INTRODUCERE

Mulţi oameni neglijează Vechiul Testament considerându-l un cod de reguli înrobitoare

desuete. Unii citesc Vechiul Testament ca o culegere de istorisiri curioase. Fără îndoială, se
poate învăţa multe lucruri din exemplele personajelor veterotestamentale (1 Cor 10: 6-12), dar
semnificaţia Vechiului Testament este mult mai profundă. Când citiţi Vechiul Testament este
important să vedeţi tabloul general al lucrării ispăşitoare divine. Ла Сор, Хаббард? şi Busch
(„Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament”) estimează Vechiul Testament în felul
următor:

„Este o descriere a căilor de care s-a folosit Dumnezeu, este un cod de cerinţe din
partea Lui, este o relatare despre pregătirea Sa pentru venirea lui Cristos; este un
context optim pentru înţelegerea relaţiilor Lui cu omenirea de-a lungul multor
veacuri. În întregul său, este o temelie de neînlocuit pe care se bazează Noul
Testament”.

Întrucât originile multor termeni şi adevăruri noutestamentale se găsesc în Vechiul

Testament, pe acesta trebuie să-l studiem minuţios pentru a înţelege pe deplin Noul
Testament. Cel mai important adevăr dintre acestea este făgăduirea viitorului Mesia care în
timpurile Vechiului Testament nu s-a împlinit. Venind pe pământul nostru, Isus a susţinut
că, fiind împlinirea personalizată a Vechiului Testament, El este de asemenea tema lui
centrală (In 5:39). Isus a pus laolaltă diferitele capete ale învăţăturii veterotestamentale şi le-a
legat într-un nod în mijlocul căruia se află El însuşi. Cele mai intense aşteptări după
împlinirea profeţiilor au găsit în El realizarea sa.

În cursul de faţă ne vom concentra atenţia asupra revelaţiei divine care s-a oferit pe parcursul
întregii istorii veterotestamentare amplificându-se treptat. Deşi vom recurge la Noul
Testament, totuşi nu trebuie trecut cu vederea că revelaţia aceasta era inaccesibilă
receptorilor primari ai mesajelor veterotestamentare.

Vechiul şi Noul Testament pot fi reprezentate prin două camere separate din biblioteca
divină. Dar înainte de a intra în camera Noului Testament şi a începe studiul cărţilor lui e
necesar să petrecem ceva timp în camera Vechiului Testament şi să ne străduim să înţelegem
particularităţile ei.

Pentru ce să studiăm Vechiul Testament?

 Înţelegerea noastră a istoriei şi slujirii va fi incompletă fără Vechiul Testament
 Fără Vechiul Testament slujirea lui Cristos va rămâne o taină nedezvăluită
 Vechiul Testament prezintă un context istoric al creştinismului
 În Vechiul Testament se află adevărurile-cheie despre Dumnezeu (doctrinele)
 Citirea Vechiului Testament contribuie la creşterea spirituală a creştinului (exemple
pozitive şi negative, indicaţii referitoare la cum să fim pe placul lui Dumnezeu,
chemare spre laude şi rugăciuni)

Limba Vechiul Testament

Majoritatea cărţilor din Vechiul Testament au fost scrise în ebraica veche. În mijlocul sec. VIII
î.C. în Orientul Apropiat limba oficială a relaţiilor diplomatice şi comerciale a devenit limba

1
aramaică. Din această cauză, unele părţi ale Ezrei şi Daniel au fost scrise în aramaică; atât
ebraica veche cât şi aramaică fac parte din familia limbilor semitice.
Evreii, locuitori ai Alexandriei (Egipt) între 250 şi 100 î.C., au tradus Vechiul Testament în
limba greacă. Această traducere numită Septuaginta – LXX (traducerea celor şaptezeci
tălmaci) era textul general acceptat în timpurile lui Cristos şi ale apostolilor. Biblia latină
„Vulgata” (383-415 d.C.) servea ca text oficial creştinismului occidental mii de ani. După 500
d.C. masoreţii au vocalizat textul Bibliei ebraice şi l-au împărţit în capitole şi versete.

Geografie
Palestina era o punte ce unea civilizaţia Europei, Asiei sud-vestice şi Africii de nord. Din
punct de vedere natural, ea este înconjurată de munţi în nord, de pustie în est şi sud, de
Marea Mediterană în vest. Prin Israel treceau popoarele beligerante, de aceea el depindea
totalmente de ajutorul divin. De la ocuparea de către evrei a Canaanului şi până la înflorirea
Imperiului asirian, popoarele înconjurătoare în marea parte s-au dovedit slabe, fapt ce a
permis evreilor să trăiască într-o pace relativă.
Întinderea naturală a Israelului este una de la nord spre sud. Deplasându-ne din vest spre
est, vom da de şase tipuri de relief principale:

1. Câmpia litorală
2. Şefela (depresiune)
3. Dealuri
4. Valea de rifturi
5. Munţii transiordanici
6. Platou

PENTATEUH
Cele cinci cărţi ale Pentateuhului scris de Moise totdeauna făceau parte din Biblia ebraică sub
numele „Tora” sau „Legea”. Pânâ în ultimul timp nimeni nu contesta paternitatea lui Moise.
Însă, citind surse referitoare la Biblie, trebuie ţinut cont de noile teorii:

1. Teoria unitarului -
cea evanghelică, recunoaşte paternitatea lui Moise. Însuşi Isus numea cărţile
Pentateuhului „cartea lui Moise” (Mr 12:26).

2. Teoria complementarului –
utilizarea de un singur autor a diferitor surse (Эвальд?, începutul sec. XIX).

3. Teoria fragmentarului -
(Гедс?, sfârşitul sec. XVIII) o culegere a 39 fragmente variate

4. Teoria documentarului –
(Wellhausen, 1879; majoritatea cercetătorilor contemporani) – patru redactori
însemnaţi de următoarele caractere latineşti:
J – el a folosit numele divin „Iehova” („Iahve” –
ebraica veche) – X-IX î.C., trăia în Iudea.
E – el a folosit numele divin „Dumnezeu”
(„Elohim” – ebraica veche) – IX-VIII î.C., trăia în
Israel.
2
 D – el a lucrat asupra Deuteronomului – 621 î.C.,
se presupune că este regele Iosia.
P – preot – VI-V î.C.

Perioada începuturilor: GENEZA 1-11

Scopul capitolelor respective este a povesti despre provenienţa omului şi, în acest sens,
despre esenţa sa:
1) Omul are provenienţa divină.
Creaţia reprezintă tema centrală a concepţiei veterotestamentale. Că Iehova este
atotputernic era o idee neobişnuită în Orientul Apropiat antic.

2) Omul este făurit după chipul Creatorului său.

De aceea omul are obligaţia să administreze creaţia divină şi să fie reprezentant al lui
Dumnezeu pe pământ.

3) Omul este depravat de păcat care peste puţin timp a denaturat caracterul bun al întregii
creaţii divine.
În principiu, păcatul originar, ce l-a dus pe om în cădere, a fost acela că omul a permis
creaţiei să ia stăpânire asupra lui, în loc să fie el stăpân peste creaţie.

Patru viziuni principale asupra creaţiei:

1. Mitică – este o istorisire inventată.

2. Teoria unor „zile-epoci” –
Lumea a apărut drept rezultat al evoluţiei teiste ce a durat milioane de ani.
Contradicţii: numeralele ordinale (prima zi ş.a.m.d.) se întrebuinţează în ebraica
veche doar pentru a desemna zile cu 24 de ore; odihna de sâmbătă e asociată cu
a şaptea zi înţeleasă literal, deoarece şase „zile” Dumnezeu a muncit (Ex 20:11).
3. Teoria „intervalului” (sau restabilirii) –
În v. 1, Dumnezeu la început creează pământul, dar satanul după domnia sa pe
acesta îl distruge, de aceea pământul devine „pustiu şi gol”. În v. 2, Dumnezeu
restaurează pământul. Contradicţii: moartea a intrat în lume numai prin păcat
(cel adamic); Dumnezeu toate le-a făcut frumoase; nu e loc pentru şapte zile
obişnuite.
4. Teoria unor „zile obişnuite” –
Dumnezeu a creat pământul în şase zile obişnuite, cu 24 de ore fiecare.
În cap. 2 de la v. 4 se repetă descrierea procesului de creaţie, dar într-o expunere mai
simplistă, accesibilă omului.
Înainte de a intra păcatul în lume, Dumnezeu
a dat omului un şir de „imperative iniţiale”:

 a se reproduce
 a se răspândi pe suprafaţa pământului
 a stăpâni peste creaţie
 a munci
 a respecta ziua de sâmbătă
 a păstra căsătorie monogamică

Perioada patriarhilor: GENEZA 12-50

3
La sfârşitul cap. 11, în faţa cititorului se ridică întrebarea: cum se vor constitui mai departe
relaţii dintre Dumnezeu şi omenirea păcătoasă? Nu cumva s-a epuizat îndelunga răbdare
divină? Nu cumva mânios a respins El pe vecie popoare?
Cap. 12 răspunde la această întrebare: are loc alegerea şi binecuvântarea lui Avraam.
Dumnezeu l-a ales pe Avraam din mediul păgân (Ios 24:2-3). Prin chemarea lui Avraam
Dumnezeu a iniţiat lucrarea de dărâmare a zidului ridicat de păcat între Dumnezeu şi
omenire.

Legămintele biblice

Cuvântul „legământ” traduce noţiunea ebraică „bărit” (berith). În Vechiul Testament el apare
cca 300 de ori. El poate fi definit ca „încheierea unui acord legal între două părţi”.
Legământul stabileşte relaţii speciale dintre părţile implicate sau le pune pe acestea din urmă
într-o cooperare de gen aparte. Înţelegerea se autentifică prin jurământ, de obicei rostit cu
vocea tare, în cadrul unei ceremonii festive de ratificare.

Esenţa tuturor legămintelor este angajamentul fie unilateral fie bilateral. Legămintele biblice
adeseori căpătau forma înţelegerilor răspândite în Orientul apropriat antic dintre un suzeran
şi un vasal. Ele condiţionau angajamentul părţii slabe (vasal) care trebuia să-şi păstreze
fidelitatea faţă de partea puternică (suzeran sau rege).

Relaţiile dintre Dumnezeu şi poporul său, potrivit legămintelor, pot fi cuprinse într-o singură
declaraţie: „Eu voi fi Dumnezeu lor, iar ei vor fi poporul meu”. Asemenea relaţii includ: din
partea lui Dumnezeu, promisiunea de a apăra poporul său (îndemnul fiind mila sau
„hesed”), iar din partea poporului lui Dumnezeu, obligaţii (dragoste ca răspuns la “hesed”).

ÎNŢELEGERILE VETEROTESTAMENTARE INCLUD URMĂTOARELE ASPECTE:

 părţile contractante (Dumnezeu şi poporul său)

 promisiuni (binecuvântări în caz de ascultare şi blesteme în caz de neascultare)
 porunci
 jurământul depus de Dumnezeu
 sacrificiu (forma finală de sacrificiu – Mesia)
 semn (curcubeu, circumcizie, sabat etc.)
 confirmare

Legămintele principale între Dumnezeu şi omul:

LEGĂMÂNTUL NOAHIC (Gen 9:9-17)

A fost încheiat cu Noe după acceptarea jertfei adusă de el. Dumnezeu promite
sămânţa prin care va veni cândva izbăvire pentru omenire. El promite de asemenea că
nu va mai trimite pe pământ un potop mondial.

LEGĂMÂNTUL AVRAHAMIC (promis în Gen 12:1-3, încheiat în 15:9-18, confirmat în 17:2-14)

Legământul avrahamic a devenit temelia pentru legămintele ulterioare. Dumnezeu în
ordinea unilateralităţii s-a jurat (necondiţionat) că va da o ţară urmaşilor lui Avraam şi
că îi va face un popor mare. De la Avraam nu s-a cerut nimic (în afară de tăiere
împrejur ca semn al legământului – 17:10-11). Legământul a fost extins pentru a
include pe toţi urmaşii lui Avraam. Chiar dacă Israelul nu i se va supune lui

4
 Dumnezeu, acesta şi atunci îşi va îndeplini promisiunile date lui Israel. Dar în caz
individual ei puteau să participe la legământ doar prin credinţă.
Legământul avrahamic a fost extins şi îmbogăţit prin trei legăminte ulterioare care
au condiţionat răspunsul la chemare al moştenitorilor promisiunii:

Legământul aharonic (sacerdotal – Num 25:12-13)

Legământul levitic sau sacerdotal însărcinează neamul lui Aaron cu oficierea
cultului preoţesc ca fiind anticiparea slujirii de împăcare a lui Cristos.

Legământul davidic (2 Sam 7:12-16)

Legământul davidic şi el a confirmat promisiunea dată lui Avraam, exprimând-
o în termenii ce-l privesc pe David (sămânţa lui Avraam). Dumnezeu a promis
că scaunul de domnie al lui David se va menţine veşnic.

Noul legământ (Ier 31:31-34)

Ieremia a prezis că în viitor Dumnezeu va încheia cu Israel un legământ în baza
căruia păcatele acestuia vor fi uitate şi niciodată nu vor fi amintite. Acest
legământ priveşte sfera lăuntică, spirituală, explicând în ce fel un credincios va
trebui să i se supună lui Dumnezeu dacă vrea să-i moştenească promisiunea.
Noul legământ a început să se împlinească în jertfa ispăşitoare a lui Cristos, dar
încă nu s-a realizat pe deplin.

Legământul mozaic (Ex 19:5)

Spre deosebire de celelalte legăminte, acesta a fost unul convenţional, fiindcă depindea
de ascultarea lui Israel. El accentua angajamentul omului faţă de lege. Legea a fost
dată ca o structură în cadrul căreia Dumnezeu şi-ar fi putut păstra promisiunea dată
lui Israel.

Istoria Israelului:
5 perioade

Graţie legământului cu Avraam din Gen 12, Dumnezeu deschide o epocă aparte – El intră în
relaţii reciproce cu un popor concret, anume Israel. Israelul avea menire să devină un
mijlocitor deosebit al lui Dumnezeu care să transmită binecuvântarea divină popoarelor
lumii. Partea ulterioară a Vechiului Testament descrie istoria israeliţilor, trecutul şi viitorul,
în lumina legământului avrahamic. Această istorie poate fi periodizată în felul următor:

Perioada Evenimentele Descrierea biblică Menţionarea în

cuvântul de rămas
bun al lui Moise
Perioada patriarhilor Promisiunile Gen 12-50 Deut 4:1, 31
Perioada exodului, Naşterea poporului Exod, Numeri, Iosua Deut 4:1-24
încheierea
legământului (Sinai)
şi cucerirea
Canaanului
Perioada Israelul în ţara Judecători, 1-2 Deut 4:25a; 28:1-14
binecuvântărilor promisă Samuel, 1-2 Regi
Perioada blestemelor Judecata şi captivarea Ezra, Neemia Deut 4:25b-28, 15-68
Perioada restabilirii Deut 4:29-31; 30:1-10
viitoare

5
Perioadele istorice respective sunt descrise în cărţile biblice menţionate sus. Haideţi să
desenăm o diagramă în care să aranjăm cărţile date în succesiunea lor istorică: ea ne va ajuta
să ne închipuim că înaintăm pe o „şosea istorică” din eveniment în eveniment.

EXODUL
Exodul nu este doar un eveniment istoric concret, ci mai degrabă prototipul întregii lucrări
ispăşitoare pe care o săvârşeşte Dumnezeu în beneficiul poporului său. În această lumină,
exodul este apogeul istoriei veterotestamentare a ispăşirii, el arată acele mijloace, prin
intermediul cărora Dumnezeu şi-a îndeplinit promisiunile date patriarhilor în privinţa unei
ţări şi naţiuni mare.

Înaintea exodului Dumnezeu i s-a arătat lui Moise şi s-a numit „Cel ce este”, sau „Iahve”
(3:13-15). Numele „Cel ce este” subliniază prezenţa divină şi, de asemenea, faptul că
Dumnezeu a venit ca să rezolve cu legământul şi să izbăvească poporul său.

„Iahve” (rom. „Iehova”) este numele personal al lui Dumnezeu pe care iudeii niciodată nu-l
pronunţă cu vocea tare.

Cap. 1-18 descriu izbăvirea israeliţilor din robia egipteană.

Cap. 19-40 descriu legământul încheiat de către Dumnezeu cu Israel pe muntele Sinai.

Dumnezeu s-a declarat a fi Dumnezeul lui Israel făcându-i pe iudei subalternii săi conform
legământului. Tabernaculul avea o importanţă deosebită pentru Israel în calitate de mijloc,
prin care Dumnezeu se revela poporului. Reprezentând simbolul prezenţei divine, el anticipa
vremea împlinirii promisiunii, când Dumnezeu în persoana lui Isus Cristos cu adevărat va fi
prezent în mijlocul poporului său.

LEVITICUL
Înainte de a intra israeliţii în Palestina unde ei au cunoscut cultele cananiţilor şi felul lor de
trai, Dumnezeu a explicat amănunţit poporului său cum acesta trebuie să i se închine în mod
corect. În mare, legea spune cum să te eliberezi de păcat şi să fii sfânt, cum să te menţii în
sfinţenia aceasta pentru a se afla în părtăşie cu Dumnezeu.

Sacrificii

1. Arderea de tot – simbolizează consacrare lui Dumnezeu (Lev 1)

2. Jertfa de mâncare – mulţumire pentru primele roade (Lev 2)
3. Jertfa de mulţumire – participare la părtăşia binecuvântată cu Dumnezeu (Lev 3)
a) de mulţumire – pentru o binecuvântare neaşteptată (Lev 7:11-15)
b) pentru împlinirea unei juruinţe – mulţumire cu jurământ pentru izbăvire (Lev
7:16-21)
c) ca dar de bunăvoie – mulţumire pentru toate (Lev 7:16-21)
4. Jertfa pentru ispăşire – purificare (Lev 4; 5:1-13)
5. Jertfa pentru vină – iertarea păcatelor comise (Lev 5:14-19; 6:1-7).

6
 Sărbători

1. Sabatul – odihnă de la muncă, închinare lui Dumnezeu (Lev 23:3)

2. Paştele (sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie) – izbăvirea din robia egipteană
(Lev 23:5)
3. Azimile (săptămână după Paşti) – izbăvirea din robia egipteană (Lev 23:6-8)
4. Roadele timpurii (peste două zile după Paşti) – aducerea primului snop (Lev 23:9-14)
5. Rusaliile (a 50-a zi după Paşti) – sfârşitul secerişului, mulţumiri pentru toate
binefacerile Domnului (Lev 23:15-22)
6. Anul nou (mijlocul lui septembrie) – anunţă încheierea ciclului ritualic (Lev 23:23-25)
7. Ziua ispăşirii (sfârşitul lui septembrie) – pocăinţă în toate păcatele şi purificare (Lev
23:26-32)
8. Corturile (începutul lui octombrie) – ultima sărbătoare din an, evreii întreaga
săptămână locuiesc în corturi (Lev 23:33-44)
9. Anul sabatic – odihna pământului în fiecare al 7-lea an (Lev 25:1-7)
10. Anul de veselie (fiecare al 50-lea an) – se recapătă dreptul la moştenire şi se eliberează
sclavii-evrei (Lev 25:8-16)
După captivitatea babiloneană au fost introduse două sărbători: Purim (Est 9) şi sărbătoarea
Reînnoirii („Hanuka”, In 10:22)

NUMERI

Aceasta este o relatare tristă despre duhul rebel, infidelitate, apostazie şi declinul spiritual al
Israelului pe fundalul fidelităţii şi îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. Dumnezeu a vrut să
încerce credinţa poporului: vor intra ei oare cu credinţă în ţara promisă bizuindu-se pe
promisiunea lui Dumnezeu, chiar dacă va fi părut că îi aşteaptă pierire?
Poporul n-a rezistat unei astfel de încercări a credinţei şi s-a luat după zece iscoade care au
adus veşti pesimiste şi au cârtit împotriva lui Iehova. În consecinţă, toţi evreii (cu excepţia lui
Iosua fiul lui Nun şi Caleb) au murit în pustie în decursul a patruzeci de ani de rătăcire.

DEUTERONOM
Este cuvântul de rămas bun al lui Moise care abordează tema legământului divin cu Israel.
Reînnoirea legământului mozaic din cap. 29 a fost reînnoirea relaţiilor dintre Dumnezeu şi
popor pe care Dumnezeu le instituise mai înainte. Viitorul descendenţilor lui Israel depindea
de ascultarea lor de lege. Primul lucru pe care Israelul trebuia să facă în ţara Canaanului era
să se suie pe munţii Ebal şi Garisim şi să rostească acolo binecuvântările şi blestemele care
aveau să se înfăptuiască corespunzător atitudinii poporului faţă de legea (27:9 – 28)

Legea

Pentru ce a fost dată legea? Pavel a transmis cititorilor Noului Testament porunca de la
Domnul ca ei să se sfinţească, să se păstreze pe sine în sfinţenie (1 Tes 4:1-3a). Tot aşa şi
Domnul a dat porunci Israelului ca el să se sfinţească. Poruncile veterotestamentare
dezvăluiau în ce mod poporul divin putea să trăiască în dragoste cu Dumnezeu. Dumnezeu
nu le-a destinat să fie nici „sarcini grele şi cu anevoie de purtat”, nici mijloace de mântuire.

7
În Orientul Apropiat antic, coduri legislative nu erau, aşa cum în zilele noastre, juridic
obligatorii, ci exprimau doar voinţa regelui. Ele ajutau la marcarea contururilor aproximative
ale sistemului juridic. Legea veterotestamentară era destinată nu pentru reglementarea
detaliată a fiecărui compartiment al vieţii, ci pentru reprezentarea contururilor sfinţeniei
divine şi pentru a comunica poporului ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la el. Practic,
majoritatea poruncilor priveau sfera religioasă, nu viaţa cotidiană.

Galateni 3:23-25

23 Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia
să fie descoperită.
24. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin
credinţă.
25. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.

E necesară împlinirea legii în zilele noastre? Părerea dvs.:

Utilizarea noutestamentară a legilor veterotestamentale

1. Persistă
Legile morale sunt imuabile şi îi privesc pe toţi oamenii (de ex.: imperativele perioadei
începuturilor, cele 10 porunci), aceste imperative sunt bazate pe proprietăţile morale
neschimbătoare ale lui Dumnezeu. Majoritatea acestor instituiri se repetă în Noul
Testament.

2. Se transformă
Legile ritualice priveau sistemul iudaic sacrificial. Terminologia celor mai multe din
aceste legi se foloseşte în Noul Testament, dar esenţa lor s-a schimbat în lumina
lucrării lui Cristos. De exemplu, acum fiecare credincios este preot; sacrificii şi ofrande
au altă natură; templu este reprezentat de fiecare credincios aparte sau de o adunare
de credincioşi. După cum explică epistola către Evrei, Cristos a adus o jertfă
desăvârşită şi a îndeplinit legile ritualice ale Vechiului Testament. El singur a spus că a
venit nu să strice legea, ci s-o împlinească (Mt 5:17).

3. Se anulează
Legile despre hrană şi circumcizie reprezintă două imperative pe care Noul Testament
le anulează. Respectarea multora din legile sociale (civile) ce se referă la poporul Israel nu
mai este obligatorie în Noul Testament.

Ce a motivat decretarea poruncilor veterotestamentare în privinţa hranei?

Există câteva cauze:

higienă,
asocierea cu pseudoreligii
animalele răpitoare sunt necurate,
simbolism,
aspectul antropologic

8
 CĂRŢILE ISTORICE
În Biblia ebraică 4 cărţi istorice alcătuiau o diviziune aparte sub denumirea „Profeţii antici”.
Din ea făceau parte cărţile: Iosua, Judecătorii, Samuel şi Împăraţi. Aceste cărţi sunt istorice şi
profetice totodată. Ele sunt istorice în sensul că conţin istoria neîntreruptă a Israelului cu
omiterea a câtorva detalii. Ele sunt profetice în sensul că descriu faptele lui Iehova
interpretate de profet.

IOSUA
Sosind în Canaan, Israelul a căpătat linişte după o viaţă aspră din pustie. Promisiunea lui
Iehova, sau legământul, parţial s-a împlinit în cucerirea ţării făgăduite, însă Israelul nu a
nimicit complet inamicii săi. Drept urmare, lucrarea ispăşitoare a lui Dumnezeu a întâmpinat
rezistenţă şi popoarele lumii nu au devenit părtaşi la binecuvântările legământului.

JUDECĂTORII ISRAELULUI
Este o culegere de relatări care descriu nişte evenimente ce au avut loc în diferite părţi ale
ţării şi în timpuri diferite. Scopul cărţii nu este a oferi o privire de ansamblu completă asupra
istoriei, ci a expune principiul (modelul) acţiunilor lui Dumnezeu în raport cu poporul său –
judecată şi milă. Dat fiind că israeliţii nu i-au nimicit complet pe cananiţi, în curând s-au
întors cu spatele la Iehova şi s-au alipit de zeii cananiţi. Cartea se încheie cu următoarea
afirmaţie: „fiecare făcea ce-i plăcea” (21:25)

Ciclul apostaziilor în timpurile judecătorilor (de ex., 3:7-12):

Cine sunt „judecătorii”? De obicei, deciziile de caracter juridic din sfera socială le luau
bătrânii sau capii familiilor, în timp ce preoţii erau interpreţi ai legilor religioase. În cazul de
faţă, „judecătorii” au fost căpetenii ale oştirilor aleşi de Iehova şi împuterniciţi de Duhul
sfânt, sau nişte izbăvitori care îi alungau pe asupritori.

În acel timp în Israel nu era rege. Poporul prezenta o federaţie destul de şubredă a 12 triburi
pe care le unea doar sanctuarul situat la Şilo. Cu toate acestea, Iehova, cel ce a încheiat
legământ cu poporul său, totdeauna era gata să acţioneze în favoarea lui, trimiţându-i
izbăvitori.

RUT
Povestea scurtă despre Rut arată că îndrumarea divină poate avea un caracter discret.
Evenimentele se petrec „pe vremea judecătorilor” (1:1). Este vorba despre două obiceiuri
sociale în Israelul antic: căsătoria levirată şi răscumpărarea pământului. Esenţa căsătoriei
levirate (Deut 25:5-10) constă în aceea că dacă moare un evreu căsătorit neavând fii, o rudă
de sânge apropiată de a lui trebuie să-şi ia văduva de nevastă pentru a da naştere unui fiu-
moştenitor. De asemenea, el este obligat să răscumpere pământul rudei decedate pentru ca
pe urmă acesta să fie moştenit de fiul născut în cadrul căsătoriei levirate.

9
În această carte de asemenea se introduce genealogia regelui David, de la care provine
Regele-Mântuitor al cărui prototip este ruda-izbăvitor Boaz.

1-2 SAMUEL, 1-2 ÎMPĂRAŢI

Primele două cărţi reflectă atât necesitatea puterii regale, cât şi consecinţele periculoase ale
acestei inovaţii.

1 Samuel – naşterea monarhiei

Evreii îi atribuie lui Samuel cele două cărţi probabil din cauza că el este protagonistul central
al acestor cărţi şi de asemenea considerat al doilea conducător important al poporului după
Moise. Samuel a fost preot, profet chemat nemijlocit de Dumnezeu (1 Sam 3:20) şi ultimul din
judecători (7:17). Astfel, Samuel este un protoip al lui Isus Cristos care oficiază aceleaşi trei
feluri de slujire. În afară de aceasta, Samuel s-a aflat la originile formării puterii regale
ungându-i ca împăraţi pe Saul şi David.

2 Samuel – 1 Împăraţi 11 – regatul unit (perioada domniei lui David şi Solomon e numită
„secolul de aur al Israelului, Israelul devine cel mai puternic stat din Asia de Vest).

Viaţa lui David a fost întunecată de păcate, dar spre deosebire de Saul, el îşi recunoştea şi
mărturisea păcatele. Dumnezeu îl ierta şi David a fost numit „om după inima mea”. Însă el a
fost mereu urmărit de dezbinări familiale – roada amară a păcatelor sale.

Ultimele două cărţi încep cu descrierea gloriei împărăţiei lui Solomon, dar după aceea
înfăţişează destrămarea ei gradată. Împărăţia s-a dezmembrat în două părţi, apoi au urmat
căderea şi captivitatea regatului împărţit.

3 Împăraţi 12 – 2 Împăraţi 17 – regatul împărţit

Este o descriere a istoriei Regatelor de Nord şi de Sud care s-au împletit în dezvoltarea lor.
Autorul acestor cărţi aprecia împăraţi nu din punct de vedere al însemnătăţii lor politice, ci
după practica lor religioasă.

Regatul de Nord niciodată nu s-a bucurat de stabilitatea dinastiei. Un exemplu elocvent de o

asemenea instabilitate politică îl reprezintă faptul că Ieroboam şi succesorii săi aşa şi n-au
putut întemeia o capitală statornică.

Ilie şi Elisei, profeţii Regatului de Nord, sunt figurile centrale din acea perioadă. Ilie sus şi
tare chema poporul la pocăinţă şi simboliza opoziţia israeliţilor adevăraţi (“fiii proorocilor”)
vizavi de inovaţiile regelui Ahab şi soţiei sale feniciene Izabela (care participa la cultele
cananite). Elisei a păşit pe acelaşi drum, făcând minuni şi arătând milă, ceea ce confirma
provenienţa divină a cuvintelor profetului. El a pus în funcţie planul divin, potrivit căruia
trebuia înlăturată de la putere casa nelegiuită a lui Omri şi împlinită profeţia lui Ilie.
Asirienii, care au captivat Regatul de Nord în 772 î.e.n., sunt consideraţi instrumentul
judecăţii divine asupra Israelului.

4 Împăraţi 18 – 25 – Iudea rămâne singură

10
În această epocă, Dumnezeu, din mila lui, a influenţat Iudea în trei moduri pozitive:
* exemplul Israelului,
* reformele lui Ezechia şi Osia,
* activitate de slujire a lui Isaia şi Ieremia.

Însă iudeii “şi-au bătut joc de trimeşii lui Dumnezeu, l-au nesocotit cuvintele, şi au râs de
proorocii Lui, până când mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac” (2 Cr
36:16).

Demonstrând eşecul (căderea) omului şi inconsistenţa puterii politice omeneşti, aceste cărţi
arată spre veacul viitor, în care Dumnezeu îşi va stabili împărăţia în frunte cu Fiul lui David,
căruia i se vor supune toate popoarele.

1-2 CRONICI

Cronicarul (posibil, Ezra) cercetează nu fapte goale din istoria Israelului, ci semnificaţia lor.
El a trăit după căderea Ierusalimului, cu mult timp după majoritatea acelor evenimente pe
care le descrie. Scopul său principal este a reda istoria Israelului în aşa fel încât poporul să se
convingă că Iehova încă se mai află la cârma evenimentelor, şi a chema poporul la
credincioşie. Cronicarul îi avertizează pe evrei de acum încolo să nu mai lase templul (tema
centrală a 1 Cr 1 – 9) şi încheie cu hotărârea lui Cir despre restabilirea templului (2 Cr 36:23).
Buna parte a cronicilor este consacrată împăraţilor cucernici ai Iudeii (David, Solomon,
Iosafat, Ezechia şi Iosia), scoţându-se în evidenţă roadele ascultării lor de Dumnezeu.

EZRA ŞI NEEMIA

Marea parte a poporului şi capii celor zece seminţii nordice au fost deportaţi în Asiria în 722
î.e.n. şi împrăştiaţi acolo în mijlocul populaţiei locale. Probabil, unii dintre ei şi-au păstrat
credinţa şi tradiţiile, iar descendenţii lor s-au întors împreună cu exilaţii care au fost
expulzaţi în Babilon de către Nebucadneţar în 586 î.e.n.

Întoarcerea în ţară natală a fost în trei valuri majore:

1) 536 – primul val s-a întors sub conducerea lui Zorobabel; este caracterizat prin restabilirea
templului (Ezra 1 – 6).
Cir a cucerit Babilon în 539 î.e.n., după ce acest teritoriu a intrat în componenţa imperiului
persan. Cir, regele persan, a permis evreilor să se întoarcă în ţara părinţilor săi.

2) 458 – al doilea val s-a întors sub conducerea lui Ezra; este caracterizat prin restabilirea
evlaviei (Ezra 7 –10).
Sarcina majoră a lui Ezra este să aducă oameni la pocăinţă, la mărturisirea păcatelor (mai
ales căsătoriile cu păgâni) şi la o viaţă evlavioasă, cu scopul restabilirii închinării autentice
lui Dumnezeu.
11
3) 445 – al treilea val s-a întors sub conducerea lui Neemia; este caracterizat prin restabilirea
zidurilor Ierusalimului şi continuarea reformelor Ezra (Neemia). În cartea lui Neemia în mod
aparte se accentuează importanţa rugăciunii.

ESTERA

Această carte a fost inclusă în canonul Scripturii pentru a arăta, cum poporul divin a suferit
tentativa distrugerii lui complete în anii captivităţii. Evenimentele se petrec între întoarcerile
din captivitate a celui dintâi şi a celui de-al doilea val. Autorul în mod conştient nu
menţionează numele lui Dumnezeu, relevând prezenţa diriguitoare divină cu ajutorul
istoriei. Tema: providenţa divină se manifestă în viaţa poporului lui Dumnezeu.

CĂRŢILE DE ÎNŢELEPCIUNE

Cărţile biblice de înţelepciune sunt analoge literaturii sapienţiale nonebraice şi se subdivizeză

în două clase:

1. Proverbe de înţelepciune
Teze scurte, esenţa cărora constă în stabilirea regulilor ce duc la fericire şi prosperitate
personală, sau în reflecţii despre viaţă şi evaluarea ei (de ex., Proverbe).

2. Înţelepciunea contemplativă
Monoloage, dialoguri sau studii, care conţin reflecţii vizavi de problemele majore ale
existenţei umane, precum sensul vieţii (Ecclesiast) sau cauza suferinţelor (Iov).

Caracteristica cărţilor biblice de înţelepciune:

1. Transnaţională
Nu se limitează la contextul unei singure culturi sau ţări – referinţe la istoria Israelului
lipsesc aproape complet.

2. Cosmologică
Caută ordinea morală divină în univers care dirijează toate compartimentele vieţii.

3. Individualistă
Accentuează succesul şi prosperitatea omului concret şi iminenţa alegerii.

12
4. Practică
Oferă sfaturi înţelepte pentru viaţa cotidiană.

5. Paradoxală
Există paradoxuri în care aserţiunile contrare ambele sunt juste, dar în condiţii diferite.

6. Estetică
Se aplică în situaţii specifice, după examinare.

Dacă profeţii proclamau Cuvântului lui Dumnezeu omului, autorii cărţilor biblice de
înţelepciune exprimau propriile gânduri lui Dumnezeu (de exemplu, psalmi de rugăciune)
sau omului (sfaturi înţelepte din proverbe). Duhul Sfânt i-a influenţat pe aceşti înţelepţi în
aşa fel ca ideile lor să-şi păstreze actualitatea şi utilitatea pentru toate timpurile.

Poezia ebraică

Poezia ebraică ajută să-l înţelegem mai profund pe Dumnezeu, întrucât îl compară cu obiecte
sau fenomene care ne sunt familiare. Citind literatura înţelepciunii biblice, trebuie reţinut că
conţinutul într-o anumită măsură depinde de formă. De aceea este important să fie studiate
câteva trăsături caracteristice ale poeziei ebraice.

1. Paralelism
O multitudine de tipuri: sinonimic, antitetic, sintetic, copule, intern şi extern, chiasm;
de obicei, o pereche de două strofe paralele constituie vers.

2. Rimă şi ritmicitate
În mod deosebit sunt pronunţate în psalmi, din care majoritatea iniţial au fost însoţiţi
de cântare la liră.

3. Perechi de cuvinte
De exemplu, braţ – mâna dreaptă, vrăjmaş – adversar, a asculta – a-şi apleca urechea,
Iacob – Israel etc.

4. Numerale (adică, x, x+1)

5. Figuri de stil retorice (îndeosebi, metafore)

6. Armonie fonetică (se pierde în traducere)

* aliteraţie (începe cu unul şi acelaşi sunet)
* asonanţă (sunete similare din cadrul cuvintelor)
* paronomază (joc de cuvinte – sunete analoge, dar semnificaţii diferite)
* onomatopee (imitarea sunetelor)

13
 IOV

Iov a fost un om bogat şi neprihănit care, probabil, a locuit în ţara Uţ înainte de Avraam sau
pe vremea lui. Cartea Iov răspunde la întrebarea: “De ce suferă cel neprihănit?” Prietenii săi
argumentau că suferinţele lui Iov demonstrează păcătoşenia lui, şi că bunăstarea este semnul
unui om neprihănit.

Deşi este un loc comun în a considera astfel, din punct de vedere teologic această opinie nu
este adevărată (vezi In 9:1-3: Isus a spus că omul s-a născut orb pentru arătarea slavei lui
Dumnezeu, nu din cauza păcatelor lui sau ale părinţilor, cum credeau ucenicii).

Răspunsul constă în ceea ce urmează: Dumnezeu este bun şi totodată suveran, şi omului nu îi
este dat să-i cunoască planurile până la capăt. Noi trebuie să tindem spre evlavie şi să credem
în Dumnezeu nu pentru ceea ce el face, ci pentru ceea ce el este.

PSALMI

Există diferite tipuri de psalmi după formă (conform modului de utilizare a acestora: în
timpul serviciilor divine publice sau consacrării personale):

Psalmi de jale (ex. Ps 13, 142):

Plângeri ale întregului popor în perioada dezastrelor naţionale (12, 83), precum…
 atac sau înfrângere (44, 60, 74, 79, 80);
 asuprire din partea celor răi (58);
 pericol de atac (88);
 epidemie, arşiţă, foamete sau calamitate naturală (85, 126).
Lamentări individuale – tipul cel mai răspândit
 acuzaţii nedrepte de crimă;
 pedeapsă pentru păcatele personale (51, 130);
 boală sau slăbiciuni (6, 39, 62, 88) însoţite de acuzaţii false;

Apeluri, plângeri, mărtirisirea credinţei, implorări pentru izbăvire, certitudine,

strigăte de laudă.

Atrageţi atenţia asupra acelui fapt că, atunci când psalmiştii îl implorau pe Dumnezeu
pentru izbăvire (în psalmi-blesteme), ei cereau dreptatea divină, şi nu răzbunarea omenească.

Psalmi de mulţumire (ex. Ps 116, 138):

 laudă;
 de obicei sunt legaţi de un singur eveniment – se presupunea că de ei se vor
folosi în vremea izbăvirii, după ce rugăciunile au fost ascultate;
14
  adeseori au fost însoţiţi de sacrificii şi sărbători colective.

Chemări spre laudă lui Dumnezeu, afirmaţii introductive, reflecţii asupra nevoilor,
veşti despre izbăvire, renovarea proslăvirii, exprimarea laudei.

Psalmi de laudă (ex. Ps 33, 113):

poartă un caracter mai general în comparaţie cu psalmii de mulţumire.

Anumite imnuri pot fi subdivizate în:

– cântări de biruinţă (68);
– imnuri de pelerinaj, care descriu aşteptările celor călătorind spre templul din
Ierusalim pentru închinare (15, 24, 84, 87, 122);
– cântări ale Sionului (sau cântări ale cetăţii Ierusalim), care îl laudă pe
Domnul pentru prezenţa sa miraculoasă pe muntele Sion (46, 48, 76);
– psalmi de întronare, care laudă domnia lui Dumnezeu ca Stăpânitor al
popoarelor (47, 93, 96-99).

Chemări spre închinare-proslăvire, motivul proslăvirii, concluziile proslăvirii.

Psalmi de înţelepciune (ex. Ps 1, 32, 34, 37, 49, 112, 127-128, 133)
– conţin sfaturi pentru o viaţă evlavioasă.

Psalmi regeşti sau mesianici, au o legătură nemijlocită cu împărăţie, dar s-au împlinit în
Cristos:
 de încoronare (2, 72, 101, 109) – Cristos este “Unsul lui Dumnezeu”;
 matrimoniali (45) – scaunul de domnie şi supremaţia lui Cristos vor
rămânea pe vecie;
 psalmi, care se interpretau înainte de luptă şi după aceasta (18, 20, 100, 145)
– Cristos a triumfat pe cruce;
 rugăciune regală despre izbăvire (16, 22, 69) – Cristos este izbăvit de la
moarte.

Cartea Psalmilor se subdivizează în cinci părţi, fiecare încheindu-se cu osanale, ceea ce,
posibil, indică perioadele culegerii psalmilor.
Apoape jumătatea din psalmi sunt atribuite lui David. În afară de el, autorii Psalmilor
sunt: Asaf (13), fiii lui Corei (7), Solomon (2), Moise (1), Eman (1), Efam (1).

PROVERBE

Cartea Proverbelor este, de fapt, o compilaţie din diferite culegeri.

15
 Introducere generală – arată scopul cărţii (a transmite
1:1-6
înţelepciune), atribuind-o lui Solomon
Importanţa înţelepciunii. Dascălul (Solomon) i se adresează
1:7 – 9:18 discipolului său, ca unui fiu, atenţionând asupra alegerii între
înţelepciune şi ignoranţă.
Pildele lui Solomon – cca 375 proberbe, nu prea legate între ele,
10:1 – 22:16
care totalizează experienţa de viaţă a lui Solomon.
22:17 – 24:22 “Cuvintele înţelepţilor”.
24:23 – 34 Maxime adăugătoare.
25:1 – 29:27 Pildele lui Solomon culese de oamenii lui Ezechia.
30:1-33 Cuvintele lui Agur.
31:1-9 Cuvintele lui Lemuel.
Descrierea unei femei cinstite – poem splendid al unui autor
31:10-31
anonim, scris în forma de acrostih.
ECLESIAST

Autorul se numeşte pe sine simplu “Propovăduitor”, dar, după câte se pare, este Solomon
(1:1). “Propovăduitorul” priveşte viaţa filosofic, ca una bună şi rea în acelaşi timp. Autorul
este dezamăgit în căutarea sensului vieţii atât la nivel empiric (în baza experienţei), cât şi la
nivel raţional (în baza raţionamentelor).
Concluzia lui: “totul este deşertăciune”, nimic nu are o valoare constantă. Doar revelaţia
divină îi oferă cunoaşterea sensului vieţii, cea propusă la sfârşitul cărţii – a te teme de
Dumnezeu şi a păzi poruncile Lui, căci numai lucrarea lui Dumnezeu va rămânea statornică
(12:13-14).

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

Există trei interpretări oferite:

1. Alegorică –
descrierea dragostei lui Dumnezeu faţă de Israel, sau a dragostei lui Cristos faţă de
Biserica şi fiecare credincios în parte. Fiecare detaliu reflectă câte un aspect al acestei
dragoste.

2. Prototipică –
reliefează temele principale ale dragostei şi devotamentului şi nu amănuntele
expunerii. Există aluzii discrete la relaţii reciproce între Cristos şi Biserica sa.

3. Literală –
arată abordarea biblică, echilibrată a dragostei, una ce se situează între două extreme –
excesul sexual, sau perversităţi, şi atitudinea ascetică, care neagă binele şi legitimitatea
dragostei fizice în cadrul căsătoriei instituite de Dumnezeu.

16
 PROOROCI

Schultz (“Călătorie prin Vechiul Testament”) la pp. 11-12? scrie: “Fundalul general şi,
adeseori, anumite detalii particulare prezentate în cărţile istorice servesc cheia pentru
interpretarea corectă a acestor sentinţe profetice, iar sentinţele rostite de profeţi, la rândul lor,
ajută într-o măsură considerabilă la înţelegerea istoriei Israelului”. În Deut 18:15, 18
Dumnezeu prevesteşte pe ce linie profetică el va transmite mesaje poporului său. Moise
serveşte un model bun de profet, deşi activitatea profetică a început pe vremea lui Samuel (el
a fondat diferite şcoli de profeţi tineri).

Profetul este un om sfânt, chemat de Dumnezeu (de regulă, în circumstanţe neobişnuite) şi

înzestrat cu Duhul Sfânt pentru transmiterea mesajelor divine:
 în legătură cu prezent –
profetul cere respectarea celor prevăzute de legământ, lămurind cum se aplică acesta
în noul context – în epoca şi situaţia culturală în care trăieşte. El cheamă poporul să
revină la legământ. Aceasta este sarcina principală a profetului.
 în legătură cu viitor –
profetul avertizează în privinţa judecăţii, iar în cazul pocăinţei promite restaurare.
Dumnezeu întotdeauna avertiza din timp în privinţa judecăţilor sale, fie prin
legământ, fie prin profeţii lui. Calamităţi, în privinţa cărora Dumnezeu n-a făcut
avertizări din timp, trebuie considerate nu a fi o judecată divină, ci consecinţe ale
păcatului în lumea căzută.

Sentinţele profeţilor, în mare, se referă la patru evenimente istorice:

 mediul lor ambiant,
 pericolul captivităţii (asiriene şi babiloniene) şi restaurarea ulterioară,
 venirea lui Mesia,
 împărăţia de o mie de ani, după care vor urma cerul nou şi pământul nou.

La citirea cărţilor profetice, observi un fenomen interesant: predicţii ce vizează diferite

evenimente, distanţate unul de altul temporal şi în virtutea altor circumstanţe, se află pe
acelaşi plan creând un întreg unitar, astfel încât celui fără experienţă uneori îi este cu
neputinţă de a trasa o linie de demarcaţie între ele. Aceasta poate fi comparat cu situaţia în
care, aflându-vă într-o zonă muntoasă, aţi privi departe şi aţi vedea numai vârfurile
munţilor. Dumnezeu revela profeţilor doar anumite evenimente din viitor, acelea care sunt
importante în mod deosebit.

Aşa cum s-a spus deja, majoritatea profeţiilor veterotestamentale leagă o situaţie istorică
concretă, în care trăia profet, de îndeplinirea planului de ispăşire al lui Dumnezeu. Miezul
chestiunii constă în următoarele: Dumenzeu a muncit la mântuirea poporului său şi se
apropie timpul, când acest scop va fi atins.

Unele profeţii, după caracterul lor, sunt mesianice, fiindcă în ele în mod explicit sunt
prezentate Mesia sau/şi domnia sa mesianică.

17
Trei categorii de profeţii mesianice:

 Profeţii mesianice directe

se referă numai la Cristos. Sunt foarte rare în Vechiul Testament.
 Profeţii mesianice prototipice
conţin acele porunci şi ritualuri rânduite de Dumnezeu, care constituie prototipul a
ceea ce va fi Mesia (de exemplu, riualul aducerii de jertfă).
 Profeţii mesianice indirecte
se referă la alte personalităţi şi evenimente; doar după venirea lui Mesia vine
înţelegerea că el în mod direct sau indirect a împlinit aceste profeţii.

Deşi cuvântul “Mesia” nu se foloseşte în Vechiul Testament referitor la Isus, activitatea

ispăşitoare divină îşi atinge apogeul în Isus Cristos – Mesia. Astfel, multe profeţii
veterotestamentale le putem defini ca fiind mesiance. Cuvântul “Mesia” vine de la ebraicul
“maşiah”; cu acest adjectiv, înseamnând “uns”, des sunt calificaţi preoţi şi împăraţi. Ce
asociaţii aveau israeliţii în legătură cu cuvântul “Mesia”? Create în baza legământului
davidic (2 Sam 7:11-16), noţiunile “casa lui David”, “tronul lui David” şi “fiul lui David”
joacă un rol important în profeţiile veterotestamentale. Astfel, iudeii pe vremea lui Isus îl
aşteptau pe Fiul lui David care trebuia să vină în calitate de Regele lor mesianic. Ei nu se
aşteptau că acesta va fi Dumnezeu însuşi.

În perioada Vechiului Testament, iudeii au grupat doisprezece profeţi “mici” (după volum)
într-un singur sul, de aceea în Biblia ebraică profeţii sunt prezentaţi într-o singură carte care
se numeşte “Cei doisprezece”.

PROFEŢII CARE AU VESTIT ISRAELULUI

Iona – Tema principală a acestei cărţi este făţărnicia profetului şi, de asemenea, faptul că
Dumnezeu poate avea milă de păgâni.

cap 3
cap 1 cap 2 cap 4
Oamenii din
Iona Iona Iona
Ninive
Oamenii din
Criză Furtună Cel ce se îneacă Judecată Ninive sunt
cruţaţi
Răspuns Rugăciune Rugăciune Pocăinţă Supărare
Izbăvire Izbăvire
Dumnezeu Caritate Învăţătură
(repaus) (peşte)
Cum reacţionaţi
Închinare lui Închinare lui
Rezultat Izbăvire la lecţiile lui
Iehova Iehova
Dumnezeu?

18
Amos – Israeliţii se considerau nişte oameni destul de buni, ei trăiau înstăriţi în timpul vieţii
nelegiuitului Ieroboam. Israelul s-a scufundat în religiozitate, amoralitate şi mulţumire de
sine. Amos (el era păstor) vestea că în realitate vine ceasul blestemelor ca consecinţă a
încălcării legământului. Israelul nu va mai fi poporul lui Dumnezeu care justifică, ci poporul
aceluia care judecă. Dumnezeu va păstra o rămăşiţă, dar din alte popoare.

Osia – aproximativ două treimi din carte aduc argumentele în favoarea faptului că Israelul a
păcătuit şi a încălcat legământul. Blestemele legământului mozaic intră în vigoare, dar în
viitor Israelul va fi restaurat şi va primi binecuvântarea legământului. Scopul căsătoriei lui
Osia este de a arăta relaţiile reciproce între Dumnezeu şi poporul său, dragostea divină şi
milă. Dumnezeu, duios şi iubitor, cu ajutorul lui Iosia o cheamă pe soţia sa infidelă (Israelul,
tare la cerbice şi căzut în curvie) să se întoarcă înapoi.

PROFETUL CARE A VESTIT EDOMULUI

Obadia – acuzator al Edomului, deşi cartea e destinată poporului lui Dumnezeu (îndeosebi,
pentru Iudea). Locuitorii Edomului se simţeau ocrotiţi bine de război, locuind în fortăreţe
zidite pe stânci abrupte, şi nu doreau să ştie nimic despre Dumnezeul Israelului. Ca popor
edomiţii au încetat să existe înainte de venirea lui Cristos.

PROFEŢII CARE AU VESTIT IUDEII

Ioel – des menţionează despre “ziua Domnului”. Acest termen se întrebuinţează la profeţi
pentru semnalarea ceasului judecăţii – ziua biruinţei definitive a lui Iehova asupra
potrivnicilor săi. În acelaşi timp, aceasta este o veste a nădejdei pentru cei pocăiţi, pentru că
ei vor fi izbăviţi. Parţial, această zi a venit (Fap 2:17-21), însă venirea ei finală se află în viitor.

19
 Isaia

Isaia este considerat cel mai mare din acei profeţi, ale căror mesaje le avem în forma scrisă. El
profeţea în Iudea în perioada în care Regatul de Nord era nimicit de către asirieni. A fost
unul dintre organizatori ai reformelor lui Ezechia. Majoritatea savanţilor contemporani
consideră că cartea a fost scrisă de doi autori, însă argumentele lor pot fi combătute cu
uşurinţă. Isaia a scris cartea în întregime, dar în stiluri diferite.
Reieşind din conţinut, cartea poate fi divizată în două părţi majore, scrise în stiluri diferite:
cap 1-35 – judecată;
cap 36-39 – intervalul istoric;
cap 40-66 – consolare

A doua parte introduce concepţia “robului lui Iehova”. În expresia “robul lui Iehova” putem
vedea referinţă la popor, rămăşiţa poporului (credincioşi) sau un rob aflat în suferinţă (Mesia
care i-a slujit lui Dumnezeu în mod desăvârşit). În cartea lui Isaia se conţin mai multe profeţii
mesianice, decât în orice altă carte profetică.

Mica – contemporanul lui Isaia. El profeţea despre nimicirea Regatului de Nord şi despre
venirea judecăţii peste păcatele lui Iuda, deşi făgăduia rămăşiţei un viitor. Legământul lui
David nu va fi abolit, Împărăţia lui Dumnezeu va fi instaurată.

Naum – profeţia sa a avut ca scop să înflăcăreze sufletul lui Iuda. Cu toate că îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu admite existenţa Imperiului asirian (amintiţi-vă de Iona, care
scrisese cu mai mult de o sută de ani în urmă), acesta va fi nimicit pentru cruzime faţă de
victimele lui. Până în ziua de azi, Ninive (capitala Asiriei) rămâne în ruine.

Ţefania – foarte aspru îi denunţă pe locuitorii lui Iuda şi alte popoare. Judecata va veni mai
întâi peste Iudea, iar apoi peste celelalte popoare. Profetul povăţuieşte rămăşiţa să-l caute pe
Domnul şi să trăiască pentru el. Pesemne, Ţefania avea o influenţă considerabilă asupra
tânărului Iosia. Acele păcate, de care Ţefania îl acuză în cartea sa, au fost deplânse de Iosia, –
ceea ce a dus la reforma de şase ani.

Habacuc – şi-a început activitatea de slujire în perioada reformelor lui Iosia, dar aceste
reforme au avut doar un succes temporal (2 Împ 23:25-27). Trei fii ai lui Iosia, care s-au urcat
pe tron după el, s-au îndepărtat de la Domnul. Profetul ridică două întrebări majore: Cât va
mai răbda Dumnezeu răul din Iudea? De ce Dumnezeu
realizează judecata sa cu ajutorul Babilonului nelegiuit? “Iată,Habacuc
i s-a îngâmfat
2:4
Răspunsul este: Dumnezeu nu va lăsa fără pedeapsă păcat; sufletul, nu este fără prihană
păcatul va duce la pierire. Versetul-cheie – 2:4: îngâmfarea în el; dar cel neprihănit va
duce la moarte, pentru că ea nu acceptă prin credinţă mila lui trăi prin credinţa lui”.
Dumnezeu. Habacuc serveşte exemplul unui credincios
veritabil, care iubeşte poporul lui Dumnezeu şi tinde spre
sfinţenia şi dreptatea divină.

Ieremia

20
Ieremia este cunoscut ca un “profet plângător”. El era întristat de păcatele poporului său şi
de acea pedeapsă groaznică care urma să vină ca răsplata pentru păcate. El a fost chemat la
slujire înainte de căderea Ierusalimului şi atesta că păcatele lui Iuda le întrec chiar pe acelea
care se fac în lumea păgână (cap 1-20). Însă judecata divină este inevitabilă (cap 21-49).
Deşi Ieremia era un om blând după caracter, sarcina lui a fost să vestească despre
judecăţile crude şi necruţătoare. Profeţiilor sale nimeni nu-şi dădea atenţia, până şi prietenii
lui l-au blamat.
O bună parte din activitatea lui Ieremia s-a desfăşurat în contextul unei situaţii
internaţionale complicate. Asur, Egipt şi Babilon încercau să cotropească Canaan pentru a
deveni un imperiu pe scara mondială.
Ieremia a fost martor la înflorirea Babilonului, al cărei apogeu este căderea Ierusalimului.
Profeţiile sale târzii au fost scrise în perioada captivităţii.
Această carte este greu de citit, deoarece conţinutul ei este alcătuit nu după repere
cronologice, şi după unul tematic. Cuvântările lui Ieremia sunt incluse în părţile narative ale
cărţii. El a folosit în calitate de simboluri mai multe obiecte din viaţa lui cotidiană (de ex.,
vasul din lut, lutul olarului, celibatul lui Ieremia, câmpul lui Anatot şi altele).

Plângerile lui Ieremia

Ieremia a scris aceste cinci elegii, deplorând distrugerea Ierusalimului, în forma de acrostih.
Această carte este cartea durerii. Cu toate că în ea predomină tristeţe şi amărăciune, totuşi
străbate şi o rază de speranţă. Autorul recunoaşte că judecata şi îndreptarea poporului spre
pocăinţă mărturisesc despre stăpânirea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl pedepseşte pe cel
nelegiuit, dar îl şi tămăduieşte. Cei neprihăniţi de asemenea pot suferi împreună cu cei
nelegiuiţi şi trebuie să-şi parcurgă calea cu răbdare.

PROFEŢII CARE AU VESTIT CAPTIVILOR

Ezechiel

Ezechiel a fost dus în robie împreună cu 10.000 alţi reprezentanţi ai clasei israelite superioare
în anul 527. Mesajul lui adresat captivilor din Babilon a avut două teze: 1) să fii gata să

21
trăieşti şi să mori în captivitate (ceea ce era în contradicţie cu declaraţiile profeţilor, care
susţineau că în curând vor avea loc izbăvire şi întoarcere); 2) descendenţii lor se vor întoarce
din robie. El a utilizat nişte exemple vizualizabile (acţiuni simbolice) pentru a reda mai bine
sensul profeţiilor.

Cum trăiau iudeii

în captivitate?
 se deplasau liber
 corespondau liber
 păstrau şi dezvoltau tradiţiile iudaice
 locuiai pe un pământ fertil
 puteau să-şi facă carieră
 erau bogaţi (s-au adoptat la condiţiile exilului)
 îndurau înjosire spirituală (de ex., plângerile lui Ieremia)

Daniel

Pe Daniel şi pe alţi tineri i-a luat captivi în anul 606 şi i-au dus în Babilon pentru reeducare. A
început activitatea sa de profet ca un servitor în curtea regelui Nebucadneţar; el profeţea (de
regulă, în aramaică) că, începând cu acea perioadă până la a doua venire a lui Cristos,
stăpânirea va nimeri în mâinle păgânilor. Luca în Evanghelia sa menţionează aceste “vremuri
ale neamurilor” (Luc 21:24).
În adresarea lui Daniel către iudei (în marea parte scrisă în ebraică) se indica, cum iudeii
trebuie să trăiască în timpul domniei neamurilor. Ca şi mai înainte, el servea în curtea regelui
babilonean (de acum, midul Dariu), când cârmuitorul imperiului biruitor al mido-perşilor şi-
a dat consimţământul pentru întoarcerea captivilor în patria lor (anul 536).
Profeţiile lui Daniel sunt apocaliptice. În profeţii apocaliptice accentul principal este pus
pe evenimentele viitoare. aceste evenimente sunt descrise sub aspect atemporal şi în mod
premeditat obscur. Cititorul n-ar trebui să potrivească viziunile apocaliptice la evenimentele
istorice (şi invers), fiindcă mesajul devine obscur.
Fondul profeţiilor lui Daniel este că împărăţia acestei lumi va fi înlocuită cu împărăţia lui
Dumnezeu. Când toate acestea se vor împlini, semnificaţia viziunilor va deveni absolut clară.

PROFEŢII CARE AU VESTIT IUDEILOR ÎNTORŞI (DIN ROBIE)

Hagai – Cir a permis captivilor din Iudea să se întoarcă în patria lor, însă mulţi dintre ei n-
au vrut. Hagai a luat atitudinea împotriva nepăsării poporului. El susţinea că Dumnezeu
restaurează poporul său doar parţial, totuşi promisiunile divine în privinţa restaurării
complete neapărat se vor realiza. De asemenea, el chema iudeii să termine reconstruirea
Templului (reconstrucţiile au fost întrerupte cu 14 ani înainte de aceasta) şi evreii au răspuns
chemării.

Zaharia – pentru a consola Ierusalimul, Zaharia rosteşte multiple profeţii despre Cristos şi
despre evenimentele care însoţesc a doua lui venire. Această carte după numărul profeţiilor
22
despre Cristos cedează doar cărţii lui Isaia. Zaharia a fost preot, familia lui s-a întors din
Babilon în anul 536. El profeţea concomitent cu Hagai în anul 520, povăţuindu-i pe iudei să
termine reconstruirea Templului.

Maleahi – o bună parte din activitatea sa de slujire a coincis în timp cu călătoria lui Neemia
în Babilon. Aceştia au fost anii de răceală între iudei ce locuiau în Canaan, atunci când primul
lor avânt de zel s-a stins. Maleahi povăţuia popor să nu se întoarcă în exil. El mustra oameni
pentru nerespectarea poruncilor lui Dumnezeu (neglijenţa şi venalitatea preoţilor, căsătorii
mixte, neplata zeciuelii) şi avertiza în privinţa judecăţii divine ce urma să vină.

23