Antropologia 5

Natura omului: trup și suflet

„Sufletele drepţilor sunt în

mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se
va atinge de ele” (Înțelepciunea lui
Solomon 3,1).

„Cel ce eşti Stăpânul

sufletelor şi al trupurilor, în a Cărui
mână este suflarea noastră,
mângâierea celor întristaţi,
odihneşte în latura drepţilor pe
acesta pe care l-ai mutat” (Slujba
înmormântării)

Noțiunea de natură umană nu este specifică creștinismului, ci se vorbește despre

ea în filozofie, într-un sens mai larg. Prin natura umană se înțelege esența omului, adică
ansamblul însușirilor care îl definesc în mod fundamental ca ceea ce este, om.
Toți oamenii au una și aceeași natură, care prin caracteristicile proprii, îi
deosebește de ființele altor specii (de exemplu de îngeri, sau de animale). Potrivit
acestei naturi comune, toți oamenii sunt asemănători între ei, ca cei ce sunt deoființă
unii cu alții.
Natura omului este definită, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, în mod
fundamental printr-un logos/rațiune a ei, care o face să fie deosebită de naturile altor
specii, dar îi definește originea sa spirituală, voită și gândită de Dumnezeu și scopul ei
spiritual.
Natura omului este compusă, alcătuită fiind din trup şi suflet, trupul fiind
material, iar sufletul spiritual. Aceasta este o împărţire dihotomică, duală a omului.
Sfinţii Părinţi au văzut în această compoziţie deopotrivă materială şi spirituală a omului
vocaţia acestuia de a fi mediator între lumea materială şi cea spirituală, despre care
deja am vorbit.
În starea actuală a omului supus morții, trupul este muritor, iar sufletul
ipostaziat este, prin harul lui Dumnezeu, nemuritor.

Ecleziast 12, 7: „Trupul este făcut să se întoarcă în pământ, din care a

fost luat, iar sufletul la Dumnezeu, Care l-a dat.”

Cu toate acestea, deși discutăm despre viața sufletului după moarte, nu trebuie
să înțelegem că sufletul are o existență independentă de a trupului unui om. Legăturile
dintre cele două sunt atât de strânse (ele formează o singură natură de fapt), încât chiar
în moarte fiind omul, acestea se păstrează, deschizând pentru fiecare om individual,
posibilitatea învierii (aici înțeleasă ca reunire a trupului cu sufletul).
Sufletul şi trupul omului au fost create deodată, în cazul primului om, iar pentru
fiecare om particular spunem că ele încep să existe concomitent, din momentul
zămislirii, că nu există unul înaintea celuilalt. După Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Maxim
Mărturisitorul, şi în general pentru Tradiția patristică răsăriteană, naşterea unui nou om
înseamnă apariţia unui nou ipostas/persoană în natura/firea omenească. Din
perspectivă dogmatică, zămislirea unui om nou înseamnă o nouă ipostaziere, o nouă
existenţă personală a naturii umane. Astfel, fiul este din firea și din ipostasele părinților
(Sf. Grigorie Palama).
Sfinții Părinţi îmbrăţişează teoria concomitenţei sau coexistenței, adică
zămislirea sufletului şi a trupului deodată şi într-un mod individual, personal. Nu
există sufletul înaintea trupului (aceasta ar fi teoria preexistenţei sufletului întâlnită la
Origen) și nu există nici trup animat ulterior (aceasta ar fi teoria creaționistă), ambele
de sorginte platonică.

Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 42, PSB 80, p. 279:

În Sf. Scriptură, partea spirituală a omului este numită câteodată suflet (gr.
ψυχή), alteori duh (gr. πνευμα).
O concepţie care a fost respinsă de Biserică a fost aceea a trihotomismului.
Această concepţie, împărtăşită de Apolinarie de Laodiceea, spunea că omul este
alcătuit din trei elemente: trup, suflet şi duh, bazându-se pe versetele de la I Tes. 5, 23 şi
Evrei 4, 12, care erau interpretate în acest sens. Această interpretare, însă, este în
opoziţie cu înţelesul fundamental al omului la Sf. Pavel, care este dihotomic.
Împărţirea lui Apolinarie pornea tot de la hristologie dar confunda duhul
omului cu persoana, socotind că în cazul Întrupării Domnului, locul duhului a fost luat
de persoana Logosului.

Lectură foarte importantă:

Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 42 (fragment), PSB 80, pp. 279-290.

Bibliografie:

Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 42, PSB 80 / Jean-Claude Larchet, Etica procreației în
învățătura Sfinților Părinți, Ed. Sophia, 2003, pp. 239-265 / Sf. Grigorie Palama,
Antiepigrafii, contra lui Vekkos, 11, în Sf. Grigorie Palama, Opere complete II, 2013, pp. 49-
51.