUI

Introducere

Începutul Scripturii care descrie crearea lumii a constituit unul dintre cele mai fascinante

texte biblice. În spațiul patristic, este cel mai comentat pasaj din Vechiul Testament și unul dintre

cele mai des citate. Într-adevăr, întreaga învățătură de credință se bazează pe înțelegerea creării

lumii și în special a omului.

În tradiția iudaică și creștină patristică, narațiunea despre crearea lumii și a omului (Fac. 1-

2), ca parte din cartea Facerii și, la un nivel superior, din Pentateuh, a fost atribuită lui Moise,

văzut ca autor al întregului Pentateuh. Crearea lumii s-a petrecut evident cu mult înainte de

evenimentele trăite de Moise (ieșirea din Egipt), deci a însemnat că prorocul a cunoscut acele

informații prin revelație directă. Nu sunt menționate izvoare consultate sau alte surse de

informare.

Cel mai vechi cronograf creștin, Cronografia lui Iuliu Africanul (sec. II d.Hr.), cunoaște și

o dată pentru creație. În fragmentele păstrate se scrie că Mântuitorul a venit după 5500 de ani

(PG 10, 65 AB). În tradiția bisericească a rămas, mai precis, că lumea fost creată cu 5508 ani

înainte de Hristos. În Sinaxar a rămas în plus precizarea că Dumnezeu a creat lumea la 1

septembrie, când este de altfel și începutul anului bisericesc (indictionul), tradiție preluată din

iudaism, în care se spune că lumea a fost creată la 1 Tișri (Talmud, Roș Hașana 27a) sau că la 1

Tișri s-a încheiat creația (atunci au fost creați Adam și Eva, cf. Mișna, Sanhedrin 38b).

Odată cu Reforma din Apus, Scriptura a început să fie studiată într-un mod mai critic,

specific studiului academic. În prezent se susține că Fac. 1-2 nu au fost redactate de Moise, ci de

scribi anonimi. Cu privire la datare, Fac.1-2, ca de altfel întreaga Istorie primordială (Fac. 1-11)

ar constitui un calup textual redactat în perioada post-exilică (sec. VI sau chiar V-IV).

Opinia critică clasică împărțea narațiunea despre creație în două narațiuni distincte, puse pe

seama unor autori diferiți. Prima narațiune (Fac. 1:1 – 2:4a) ar prezenta numeroase deosebiri față

Exegeză și Ermineutică Biblică 2016-2017, an II, sem. II

2

Crearea lumii și a omului Alexandru Mihăilă

Două narațiuni

Să examinăm pe scurt argumentele în favoarea împărțirii în două narațiuni distincte.

Dacă citim cursiv capitolele 1 și 2, observăm că unele idei se repetă, dar în mod diferit. În

2:5 se spune că nu era om care să lucreze pământul, iar Dumnezeu îl creează pe om în 2:7, deși

omul fusese deja creat (1:26-27). La fel în 2:18 se spune că nu este bine ca omul să fie singur, de

unde se înțelege că este vorba doar de bărbat, iar femeia este creată în 2:22 din coasta bărbatului,

deși în 1:27 Dumnezeu îl crease pe om simultan ca „parte bărbătească și parte femeiască”.

Odată separate cele două narațiuni, se observă că fiecare are un profil aparte.

În prima narațiune numele lui Dumnezeu apare exclusiv ca Elohim („Dumnezeu”,

„divinitate”), pe când în a doua narațiune apare ca Iahve-Elohim. Iahve nu apare înainte de a

doua jumătate a versetului 4 din capitolul 2, iar de atunci este utilizat consistent pe parcursul

celei de-a doua narațiuni.

În prima narațiune creația este defalcată pe zile pe parcursul unei săptămâni, culminând cu

sfințirea zilei a șaptea de odihnă, pe când în a doua narațiune creația cunoaște câteva etape, dar

nu ca zile diferite.

Ordinea creației este și ea diferită. În prima narațiune, vegetația apare deja în ziua a treia,

animalele în zilele a cincea și a șasea, înaintea omului, iar omul, simultan ca bărbat și femeie,

apare la final. În a doua narațiune, bărbatul este creat primul, înaintea chiar a vegetației, despre

care 2:5 spune explicit că lipsea la început. Vegetația este menționată abia legat de grădina sădită

în Eden de către Dumnezeu, după crearea bărbatului. Apoi sunt create animalele, pentru ca

bărbatul să nu se simtă singur (2:18) 1 , iar la final este creată femeia, singura care reprezintă un

tovarăș potrivit pentru bărbat (2:22).

Cred că separarea narațiunilor reprezintă o soluție pertinentă, dar studiul biblic nu

înseamnă rămânerea doar la acest nivel. Andrew Louth, preot ortodox din Anglia, scria:

1 Traducerea din Biblia Sinodală încearcă să armonizeze diferențele dintre cele două narațiuni ale creației, redând:

„Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi” (2:19). S-ar înțelege că animalele fuseseră deja create mai înainte, iar acum doar au fost aduse la Adam. De fapt, mai corect este: Domnul „a făcut” din pământ animalele și „le-a adus” la Adam. Ambele verbe sunt la aceeași formă gramaticală (wayyiqtol, timpul specific povestirii). Astfel, ar rezulta că Domnul a creat chiar atunci animalele, pentru ca omul să nu fie singur.

Exegeză și Ermineutică Biblică 2016-2017, an II, sem. II

3

Crearea lumii și a omului Alexandru Mihăilă

„Descoperirea existenței diferitelor straturi de text în Pentateuh lămurește util multe probleme

puse de text, așa cum îl avem astăzi. Și, rezolvate, ele sunt doar atât – rezolvate, eliminate. Dar

taina în fața căreia caută să ne țină alegoria e foarte diferită: ea stăruie, nu e niciodată

«rezolvată»” 2 . La fel scrie și alt teolog ortodox, Vladimir Lossky: „Urmează, după narațiunea

creației ce constituie primul capitol al Facerii, o nouă narațiune începând cu cel de-al doilea

capitol. Creația în desfășurarea ei este prezentată aici în termini cu totul diferiți. Pentru exegeții

Bibliei, acest lucru înseamnă o juxtapunere a unor tradiții diverse, a două narațiuni de fapt

separate și alăturate mai târziu. Fără îndoială, acest lucru este adevărat la nivelul material al

elaborării textului; pentru noi însă chiar juxtapunerea aceasta este lucrarea Duhului Sfânt; nu

există nimic întâmplător în Biblie și totul este încărcat de semnificație” 3 .

Prima narațiune a creației (Fac. 1:1 – 2:4a)

Ne propunem în continuare să analizăm câteva aspecte importante din prima narațiune a

creației.

Problema traducerii versetelor 1-3

Primele trei versete ridică unele probleme de traducere, cu implicații majore pentru

înțelegerea textului. În Biblia Sinodală (2015) începutul narațiunii apare astfel: „ 1 La început a

făcut Dumnezeu cerul și pământul. 2 Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra

adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. 3 Și a zis Dumnezeu: «Să fie

lumină»” (1:1-3). Problema constă în înțelegerea sintaxei frazei, plecând de la verbele „a făcut”

(v. 1), „era”, „se purta” (v. 2), „a zis” (v. 3).

Cea mai veche traducere a Bibliei Ebraice, Septuaginta, redă în maniera Sinodalei, pe care

a și influențat-o. „A făcut” (v. 1) și „a zis” (v. 3) sunt la aorist, timpul povestirii, iar verbele din v.

2 sunt la imperfect. Ar rezulta că primul act creațional al lui Dumnezeu a fost crearea cerului și a

pământului, iar apoi, după descrierea situației din v. 2, al doilea act creațional a fost crearea

luminii. Totuși, se poate pune întrebarea cum au fost creați cerul și pământul în prima zi, dacă

cerul (tăria numită cer) apare abia în ziua a doua (1:6-8), iar pământul (uscatul numit pământ)

2 Andrew Louth, Deslușirea Tainei. Despre natura teologiei, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 1999, p. 182. 3 Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, trad. Lidia și Remus Rus, Ed. Enciclopedică, București, 1993, p. 91.

Exegeză și Ermineutică Biblică 2016-2017, an II, sem. II

4

Crearea lumii și a omului Alexandru Mihăilă

abia în ziua a treia (1:9-10). S-ar părea mai degrabă că versetul 1 constituie un fel de titlu pentru

întreaga narațiune a creației.

Această idee este întărită și de forma verbelor din ebraică. „A făcut” (v. 1) este la forma X-

qatal, „era” (v. 2) la forma we-X-qatal, „se purta” (v. 2) este un participiu activ, iar „a zis” (v. 3)

este wayyiqtol. Noile cercetări în domeniul sintaxei ebraice, reprezentate de direcția lui Alviero

Niccacci, au arătat că timpul povestirii propriu-zis din prim-planul acțiunii nu este qatal, cum se

credea până acum, ci wayyiqtol, în timp ce qatal, în poziție secundă în propoziție (X-qatal sau

we-X-qatal) reprezintă o circumstanțială de fundal. De fapt, în primele trei versete din Facere

întâlnim o frază, care s-ar traduce cel mai potrivit astfel: „Când a început Dumnezeu să creeze 4

cerul și pământul, – pe când pământul era…, pe când întuneric era… și Duhul lui Dumnezeu Se

purta… –, a zis Dumnezeu…”. Versetul 1 ar reprezenta o circumstanțială, versetul 2 a fi o

incidentă explicativă a situației primordiale, iar acțiunea propriu-zisă începe cu versetul 3: „a zis”

Dumnezeu, hotărând venirea la existență a luminii.

Aceasta ar însemna că textul biblic propriu-zis nu menționează „punctul 0”, momentul

creației, ci firul narativ începe când lumea fusese deja adusă la existență, dar se găsea încă într-o

stare amorfă, lipsită de rânduială. O asemenea realitate are implicații teologice profunde. Ar

însemna atunci că textul păstrează tăcerea cu privire la începutul creației, la fel cum Evangheliile

canonice păstrează tăcerea cu privire la momentul Învierii Mântuitorului. Este descrisă doar

starea de după „punctul 0”, când materia există deja, dar Dumnezeu începe să pună ordine în

creație, separând elementele amestecate și populând apoi spațiile rezultate cu vietăți. Această

păstrare a tăcerii ar sugera că autorul biblic nu îndrăznește să descrie cu cuvinte omenești acest

moment inefabil.

De remarcat că unele traduceri mai noi au adoptat această redare a frazei de la început: „In

the beginning, when God created the heavens and the earth – and the earth was without form or

shape, with darkness over the abyss and a mighty wind sweeping over the waters – then God

said…” (versiunea catolică New American Bible [prescurtată NAB], 2010); „Lorsque Dieu

commença la création du ciel et de la terre, la terre était déserte et vide, et la ténèbre à la surface

de l'abîme; le souffle de Dieu planait à la surface des eaux, et Dieu dit…” (traducerea

interconfesională Traduction Oecuménique de la Bible [prescurtată TOB], 2010).

4 Literalmente „La începutul [când] a creat Dumnezeu

”.

Exegeză și Ermineutică Biblică 2016-2017, an II, sem. II

5

Crearea lumii și a omului Alexandru Mihăilă

Când au fost creați îngerii?

Exegeza tradițională a înțeles primul verset separat, ca un prim moment, în care Dumnezeu

creează „cerul și pământul”, adică tot ceea ce este creat, deci diferit profund de firea

dumnezeiască necreată. Filosoful evreu Filon din Alexandria a fost primul care, interpretând

textul într-o manieră platoniciană, a înțeles prin „cer” lumea imaterială, asemănătoare lumii

ideilor din platonism, care trebuie să existe înainte de lumea materială, „pământul” (De opificio

mundi 1:29).

În cartea apocrifă a Jubileelor (sec. II îdHr.) crearea îngerilor s-a făcut în prima zi a creației:

„Pentru că în prima zi a creat cerurile, care sunt deasupra, și pământul și apele și toate duhurile

care slujesc înaintea Lui: îngerii prezenței, și îngerii sfințeniei, și îngerii duhului de foc, și îngerii

duhului vânturilor, și îngerii duhului norilor și întunericului și zăpezii și grindinei și chiciurii, și

îngerii ecourilor și ai tunetului și ai fulgerului, și îngerii duhurilor frigului și ai căldurii și ai iernii

și ai primăverii și ai culesului și ai verii, și toate duhurile creaturilor Lui care sunt în cer și pe

pământ” (Jubilee 2:2). Dar în apocrifa 2 Enoh (sfârșitul sec. I dHr.) îngerii au fost creați în ziua

a doua, indicându-se chiar și elementul din care își au originea, un foc luat din piatră: „Iar din

piatră am tăiat un foc mare, iar din foc am creat șirurile oștirilor netrupești – zece miriade de

îngeri – și armele lor sunt înfricoșătoare și veșmintele lor sunt flăcări arzătoare” (2 Enoh 29:3).

Sf. Vasile cel Mare spune: „Cu aceste două margini – cer și pământ – Moise ți-a lăsat să

înțelegi existența întregului univers […] Negreșit, au fost făcute odată cu cerul și pământul și

cele ce sunt între cele două extreme” (Omilii la hexaemeron 1:7, în PSB 17, p. 78). Totuși înainte

de lumea aceasta, „într-o stare mai presus de timp, veșnică, pururea fiitoare”, Sf. Vasile cel Mare

spune că Dumnezeu i-a creat pe îngeri (Omilii la hexaemeron 1:5, în PSB 17, p. 75). Sf. Ioan

Gură arată că nu s-a vorbit de crearea îngerilor și a arhanghelilor din pricina limitării înțelegerii

iudeilor, care nu se puteau gândi la nimic spiritual și pentru care era mai întâi de trebuință să li se

prezinte învățătura despre Dumnezeu Creatorul (Omilii la Facere 2:2, în PSB 21, p. 41).

Totuși, la o analiză a textului biblic, se observă că la finalul primei narațiuni se

concluzionează: „Au fost isprăvite cerurile și pământul și oștirea lor” (Fac. 2:1). În varianta

actuală a Bibliei Sinodale, „oștirea lor” s-ar înțelege că se referă la oștirea cerului și pământului,

pe direcția de interpretare din Septuaginta, care spune „podoaba lor”. Termenul „oștire” sau

Exegeză și Ermineutică Biblică 2016-2017, an II, sem. II

6

Crearea lumii și a omului Alexandru Mihăilă

„podoabă” s-ar referi așadar la toate elementele și ființele care au fost adăugate cerului și

pământului.

Dar în tradiția biblică, întâlnim un concept important, nu „oștirea pământului”, ci „oștirea

cerului” sau „oștirea cerurilor”, pentru că în ebraică „cer” apare doar la plural. Această oștire a

cerurilor este alcătuită din ființele cerești. În 3 Reg. 22, Domnul apare înconjurat de oștirea

cerului, printre care se afla și un duh (vv. 19-21). Ulterior, oștirea cerului a fost identificată cu

soarele, luna și stelele, așa cum rezultă din numeroase texte. De exemplu, în Deut. 4:19, oștirea

cerească este alcătuită din soare, lună și stele, adorate de către păgâni. În Is. 34:4, oștirea

cerurilor se topește și cade pe pământ ca niște frunze. În Ier. 33:22 oștirea cerului nu se poate

număra, la fel ca nisipul mării, iar în Ier. 8:2 oasele idolatrilor vor fi aruncate înaintea soarelui și

înaintea oștirii cerului pe care ei au iubit-o. Este evident că oștirea cerului/cerurilor sunt astrele.

Așadar, mai degrabă „oștirea lor” din Fac. 2:1 reprezintă o referire aluzivă, dar limpede

pentru contemporani la „oștirea cerului”. Acest lucru reiese și din Neem. 9:6, unde se vorbește

despre „cerurile, cerurile cerurilor și oștirea lor”, sau din Ps. 32:6: „Cu cuvântul Domnului

cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor (în ebraică „toată oștirea lor”)”.

Textul din Iov 38:7: „Atunci când stelele dimineții cântau laolaltă și toți îngerii lui

Dumnezeu (în textul ebraic „fiii lui Dumnezeu”) mă sărbătoreau” a fost deseori invocat în

dogmatică (și în Dogmatica părintelui Dumitru Stăniloae) drept dovadă scripturistică pentru

crearea îngerilor deja în ziua a patra, când sunt create astrele. Dar de fapt, în sensul literal al

textului, fiii lui Dumnezeu sau îngerii sunt stelele dimineții, fiind parte din oștirea cerului.

Întorcându-ne la narațiunea creației, s-ar înțelege așadar că îngerii, oștirea cerului, au fost

creați în ziua a patra. Dar de ce nu sunt menționați explicit în prezentarea zilei respective?

Răspunsul ține de rolul estompat pe care li-l acordă redactarea preoțească a Pentateuhului.

Singura referire la ființele cerești se află în descrierea chivotului cu capacul de heruvimi (Ieș. 25).

Evitarea menționării ființelor cerești se datora probabil dorinței de a sublinia monoteismul.

Creația din nimic

Învățătura de credință prevede că Dumnezeu a creat lumea din nimic (lat. ex nihilo).

Bibliștii moderni au spus însă că această dogmă nu se regăsește încă în narațiunea creației din

Fac. 1-2, ci este atestată abia în 2 Macabei 7:28: „Rogu-te, fiule, ca, la cer și la pământ căutând și

văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoști că din cele ce n-au fost (gr. me onta) le-a făcut pe

Exegeză și Ermineutică Biblică 2016-2017, an II, sem. II

7

Crearea lumii și a omului Alexandru Mihăilă

ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut”. Aceasta ar însemna că dogma creației

din nimic ar fi apărut sub influență greacă, prin sec. II îdHr.

Să observăm însă mai atent cu descrie prima narațiune a creației starea inițială: „Și

pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta

pe deasupra apelor” (Fac. 1:2). În Septuaginta se spune: „pământul era nevăzut și neorânduit”,

dar în ebraică se folosește o sintagmă, tohu și bohu.

Tohu înseamnă în Deut. 32:10 „pustiu”, „deșert”, apărând în paralel cu „pământ pustiu”. În

alte câteva locuri are sensul de „pustiire” (Is. 24:10 etc.). Ceea ce este însă foarte interesant

pentru tema creațională, este faptul că tohu are și un sens abstract, apărând în paralel cu ayin

„nimic” (Is. 40:17.23), riq „spațiu gol” (Is. 49:4) și efes „nimic” (41:29). Se observă că toate

ocurențele se regăsesc în așa-numitul corpus literar Deutero-Isaia, care datează cam din vremea

redactării preoțești. Fiind un text contemporan, putem deduce că tohu din Fac. 1 poate avea

același sens ca la Deutero-Isaia, de „nimic”. În plus, la Iov 26:7, tohu apare în paralel cu altă

sintagmă interesantă, bli ma, „ceea ce nu este” (lit. „fără ceva”). Bohu nu apare niciodată singur,

ci doar alături de tohu, sugerându-se prin compararea cu o rădăcină arabă, că înseamnă „a fi gol”.

Concluzionând, putem spune că într-adevăr, dogma creației din nimic nu apare într-un mod

explicit în narațiunea creației. Totuși, sensul lui tohu, care pe lângă „pustiu”, poate însemna și

„nimic” la modul abstract, lasă deschisă posibilitatea ca sensul descrierii inițiale să nu fie

„pământul era pustiu și gol”, ci „pământul era nimic, gol”, adică „nu exista”. De altfel, pământul

apare abia în ziua a treia, iar până atunci existau doar elemente care sugerează spațiul nedefinit:

întunericul, adâncul sau genunea, vântul sau duhul, apele.

Pluralul divin Elohim

Surprinde faptul că în limba ebraică termenul „Dumnezeu” apare într-o formă de plural

masculin, elohim (ca plural de la eloah, în vreme ce terminația –im este specifică pluralului

masculin). De fapt, elohim poate fi folosit în două situații. Atunci când se referă la „dumnezeii”

altor popoare, el se comportă ca un substantiv la plural obișnuit: verbul pe care îl determină stă la

plural, la fel și adjectivul. Dar când se referă la divinitatea lui Israel, elohim, deși are forma

plurală, apare într-un regim gramatical de singular: verbul determinat este la singular, la fel și

adjectivul. De pildă chiar în Fac. 1:1 se spune „a făcut (ebr. bara) Dumnezeu (Elohim) cerul și

pământul”. Verbul predicat este la singular, bara, nu la plural, baru.

Exegeză și Ermineutică Biblică 2016-2017, an II, sem. II

8

Crearea lumii și a omului Alexandru Mihăilă

Cum se poate explica o asemenea ciudățenie lingvistică? Unii cercetători au fost de părere

că nu este chiar un plural, ci un -m final, care apare și în akkadiană la finalul substantivelor,

fenomen numit „mimație” (mim este numele literei m). Această ipoteză este însă speculativă.

Alții au spus că este un plural al majestății, atât că un asemenea plural nu se întâlnește clar în

Scriptură. Alții au considerat că este o reminiscență politeistă. Totuși, dacă într-adevăr se pot

observa tendințe monoteiste pe fondul îndepărtării de cultul adus altor zei, de ce numele nu a fost

îndreptat din plural la singular, mai ales că în ebraică există și forma de singular, Eloah, care

apare în special în cartea Iov?

Interesant că și alte situații sunt similare, chiar în narațiunea creației. În Fac. 1:26 se

folosește un plural: „Să facem om după chipul Nostru, ca asemănarea Noastră” (așa este textul

ebraic, pe când în greacă apare „după chipul și asemănarea Noastră”). Exegeza iudaică

interpretează că Dumnezeu S-ar fi adresat îngerilor, ceea ce nu este însă plauzibil ca tradiție.

Despre îngeri nu se spune că l-au făcut pe om împreună cu Dumnezeu. De asemenea, nu se

spune că omul are chipul îngerilor sau că seamănă cu ei.

Interpretarea creștină vede aici o referire la Sfânta Treime, ca pluralitate divină. Învățătura

despre Sfânta Treime nu este profesată în Vechiul Testament, nici chiar în Noul Testament într-

un mod foarte clar și sintetic, dovadă că primele patru secole creștine au cunoscut numeroase

dispute legate de relația dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, soluționate în sinoade ecumenice și în

separarea de eretici. Totuși, asemenea texte biblice, ca de altfel și altele din același registru,

surprind prin prezentarea lui Dumnezeu ca plural, pe fondul unui monoteism acerb, care, așa

cum am văzut, estompa chiar rolul îngerilor de teama de a nu li se da importanță mai presus de

Dumnezeu.

Ca o părere personală, cred că ideea creștină a revelării incomplete a Treimii în Vechiul

Testament ar explica cel mai bine de ce Elohim s-a păstrat la forma plurală, dar în context

singular, deși ar fi fost mult mai la îndemână corectarea în singularul deja existent în limbă.

A doua narațiune a creației (Fac. 2:4b-25)

Starea inițială

Ambele narațiuni încep printr-o evocare asemănătoare a stării inițiale, descrisă negativ.

Exegeză și Ermineutică Biblică 2016-2017, an II, sem. II

9

Crearea lumii și a omului Alexandru Mihăilă

Facere 1:1 – 2:4a

Facere 2:4b-24

Când a început Dumnezeu să creeze cerul și

În ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul

pământul,

și pământul,

– pe când pământul era nimic și gol, pe când

– când pe pământ nu se afla niciun copăcel, iar

întuneric era deasupra adâncului și duhul lui

iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru

Dumnezeu se purta pe deasupra apelor –,

Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe

pământ și nu era nimeni (niciun om) să lucreze

pământul, ci numai abur ieșea din pământ și

umezea toată fața pământului –,

a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!»

l-a plămădit Domnul Dumnezeu pe om din

țărâna pământului.

Se observă că în ambele narațiuni, apar trei elemente: formula de început care sugerează

începutul creației, incidenta circumstanțială (pusă între liniuțe) care descrie starea inițială a

creației, trecând sub tăcere „momentul 0” al începutului propriu-zis și apoi prezentarea acțiunii

divine (a zis // a plămădit).

Prin aceasta firul narativ nu începe practic cu începutul propriu-zis, crearea materiei, ci cu

primul act de creație specială (lumina și, respectiv, omul). Interesant că ambele narațiuni au

descrieri ale stării inițiale a creației în termeni negativi, foarte evidenți în narațiunea a doua: „nu

se afla”, „nu începuse a odrăsli”, „nu trimisese”, „nu era”. Descrierile pozitive, care ne spun cum

era lumea primordială, folosesc termeni care sugerează mai degrabă ceva nedefinit (în a doua

narațiune „aburul” care umezea pământul).

Motivul unui asemenea demers literar cred că stă în dorința naratorului/naratorilor de a

păstra taina asupra începutului creației. Decât să-și imagineze acea lume fără formă, ascultătorul

trebuie mai degrabă să înțeleagă cum nu era, raportat la lumea orânduită de astăzi. Mai pe scurt,

lumea de atunci nu era ca cea de acum. Nu era nimic.

Grădina Edenului: localizare

Textul biblic menționează că „Domnul a sădit o grădină în Eden” (Fac. 2:8). De remarcat

că Edenul nu este numele grădinii, ci s-ar înțelege că este o regiune în care află grădina

respectivă. Încercarea de localizare a Edenului a plecat de la menționarea celor patru râuri care se

Exegeză și Ermineutică Biblică 2016-2017, an II, sem. II

10

Crearea lumii și a omului Alexandru Mihăilă

despart din râul primordial. Problema este că două dintre cele patru sunt perfect localizabile

(Tigru și Eufrat, deci zona Irakului de astăzi), dar primele două, Pișon (în greacă Fison) și

Ghihon sunt greu de identificat. Iosif Flaviu credea că sunt Gangele din India și, respectiv, Nilul

(Antichități iudaice 1:38-39), dar identificarea este forțată. Despre Pișon textul biblic spune că

înconjura țara Havila, bogată în aur. În altă parte Havila apare ca o regiune aproape de Egipt, în

pustiu, unde trăiau ismaeliții și amaleciții (Fac. 25:18; 1 Reg. 15:7). Despre Ghihon textul biblic

spune că înconjoară țara Cuș, adică Etiopia. În acest caz, Ghihonul ar fi Nilul, dar problema este

că termenul obișnuit pentru Nil în Biblie, Ieor, nu pare. Ghihon este numit și izvorul, singurul de

altfel din Ierusalim.

De fapt, cele patru râuri mai mult încurcă, decât să ajute la localizare. În plus, textul biblic

spune că exista un râu care se despărțea în patru brațe (în ebraică „capete”). Or, Tigrul și Eufratul

nu izvorau din același loc, iar în antichitate aveau cursuri care nu se întâlneau deloc (în prezent,

ele se unesc înainte să se verse în Golful Persic).

Numele Eden apare și el în Biblie. Ar fi identificat cu Bet-Eden (Am. 1:5), un mic regat

arameu de la curba Eufratului, cucerit de către asirieni în sec. IX îdHr. și cunoscut sub numele de

Bit-Adini. Să fie atunci localizată grădina Edenului în zona Siriei, aproape de Damasc, așa cum

menționează unele surse iudaice (Talmud, ) și chiar tradiții păstrate până în creștinism 5 ?

Tradiția creației în literatura biblică vechi-testamentară

Tema creației apare în câteva texte biblice vechi-testamentare, de pildă în câțiva psalmi,

printre care Psalmul 103 (psalmul creației), în unele texte doxologice de la Deutero-Isaia și

textele sapiențiale în care Creatorul este secondat de Înțelepciune. Ca sursă de inspirație literară

pentru unele metafore, tema creației mai apare și în două locuri interesante din cartea lui

Iezechiel. Ne vom opri la textele despre Înțelepciunea personificată și la textele din Iezechiel,

acestea din urmă ca unele care ne-ar arăta un stadiu anterior al tradiției creației.

Tradiția grădinii paradisiace la Iezechiel

5 Vezi de pildă Sf. Antim Ivireanul, Chipurile Vechiului și Noului Testament, vorbește despre crearea lui Adam și punerea în grădina paradisiacă, localizată în Damasc.

Exegeză și Ermineutică Biblică 2016-2017, an II, sem. II

11

Crearea lumii și a omului Alexandru Mihăilă

În Iez. 28, regelui Tirului i se aduce un cântec de jelire (28:12-19). Există o diferență

notabilă între textul ebraic și cel grec. În textul ebraic, reflectat aici și în Biblia Sinodală, regele

Tirului este asemănat cu un heruvim ocrotitor, care încununat cu desăvârșire și frumusețe

nespusă, se afla în Eden, în grădina lui Dumnezeu, înconjurat de bogății fără seamăn, plimbându-

se „pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu”, „prin mijlocul pietrelor de foc” (28:14). Deși era

desăvârșit la început, în cele din urmă în sufletul lui se încuibează nelegiuirea (28:15),

îngâmfându-se din pricina frumuseții și de aceea este expulzat din grădină.

Textul grec însă înțelege că regele Tirului este asemănat nu cu heruvimul ocrotitor, ci cu

omul primordial, care se afla în grădina alături de heruvimul ocrotitor („Tu erai cu heruvimul

ocrotitor”, 28:14 LXX). După aflarea nelegiuirii în sufletul său, heruvimul ocrotitor este cel care

îl expulzează pe personajul central (regele Tirului / omul primordial) din grădină (28:16 LXX).

Comparând cele două tradiții, putem spune că cea din Septuaginta este cea inițială. Nu are

sens că heruvimul ar fi păcătuit și ar fi fost dat afară din grădină. Mai degrabă, pe linia

Septuagintei, omul primordial nu a știut să aprecieze frumusețea și desăvârșirea cu care a fost

creat, s-a îngâmfat și a pierdut accesul la grădina lui Dumnezeu. Heruvimul s-a transformat din

ocrotitor al omului în paznic al grădinii, care îi rămâne omului interzisă.

În acest text, inspirat din narațiunea a doua a creației, se întâlnesc multe elemente

asemănătoare (heruvimul, cf. Fac. 3:24; Edenul; grădina; bogăția metalelor și pietrelor prețioase;

desăvârșirea inițială; expulzare din grădina din pricina nelegiuirii), dar și deosebiri care merită

notate: 1) muntele sfânt (în Facere nu se menționa poziționare grădinii pe înălțime); 2) pietrele

de foc, care sugerează o putere supranaturală (pășirea prin mijlocul lor); 3) nelegiuirea constă nu

în neascultare, ci în îngâmfare pentru frumusețea și desăvârșirea inițială.

Al doilea text din Iezechiel se află cap. 31. De data aceasta, regele Egiptului, dar și regele

Asiriei, sunt asemănați cu un cedru falnic din Eden, din grădina lui Dumnezeu, ale cărui rădăcini

se aflau lângă ape mari și la umbra căruia sălășluiau animale, dar și felurite popoare. Din pricina

îngâmfării inimii sale, dar și din pricina pizmei celorlalți copaci din grădină, cedrul a fost tăiat.

Și aici întâlnim elemente comune cu narațiunea a doua (râul primordial, Edenul, grădina,

pomul vieții – la Iezechiel ca dătător de viață pentru animale și popoare –; expulzarea din grădina

din pricina nelegiuirii), dar și diferențe (asemănarea cu un cedru, motivul expulzării ca pizmă a

celorlalți).

Exegeză și Ermineutică Biblică 2016-2017, an II, sem. II

12

Crearea lumii și a omului Alexandru Mihăilă

Cele două texte din Iezechiel par a fi puneri în scris a temei creației și pierderii de către om

a grădinii din Eden făcute înainte de narațiunea a doua, cu alte cuvinte reprezintă variante

anterioare. Ele ne arată cât de prezentă era această temă a creației în perioada post-exilică.

Înțelepciunea personificată

În perioada elenistică apare o dezvoltare interesantă a temei creației. Dumnezeu creează

având cu sine un asistent supranatural, Înțelepciunea. Tema apare în introducerea la cartea

Pildelor sau Proverbelor (cap. 1-9). Textul cel mai importat este Pild. 8:22-31.

Înțelepciunea spune despre sine că Domnul a zidit-o ca început al lucrărilor Lui, că a fost

întemeiată de la început, înainte să fi fost făcut pământul, și chiar că a fost născută (vv. 22-25).

Textul nu spune că Înțelepciunea a creat lumea, ci doar L-a asistat pe Dumnezeu la creație, ca un

copil care se joacă alături de El (v. 30).

În creștinism, Înțelepciunea a fost identificată cu Mântuitorul Hristos (1 Cor. 1:30), dar

înțelegerea textului din Pilde 8 a iscat controverse aprige. Preotul Arie se pare că a început să

predice că Hristos este „creatură” (gr. ktisma), tocmai pentru că Înțelepciunea spunea: „Domnul

m-a creat” (gr. ektisen me, de la verbul ktizo). Totuși, apărarea dumnezeirii și veșniciei lui

Hristos a venit de la Sf. Atanasie, care accentua verbul „m-a născut” (gr. genna me) din v. 25 (în

Biblia Sinodală nu corespunde traducerea). Crearea din v. 22 o înțelege, inspirat de Marcel de

Ancira, în sensul creării firii omenești pe care Mântuitorul Și-a asumat-o. Dar Sf. Atanasie

subliniază că fiind născut din Tatăl, Logosul este Dumnezeu.

În cartea Înțelepciunii lui Iisus fiul lui Sirah, se comentează problema înțelepciunii de la

crearea lumii, dar într-un sens abstract. Înțelepciunea este identificată cu Legea (Sir. 24:24).

Totuși, în Înțelepciunea lui Solomon, o carte tot din perioada elenistică, se insistă pe caracterul

personal, ipostasiat aproape, al Înțelepciunii. Înțelepciunea apare chiar ca „meșterul” (gr.

technitis) al creației (Sol. 7:21, în Sinodală se traduce „lucrătoarea tuturor”).

Aceste elemente adăugate temei creației devin foarte importante în creștinism, care va

sublinia caracterul personal al Înțelepciunii. Problema Înțelepciunii personificate cred că oferă o

soluție teologică încă din Vechiul Testament la întrebarea referitoare la pluralul divin din

narațiunea creației. Fără să expliciteze în sensul învățăturii despre Sfânta Treime, totuși, ideea

existenței unui asistent și chiar meșter creator alături de Dumnezeu sugerează că dincolo de

monoteismul iudaic se ascunde taina Persoanelor dumnezeiești.