UNIVERSITATEA”LUCIAN BALAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ “ANDREI ŞAGUNA”

SPECIALIZAREA- TEOLOGIE PASTORALĂ

PATROLOGIE

Teologia diotelită a Sfântului Maxim Mărturisitorul

Coordonator

Pr. Conf. Dr. IOAN MIRCEA IELCIU

Student

Pantya Raul Sandu

T.P. An II, Sem. II

 Teologia diotelită a Sfântului Maxim Mărturisitorul

Sfântul Maxim Mărturisitorul, a fost indiscutabil, “cel mai important teolog al

timpului său. El este spiritul universal al secolului VII și poate ultimul teolog gânditor original
al Bisericii byzantine.” 1.
Datele privitoare la viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul au fost furnizate de biografia
„oficială”, editată de Combéfis şi reeditată în colecţia Migne (PG 90) - Sancti Maximi vita ac
certamen -, de Actele martiriului, operă a unui ucenic, Anastasis, apocrisiar al Romei la
Constantinopol, de Hypomnestikon, ce relatează, în contextul disputelor monotelite, viaţa
sfântului.
Potrivit acestor surse, Sfântul Maxim s-ar fi născut în anul 580, într-o familie ilustră
din capitala imperiului (Constantinopol). Se cunoaşte şi o versiune siriacă a vieţii sfântului,
publicată în anul 1973, care susţine că, de fapt, s-ar fi născut în satul Hesfin din Golan. Conform
aceleeaşi surse, la vârsta de 9 ani rămâne orfan şi este încredinţat unei mănăstiri din Palestina
dominată de gândirea origenistă şi evagriană. Prin urmare, educaţia primită a fost una aleasă, iar
consecinţa acesteia a fost numirea la curtea imperial a lui Heraclios în funcţia de prim-secretar.
După o activitate de patru ani (610-614), în anul 614 părăseşte preocupările şi
onorurile lumeşti şi îmbrăţisează viaţa monahală la mănăstirea Chrysopolis-Scutari, de pe
cealaltă parte a Bosforului, ajungând să deţină funcţia de stareţ al acestui asezământ monahal.2
Ascensiunea socială şi bunele relaţii din prima parte a vieţii cu administraţia
imperială ar putea avea şi o altă explicaţie după studii ceva mai recente.
1
Hans-Georg Beck, Kirche und theologische Literatur im Byzantinischen Reich, Munchen, 1959, pag.436
2
PATROLOGIE şi LITERATURA PATRISTICA, Vol III Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucuresti – 2010 -
Arhid. Prof. Dr. CONSTANTIN VOICU,pag.36
I. H. Dalmais susţine că, în momentul în care a ajuns la Chrysopolis, Sfântul Maxim ar fi primit
sub îndrumare ca ucenic pe Anastasie, secretar al soţiei împăratului Heraclie, un personaj
important al administraţiei imperiale, ceea ce explică notorietatea dobândită prin intermediul
influentului său ucenic. După 10 ani petrecuţi aici, se mută la mănăstirea Sfântul Gheorghe din
Cizic, unde va rămâne până în anul 626.
Perioada petrecută aici este deosebit de fructuoasă din perspectiva activităţii ca
scriitor bisericesc, pentru că în această mănăstire Sfântul Maxim compune prima grupă a
scrierilor sale:
1) Despre iubire (PG 91, 393-408); 2) Cuvânt ascetic (P.G. 90, col. 911-958); 3) Capete despre
dragoste (PG 90, 959-1073), lucrări care tratează aspecte ale vieţii duhovniceşti după autori
anteriori, ca Evagrie şi Diadoh al Foticeii.
În anul 626, sub ameninţarea invaziei persane, călugărul Maxim prăseşte mănăstirea
şi se refugiază în Africa, la Cartagina, unde rămâne o perioadă mai îndelungată, dovadă în acest
sens fiind finalul Epistolei a VIII-a (PG 91, 371), unde se arată că Rusaliile din 632 îl găsesc tot
aici. Acum se întâlneste cu Sofronie, refugiat şi el din cauza perşilor, şi care la vremea aceea era
egumenul mănăstirii Eucrates, de lângă Alexandria. Maxim nu se implică în disputa monotelistă,
aşa cum Sofronie o face deja. În 633 sau 634, Maxim primeşte o scrisoare de la Pyrrhus, care
încerca să-l câştige de partea taberei monotelite. Maxim are un schimb epistolar cu Pyrrhus, în
care îi cere explicaţii suplimentare, elogiindu-l pe iniţiatorul disputei, patriarhul Sergios al
Constantinopolului care încerca să readucă pacea în Biserică, lucru care pare oarecum curios,
dacă avem în vedere desfăăurarea ulterioară a evenimentelor.3
În această perioadă alcătuieşte a doua grupă de scrieri duhovniceşti: Explicarea la
Tatăl nostru (PG 90, 743-768), Questiones ad Thalassium (PG 90, 1177-1400) şi Mystagogia
(PG 91, 658-718). În Biserică urmează o perioadă relativ calmă, până în 638, când împăratul
Heraclie publică Ekthesis-ul său (la scurt timp după căderea Ierusalimului în mâinile lui Omar şi
după moartea patriarhului Sofronie, în februarie 638), ceea ce provoacă o reacţie puternică din
partea grupării ortodoxe, în cadrul căreia Maxim ocupă un loc de frunte.

3
PATROLOGIE şi LITERATURA PATRISTICA, Vol III Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucuresti – 2010 -
Arhid. Prof. Dr. CONSTANTIN VOICU, pag.37
 Din această perioadă provin scrierile din a treia grupă, cele referitoare la cele două
voinţe în Hristos (împotriva monotelismului), grupate în Opuscula theologica et polemica (PG
91, 9-286).
Erezia monotelistă fusese îmbrăţişată de patriarhul Serghie, care a avut ideea
formulării monoenergismului ca o formulă de împăcare între monofizism şi diofizismul
calcedonian. Monoenergismul, deși recunoștea existența a două firi în persoana Mântuitorului
Iisus Hristos, admitea că lucrarea lor (ἐνέργεια) rămâne una. Potrivit afirmaţiilor Sfântului
Maxim Mărturisitorul – de la care provin principalele noastre informaţii despre debutul
monoenergismului – patriarhul Constantinopolului a folosit doctrina monoenergistă în
negocierile de unire purtate cu monofiziţii din Siria şi Egipt. Printre clericii care au fost câştigaţi
la monoenergism de către Serghie s-au numărat monofizitul Gheorghe Arsas, conducătorul
grupării paulianiştilor din Egipt (prin 617/618), episcopul calcedonian Teodor de Pharan şi
episcopul calcedonian Cyrus de Phasis, numit în 630/631, patriarh melkit al Alexandriei.
Patriarhul Serghie i-a împărtășit doctrina monoenergistă împăratului Heraclie, sugerându-i că
monofiziții ar putea fi readuși în Biserica imperială, pe temeiul afirmării unei singure lucrări în
Hristos.4
Exilat în Africa, patriarhul Pyrrhus a fost provocat de Maxim Mărturisitorul la o
discuţie teologică, prin care sfântul urmărea să-l convingă pe patriarh de greşeala pe care o făcea
când susţinea că Mântuitorul a avut o singură voinţă şi o singură lucrare. Se spune că la discuţie
au participat multi episcopi africani, precum şi trimisul imperial Grigorie, dar iscusinţa şi
elocinţa lui Maxim i-a convins pe toţi că în Hristos există două voinţe şi două lucrări
corespunzătoare celor două firi, omenească şi dumnezeiască, unite în acelasi ipostas.
Dupa această dispută teologică Maxim şi Pyrrhus au plecat în scurt timp la Roma,
unde noul papă, Martin I, a convocat un sinod în Biserica Lateran, în octombrie 649, pentru a
condamna monotelismul. Aici au participat 105 episcopi, care au semnat actul sinodal.
Disputa din Africa, din 645, se înscrie în contextul acţiunilor împotriva Ektesis-ului
imperial, dar trebuie menţionat faptul că, în acelaşi timp, sunt ţinute şi alte sinoade locale în
Africa, care au condamnat monotelismul. În 648, împăratul Constans II (641-668) dă un nou
decret, Typos, prin care oprea, sub grea pedeapsă, de a se mai discuta dacă în Hristos sunt două

4
PATROLOGIE şi LITERATURA PATRISTICA, Vol III Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucuresti – 2010 -
Arhid. Prof. Dr. CONSTANTIN VOICU, pag.37
sau o singură lucrare. Astfel că, pentru cei ce au participat la sinodul de la Roma (Lateran), era
deja o problemă.
În 653, la ordinul lui Constans II, susţinător al monotelismului, Sfântul Maxim a fost
arestat şi trimis în exil în Tracia, datorită faptului că a participat la sinodul de la Lateran din 649,
încălcând decretul imperial. Papa Martin I a fost arestat şi el de către noul exarh de Ravena,
Calliopie, si, acuzat de înaltă trădare, a fost trimis în exil în Cherson, unde a murit în 655.
După câţiva ani de exil, Maxim a fost readus la Constantinopol şi judecat acolo, fiind
acuzat de trădare (ar fi facilitat, pe de o parte, cucerirea Egiptului de către arabi, iar pe de altă
parte, ar fi susţinut rebeliunea exarhului din Africa), precum şi de heterodoxie (origenism).Actele
procesului Sfântului Maxim s-au păstrat. El este exilat la Bizya, în Tracia. Odată ajuns în
localitatea de exil, începe un nou interogatoriu (24 august 656). Episcopul Teodosie şi doi
demnitari încearcă să-l convingă să intre în comuniune cu patriarhul Constantinopolului.
Ca parte a strategiei de persuasiune, Maxim este graţiat şi mutat într-o mănăstire din
Rhegion, nu departe de Constantinopol. Maxim nu înţelege să răspundă cu amabilitate gestului
imperial: urmarea va fi un alt exil în fortăreata Perbera.
În 662 este pentru a treia oară judecat de către un tribunal alcătuit din senatori şi
episcopi; refuzând anatematizarea Sfântului Sofronie şi a papei Martin, este condamnat la
flagelare şi mutilare, împreună cu Anastasie Monahul şi Anastasie, apocrisiarhul roman (li se taie
limba şi mâna dreaptă, pentru a nu mai putea comunica prin grai şi prin scris).
Cei trei martiri sunt trimişi într-un al treilea exil în ţinutul lazilor, în cetatea Lazika
(Semalion), în apropierea localităţii Muri de astăzi, de pe coasta de răsărit a Mării Negre, unde
Maxim se va stinge din viaţă, în urma chinurilor, la 13 august 662, la vârsta de 82 de ani.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost un cugetător profund şi savant. El adânceşte marile
probleme dogmatice, îndeosebi pe cele hristologice şi soteriologice, exegetice, biblice, morale,
liturgice s.a. În exegeză întrebuinţează metoda alegorică şi trece des la consideraţii mistice. În
misticism si-a luat ca model pe Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul, dar pe care l-a întrecut în
exprimare. În dogmatică si-a ales cel mai bun model pe Sfântul Grigorie Teologul, iar dintre cei
noi, pe Leonţiu de Bizant, de la care a folosit filosofia aristotelică.
El a adoptat o atitudine riguros ortodoxă, intransigentă şi sacrificială în acelasi timp, cu
o valoare exemplară pentru ortodocşii din toate timpurile istorice. În gândirea lui, nu există
compromisuri în chestiunile de credinţă de care depinde mântuirea veşnică a sufletelor
oamenilor. Credinţa trebuie mărturisită exact, explicit şi pe faţă, iar nu vag, implicit, cu
subînţelesuri şi compromisuri inacceptabile ale Ortodoxiei cu heterodoxia sau erezia.
Soluţiei diplomatice a autorităţilor imperiale şi ecleziastice bizantine, care urmăreau
formule-miracol de compromis sau, prin tăceri echivoce, salvarea unităţii imperiului cu preţul
ereziei, Sfântul Maxim opunea soluţia eshatologică şi ascetică a mărturisirii şi martiriului. Avem
de-a face cu o succintă şi remarcabilă punere la punct de principiu crestin a adevăratei relaţii
între Biserică şi Stat, între „sacerdotium” şi „imperium” în viziunea Sfintilor Părinti ai Bisericii
Ortodoxe.
Departe de a accepta pretenţiile teocratice ale bazileilor, funcţiile religioase şi
caracterul sacerdotal al împăratului - cum o făceau membrii oportunişti ai administraţiei
imperiale şi ai ierarhiei bisericeşti -, Sfinţii Părinţi au contestat profetic aceste pretenţii imperiale
inacceptabile, reafirmate cu vigoare de bazilei în timpul crizelor ariene, monofizite şi
iconoclaste.
Atitudinea tranşantă a Sfântului Maxim va deveni model de conduită în secolele al
VIII-lea şi al IX-lea, în cadrul ereziei iconoclaste, pentru Sfinţii Ioan Damaschinul († 749) şi
Teodor Studitul († 826), iar argumentaţia teologico-filosofică a Sfântului Maxim împotriva
monoenergismului va fi folosită în secolul al XIV-lea de Sfântul Grigorie Palama († 1359) şi
Tomosul sinodului palamit de la Constantinopol din 1351, care vor considera dogma despre
energiile necreate şi împărtăşirea lor omului drept o simplă „explicitare” a dogmei hristologice
ortodoxe dioenergiste şi diotelite, precizată de Sfântul Maxim şi oficializată de Sinodul VI
Ecumenic (681).
Creația sa este exploratorie, meditativă și deschisă spre diferite căi de abordare, chiar
dacă păstrează o unitate de viziune, care depășește o certitudine dogmatică exclusivă. Deși nu a
compus "summae" teologice, gândirea sa transpare din opera scrisă ca fiind o sinteză coerentă şi
creativă a elementelor natural-filosofice, biblice şi patristice pe care le-a receptat.
În contextul Revelației treimice, Dumnezeu este descoperit ca Unul-în-Trei și
angajându-Se într-un proces de mișcare datorită iubirii, iubire pentru ființele Sale create care fac
parte din modul propriu de ființare ca Treime.
Centrul structurii teologiei speculative a Sfântului Maxim este Întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Într-un anumit sens, întreaga realizare a lui Maxim este un comentariu panoramic la
Efeseni 1 - misterul încarnaţional ca un plan pentru „plinirea vremii”.Teologia sa dioenergistă şi
diotelită constituie doar o parte, un aspect al acestui întreg. Ea „a apărut” atunci când „umilul
monah” si-a dat seama că premisele trăirii autentice a unei vieti în Hristos sunt puse în pericol.
Teologia (ortodoxia) sa a fost rodul şi baza teopraxiei (ortopraxiei) sale.5
În plan hristologic, întreaga dezvoltare teologică a Sfântului Maxim este îndreptată
împotriva monoenergiştilor şi monoteliţilor, care susţineau în mod consecvent o singură lucrare
sau energie ipostatică în Hristos, din cauza unităţii persoanei. El arată că lucrarea aparţine
ontologic şi primordial naturii şi numai în al doilea rând persoanei, ca actualizare a ei. Existenţa
a două naturi în Hristos are ca şi consecinţă existenţa a două voinţe naturale: „Mântuitorul avea
ca om o nevoie naturală, întipărită de voia Lui dumnezeiască, nu opusă Lui. Căci nimic natural
nu se opune voii lui Dumnezeu, când nici voia gnonică (determinate ca o consecintă proprie) în
care se vede şi despărtirea personală, dacă e asa prin fire, nu e opusă Lui” (PSB 81, p. 203).
În cugetarea hristologică a Sfântului Maxim, ideea de „imprimare” a divinului în
uman sau a umanului de către divin are rol decisiv. Voinţa omenească a lui Hristos nu este
supusă voinţei Lui divine, ci este vorba de o actualizare autentică a ei, în conformitate cu
„logos”-ul ei natural, cu ajutorul voinţei lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic a fost
Arhetipul omului. Omul şi-a găsit deplina lui actualizare în Iisus Hristos, în urma Întrupării
Fiului lui Dumnezeu.6
Cele două naturi în Hristos nu se opun, pentru că cele naturale nu se opun în niciun
fel lui Dumnezeu. Astfel, opoziţia nu se situează la nivelul ontologic, ci la nivelul alegerii
personale. Opoziţia este rezultatul păcatului şi nu al alterităţii între dumnezeire şi umanitate.
În general, există o opoziţie între voinţa divină şi voinţa umană, dar nu la nivelul
Persoanei lui Hristos. Voinţa umană se opune voinţei divine, pentru că, prin libera alegere a
păcatului, voinţa umană a deviat de la scopul ei natural, în timp ce voinţa umană a lui Hristos
păstrează caracterul ei natural. Voinţa umană a lui Hristos este îndumnezeită.
În lupta sa împotriva monoenergismului şi monotelismului, Sfântul Maxim
Marturisitorul subliniază că îndumnezeirea naturii umane în Hristos nu o privează pe aceasta de
voinţă şi lucrare, îndumnezeirea neimplicând mutilarea naturii şi lăsând-o să subziste în ceea ce
este ea prin esenţă. Teologia diotelită maximiană a fost principala sursă de inspiraţie pentru
deciziile dogmatice ale Sinodului VI Ecumenic din 680-681 de la Constantinopol.

5
Sfântul Maxim Mărturisitorul şi disputa monoenergistă-monotelită- Prof. Dr. Heinz Ohme
6
Sfântul Maxim Marturisitorul şi tovarăşii lui întru martiriu , editura Deisis- Traducere: Arhidiac. Prof. univ. dr.
IOAN ICA jr
 Convingerea Sfântului Maxim privind afirmaţiile sale teologice proprii, pe lângă alte
multe motive, trebuie privită ca o cauză esenţială a circumstanţelor teologice şi bisericeşti
neprietenoase din timpul controversei monoenergiste-monotelite.
Doctrina Sfântului Maxim a reprezentat şi continuă să reprezinte unul dintre izvoarele
din care Traditia Bisericii îşi trage seva, dar şi o sursă inepuizabilă de cercetare, datorată în
principal ariei vaste de cuprindere. Ea este însă, în primul rând, mărturia unui martir al Bisericii.
Sistemul teologic al Sfântului Maxim este o viziune spirituală asupra cosmosului, a
vieții umane în cosmos și, prin urmare, asupra iconomiei mântuirii, întrepătrunderea mântuitoare
a umanului cu divinul.

Bibliografie
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua. Tâlcuiri ale unor locuri cu multe şi adânci
întelesuri din sfintii Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul, în P.S.B. 80, trad., introd., şi note
de Pr. Prof. DUMITRU STĂNILOAE, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1983

PATROLOGIE şi LITERATURA PATRISTICA, Vol III Editura Basilica a Patriarhiei

Române, Bucuresti – 2010 - Arhid. Prof. Dr. CONSTANTIN VOICU;

https://www.revistateologica.ro
Sfântul Maxim Mărturisitorul şi disputa monoenergistă-monotelită- Prof. Dr. Heinz Ohme
(Traducere din germană de Pr. Prof. Nicolae Chifăr)

https://www.crestinortodox.ro
Sfantul Maxim Marturisitorul - aparator al dreptei credinte

Sfântul Maxim Marturisitorul şi tovarăşii lui întru martiriu , editura Deisis- Traducere:
Arhidiac. Prof. univ. dr. IOAN ICA jr.