Predică la Naşterea Domnului

In numele Tatalui ,si Al Fiulul si al Sfantului

Duh ,AMIN!
Preacucernice Parinte profesori , stimati
colegi astazi vom vorbi despre nasterea
Domnului.

Crăciunul - ziua Naşterii Domnului şi

Mântuitorului nostru Iisus Hristos ziua pe care
cu aproape 2000 de ani în » urmă corul
îngerilor a salutat-o cu cântarea cerească:
„Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace, între oameni binevoire ” şi în
care îngerul Domnului bine vestea păstorilor
de pe câmpia Vitleemului: „bucurie mare, care
va fi pentru tot poporul, căci, în oraşul lui
David, astăzi vouă S-a născut Mântuitor, care
este Hristos Domnul”, indicându-le totodată şi
semnul de recunoaştere al celui născut: „ veţi
găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle” (Luca II,
10-14). „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a
sălăşluit întru noi...” (Ioan I, 14). În ce
condiţii? Pe când primul Adam în rai a ieşit
din mâna Creatorului în plenitudinea
frumuseţii şi puterii bărbatului matur, al doilea
Adam, Mântuitorul, intră în lume ca un copil
slab, neajutorat, asemenea unui nou-născut,
care-şi poate exprima dorinţele numai prin
lacrimi, având trebuinţă de îngrijire totală din
partea mamei iubitoare. Şi nu se naşte în cadru
de splendori exterioare, ci în sărăcie, ieslea
unui şubred adăpost de animale servindu-i de
leagăn, alături stând Maria şi Iosif, amândoi
bogaţi în virtuţi cereşti, dar săraci în bunuri
pământeşti.
Desigur, pentru a aprecia corect sărăcia unui
om nu-i suficient a considera numai lipsurile
sale momentane, ci trebuie considerate şi
pretenţiile la care ar avea drept după situaţia
sa. Cel obişnuit din tinereţe cu lipsurile simte
mult mai puţin sărăcia decât cel crescut în
abundenţă. Dar „copilul din iesle” este Fiul lui
Dumnezeu, „Domnul cerului şi al
pământului”, după cuvântul psalmistului: „Al
Domnului este pământul şi toate cele de pe
el... ” (Ps. XXIII, 1). Şi cum a apărut Fiul lui
Dumnezeu pe pământ? „întru ale Sale a venit,
dar ai Săi nu L-au primit" (Ioan I, 11).
„ Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi,
Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece
capul” (Matei VIII, 20). Cel care a creat totul
renunţă de bunăvoie la orice splendoare,
bogăţie, lux şi onoare pământească.
Aceasta intrupare a lui Dumnezeu va aduce
infaptuirea unei zidiri noi pentru lume.
Crestinul e ''o faptura noua'', dupa cum spune
Sf. Apostol Pavel... Omul cel vechi e omul
pacatului. Hristos s-a nascut om adevarat, dar
fara de pacat. Aceasta nastere e inceputul
mantuirii noastre. De acum inainte ne vom
forma si noi sufleteste, dupa chipul lui Hristos.
Fiecare se va stradui sa fie un urmas al lui
Hristos, al carui nume il si poarta.
Inainte de venirea lui Hristos, omenirea nu
avea putinta sa se renasca la aceasta noua viata
adusa prin nasterea lui Hristos. Caci din
vechime era numai sub imperiul primei creatii,
prin care omenirea era chemata sa se inalte
pana la perfectiune, pana la Dumnezeu. Si cum
ca asa este, citeasca fiecare prima pagina a
Bibliei, in care e vorba de creatia lumii.
Dar iata ca, fiecare din noi, in chip firesc
suntem framantati de intrebarea urmatoare:
''Pentru ce in Sf. Scriptura se zice ca
Dumnezeu creand lumina, taria, astrele,
planetele, animalele si toate cate exista in
lume, la toate a zis: ''Si a vazut ca sunt
bune;''... numai la om n-a zis: ''Si a vazut
Dumnezeu ca omul este bun''?''
Sfantul si inteleptul episcop cauta sa-si
raspunda la aceasta intrebare, zicand: ''Soarele
nu poate sa fie mai soare decat este, floarea
mai floare si nici animalul mai animal, sau
lumina mai lumina, deoarece acestea nu sunt
perfectionabile, adica nu sunt capabile de o
desavarsire mai mare, decat au avut atunci
cand au iesit din mainile celui Atotputernic.
Omul insa, fiind facut dupa un model infinit
superior lui, este capabil de desavarsire, adica
folosind exact si corect facultatile si insusirile
cu care a fost inzestrat, sa se apropie cat mai
mult de modelul sau, de Prea bunul Parinte
ceresc".
Dar iata ca prin pacat omul nu se mai putea
inalta la Dumnezeu, caci el fusese indepartat
de la El, si atunci in loc sa creasca si sa
sporeasca aceasta zidire, ea se naruia.
Omenirea nu se putea ridica la cer, caci
Dumnezeu nu mai era cu ea, iar ea prin
puterile ei nu se putea zidi sufleteste, pentru a
se inalta. Prin pacat omenirea cazuse in iadul
distrugerilor.
Si cum ca nu se putea inalta omenirea la
perfectiune, fara de Dumnezeu, n-ar fi sa va
ganditi decat la faptul ca, inainte de venirea lui
Hristos, omul nu era privit ca un scop in sine.
Nu. Omul era socotit ca un mijloc de realizare
a idealurilor altuia... ale acelui bogat, sau ale
Statului. Copiii erau crescuti in vederea
Statului. Si numai cei cari erau capabili sa
apere Patria, erau crescuti, iar pe ceilalti ii
omorau. Asa era socotit omul inainte de
venirea lui Hristos.
Familia avea o singura chemare, de a produce
cetateni.
Si ceea ce este mai dureros, e ca chiar si religia
era inchinata intereselor omenesti. Dusmania
dintre oameni era asmutata de religie. Iar
deynadejdea e si mai mare, cand ne gandim ca
si patimile isi aveau unii proteguitori.

Si in sfarsit, morala, acea disciplina de

insanatosire si inaltare a fiintei omenesti, era
fructul acelorasi interese patimase. Cei vechi
aveau o morala a intereselor, o morala scoasa
din faptele lor pline de egoism si razbunare.
Ei bine, pe aceasta prima zidire distrusa, vine
sa o ridice Iisus Hristos. Intruparea lui Hristos
e temelia rezidirii noastre.
De acum se va vorbi de o noua chemare a
omenirii spre perfectiune. Pana acum: ''Nimeni
nu se putea ridica la cer decat Acela care s-a
pogorat din cer". (Ioan III, 13).
A trebuit ca sa se pogoare Hristos Dumnezeu
din ceruri ca sa ne inalte. Caci, iarasi, dupa
cum spune Mantuitorul: ''nimeni nu vine la
Tatal decat prin Mine" (Ioan XVI, 6).
Prin Nasterea Domnului ajungem sa fim
''partasi firii dumnezeiesti''.

Prin Nasterea lui Iisus Hristos, prin har si prin

invatatura cea sfanta, oricine de acum poate sa
ajunga la perfectiune. Fiecare poate sa se
ridice in muntele cel sfant de care se intreaba
psalmistul: ''cine se va sui in muntele
Domnului, sau cine va sta in locul cel sfant al
lui?''
Cel cu maini nevinovate si cu inima curata
care nu si-a intinat cu minciuni sufletul sau si
cu viclesug nu s-a jurat vecinului sau." (Psal.
XXII, 3-4.) Prin venirea Mantuitorului, omul
din nou se infiaza Cerului, caci dupa spusa
Mantuitorului: ''Cel ce va face voia Tatalui
Meu celui din cer acela imi este frate, sora si
mama". (Mat. XII, 50.)
Pentru crestini viata nu e un blestem, nu e o
micsorare pentru traitor, ci din contra e o
fericire si o binecuvantare. Si de aceea pe
drept Sf. Ioan Hrisostom si spune: ''Ce spui
nenorocitule si nemernicule? este vicleana
viata prezenta, in care am cunoscut pe
Dumnezeu, in care filosofam asupra vietii
viitoare, in care am ajuns din oameni ingeri si
dantuim cu puterile cele de sus?... Nu trupul, ci
faptele si imprejurarile sunt spre nenorocirea
noastra".
Si ce este mai inaltator decat ca prin viata
noastra sa slujim lui Dumnezeu? Sa slujim
Aceluia prin puterea caruia straluceste soarele
si luna, sa slujim Aceluia de care asculta
astrele in miscarea lor, sa slujim Aceluia care
cantareste lacramile celor in suferinti, sa
ascultam de Acela intru care adorm intru
fericire cei binecredinciosi...
Prin Nasterea Domnului, toti cari credem in
Dumnezeu Tatal, Fiul si Sf. Duh, alcatuim de
acum o familie sfanta. Dumnezeu e pentru noi,
nu un stapan rau, ci un parinte milostiv si bun,
iar Fecioara Maria o Mama a intregului neam
omenesc pe care l-a mantuit prin nasterea
Fiului Ei. Iar noi cu totii suntem frati intre noi
si frati mai mici ai lui Hristos, si fii credinciosi
ai lui Dumnezeu. In aceasta Imparatie a lui
Dumnezeu, nici nu se poate nadajdui sa fie
decat bucurie si stralucire, caci Insusi
Dumnezeu e cu noi, iar traiul vietii noastre nu
poate sa infloreasca decat in pace si liniste,
caci in aceasta gradina a Imparatiei lui
Dumnezeu, nu se aude decat un singur cor al
ingerilor, cari in cer si pe pamant canta: Slava
intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant
pace, intru oameni bunavoire. Amin.