Repere din viața Sfântului Maxim Mărturisitorul După cum găsim în Vita ac certamen, hagiografia

greacă a vieții Sfântului , Maxim Mărturisitorul s-a născut la Constantinopol într-o familie nobilă în
jurul anului 580. Faptul că era nobil, ne face să înțelegem apropierea pentru împăratul Heraclie (610-
641)1 , al cărui secretar va ajunge probabil între 610-613. Educația și-o primește în orașul natal între
586-601. În anul 614, căutând altceva de la viață, se retrage din funcția imperială și se duce în
mănăstirea „Maica Domnului” din orașul Chrysopolis, ctitoria lui Philippikos cumnatul lui Mauriciu.
Fiind în mânăstire îl vede pentru prima dată pe viitorul său ucenic Anastasie în anul 618. Cei doi vor
rămâne nedespărțiți până la martiriu. Sfântul Maxim va face parte din această mânăstire până în anul
624-625. După viața grecească, din anul 625 se decide să plece la mănăstirea „Sfântul Gheorghe” din
Cyzic (Erdek astăzi). Dacă ar fi să urmărim firul „vieții siriace”, Sfântul Maxim ar fi fost născut în
Palestina ca urmare a relației dintre un negustor samarinean și o persană sclavă din Sichar. După ce
se naște micuțul Moschion (este numele dat Sf. Maxim în „viața siriacă”), părinții acestuia merg și se
botează la preotul Martyrios, toate aceste după ce fuseseră excluși de către comunitatea lor2 . Când
avea doar 9-10 ani intră în mănăstirea „Vechea Lavră”, locul unde a stat cu părinții săi după botezul
său. După doar 3 ani în mânăstire unde practică noviciatul este numit drept Maxim3 , de către
starețul Pantoleon4 . Pe această variantă a vieții siriace, ni se relatează că în anul 614 au avut loc
invaziile persane, fiind atacat și Ierusalimul5 și în cele din urmă ocupat. 1 Situația Imperiului era
foarte dificilă, împăratul Heraclie venind la domnie, într-un context în care împărații dinaintea sa, au
făcut niște gafe care au costat liniștea imperiului pe o perioadă îndelungată (Mauriciu 582-602,
pierde după războaie îndelungate cu perșii, avarii și slavii, penisnula balcanică. este asasinat de Focas
centurionul uzurpator (602-610) care îi asasinează toatî familia și se încoronează împărat la Sofia.
Domnia lui Focas a fost una foarte sângeroasă, în care imperiul este invadat de către perșii care ajung
până la Bosfor (609) și în care are loc asasinarea evreilor din Antiohia care mai înainte s-au revoltat
împotriva botezării forțate a lor asasinându-l pe patriarhul Anastasie (599-609). În 609 exharul
Heraclie al Cartaginei ocupă Constantinopolul și îl pune împărat pe fiul său, Heraclie ajutat și de
patriarhul Serghie (610-638), a se vedea, Ioan. I. Ică Jr. Studiu introductiv la Sfântul Maxim
Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, Deisis, Sibiu, 2004, pp. 35-36. 2 Sebastian Brock, An early
syriac life of Maximus the Confessor, Analecta Bollandiana tome 91, Bruxxeles, 1973, p. 314. 3 Tot
aici e posibil să îl fi întâlnit pe Sofronie, viitorul patriarh de Ierusalim pe care îl va reîntâlni în Africa. 4
Sebastian Brock, An early syriac life…, p. 315. 5 Istoria cuceririi Ierusalimului în 614 la The Armenian
History attirbuted to Sebeos, Part I, traducere R.W. Thompson, Liverpool University Press, 1999, pp.
65-70. 6 De asemenea este invadată și Palestina, iar Maxim fuge la Philippikos, fiind ajutat de
Anastasie care fusese secretar al bunicii împăratului Constans. Tot prin Anastasie se spune că intră în
relații bune cu membrii Curții imperiale6

Împăratul Constantin II dispune arestarea lui Maxim și a monahului Anastasie , care sunt aduși la
Constantinopol. În septembrie 654-mai 655 are loc primul proces intentat lui Maxim , care ,, a fost
judecat ca un dușman și criminal al statului, ca unul care ar submina pacea bisericească și civilă.
Procesul a fost criminal și furtunos ”.1 Sfântul Maxim ca un adevărat apărător al ortodoxiei, nu s–a
lăsat intimidat de ameninţările împăratului şi a spus fără teamă: „Eu nu trebuie să abandonez
credinţa cea adevărată. Este preocuparea preoţilor, nu a împăraţilor, să cerceteze şi să definească
dogmele mântuitoare ale Bisericii Universale. Un împărat al creştinilor nu este preot, nu stă în faţa
sfintei mese, nu săvârşeşte Sfintele Taine, nu poartă însemnele preoţiei“. 2

Sfântul Maxim va fi exilat în Bizya unde va avea o controversă cu Teodosie al Bithyniei în anul 656.
Acesta din urmă îi propune Sfântului Maxim un compromis, dar desigur ca este refuzat. În anul 658
1 Georges Florovsky, The byzantine Fathers of the sixth to eighth century , Belmont, 1987 , p.211

2 Ibidem.
ajunge în Perberis , fiind constrâns. Aici poartă o discuție cu doi reprezentanți ai patriarhului de la
Constantinopol, de unde primește informația că cele 5 patriarhii și Roma îmbrățișaseră
monotelismul.

În 662 , Sfântul Maxim este adus la Constantinopol împreună cu doi ucenici ai lui: apocrisiarul
Atanasie şi monahul Anastasie. Sunt judecaţi din nou şi li se cere să renunţe la învăţătura lor, dar
aceştia refuză. Sunt biciuiţi şi li se taie limba şi mâna dreaptă „pentru a nu putea răspândi astfel prin
viu grai şi prin scris învăţătura cea dreaptă“. 3 Aşa schingiuiţi sunt purtaţi prin cele 24 de cartiere ale
Constantinopolului şi apoi sunt exilaţi pe viaţă la Lazika, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre. Sâmbăta
din data de 13 august 662 ,în fortăreața Schemaris din Caucaz , Sfântul Maxim moare la vârsta de 82
de ani, „apărând astfel nu numai cu ştiinţa, ci şi cu viaţa sa învăţătura despre cele două voinţe în
Hristos, fapt care i-a atras mai târziu numele de «Mărturisitorul»“. 4 Acesta moare ca simplu monah
„deşi de mai multe ori i se oferise, dacă va renunţa la opoziţie, scaunul de patriarh“. 5

Maxim , prin martiriu şi moarte şi-a sfinţit viaţa,un admirabil exemplu de credinţă eroică şi
desăvârşită şi pentru că „ a murit înfruntând cruda violenţă, a intrat în rândul biruitorilor împodobit
cu cununa de martir“.6 Nu trecuseră încă nici 20 de ani de la moartea lui Maxim, şi al VI–lea Sinod
Ecumenic (07. 12. 680 / 16. 09. 681) ţinut la Constantinopol şi împăratul Constantin Pogonat au
condamnat definitiv erezia monotelită şi „au consacrat în triumf gloria martirului“. Biografia lui a fost
scrisă în 680 şi provine de la un autor necunoscut .

3 Ioan I. Ică, O aniversare patristică„ 1300 de ani de la moartea Sfântului Maxim Mărturisitorul” , Mitropolia
Ardealului, 1-2, 1962, p.71

4 Idem, Probleme dogmatice în dialogul Sfântului Maxim Mărturisitorul cu Pyrrhus, «Ortodoxia», 3, 1960, p.
355.
5 2 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, p. 6
6 Raffaele Cantarella, S Massimo Confessore La Mistagogia ed altri scritti, Firenze, 1931, p. XIV
 Sfântul Maxim Mărturisitorul este cel mai adânc cugetător creştinal veacului al VII-
lea. El a folosit şi a sintetizat întreaga filozofie creştină şi profană pentru a crea o grandioasă
concepţie despre existenţă, despre Dumnezeu, om şi lume. În centrul creaţiei şi al istoriei
lumii stă Logosul dumnezeiesc "prin Care toate s-au făcut". Totul a început de la Dumnezeu
prin Logosul Său şi se săvârşeşte în Dumnezeu, scopul întregii creaţii fiind îndumnezeirea ei
prin har. Existenţa nu e concepută pe planuri sau etaje diferite (sau paralele) ci ea formează
un întreg simfonic universal cârmuit de Logosul divin. Lumea, omul, materia şi spiritul se
împletesc într-un chip minunat cu energiile (lucrările) divine care susţin şi conduc întreaga
creaţie spre scopul ei. Sfantul Maxim separă istoria lumii în două etape: prima, de la zidirea
lumii până la întruparea Logosului, reprezintă etapa în care lumea s-a pregătit pentru ca
Dumnezeu să se facă om, şi a doua, de la venirea Mântuitorului până-n veşnicie, când are
loc îndumnezeirea prin har a omului şi a întregii creaţii. Dumnezeu S-a făcut om fără de
păcat, restaurând chipul Său în om şi devenind astfel prin Biserică izvorul mântuirii tuturor,
al îndumnezeirii tuturor oamenilor şi al cosmosului întreg.

Cosmologia Sfântului Maxim Mărturisitorul depăşeşte orizontul limitat al acestei lumi şi

înalţă către Dumnezeu. Lumea însăşi este ca o scară pe care omul poate înainta printr-o
viaţă tot mai curată şi prin contemplarea făpturilor ei spre Cel cel ce cuprinde şi le
ocârmuieşte pe toate. Această conlucrare şi convergenţă între energiile divinene create şi
cele create în om, şi în mod deplin în Dumnezeul – OmuI Iisus Hristos, arată că Dumnezeu a
făcut lumea cu un scop veşnic, şi că pentru aceasta înaintea lui Dumnezeu ea are o valoare
veşnică.

Sfântul Maxim a fost un apărător neînfricat al dreptei credinţe, atât prin viu grai, cât şi prin
scris. A călătorit mult, dar a şi scris foatre mult. Monahul, filosoful, teologul şi martirul Maxim este
autorul uneia dintre cele mai semnificative şi curajoase sinteze a întregi perioade patristice. Sfântul
Maxim Mărturisitorul a fost cinstit în Bizanţ după Sinodul VI Ecumenic din 680–681 ca mare învăţător
şi predicator al lui Hristos. „Cărţile sale erau lecturile preferate atât ale laicilor, cât şi ale călugărilor.
Anna Comnena, de pildă, ne spune: «Îmi amintesc cum mama mea în timp ce serveam cina obişnuia
adesea să aducă în mâinile ei o carte cu interpretarea pasajelor dogmatice ale Sfinţilor Părinţi, în
special interpretarea filosofului şi martirului Maxim»”. 7

În opera sa , Sfântul Maxim apără credinţa cea dreaptă de învăţăturile eretice care atrăgeau pe
mulţi de la dreapta închinare. „Ca şi alţi Părinţi, Sfântul Maxim nu a făcut teologie pentru teologie, ci
pentru trebuinţele Bisericii din timpul său”. 8 Fiind un teolog desavârșit, magistrii lui preferați au fost
Sf. Grigorie de Nazianz și Donisie Areopagitul, pe care îi identifică cu ucenicul Sf. Pavel si asupra
carora a scris comentarii minunate. Opera pe care el a creat-o se apropie cel mai mult de ceea ce
poate fi numit „sistemul teologic” datorită coeziunii, structurii si modului in care a fost concepută. El
a abordat aproape toate aspectele teologiei- exegeza biblică, dogmatica, ascetica, mistica, liturgica și
poezia.

După mutarea sa la Cyzic (624-626), apar primele sale scrieri:

- Epistola 2 către Ioan Cubicularul;

- Tâlcuire la Psalmul 59;

- Cele 400 de capete despre dragoste

- Cuvântul Ascetic (dialog între un stareţ şi un frate);

- Întrebări și nedumeriri;

- Opusculul 17;

- Epistolele 3, 4 și 10;

- Ambigua către Ioan, pe care o termină în Africa;

- Viața Sfintei Fecioare.

Între ani 628-633 ,9 Sfântul Maxim aflat la mânăstirea Eucratas reușește să scrie mare parte din
intreaga opera sa , dintre care amintim:

- Comentariu la Tatăl nostru (628-630), operă exegetică

- Ambigua către Ioan;

- Epistola 6 (628-630);

- Mystagogia (628-630), care cuprinde explicarea şi simbolistica Bisericii şi acultului liturgic

- Răspunsuri către Teopempt (630-633);

- Răspunsuri către Talasie (630-633);

- 200 capete teologice și iconomice (630-634);

- 15 capete și 10 capete (630-634);

- Opusculele 5, 18, 21, 23 (626-633);

- Epistolele 7, 8, 9, 17, 20, 21 23, 24/43, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 40 și 41 (626-633).
7 Georges Florovsky, op. cit. p. 212.
8 Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit. p. 26.
9 Sfântul Maxim va sta în Africa aproximativ până în anul 644-646
 Sfântul Maxim este un teolog universal, ca marii Părinţi ai Bisericii din secolele IV şi V. El a scris
mult ,după cum se remarcă, în aproape toate domeniile teologiei. Analizând stilul său literar,
observăm că Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a folosit de tradiţia interpretării alegorice a Sfintei
Scripturi promovată de şcoala alexandrinăşi închegată mai ales în mănăstiri. Scrierile sale teologice
dovedesc atât înălţimea vieţii sale duhovniceşti, cât şi frumuseţea uimitoare a elocinţei sale. El a
folosit stilul “sentinţelor gnostice”preluându-l de la Evagrie, Diadoh al Foticeii, Macarie şi ceilalţi
Părinţi filocalici, înnobilându-l în mod magistral cu conţinutul gândirii sale. Definiţiile şi aforismele
sale sunt mai mult decât admirabile atât în ceea ce priveşte frumuseţea lor literară, căt şi prin
adâncimea lor ideatică. Tocmai de aceea textele Sfântului Maxim nu sunt totdeauna uşor accesibile.
Terminologia sa este întrucâtva scolastică, însă, fiind răsăritean, intenţia sa nu a fost niciodată
scolastică în sens negativ. Dorinţa sa a fost de a fi exact şi de a face lumină în hăţişul problemelor de
care s-a ocupat .

În anii 633-638 , scrierile Sfântului Maxim se deosebesc printr-un accent real. Acestea sunt însă
doar o introducere dacă putem spune așa, pentru ceea ce avea să urmeze, anume lupta cu
monofizismul. Astfel:

- Epistola 19 scrisă între anii 633-634, este un răspuns la Psephos și reprezintă din punct de vedere
doctrinar, cea mai diplomată epistolă;

- Ambigua către Toma este scrisă în anul 634 și explică lucrarea celor două firi și două lucrări în
Hristos;

- A doua epistolă către Toma scrisă tot în anul 634;

- Despre suflet (o lucrare antropologică);

- Epistolele 13, 14, 15 și Opusculul 4 au fost scrise între anii 634-640 și sunt răspunsuri contra
monofizismului severian.

După ratificarea Ektesis-ului , Cuviosul Maxim scrie „Opusculele’’ sale teologice şi polemice( 640-
646) , în care combate monofizitismul şi monotelismul si anume : ,,Despre cele două firi ale lui
Hristos’’ , ,,Despre cele două voinţe ale unui singur Hristos-Dumnezeul nostru’’, ,, Capete despre
substanţă, esenţă şi fire, despre ipostas şi persoană’’, ,, Despre calitate, proprietate şi diferenţă sau
distincţie’’.

Personalitatea Sfântului Maxim Mărturisitorul este una deosebit de importantă pentru teologie, în
general, iar pentru teologia ortodoxă, în mod special. Deși este un sfânt de o mare anvergură
teologică, care realizează o genială sinteză a gândirii patristice anterioare, integrând-o într-o
manieră originală subtilității și profunzimii gândirii sale, cu un rol deosebit de important în apărarea
învățăturii ortodoxe a Bisericii împotriva ereziilor vremii, adică secolul al VII-lea, opera sa a început să
fie descoperită și valorificată abia în secolul al XX-lea, când Hans Urs von Balthasar, printr-o lucrare
de pionierat, Kosmishe Liturgie, aduce înaintea cercetătorilor această comoară de mare preț.
Începând cu acest moment, a apărut o multitudine de teze de doctorat, articole, monografii, Cuviosul
Maxim fiind motiv de intensă și atentă examinare în zilele noastre.

În spațiul teologiei românești, părintele profesor Dumitru Stăniloae, care, prin efortul depus în
aproape jumătate de secol, ocupă un loc de frunte în rândul teologilor români, a facilitat celor
interesați accesul la textele aparținând Sfântului Maxim Mărturisitorul, pe care le-a tradus
aproximativ integral. În plus, de o valoare deosebită sunt introducerile și mai ales notele cu
comentariile de rigoare, prin care facilitează înțelegerea textului, de multe ori dificil. La acestea se
mai adaugă și traducerile părintelui Ioan Ică jr., cele ale Laurei Enache, care au întregit lucrarea
părintelui Stăniloae.
Întemeindu-şi scrierile pe opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, foarte mulţi teologi ortodocşi şi-au
îndreptat atenţia spre provocările ştiinţei contemporane, încercând să facă accesibile omului
contemporan - asaltat de nenumărate întrebări - tainele vieţii în Hristos a omului şi a cosmosului.
Amintim aici pe câţiva dintre teologii ortodocşi contemporani preocupaţi de cosmologie: Vladimir
Lossky, John Meyendorff, Ioannis Zizioulas, Nikos Matsukas, Pr. Prof. Dumitru Popescu, Pr. Conf.
Ştefan Buchiu, Diacon Lect. Doru Costache. Discursul lor clar şi coerent va aduce lămuriri
suplimentare celor care caută detalii care depăşesc lucrarea de faţă. De asemenea trebuie apreciat şi
întâmpinat cu bucurie efortul unor teologi catolici şi protestanţi de revenire la rădăcinile biblice şi
patristice ale credinţei creştine ortodoxe

Sfântul Maxim Mărturisitorul își construiește propriul raționament, fiind un creator original de
conținut, fapt ce a făcut ca gândirea sa să devină un reper pentru teologia ulterioară a Bisericii. Este
important de menționat că el nu omite să menționeze sursele ori de câte ori le întrebuințează, cum
este cazul, spre exemplu, în prologul lucrării Capete despre dragoste, pe care o numește o culegere
„din scrierile Sfinților Părinți”. De asemenea, în Ambigua citează adesea din Sfântul Grigorie de
Nazianz și Pseudo-Dionisie Areopagitul. Opera exegetică se ghidează după modelul școlii alexandrine,
a cărei figură de vază este Origen, întrucât stilul predominant utilizat este cel alegoric. Faptul de a
cita anumiți autori, a le cunoaște opera, nu înseamnă lipsă de originalitate, ci se constituie într-un
punct de plecare în construirea propriei gândiri și reprezintă, totodată, o recunoaștere a valorii
acelora.

Cuviosul Mărturisitor, mergând pe linia Calcedonului și combătând învățătura monofizită a lui

Sever de Antiohia, construiește o teologie hristologică bine elaborată care reprezintă baza teologiei
îndumnezeirii și desăvârșirii duhovnicești. Întruparea este cea care oferă omului posibilitatea să
devină dumnezeu în măsura în care Dumnezeu s-a făcut om. Având în vedere faptul că în Hristos se
regăsesc în mod „neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit” atât firea dumnezeiască, cât și
firea omenească, fiecărei dintre ele îi este proprie o lucrarea și o voință, dar așa cum cele două firi nu
se amestecă între ele, tot așa nici lucrările și nici voințele lor. Dacă nu ar fi așa, adică ar exista o
singură lucrare și o singură voință aparținând ipostasului divino-uman al lui Hristos, s-ar nega
realitatea deplinătății dumnezeirii și omenității lui Hristos, ceea ce ar anula, de fapt, întruparea și
iconomia Sa mântuitoare, cu implicațiile ascetico-mistice care decurg din ea.

Astfel, viziunea Sfântului Maxim despre întrupare și îndumnezeire presupune o înaintare din
pătimire în pătimire, spre pătimirea finală. Această înaintare implică, mai întâi de toate, dobândirea
calității de membru al Bisericii, care se face prin Botez și se desăvârșește prin celelalte Taine ale
Bisericii, în centrul cărora se afla Sfânta Euharistie. Sfânta Euharistie este taina îndumnezeirii, prin
excelență, fiindcă îl unește pe om în chip văzut, real, cu Hristos, făcându-l părtaș la toate binefacerile
Sale. Împărtășirea de acestea depinde de vrednicia primitorului, de aceea este necesar un efort
personal, cuprins de Cuviosul Maxim, urmând tradiției ascetice anterioare, în trei trepte, care nu au
un punct de delimitare, ci se constituie întrun întreg ce definește relația omului cu Dumnezeu.
Preocuparea pentru relația cu Dumnezeu trebuie să fie o constantă a vieții omului indiferent de
contextul istoric în care acesta viețuiește. Nu este un timp în care trebuie cultivată și altul în care
trebuie uitată. Relația aceasta presupune o conectare la viață. Orice oscilație este periculoasă, pentru
că implică moartea. Motivația, că preocuparea omului pentru Dumnezeu aparține unei anumite
perioade din istorie, nu este validă. „Omorârea lui Dumnezeu” nu conduce la altceva decât la
moartea omului, dar nu în mod necesar la o moarte fizică, cât mai ales la o moarte spirituală.
Moartea spirituală, echivalentă cu viețuirea pătimașă, conduce la o cangrenare a sinelui, pentru ca
mai apoi să se extindă la relațiile cu semenii și cu mediul. Astfel, ajunge să nu se mai înțeleagă pe
sine, structura sa, rolul pentru care a fost creat, și începe să le caute în afară, cu speranța că așa se va
împlini și se va salva.
 Sfântul Maxim Mărturisitorul aşează într-o lumină foarte puternică lucrarea teandrică din
actul mântuirii. El insistă, în mod special, asupra rolului mântuitor al umanităţii restaurate în Hristos.
Atât în Hristos, cât şi în omul îndumnezeit, firea umană, chiar unită fără separare cu firea
dumnezeiască, nu-şi pierde propriile caracteristici, nu-şi pierde libertatea şi totul este văzut din
perspectivă soteriologică. Tema centrală a gândirii Sfântului Maxim este mărturisirea adevărului
mântuitor că în Persoana Domnului Hristos se realizează o „unire-sinteză” desăvârșită a divinului şi
umanului, a necreatului şi creatului, a lumii de dincolo şi a realităţii de aici. Firea, voinţa, lucrarea
(energia) dumnezeiască şi firea, voinţa şi lucrarea (energia) omenească se întrepătrund (conceptul de
perihoreză este fundamental în acest context) în Persoana Cuvântului întrupat într-o unire fără
amestecare, fără schimbare, fără împărţire şi fără despărţire .

Din operele sale se remarca idei de o importanta profunzime teologică a gândirii cuviosului în
legătură cu realizarea tainei deplinătăţii divino-umane a lui Hristos în omul îndumnezeit. Hristos,
Dumnezeu-Omul, este veşnic viu şi real prezent, prin puterea şi fluxul de viaţă teandrică, în omul
sfinţit de puterea Duhului Sfânt. Unirea nedespărţită dintre divin şi uman în omul care participă la
viaţa lui Dumnezeu nu presupune o pierdere a caracteristicilor proprii ale umanului, adică libertatea
sa şi identitatea sa umană. Dimpotrivă, numai altoit pe Hristos omul îşi afirmă în mod plenar
libertatea, umanitatea sa, ajungând la deplinătate.

Referitor la teologia trinitară şi la hristologie, “gândirea Sfântului Maxim’’, asemeni întregii

gândiri biblice şi patristice răsăritene, are un caracter antinomic şi paradoxal. Teologia sa aduce
lămuriri în problema unităţii fiinţei precum şi a Treimii Persoanelor dumnezeieşti într-o vreme când
filozofia antică încă mai încerca să înglobeze tainele adânci ale Revelaţiei divine în concepte
raţionale.

Sfântul Maxim insistă asupra prezenţei Persoanelor divine una în alta, taină ce constituie temeiul
dogmei trinitare, al comuniunii perihoretice divine. Apoi, el formulează şi explicitează foarte clar
dogma unirii ipostatice a celor două firi, lucrări şi voinţe (divină şi umană) în Persoana Mântuitorului
Iisus Hristos, combătând cu tărie ereziile monofizită, monoenergistă şi îndeosebi monotelită care
tulburau cumplit Biserica în vremea sa. El demonstrează cu limpezimea neasemuită a logicii sale
îndumnezeite că unirea ipostatică a celor două firi reprezintă tocmai temeiul şi garanţia înnoirii şi a
îndumnezeirii în Hristos atât a firii umane, cât şi a întregului cosmos.

In teologia şi în viaţa duhovnicească a Bisericii Ortodoxe învăţătura Sfântului Maxim

Mărturisitorul are o relevanta deosebita mai ales pentru vremea noastră şi pentru cultura
contemporană. Viaţa şi opera acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii sunt un model de trăire în Hristos
şi de cunoaştere adâncă a culturii vremii sale, cultură pe care sfantul a folosit-o şi a transfigurat-o în
ce a avut ea mai frumos şi mai subtil ca formă şi conţinut al gândirii antice greceşti. Mărturisirea
ortodoxiei, aadevărului creştin, a fost mai importantă pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul decât
însăşi viaţa sa. Ca şi ceilalţi Sfinţi Părinţi care au avut de pătimit pentru fermitatea şi statornicia lor în
dreapta credinţă, Sfântul Maxim trăia ceea ce spunea şi teologhisea ceea ce trăia, pecetluind cu
sângele său mărturisirea sa de credinţă. Aceasta ne dovedeşte, o dată în plus, că Ortodoxia s-a impus
în lume şi în istorie prin jertfelnicie, după pilda Mântuitorului Hristos, sângele mărturisitorilor fiind
sămânţa cea bine şi mult roditoare a întregii creştinătăţi. Biserica trăieşte până la sfârşitul veacurilor
atât la nivel comunitar cât şi pe plan personal, potrivit măsurii fiecărui credincios, în această stare de
jertfă dar şi de înviere, pregustând încă de aici arvunile bucuriei vieţii veşnice din Împărăţia lui
Dumnezeu.