Antropologia.

Bibliografie generală și sugestii pentru lecturi suplimentare.

Surse patristice.

1. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

2. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, PSB 30, pp. 15-91.

3. Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, București, 2000.

4. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PSB 80, și ediții mai recente.

Literatură secundară.

Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ed. Deisis,
1999. În special primul capitol.

Alexandru Kalomiros, Sfintii Părinți despre originile și destinul omului și cosmosului, Ed. Deisis,
1999.

Jean-Claude Larchet, Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, trad. Marilena Bojin, Ed.
Sophia, București, 2003.

Pr. Michael Butler, Andrew P. Morriss, Creația și inima omului. O perspectivă creștin-ortodoxă
asupra mediului, Ed. Rost, București, 2014.

Pr. Andrew Louth, Introducere în teologia ortodoxă, Ed. Doxologia, 2014.

1. Crearea omului printr-un act special al lui Dumnezeu în univers. Referatul biblic

A. Referatul biblic.

Facere 1, 26-31.

26. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca
să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile
 ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!"  27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după
chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.  28. Şi
Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul
şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate
animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!" 29.
Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa
pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana
voastră.  30. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor
vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba
verde spre hrană. Şi a fost aşa.  31. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată
erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea. 

Facere 2, 4-25.

4. Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul
Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. 5. Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de
pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe
pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul.  6. Ci numai abur ieşea din pământ şi
umezea toată faţa pământului.  7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ,
a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.  8. Apoi
Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe
care-l zidise. 9. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi,
plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi
pomul cunoştinţei binelui şi răului. 10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de
acolo se împărţea în patru braţe. 11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara
Havila, în care se află aur. 12. Aurul din tara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi
piatra de onix. 13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara
Cuş. 14. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fata Asiriei; iar râul al
patrulea este Eufratul. 

15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din
Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. 16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam
poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, 17. Iar din pomul cunoştinţei
binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri
negreşit! 18. Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem
ajutor potrivit pentru el". 19. Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele
câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca
toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. 20. Şi a pus Adam nume
tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru
 Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui. 21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui
Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu
carne.  22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la
Adam.  23. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se
va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.  24. De aceea va lăsa omul pe tatăl
său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.  25. Adam şi
femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau. 

B. Crearea omului și legătura acestuia cu întreaga creație

Antropologia este capitolul dogmaticii care se ocupă cu studierea învățăturii ortodoxe

despre om. Antropologia < anthropos (om) + logos (știință, rațiune, cuvânt)

Învățătura de credință ortodoxă se întemeiază pe cele două dogme fundamentale ale sale:
dogma Sfintei Treimi (dogma trinitară sau triadologia) și dogma hristologică (hristologia).
Toate capitolele dogmaticii ortodoxe pornesc de la aceste două învățături de temelie.

În acest sens, Sf. Grigorie Sinaitul (sec. XIV) scria:

„Definiția dreptei credințe este a vedea și a cunoaște întru curăție cele două
dogme ale credinței, adică Treimea și doimea: Treimea a o privi și a o cunoaște în
chip neamestecat și netăiat (nedespărțit, n.n.) în unitate, iar doimea firilor lui
Hristos, într-un ipostas; adică a mărturisi și a ști pe un singur Fiu și înainte de
Întrupare și după Întrupare, slăvit în chip neamestecat în două firi și în două
voințe, dumnezeiască și omenească.” (Capete foarte folositoare în acrostih, 26,
Filocalia VII, București, 1977, p. 100)

Nu e lipsit de importanță de observat faptul că la Sinoadele Ecumenice s-au discutat doar

aceste două probleme, celelalte aspecte ale credinței ortodoxe, fundamentându-se pe ele. E
firesc astfel, ca și antropologia să se fundamenteze tot trinitar și hristologic.

Toate făpturile neraționale și cosmosul în întregimea sa, au fost făcute de Dumnezeu numai
cu Cuvântul (Facere 1, 1-31; Ioan 1,1-3). Față de ultima Sa creație, omul, Dumnezeu a avut o
atenție specială. Sfânta Scriptură spune că l-a făcut pe om cu mâinile sale 1. Aceste mâini ale lui
Dumnezeu sunt interpretate de Sfântul Irineu al Lyonului ca fiind Fiul și Duhul Sfânt2.

Omul este creat ca ultima făptură, ca o încununare a întregii lucrări creatoare a lui
Dumnezeu. Omul totuși, nu este ultima făptură decât în sens temporal, în schimb este cea mai
importantă, având o vocație specială în lume. Proiectul lui Dumnezeu, Să facem om după chipul şi
după asemănarea Noastră (Fac. 1, 26), arată că omul nu este o fință pur biologică, ci în primul rând
este o ființă teologică. Viața omului se definește doar în raport cu Dumnezeu, nu în mod
autonom.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață că:

“Cosmosul întreg constând din cele văzute și nevăzute este om; iar omul
constând din suflet și trup este cosmos”3.

Astfel, putem spune că între om și întreaga lume (cosmos) există o relație reciprocă. Omul
este un microcosmos, adică o lume mică , pentru că este și văzut și nevăzut, alcătuit din trup și
suflet, la fel ca lumea.

Sf. Grigorie de Nyssa spune:

„dacă două firi – cea dumnezeiască și netrupească și viața irațională a fiarelor –

sunt separate una de cealaltă ca extreme, natura umană este la mijloc între cele
două; căci în natura compusă a omului putem contempla o parte din fiecare dintre
naturile pe care le-am pomenit – din cea dumnezeiască elementul rațional și
inteligent (al sufletului), din cea irațională, forma și structura noastră trupească”
(Despre facerea omului, 16, 9).

Chiar și ordinea creației, așa cum este prezentată în primul capitol al Facerii, arată
caracterul central al omenirii în cosmos. După ce este descrisă facerea universului în prima și a
doua zi ale creației, începând cu ziua a treia, accentul este geocentric. Însă nu este vorba de un
geocentrism fizic, ci unul spiritual : Pământul e central din punct de vedere spiritual pentru că

1
Facere 2,7: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui
suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. Ps. 118, 73: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit,
înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale”. Ps. 32, 6: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu
duhul gurii Lui toată puterea lor”.

2
Cf. Sf. Irineu al Lyonului, Adv. Haer. IV, praefatio, PG 7, 975B.

3
Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia 7, București, 2000, p. 15.
este « trupul » omului și pentru că omul este ființa centrală a creației, ființa care reunește în ea
însăși cele sensibile și cele inteligibile și astfel participă, mai bogată decât îngerii, la toate
nivelurile « pământului » și « cerului », încât în centrul universului bate inima omului.

Vocația omului era aceea de a sfinți și îndumnezei întreaga creație, pe măsura întăririi
comuniunii sale cu Dumnezeu, de aceea Dumnezeu spune: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul şi-l supuneţi. Omul, fiind deopotrivă material și spiritual, este o sinteză a celor două
lumi. El este cel care are vocația unică de a lega lumea inteligibila de cea sensibila. Omul este în
același timp este microcosmos și mediator între elementele diferite ale universului văzut. El nu
este un microcosmos ca o imagine sau icoană a lumii, ci mai degrabă trebuie să funcționeze ca
unul care adună (recapitulează) în sine toate elementele ordinii create, pe care să i le dăruiască
în chip reciproc lui Dumnezeu.

Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră (Facere, 1, 26)

În capitolul 41 din lucrarea sa Ambigua, Sf. Maxim Mărturisitorul dezvoltă o teorie a

diviziunilor tuturor celor existente din natură. Astfel, încă la facerea sa, omul a primit sarcina de
la Dumnezeu să unească prin sine cu El toate nivelele creaţiei, depăşind cele cinci diviziuni sau
polarităţi din cele ce există, într-un amplu proces cosmic ce coincide în fapt cu procesul de
îndumnezeire la care este chemat. Cele cinci diviziuni sau împărţiri pe care omul trebuia să le
depăşească sunt:
 Între firea necreată şi firea creată;
  În cadrul creaţiei, între lumea inteligibilă şi lumea sensibilă;
 În lumea sensibilă, între cer şi pământ;
 În cadrul pământului, între rai şi lumea locuită;
 În firea omenească, între bărbat şi femeie.
Vocaţia omului era să depăşească toate cele cinci diviziuni, începând cu a cincea, cea
dintre bărbat şi femeie. Printr-o viaţă fără patimă dusă conform principiului lui comun (λόγος
φύσεως) trebuia depăşită împărţirea în sexe, arătându-se simplu omul. În a doua etapă trebuia
să unească prin virtute raiul şi lumea locuită, făcând din întreg pământul un rai, iar apoi să
depăşească condiţiile spaţiale unind cerul cu pământul, nefiind împiedicat de trup. Printr-o
conştiinţă şi o virtute asemănătoare îngerilor, el trebuia să unească lumea inteligibilă cu cea
sensibilă.
„În sfârşit, după toate acestea uneşte prin iubire şi firea creată cu cea necreată [...]
arătându-se una şi aceeaşi prin posesiunea harului ca putere habituală. Ajuns
aici, omul se află întreg şi în chip integral într-o întrepătrundere cu Dumnezeu
întreg, devenit tot ce este şi Dumnezeu, afară de identitatea după fiinţă”4.

Domnul îl conduce pe Adam în rai

4
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 41, PSB 80, p. 262.
 Căderea primului om, imediat după crearea sa, a făcut imposibilă lucrarea aceasta de
mediere pe care el o avea de îndeplinit atât prin constituţie cât şi prin vocaţie. Neascultarea sa,
în loc să unească cele despărţite, mai degrabă a despărţit cele unite 5.
Realizarea acestei vocaţii primordiale a omului o va împlini Hristos ca om, prin
întruparea Sa,
„readunând (recapitulând - ἀνακεφαλαιῶσας) toate în Sine, cele din cer şi cele de
pe pământ. Căci în Sine au fost şi create”6.
„Astfel, a depărtat din fire (omenească, n.n.) deosebirea şi împărţirea în bărbat şi
femeie... (căci «în Hristos, spune Apostolul, nu e nici bărbat, nici femeie»)” 7.
A unit, apoi, prin vieţuirea Sa, ca om, raiul cu pământul locuit, făcând din întreaga lumea un
loc nedespărţit de rai.
„Pe urmă, prin înălţarea la cer a unit cerul cu pământul, căci prin intrarea cu acest
trup pământesc, de o fire şi de o natură cu noi, în cer, a arătat că toată firea
sensibilă e una în raţiunea ei mai generală [...]. Apoi, pe lângă aceasta, străbătând
prin toate treptele dumnezeieşti şi inteligibile din cer, cu trupul şi cu sufletul, adică
cu firea noastră desăvârşită, a unit cele sensibile şi cele inteligibile, arătând în Sine
cu totul neîmpărţită şi nedezbinată convergenţa spre unitate a întregii creaţiuni în
raţiunea ei atotoriginară şi atotgenerală.
Şi, în sfârşit, după toate acestea, ajunge la Dumnezeu însuşi, cu omenitatea
Sa, înfăţişându-Se adică pentru noi, precum s-a scris, în faţa lui Dumnezeu şi Tatăl,
ca om, El, Care nu putea să Se despartă niciodată în nici un mod de Dumnezeu.
Astfel a împlinit ca om cu fapta şi cu adevărul prin ascultarea neclătită, toate câte
ca Dumnezeu le-a rânduit de mai înainte El însuşi să se facă, realizând tot Sfatul
lui Dumnezeu şi Tatăl în favoarea noastră, care am zădărnicit prin reaua
întrebuinţare puterea ce ni s-a dat de la început, în chip natural, spre aceasta” 8.

5
Ambigua 41, PSB 80, p. 263.
6
Ambigua 41, PSB 80, p. 264; Răspunsuri către Talasie, 60, Filocalia III, 2009, p. 287: „Acesta este cu adevărat
sfârşitul (întruparea lui Hristos, n.n.) providenţei şi a celor providenţiate, când se vor readuna (recapitula,
ἀνακεφαλαιῶσας) în Dumnezeu cele făcute de El”.
7
Ambigua 41, PSB 80, p. 264.
8
Ambigua 41, PSB 80, p. 265.