CONTRIBUŢIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE

NAZIANZ LA FORMULAREA ÎNVĂŢĂTURII

CREŞTINE LA SINODUL AL II-LEA ECUMENIC

Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

Capadocia secolului al IV-lea

Secolul al IV-lea este descris ca fiind „timpul cel mai fericit al
Bisericii creştine”1 şi aceasta pentru că atunci au activat cele mai alese
personalităţi ale vieţii creştine, cele mai luminate minţi ale acelei epoci.
Între acestea s-au evidenţiat trei virtuoşi bărbaţi, numiţi şi „cei trei
capadocieni”: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz.
Potrivit talentelor sale, Vasile a fost numit „bărbat al faptei”, deoarece era
înclinat în special spre acţiunea practică. Grigorie de Nyssa, strălucea
printr-o cugetare speculativă, fapt ce i-a adus numele de „bărbat al
cugetării”, în timp ce Grigorie de Nazianz a fost numit „bărbat al
cuvântului” sau Teologul (de Dumnezeu cuvântătorul), datorită elocinţei
sale2.
Ei au desfăşurat o actvitate literară şi pastorală fără seamăn care a
făcut ca figurile lor să strălucească de-a lungul veacurilor de viaţă
creştină, ca nişte faruri, ale căror lumini se vor proiecta până departe în
umbra timpurilor3.
Sfântul Grigorie, unul dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii, a
văzut lumina zilei pe la 329-330, nu mult după sfârşitul marilor persecuţii
îndreptate împotriva creştinilor. Despre viaţa Sfântului s-a vorbit şi s-a
scris mult. Grigorie se naşte creştin, într-un Imperiu creştin mai puternic
şi mai strălucitor decât oricând, în provincia Capadocia.

1
Anton I. Adămuţ, Literatură şi filosofie creştină secolele I-VIII, vol. I, Editura
Fides, Iaşi, 1997, p. 224.
2
Cf. Sfântul Grigorie de Nyssa, Opt Omilii la Fericiri, colecţia „Comorile
Pustiei”, vol. 31, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 125.
3
Cf. Cicerone Iordănescu, Istoria vechii literaturi creştine, vol II, Editura
Moldova, Iaşi, 1996, p. 35.
94 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

Bătrânul Grigorie avea cincizeci şi cinci de ani când s-a născut fiul
său şi va muri în anul 374, în jurul vârstei de o sută de ani. A făcut parte
în tinereţe dintr-o sectă mai puţin cunoscută a hipsistarienilor-adoratori ai
Celui Preaînalt. Se pare că aderarea la creştinism vine odată cu căsătoria
sa cu o creştină din oraşul Iconium, pe nume Nonna. Soţia este cea care,
după multe rugăciuni şi lacrimi şi prin exemplul personal, reuşeşte să-l
convingă să se creştineze4. Cuplul deţinea o avere considerabilă ce consta
îndeosebi din pământuri muncite de coloni şi sclavi.
În anul 325, în drum spre Sinodul Ecumenic de la Niceea, episcopii
Capadociei aleg şi consacră un episcop pentru oraşul Nazianz, tot acum
este botezat şi Grigorie cel Bătrân, care va ajunge în scaunul episcopal
câţiva ani mai târziu.
Toate pasajele în care Sfântul Grigorie ne vorbeşte despre tatăl său
sunt imediat urmate de expuneri dedicate mamei sale, pentru care avea o
adâncă veneraţie: „Iar mama, ca să fiu scurt, soaţă pe potrivă a unui
asemenea bărbat şi de aceeaşi greutate morală, încă dinainte foarte
evlavioasă din părinţi evlavioşi, femeie la trup, dar mai mult decât un
bărbat prin purtare; amândoi erau pe buzele tuturor prin viaţa lor
deopotrivă”5. Aceasta a avut privilegiul de a se naşte într-o familie
creştină, era o femeie energică, de o credinţă scrupuloasă. Pe la patruzeci
şi cinci de ani ajunge soţie de episcop.

Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sinodul al II-lea Ecumenic

Din cauza disputelor ariene, împăratul Teodosie hotărăşte
convocarea unui nou Sinod Ecumenic la Constantinopol, în anul 381.
Actele sinodului nu s-au păstrat şi principalele informaţii pe care le avem
despre el provin din citatele Sinodului de la Efes din 431 sau din scrierile
lui Grigorie şi ale altor istorici bisericeşti ai secolului al V-lea.
Mai întâi a fost ales Grigorie şi întronizat ca arhiepiscop al
Constantinopolului: „Era o coincidenţă uimitoare: în vremea în care
tronul episcopal al Constantinopolului creştea în autoritate şi influenţă, în

4
Cf. David şi Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfinţenie. Vieţile Sfinţilor
căsătoriţi, în româneşte de Constantin Făgeţan, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, pp. 148-
149.
5
Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz. Teologul şi epoca sa (330-390), Editura
Deisis, Sibiu, 2002, p. 297.
 CONTRIBUŢIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ… 95

clipa în care primea demnitatea scaunului Romei, tocmai atunci era

întronizat oficial cel mai mare teolog al tuturor timpurilor, cea mai
impunătoare figură teologică a Bisericii”6.
Obiectivul sinodului a fost acela de a restabili învăţătura de credinţă
de la Niceea, ceea ce s-a realizat fără dificultate. Se stabileşte acum
învăţătura despre dumnezeirea Duhului Sfânt. Sfântul Grigorie a fost cel
care va limpezi această problemă. El foloseşte termenul de homoousios
pentru a arăta că Duhul Sfânt este deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.
Dramatic era faptul că majoritatea episcopilor adunaţi în sinod nu-l
înţelegeau din cauza neştiinţei, a micimii sufletelor lor şi a lipsei vieţii
duhovniceşti. Singurul lor interes era să-şi menţină scaunele, să nu cadă în
dizgraţia conducătorilor politici şi să nu sufere prigoniri. De aceea unii
dintre membrii sinodului de acum acceptaseră în trecut unele erezii
ariene, neputând să priceapă urmările dezastruoase ale acceptării
învăţăturilor greşite ale arienilor şi ale respingerii credinţei ortodoxe.
A fost acuzat că introduce inovaţii dogmatice, şi mulţi dintre
prietenii săi s-au înstrăinat de el, după cum mărturiseşte el însuşi într-unul
din poemele sale: „În ce mă priveşte, dacă alţii vorbesc despre luptele pe
care le-am dus într-o cetate străină,/ când am dat tot sprijinul limbii mele
unei învăţături nelimpezi,/ îi voi felicita. Mulţi vorbesc despre asta,/
străini ca şi prieteni ai augustei mele credinţe,/ fiindcă nimic nu zguduise
vreodată atât întreg pământul/ ca sinceritatea cu care era proclamată
dumnezeirea Duhului Sfânt./ Astfel stârnit-am opoziţia prietenilor, ştiu
bine,/ şi, Ţie, Doamne, îţi aduc cea mai mare recunoştinţă pentru această
nobilă infamie”7.
Pe lângă amărăciunea provocată de aceste dispute teologice se
adaugă şi faptul că episcopii egipteni veniţi la sinod îi contestă
canonicitatea alegerii sale în scaunul de episcop al Constantinopolului,
deoarece el fusese prima dată numit pentru scaunul de Sasima. Bărbat de
o mare distincţie şi elocinţă, a trezit invidia spiritelor mediocre. Aceştia îi
reproşau că a călcat rânduiala canonică, potrivit căreia un episcop nu
trebuie să părăsească o biserică mai mică pentru una mai mare din
vanitate.

6
Stelianos Papadopoulos, Vulturul rănit. Viaţa şi activitatea Sfântului Grigorie
Teologul, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 203.
7
J. Bernardi, op. cit., pp. 102-105.
96 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

Cel mai activ adversar a fost episcopul Petru al Alexandriei, care

din invidie pentru talentul şi renumele oratoric al Sfântului Grigorie a
căutat să impună la Constantinopol pe Maxim Cinicul-omul său de
încredere.
Toate acestea, precum şi perfidia, invidia, duplicitatea şi răutatea
unora dintre episcopi l-au făcut să-şi dea demisia atât din scaunul de
preşedinte al sinodului cât şi din scaunul de episcop.
A urmărit în toată activitatea sa episcopală consolidarea şi progresul
Bisericii lui Hristos, iar pentru aceasta a lucrat neobosit prin cuvânt şi
fapte, sacrificându-şi liniştea mult dorită, din dragoste pentru credincioşii
săi.
În Cuvântarea 20 autorul înfierează comportamentul nedemn al
episcopilor din vremea sa. Judecăţi aspre la adresa episcopilor se întâlnesc
şi în alte cuvântări şi în poemele sale. Situaţia trebuie să fi fost destul de
gravă dacă „un episcop hărăzit titlului de dascăl al Bisericii universale
să-şi trateze confraţii drept «savanţi improvizaţi» sau teologi «făcuţi prin
alegeri», aşa cum face Grigorie în primele rânduri ale Cuvântării 20, sau
să-i acuze că «vomită pe altar banii săracilor» (Cuvântarea 42)”8.
După cum se poate observa, profilul episcopului, în general, este
redat caustic. Mulţi dintre episcopi erau simple marionete ale puterii
politice „slujitori ai oportunităţilor schimbătoare”, care îşi schimbau
orientarea în funcţie de cum li se cerea de către cei aflaţi la putere pentru
a nu-şi pierde scaunul de episcop. De aceea Sfântul Părinte îi numeşte
„câini care au ajuns păstori” (Poemul 2). „Aceşti înalţi clerici respiră
duhul veacului: autoritari şi orgolioşi, ei sunt nobili care şi-au păstrat în
privinţa decorului şi fastului deprinderile anterioare. Ici şi colo, apare şi
un alt tip de episcop: de această dată este vorba de parveniţi, avizi de bani
şi putere, bădărani şi lipsiţi de cultură (…) Nu te poţi aştepta la nimic bun
nici de la unii nici de la ceilalţi”9.
El tratează această temă cu un realism lucid şi cu o rigoare vecină
uneori cu cruzimea. În această privinţă el poate fi privit ca un reformator
care a atacat tarele episcopatului contemporan şi a încercat să le înlăture.

8
Ibidem, p. 168.
9
Ibidem.
 CONTRIBUŢIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ… 97

El arată că un adevărat episcop trebuie să fie „negreşit întâiul dintre

cei mai buni (…) căci cu greu unul mediocru ar putea să stăpânească
peste cei buni, şi numai dacă luptă foarte tare”10.
El le oferă tuturor episcopilor ca model demn de urmat pe Sfinţii
Apostoli, care au trăit în lipsuri, nu în lux, fiind interesaţi de răspândirea
cuvântului Evangheliei mai mult decât orice altceva.
Cel mai important lucru care se cere de la un episcop este să fie
capabil să-i înveţe pe alţii. Pentru aceasta nu are prea mare importanţă
dacă se foloseşte de un limbaj simplu: „Utilizează expresii pedestre,
exprimă-te rustic, nu am nimic împotrivă! Ştiu să umblu şi pe jos! (…)
Filozofează prin simplitatea cuvântului! (…) Învaţă-ne cum vrei, dar
învaţă (…) Dar dacă eşti cu totul orb, de ce călăuzeşti pe alţii fără să
vezi?”11.
În Poemul 2 găsim o descriere la fel de sarcastică şi aspră a
membrilor Sinodului al doilea ecumenic: „Aceştia urlau fiecare din locul
său;/ era o adunare a unui popor de gaiţe împopoţonate,/ un fel de circ de
copii, o gaşcă de un soi nou,/ un vârtej care trăgea în urma lui praful
ridicat de vânturi,/ oameni cărora nimeni crescut/ în frica lui Dumnezeu
n-ar fi vrut să le dea cuvântul,/ căci bâzâie încoace şi încolo în
neorânduială, sau pur şi simplu îţi sar/ de-a dreptul în faţă ca viespile”. În
continuare, autorul este şi mai sever: „această adunătură de traficanţi de
Hristos, (…) cu toţii au dobândit înălţimea, dar nici unul harul./ Dă la o
parte pielea şi vei vedea lupul (…) Se fălesc şi, înşelând lumea,/ prin
convingere sau prin constrângere/ roiesc prin înălţimi ca gândacii spre
ceruri”.
De aceea, alegerea unui episcop trebuie să se facă luând în
considerare faptele lui, modul de a se comporta şi, nu în ultimul rând,
ortodoxia credinţei sale.
Această operă este, aşadar, expresia celei mai înalte conştiinţe a
responsabilităţii sacerdotale ce apasă pe umerii preotului sau ai
episcopului.

10
Ibidem, pp. 336-337.
11
Ibidem, p. 339.
98 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

Cele cinci Cuvântări Teologice – modele catehetice

Cele Cinci Cuvântări Teologice sunt lucrările care i-au adus
Sfântului Grigorie cea mai mare faimă în domeniul stabilirii învăţăturii
corecte despre Sfânta Treime în veacul al IV-lea. Ele dovedesc în mod
exemplar calităţile de mare catehet şi retor pe care le-a avut Sfântul
Părinte.
Deşi el îl numeşte pe Sfântul Vasile cel Mare „ghid” şi „maestru”,
totuşi teologia sa este mai profundă şi elaborată prin formulele dogmatice,
prin completările pe care le face în cadrul terminologiei, dar şi prin modul
ştiinţific în care abordează problemele. De aceea Cele cinci Cuvântări
Teologice ale sale reprezintă o comoară nu numai pentru opera sa, ci şi
pentru întreaga Ortodoxie.
„Sfântul Grigorie de Nazianz este singurul care teologhiseşte în faţa
credincioşilor, realizând capodoperele de elocinţă creştină şi de învăţătură
despre Dumnezeu, care sunt cele cinci Cuvântări”12. El a fost numit de
către părintele Grigore Cristescu „Teologul-creator, prin excelenţă”.
Opera sa este rodul a zece ani de studii asidue în vestitele oraşe
universitare ale timpului, precum şi nenumăratelor sale lecturi. Toate
acestea i-au pus la dispoziţie bogăţia culturii antice, în special a celei
greceşti. Pe aceasta a împletit-o cu credinţa sa creştină şi a rezultat „acea
magistrală teologie din care nu ştii ce să alegi şi să admiri mai întâi:
frumuseţea ideilor, supleţea raţionamentului, sau flacăra convingerii şi
armonia întregului!”13.

1. Cuvântarea întâi
Această cuvântare este intitulată Către sau împotriva eunomienilor
înainte cuvântare. Ea este o prefaţă la următoarele patru cuvântări şi nu
tratează probleme de ordin dogmatic ci principii de ordin general. El
stabileşte principiul de bază că nu toată lumea poate vorbi despre
Dumnezeu.
Autorul are de a face o comunitate creştină dezbinată de discuţii
teologice care adesea depăşeau puterea de înţelegere a credincioşilor. El

12
Ioan G. Coman, Geniul Sfântului Grigorie din Nazianz, în „Studii Teologice”,
Revista Facultăţilor de Teologie din Patriarhia Română, nr. 4-6, Bucureşti, 1994, p. 15
(se va folosi sigla: Ioan G. Coman, Geniul…).
13
Ibidem, p. 32.
 CONTRIBUŢIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ… 99

le arăta că discuţiile teologice sunt rezervate clerului Bisericii şi îndeosebi

episcopului, deoarece aceştia sunt pregătiţi pentru acest lucru. El îi face
pe ascultători conştienţi de nepregătirea lor.
Calităţile unui adevărat teolog
Sfântul Grigorie arată că a vorbi despre Dumnezeu este lucru greu şi
nu la îndemâna oricui. Nu oricine poate filozofa despre Dumnezeu şi nici
oricând şi nici nu poate vorbi cu uşurinţă despre orice trăsătură a lui
Dumnezeu. Cel care vorbeşte despre Dumnezeu trebuie să fie curăţit
trupeşte şi sufleteşte: „trupeşte, prin adormirea simţurilor, prin apatheia;
sufleteşte, prin ridicarea cu mintea la Dumnezeu, prin contemplaţie,
fiindcă cel care nu este curat trupeşte şi sufleteşte, nu se poate apropia de
Dumnezeu, care este puritate desăvârşită, după cum un ochi bolnav nu
poate să privească drept raza soarelui”14. Cel care vorbeşte sau cuvântează
despre Dumnezeu, teologul adevărat este cel care caută mereu să
înţeleagă cuvintele Sfintei Scripturi, el este şi un om al rugăciunii, cerând
lui Dumnezeu să-i dea înţelegerea Cuvântului Său. El trebuie să aibă şi o
bogată cultură profană.
El „compară, clasează, triază, asociază, distinge şi argumentează
(…) În Grigorie, teologul este un biblist desăvârşit dublat de un logician
nemilos, dar şi de un om de rugăciune care ascultă neîncetat ce îi spune
Dumnezeu în adâncul inimii”15.

Când se poate vorbi despre Dumnezeu

Nu oricând se poate vorbi despre Dumnezeu, ci numai atunci când
avem desăvârşită linişte sufletească.

Ce subiecte se pot aborda

Se cuvine să se vorbească numai despre problemele care sunt după
puterea de înţelegere a ascultătorilor, în special despre cele de ordin
practic-virtuţile creştine, căci despre aceste lucruri „de izbuteşti (să le
explici n.n.) nu eşti fără folos, iar dacă greşeşti, nu este mare primejdia”16.

14
Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina care m-a uns, traducere de Ghe. Tilea,
Editura Herald, Bucureşti, 2004, p. 13 (se va folosi sigla : Sfântul Grigorie de Nazianz,
Taina…).
15
J. Bernardi, op. cit., p. 238.
16
Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina…, p. 14.
100 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

El stabileşte şi opt chestiuni despre care creştinii pot discuta: pluralitatea

lumilor, definirea materiei, natura sufletului, duhurile bune şi rele,
învierea, judecata, răsplata şi patimile lui Iisus.
Această exigenţă se adresa unei comunităţi care era atrasă de
chestiunile religioase însă arăta mai multă curiozitate decât pioşenie, mai
mult gusta disputele decât avea simţul sacrului.

Legătura dintre cuvânt şi faptă

Autorul insistă foarte mult pe legătura dintre fapta creştinească şi
teologhisire la adevăratul teolog: „De ce ne-am înarmat limbile, în timp ce
ne-am legat mâinile?”, considerând că vorba fără fapte este o simplă
pălăvrăgeală şi înşelătorie.

2. Cuvântarea a doua
Această cuvântare tratează despre Dumnezeire în general şi poate fi
împărţită în două părţi: în prima parte se pune problema imposibilităţii
noastre de a-L cuprinde cu mintea pe Dumnezeu, iar în cea de a doua se
vorbeşte despre naturile spirituale care, şi ele ne rămân necunoscute.
Oricât s-ar trudi mintea omenească nu poate să cunoască natura
dumnezeiască în sine, deoarece puterea minţii omeneşti este limitată.
Mintea noastră poate să înţeleagă numai că Dumnezeu există, deducând
aceasta din ordinea şi frumuseţea naturii înconjurătoare. Dumnezeu în
sine nu poate fi cuprins niciodată de mintea omenească şi nici măcar de
naturile spirituale-îngeri.
Dacă poate fi înţeles că Dumnezeu există, nu poate fi înţeles ce
anume este El, nici un cuvânt nu poate defini cu adevărat natura lui
Dumnezeu. Cuvântarea se încheie cu un fel de admiraţie contemplativă a
întregii creaţii.

3. Cuvântarea a treia
Lucrarea aceasta, numită şi Prima Cuvântare despre Fiul, este
consacrată apărării Dumnezeirii Fiului care era atacată de arieni şi
eunomieni. Sfântul Grigorie spune că nu trebuie să căutăm să înţelegem
cu mintea modul naşterii Fiului lui Dumnezeu din Tatăl deoarece naşterea
Fiului are loc din veşnicie şi nu după legile omeneşti, lucruri care
 CONTRIBUŢIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ… 101

depăşesc puterea noastră de înţelegere. În această lucrare el foloseşte

multe argumente scripturistice, combatându-i pe eunomieni.

4. Cuvântarea a patra
A Doua Cuvântare despre Fiul este o continuare a celei de a treia şi
tratează tot despre Dumnezeirea Fiului. În prima parte, Sfântul Grigorie
răspunde la zece obiecţii ale eunomienilor aduse împotriva Dumnezeirii
Fiului, iar în a doua parte tratează despre denumirile Dumnezeirii în
general şi ale Fiului în special, folosind o bogată documentare
scripturistică.

5. Cuvântarea a cincea
Ultima din cele cinci lucrări este închinată apărării Dumnezeirii
Duhului Sfânt şi a fost scrisă împotriva ereziei pnevmatomahilor, ea
intitulându-se: Despre Sfântul Duh. Această lucrare cuprinde şi o
recapitulare pe scurt a întregii învăţături despre Sfânta Treime, expusă de
autor în lucrările anterioare. „Pe lângă caracterul ei special, această
lucrare are şi un caracter general: există aici cele mai precise formulări cu
privire la deofiinţimea ipostaselor Dumnezeirii şi cea mai precisă şi
sumară definiţie a Sfintei Treimi”17.
El vorbeşte cu precădere despre rolul Duhului Sfânt în cunoaşterea
teologică, şi spune chiar că el însuşi a fost iluminat de Duhul Sfânt şi a
putut ajunge la adevărata învăţătură despre El. Concluziile sale în ceea ce
priveşte această învăţătură le-a dobândit având pe Duhul Sfânt drept
călăuză.
Autorul arată că purcederea Duhului Sfânt este o taină la fel de
mare ca şi naşterea Fiului din Tatăl. El accentuează ideea că Duhul este
Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Pentru susţinerea
învăţăturii sale autorul aduce nenumărate argumente scripturistice,
demontând astfel teoria pnevmatomahilor, după care Duhul era un
Dumnezeu „nescripturistic”, inventat de ortodocşi.
Duhul Sfânt este cel care lucrează acum în Biserică, aşa cum în
perioada Noului Testament lucrase mai ales Fiul, iar în perioada
Vechiului Testament lucrase mai ales Tatăl.

17
Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina…, p. 22.
102 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

Deşi încearcă să-şi menajeze adversarii cu intenţia de a-i câştiga

pentru Ortodoxie, el nu evită să-l mărturisească pe Sfântul Duh
consubstanţial cu Tatăl şi să declare fără echivoc: „Să-L preamărim pe
Dumnezeu-Tatăl şi pe Dumnezeu-Fiul şi pe Dumnezeu Duhul Sfânt, trei
Ipostasuri, dar o dumnezeire, neîmpărţită în slavă, în cinstire, în fiinţă şi
Împărăţie (…) Să ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, o unică
dumnezeire şi putere”18.
Concluzia este că Dumnezeirea este şi rămâne necuprinsă de mintea
omenească. De aceea, sfătuieşte Sfântul Grigorie, cel mai bun lucru de
făcut în această privinţă este să ne lăsăm conduşi de cugetarea mai
evlavioasă, luând de călăuzitor pe Sfântul Duh, Singurul în stare să ne
inspire, prin iluminarea minţii şi prin harul credinţei, ca astfel să ne
închinăm „Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, unicei Dumnezeiri şi
puteri”19.
Graiul sau vorbirea este o funcţie proprie omului primită în dar de la
Dumnezeu-Părintele său Ceresc. Prin vorbire, omul poate sta în legătură
nu numai cu semenii săi, ci chiar cu Însuşi Creatorul său. În forma sa cea
mai înaltă vorbirea devine „cuvântare liturgică sau propovăduire”20. Prin
vorbirea-propovăduire, ni se face cunoscută voia lui Dumnezeu, iar noi ne
putem conforma ei sau nu, după cum dorim, pentru a ne menţine pe
drumul mântuirii. Astfel, cuvântul omenesc devine o cale de comunicare a
mesajului divin.
Lumea a fost pregătită prin cuvânt pentru a ajunge la mântuirea sa.
„Hristos Mântuitorul nostru «în grai uman rosteşte cuvânt, Cel ce este
Dumnezeu Cuvântul (…)» Cuvintele Fiului lui Dumnezeu întrupat sunt
deodată cuvinte-sunet, dar şi fapte, deoarece ele produc efecte în suflete şi
în fiinţa omului credincios. Aceste cuvinte au produs şi lumea”21.
Sfântul Grigorie de Nazianz, ca şi alţi Sfinţi Părinţi, nu numai că a
accentuat importanţa deosebită a slujirii învăţătoreşti îndeplinită de preoţi
şi de episcopi, ci a fost el însuşi un extraordinar predicator şi
18
Chifăr, Nicolae, Istoria Creştinismului (vol. II), Editura Mitropoliei Moldovei
şi Bucovinei, Iaşi, 2000, p. 51.
19
Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina…, p. 26.
20
Nicolae Dura, Propovăduirea Cuvântului şi Sfintele Taine în lucrarea de
mântuire (teză de doctorat), în „Studii Teologice”, Revista Facultăţilor de Teologie din
Patriarhia Română, nr. 1-2, Bucureşti, 1998, p. 26.
21
Ibidem, p. 55.
 CONTRIBUŢIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ… 103

propovăduitor al dreptei credinţe, un mare retor în toată puterea

cuvântului. Sau, după cum spune o cântare creştină, „din limbile cele ca
de foc Grigorie a avut una şi foc de cuvinte înalte a suflat”.
El a ştiut să se folosească de cuvântul mântuitor cu multă pricepere
şi înţelepciune: „Era într-adevăr un retor mare. Cuvântul îi era adesea
poetic. Rezultatul era că-şi fermeca ascultătorii, care izbucneau în urale şi
aplauze. Pe el însă nu-l interesau prea mult asemenea lucruri şi a părăsit
repede catedra de profesor” 22.
La Sfântul Grigorie atât expresiile cât şi gândirea au fost deosebit de
frumoase, ca să ne exprimăm în termenii săi23, adică au fost într-un acord
total, atât între ele cât şi cu viaţa sa, căci cuvântul celui care vrea să înveţe
pe alţii trebuie să corespundă cu ceea ce se ascunde în inima lui.
Înţelepciunea este cea care trebuie să călăuzească un adevărat retor,
şi aceasta nu i-a lipsit Sfântului, ci dimpotrivă l-a însoţit pe tot parcursul
vieţii sale. „Dar nimic nu reţine limba grăbită spre cuvânt: nici om, nici
zăpadă, nici curgerea unui râu, nici stâncă (…) Cine vrea să o
stăpânească, trebuie să aibă mai întâi înţelepciune”, afirmă el într-una din
cuvântările sale.
El deprinde regulile retoricii pe parcursul a unei perioade de
aproximativ opt ani. Este bine de menţionat că retorica era strâns legată
de dialectică. „Retorica e arta de a convinge un auditoriu. Dialectica era
arta de a dialoga, mai exact de a discuta cu un adversar şi a conduce
discuţia în aşa fel încât să ai ultimul cuvânt (…) În ceea ce-l priveşte pe
Grigorie, nu ajunge să amintim că a fost produsul acestei şcoli: el a făcut
tot ceea ce era necesar pentru a fi unul din marii dascăli ai acestui tip de
învăţământ. Exerciţiul cuvântului devenise pentru el o a doua natură”24.
În cuvântările sale, el se foloseşte din belşug de bogata sa cultură
dobândită în anii de studii. El va fi numit de Biserică: „Grigorie de
Dumnezeu Cuvântătorul” sau Teologul, deoarece teologia sau

22
Stelianos Papadopoulos, op. cit., p. 46.
23
Cf. Bernardi, op. cit., p. 338: „Orice cuvânt al nostru – spune Sfântul Grigorie –
este dublu: constă din expresii şi gândire; primele sunt ca un veşmânt exterior, iar cea
de-a doua ca trupul îmbrăcat dinlăuntrul acestora. La unii amândouă acestea sunt
frumoase sau urâte, la alţii una sau alta din ele, după cum le e învăţătura sau firea”.
24
J. Bernardi, op. cit., p. 354.
104 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

îndeletnicirea de a vorbi despre Dumnezeu este ceea ce Sfântul Părinte a

făcut toată viaţa sa.
„O vreme cuvântul a fost viaţa mea”25, mărturiseşte autorul, adică
acel cuvânt prin care Îl făcea cunoscut oamenilor pe Dumnezeu.
Grigorie, atunci când predica avea fruntea luminată, faţa „ca a
Sfinţilor din vechime”26. Aspectul său fizic şi blândeţea sa îi mângâia şi îi
odihnea pe credincioşi. Deşi era episcop, se îmbrăca foarte umil, astfel
încât arienii îl numeau „pseudosfântul zdrenţăros”27, însă aceasta nu
micşora cu nimic înălţimea cuvântărilor şi a cugetării sale.
Aşadar Sfântul Grigorie poate şi trebuie să fie considerat un mare
retor şi în acelaşi timp un mare apologet al credinţei creştine. Adevărurile
pe care Grigorie le predica ascultătorilor săi pătrundeau în inimile lor. Le
înfăţişa amănunţit rătăcirile ereticilor şi le explica pe înţelesul
credincioşilor, pentru ca aceştia să poată să se împotrivească ereticilor în
discuţiile cu ei, şi să le demonteze toate argumentele.
Lucrări apologetice au scris şi alţii, însă în predicile sale
apologetice, retorica creştină atinge punctele ei de culme.
Sfântul Părinte mărturiseşte el însuşi, în poemul Despre viaţa sa,
influenţa pe care a avut-o asupra ascultătorilor săi, precum şi efectul
cuvântărilor sale: „Am fost chemat, am fixat [în credinţă] poporul ce se
găsea în mijlocul lupilor, am adăpat cu cuvântările mele turma însetată,
am semănat credinţa înrădăcinată în Dumnezeu, am făcut să strălucească
Treimea celor aflaţi mai înainte în întuneric. Am fost ca un leac pus în
lapte lucrând cu forţa convingerii: pe unii îi aveam legaţi de mine, pe alţii
îi aveam aproape, iar alţii urmau să vină şi ei”28.

Contribuţia Sfântului Grigorie de Nazianz la formularea

învăţăturii creştine la Sinodul al II-lea ecumenic
Doctrina pe care o susţine Sfântul Grigorie are o importanţă
deosebită, remarcându-se prin precizie, claritatea formulelor şi în special
prin progresul faţă de cea a contemporanilor săi.

25
Ibidem, p. 356.
26
Stelianos Papadopoulos, op. cit., p. 122.
27
Ibidem, p. 129.
28
J. Bernardi, op. cit., p. 335.
 CONTRIBUŢIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ… 105

Credinţa sănătoasă este, după Sfântul Grigorie, aceea în Tatăl, Fiul

şi Duhul Sfânt, în unica putere şi Dumnezeire: „un Dumnezeu care în trei
străluciri lumea conduce”29.
Sfântul Grigorie învaţă că Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în
Persoane: „Dumnezeirea este unica natură simplă. Ea se concepe unic şi
treimic, după însuşiri sau ipostaze”30. Autorul arată că Dumnezeu are
caracter personal, iar acesta este posibil numai într-o Treime de Persoane,
deoarece o Persoană solitară fără iubirea din veci faţă de altă Persoană nu
este Persoană.
Atunci când vorbeşte despre Persoanele Divine, autorul foloseşte
unele formulări precalcedonice: „Persoanele se despart în neîmpărţire, ea
(Dumnezeirea) fiind una în trei şi cele trei una, unirea nefiind amestecare
şi nici despărţirea înstreinare (La Sfintele Lumini)”31. El a apărat atât
inseparabilitatea celor trei Persoane, care sunt unite prin fiinţă divină, cât
şi neamestecarea lor datorită însuşirilor personale, care au fost numite mai
târziu predicate. „Cele trei subiecte divine nu se desprind Unul de Altul,
Unul din conştiinţa Celorlalte, ca să arate dumnezeirea separat, ci toate
converg spre unime. Ca şi ceilalţi doi Capadocieni (Sfântul Vasile şi
Sfântul Grigorie de Nyssa), Sfântul Grigorie de Nazianz are ca punct de
plecare concretul, adică cele trei ipostasuri, văzând în ele firea «una»:
«Nici nu am început a cugeta la Unitate şi Treimea mă şi scaldă în slava
Sa. Nici nu am început a cugeta bine la Treime şi Unitatea mă cuprinde
din nou (…) când întrunesc pe Cei Trei în aceeaşi cugetare, văd o singură
flacără, fără a putea împărţi ori analiza lumina unificată»”32.
Sfânta Treime a fost marea temă şi marea iubire a vieţii sale. De
aceea când Sfântul vorbeşte despre Dumnezeu, el înţelege Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt.
Singurul lucru pe care îl înţelegem în legătură cu Dumnezeirea este
nemărginirea Ei. Dumnezeu este incomprehensibil. Tot ce se poate şti

29
Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere dogmatice, traducere de Ghe. Tilea, Editura
Herald, Bucureşti, 2002, p. 141 (se va folosi sigla : Sfântul Grigorie de Nazianz,
Opere…).
30
Ibidem, p. 11.
31
Ibidem.
32
Vasile Cristescu, Persoanele trinitare şi comunitatea dintre Ele în teologia
Sfântului Grigorie de Nazianz, Editura Junimea, Iaşi, 2000, pp. 74-75.
106 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

despre Dumnezeu din lumea creată este numai faptul că El există, însă
despre modul existenţei Sale nu putem şti nimic.
În viaţa divină întâietatea o are Tatăl, însă fără să subordoneze fiinţa
celorlalte Persoane Treimice. Tatăl este principiul în Sfânta Treime. El
este Tată din veşnicie, neavând început în existenţa Lui. Denumirile de
Tată şi Fiu acordate celor două Persoane din Sfânta Treime sunt diferite
de cele omeneşti: „Paternitatea trebuie înţeleasă dincolo de timp deoarece
«nu a fost Tată mai în urmă, căci nu a început să existe cândva şi este
Tată la propriu, pentru că nu este şi Fiu, după cum şi Fiul este Fiu la
propriu pentru că nu este şi Tată»” (Cuvântarea a treia).
Între nenaşterea Tatălui şi naşterea Fiului nu există o contrazicere,
acestea fiind doar moduri de posedare a fiinţei divine de către Tatăl (prin
nenaştere) şi de către Fiul (prin naştere).
Tatăl cuprinde în Sine întreaga fiinţă a Fiului. Inspirat din gândirea
Părinţilor anteriori, Sfântul Grigorie arată că a mărturisi unitatea firii
dumnezeieşti înseamnă de fapt a recunoaşte pe Tatăl drept izvor unic al
Persoanelor.
Pentru a înlătura pericolul unei înţelegeri subordinaţioniste, Sfântul
Grigorie prezintă doctrina trinitară în trăsături bine definite: „Există
numai un Dumnezeu, fără de început, necauzat şi/ Nemărginit de ceva/
Fost mai înainte de El… şi acesta este marele Tată/ Al bunului Fiu, al
marelui Unuia-Născutului… Dumnezeu singur/ E altul/ Şi nu după
Dumnezeire altul, şi acesta este Cuvântul Lui/ Dumnezeu,/ Al celui ce
este fără de început şi unul din totul din cel unul în sine…/ Un Dumnezeu
singur din bunul Dumnezeu e Duhul”33.
În secolul al IV-lea, hristologia, care s-a structurat în urma
conflictelor doctrinare dintre diferitele sisteme teologice, învaţă că omul
poate dobândi unirea cu Dumnezeu numai în Logosul divin înomenit.
Problemele teologice s-au discutat în acea perioadă cu o mare seriozitate
şi angajare personală.
Naşterea Fiului din Tatăl din eternitate nu poate fi înţeleasă de noi,
este o taină a credinţei.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră este
echivalentă la Sfântul Grigorie cu o nouă creaţie: „Mântuirea este acum o
nouă zidire în Hristos, o a doua părtăşie a Lui cu omul din prima creaţie,
33
V. Cristescu, op. cit., p. 99.
 CONTRIBUŢIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ… 107

omul se împărtăşeşte de chipul şi de asemănarea cu Dumnezeu. În această

a doua zidire se petrece un lucru şi mai dumnezeiesc, fiindcă Dumnezeu
Însuşi se amestecă cu firea noastră omenească (La Naştere, 13)”34.
Unitatea Ipostasurilor din Sfânta Treime este folosită pentru prima
dată ca model al unităţii celor două firi în Hristos. Astfel Sfântul Grigorie
a înlăturat pericolul ca cineva să conceapă că firea omenească asumată de
Hristos se absoarbe în cea dumnezeiască (cum învăţa Apolinarie), şi
pericolul ca cineva să conceapă asumarea firii omeneşti de către cea
dumnezeiască ca aparentă, exterioară şi nereală.
Iconomia este la Sfântul Grigorie „taina cea mare a lui Dumnezeu
cu privire la noi, oamenii”, ea cuprinde toate tainele lui Hristos, toate
actele vieţii lui pământeşti, toate cele legate de venirea Lui în lume. Ea
are ca efect readucerea omului la starea lui dintâi, ba chiar la mântuire.
Ultima sa contribuţie teologică adusă Bisericii a fost o lucrare
împotriva ereziei lui Apolinarie. Acesta susţinea că la întrupare, Hristos a
luat doar trup omenesc, nu şi minte omenească, aceasta fiind înlocuită de
Logosul Divin – Dumnezeu Cuvântul, ceea ce însemna că Iisus Hristos nu
a fost Om deplin.
Sfântul Grigorie arată că prin Întrupare, Cuvântul lui Dumnezeu ia
întreaga fire omenească şi că numai ceea ce Şi-a împropriat, aceea este
ceea ce se mântuieşte. Ce nu a luat asupra Sa rămâne nevindecat, adică
rămâne în păcat, în moartea duhovnicească.
Mântuirea înfăptuită de Mântuitorul Iisus Hristos a avut ca scop
ducerea omului la creatorul său şi îndumnezeirea sa: „Christos îşi uni
chipul Său divin cu al nostru,/ Ca, Dumnezeu suferind, chinurilor mele
leac să aducă,/ Şi pe mine, prin a Sa formă de om, dumnezeu să mă
facă”35.
Hristos S-a făcut Om întru toate în afară de păcat, luând firea
omenească din Fecioara Maria, curăţită de către Duhul Sfânt şi la suflet şi
la trup. Aşadar, Mântuitorul a păşit în lume „cu firea omenească luată
asupră-Şi, una din două firi potrivnice între ele, din carne şi din Duh, una
îndumnezeind şi alta îndumnezeindu-se”36. Firea omenească şi cea
dumnezeiască sunt unite în mod teandric în persoana lui Hristos. În

34
Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere…, p. 16.
35
Ioan G. Coman, Geniul…, p. 36.
36
Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere…, p. 69.
108 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

Poemul IV dogmatic, Sfântul relevă faptul că Logosul însuşindu-Şi firea

omenească afară de păcat, a unit în El cerul cu pământul. Întruparea Sa nu
prejudiciază Dumnezeirea, căci a fost muritor, dar în acelaşi timp era şi
Dumnezeu.
Cei care nu cred în dumnezeirea Fiului comit un păcat pe care nu
l-au făcut nici măcar demonii: „păcatul acesta nu l-au făcut nici chiar
diavolii, care au recunoscut pe Dumnezeu, pe alungătorul lor,
încredinţându-se ei de aceasta din cele ce pătimeau (La Sfintele Paşti)”37.
În Cuvântarea 31 afirmă cu tărie divinitatea Duhului Sfânt, aceasta
fiind contribuţia „cea mai originală a lui Grigorie la teologia trinitară”38.
Profesorul Jean Bernardi consideră că situaţia în care a avut loc cel
de-al doilea Sinod Ecumenic a fost una providenţială: „Un episcop
disponibil venit din Răsărit afirmă şi demonstrează, bazându-se pe texte,
divinitatea Duhului Sfânt. Un împărat din extremul Occident (Teodosie
n.n.) dă acestei învăţături sprijinul autorităţii sale atotputernice. De aici a
rezultat formularea definitivă a unei dogme fundamentale care s-a
înrădăcinat în toate cugetele. Putea fi concepută o mai mare reuşită?”39.
Sfântul Părinte explică de ce Duhul Sfânt este mai puţin evidenţiat
în Sfânta Scriptură. El spune că în Vechiul Testament este descoperit în
mod clar Tatăl şi mai puţin clar Fiul, iar în Noul Testament Fiul este
prezentat în mod clar şi Duhul Sfânt este doar indicat, deoarece aşa s-a
produs procesul dezvoltării Revelaţiei divine în istoria mântuirii neamului
omenesc. Duhul Sfânt a început lucrarea Sa în lume după înălţarea
Domnului nostru Iisus Hristos la cer.
Sfântul Duh este Dumnezeu adevărat, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul:
„Era întotdeauna şi este şi va fi, fără să aibă început, şi nici sfârşit, ci fiind
de-a pururi împreună orânduit şi numărat cu Tatăl şi cu Fiul”. Iar în
poemul „Despre Duhul”, autorul spune: „Să ne cutremurăm de marele
Duh, Dumnezeu deopotrivă, prin Care/ Am cunoscut pe Dumnezeu şi
Care este limpede Dumnezeu/ Şi Care mă îndumnezeieşte aici,
Atotputernicul, a toate dătătorul”40.

37
Ibidem, p. 14.
38
J. Bernardi, op. cit., p. 232.
39
Ibidem.
40
Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere…, p. 139.
 CONTRIBUŢIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ… 109

Faţă de Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie nu ezită să exprime, într-un

mod clar, dumnezeirea Sfântului Duh: „Astfel, făcând paşi îndrăzneţi în
lumina Duhului Sfânt, el a ajuns să exprime cel dintâi, între teologii
Bisericii, adevărul că Duhul Sfânt este Dumnezeu, ca şi Tatăl şi Fiul”41.
Celor care spuneau că Fiul nu poate fi deofiinţă cu Duhul deoarece
unul este născut, iar celălalt purces, Sfântul le răspunde că acestea
(naşterea şi purcederea) sunt două moduri de a poseda unica fiinţă divină.
El le aduce ca argument exemplul cu Eva, Set şi Adam: „Eva şi Set
coboară din acelaşi Adam, unul fiind din plasmă, iar altul născut, fapt care
nu a dus totuşi la o nedeofiinţime a lor, şi unul şi altul fiind deopotrivă
oameni. Că unul este Tatăl şi altul Fiul şi altul Sfântul Duh, aceasta se
datoreşte faptului logic că unul este nenăscut, altul născut şi altul purces,
păstrându-se astfel neamestecarea celor trei ipostasuri în Unica natură şi
vrednicie a Dumnezeirii” (Cuvântarea a cincea Teologică cap. 9-11).
El este lucrător împreună cu Fiul la zidirea şi învierea lumii (Psalmi
32, 6; 53, 30; Iov 30, 4), este ziditor al renaşterii celei duhovniceşti,
sfinţeşte, atotputernic, atoatedătător, este Duh al blândeţii, însă în acelaşi
timp Se aprinde faţă de cei care păcătuiesc”42. Nici El, Nici Fiul nu stau în
poziţii secundare faţă de Tatăl: „Chiar dacă unul este născut, iar altul
purces, ei descind din rădăcina fără de început, fără să divizeze
Dumnezeirea”43.
Acest Duh, în care, după autor, rezidă originea înţelepciunii, este cel
care l-a inspirat şi pe Sfântul Grigorie în toată activitatea sa. Prin
contribuţia sa, problemele privitoare la Sfânta Treime şi-au aflat răspunsul
definitiv, care a devenit şi tradiţie a Bisericii.
Bazat pe revelaţie şi pe tradiţia anterioară, Sfântul Grigorie a
elaborat o învăţătură personalistă, dinamică ce depăşeşte uneori gândirea
primelor secole. El a stabilit cu o mare precizie proprietăţile specifice ale
fiecărei Persoane divine şi identitatea de fiinţă dintre Ele.
Omul este intermediar între lumea materială şi cea spirituală,
alcătuit din trup şi suflet, acesta din urmă fiind „o parte din lumea
cugetătoare”, „chip şi asemănare cu El”, sau cum spune într-unul din
poemele sale: „este o suflare a lui Dumnezeu şi cerescul a suferit/

41
V. Cristescu, op. cit., p. 128.
42
Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere…, pp. 108-109.
43
Ibidem, p. 126.
110 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

amestecare cu pământescul. Este lumină ascunsă în peşteră/ Şi totuşi

dumnezeiască şi nemuritoare”44.
Aşadar, omul este un „amestec din cer şi pământ”, este în acelaşi
timp „pământesc şi ceresc, trecător şi nepieritor, văzut şi înţelegător, între
măreţie şi smerenie, unul şi acelaşi, duh şi carne, duh pentru har şi carne
pentru mândrie”45.
Trupul omenesc este cel care se războieşte cu omul, fiind un
„duşman binevoitor” al sufletului şi „prieten întinzător de curse”, pe care
autorul spune că se luptă să-l istovească „ca unul care ştiu pentru ce am
făcut şi că trebuie să mă urc la Dumnezeu cu ajutorul faptelor”46. Am fost
creaţi cu trup şi suflet, spune autorul, „ca să cunoaştem că în acelaşi timp
suntem şi foarte mari şi foarte umili, pământeşti şi cereşti, vremelnici şi
nemuritori, moştenitori ai luminii şi ai focului, adică ai întunericului după
partea din fiinţa noastră spre care ne vom apleca. Asceza este considerată
de către autor o eliberare a sufletului de materie, „ieşirea sufletului din
trup”47.
Căderea omului în păcat s-a petrecut prin mâncarea din pomul
neascultării. Acest pom nu a fost sădit de Dumnezeu pentru ca omul să
cadă în păcat, ci pentru ca omul să se întărească în practicarea virtuţii: „nu
fusese sădit cu vreun gând rău de la început şi care nu fusese oprit pentru
vreo invidie oarecare (…) ci, era bun dacă se împărtăşea din el la vreme
potrivită, căci pomul acela era o contemplare, după părerea mea, la care
este cu putinţă de a ajunge, fără vreo primejdie, numai celor care sunt mai
desăvârşiţi după firea lor, dar nu era bun pentru cei încă mai simpli şi mai
lacomi după pofta lor, aşa cum nici mâncarea desăvârşită nu este prielnică
la cei plăpânzi încă şi cărora le trebuie lapte”48.
Şi la căderea în păcat omul a primit un dar de la Părintele său
ceresc, şi anume moartea. Aceasta reprezintă curmarea păcatului „ca să nu
rămână fără de moarte răutatea şi astfel pedeapsa se face iubire de
oameni. Căci, în felul acesta, cred eu, pedepseşte Dumnezeu”49.

44
Ibidem, p. 165.
45
Ibidem, p. 27.
46
Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina…, p. 271.
47
Bernardi, op. cit., p. 115.
48
Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere…, p. 28.
49
Ibidem.
 CONTRIBUŢIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ… 111

Mântuirea omului este un dar de la Dumnezeu.

Atât Sfântul Grigorie din Nazianz, cât şi ceilalţi doi Sfinţi Ierarhi
sunt „o călăuză sigură şi de necontestat pentru orientarea noastră
teologică”50. Teologia modernă nu poate face abstracţie de gândirea lor
„care rămâne normativă datorită faptului că a avut un caracter general,
incluzând toate aspectele vieţii omului, dar şi ale societăţii”51. Ei au fost
cei care au arătat care trebuie să fie relaţia între cultură, trăire şi slujire şi
cum trebuie creştinul, dar în special preotul să le combine în viaţa sa. Ei
şi-au însuşit cultura timpului lor, punând-o în slujba teologiei.
Sfinţii Trei Ierarhi sunt patronii învăţământului teologic, deoarece
„prin concepţia, prin ideile pedagogice din unele lucrări ale lor, rămân
îndrumători în acţiunea de creştere şi a viitorilor preoţi ai Bisericii
Ortodoxe, ai Bisericii noastre”52.
Minte aleasă, subtilă şi cutezătoare, Sfântul Grigorie din Nazianz
este pentru Biserica Ortodoxă, Teologul prin excelenţă. Geniul său s-a
manifestat îndeosebi în trei domenii: al teologiei, al misionarismului şi al
poeziei. El a creat bunuri spirituale şi morale de care beneficiază cu atâta
folos de mai bine de 1500 de ani creştinismul53. Prin aceasta el rămâne un
model de gândire, de simţire şi de creaţie literară chiar şi pentru adversarii
săi.
Întreaga lume creştină îi datorează formularea clasică a învăţăturii
despre Sfânta Treime – cea mai mare taină care stă la temelia credinţei
ortodoxe, precum şi multe capodopere ale literaturii sacre creştine.
Sfântul Grigorie este cel care apără dumnezeirea Duhului Sfânt şi
formulează învăţătura ortodoxă cu privire la această problemă. El a fost
nu doar un teolog, ci şi un mare apoget al credinţei creştine. Apologeţii au
fost pentru creştinii din toate timpurile adevăraţi „ghizi ai conştiinţelor
(…) Considerăm că readucerea în predică a acestor pagini apologetice

50
Constantin Leonte, Sfinţii Trei Ierarhi modele desăvârşite pentru pregătirea
teologică, intelectuală şi morală a viitorilor slujitori ai Sfintelor altare, în „Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 3-4, 2000, p. 155.
51
Tache Sterea, Actualitatea gândirii teologice a Sfinţilor Trei Ierarhi la sfârşit
de mileniu, în „Studii Teologice”, Revista Facultăţilor de Teologie din Patriarhia
Română, nr. 1-2, Bucureşti, 1999, p. 132.
52
Dumitru Călugăr, Actualitatea ideilor pedagogice în unele din lucrările
Sfinţilor Trei Ierarhi, în „Mitropolia Ardealului”, ianuarie-martie, 1974, p. 63.
53
Cf. Ioan G. Coman, Geniul…, p. 31.
112 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

(din opera Sfântului Grigorie n.n.) este de natură să revigoreze idealul

vieţii creştine în perioada de re-naştere spirituală (de astăzi n.n.) în care
Biserica este factorul hotărâtor”54.
Opera sa este însă foarte importantă şi în domeniul hristologiei: el
alături de ceilalţi părinţi Capadocieni, având o contribuţie indiscutabilă în
ceea ce priveşte conturarea personalităţii Fiului lui Dumnezeu, Care este
şi fiul omului în acelaşi timp.
Astfel, în anul 431 Sfântul Grigorie a fost citat ca autoritate majoră
în Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes, iar în anul 451, el va fi desemnat
cu numele de „Grigorie Teologul”, în Sinodul al IV-lea ecumenic de la
Calcedon.
Gândirea teologică a Sfântului Grigorie de Nazianz va rămâne ca
principiu normativ pentru gândirea creştină ulterioară. Cei mai mari
cugetători creştini ai ultimelor două perioade patristice se vor folosi de
lucrările Sfântului Grigorie de Nazianz: „Aceasta a marcat începutul
actualizării şi continuităţii gândirii sale teologice până în vremea
noastră”55.
Teologia Sfântului Grigorie a exercitat o mare influenţă asupra
învăţăturii creştine şi a spiritualităţii din veacurile următoare. În tradiţia
patristică importanţa sa este covârşitoare.

St. Gregory Nazianzen’s Contribution to the Formulation of Christian

Doctrine at the Second Ecumenical Council

Abstract: In the present study I have attempted to portray the contribution of

one of the great Church Fathers to defining the Christian doctrine. In order to have a
complete picture of the moment, I have depicted the cultural and theological ambience of
the council. The means of achieving the aim of the study consisted mainly in the
catechetical analysis of St Gregory’s fundamental work Five Theological Orations. The
analysis is especially helpful in bringing forth St. Gregory’s qualities of catechist and
rhetorician and acknowledges once more the appellative of genuine creative theologian
that was given to him by posterity.
The Christian world owes St. Gregory of Nazianz the classical definition of the teaching
on Trinity.

54
Costache Grigoraş, Omiletica şi Catehetica, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”,
Iaşi, 1993, pp. 367-370.
55
V. Cristescu, op. cit., p. 8.