Pendulul lui Qohelet

Introducere

Cartea Eclesiastul a însemnat întotdeauna o provocare pentru interpreţii Scripturii prin

limbajul ei unic, stilul incomparabil, genul literar greu de definit şi prin viziunea
contrastantă despre învăţăturile clasice ale pietăţii ebraice. Titlul în limba română
„Eclesiastul”, provine din Septuaginta, ekklesiastes (VEkklhsiasth,j), care traduce

termenul ebraic Qohelet (tl,h,äqo).

Termenul acesta este folosit foarte rar, „apărând de şapte ori în Eclesiastul, şi nicăieri
altundeva în scrierile ebraice canonice."1 El poate fi un participiu singular feminin în Qal al

verbului lh;q' semnificaţia de bază a căruia este „a aduna”. Forma Qal a verbului este
folosit doar aici. Ca urmare el poate fi tradus prin „Predicator” sau „vorbitor în adunare” 2
Dificultatea de a traduce acest termen creşte prin faptul că termenul „apare în construcţii
gramaticale în mod regulat cu verbe masculine (1:2, 12:8, 9; 7:27 pare să fie o excepţie), şi
este interpretat ca o funcţie masculină.”3
Folosirea participiului activ feminin pentru a exprima numele unui oficiu sau titlu îşi

găseşte paralela în Ezra 2:55, 57 şi Neemiah 7:57, 59 (tr<p,So şi tr<k,îPo) şi

Frederick consideră că „aceste paralele sunt totuşi nume de familii ai căror predecesori
deţineau oficiul la care rădăcina verbală face referire.4 Conform Whitaker’s abridged BDB
Lexicon Qohelet poate fi tradus şi prin „colector (de propoziţii).”5

Autorul

1
R. K. Harrison, Introduction to the Old Testament : With a Comprehensive Review of Old
Testament Studies and a Special Supplement on the Apocrypha (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1979), 1072.
2
The Theological Wordbook of the Old Testament, by R. Laird Harris, Gleason L. Archer Jr.,
Bruce K. Waltke, publicat original de Moody Press of Chicago, Illinois,1980 in Bible Works 6.
3
Harrison, 1072
4
Daniel C. Fredericks. Qohelet's Language: Re-evaluating Its Nature and Date (Lewinston: The
Edwin Mellen Press, 1988), 206.
5
Whitaker's Revised BDB Hebrew-English Lexicon, 1995, Dr. Richard Whitaker în Bible Works6
for Windows.
1
 2

Se ridică însă o întrebare esenţială: la cine se referă denumirea de qohelet? În alte

cuvinte, cine este autorul cărţii? Determinarea autorului şi astfel a datei scrierii cărţii este de
importanţă crucială pentru înţelegerea mesajului lui Qohelet.
Conform tradiţiei iudaice şi creştine cartea era atribuită lui Solomon, poziţie ce n-a
fost pusă sub semnul întrebării până la naşterea metodei istorico-critice. Teologii de azi
sunt grupaţi în două tabere. Pe de o parte sunt aceia, care pe baza datelor la care ne vom
referi pe parcurs susţin, că Solomon nu putea să fie autorul Eclesiastului (cu teologi
conservativi printre ei ca Delitzsch şi Hengstenberg); pe de cealaltă parte se situează cei
care susţin poziţia tradiţională considerând că evidenţele aduse în favoarea unei datări târzii
sunt nesatisfăcătoare şi neconvingătoare. Cu toate acestea „există un consens aproape
universal, împărtăşit chiar de teologi extrem de conservativi, că Solomon nu este autorul
cărţii.”6
Cei care argumentează pentru un autor mai târziu decât Solomon, aduc ca argument
faptul că „numele lui Solomon nu apare nicăieri în carte”7 şi de obicei scrierile lui poartă
numele şi titlul său.8 Singura cale prin care numele lui Solomon poate fi legat de cartea
Eclesiastului se datorează opiniei publice potrivit căreia Solomon era considerat un prototip
al conducerii prin înţelepciune în Israel. Adăugarea cuvintelor „fiul lui David” nu este o
referire la Solomon, susţin exponenţii acestei viziuni, ci este mai degrabă o aluzie la el, ca
la întruparea înţelepciunii. Există câteva texte în carte, care indică către altcineva ca fiind

autorul cărţii, decât Solomon. De exemplu, în Ecl 1:12 cuvântul ebraic (ytiyyIïh')
indică o acţiune terminată sau timpul trecut, lăsând de înţeles că domnia scriitorului se
sfârşise deja în momentul scrierii. „Textul biblic nu cunoaşte nici o perioadă de timp în care
Solomon putea să afirme aşa ceva.”9 Mai mult de cât atât, 1:16 şi 2:7 par să implice ideea
că autorul a fost precedat pe tronul în Ierusalim de către mulţi alţi împăraţi, iar 8:2-9 sau
10:16-19 sună mai mult ca opinia unei peroane supuse decât a unui împărat. Fundalul cărţii,
argumentează teologii critici, nu se potriveşte timpului lui Solomon (lipsă de însemnătate,
mizerie, nedreptate, asuprire, etc.)

6
Brevard S. Childs. Introduction to the Old Testament As Scripture (Philadelphia, CA: Fortress
Press, 1979), 582.
7
Kathleen Anne Farmer, Who Knows What Is Good?: A Commentary on the Books of Proverbs
and Ecclesiastes International Theological Commentary (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans 1991), 146.
8
Eduard J. Young. An Introduction to the Old Testament (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1965),
347.
9
Farmer, 146.
 3

Unul dintre cele mai serioase argumente împotriva lui Solomon ca autor al
Eclesiastului este că „ebraica în care cartea este scrisă reprezintă un stagiu foarte târziu al
dezvoltării limbii. Textul conţine cuvinte împrumutate din persană şi aramaică, şi foloseşte
un vocabular anume precum şi forme gramaticale care au intrat în limbajul de rând cu puţin
timp înainte de începutul erei creştine.10 Dat fiind elementele târzii ale limbajului folosit în
Qohelet, „cvasi-totalitatea specialiştilor este acum de acord că Eclesisastul este o scriere ce
datează de pe la jumătatea secolului al III-lea”11 şi un împărat care a trăit în secolul al X-lea
nu putea să fie autorul ei.12
Cu toate acestea aceleaşi date biblice pot fi interpretate într-un fel în care să susţină atât
datarea timpurie a cărţii cât şi pe Solomon ca autorul ei. Presupunerea că Solomon este
autorul cărţii Eclesiastul este confirmată de numeroase evidenţe interne, cum ar fi referiri la
înţelepciunea lui care nu cunoştea rivali (1:16), bogăţia sa de neegalat (2:8), cortegiul uriaş
de slujitori (2:7), ocaziile sale pentru plăceri fizice (2:3), şi activităţile sale extensive de
construire (2:46). Nici un alt descendent al lui David nu întruneşte toate aceste caracteristici
decât Solomon însuşi.13
Expresia „am fost împărat peste Israel” (1:12) este traducerea frazei

- laer"f.yI-l[; %l,m,² ytiyyIïh - în care verbul a fi este folosit la Qal

perfect persoana întâi singular şi se interpretează ca şi când ar reda o acţiune terminată în
trecut. Cu toate acestea, în Biblie se pot găsi multe cazuri în care perfectul verbului hayah
se referă la o stare în prezent, şi se traduce mai degrabă la timpul prezent (ca devenire) sau
ca acţiune în trecut, al cărei efect este existent şi valabil şi în prezent. În Geneza 3:20 Adam

a numit-o pe soţia sa Eva, pentru că ea a fost (ht'y>h")) mama tuturor celor vii. Eva
nu a decedat îndată după naşterea copiilor săi; totuşi faptul că ea a devenit mama tuturor
celor vii este exprimat printr-un verb la perfect. Geneza 47:26 îl informează pe cititor
despre faptul că „Iosif a făcut din aceasta o lege, care a rămas în picioare până în ziua de
azi14, şi după care, a cincia parte din venitul pământurilor Egiptului este a lui Faraon; numai

pământurile preoţilor nu sunt (ht'y>h' al{ï) ale lui Faraon”. Naratorul exprimă
10
Farmer, 147.
11
Francisca Băltăceanu, "Elemente Pozitive în Qohelet." TheoLogica (Primăvară 2003): 8-15, 8.
12
Childs, 582.
13
Gleason Leonard Archer, A Survey of Old Testament Introduction. [3rd. ed.], (Chicago: Moody
Press, 1998), 527.
14
Sublinierea îmi aparţine.
 4

starea în prezent a proprietăţilor preoţeşti care nu aparţineau faraonului. În mod evident,

multe traduceri redau acest fapt prin verbul „a deveni”.15
Cu ocazia plăgii a şaptea din Egipt, autorul cărţii Exodul obsearvă: A bătut piatra, şi
focul se amesteca cu piatra; piatra era aşa de mare încât nu mai bătuse piatră ca aceea în

toată ţara Egiptului de când este (ht'y>h') el locuit de oameni (Ex 9:24). 16

Este evident faptul că Imperiul Egiptean nu a dispărut din cauza furtunii. Totuşi,
pentru exprimarea unei stări, autorul foloseşte un verb la perfect. În cartea lui Iosua, autorul
se referă de mai multe ori la repartizarea ţării folosind perfectul verbului a fi. Iosua 14:14

afirmă că „Astfel Caleb, fiul lui Iefune, Chenizitul, a avut (ht'y>h') de moştenire
până în ziua de azi17 Hebronul, pentru că urmase în totul calea Domnului, Dumnezeului lui
Israel” (cf. Joshua 17:6, 8).
Având în vedere folosirea verbului hayah pentru exprimarea unei stări, a unei realităţi
existente, sau a unui proces de devenire, aş sugera ca fraza

“laer"f.yI-l[; %l,m,² ytiyyIïh'” să fie tradusă prin „am devenit împărat

peste Israel”. Ţinând cont de natura gramaticii ebraice, ce alt timp ar fi putut folosi autorul
într-un pasaj narativ, caracterizat prin folosirea persoanei a III-a, dacă nu perfectul?
Referinţa la toţi cei care au fost înaintea autorului (2:9) şi pe care i-a întrecut, nu
specifică faptul că aceştia ar fi fost regi. „În contextul în care apare afirmaţia, este cinstit să
spunem că autorul se gândeşte la toţi înţelepţii care l-au precedat în Ierusalim. Afirmaţia din
1Regi 4:31 cu privire la superioritatea lui Solomon, face comparaţie cu Heman, Calcol şi
Darda, care puteau să fie înţelepţi în Ierusalimul pre-davidic.”18
Chestiunea limbajului lui Qohelet este probabil cea mai serioasă, dar în acelaşi timp
cea mai influenţată de criterii pre-condiţionate şi impuse din exterior. Trebuie să admitem
că limbajul Eclesiastului este unul distinct în ceea ce priveşte literatura biblică existentă.
Cei mai mulţi specialişti ajung la concluzia unei datări târzii comparând ebraica din Qohelet
cu literatura Mişnei, a textelor sectare din Qumran, subliniind prezenţa expresiilor aramaice
sau persane ca evidenţe irefutabile ale unei ebraici târzii. Fredericks a demonstrat în mod

15
Vezi de exemplu King James Version, New Revised Version, New International Version, etc.

16
Fraza yAg*l. ht'îy>h' za'Þme se poate traduce şi astfel: „de când este
[Egiptul] popor”, sau „de când a devenit neam”.
17
Sublinierea îmi aparţine.
18
Archer, 534.
 5

abil faptul că „natura de bază a unei limbi se găseşte mai degrabă în tiparele ei gramaticale
decât în fondul ei lexic, domeniu atât de des accentuat” 19 de către cei care susţin o dată
târzie.

Cântărind forţa argumentului lingvistic, trebuie să observăm foarte atent, că o

examinare comprehensivă a tuturor datelor, incluzând vocabularul, morfologia,
sintaxa şi stilul, conduce la rezultatul potrivit căruia textul Eclesiastului nu-şi
găseşte locul în nici o perioadă cunoscută a istoriei limbii ebraice. Nu se pot trasa
afinităţi semnificative între această lucrare şi acele cărţi canonice pe care critica
înaltă le-a atribuit perioadei elene (cum ar fi Daniel, Zaharia II şi porţiuni din
Deutero-Isaia). În ceea ce priveşte perioada post-exilică timpurie, ebraica
Eclesiastului se deosebeşte la fel de mult de ebraica lui Maleahi, Neemiah şi
Estera, cât şi de cea a oricărei cărţi pre-exilice.20

Nu este scopul acestei lucrări dezbaterea în detaliu a fiecărui exemplu, dar este
plauzibil să imaginăm, că paralel cu ebraica literară exista şi un dialect popular, vorbit de
oamenii de rând. Lângă aceasta, dialectul nord-israelit, fiind de origine comună cu
aramaica, putea să influenţeze limbajul lui Qohelet. Mai târziu, dialectul popular a devenit
limba literară în timp ce limba folosită de pătura educată a societăţii a dispărut. Solomon,
fiind unul dintre cele mai bine educate persoane a timpului său, putea să cunoască la fel de
bine atât limba literară cât şi cea populară, iar adresându-se ascultătorului de rând, să scrie
în dialectul popular, care prezintă atât de multe idiosincrasii în comparaţie cu literatura
biblică existentă.
În concluzia acestui capitol, putem afirma că pe baza datelor faptice, lexicale,
morfologice, sintactice şi stilistice ale cărţii Eclesiastul se poate susţine la fel de credibil că
Solomon este autorul cărţii cât şi pretinsa ei datare post-exilică.
Interpretarea cărţii

Interpretarea

O rezoluţie cu privire la autorul cărţii este departe de a rezolva toate dificultăţile

ridicate de cartea Eclesiastul. Interpretarea cărţii reprezintă o provocare similară. Fleming a
dat glas la o serie de întrebări care a frământat interpreţii gândurilor lui Qohelet.

Ar trebui să acceptăm totul aşa cum e, sau ar trebui să citim anumite pasaje ca
fiind ironice sau sarcastice? Susţine autorul punctul de vedere ortodox sau îl
provocă? Crede el tot ceea ce spune sau construieşte argumente ipotetice ca apoi
19
Pentru o dezbatere mai amplă a limbajului Eclesiastului vezi Daniel C. Fredericks. Qohelet's
Language: Re-evaluating Its Nature and Date. Lewinston: The Edwin Mellen Press, 1988.

20
Archer, 530.
 6

să le demoleze? Contradicţiile aparente trădează o inconsecvenţă reală sau ele pot

fi explicate ca făcând parte din argumentul autorului? Există un singur vorbitor în
carte sau avem de a face cu un dialog între un cinic înţelept, monden şi un
credincios pios?21

Răspunsuri diferite au fost propuse la întrebările ridicate mai sus. Unii sugerează că
„depinzând de cum citeşti, poate să ajungi la concluzia că Eclesiastul este ori chintesenţa
scepticismului ori chintesenţa pietăţii.”22 Alţii sunt de părerea că citirea acestei cărţi rezultă
într-o experienţă similară cu cea a prinderii deodată a celor doi poli ai unei baterii: o serie
de şocuri.23 Pe lângă natura contradictorie a cărţii, procesul de interpretare este îngreunat şi
de lipsa unei structuri clare, evidente. Teologii sunt grupaţi şi la acest capitol în două
tabere. „Pe de o parte sunt cei care nu găsesc nici o armonie sau o secvenţă logică a
gândurilor, pe de cealaltă parte, există teologi care descoperă o unitate cuprinzătoare în
carte cu o oarecare progresie a gândurilor care poate fi schiţată.”24
Rankin, în introducerea sa la cartea Eclesiastul25, oferă o trecere în revistă a poziţiilor
majore cu privire la unitatea lui Qohelet. Geritt Wildeboer şi Hertzberg percep Ecl 1:2 –
12:8 ca o unitate literară, în timp ce Paul Voltz o consideră ca fiind o unitate literară cu
inserări minore. Gustav Bickell este de părere ca manuscrisul, care a fost păstrat în forma
unui codex, a trecut printr-un accident şi foile lui au fost amestecate. Carl Siegfried crede că
manuscrisului original i s-au adăugat diferite materiale, mai întâi de un saducheu epicurean,
apoi de un scriitor înţelept (hacham) iar în final de un iudeu ortodox (hasid). Kurt Galling
este convins de faptul că Eclesiastul nu este un tratat filosofic ci o colecţie sau un
aranjament al unor proverbe separate, individuale „prin aceasta referindu-se la o unitate
literară aforistică care explică o viziune în legătură cu o problemă particulară.”26
Critici cum ar fi George Barton, şi mulţi alţi cititori ai textului au găsit de „neconceput
ca scriitorul, pe parcursul aceluiaşi capitol să poată afirma, că înţeleptul şi nebunul au
aceeaşi soartă (2:15, 16) şi că nu există nici un bine în a mânca, a bea şi a se veseli (2:24),
şi în acelaşi timp a susţine, că Dumnezeu îl pedepseşte pe cel păcătos şi îl răsplăteşte pe cel
21
Donald C. Fleming, „Ecclesiastes” În The International Bible Commentary edited by Frederick
F. Bruce, (Grand Rapids, Michigan: Zondervan, 1979), 691.
22
Farmer, 142.
23
Roland E. Murphy. The Tree of Life: An Exploration of Biblical Wisdom Literature. Third ed.
(Grand Rapids, MI: Eerdmans, 2002), 50.
24
Childs, 582.
25
O. S. Rankin, „Ecclesiastes” În The Interpreter's Bible edited by George Arthur Buttrick, (New
York: Abingdon Press, 1956), 7.
26
Rankin, 9.
 7

bun (2:26).”27 Datorită unei astfel de viziuni se ajunge la concluzia, că „mai mulţi editori
sau interpreţi au adăugat fraze sau/şi pasaje la afirmaţiile originale ale lui Qohelet. . .”28
Alţii, cum ar fi Michael Fox, sugerează că stilul Qoheletului este dialectic şi că ar putea să
fie perceput cel mai bine ca un dialog între un student şi profesor, sau o discuţie în care
participă mai mulţi indivizi, sau simplu, ca şi când autorul ar cita ideea acelora cu care nu
poate fi de acord.29
Cu toate acestea, teologii moderni s-au reîntors la poziţia de a vedea cartea ca fiind
esenţial compunerea unitară a unui singur autor. Teoriile timpurii ale autorilor multipli sau
ale inserărilor multiple au fost abandonate, deşi se recunoaşte o activitate editorială în
dreptul prologului şi al epilogului.30
Cartea este din ce în ce mai mult privită ca un dialog, ca „manifestarea şi erupţia
sincerităţii şi a multor stări sufleteşti ale unei persoane, a cărei credinţă este apăsată greu de
zădărnicia aparentă a existenţei.”31 În acest caz Psalmul 39:3 „Îmi ardea inima în mine, un
foc lăuntric mă mistuia; şi atunci mi-a venit cuvântul pe limbă. . . „ În experienţa lui, „norii
aleargă unul după altul pe un cer care se înseninează câte o dată. . . La anumite intervale,
lumina străbate cerul, pe măsură ce autorul laudă bucuria adusă de darurile simple ale lui
Dumnezeu. Totuşi, şi aceste recunoaşteri sunt umbrite uşor de reamintirea faptului, că toate
aceste bucurii sunt trecătoare ori cât de frumoase ar fi la timpul lor.”32
O altă încercare de a desluşi mesajul cărţii Eclesiastul constă în perceperea ei ca un
atac împotriva unui Weltanschauung secular, o viziune propusă de G. S. Hendry:

Qoheleth scrie având premise ascunse iar cartea lui este în realitate o lucrare
apologetică sau de teologie eristică. Aparenta ei viziune lumească este dictată de
scopul ei: Qohelet se adresează publicului general, a cărui viziune este îngrădită de
orizontul acestei lumi; el îi întâlneşte pe terenul lor, şi pornind de acolo vrea să-i
convingă de inerenta deşertăciune a existenţei. . . Cartea lui este de fapt o critică a
secularismului şi a religiei secularizate.

Părerea mea este, că Eclesiastul poate fi înţeles cel mai bine ca exprimarea luptei
interioare a lui Solomon pentru se împăca cu absurditatea anumitor aspecte majore ale
27
Farmer, 148.
28
ibid.
29
ibid.
30
Childs, 582.
31
Derek Kidner. The Wisdom of Job, Proverbs and Ecclesiastes: An Introduction to Wisdom
Literature (Downer Grove, IL: Inter Varsity Press, 1985), 91.
32
Kidner, 91.
 8

existenţei umane. El este într-o dispută cu sine însuşi, motivat de o dorinţă arzătoare de a
descoperi un răspuns la anxietăţile şi anomaliile vieţii. Farmer are dreptate atunci când
sugerează că „cea mai mare parte a materialului din Eclesiastul intră mult mai bine în
categoria jurnalului (procesul de a nota reflecţii) decât în rândul noţiunilor noastre moderne
despre ceea ce înseamnă un tratat sau un argument raţional cu privire la un subiect. . . cu
toate că un auditoriu este implicat, nu este adresat în mod direct. . . În schimb, Qohelet pare
să permită ca audienţa să tragă cu urechea la meditaţia sa.”33
Astfel percepută, cartea Eclesiastul va fi înţeleasă ca o unitate armonioasă dar în
acelaşi timp dinamică, al cărei mesaj este exprimat în tensiunea dintre absurd şi trivial,
dintre realitatea agonizantă a suferinţei şi bucuriile tranzitorii ale vieţii de zi cu zi. În felul
acesta, Qohelet nu pune sub semnul întrebării şi nici nu subminează înţelepciunea clasică,
ci mai degrabă o reafirmă ca singura modalitate de a desluşi problemele existenţiale. Nu
neagă revelaţia premergătoare ei, ci o confirmă, recunoscându-i valoarea transcendentală.
În cuvintele lui Fleming:

Autorul nu este un mistic ci un realist lucid. El nu are timp pentru milogeală. Dacă
am face o comparaţie cu cartea lui Iov, el nu stă în acelaşi rând cu ortodoxul ale
cărui platitudini bine repetate îndepărtează orice problemă, ci cu Iov, a cărui
experienţă îl motivează spre căutarea altor răspunsuri. Gândirea lui pământească şi
sceptică nu înseamnă că Eclesiastul este un ateist, sau un umanist. De fapt,
credinţa sa în Dumnezeu îi oferă această interpretare a vieţii.34

Structura cărţii

Structura propusă în acest articol reflectă lupta interioară a Eclesiastului. Întreaga carte
este încadrată de cele două versete (1:2 and 12:8) care împreună conţin nu mai puţin de 8

ori cuvântul lb,h&, (hebel). Termenul în sine apare de 38 de ori în Eclesiastul în

comparaţie cu doar 35 de apariţii în tot restul Vechiului Testament, şi constituie polul

negativ al cărţii. În restul Vechiului Testament, în câteva pasaje lb,h&, „este un

sinonim pentru idol”, de exemplu în Ieremia 10:8; şi 14:22. Totuşi, există „sisteme întregi
de non-substanţialităţi (zădărnicii trecătoare ca suflarea) în religiile non-iudaice. Ieremia
foloseşte acest cuvânt aproape în mod exclusiv cu acest sens. Facerea idolilor este fără folos

33
Farmer, 149.
34
Fleming, 691.
 9

(10:3) pentru că astfel sunt şi idolii (10:14-15; 16:19-20; 51:18).”35 Mai există şi alte
eforturi umane zadarnice, inutile la care se referă termenul hebel cum ar fi încercarea
naţiunilor păgâne de a-l ajuta pe Israel (Isa 30:7; Lam 4:17), sau străduinţa celor neleguiţi
(Ps 62:9 [10], 10 [11]), a mincinoşilor (Job 21:34; 27:12; 35:16) sau a profeţilor falşi (Jer
23:16).36 Pe lângă lipsa de substanţă sau valoare, termenul hebel se referă la durata
temporară a vieţii. În această postură funcţionează ca metaforă, iar ca „toate metaforele, îl
invită pe ascultător să caute acea calitate pe care două lucruri esenţial diferite au în comun.
Atât vorbitorul cât şi ascultătorul sunt conştienţi de faptul că cele două entităţi comparate
se aseamănă într-un aspect şi se deosebesc în altele.”37
În cartea Eclesiastul termenul este folosit în trei ipostaze majore.38 În primul rând
apare în acele pasaje în care autorul descrie lipsa bucuriei în munca zilnică; aceasta este
„deşertăciune” (Ecl 2:11, 19, 21, 23; Ecl 4:4, 8; Ecl 6:2). În al doilea rând sunt acele părţi în
care autorul se străduieşte să înţeleagă problema suferinţei celor neprihăniţi şi prosperitatea
celor răi în relaţie cu judecata (Ecl 2:15; Ecl 6:7-9; Ecl 8:10-14). Nedumerirea cauzată de
această tensiune este numită absurditate, lipsă de sens sau anomalie (hebel). A treia
categorie de texte par să refere la natura tranzitorie a vieţii umane (Ecl 3:19; Ecl 6:12; Ecl
11:8, 10). Acest al treilea aspect al semnificaţiei termenului hebel Farmer îl comentează în
mod pătrunzător:

. . . calitatea esenţială la care se referă hebel este mai degrabă lipsa permanenţei
decât lipsa valorii. O respiraţie, la urma urmei, este de o valoare considerabilă
pentru cel care o inhală. Totuşi, ea nu reprezintă ceva de care te poţi agăţa prea
mult timp. Ea este echivalent cu aerul, trecătoare şi evazivă, dar nu fără noimă.
Bineînţeles, dacă cineva încearcă să depindă prea mult de ceea ce este în mod
esenţial trecător, poate suferi consecinţe negative.39

Cu toate cele trei încărcături semantice, hebel devine polul negativ cel mai îndepărtat al

cărţii, de unde porneşte întreaga reflecţie existenţială, şi la care revine de nenumărate ori,

fără însă să se oprească acolo.

35
Willem A. Van Gemeren, ed. New International Dictionary of Old Testament Theology
(Zondervan Refrence Software, 2001).
36
ibid.
37
Farmer, 143.
38
The Theological Wordbook of the Old Testament, by R. Laird Harris, Gleason L. Archer Jr.,
Bruce K. Waltke, originally published by Moody Press of Chicago, Illinois,1980 in Bible Works 6.
39
Farmer, 145.
 10

Un alt termen cheie, care apare de 17 ori în carte, (de 9 ori în formă verbală şi de 8 ori

în formă substantivală), este în legătură cu motivul bucuriei - xm;f' (´¹maµ) - şi

constituie extrema pozitivă a cugetării lui Qohelet (de 13 ori). Argumentaţia lui Solomon,
asemenea unui pendul se leagănă întrei polii absurdităţii şi a desfătării, ai zădărniciei
efortului şi ai aprecierii rezultatelor vieţii, între dezolanta descoperire a naturii trecătoare a
fiinţei umane şi posibilitatea de a se delecta din plin de orice moment trecător al vieţii. La
jumătate de drum dintre cei doi poli, la punctul de echilibru, se găsesc expresii ale analizei,

ale cercetării şi ale sfatului înţelept. Expresia idiomatică ble !t;n" (n¹tan l¢b) şi

verbul a vedea (ha'r' (r¹°â) folosit de 18 ori în forma Qal perfect persoana întâi
singular sunt evidenţe ale străduinţei autorului pentru a se împăca cu „anomaliile
supărătoare ale vieţii.”40 La această poziţie de mijloc a pendulului autorul oferă cele mai
valoroase sfaturi caracteristice unui adevărat înţelept şi reafirmă sfaturile clasice ale
literaturii sapienţiale. Valoarea perceperii întregii structuri a cărţii Eclesiastul ca traiectoria
unui pendul constă în înţelegerea mesajului într-o lumină nouă. Te poţi baza pe
înţelepciunea revelată părinţilor? Poţi avea încredere în învăţătura bătrânilor? Este
experienţa veacurilor în stare să răspundă realităţii provocatoare a zilei de azi? Răspunsul
lui Qohelet este în mod hotărât afirmativ şi concluzia finală a cărţii, punctul ultim de repaus
al pendulului încoronează învăţătura de bază a cărţii: „Cuvintele înţelepţilor sunt ca nişte
12
bolduri; şi, strânse la un loc, sunt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpân. Încolo,
fiule, ia învăţătură din aceste lucruri; dacă ai voi să faci o mulţime de cărţi, să ştii că n-ai
13
mai isprăvi, şi multă învăţătură oboseşte trupul. Să ascultăm dar încheierea tuturor
învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui
14
om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu
privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” Tot restul sfaturilor lui Qohelet trebuie văzut
în lumina acestei concluzii finale. Toate concluziile, analizele şi îndrumările Eclesiastului,
peste care pendulul trece, sunt aluzii către rezoluţia finală exprimată în aceste versete
conclusive.

40
James L. Crenshaw, Old Testament Wisdom: An Introduction, rev & enl. (Louisville, KY:
Westminster John Knox 1998), 3.
 11

Structura pendulară a cărţii Eclesiastul

Deşertăciune Observaţie bl ntn Bucurie xm;f'

lb,h, (Hebel) (ntn lb) ha'r' (r¹°â) (´¹maµ)
Polul negativ Punct de echilibru Polul pozitiv

1:2-12 1:12-13

1:14-15 1:16-18
2:1a
2:1b
2:10
2:12
2:12-15
2:15-23
2:24-26a
2:26b
3:10
3:12
3:19 3:14-16
3:22a
3:22a
4:4b 4:1, 4a
4:7
4:8
4:15
4:16
4:17-5:8
5:9
5:12
5:17-19
6:1
6:2-7:6
7:15-8:10a
8:10b-14
8:15
8:17:9:6
9:7-10
9:11-
11:8 11:7
11:9-10
12:8
12:13
 12

Illustraţie: Eclesiastul 8

În această secţiune aş dori să ilustrez modul în care un capitol din carte se integrează în
structura prezentată mai sus. În capitolul 8 Qoehelet continuă explorarea limitelor
cunoştinţei şi ale înţelepciunii umane. „Cine este înţelept şi cine pricepe rostul lucrurilor?”
(8:1). La început, avem un „studiu de caz” care serveşte ca o referinţă pentru autor.
Întregul capitol este încadrat între versetele 1 şi 17, fiecare tratând posibilitatea sau
imposibilitate priceperii misterelor existenţei umane.
Primele 9 versete ale capitolului conţin învăţătură sapienţială clasică care poate fi uşor
asociată cu anumite părţi ale cărţii Proverbe, şi care afirmă puterea înţelepciunii de a-l
proteja pe cel care o posedă, adevăr exprimat şi în capitolul anterior: „Căci ocrotire dă şi
înţelepciunea, ocrotire dă şi argintul; dar un folos mai mult al ştiinţei este că înţelepciunea
ţine în viaţă pe cei ce o au” (7:12). Datorită înţelepciunii sale un înţelept va şti cum să fie
amabil şi să evită un comportament dur, care va duce la propria sa vătămare.41 Înţelepciunea
este în stare să schimbe faţa omului şi înnobilează înfăţişarea lui.42
Versetele 5, 6 constituie una dintre concluziile majore ale capitolului. Înţelepţii vor

înţelege timpul (t[eä) şi judecata (jp'v.mi). După cum există un timp pentru orice
lucru (cap. 3) există şi o judecată pentru toate lucrurile de sub soare. Faptul că există o
oportunitate pentru orice lucru în această viaţă nu trebuie să înşele pe nimeni. Nebunul este
preocupat doar de elementul temporar al existenţei sale, fără să se gândească la judecată.
Înţeleptul însă, ştiind că există un timp pentru toate lucrurile de sub soare, va fi în stare să
se bucure de orice la timpul potrivit într-un mod responsabil, pentru că trăieşte în lumina
veşniciei.

Păcătosul, prin neglijarea vremii (de exemplu a vremii potrivite şi a zilei salvării,
2Cor 6:2), este luat prin surprindere de judecată (Ecl 3:22; 6:12; 9:12). Cel are se
teme de Dumnezeu respectă timpul potrivit al fiecărui lucru (Ecl 3:1), şi astfel,
având în vedere judecata, nu va fi luat prin surprindere.43

41
Donald R. Glenn, „Ecclesiastes” In The Bible Knowledge Commentary : An Exposition of the
Scriptures by Dallas Seminary Faculty vol.1 (Dallas: Victor Books, 1985), 996.
42
C. F.Keiland and F. Delitzsch. Commentary on the Old Testament in Ten Volumes (Grand
Rapids, MI: Eerdmans, 1980), 338.

43
Robert Jamieson and A. R. Fausset. A Commentary, Critical and Explanatory, on the Old and
New Testaments ( Oak Harbor, WA: Logos Research Systems, Inc., 1997).
 13

Versetele 7 şi 8 dezvoltă mai departe tema timpului şi a judecăţii. Timpul nu este în

mâna fiinţei umane. După cum nu este în stare să controleze vântul, nu este capabil nici să
dispună asupra ceasului morţii sale; şi după cum mercenarii nu se pot asigura de eliberarea
lor de sub responsabilitate în timpul luptei, nici omul nu poate evita judecata, atunci când îi
vine timpul.44

În analiza lui pătrunzătoare (ytiyai’r", yBiêli-ta, !Atån"w>),

Solomon face un pas mai departe în investigarea modului în care o persoană exercită
autoritate asupra alteia spre rănirea celei din urmă (8:9). Însă acest fenomen este de
asemenea legat de elementul timpului

(~d"a'B. ~d"²a'h' jl;óv' rv,’a] t[eª). Versetul 10 este greu de

tradus din moment ce textul masoretic este ambiguu. Rankin45 sugerează trei posibilităţi: (a)

“Apoi, am văzut că cei neleguiţi erau duşi la mormânt într-un loc sfânt [~yrbq], dar
cei care au făcut ce este bine, trebuiau să plece şi au fost uitaţi în cetate”; (b) “Apoi, am

văzut pe cei răi ducându-se la închinare [~ybrq] şi intrând; dar cei care au făcut binele
trebuiau să plece şi erau uitaţi în cetate; (c) “Apoi, am văzut pe cei răi la închinare

[~ybrq] şi cei care au făcut astfel au venit şi au plecat de la locul cel sfânt în drumul
lor şi se mândreau de ce făcuseră.” Posibilitate de a creşte numărul variantelor este şi mai

mare dacă ţinem seama de faptul, că !Ke poate fi folosit ca un „mai mult ca perfect
perifrastic”.46 În acest caz, ultima parte a versetului 10 trebuie tradus prin: „au fost uitaţi în
cetatea pe care o făcuseră”. Oricare ar fi cazul, Qohelet este convins: starea nedreaptă a
lucrurilor este doar o chestiune de timp. Răutatea, nedreptatea, corupţia şi atrocităţile vor
avea un sfârşit, şi apoi, într-o manieră aproape axiomatică, similară cu cea din Proverbe,
afirmă: „Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruieşte multă vreme în el,
eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu, şi au frică de El.”
Meditaţia lui Qoehelet însă nu se opreşte aici. În lupta sa cu problema nedreptăţii
alunecă din nou spre polul negativ, dându-şi seama că lipsa justiţiei nu este logică, este o
44
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Volume 3. (Review and
Herald Publishing Association, 1978), 1092.
45
Rankin, 71.

46
!K în William L. Holladay, A concise Hebrew and Aramaic lexicon of the Old Testament,
based upon the lexical work of Ludwig Koehler and Walter Baumgartner (Grand Rapids, MI: Eerdmans,
1988).
 14

absurditate (hebel). Din aparentul impas cauzat de chestiunea suferinţei nedrepte, autorul
caută scăpare prin a împinge pendulul spre extrema cealaltă: “Am lăudat dar petrecerea,
pentru că nu este altă fericire pentru om supt soare de cât să mănânce şi să bea şi să se
veselească; iată ce trebuie să-l însoţească în mijlocul muncii lui, în zilele vieţii pe cari i le
dă Dumnezeu supt soare” (8:15).
Cu toate acestea călătoria investigării continuă şi face un cerc întreg în cadrul
capitolului, ajungând înapoi acolo, de unde pornise, şi pe un ton didactic, într-o manieră
demnă de un înţelept venerabil descoperă o nouă înţelegere: toată lucrarea de sub soare
aparţine lui Dumnezeu; omul nu este în stare să înţeleagă pe deplin adâncimile ei, dar nici
nu este nevoie. Neputinţa de a cuprinde şi înţelege îşi găseşte liniştire în recunoaşterea
faptului că mai presus de toate există Dumnezeu care ştie47. Datoria lui este aceea de a se
teme de Dumnezeu şi de a asculta de poruncile Sale (8:12). Astfel, chiar dacă capitolul 8 nu
are o structură chiastică demonstrabilă, incluziunea folosită de autor ne duce cu gândul la
posibilitatea, ca mesajul central al capitolului să fie în versetul 12.
În concluzie este posibil să afirmăm că Eclesiastul prezintă o unitate uimitoare,
factorul unificator fiind însăşi persoana lui Qohelet călăuzită de inspiraţie divină. Dacă
întreaga carte este percepută ca oglindirea luptei interioare a autorului pentru a înţelege
absurdităţile existenţei umane decăzute, nu ne vom aştepta la o structură armonioasă sau
echilibrată. Totuşi, cartea nu este fără o structură. Ea descoperă staţiile majore ale călătoriei
spirituale a autorului prin labirintul anomaliilor supărătoare ale vieţii umane corupte de
realitatea păcatului, călătorie ce este caracterizată de momente de seninătate şi
perspicacitate între cele două extreme ale absurdităţii (deşertăciunii) şi a bucuriei de a trăi.
Capitolul 8 ilustrează această concluzie prin faptul că demonstrează: chiar dacă fiinţa
umană nu poate înţelege toate lucrurile, prin investigare atentă (şi inspirată) va fi în stare să
admită, că tot ceea ce posedă va fi sortit pierzării atunci când moare. (8:10). Dumnezeu
controlează viaţa şi moartea (8:15), şi chiar dacă este ascunsă din faţa omului semnificaţia
vieţii, nu există nici un dubiu cu privire la faptul că viaţa are un sens (8:16). După cum
există o vreme rânduită pentru orice lucru, este şi o judecată pentru toate (8:6). Modul în
care Dumnezeu tratează problema prosperităţii celor răi şi a mizeriei celor drepţi trebuie
privit în lumina judecăţii finale, iar starea prezentă a lucrurilor nu trebuie să conducă pe
nimeni la renunţarea credinţei în Dumnezeu (8:12-13).
În lumina acestor gânduri, nu putem decât să fim de acord cu concluzia lui Scott:

47
Francisca Băltăceanu, "Elemente Pozitive în Qohelet." TheoLogica, nr. Primăvară (2003): 8-15,
11.
 15

. . . Biblia evreilor şi a creştinilor ar fi mai săracă fără această carte care în atât de
multe privinţe pare să-i fie străină. Onestitea dură şi de neînduplecat a autorului . . .
este un imbold moral. Îl obligă pe cititor să examineze baza propriei sale credinţe şi să
recunoască dacă a greşit undeva. Cartea lui Qohelet este necesară în Biblie pentru a
contrabalansa încrederea infatuată şi credinţa necugetată. Datorită faptului că îl
determină pe cititorul Bibliei să se confrunte cu întunericul care-l înconjoară, este
componenta religiei autentice.48

48
Scott, 206.