În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!

„Fiule, tu’ntotdeauna
esti cu mine si toate ale mele ale tale
sunt. Trebuia însa sa ne veselim si sa ne
bucuram, caci fratele tau acesta mort
era si a înviat, pierdut era si s’a aflat”

Frați creștini,

Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne aflăm în a doua duminică premergătoare Postului Mare.

Dacă săptămâna trecută, Biserica ne-a pus la suflet portretele atât de diferite ale
vameșului și fariseului, arătându-ne cum este bine să ne rugăm, dar și cum să ne
raportăm la aproapele, astăzi îl avem în fața noastră parabola unui tânăr risipitor care
se întoarce. Deși simplă, ea este deosebit de bogată în înțelesuri; deși pare că vorbește
despre un singur lucru, ea ne vorbește, de fapt, de mult mai multe.
Noi am dori, cerând ajutor de la Domnul în acest al nostrum demers, să lămurim doar
unele dintre sensurile parabolei, și anume: cine sunt personajele noastre, de unde
pleacă protagonistul, ce anume risipește, cum și de ce se întoarce și, mai ales, ce
reacții pricinuiește întoarcerea fiului risipitor –.

Pentru cei care nu au fost în biserică atunci când s-a citit Sfânta Evanghelie, voi da
citire, din nou, pericopei, pentru a ști despre ce se vorbește aici. În Evanghelia după
Luca, așadar, în capitolul al 15 - lea, citim următoarele:

CITIRE PILDA ÎN ÎNTREGIME, CU SUBLINIERI ÎN TON, INTERPRETARE TEATRALĂ

Vom relua, acum, verset cu verset, meditând, câte puțin, la cele ce se spun.

Dintre cei doi fii ai omului, cel care, fără nicio altă introducere – o fi stat el pe gânduri –
are acest impuls de a-și cere parte ce I se cuvine din avere. O ia, o transformă, cu
fervoare, în bani lichizi (o fi avut case, animale, produse animaliere) – aceasta dorește

1
să exprime expresia „Si nu dupa multe zile, adunând toate”, pleacă într-o țară
îndepărtată unde își risipește averea trăind în desfrânări.
Vedem cum, cu maxima economie de mijloace, Mântuitorul redă expozițiunea acestei
povești.
Personajul nostrum principal trebuie să fie cel mai tânăr dintr fii, fiindcă tinerețea este,
cel mai adesea, cuibul zurbagiic al tutulor apucăturilor revoluționare. Tânărul face, am
zice noi, un gest necugetat – sau, poate, cugetat, dar cu o minte necoaptă, inconștientă,
care nu piate gândi până la capăt, care nu poate vedea până unde merg consecințele
faptelor lui. Transformarea averii în bani lichizi îi ia doar câteva zile, ceea ce, pentru cei
dintre dumneavoastră care sunteți comercianți, dă de gândit – cam repede s-au vândut
toate! Ce poate însemna aceasta …
… gândurile noastre… ce face fiul? Merge, oare, să se consulte cu tatăl, întrebându-l:
- Tată, iată ce m-am gândit… Oare este bine? Mă arde – știm cât sunt de
puternice, intempestive dorințele la tinerețe (și nu numai)
SIgur, atunci, tatăl i-ar fi răspuns că nu, i-ar fi dat un sfat, iar fi spus cum stau
lucrurile, l-ar fi rugat să se mai gândească.
Risipirea averii începe, așadar, odată cu transformarea ei în lichidități, în cash.
Dar acest lucru nu se întâmplă. Fiul îi cere, intempestiv, tatăl se conformează.
Iisus nu ne descrie reacția tatălui. Însă dumneavoastră, cei care aveți copii mari,
cred că o puteți ghici. Acuma, ei nu au plecat, în mod sigur, să risipească, însă
poate și copiii dumneavoastră au plecat, mai aproape sau mai departe , cu studiile
cu slujba, de voie sau de nevoie, pe când dumneavoastră ați fi sperat să rămână
lângă voi, cel puțin încă o vreme, poate v-ați extins casa, poate le-ați construit, și lor,
una și, totuși, în cele din urmă, au plecat.
Ce este mai trist este că noi credem că tatăl știa ce se întâmplă, ca un părinte cu
experiența vieții.
Dragi ascultători,
Este timpul să vă ofer o linie a interpretărilor care s-au dat până acum acestei
parabole. Tatăl este Dumnezeu, cei doi fii reprezintă neamul omenesc, ne
reprezintă,cu alte cuvinte, pe noi. Cum a fost intepretată, însă, averea?

2
 În limba greacă veche – în care Evanghelia sfântului Luca a fost scrisă, unele
cuvinte au, în dictionar, mai multe sensuri. Cel pentru avere are și sensul de „viață”!
Cum sună, acum, cererea fiului pornit spre risipire? Nimic altcumva decât: „Tată, dă-
mi partea de viață ce mi se cuvine!...” Adică ce? Adică: lasă-mi viața, vreau să
trăiesc de capul meu, cum cred eu, după cum gândesc eu, după cum îmi place mie.
Vreau să-mi trăiesc viața, ar spune un tânăr dintr-o reclamă de la televizor.
Ne-am putea întreba: dacă este așa, de ce nu-l oprește tatăl? Răspunsul s-a mai
auzit de la acest amvon: pentru că Dumnezeu ne tratează cu delicatețe și nu ne ține
cu forța. Vă aduceți, oare, aminte, ce spune despre purtatul crucii? Iată cum începe
acea cunoscută rostire a Mântuitorului: „„Daca vrea cineva sa vina dupa Mine,
sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si
sa-Mi urmeze Mie.Vedeți, frați creștini? Nu ne obligă. Ne dă o posibilitate. Dar noi
știm că aceasta este cea mai bună, nu-i așa?
Și încă ceva: când fiul risipitor se întoarce, ne spune pilda că tatăl îl vede de
departe, fuge și îi cade pe grumaz. Ce credeți dumneavoastră, îl aștepta sau nu?
(pauză de efect) Fără doar și poate, îl aștepta. Deci nu l-a abandonat, ba dimpotrivă,
a trăit cu intensitate această îndepărtare fizică, așteptând, însă, mereu, întoarcerea
lui.

Ce urmează în continuarea aventurii personajului principal? Ne spune Domnul că

tânărul „s’a dus într’o tara’ndepartata”. Oare de ce? Înțeleptul Solomon afirmă:
Veseleste-te, tinere, în tineretile tale si’n zilele tineretilor tale sa te desfete inima si
fara prihana umbla unde te’ndeamna inima si unde te duc ochii, dar sa stii ca pentru
toate acestea te va aduce Dumnezeu la judecata.” Am putea afirma, așadar, că fiul
risipitor își pierde urma. În ce sens? În sensul că nu este cu putință, având în vedere
mediul cuviincios din care iese, să nu aibă la cunoștință legea morală. Așa că merge
departe, unde nimeni nu-l cunoaște, și unde, așadar, poate trăi în desfrânări. Să nu
nu amăgim, însă, căci știm că Dumnezeu ne vede peste tot, nimic întâmplându-se
fără știrea Lui. (citat vrăbii, niciun fir de păr din capul vostru etc.)
Continuă Scriptura: „si-a risipit averea traind în desfrânari”. Am stabilit, mai sus, că
averea pe care o avea de cheltuit protagonistul nostrum era însăși viața lui.

3
 Despărțit de comuniunea cu tatăl său, care, precum am văzut, îl reprezintă pe Tatăl
ceresc, tânărul o risipește. Adică o dă de gratis, rămâne, cu alte cuvinte, fără ea!
Mântuitorul ne avertizează, într-alt loc: „Cine nu adună cu Mine, risipește!”. Ce
înseamnă, însă, că a trait în desfrânări? Alte ediții ale Bibliei traduc „a trait în
desfătări” Ce înseamnă aceasta?
Psalmistul David spune într-un psalm: „Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi
aspre”. Pentru viața întru Domnul, așadar – și, până la urmă, pentru fiecare viață
ordonată – este nevoie de rigoare. Cultivare excesului de orice fel nu poate duce
decât la ruină trupească sau sufletească. Sfântul Apostol Pavel compară, chiar,
viața duhovnicească, în repetate rânduri, cu străduințele unui sportiv care luptă
pentru premiu, pentru a se „încununa în arenă”. A te des-frâna semnifică, deci,
tocmai a nu-ți mai pune zăgaz, a lucra fără a gândi, a face tot ce-ți trece prin cap, a
te supune tuturor pornirilor care vin, preponderent, de la trup. În acest sens, sfântul
apostol Pavel, care și el a fost om, și el a simțit aceste imbolduri ale firii noastre, ne
avertizează: „12 Toate-mi sunt îngaduite, dar nu toate-mi sunt de folos. Toate-mi
sunt îngaduite, dar eu nu voi fi stapânit de ceva.” (I Cor. 6, 12).
Să nu ne amăgim! Des-frânarea nu tine doar împreunarea trupească – te poți
desfrâna, la fel de bine, îmbuibându-te, vorbind de rău pe cineva sau, Doamne
ferește, ridicându-ți mâna asupra cuiva! Să nu fie!
Fiul risipitor, care ne reprezintă pe fiecare dintre noi, tocmai asta face: într-o beție a
tinereții, se des-frânează, cu alte cuvinte, nu mai are nimic ca să-l țină.
Țara aceasta îndepărtată, în care fiul își risipește averea, mai poate fi interpretată,
dată fiind lumea în care trăim, și cu un tărâm paradis-terestru, unde banii îți permit
să fii rege pentru o zi, un rege al desfătărilor trupești. De ce spun asta? Pentru că,
deschizând televizorul, ne vor asalta, instant, tineri și tinere în floare vârstei, show-
uri deșănțate, și, dacă îndrăznim să accesăm un canal de muzică, să ne ferească
Dumnezeu!
O altă interpretare a țării acesteia îndepărtate poate fi îndepărtarea de starea
normalității, care este reprezentată, în pilda de față, de viețuirea la casa tatălui,
alături de fratele său. Cu cât mai mare este păcatul, cu atât mai mare îndepărtarea
de normalitate.

4
 Care este urmarea petrecerii tânărului nostru acolo, în țara aceea îndepărtată! Ne-u
spune, în continuare, Scriptura: Si dupa ce a cheltuit totul, s’a facut
foamete mare în tara aceea si el a început sa duca lipsa. Odata cu cheltuirea
resurselor vitale – care se cheltuie, care se termină, căci însăși viața noastră este
limitată – simțim, alături de fiul risipitor, lipsa. Rămânem, cu alte cuvinte, goi, pentru
că sufletul nostru aspiră, de fapt, nu către cele lumești, ci către cele cerești.
Consecințele vieții lui destrăbălate continuă: „Si ducându-se, s’a alipit de unul din
locuitorii acelei tari, iar acesta l-a trimis la tarinile sale sa pasca porcii.”. Iată-l pe
omul, chipul lui DUmnezeu, păstor de porci! Ne aflăm într-o zonă a interzisului aici,
fiindcă știm că israeliții nu aveu voie să consume carne de porc. Mai jos decât
aceasta, fiul risipitor vrea să consume mâncarea porcilor, dar nimeni nu îi dă. Este al
nimănui, cum s-ar spune.
Este momentul la care se întâmplă ceva: Dar venindu-si în sine, a zis: Câti
argati ai tatalui meu sunt îndestulati de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-
ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, gresit-am Cerului si fata de tine;
nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.”
Ce înseamnă că și-a venit în sine? Nimic altceva că, până atunci, se afla într-o stare
de extra-sine: se afla în afara sinelui său, în afara sa, era străin de sine însuși. În ce
sens? În sensul în care păcatul ne înstrăinează de noi înșine, pentru că noi suntem
chipul lui Dumnezeu.
La ce exemple am putea să facem referință? Iată, despre un om care are patima
beției suntem nevoiți să spunem, deseori, că „a băut până nu a mai știut de el”.
Câteodată, când ne înfuriem peste măsură și vai cât de mult greșim în acele
momente, când ni se cere socoteală, spune: „N-am mai știut ce fac!...” Când prea
mult vorbim, sau bârfim, sau defăimăm, sau înjurăm, sau suduim, spunem că ne-a
luat-o gura pe dinainte. Vedeți – tot atâtea momente de ieșire din sine.
Venindu-și, deci, în sine, fiul risipitor conștientizează starea în care păcatul l-a adus:
moare de foame. Interpretând, am numi-o foame duhovnicească. La nivelul la care a
ajuns, hrana pe care o are nu are cum să-i țină sufletul în viață! Se află, de fapt, într-
o stare de incompatibilitate, nevoit să mănânce mâncare potrivită regnului animal.

5
 Ce semnifică, însă, hotârârea întoarcerii? Cum am putea-o descifra? Ceea ce se
întâmplă când fiul se întoarce este nimic mai puțin decât o spovedanie autentică,
făcută, după cum spune psalmul 50, cu „inima înfrântă și smerită”. dar și Ps.84, 10
10 Ca mai buna e o zi în curtile Tale decât
mii pe oareunde;3 am ales: mai degraba
sa fiu lepadat în casa Dumnezeului
meu4 decât sa locuiesc în salasele
pacatosilor.
Dacă la început, textul parabolei nu ne descrie vreo reacție a tatălui – de aceea, am
făcut un exercițiu prin care am intuit-o – când fiul risipitor se întoarce, ne redă cu
prisosință comportamentul tatălui, care îl reprezintă pe bunul Dumnezeu: „Si înca
departe fiind el, tatal sau l-a vazut si i s’a facut mila si, alergând, i-a cazut pe grumaz
si l-a sarutat.” Precum am spus, faptul că Biblia ne precizează că l-a văzut de
departe vrea să sugereze că îl aștepta să vină. Vedeți, ce reacție plină de emoție!
Oare e autentică această reacție? Fără doar și poate! Să nu ne îndoim! Însuși Iisus,
în cursul activității sale pământești, evangheliștii notează că a suspinat cu duhul sau
chiar că a plâns. Ni se spune ceva despre reacția fiului risipitor?

Nu. El doar este înfățișat făcându-și mărturisirea, spovedania.

Reprezentările iconografice, însă, ni-l înfățișează desculț, înveșmântat într-un
veșmânt sărăcăcios din blană de oaie, plângând cu fața în mâini, adus de spate, în
fața tatălui, care întinde mâna să-l cuprindă. Tatăl este reprezentat, uneori, ca un om
bătrân, având nimbul sfințeniei împrejurul capului – Dumnezeu- tatăl. Într-o
reprezentare, tulburătoare, însă, cel care îl primește pe fiul care a risipit este însuși
Iisus Hristos, având chipul și veșmintele pe care I le știm din icoanele care
reprezintă viața Sa pământească. Iar imaginea aceasta este cu atât mai
neliniștitoare cu cât Mântuitorul este înfățișat cu fața tristă. De ce este înfățișat așa,
m-am întrebat de multe ori, dacă din pildă reiese că tatăl se bucură de întoarcerea
celui ce a greșit? Și cred că Dumnezeu m-a luminat cu următorul răspuns: se
bucură, însă întristarea este pentru necazurile, mizeria și înstrăinarea pe care cel
care s-a risipit în păcat le-a avut de suferit!

6
 Bucuria aceasta neașteptată a primirii este urmată de o scenă scoasă, parcă, dintr-o
altă poveste. Iată-l pe fratele cel mare al proaspătului întors, stând, bosumflat,
supărat-foc, în fața ușii încăperii pline de veselia întoarcerii propriului frate și,
luându-l pe nu în brațe, refuză să intre, deși tatăl său, spune Scriputra, îl roagă. Ba,
chiar, cuvintele ce le rostește vădesc o mare tulburare justițiară, cu miez de
pizmuire: „dar când a venit acest fiu al tau, care ti-a mâncat averea cu desfrânatele,
pentru EL ai înjunghiat vitelul cel îngrasat. . .”
Cu alte cuvinte, fiul cel mare ar putea să spună: „Tată, tu îți dai seama că faci ospăț
cu vițelul cel îngrășat, atât de valoros, unui curvar?!? Tu îți dai SEAMA ce faci? Îți
dai seama că NU I SE CUVINE. Mie, în schimb, mi se cuvine, căci eu am stat lângă
tine, muncind – iată, și acum, de la țarină vin – dar pentru mine nu ai făcut așa ceva
niciodată!”
Cu ce seamănă reacția fiului celui mare? Oare ne aduce aminte de ceva?... Să ne
gândim, câteva clipe, să lăsăm mintea să caute... Da, frații mei întru Hristos, ne
vorbește, din nou, vameșul. Cum suna rugăciunea lui – să ne aducem aminte: 11
Dumnezeule, multumescu-Ti ca nu sunt ca ceilalti oameni, (i-auziți ce părere bună
are depre conaționalii săi) rapitori, nedrepti, adulteri, sau chiar ca acest vames;
postesc de doua ori pe saptamâna, dau zeciuiala din toate câte câstig.
(Luca 18, 11-12).
Rugăciunea vameșului, cum este ea făcută? Iată: „Iar vamesul, departe stând, nici
ochii nu voia sa si-i ridice spre cer, ci-și batea pieptul, zicând...” Dar rugăciunea-
mărturisire a fiului risipitor: Tata, gresit-am Ceruluisi fata de tine si nu mai sunt
vrednic sa ma numesc fiul tau.” Vedeți, ce conștiință zguduită, cât de adânc își dă
seama că a greșit! !!!mai bine lepădat...!!!
Noi știm că Mântuiroul ne-a avut în minte spunând aceste parabole. Noi știm că
protagoniștii lor ne reprezintă. Și trebuie să fim atenți, căci tatăl din parabolă rostește
de două ori care este pricina bucuriei, o dată slugilor, o dată fiului invidios: caci
fratele tau acesta mort era si a înviat, pierdut era si s’a aflat. Un mesaj repetat
trebuie să fie important. Și ne cam sună.
Cred că există o tendință în a-i judeca pe ceilalți pe considerente religioase și nu
numai și asta chiar în sfânta Biserică.

7
 e.g. Iată, acela stă nespus de mult la spovedanie. Iată, celălalt tot timpul îl reține pe
părintele. Iată, acela s-a așezat pe locul meu sau, cea mai mare fărădelelge, mi-a
luat perina de supt cor. Iată, acela nu postește. Iată, acela nu s-a închinat la icoană,
acela nu se închină bine, despre persoana aceea știu că este un hoț și un
destrăbălat și uite-l cum vine și face pe smeritul aici și așa mai departe. Iată cum,
venind la biserică pentru împărtășirea cu harul lui Dumnezeu reușim, mai degrabă,
să ne tulburăm.

Nu judecati si nu veti fi judecati; nu osânditi si nu veti fi osânditi; iertati si vi se va

ierta. (Luca 7, 37)

Trebuie să notăm că o reacție asemănătoare au și lucrătorii tocmiți la vie dintr-o altă

parabolă a lui Iisus, care, când văd că cei care au venit la lucru cu puțin înainte de
încheierea lui, primesc aceeași renumerație ca și ei – șansele la mântuire sunt
egale, ne spune parabola, Dumnezeu este darnic cu cei care se sârguiesc, iar
reacția celor care au lucrat toată ziua pentru aceeași plată este amendată de
stăpânul-Domn: 13 Iar el, raspunzând, i-a zis unuia din ei: Prietene, nu-ti fac
nedreptate. Oare nu pentru un dinar te-ai învoit cu mine? 14 Ia-ti ce este al tau si
pleaca. Vreau eu ca acestuia de la urma sa-i dau cât si tie; 15 oare nu am dreptul sa
fac cu ale mele ce vreau eu?; sau este ochiul tau rau pentru ca sunt eu bun?
16 Asa vor fi cei de la urma întâi si cei dintâi, la urma; ca multi sunt chemati, dar
putini alesi”. (Matei 20, 13-16)