Despre iubirea crestina

I. Iubirea crestina, iubirea de Dumnezeu si curata iubire de sine

- Iubirea (agape, eros) este insasi esenta vietii crestine („Dumnezeu este iubire” – I In 4, 8, 16).
- Sfantul Maxim Marturisitorul: Multi au spus multe despre dragoste, dar numai cautand-o printre
ucenicii lui Hristos o vei afla. Caci numai ei au avut Dragostea cea adevarata ca invatator al
dragostei.
- Iubirea e insumare si plinire a intregii vieti crestine. E cea dintai si marea porunca, pe care se
intemeiaza si in care se cuprind toata Legea si Prorocii. Cel e are iubire a implinir dintr-odata toate
poruncile, pentru ca iubirea e ca un rod si un san al lor.
- Hristos este arhetipul virtutilor si prin virtuti omul se face asemenea lui Hristos. Deci, putem socoti
iubirea drept cap al barbatului ajuns la masura varstei in Hristos.
- Iubirea se arata in trei chipuri, toate infratite: iubirea lui Dumnezeu, iubirea aproapelui si iubirea
curata de sine.
- Numim iubire dragostea de Dumnezeu, de oameni, de lucruri; spunem iubire si dragostei trupesti, si
celei duhovnicesti si sfinte. Insa, iubirea crestina e de un alt soi: este o stare sfanta in care e de fata si
lucreaza intreaga faptura a omului.

1. Iubirea crestine – iubire de aproapele

- Iubirea de aproapele este iubirea de oameni, a tuturor, fara deosebire. Porunca de a ne iubi vrasmasii
arata cu adevarat ca se cuvine sa-i iubim pe toti, pana la unul. Acesta si este insemnul iubirii crestine.
„Prietenii lui Hristos iubesc din inima pe toti. Sileste-te pe cat poti sa iubesti pe tot omul. Iubeste pe
toti oamenii la fel: pe cei buni ca prieteni, iar pe cei rai ca pe niste vrasmasi, facandu-le bine, rabdand
indelung si suferind cele ce vin de la ei” – Sfantul Maxim.
- A-i iubi pe toti la fel inseamna nu numai sa nu fie vreunul trecut cu vedera si fiecare sa fie statornic
iubit, ci toti sa fie iubiti, in toata vremea, cu cea mai vie iubire.
- Iubirea de aproapele, una dupa firea sa, are multe si felurite chipuri, dupa multimea virtutilor
inmanuncheate in ea. Aceasta o arata Sfantul Apostol Pavel: Dragostea indelung rabda; dragostea
este binevoiroare... (I Cor. 13, 4-7).
- Oglinzi ale iubirii se fac bunavointa, bunatatea, blandetea, mila, facerea de bine. Iubirea se arata in
sufletul smerit, rabdator, iertator, credincios, nefatarnic.
- Potrivit poruncii lui Hristos, omului i se cere sa-si iubeasca aproapele ca se sine insusi. Iubirea se
arata in acestea doua: sa nu-i faci celui de langa tine ceea ce nu voiesti sa ti se faca si sa-i faci ceea ce
tu ai vrea sa ti se faca.
- Sfantul Apostol Pavel: „Iubirea nu face rau aproapelui; iubirea este deci implinirea legii (Rom 13,
10)”. Sfantul Apostol Pavel si in urma lui toti Sfintii Parinti ne indeamna sa nu necajim pe aproapele,
fie cu lucrul sau cu cuvantul, nici sa gandim ceva rau despre el.
- Insusi Domnul spune: „Toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi sa faceti lor” (Mt 7,
12). Omul trebuie sa se simta infratit cu toti si gata sa-i ajute, urmand cuvantului apostolesc: „Purtati-
va sarcinile unii altora si asa va-ti implini legea lui Hristos (Gal. 6, 2)” si sa se face slujitorul lor. Iar
ajutor inseamna sa-i dai tot ce-i lipseste: bani, hrana, haine; si nici de sufletul lui sa nu uiti; de s-a
instrainat de Dumnezeu, in orice chip indeamna-l sa se intoarca la El. Ajuta-l, dar, cu vorba, cu
slujirea si mai cu seama cu rugaciunea.
- Intaiul temei al iubirii de aproapele este imitarea lui Dumnezeu pe cat ii sta omului in putinta. Sa
avem drept icoana a simtirii fata de cei de-o fire cu noi iubirea pe care fiecare dintre Persoanele
Preasfintei Treimi o are pentru celelalte doua (iubirea Tatalui, Care pe Fiul Sau L-a dat pentru noi;
iubirea Fiului, Care de bunavoie S-a intrupat, a patimit si aprimit sa fie rastignit; iubirea Sfantului
Duh, Datatorul Iubirii celei dumnezeiesti, Izvorul iubirii pe care oamenii o au unul fata de altul si al
iubirii lor de Dumnezeu).
- Iubirii desavarsite i se cere sa iubeasca pe toti oamenii la fel, pentru ca asa ii iubeste pe ei
Dumnezeu. Iubirea crestineasca arde pentru toti oamenii la fel, pentru ca sunt cu totii de o faptura si
de o seama. Pentru aceasta se cuvine sa ne iubim din tot sufletul unul pe celalat.
- Toti oamenii au una si aceeasi fire duhovniceasca, de aceea, dupa cum talcuieste Sfantul Antonie cel
Mare, „cel ce pacatuieste fata de fratele pacatuieste fata de sine; cel care face bine fratelui, siesi isi
face bine”.
- Esenta spirituala care intemeiaza unitatea fundamentala a neamului omenesc este chipul lui
Dumnezeu, insemnul propriu firii omenesti, pe care fiecare om il poarta in sine, prin care este si se
numeste om. Pentru aceasta, a-l iubi pe aproapele inseamna a-L iubi pe Dumnezeu prezent in acela
prin chipul Sau.
- Asadar, iubirea de aproapele este strans legata de iubirea lui Dumnezeu si se arata in a-l iubi pe el
„de dragul lui Dumnezeu, in numele Sau”, privindu-l si cinstindu-l pentru ca este faptura lui
Dumnezeu, prin fire dupa chipul Lui si harazit asemanarii cu El. Iubirea de aproapele inseamna a-l
iubi de acesta in Domnul si totodata a-L iubi pe Domnul in el.
- Iubirea de aproapele are pret numai daca e legata de iubirea lui Dumnezeu. „intru aceasta cunoastem
ca iubim pe fiii lui Dumnezeu, daca iubim pe Dumnezeu si implinim poruncile Lui (I In 5, 2)”. Deci,
iubirea aproapelui vine in urma iubirii lui Dumnezeu!
- Iubirea lui Dumnezeu este marea si cea dintai porunca, iar cea de aproapele e a doua. Sfintii parinti
amintind aceasta ordine, ne invata sa ne ferim de a o pune pe una in locul celeilalte, iubind pe
aproapele fara sa tinem seama de dragostea lui Dumnezeu. Sfantul Isaac Sirul „Frumoasa si vrednica
de lauda ese iubirea aproapelui, cand rija ei nu se desface de iubirea de Dumnezeu”.
- Iubirea de aproapele nu e sorbita si mistuita de iubirea datorata lui Dumnezeu, asa incat, daca-L
iubim de Dumnezeu, putem lepada dragostea de aproapele. Caci in iubirea de Dumnezeu e si iubire
de aproapele, si sete de ea, ca unele ce sunt nedespartite. Iubirea lui Dumnezeu nu se margineste la
iubirea fratelui, si nici iubirea de frate nu se margineste la iubirea lui Dumnezeu, pentru fratele nostru
are o libertate si o viata menite nu stingerii in Dumnezeu, ci desavarsirii in El, prin har, pentru vecie.
Dragostea de aproapele, ca si dragostea de Dumnezeu, nu va avea sfarsit. Totusi, iubirea este una
dupa fire, inceput si tel: de la Dumnezeu izvoraste, si la Dumnezeu tinteste.

2. Iubirea de Dumnezeu – prima veriga a iubirii de aproapele

- De vreme ce iubirea de aproapele este atat de strans legata de iubirea lui Dumnezeu, se cere sa stim
bine ce este si cum se arata dragostea de Dumnezeu.
- Indeobeste se crede ca dragostea de Dumnezeu e un simblu simtamant, dar nu-i asa. Se arata, e drept,
mai intai ca simtire a inimii, aprinde mai intai puterea de a dori si de a iubi a omului, dar nu se
opreste aici; ii cuprinde intreaga fiinta, ii misca toate puterile lui.
- Citindu-i pe Sfintii Parinti, observam ca ei vorbesc putin despre iubire, care e insasi inima credintei
noastre. Iubirea nu sta in frumoasa graire, ci in faptele cele bune ale omului launtric si ale celui din
afara. Iubirea, cu chipul ei ceresc, e o negraita taina. Iubirea de Dumnezeu se arata in implinirea voii
sale, in ascultarea de poruncile lui, care sunt invataturi ce infatiseaza si propovaduiesc o vietuire
noua, a carei pilda ni S-a facut Hristos si pe care virtutile o arata luminat.
- A grai depre implinirea poruncilor inseamna a grai despre iubire si necontenita stradanie a omului de
a apropia de Dumnezeu si a vietui in Hristos!
- Iubirea de Dumnezeu sta in lucrarea tuturor poruncilor, dar mai intai de toate a iubirii de Dumnezeu
si apoi a iubirii de aproapele. Iubirea de aproapele nu poate fi despartita de iubirea de Dumnezeu, si
numai asa e iubire adevarata, din iubirea de Dumnezeu nu poate lipsi iubirea aproapelui, nedespartite
fiind.
- Iubirea de aproapele se arata ca urmatoare si implinitoare a iubirii de Dumnezeu. „Cel ce iubeste pe
Dumnezeu cu siguranta iubeste si pe aproapele” – Sfantul Maxim. Daca nu-L iubim pe Dumnezeu nu
putem sa-l iubim pe aproapele. Cel ce nu iubeste pe aproapele nu pazaste porunca,. Iar cel ce nu
pazeste porunca nice pe Domnul nu-L poate iubi. Iubirea fratelui este marturia iubirii de Dumnezeu.
- Iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele sunt nedespartite precum verigile unui lant. Cu cat se
apropie oamenii mai mult unul de altul prin iubire, cu atat se apropie mai mult de Dumnezeu. Si tot
asa, cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu prin iubire, cu atat se apropie mai mult unul de altul.

3. Iubirea curata de sine – a doua veriga a iubirii

- Iubirea cestina e mai intai de toate iubire de Dumnezeu si apoi, nedespartita de aceasta, iubire de
aproapele. Iubirea crestina implica, asadar, iubirea de sine sau „filautia” (philautia). Este vorba,
bineinteles, de philautia duhovniceasca, nu de acea philautie, care potrivit Sfintilor Parinti e prima
intre patimi si nascatoarea lor (philautie trupeasca, rea sau patimasa).
- Philautie patimasa este dragoste de sine in chip trupesc, narcisist, egoist, fara Dumnezeu.
- Philautie virtuoasa este iubire de sine in chip duhovnicesc, in Dumnezeu, de dragul Sau, omul
stiindu-se faptura a Sa, menit asemanarii cu El, starii de fiu al Lui prin infiere si dumnezeu prin har.
- Iubirea duhovniceasca de sine sau philautia virtuoasa, se arata aici implinitoarea celei dintai porunci
– aceea de a-L iubi pe Dumnezeu – pentru ca a se iubi pe sine in chip duhovnicesc inseamna a se iubi
in Dumnezeu si pentru Dumnezeu.
- Iubirea de Dumnezeu si philautia virtuoasa se cheama una pe alta, caci iubirea de sine a celui ce stie
ca poarta in el chipul lui Dumnezeu il face sa-L iubeasca pe Dumnezeu. „Iar cel ce iubeste pe
Dumnezeu se iubeste pe sine” – Sfantul Antonie cel Mare.
- Philautia patimasa e alipire a omului de sinea sa chircita, intunecata, care nu vrea sa stie de
Dumnezeu, o biata fantoma, lipsita de adevarata viata. Philautia virtuoasa, dimpotriva, il face pe om
zare deschisa catre Dumnezeu, patrunsa de energiile harului Sau. Una il face pe om, fara macar sa
stie, „iubitor de sine in chip vrasmas fata de sine” – Sfantul Maxim; cealalta il face sa se iubeasca pe
sine cu adevarat pentru ce este dupa adevar: fire care are pe Dumnezeu drept inceput si tel si
persoana chemata sa-si faca in Dumnezeu cereasca firea, prin impreuna-lucrarea cu harul.
- Philautia patimasa e instrainarea omului in sine; philautia virtuoasa e regasire in sine, in Dumnezeu
si regasirea vietii celei adevarate, pierdute prin pacat. Una mana la pacat si atata patimile; cealata
uraste pacatul cel pierzator si e curata de patimile imbolnavitoare de suflet si e lucratoare harnica a
virtutilor care-l fac pe om adevarat si pe potriva firii sale.
- Sfintii Parinti: frumoasa iubire de sine potrivit fiintei si menirii lui duvohnicesti cere din partea
omului alipirea de virtuti sau, mai bine zis, alipirea de Dumnezeu prin implinirea virtutilor.
- Philautia duhovniceasca este usa iubirii de aproapele. Numai de se iubeste omul pe sine cu adevarat,
ca faptura a lui Dumnezeu, in Dumnezeu si pentru Dumnezeu, poate iubi in chip duvovnicesc si pe
fratele sau, cu o iubire neintinata de vreun cuget patimas sau trupesc. Numai asa il iubeste si pe acela
ca faptura creata dupa chipul lui Dumnezeu, menita asemanarii cu El, si frate al sau intru Hristos.
- Sfantul Antonie cel Mare: „cel ce se iubeste pe sine si pe ceilalti ii iubeste”. Deci, iubirea
duhovniceasca de sine se naste din iubirea de aproapele.
- Ca si iubirea aproapelui si a lui Dumnezeu, iubirea duhovniceasca nu este un lucru firesc. Philautia
virtuoasa trebuie sadita in locul philautiei patimase.
- Philautia trupeasca, fireasca in omul cal cazut, trebuie preschimbata in philautie duhovnicesca. Acest
lucru e cu putinta prin curatirea de patimi!

4. Iubirea – rod al vietuirii celei duhovnicesti

- Cele trei chipuri ale iubirii – iubirea de aproapele, iubirea de Dumnezeu si iubirea de sine
duhovniceasca – nu sunt firescul firii noastre cele cazute, care ne instraineaza de Dumnezeu, de
semeni si ne alipeste de patimi, de sinea pacatoasa si de lume.
- Cele trei chipuri ale iubirii sunt rodul trudnic al multor stradanii si nevointe.
- Iubirea de Dumnezeu se arata in implinirea voii Sale si in ascultarea de porunci; iubirea, se capata
urmand invataturile dumnezeiesti, prin curatirea de patimi si rodind virtuti, caci acesta este rolul
poruncilor si al implinirii lor.
 - Multimea patimilor se naste din instrainarea omului de Dumnezeu si alipirea de sine si de lume.
Iubire de Dumnezeu, iubirea lumii ori iubirea rea de sine nu pot sta impreuna, si se alunga una pe
alta. Iubirea lui Dumnezeu cere lepadarea oricarei alipiri de lume si de sine.
- „prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu” – iubirea aceste lumi rele este vrajmasa iubirii lui
Dumnezeu. Nu e cu putinta sa dobandim iubirea daca nu vom uri lumea
- Sfantul Macarie spune ca sfintii sunt atrasi de Hristos, doresc cu multa ardoare numai dragostea Lui
si numai pe El il au inaintea ochilor. De dragul Lui se dezleaga de toata dragostea lumii si arunca
orice legatura pamanteasca. Daca ramane cineva afara din Imparatie este pentru ca nu se leapada de
sine, de toate poftele lumi.
- E nu neputinta sa dobandeasca cineva sufletul sau su dragostea cea cereasca a Duhului daca nu se
instraineaza de toate lucrurile acestui veac, cautand numai dragostea lui Hristos.
- Deplina lepadare de sine si de lume nu o cere doar iubirea de Dumnezeu, ci si cea a aproapelui.
Iubirea desafarsita a fratelui cere si ea nepatimirea, tot asa cum o cere si iubirea desavarsita a lui
Dumnezeu. Numai atunci cand este omul curat de toata patima il poate iubi pe fratele sau cu o
dragoste duhovnicesca; iar de nu este nepatimitor il va iubi cu dragoste trupeasca si pamantesca,
aprinsa de patimile sale.
- Chiar iubirea curata de sine cere lepadarea de sine si de lume. Pentru ca alipiti prin patimi de sinea
cea pacatoasa si de lume traim instrainati de adevarul fiintei noastre, ingrasam omul cel vechi din
noi, in loc sa-l dam mortii, pentru ca sa vietuiasca omul cel nou.
- Adevarata noastra fiinta, cea duhovniceasca, iese la iveala, viaza si se implineste pe masura curatirii
de patimi di a vietii in Hristos, potrivit virtutilor; numai asa ia aminte omul la sine, poarta grija de
sufletul sau si se iubeste pe sine ce acea iubire care e dupa voia lui Dumnezeu si de El daruit.
- Sfintii Parinti infatiseaza iubirea la capatul sfintelor nevointe ale desavarsirii, ca roada a stradaniei
intregii vieti a omului de a se instraina din lume si a se intoarce la Dumnezeu.
- Dragostea, ca toate celelalte virtuti, este un dar al lui Dumnezeu, un har al Preasfantului Duh,
Datatorul iubirii. Iubirea este iesita de la Dumnezeu (I In 4, 7).
- Ca sa primeasca omul acest mare dar, trebuie sa si-l doreasca cu toata ardoarea, sa se faca vrednic de
el. Sa-si curateasca inima si mintea prin nevointa omeneasca, insa dumnezeiasca dupa chip. Caci
iubirea, ca orice virtute, este rodul impreuna-lucrarii harului dumnezeiesc cu stradania omeneasca.
- In aceasta osteneala a nevointei, prin care omul se intoarce la Dumnezeu, tinde spre El, se curateste
si se deschide harului Sau, mare e lucrarea rugaciunii.
- Darul iubirii il primeste omul de la Dumnezeu ca raspuns la rugaciunea sa, impletita cu pazirea
poruncilor. Prin rugaciune si in rugaciune i se descopera omului chipul iubirii, atat de limpede cat e
rugaciunea de curata.
- Prin rugaciune creste si se intareste iubirea de semeni si de Dumnezeu. Rugaciunea necontenita face
iubirea statornica. Rugaciunea se arata astfel a fi masura iubirii!
5 Roadele duhovnicesti ale iubirii
- Sfintii Parinti sustin ca iubirea curateste de patimi, si este izvor de virtuti, finalul ei fiind desavarsirea
omului
- Iubirea este baza unirii oamenilor si izvor al vietii
- Sfantul Maxim- Dobandirea dragostei este dobandirea lui Dumnezeu

2 Practici caritabile in Biserica Ortodoxa

- Autorul vrea sa combata parerea gresita, potrivit careia B. O. nu efectueaza actiuni caritabile si
pleaca in acest demers de la exemplul Sf. Vasile- complexul Vasiliada
- Se subliniaza importanta actelor caritabile intron mod institutional organizat pentru o mai mare
eficienta, si deasemenea vedem ca in traditia rasariteana milostenia face parte din metanoia
- Ni se recomanda sa ne iubim unul pe altul, precum se iubesc personele Sfintei Treimi
 - Potrivit randuielilor patristice trebuie sa ii iubim pe toti oamenii la fel indifferent de religie, natie, sau
culoarea pielii, deoarece sunt chipul lui Dumnezeu

3 Iubirea de vrajmasi
- Noul Testament a abrogate legea talionului, si ne-a indicat sa ne iubim vrajmasii, crestinismul fiind
singura religie care cere acest lucru
- Vrajmasii sunt reprezentati de prigonitorii nostril si ai Bisericii
-

3. Iubirea de vrăjmași
Dacă în subcapitolele anterioare se vorbea despre iubirea de Dumnezeu, despre adevărata iubire de
sine (gr. philoutia) şi despre practica caritabilă în B.O., în acest capitol se vorbeşte despre iubirea de
vrăjmaşi, cu toate că multe religii vorbesc de iubirea aproapelui, doar în creştinism se vorbeşte de iubirea
vrăjmaşilor. N.T diferenţiindu-se de V.T. datorită „iubirii vrăjmașilor” (legea talionului fiind anulată astfel).
Iisus ne învața să nu răspundem răului cu rău, ci mai mult, la rău să răspundem cu bine. Porunca dată
de Iisus, de a ne iubii vrăjmași este strâns legată de porunca de a ne iubii aproapele, cât și de aceea de al
iubii pe Dumnezeu (Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, iar pe
aproapele tău ca pe tine însuți Mc.12,29-30).

I. Cine sunt vrăjmașii noștri?

a) Vrăjmașii noștri sunt în primul rând oamenii care vor să ne facă rău, care vor să ne vatăme, care ne
prigonesc, ne vorbesc de rău (Mt.5,11), care ne blesteamă și ne chinuiesc (Lc.6,28), toți cei care se
pornesc împotriva noastră, adică cei care nu ne iubesc.
b) Vrăjmașii noștri sunt și cei care prigonesc Biserica, pe Hristos și pe Dumnezeu.â

II. Felul, chipurile și treptele iubirii de vrăjmași

Treptele iubirii de vrăjmași sunt în număr de 26, aceste trepte au rolul de a ne învăța că multe sunt
laturile iubirii de vrăjmași, și că nu este cu putință să o dobândim fără să ne ostenim să le urmăm. Astfel Sf.
Ioan Hrisostom identifică primele 2 trepte, restul vin din tradiția Patristică și sunt susținute de sf. Scriptură:
prima treaptă, spune Sf. Ioan Hrisostom, e să nu facem noi ceva rău, a 2-a: să nu răsplătim răul îndurat cu
un rău mai mare; a 3-a: să nu te răzbuni deloc, lăsând pedeapsa în slujba lui Dumnezeu; a 4-a:să nu te
împotrivești celui ce-ți vrea răul; a 5-a: să nu te mânii pentru cele ce îți face vrăjmașul, ci îndurând să dai
dovadă de răbdare; a 6-a: să nu te întristezi pentru necinstirile și batjocurile primite, așa după cum a făcut și
Mântuitorul în timpul Patimilor. A 7-a: să socotești batjocora și ocara drept binecuvântare, drept binefacere,
și să-I mulțumești Domnului pentru ele (Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigonii), Ava Ioan de
Gaza spune cu privire la acest lucru: „încercarea de la vrăjmașini se face spre sporire, iar de suntem
păcătoși, spre iertarea păcatelor și îndreptare, spre deprindere și învățarea răbdării ”. A 8-a treaptă: să ne
lăsăm de bună voie pradă ocărurilor. A 9-a: să dorești să ai parte și de mai multă necăjire; a 10-a: să nu
urăști pe cei ce-ți pricinuiesc suferință; a 11-a: să nu ții minte rău; a 12-a: să nu îi vorbești de rău pe
vrăjmași de rău, să nu-i osândim; a 13-a: să nu-i disprețuim; a 14-a: să nu îi respingem; a 15-a: gândul la
vrăjmași sau la răul pricinuit să nu trezească nici cea mia mică tristețe; a 16-a: să nu-i judecăm defel (Mt.
7,1-3); a 17-a: să-i iertăm din toată inima, ca astfel să putem cere în rugăciune iertare greșelilor noastre: „Și
ne iartă greșelile noastre după cum iertăm și noi -Rugăciunea Domnească”. Această ultimă treaptă este
superioară primelor 16, deoarece ne conduce la cămara iubirii de vrăjmași. A 18-a: să ne împăcăm cu ei; a
19-a: mila față semeni și împreună pătimirea cu cei ce ne urăsc; a 20-a: ajuns aici omul se roagă lui
Dumnezeu ca să nu-l pedepsească pe cel ce i-a făcut rău; a 21-a: să ne rugăm săn ne rugăm lui Dumnezeu
pentru ei (rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc Lc.6,28); a 22-a: să îi iubești din suflet pe vrăjmași; a 23-a:
să dorești să le faci binele și să le gândești binele; a24-a: să îi socotim pecei ce ne vrăjmășesc pe aceeași
treaptă cu cei ce ne fac binele, să îi iubim pe toți la fel: „fericit este omul care poate să-i iubească pe toți
oamenii la fel” Sf. Maxim Mărturisotorul; a 25-a: să ne purtăm cu ei ca vedem ca și cu niște prieteni; a 26-
a: să îi iubim pe vrăjmași mai mult decât ne iubim pe noi înșine.

III. Temeiurile iubirii să vrăjmași

Temeiul iubirii de vrăjmași stă în porunca dată de Iisus: „iubiți pe vrăjmași voștri și faceți bine, și
veți fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun și cu cei nemulțumitori și răi” (Lc.6,35-36). Acest temei este
acela al iubirii pe care Dumnezeu o are față de cei buni sau răi, față de iubirea pe care o arată tuturor:
„binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc. (...) fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru
Cel ceresc desăvârșit este ” (Mt. 5,44-48). Trebuie așadar să imităm pe Dumnezeu după puterile noastre,
Hristos dându-ne chiar pilda vieții Sale, S-a rugat pentru cei ce L-au supus chinurilor, , pentru cei ce L-au
batjocorit, cerând Lui Dumnezeu să-i ierte: „Părinte iartă-le lor, că nu știu ce fac”(Lc. 23,24), și Însuși
iertându-i ca un Dumnezeu ce era. Iisus pe toate le-a primit pentru ca noi să ne mântuim, pentru ca noi să
călcăm pe urmele Sale, El ne arată că iubirea de vrăjmași este cu putință de împlinit. Sfinții Părinți ne învață
să ne rugăm pentru vrăjmași, să pătimim pentru ei , urmându-L astfel pe Iisus. Iar Sfântul Apostol Ștefan, pe
când era lovit cu pietre, neluând seama la durerea provocată de lovituri spunea: „doamne, nu le socoti lor
păcatul acesta!”(Fapt. 7,60).

IV. Cum se câștigă iubirea de vrăjmași?

Ne stă în fire ca pe aproapele care ne iubește și ne ajută să îl răsplătim înapoi cu același sentiment,
însă pe vrăjmași nu îi putem iubi deoarece această iubire este o roadă a Duhului Sfânt. De aceea, între
iubirea de vrăjmași și iubirea lui Dumnezeu există o strânsă legătură, dat fiind faptul că însuși Hristos, de-a
lungul vieții pământești, a arătat aceeași iubire tuturor făpturilor. Temeiul acestei iubiri este smerenia, și nu
mândria. Dacă nu există smerenie, asupra omului nu se revarsă harul și puterea de a iubi.

V. Rodirile duhovnicești ale iubirii de vrăjmași

 Sfântul Simeon Teologul ne explică faptul că iubirea de vrăjmași nu este altceva decăt un izvor de
smerenie, o cale către contemplație așa cum afirmă și Diadoh al Foticeei, iar Sfântul Maxim spune că ea ne
izbăvește de patimile provocate de mânie. Ava Ioan ca și Sfântul Ioan Gură de Aur, spune în repetate
rânduri că iubirea de vrâjmași este un mijloc de dobândire a iertării păcatelor, continuând Sfântul Ioan Gură
de Aur că această iubire ne face asemenea lui Dumnezeu, pe cât este cu putință.

VI. Iubirea de vrăjmași, semnul și măsura desăvârșirii duhovnicești

Pornind de la porunca întâi a Domnului, iubindu-ne aproapele putem să o împlinim, pentru că așa
cum spune și Sfântul Ioan Teologul împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, dacă iubim pe Dumnezeu,
cu siguranță ne iubim și aproapele.
Iubindu-ne aproapele împlinim și ce-a de a doua poruncă deoarece nu putem spune că iubim
aproapele atât timp cât există o persoană pe care nu o iubim. Iubirea de vrăjmași reprezintă dragostea
desăvârșită.

4. Judecarea aproapelui și judecarea de sine

Judecarea aproapelui este socotită de Sfinții Părinți un mare păcat. Chiar dacă nu a fost pusă de ei în
rândul patimilor de căpetenie, judecarea aproapelui se numără printre marile boli sufletești deoarece este
pricinuitoare de rele.
Trebuie să ne ferim de orice formă de judecare a aproapelui, fie cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta
deoarece avem exemplu viu la Sfinții Părinți. Ei nu au osândit pe nimeni chiar dacă era vinovat ci au cercetat
ca nu cumva să facă și ei aceeași greșeală. Tot ei ne învață că omul ar trebui să se judece pe sine și nu pe
altcineva și dacă vedem pe cineva că păcătuiește, noi să ne rugăm pentru persoana respectivă.
Prin judecarea de sine, omul privește la greșelile săvârșite cu zdrobire de inimă și vărsare de lacrimi.
Astfel, judecarea aproapelui și judecarea de sine sunt potrivnice și se alungă una pe alta așa cum și virtutea
nimicește patima. Acestea două nu se pot realiza în același timp. Lăsând-o deoparte pe una, și anume
judecarea aproapelui, ne putem analiza sufletul, evitând să mai săvârșim și alte păcate. De aceea, judecarea
de sine reprezintă temelia vieții duhovnicești.
După ce a căzut în păcat, prima datorie a omului este ridicarea, pentru a se mântui în Dumnezeu, iar
Sfinții Părinți ne îndeamnă la virtutea autopraghiei, adică omul să conștientizeze că a păcătuit și în același
timp să aibă dorința de a se mântui, să aibă grijă de sine. La același lucru ne indeamnă și Sfântul Maxim.
Dar pentru a împlini această virtute, omul trebuie să se ferească să se amestece în treburile altora. Dacă
reușim acest lucru, ”nu vom lăsa nici ochiul să vadă, nici urechea să audă, nici limba să grăiască nicicum
nimic din cele ale altora”, așa cum explică Sfântul Maxim.
Idiopraghia și osândirea de sine sunt imediat spulberate dacă osândim aproapele, astfel omul se
indepărtează de sine și de mântuirea lui, făcându-se neștiutor de păcatele sale. Omul trebuie să privească
asupra păcatelor lui și nu ale semenilor săi deoarece Dumnezeu l-a rânduit pe Hristos drept singurul
Judecător al celor vii cât și al celor morți. Judecând păcatele aproapelui, omul nu face altceva decât să îl dea
”din scaun pe Dătătorul legii și Judecătorul, voind să facă el judecată în locul Lui”, așa cum citim în Pateric.
Omul e incapabil să judece aproapele deoarece el privește doar la chip, în timp ce Judecătorul
cunoaște sufletul, comportamentul și gândirea fiecăruia; nu are putința de a ști ce a fost în sufletul
aproapelui. Sfântul Ioan Casian scrie că judecând cu ușurință păcatele aproapelui care pe noi poate ne
supără, în fața lui Dumnezeu sunt ușor de iertat, si astfel noi săvârșim un păcat foarte mare.
Nici un om nu poate judeca drept pe aproapele atât timp cât nu îi este cu putință să își judece
propriile păcate într-un mod cinstit. Osândind aproapele, omul se osândește pe sine; acesta fiind primul
înțeles al celor grăite de Apostolul Pavel. Sfinții Părinți ne mai spun că pe celălalt nu îl vedem așa cum este,
ci cum suntem noi.
Judecarea aproapelui, înrâurită de patimi, provoacă chiar și halucinații, această idee regăsindu-se în
pilda lui Ava Doroftei. Judecând pe cineva inseamnă a te face stăpân pe întreaga ființă a lui și astfel putem
născoci că știm întreaga viață a lui, dar noi vedem din el doar ceva trecător. Fără să ținem seama de ceea ce
are el mai adânc: o conștiință și o libertate care îl fac în stare să se schimbe în fiecare clipă, să fie altul decât
cel de acum.

 Cel care îl judecă pe aproapele său e ferecat în sine şi văduvit de legătura cea frăţească
 ochiul judecător nu ţine seama de adevărul fiinţei, tăgăduieşte făptura creată după chipul lui
Dumnezeu şi se lipseşte de întâlnirea cu omul adevărat, ce se cuvine iubit în Domnul şi în care
Domnul e iubit.
 Judecata aproapelui se arată astfel a fi în toate privinţele împotrivitoarea iubirii şi faţă de semen şi
faţă de Dumnezeu. Cel care judecă şi vorbeşte de rău cade din iubirea lui Hristos.
 Ca să-l poţi judeca şi mustra pe fratele tău, trebuie să fi tu însuţi curat de păcatul pentru care-l judeci.
 Judecata aproapelui tulbură mintea şi o orbeşte.
 Judecarea aproapelui, pe drept o vom numi boală şi un soi de nebunie, ce îl taie pe om de la har.
 până şi judecăţile bune trebuie lepădate; fie lăuntrice, fie pe faţă şi la orice gând cu privire la
purtările sau faptele aproapelui.
 Păcatul împotriva aproapelui e din ispita vrăşmaşului
 Judecata omenească e supusă greşelii.
 Singur Dumnezeu cunoaşte desăvârşit sufletul fiecăruia şi singur El judecă după adevăr şi dreptate.
 Singur Dumnezeu are dreptul de a-i judeca pe oameni.
 Judecând pe altul ne atragem asupra noastră judecata.
 de-ţi judeci fratele e mare primejdie să cazi în acelaşi păcat, spun Părinţii.
 „Dragostea nu gândeşte răul” . „Dragostea acoperă mulţime de păcate”.
 Patima aceasta se tămăduieşte odată cu dobândirea virtuţii care-i stă împotrivă şi o alungă. Trecerea
de la patimă la virtute se face pe calea convertirii; omul întoarce puterea sufletului său de a discerne
şi a judeca, îndreptată către frate, către sine, spre judecata sa, preschimbând reaua ei folosire,
vătămătoare într-una sănătoasă şi bună.
 IUBIREA SOŢILOR – IUBIRE CREŞTINĂ
 în celălalt, pătimaşul voieşte să-şi vadă propriul chip răsfrânt; vrea ca acela să-i ostoiască dorinţele şi
neîmplinirea; iubirea pătimaşă e iubire făţarnică, face din celălalt prilej de iubire de sine; adevărata
iubire este închinată cu totul celuilalt.
 Pe bărbat şi pe femeie îi mai poate lega şi iubirea ca sentiment, care este unul dintre chipurile philiei,
numele dat la greci simţirii iubitoare faţă de cineva. Cei doi se atrag gândind că împreună vor face o
singură fiinţă, deplină.
 Nu este oarbă ca iubirea pătimaşă, nici egoistă, ci îi este drag acela pentru că e aşa cum e.
 Nu-i om pe lume care să nu fie însetat de iubire, care să nu vrea să iubească şi să fie iubit.
 Iubirea omenească e slăbită de patimi şi căderi.
 Firava iubire omenească singur harul dumnezeiesc o întăreşte; el o dezmărgineşte; de la el primeşte
statornicie, trăinicie, adâncime, adeverire în chip desăvârşit.
 Harul dumnezeiesc primit în Sf. taină a Nunţii e începătură şi hrană pentru un alt soi de vieţuire în
doi, duhovnicesc;
 Iubirea fiecăruia are de acum un rost îndoit: să-l iubească cum nu se poate mai mult de curat şi de
adânc pe cel mai de aproape al său.
 Ţinta supremă a căsătoriei este, aşadar, Împărătia Cerească.
 Zidirea iubirii în sânul familiei cere din partea soţilor necurmată nevoinţă şi luptă cu patimile.