ele asupra celorlalte, în faptul că structura mesajului este determinată în

esenţa ei de una dintre ele.

1° Funcţia denotativă, referenţială sau cognitivă caracterizează relaţia
dintre mesaj şi contextul lingvistic de referinţă ; asemenea mesaje transmit
informaţii în sensul cel mai larg al acestui cuvînt.
2° Funcţia emotivă sau expresivă este determinată de relaţia dintre
destinator şi conţinutul mesajului, actualizînd atitudinea vorbitorului faţă de
cele spuse, colorînd-o în diferite grade cu o emoţie adevărată sau falsă.
Elementele mai accentuat expresive sînt interjecţiile, emfaza care ţine de
intonaţie, dar şi anumite particularităţi în construcţia mesajului, o anumită
selecţie în inventarul de sinonime, folosirea gradelor de intensitate şi de
comparaţie etc. Se poate afirma că funcţia expresivă este prezentă în
aproape toate mesajele, deoarece însăşi alegerea pentru mesaje a unei
formule de construcţie din cele mai simple, mai „reci", este tot un semn al
unei anumite atitudini a vorbitorului faţa de conţinutul mesajului. Anumite
particularităţi de ritm, debit verbal în emisia mesajului, de mimică şi gesturi
care însoţesc anumite secvenţe, variaţiile de intonaţie etc, demonstrează că,
deşi limba este asemănătoare cu un cod, în realitate ea presupune mai multe
coduri.
3° Funcţia conativă sau injonctivă este actualizată de acele elemente ale
mesajului care trimit direct la destinatar, în sensul că locutorul urmăreşte
prelucrarea într-o anumită măsură a colocutorului său, angajarea lui într-un
anumit fel în receptarea mesajului. Expresia gramaticală cea mai frecventa a
acestei tuncţn este realizată prin formulele de adresare directă la colocu-tor
cu alocutive (sau pseudoalocutive) în cazul vocativ, atitudinea injonctivă
prin construcţii imperative (cu verbe la modul imperativ sau forme echi-
valente cu imperativul), prin enunţuri incantative de urare, adulaţie, sau
peiorative etc. Funcţia conativă îşi găseşte adesea expresia în inserţiunile
incidente care vizeazaTdirect colocutorul, îi reglează comportamentul de
receptor prin intervenţiile spontane ale locutorului în anumite momente ale
transmiterii mesajului cu formule de tipul [după cum ştii, aşa cum cunoşti,
vezi bine, nu te supăra, bată-te norocul] etc. Aspectele conative sînt
specifice mai ales conversaţiei curente, dar apar frecvent în textele oratorice
ca mijloace specifice de a trimite permanent mesajul la colocutorul colectiv,
pentru a-i prelucra comportamentul faţă de mesaj.
4° Funcţia fatică, legată oarecum de cea conativă, este expresia relaţiei
dintre mesaj şi contactul lingvistic, dintredestinator şi un mijloc de stabilire
a relaţiei de comunicare, de control, prelungire, restabilire şi întrerupere a
acestui contact. Elementele specifice acestei funcţii sînt, de exemplu, formu-
lele protocolare de salut, interjecţia alo ! inserţiunile incidente de tipul [(mă)
auzi ? ], [(mă) asculţi ? ], [înţelegi ? ] ; tot aşa sînt intervenţiile de tipul [nu
măîntrerupe, ai răbdare, lasă-mă să termin ce am de spus] etc. Enunţuri
fatice sînt şi cele de tipul [da, desigur, bine, înţeleg, fără îndoială, nu mai
spune !, ce spui!] etc, cu care colocutorul intervine în timpul transmiterii
mesajului fie pentru a confirma că se află pe recepţie, fie pentru a-şi
manifesta atitudinea faţă de conţinutul anumitor secvenţe ale mesajului.
5° Funcţia metalingvistică este ilustrată de mesajul care trimite la cod;
spre deosebire de limbajul concret, obiectual, referenţial, metalimbajul
transmite cunoştinţe despre limbaj, adică contextul referenţial al mesajului
este chiar codul limbii. Expresia cea mai clară a funcţiei metalingvistice este
însăşi metalingvistica, limbajul gramaticii, propoziţiile acestei discipline
ştiinţifice, aşa cum am precizat'la începutul acestui capitol (supra, 2.1.) Dar
funcţia metalingvistica este prezentă în mod curent în conversaţia obişnuită
ca un mijloc de control privitor la folosirea aceluiaşi cod lingvistic dm
parte'a "colocutorilor. însuşirea limbii materne, a unei limbi străine sînt
procese în care?'se stabileşte, pentru cei aflaţi în situaţie, dicţionarul şi
gramatica codului limbii, regulile de codificare şi de decodificare.
Enunţurile de definiţie a unor cuvinte, propoziţiile cu nume predicativ
realizat prin nume în nominativ, numeroasele reluări apozitive sînt
construcţii ecuaţionale de repertoriu cu referinţă la cod, încît o distincţie
clară între funcţia referenţială şi cea metalingvistica nu este totdeauna
concludentă. Cînd spunem [înprima zi a anului, de întîi ianuarie, am văzut
un program frumos], secvenţa subliniată este o construcţie apozitivă în care
cei doi termeni sînt echivalenţi, fiind corefe-renţi, ceea ce înseamnă că
formula este şi un articol al codului lingvistic.
6° Funcţia poetică este definită de J a k o b s o n c a ,, atitudinea faţă
de mesaj în sine, centrarea asupra mesajului ca atare" 1. Funcţia poetica nu
~se poate reduce nici pe departe numai la poezie (după cum nici poezia nu
se poate reduce numai la funcţia poetică a mesajului) şi constă în aceea că
pune în evidenţă latura palpabilă a semnelor lingvistice, adîncind opoziţia
fundamentală dintre inteligibil şi perceptibil, dintre semnul lingvistic ca
mijloc de cunoaştere inteligibilă şi obiectele realităţii de referinţă.
în mesajul cu funcţie poetică relaţia dintre paradigmatic şi sintagmatic se
realizează într-un mod unic, irepetabil, selecţia unităţilor din clasele de
ocurenţă şi coocurenţa lor în construcţie punînd în lucrare o prelucrare spe-
cială a sinonimiei, omonimiei, antonimiei etc, încît se poate spune că locu-
torul elaborează un cod special, un sistem singular realizat într-un mesaj
singular. Lucrul acesta nu trebuie înţeles în mod mecanic ; în măsura în care
un mesaj are funcţie poetică predominantă, el constituie o construcţie inten-
ţionat elaborată ca deviere, creată sau inventată, care adaugă ceva la codul
existent, este o operaţie de stilizare specifică, aducînd în mesaj montaje
structurale neprevăzute în nici unul dintre codurile preexistente. Acest
adaos, coeficientul de modificare elaborată proprie textului poetic, nu
intervine în raport cu o realitate brută în care s-ar afla stocajul unei
neîntrerupte creativităţi, ci în raport cu elasticitatea codului existent în
limitele căruia are loc inovaţia. Astfel, putem spune Doar izvoarele
suspină}, Pe cînd codrul negru tace, pentru că am introdus inovaţia ceva
suspină în loc de cineva suspină şi ceva tace în loc de cineva tace, adică am
asigurat compatibilitatea semantică între izvor şi a suspina şi între codru şi a
tăcea prin înlocuirea semului j-Ani-matj cu / + Animat /, în componenţa
semantică a celor două substantive. Nu este cazul acum să intrăm în detalii
asupra mecanismului acestor modificări semantice ; menţionăm însă, încă o
dată, că funcţia poetică nu trebuie căutată numai în poezie, deoarece şi în
enunţuri ca vara, tot satul se trezeşte în zori sau se înţeleg din ochi este
posibilă o asemenea interpretare. Mesajul în care funcţia poetică este
predominantă are o redundanţă foarte scăzută, mai ales la nivel semantic,
dar nici acest lucru nu este o „normă" a funcţiei poetice, deoarece şi banalul
poatedobîndi această virtute funcţională, dacă
este folosit ca în versurile acolo unde nu ne-am aştepta, adică chiar în
poezie, ca în versurile

1 v. J a k o b s o n, 1964, p. 93.

69
lui Topîrceanu : Nu e chip de dimineaţă j bă mai oaţi trotuarele / va-nw-o
clipă îţi îngheaţă / Nasul şi picioarele!; pe de altă parte însă, secvenţe ca
satul se trezeşte, sau se înţeleg din ochi, deşi par a fi dominate de funcţia
poetică, nu au, evident, nici o legătură cu poezia.
Cele şase funcţii ale mesajului, definite ca atare de Jakobson, constituie
una din numeroasele soluţii propuse acestui aspect al limbii, dar problema
numărului şi a denumirii lor este secundară în raport cu modul în care una
sau mai multe dintre ele se realizează în mesaj. Posibilităţile de coocurenţă
în acelaşi mesaj a unor segmente de construcţie cu funcţii diferite nu sînt
nelimitate, ci constituie o anumită ierarhie. Funcţia referenţială poate
domina într-un mesaj în care apare şi funcţia expresivă, conativă sau fatică ;
funcţia poetică poate domina asupra celor referenţială, expresivă sau
conativă, ca în versurile Ce cauţi unde bate luna / Pe-un alb izvor
tremurător / Şi unde păsă-rile-ntr-una / Se-ntrec cu glas ciripitor ? ; dar
stabilirea dominantei este o operaţie interdependentă cu stabilirea funcţiei
(sau funcţiilor) dominate şi, de exemplu, un mesaj dominat de funcţie
metalingvistică este incompatibil cu o funcţie fatică. De asemenea, deşi
funcţia poetică nu este proprie numai poeziei, realizarea ei în mesajul
dominat de funcţia referenţială sau de cea metalingvistică este foarte rară,
incidentală, dacă nu total exclusă.
Admiterea coocurenţei tuturor funcţiilor în acelaşi mesaj ar duce la
echivalarea lui cu limba luată în totalitate, ceea ce ar fi, evident, un
nonsens2.

2.13. Varietăţi stilistice

întrucîtva asemănătoare cu funcţiile limbii este şi problema stilurilor

limbii. Despre stil se vorbeşte (ori se vorbea în trecutul nu prea îndepărtat)
mai ales în estetică şi în teoria literaturii, conceptul de stil al limbii fiind de
dată mai recentă. în legătură cu titlul acestui paragraf, menţionăm că prin
stil al limbii sau varietate stilistică funcţională vom înţelege exclusiv
totalitatea modalităţilor specifice de realizare a sistemului şi structurii în
dependenţă de contextul corespunzător diverselor domenii de activitate
umană, ceea ce înseamnă că putem pune semnul egalităţii între varietate
stilistică funcţională şi limbaj special 3. Dacă admitem — ca definiţie de
lucru — că stilul este o realizare în mesaje a unui sistem de semne şi a unor
reguli (indiferent dacă acestea reprezintă, printr-o anumită alegere, o
deviere de la alte reguli, care constituie norma), atunci putem considera că
un stil funcţional al limbii este echivalent cu un limbaj special şi se spune
stil sau limbaj ştiinţific, poetic, publicistic, juridic etc., ba chiar şi limbaj
artistic, în loc de stil artistic, fiecare dintre ele caracterizîndu-se prin
anumite procedee de limbă în comparaţie cu celelalte.

29
Diversele teorii asupra stilului şi a stilisticii ca ştiinţă a stilului sînt
expuse de
I. C o t e a n u , 1973, p. 15 —86 ; trimitem, de asemenea, la : J.
Dubois, F. E d e 1 i n e,
J. M. K l i n k e n b e r g , P. Mi n g u e t, F. P i r e , H. T r i n o n,
Rhétorique générale,
Larousse, 1970, p. 8—24; G e o r g e s M o u n i n , Clefs pour la
linguistique, Seghers,

2 v. C o t e a nu, 1973, p. 77-79.

3 v. C o t e a nu, 1973, p. 77-79.

69