Iisus Hristos – întemeietorul familiei creştine

Se spune pe drept cuvânt, că în istoria minunilor, noi oamenii aflăm că

Dumnezeu ne-a făcut cea mai mare bucurie, nu numai că a creat cerurile şi cetele
îngereşti slujitoare în veacul veacurilor, de care noi ne minunăm şi îi mulţumim, ci a
făcut ceva şi mai uluitor pentru noi: Naşterea lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru,
aici, în vatra casei noastre pământeşti.
Din adânc de vremi, nu numai profeţii Vechiului Testament, ci toate religiile
din lume şi cei mai mari înţelepţi din antichitate, ne descriu credinţa puternică şi
speranţa vie întru venirea unui Mântuitor al lumii. Spre exemplu, Indienii aşteptau
întruparea unui zeu care să zdrobească şarpele răului; Chinezii aşteptau pe „Omul din
Apus”, care să le aducă bucurie şi binele dorit; Egiptenii credeau într-un zeu bun,
învingător al răului; la fel credeau Perşii, de unde au venit cei trei Magi; Celţii şi
Mexicanii, de asemenea credeau într-un Izbăvitor; Grecii credeau despre Prometeu că
nu va putea scăpa de chinuri, până ce un zeu nu le va lua asupra lui; tot ei au zidit
altar „zeului necunoscut” (Fapte 17, 23); mai mult chiar, filozofii Platon şi Aristotel,
credeau în Logosul sau Înţeleptul universal; scriitorii păgâni: Tacit, Suetoniu,
Virgiliu, prezicătoarele – sibilinele – şi magii întru ştiinţe astronomice, arată, că pe
vremea lor, aşteptarea unui Mântuitor din Orient, era generală.
Iar când a sosit „plinirea vremii”, potrivit Scripturii (Galateni 4, 4), adică
sorocul naşterii, când făgăduinţele divine s-au împlinit, prin proorociile din veacuri,
Domnul Iisus Hristos, s-a întrupat după cum a fost prezis. Acum „taina cea din veac
ascunsă şi de îngeri neştiută” se arată lumii în toată plenitudinea ei.
Pentru a înţelege „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” este necesar
ca să ne încercăm în tainiţa credinţei, a culturii şi ştiinţei. Făcând astfel, vom deschide
la Isaia proorocul şi vom afla că: „Fecioara va zămisli şi va naşte fiu şi-i vor pune
numele Emanuil” (Isaia 7, 14), proorocie împlinită peste aproape 800 de ani, când
Evanghelistul Matei, cărturar de elită, scrie spre confirmarea prorociilor: „Iar toate
acestea s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de la Domnul, prin proorocul,
ce zice: Iată fecioara în pântece va avea şi va naşte fiu şi vor chema numele lui
Emanuil, ce se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”. (Matei 1, 19-23).
Dacă ar fi să definim, ce înseamnă Crăciunul, vom spune cuvântul biblic: Cu
noi este Dumnezeu! Crăciunul este naşterea lui Iisus, este ziua păcii şi a bucuriei,
sărbătoarea îngerilor şi a colindătorilor, a părinţilor şi a copiilor, este ziua familiei
creştine.
Dacă am încerca să ne întrebăm, care este cea mai mare bucurie pentru tot
poporul, din toate timpurile, vom găsi răspunsul şi în cântarea de la Laude închinată
Maicii Domnului: „Primeşte Betleeme pe Maica lui Dumnezeu. Că lumina cea
neapusă vine să o nască întru tine. Îngeri minunaţi-vă în cer! Oameni prea măriţi pe
pământ! Magi din Persida întreit dar aduceţi! Păstori fluierând cântare sfântă cântaţi!
Toată suflarea să laude pe făcătorul a toate”.
După cum ştim, Dumnezeu, în Atotînţelepciunea Sa, pentru întruparea Fiului
Său a ales sânul mamei ca altar şi familia ca loc de creştere în har şi înţelepciune
(Luca 2, 52).
Fiecare dintre noi ne-am născut într-o familie, din mila Domnului. Ca şi pe
vremea când s-a născut Iisus, într-o familie sfântă, astăzi este vremea ca familia
noastră românească să fie binecuvântată, cămin al nevinovăţiei, al rugăciunii, al
duioşiei şi bucuriei şi al tuturor virtuţilor.
Să ne amintim că familia creştină este căminul virtuţilor simple dar aspre
precum era casa Fecioarei Maria şi a bătrânului şi dreptului Iosif în care a crescut şi s-
a întărit dumnezeiescul Prunc Iisus (Luca 2, 40).
 În familia sfântă se învaţă şi se respectă religia şi morala, obiceiurile
strămoşilor şi datoriile faţă de oamenii în mijlocul cărora trăim, îndatoririle faţă de
Biserică şi Dumnezeu, aşa cum s-au învăţat şi respectat în casa dulgherului din
Nazaret, unde părinţii, după cum spune Evanghelia, cercetau cu sfinţenie Casa
închinată Domnului din oraş, iar în fiecare an se duceau la Ierusalim de sărbătoarea
Paştilor (Luca 2, 41).
La un concurs, cu întrebarea: unde se poate afla cea mai mare fericire pe
pământ, răspunsul hotărât, a fost: în familie!
Cine nu ştie că o familie sănătoasă într-o societate este ca şi o celulă sănătoasă
într-un organism? Cine nu ştie că o dată bolnavă celula se îmbolnăveşte întreg trupul?
Mergând pe acest fir, vom spune că şi în viaţa socială se întâmplă acelaşi
lucru: când familia este sănătoasă şi societatea în care trăim este sănătoasă, iar când
sămânţa descompunerii a intrat în familie, toată viaţa publică este în primejdie.
Hotărât: Familia creştină, care creşte în cultul tradiţiei, în respectul religiei şi în
disciplină morală, creşte un neam sănătos şi de frunte între popoarele lumii.
Cine nu ştie că popoarele care n-au împlinit poruncile lui Dumnezeu s-au
destrămat şi au pierit de mult?
Iată că Dumnezeu a întins iubirea Sa pământului!
Prezenţa Lui Dumnezeu, de-a pururi aici, între noi, prin Naşterea lui Iisus, pe
care noi o prăznuim, în fiecare an, cu atâta bucurie şi emoţie sfântă, este ajutorul
dumnezeiesc dat omenirii de a se ridica din greul păcatelor. Şi acum auzim glasul lui
Dumnezeu, care ne cheamă, ca un Părinte iubitor: „Fiule, păzeşte legea tatălui tău şi
nu uita învăţătura mamei tale… Că povaţa este sfeşnic şi legea lumină, iar sfatul şi
învăţătura sunt calea vieţii”. (Proverbe 6, 20-23).
Auzim din nou glasul lui Dumnezeu – Fiul, adresat nouă: „Ţine legea, ţine
poruncile” (Matei 19, 17); ţine Tradiţia casei părinteşti fără pată şi fără vină” (I
Timotei 6, 14).
Binecuvântatul Neam Românesc, aşa a ajuns să aibă o vârstă de peste două mii
de ani, şi va creşte mereu în timp şi în spaţiu dacă va ţine legea părinţilor, despre care
Iorga spunea: „binecuvântarea părintească asupra pruncilor n-o îneacă nici apa şi n-o
arde nici focul, dar blestemul părinţilor e ca piatra munţilor, cade greu”.
Să nu uităm, că orice valuri ar veni peste noi şi de acum înainte, gândul şi
nădejdea să ne fie la Dumnezeu, la Maica Domnului, la toţi sfinţii şi la strămoşii
noştri, care nu ne vor lăsa să fim ispitiţi şi batjocoriţi. Totul stă în voinţa noastră de zi
cu zi şi în cuminţenia noastră pilduitoare şi pentru cei care vor veni să ne vadă acasă.
Naşterea Domnului, Crăciunul pe care-l prăznuim, ne dă prilejul binecuvântat
de a ne întoarce la tradiţia sfântă a vieţii familiei creştineşti, solidă şi dinamică.
Să nu uităm, că fiecare naştere în vatra casei noastre, înseamnă actualizarea
Naşterii lui Iisus. Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, se descoperă întru
lumină şi bucurie dumnezeiască, pentru că: „S-a născut om în lume” (Ioan 16, 21), iar
femeile care nasc, au o binecuvântare mare: „Ele vor fi mântuite prin naştere de fii,
dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi sfinţenie” (I Timotei 2, 15).
Se cuvine, ca de Naşterea Domnului Iisus, întemeietorul şi protectorul Familiei
de pe pământ, să ne aducem aminte cu pioşenie de părinţii care ne-au născut şi ocrotit
de am ajuns copii ai lui Dumnezeu. Tot acum, suntem îndreptăţiţi să felicităm pe toţi
cei care întemeiază familii curate şi sfinte, vetre de unde răsare viaţa semănată de
Dumnezeu pe pământ. Astfel vom fi podoaba cea scumpă a lui Dumnezeu, facerea
mâinilor Sale, pentru care a venit să o mântuiască.
Să nu uităm că România, Europa şi întreaga lume, nu vor putea să înflorească
fără o familie solid zidită pe principiile morale.
 Aşadar, darul cel de preţ, familia, are ocrotitori, pe Dumnezeu, pe Maica
Domnului, pe sfinţii îngeri şi pe toţi sfinţii strămoşi români din veacuri!
Să ne bucurăm şi pentru acest dar de mare preţ şi să-i mulţumim lui Dumnezeu
pentru dragostea arătată nouă, zi de zi, apărând acest dar şi să-l înmulţim cu hărnicie
şi sfinţenie, ca astfel, Naşterea lui Hristos să ne fie de folos pururea!