Monoteismul

Istoria, arheologia şi lingvistica arată că evreii, precum şi alte popoare semitice, de

exemplu fenicienii, nu au fost iniţial monoteişti, ci politeişti şi idolatri. În Biblia însăşi se
recunoşte că părinţii lui Avraam se închinau la alţi zei: „Iosua a zis întregului popor:
„Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ‚Părinţii voştri Tera, tatăl lui Avraam şi
tatăl lui Nahor, locuiau în vechime pe cealaltă parte a râului, şi slujeau altor dumnezei’”
(Iosua 24.2). Din timpul strămoşilor lui Avraam la regii Solomon, Manase, Amon şi până
la întoarcerea din Babilon în jurul anului 537 î.e.n, majoritatea evreilor au fost politeişti şi
idolatri (Finkelstein şi Silberman).

Zeul principal la majoritatea popoarelor semitice a fost El sau Ilu („Canaanite

Religion”, Enciclopedia Religiei, vol. 3, pp. 35-57). Prin urmare, zeul original şi adevărat
al evreilor nu a fost Iahve ci El, plural Elim, sau Eloa, plural Elohim. Până şi numele
„Isra-el” (nu „Isra-iahve”!) atestat deja într-o inscripţie a faraonului Merneptah de la
sfârşitul secolului XIII î.e.n. (Finkelstein şi Silberman, p.57) şi pe care se bazează toată
religia evrească, indică acest lucru. De asemenea numele proprii Samu-El, Ezechi-El,
Dani-El, etc. Până şi în prezent, evreii spun „Elohim”.

Primul capitol al Bibliei ebraice (Bereşit sau Facerea/Geneza 1) se referă la Dumnezeu

sub numele lui tradiţional de Elohim şi nu sub numele de Iahve al zeului monoteist.
Cartea a doua a Bibliei, Ieşirea (Exodul) 6.3, spune categoric: „Eu m-am arătat lui
Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic (litt. El Şaddai); dar n-am
fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca ‚Domnul’ (litt. ‚Iahve’)”. De asemenea Iosua
24.2, citat mai sus, indică clar că Iahve este un zeu nou, diferit de Elohim cunoscut
anterior evreilor.

După cum a arătat teologul german Albrecht Alt (1929), titlurile date dumnezeului biblic
indică negreşit o origine politeistă a religiei şi culturii evreeşti în perioada când a fost
compusă Biblia. De exemplu, „Zeul Zeilor” (El Elim), „Dumnezeu al Dumnezeilor”
(Elohe ha’Elohim), „Marele Zeu” (ha’El Haggadol), „Domnul Domnilor” (Adonai
ha’Adonim), etc. Exact acelaşi tip de denumiri se găsesc şi la alte popoare politeiste, de
exemplu elenii. Ca şi Elohim, Zeus este „Domnul Zeu”, „Dumnezeu” (Zeus Basileus),
„Regele Zeilor”, „Domnul Zeilor” (Zeus Theon Basileus), „Tatăl oamenilor şi al Zeilor”
(Pater andropon te Theon te), etc.

Una dintre cele mai hotărâtoare dovezi ale caracterului politeist al religiei biblice este
aşa-numitul psalm al lui Asaf (Psalmii 81.1) care spune că: „Dumnezeu (Elohim) stă în
adunarea dumnezeilor; El judecă în mijlocul dumnezeilor”. Atât textul ebraic cât şi
varianta greacă din Septuaginta folosesc cuvântul „zei” (literar ebr., elohim, gr., theous).

Reiese că Elohim nu a fost singurul zeu ci Zeul Suprem, părintele şi domnul zeilor, ca şi
Zeus al elenilor. Aceasta reiese şi din faptul că întâlnim în Biblia ebraică expresia „Fiii
lui Dumnezeu” (Bene Elim, Bene Elohim, Bene Elion) care se referă în mod vădit la fiinţe
divine numite elohim, adică „zei” (a se compara termenul canaanit banu Ili sau banu Ili-
mi, cu acelaşi înţeles). În Psalmii 81.6-7 Dumnezeu (Elohim) le spune zeilor (fiilor săi):
„Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea Înalt. Însă [dacă judecaţi strîmb] veţi muri
ca nişte oameni”.

Pentru a înţelege mai bine despre ce este vorba, este important să reţinem că uzul
cuvântului „dumnezeu” este o particularitate a limbii române care nu există în alte limbi.
Ebraica, greaca, latina, folosesc în general termenul „zeu” care este identic cu cel din
religia prebiblică. De exemplu, Psalmul 81.6 din Septuaginta spune literar: „Zei sunteţi
toţi şi fii ai Celui Prea Înalt” (Theoi este kai huioi Hupsistou pantes). Acest fapt apare şi
mai clar în Psalmul 81.1 din Septuaginta. Literar, el spune: „Zeul stă în adunarea zeilor,
judecă în mijlocul zeilor” (Ho Theos este en sunagoge theon, en meso de theous
diakrinei).

Vedem bine că textul biblic în original nu vorbeşte de „Dumnezeu” şi „îngeri” în sensul

monoteist al cuvintelor, ci de Zeu şi zei (ebraică El, elim, greacăTheos, theoi), în sens
politeist.

Pe lângă pasajele în care se observă uzul termenului literar „fii ai lui Dumnezeu”, sau mai
corect după cum am arătat, „fii ai Zeului Suprem”, găsim şi altele unde din anumite
motive s-a încercat să se ascundă acest termen, fară mare succes însă.

De exemplu, Deuteronomul 32.8, varianta ebraică, spune că „Cel Prea Înalt (litt. Elion) a
împărţit pământul după numărul copiilor lui Israel”. Observăm imediat că acest lucru este
imposibil, dat fiind că Israel (ca persoană sau popor) nu a existat în acel timp. Dacă
investigăm problema puţin, descoperim că Septuaginta zice „după numărul îngerilor
Zeului” (kata arithmon angelon Theou). Ţinând cont de faptul că termenii
greceşti angelon Theou(„îngerii Zeului”) şi huion Theou („fiii Zeului”) reprezintă
traducerea obişnuită a ebraicului bene Elohim („fiii Zeului” = „zeii”), reiese în mod logic
că în textul original împărţirea nu a fost facută „după numărul copiilor lui Israel”, ceea ce
ar fi fost imposibil, ci după numărul aceloraşi copii ai Zeului Suprem despre care Iov
38.4-7 relatează că au scos strigăte de bucurie când Zeul Suprem a întemeiat pământul,
adică zeii (numiţi ulterior „îngeri”) care existau deja înaintea facerii pământului.

Concluzia de mai sus este confirmată de Deuteronomul ebraic ale cărui fragmente au fost
descoperite la Qumran (4QDeutj) şi care spune clar „fiii Zeului” (bene Elohim) (H.
Shanks, 1992, p. 170). Faptul că fragmentul respectiv a fost datat între cea de-a doua
jumătate al secolului I î.e.n. şi începutul secolului I e.n., demonstrează că transformarea
Vechiului Testament din originalul politeist într-un text monoteist a avut loc foarte
recent. Reiese de asemenea în mod necesar că textul a fost editat sau redactat de mai
multe ori de cărturarii leviţi, din motive politice şi ideologice, din vremea lui Iosia şi pâna
la redactarea finală a textului ebraic actual.

Ce este deosebit de interesant în legătură cu Deuteronomul 32.8 este că intenţia acestui

vers sub forma lui editată este de a-l face pe Iacov identic cu Israel şi de a construi o
legătură între Israel şi zeul iahvist „de la începutul lumii”. De aceea, versul următor (9)
spune: „Căci partea Domnului, este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moştenire” sau,
după o altă variantă, „Partea Domnului este poporul lui Iacov, Israel este partea lui de
moştenire”.

Rezultatul este însă stângaci şi neclar. Ce înseamnă cuvintele „Iacov (sau poporul lui
Iacov) este moştenirea Domnului” sau, literar, „Iacov este moştenirea lui Iahve”
(ebr., Ia’aqob Iahve kheleq)? Vor ele să spună că Iahve a fost un zeu secundar, adică unul
dintre fiii Zeului Suprem, care a moştenit ţara Israelului (Iacov = Israel) de la Cel Prea
Înalt (Elion)? În lumina datelor pe care le avem asupra originii politeiste a religiei biblice,
acest lucru ar fi probabil.

Observăm deci că la fiecare pas se descoperă neregularităţi în textele biblice care în

momentul în care sunt examinate critic şi obiectiv arată adevărata natură a religiei biblice
originale care contrazice în mod izbitor învăţăturile oficiale oferite de autorităţile
religioase actuale.

Ce devine clar şi indiscutabil din aceste consideraţii este că conceptul biblic politeist al
unui Zeu Suprem care domneşte peste o mulţime de zei este anterior conceptului
monoteist al unui singur Dumnezeu care domneşte peste o mulţime de îngeri, şi că
trecerea de la primul concept la al doilea a avut locdupă Iosia, fiind probabil un produs al
influenţei zoroastre persane la care cărturarii leviţi au fost expuşi în timpul exilului din
Babilon. Ipoteza influenţei zoroastre asupra dezvoltării monoteismului la evrei este
sprijinită printre altele de originea persană a cuvintelor „înger”, „paradis”, etc. care au
pătruns în mitologia biblică în ultimele secole din mileniul I î.e.n.

Cu alte cuvinte, scriptura evreilor, ca şi cea a vecinilor lor, îndeosebi popoarele semite,
fenicienii, canaaniţii, etc., a fost o scriptură politeistă a zeului principal El şi nu o
scriptură monoteistă „dezvăluită israeliţilor de către zeul Iahve”, cum se susţine. Într-
adevăr, având în vedere că (precum au arătat cercetătorii moderni) cultul zeului Iahve a
fost introdus şi instituţionalizat de regele Iosia la sfârşitul secolului VII î.e.n. (anii 639-
609), evreii nu puteau să fi fost monoteişti anterior acestei perioade. Defapt, până şi
prohibiţia adorării altor zei, care apare în Deuteronomul compus în timpul lui Iosia,
presupune în mod logic existenţa altor zei înafară de Iahve.

După cum spune profesorul Keel, „Textul citat poate fi adus ca dovadă pentru intoleranţa,
agresiunea şi brutalitatea proprie monoteismului. Se trece cu privirea însă, că nu se
tratează de un text monoteist. El presupune alţi zei, care pot periclita legătura exclusivă
cu zeul propriu. Monoteismul adevărat porneşte de la o presupunere a existenţei unui
singur zeu, şi acolo gelozia nu are nici o bază” (Monotheismus und die Sprache der
Gewalt, pp. 30-1).

Prin urmare, devine nu numai posibil, ci chiar probabil, din punct de vedere logic şi
istoric, că după cum spune Prof. Keel, ce s-a introdus pe vremea lui Iosia nu a fost un
monoteism propriu-zis sau adevărat, ci henoteism şi monolatrie, adică credinţa într-un
zeu suprem asupra altor zei şi adorarea exclusivă a acelui zeu. Asta ar însemna că în jur
de anul 600 î.e.n evreii nu erau încă monoteişti, ceea ce explică de ce urmaşii lui Iosia s-
au întors cu uşurinţă la politeism şi au rămas politeişti cel puţin până în anul 400 î.e.n.

În ceea ce priveşte interzicerea idolilor sau „chipurilor cioplite”, putem observa că după
Dr. Tallay Ornan (2005), care a făcut un studiu amănunţit al iconografiei mesopotamiene
din mileniile II şi I î.e.n., a existat în această regiune tendinţa de a evita reprezentări
iconografice antropomorfe ale divinităţilor în afara templelor (probabil pentru a centraliza
cultul religios în templele oficiale şi a concentra astfel puterea religioasă şi veniturile
legate de aceasta în mâinile statului), şi această tendinţă ar fi fost preluată de către preoţii
evrei în timpul exilului din Babilon şi transformată într-o lege rigidă scrisă care a fost
incorporată în Vechiul Testament ca parte din „legea lui Moise”, după întoarcerea în
Israel.

Data târzie a interzicerii „chipurilor cioplite” reiese şi din faptul că zeul biblic i-a
poruncit atât lui Moise cât şi regelui Solomon să făurească heruvimi de aur sau lemn
aurit. În cazul din urmă aceşti heruvimi (un fel de îngeri sau zei cu aripi) aveau o înălţime
de zece coţi şi au fost instalaţi în templul din Ierusalim, „casa Domnului Iahve”
(Ieşirea/Exodul 25.18; III Regi/1 Împăraţi 6.23-28). Contradicţia aparentă între prohibiţia
chipurilor cioplite şi porunca de a face asemenea chipuri reflectă întocmai practicile
mesopotamiene descrise de Dr. Ornan, după care reprezentarea antropomorfă a
divinităţilor era permisă în interiorul templelor însă nu în afara lor.

În orice caz, indiferent de prohibiţia oficială, evidenţa arheologică, îndeosebi figurinele

feminine (aştarot) reprezentând vechea zeiţă autohtonă Aşera, numită „Regina Cerului”
(ebr. Meleketh ha’Şamaim, gr. Basilissa tou Ouranou) în Ieremia 44 (Septuaginta 51).
17-25, arată că politeismul şi idolatria au subzistat fără întrerupere la majoritatea
populaţiei din Palestina şi că monoteismul a fost impus sistematic şi prin forţă de arme
după anul 400 î.e.n., îndeosebi pe vremea macabeilor (sec. II î.e.n.).

Prin urmare, putem afirma că trăsăturile principale ale monoteismului biblic, monolatria,
anti-politeismul, iconoclasmul (sau idolofobia) ş.a.m.d., nu reprezintă nici produsul unei
revelaţii divine, nici al unei evoluţii spirituale, ci al ambiţiilor clerului levit de a stăpâni şi
controla populaţia iudaică împreună cu credinţele şi practicile ei religioase, din motive
politice şi economice (vezi şiProblema creştinismului). În plus, după cum a arătat Prof.
Keel, el nu a fost un monoteism adevărat.

Acesta din urmă este un punct deosebit de important, asupra căruia trebuie să atragem
atenţia în mod deosebit, dat fiind că şi monoteismul biblic actual, atât evreesc cât şi
creştin şi mahomedan, admite alte fiinţe divine care, după cum am văzut sunt desemnate
adeseori în textul original prin termenul pentru zeu, şi care contrazic credinţa într-o
divinitate unică şi exclusivă a monoteismului strict şi adevărat. Chiar dacă am susţine că
aceste fiinţe sunt „îngeri” şi nu zei, şi am ignora diferenţa dintre termenii ebraici pentru
îngeri (mal’akim) şi zei (elohim), este evident că se tratează de fiinţe divine, în special
când citim că au chipuri, ochi şi aripi multiple, nu dorm niciodată, au puteri
supranaturale, pot să apară sub felurite forme, domnesc peste astrele cerului şi elementele
naturii, ş.a.m.d.
Întâlnim aceleaşi făpturi divine, sub numele lor adevărat de zei, în religia prebiblică a
elenilor şi altor popoare. Este bineînţeles adevărat că aceste popoare au fost idolatre, însă,
după cum am arătat, tot aşa au fost şi evreii. În plus, nu există nici o dovadă ştiinţifică în
sprijinul teoriei că idolatria ar fi dăunatoare omului.

Pe lângă asta, deşi grecii şi alţii erau în general idolatri şi politeişti, credeau totuşi într-un
Zeu Suprem (Zeus/Theos) şi mulţi erau monolatri adică se rugau la o divinitate singură,
fiecare localitate având o divinitate principală. De exemplu, Noul Testament (Faptele
Apostolilor 19. 24, 27, 28, 34) recunoaşte că grecii din Efesus se rugau la zeiţa Diana
despre care se spune că se ruga la ea „toată Asia şi chiar toată lumea”. De asemenea s-au
descoperit temple greceşti dedicate lui Zeus singur. Şi mai mult, credinţa într-un singur
principiu divin exista la filozofii eleni cel puţin din secolul VI înainte de Cristos (a se
vedea Xenofan, Heraclit, Socrate, Platon, Antisten, Zenon din Citium şi alţii). Membrii
academiei de la Atena îl adorau pe zeul solar Apollo Hiperboreanul.

Faptul este că conceptul existenţei exclusive al unui singur principiu divin nu este o
propoziţie religioasă, ci filozofică. Omul religios adoreaza şi se supune. Filozoful mai
întâi gândeşte şi se străduieşte să descopere adevărul ca să înţeleagă ce adorează. Or
maeştrii filozofi ai lumii antice nu erau evreii, ci grecii. Filozofii greci nu credeau numai
într-un singur principiu divin, dar chiar într-o singură realitate. Dumnezeu nu era numai
unul, ci totul, şi din acest motiv celelalte divinităţi precum şi universul întreg se puteau
accepta ca emanaţii sau manifestări ale supremei realităţi divine, adică singura
posibilitate logică de a împăca un Dumnezeu unic cu alte fiinţe divine, fie „îngeri” sau
„alţi dumnezei”.

Această împăcare logică şi filozofică nu este posibilă într-un sistem monoteist ca religia
evrească mozaică (iosianică) sau creştinismul. Pe de o parte, este adevărat că religia
păgână nu a fost unificată şi instituţionalizată la nivel naţional la greci şi alţii. Pe altă
parte, însă, grecii nici nu au avut o miliţie religioasă, ca miliţia leviţilor la evreii
monoteişti, care teroriza populaţia la cea mai mică deviaţie de la religia oficială şi
obligatorie (a se vedea masacrul de la muntele Sinai, descris în Ieşirea/Exodul 32.27-28,
în care miliţia fiilor lui Levi a masacrat mii de oameni pentru că au îndrăznit să adore un
viţel de aur, simbol al zeului ebraic în religia populară).

După cum spune profesorul Assmann, „Monoteismul în istorie se întâlneşte sub două
forme. Una se poate formula: ‚Toţi zeii sunt Unul’, iar cealaltă: ‚Nici un zeu în afară de
Dumnezeu!’. Prima formulă se găseşte în textele egiptene, babiloniene, indiene şi cele ale
antichităţii greco-romane. Numim această formă ‚monoteism inclusiv’ .... Întâlnim cea
de-a doua formulă în monoteismul evreesc, creştin şi mahomedan. Această formă se
poate numi ‚monoteism exclusiv’. În cadrul tematicii noastre avem de-a face numai cu
monoteismul exclusiv, numai el vorbeşte limba violenţei” (Monotheismus und die
Sprache der Gewalt, p. 24).
Observăm că necesitatea unei interpretări a universului mai logică, mai armonioasă şi mai
naturală decât cea impusă de monoteismul biblic a fost indirect recunoscută şi de filozofii
evrei ai evului mediu (a se vedea Halevi şi alţii).

În orice caz, filozofia greacă a continuat s-o influenţeze pe cea evrească şi chiar pe cea
creştină (a se vedea influenţa filozofilor neoplatonişti, ca Plotinus, la filozofii creştini, ca
Origen, influenţa lui Aristotel asupra întregului occident, etc.).

Având în vedere că monoteismul la evrei nu este atestat concludent şi ştiinţific anterior

celei de a doua jumătăţi a mileniului I î.e.n. nu putem exclude categoric posibilitatea că
idea monoteismului să fi fost împrumutată de către evrei de la greci şi alţii, şi conformată
forţat Bibliei lui Iosia din motive politice, cu rezultate şi consecinţe binecunoscute.

Deuteronomul lui Iosia descrie în termeni cât se poate de clari atitudinea monoteismului
biblic faţă de religia tradiţională:

„Ci să faceţi aşa: jertfelnicile lor să le stricaţi, stâlpii lor să-i dărâmaţi, dumbrăvile lor să
le tăiaţi şi idolii dumnezeilor lor să-i ardeţi cu foc (7.5) .... Să pustiiţi toate locurile în care
popoarele ce le veţi supune au slujit dumnezeilor lor, cele din munţii înalţi, cele de pe
dealuri şi cele de sub orice copac umbros (12.2) .... De te va îndemna fratele tău ... sau
fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău ... zicând: Haidem să slujim altor
dumnezei ... să-i ucizi cu pietre până la moarte .... Tot Israelul va auzi aceasta şi se va
teme şi nu se vor mai apuca pe viitor să mai facă în mijlocul tău asemenea rău (13.6-
11) .... De se va afla la tine ... bărbat sau femeie, care ... se va duce şi se va apuca să
slujeasca altor dumnezei şi se va închina acelora, sau Soarelui, sau Lunii, sau la toată
Oştirea Cerească ... să-i ucizi cu pietre (17.2-5) .... Iar proorocul care va grăi în numele
altor dumnezei, pe un astfel de prooroc, să-l dai morţii” (18.20).

Tot Vechiul Testament descrie mai departe cum noua ideologie a declanşat o campanie a
terorismului religios care nu are precedent în întreaga istorie a omenirii:

„Apoi regele [Iosia] a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoţilor de mâna a doua şi celor ce
stăteau de strajă la prag, să scoată din templul Domnului [templul lui Solomon] toate
lucrurile făcute pentru [zeul] Baal, pentru Astarte [zeiţa Aşera] şi pentru toată Oştirea
Cerului şi să le ardă afară din Ierusalim .... A izgonit după aceea pe preoţii idolilor Iudei
şi în împrejurimile Ierusalimului, şi care tămâiau pe Baal, Soarele, Luna, Stelele şi toată
Oştirea Cerului. Atunci a scos Aşera [statuie a zeiţei] din templul Domnului afară din
Ierusalim ... au ars-o la pârâul Chedron şi au făcut-o praf ... După aceea regele ... a
nimicit caii pe care regii lui Israel îi aşezaseră în cinstea Soarelui înaintea intrării
templului Domnului ... iar carul Soarelui l-a ars ... A sfărâmat stâlpii idoleşti şi a tăiat
Aşerele şi locul lor l-a umplut cu oase omeneşti ... şi a junghiat pe jertfelnice pe toţi
preoţii înălţimilor care erau acolo; a ars oase omeneşti pe jertfelnice şi apoi s-a întors în
Ierusalim” (IV Regi 23.4-20).

Un alt fapt care trebuie subliniat este că monoteismul nu a îmbunătăţit de loc situaţia
poporului evreu. Dimpotrivă, după cum spuneau oamenii, „Cuvântul pe care tu [Ieremia,
proorocul monoteist] l-ai grăit nu voim să-l ascultăm; dar vom face tot ce am făgăduit cu
gura noastră, vom tămâia pe Zeiţa Cerului şi vom săvârşi pentru ea jertfe cu turnare, cum
am făcut şi noi şi părinţii noştri, regii noştri şi mai-marii noştri în cetăţile lui Iuda şi pe
uliţele Ierusalimului, că atunci eram sătui şi fericiţi şi n-am văzut nenorociri. Iar de când
am încetat de a mai tămâia pe Zeiţa Cerului şi a săvârşi jertfe cu turnare, suferim toate
lipsurile şi pierim de sabie şi de foame” (Ieremia 44.16-18).

Într-adevăr, istoria evreilor de la regele Iosia până în prezent demonstrează că surogatul

monoteist nu a adus acestui popor bunăstarea şi fericirea făgăduită de dumnezeul biblic
care s-a dovedit astfel a fi un dumnezeu fals, fapt recunoscut dealtfel de mulţi evrei,
îndeosebi în urma evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial.

Rezumând, putem afirma că monoteismul biblic nu a fost revelaţie divină şi că nu există

dovadă ştiinţifică în sprijinul teoriei că el ar fi superior altor religii. Dimpotrivă, cum
reiese şi din istoria altor manifestări ale monoteismului exclusiv, ca fundamentalismul
mahomedan, el a reprezentat şi continuă să reprezinte izvorul unor fenomene maligne în
evoluţia speciei umane.

Surse:

Alt, Albrecht. Der Gott der Vaetter. Ein Beitrag zur Vorgeschichte der israelitischen
Religion, 1929.

Assmann, Jan. Monotheismus und die Sprache der Gewalt, Wiener Vorlesungen im
Rathaus, Band 116, Vortrag im Alten Rathaus, am 17 November 2004, 5. Auflage, 2009.

Eliade, Mircea, ed. Enciclopedia Religiei (Encyclopedia of Religion), 1987.

Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher. The Bible Unearthed: Archaeology’s New
Vision of Ancient Israel and the Origin of its Sacred Texts, 2001.

Ornan, Tallay. The Triumph of the Symbol: Pictorial Representations of Deities in

Mesopotamia and the Biblical Image Ban, 2005.

Shanks, Herschel, ed. Understanding the Dead Sea Scrolls, 1992.