Iisus Hristos, Arhiereul şi Jertfa supremă

a. Cele trei direcţii ale slujirii arhiereşti a lui Hristos.

Slujirea de Arhiereu prin care Se aduce ca jertfă pe Sine Însuşi e îndreptată în mod direct
spre Tatăl. Totuşi implică în ea şi o direcţie îndreptată spre oameni, întrucât vrea să încadreze şi
pe oameni în ea, deci cuprinde în ea şi o direcţie îndreptată spre aceştia. Iar întrucât în acest scop
Hristos aduce ca jertfă firea umană asumată de El, slujirea aceasta are şi o direcţie şi un efect
îndreptat spre aceasta. Aceste trei direcţii sunt atât de implicate una în cealaltă, încât e cu
neputinţă să fie separate; ba chiar nici măcar nu se poate cugeta una fără alta. În Sfânta Scriptură
şi în gândirea Sfinţilor Părinţi sunt afirmate toate aceste trei direcţii, în slujirea arhierească a lui
Hristos. În Epistola către Evrei se spune: „Într-adevăr, orice arhiereu, fiind luat dintre oameni,
este pus pentru oameni, spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfă pentru
păcate” (Evr. 5, 1).
Un teolog grec zice: „Dar Dumnezeu nu urăşte pe copilul Lui nici când acesta se află în stare
de păcat, ci e scârbit numai de starea de păcat a omului, în care se îmbracă şi se urâţeşte din
pricina aceasta.”133 Din starea aceasta de duşmănie, neplăcută lui Dumnezeu, omul nu poate ieşi
decât prin jertfă: o jertfă pe care n-o poate aduce el, ci numai Hristos.
Hristos ca om, îndreptând prin jertfă starea de duşmănie a firii omeneşti faţă de Dumnezeu,
câştigă chiar prin aceasta iubirea lui Dumnezeu pentru această natură. Sau viceversa:
manifestând prin jertfă voinţa de a se dărui cu totul lui Dumnezeu, natura omenească se reface
chiar prin aceasta din starea sa bolnavă. Sunt două aspecte nedespărţite ale jertfei.
Într-un cuvânt, jertfa serveşte restabilirii comuniunii între Dumnezeu şi om.

Jertfa lui Hristos împlineşte jertfele din Vechiul Testament, care erau toate îndreptate
spre Dumnezeu, desigur în folosul poporului: „El a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu
sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evr. 9,
12).

Dar prin jertfa aceasta adusă lui Dumnezeu, Hristos în acelaşi timp Se desăvârşeşte ca
om. Iar prin aceasta sfinţeşte, sau desăvârşeşte şi pe ceilalţi.

1
 Conţinutul morţii lui Hristos ca jertfă îndreptată spre Dumnezeu şi cu mare efect pentru
umanitatea Sa este o totală predare a lui Hristos, ca om, Tatălui. Iar motivaţia suferinţei implicate
în ea din cauza legăturii Lui cu oamenii înstrăinaţi de Dumnezeu este adânca şi totala
compătimire a Lui pentru oameni.
Compătimirea Şi-o manifestă Iisus şi pe cruce: „Iartă-le lor că nu ştiu ce fac", Îl doare
nesimţirea şi nenorocirea lor, dar aceasta Îi dă şi putere să moară pentru a-i scoate din această
stare. În Ghetsimani Îi e frică de moarte, dar compătimirea pentru oameni Îi dă putere să învingă
frica, deşi pe de altă parte şi ea Îi produce suferinţă. Hristos însă rămâne permanent în stare de
jertfă în sensul dublu al predării ca om Tatălui şi al compătimirii pentru oameni.
Dar dacă noi ne mântuim întrucât ne însuşim starea de jertfă şi viaţa nouă la care a ajuns
prin ea trupul lui Hristos, acest trup jertfit şi înviat capătă o importanţă centrală
permanentă în mântuirea noastră, înţeleasă ca fiind curăţie de păcate şi ca ieşire din păcat,
sau din duşmănia faţă de Dumnezeu, şi ca participare la viaţa dumnezeiască.
Hristos este astfelArhiereul şi Jertfa prin Sine.
De arhierie e legată deci poziţia de autojertfire.
Dacă omul e făcut în general să fie jertfă vie adusă de el însuşi lui Dumnezeu, Ipostasul
întrupat al Cuvântului realizează prin excelenţă această calitate, fiind jertfa supremă şi Arhiereu
suprem prin excelenţă.
Primind să Se facă om, Fiul lui Dumnezeu a primit să Se facă Arhiereul suprem al nostru
şi jertfa supremă pentru noi, adică a primit să ofere trupul Său întru totul lui Dumnezeu şi prin
aceasta să-1 învie pentru a-1 dărui ca un aluat al învierii nouă oamenilor prin unirea noastră cu
El.

b. Arhieria şi jertfa lui Hristos, ca mijloc de restabilire a comuniunii între

Dumnezeu şi oameni.

Toate cele trei direcţii ale jertfei lui Hristos şi prin aceasta eficienţa ei ca sfinţire şi
eliberare a firii noastre de păcat şi de moarte, ni le înfăţişează Sfântul Chiril din Alexandria
spunând: „Deci când S-a făcut Hristos Arhiereu şi prin El am fost aduşi în chip spiritual întru
miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl, atunci ne-am învrednicit în chip bogat de
bunăvoinţa Lui şi am dobândit şi făgăduinţa sigură că moartea nu mai are putere asupra noastră.

2
S-au destrămat şi cele ale mâniei şi au fost desfiinţate urmările blestemului vechi. Căci am fost
binecuvântaţi în Hristos.”
Sfântul Chiril dezvoltă ideea că noi nu putem intra la Tatăl decât ca jertfă curată. Dar noi
înşine nu ne putem transpune în această stare de jertfă curată. De aceea a acceptat Hristos starea
de jertfă curată, pentru ca intrând la Tatăl în această stare să ne introducă şi pe noi adunaţi în
Sine, sălăşluit El Însuşi în noi.
Intrarea lui Hristos ca om la Tatăl, condiţionată de starea de jertfă curată care poate fi
înţeleasă şi ca o deschidere a omului pentru intrarea Tatălui, este restabilirea comuniunii între
Hristos ca om şi Dumnezeu. Dar starea Lui de jertfă a realizat-o pentru noi, ca o concluzie şi
întărire a comuniunii Lui cu noi, sau ca o bază a comuniunii noastre cu El. Căci El intră la Tatăl
ca jertfă curată, sau restabileşte comuniunea Sa cu El, pentru a ne introduce şi pe noi în
comuniunea cu Tatăl. Dar prin aceasta intrăm în comuniune şi cu Hristos ca Dumnezeu, pentru
că intrăm în comuniune cu Tatăl Lui, Care devine astfel Tatăl nostru. Jertfa e necesară pentru
comuniune. Jertfa e animată de tendinţa după comuniune; e renunţare la sine, de dragul celuilalt;
e uitare de sine din iubirea faţă de celălalt. Astfel comuniunea e rezultatul jertfei.
Eficacitatea mântuitoare a lui Hristos ca Arhiereu o vede şi Leonţiu de Bizanţ în faptul că
El e nu numai om, ci şi Dumnezeu. Ca om aduce trupul Său jertfă, dar ca Dumnezeu îl aşază de-a
dreapta Tatălui. Prin aceasta trupul jertfit e preamărit şi poate iradia din el puterea
îndumnezeietoare peste toţi.
Mai întâi observăm că în faptul că Hristos e sfinţit ca preot de Dumnezeu prin Duhul
Sfânt, se arată nu numai iniţiativa Fiului în a Se aduce jertfă lui Dumnezeu pentru oameni (deci
în cele trei direcţii), ci şi iniţiativa lui Dumnezeu-Tatăl. Iniţiativa Fiului e mai degrabă un
răspuns al Lui la iniţiativa Tatălui, simultan cu ea, constituind împreună-împlinirea, „sfatul cel
veşnic” al Tatălui şi al Fiului, în Duhul Sfânt. În baza acestei iniţiative, Tatăl trimite pe Fiul Său
în lume pentru a Se aduce jertfă ca om. „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut
Fiul Său L-a dat, ca oricine crede în Dânsul să nu piară, ci să aibă viaţă de veci” (In. 3, 16).
Hristos este sfinţit şi Se sfinţeşte pentru a Se aduce jertfă de când Se face om. Căci de
atunci realizează ca om începutul comuniunii cu Dumnezeu. Dar e sfinţit şi ca jertfă adusă, căci
prin ea a intrat ca om în deplina comuniune cu Tatăl.
Dumnezeu acceptă pe om nu pentru că acesta suportă o pedeapsă pentru păcatul lui, ci
pentru că face efortul de a nu mai păcătui, pentru că a luat durerilor pe care le suportă caracterul

3
de pedeapsă pentru păcat, făcându-le simple urmări ale păcatului şi mijloace de luptă împotriva
lui şi de intrare în comuniunea oferită de Dumnezeu.
În Hristos durerea şi moartea şi-au schimbat pentru prima dată în mod deplin rostul de
pedeapsă pentru păcat, deşi pe de altă parte El le-a asumat ca urmări ale păcatului, sau ca
„blestem”.

c. Moartea lui Hristos ca jertfă sfinţită şi simţitoare şi ca mijloc de biruire a

morţii.

Hristos învinge în Sine moartea, pentru că în El comuniunea omului cu Dumnezeu este

realizată în mod culminant prin moarte, iar aceasta înseamnă că şi sfinţirea Aceasta o putem
vedea pornind.
Dacă Hristos a acceptat moartea în Sine, a acceptat-o numai din iconomie, pentru ca să
dea ocazie puterii Sale dumnezeieşti să se manifeste în aşa fel, încât să reunească sufletul şi
trupul în Sine atât sufletul şi trupul, cât şi Dumnezeirea şi omenirea. Dacă Hristos a acceptat
moartea în Sine, a acceptat-o numai din iconomie, pentru ca să dea ocazie puterii Sale
dumnezeieşti să se manifeste în aşa fel, încât să reunească sufletul şi trupul chiar despărţite prin
moarte. Căci aceasta era situaţia la care ajungea firea noastră de pe urma păcatului. El a voit să
învingă moartea suportând-o, nu evitând-o.
Hristos acceptă ca om moartea din încrederea totală în Dumnezeu, că El Îl va învia prin
unirea deplină cu El, pe care o va realiza renunţând total la Sine, la întemeirea în Sine Însuşi. Dar
aceasta o poate face pentru că El are firea omenească în Ipostasul Său divin.
Moartea astfel acceptată, fiind urmată de înviere, este totodată o definitivare în această
stare de renunţare la Sine, de sfinţire şi de comuniune cu Tatăl. Aşa se conciliază în credinţa
Bisericii starea de Jertfă şi de Arhiereu permanent şi de înviere a lui Hristos, de victorie eternă
asupra morţii, de şedere a Lui de-a dreapta Tatălui, după ce a intrat cu sângele Său în Sfânta
Sfintelor cea din ceruri.
Ideea că prin moarte Hristos întemeiază comuniunea omului cu Dumnezeu, şi prin
aceasta învinge pe veci moartea, a exprimat-o Sfântul Chiril din Alexandria în nenumărate
forme. Iată una: „Domnul nostru Iisus Hristos, legând ciurda demonilor necuraţi şi vărsând

4
sângele Său pentru noi şi oprind astfel moartea şi stricăciunea, ne face ai Săi proprii, ca unii ce
nu mai trăim viaţa noastră, ci pe a Lui.”
Noi nu trebuie să murim ca Hristos în mod real, pentru că aceasta ar însemna că moartea
noastră nu s-a desfiinţat în moartea Lui. Dar noi totuşi murim la sfârşitul vieţii, însă nu de o
moarte ca pedeapsă, căci rostul acesta al morţii s-a desfiinţat în Hristos pentru cei ce se unesc cu
El. Noi murim unindu-ne cu Hristos într-o „asemănare a morţii Lui” (Rom. 6, 5).
Numai devenind şi noi jertfe sfinte intrăm la Tatăl, adică în comuniunea cu El. Dar numai
în Hristos putem noi intra în această comuniune cu Tatăl. În aceasta se arată extinderea jertfei
sfinţite a lui Hristos în noi, pentru a ne face şi pe noi, nu fără colaborarea noastră, jertfe sfinţite
şi, întrucât Hristos ca jertfă e totodată şi preot, preoţi în strânsă unire cu El.
Persoana dumnezeiască şi omenească a lui Hristos Se foloseşte de moarte pentru
desăvârşirea relaţiei cu Dumnezeu şi cu oamenii. Dar restabilind prin aceasta comuniunea
desăvârşită, Ea biruieşte în Sine moartea suferită pentru celelalte persoane. Sfântul Chiril din
Alexandria consideră moartea Domnului ca un fel de somn de scurtă durată, ceea ce face ca şi
moartea celor ce se unesc cu El să fie tot un fel de somn.