Ministerul Educaţiei şi Cercetării

UNIVERSITATEA DE NORD DIN BAIA MARE

FACULTATEA DE LITERE
CATEDRA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ASISTENŢĂ
SOCIALĂ
Specializarea Teologie Ortodoxă Pastorală

DUMNEZEU ESTE PACE

-lucrare de seminar-

Coordonator:
Prof. Marian Valerian
Student:
Jurje Călin Ionuţ

Baia Mare
2011

1
 Cuprins

Introducere……………………………………………………..……………1

1. Pacea – stare firească a creaturii şi virtute naturală a omului………….............2

2. Dinamica păcii în Vechiul Testament………………………………………….4

3. Pacea mesianică………………………………………………………………..6

4. Evanghelia lui Hristos – solie de pace………………………………………....8

5. Împărăţia lui Dumnezeu este pace în Duhul Sfânt…………………………….8

6. Concluzii……………………………………………………………………….9

7. Bibliografie……………………………………………………………………10

2
 Introducere

Revelaţia ne învaţă: „Trei sunt Care mărturisesc în ce: Tatăl, Cuvântul şi

Sfântul duh şi Aceştia Trei Una sunt” (I Ioan 5,7). Acesta este pentru creştin Modelul
suprem al unităţii. Într-un aşezământ de negrăită simfonie a iubirii, care-l face pe
Apostol să vorbească despre „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte orice minte”
(Filip4,7), Dumnezeu se descoperă astfel deodată, originar şi etern: Trei şi Unul; Trei
Persoane într-o unitate absolută de fiinţă şi viaţă.1
Cuvântul pace se găseşte folosit de Mântuitorul şi de Apostolii Săi în Noul
Testament de nouăzeci de ori2. Însăşi frecvenţa mare a acestui cuvânt arată cât de
mare este importanţa pe care o are acest termen pentru noi creştinii. Ne dăm seama
însă de această importanţă numai având tabloul textelor păcii în faţă şi înţelegem de ce
este întrebuinţat atât de mult în Sfânta Liturghie, în unele Laude şi Ierurgii ortodoxe.
Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu este „Dumnezeul păcii” (Romani
15,33, 1 Tesaloniceni 5, 23) şi „Împărăţia lui Dumnezeu este pace” (Romani 14, 17).
Este suprema cinstire care s-a dat cuvântului pace de către Sfântul Apostol Pavel, aşa
cum s-a dat cuvântului dragoste de către Sfântul Apostol Ioan, când a numit pe
„Dumnezeu dragoste” (I Ioan 4, 6).3
Din punct de vedere teologic, pacea este o realitate soteriologică, care
manifestă în acelaşi timp şi hristocentrismul credinţei creştine şi umanismul iubirii
creştine.
Pacea îşi are izvorul în natura hristocentrică a existenţei şi vieţii creştine. În
Hristos, dihotomia dintre dumnezeu şi om, dintre creaţie şi persoană, dintre spirit şi
materie, dintre har şi natură este depăşită (Efeseni 2, 14 – 15). În această orientare
hristocentrică, lumea creştină îşi găseşte unitatea ei ontologică şi echilibrul ei
existenţial.
1
Pr. Prof. Constantin Galeriu, Dumnezeu este izvorul iubirii şi al păcii, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1987,
p. 5
2
Anexă la lucrarea Prea Fericitului Patriarh Iustin: „Ierarhia Bisericească în epoca apostolică”, în
Pr. Dr. Gh. Paschia, Porunci, Îndemnuri şi povăţuiri pentru Pace în Sfânta Scriptură şi la unii mari
învăţaţi şi scriitori ai lumii, în „Studii Teologice”, nr 9-10, 1983, p. 632
3
Ibidem, p. 633
3
 Pacea este o realitate soteriologică pentru că izvorăşte din comuniunea şi,
totodată, exprimă comuniunea pe care umanitatea o realizează prin harul recapitulării
în Hristos
Pacea constă nu numai în comuniune spirituală, ci şi în slujire concretă a
omului, ea are nu numai un aspect individual , ci şi unul social. Deci, pentru creştini,
umanismul complet şi împodobit cu credinţa şi iubirea creştină trebuie să constituie
baza morală a luptei lor pentru pace. Pacea exprimă sensul autentic, pozitiv, dinamic
al existenţei umane creştine şi constituie o formă a umanismului creştin, pentru că
luptând pentru pace creştinul luptă pentru binele şi asigurarea vieţii semenilor săi şi a
lumii.
În cele ce urmează prezentăm câteva aspecte ale concepţiei biblic – teologice
despre pace, care constituie tot atâtea temeiuri ale angajării Bisericilor şi a
credincioşilor lor în eforturile pentru păstrarea şi promovarea păcii în lume.

1. Pacea – stare firească a creaturii şi virtute naturală a omului

Sfântul Apostol Pavel zice că: „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii

(I Cor 14, 33). Dacă Dumnezeu este începutul, temelia, sensul şi scopul final a tot
ceea ce există şi dacă dumnezeu este un Dumnezeu al păcii, atunci înseamnă că pacea
este începutul, temelia, sensul şi scopul final al întregii creaturi. Orice vătămare adusă
păcii, orice stare de dezacord şi neorânduială se opune intenţiei Creatorului. Pacea este
starea firească a tot ceea ce Dumnezeul păcii a adus la existenţă.
Dumnezeu nu a creat pe oameni spre a fi în vrăjmăşie unii cu alţii. După Facere
cap 2 – 3, pacea era nota caracteristică a paradisului. Înainte de căderea în păcat, omul
avea deplină pace cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu natura înconjurătoare.
Lipsa păcii apare în Sfânta Scriptură drept consecinţa imediată a păcatului.
Păcătuind, protopărinţii se acuză unul pe altul, iar vrăjmăşia apăruse deja în sufletele
lor. Neascultarea protopărinţilor a alterat raporturile dintre om şi Dumnezeu, dintre
creatură şi Creator, cearta şi lupta luând locul armoniei şi al păcii.
Pacea a rămas însă, şi după căderea în păcat, caracteristica de bază a naturii
create. Oamenii vorbesc în mod obişnuit de pacea desăvârşită a naturii neînsufleţite,

4
de armonia generală a universului şi consideră, pe drept cuvânt, că pacea naturii
trebuie să fie temei şi model al armoniei dintre oameni. Pacea este astfel însăşi baza
ontologică a naturii create, „o virtute naturală a fiinţei umane”4. Acest adevăr este
subliniat încă de Fericitul Augustin, care zice că „omul e dus oarecum prin legile firii
sale spre crearea unirii şi a păcii cu ceilalţi oameni”5. Orice încălcare a păcii, orice
război între oameni este o gravă silnicie împotriva naturii proprii, o abandonare a stării
fireşti, un act de vrăjmăşie şi răzvrătire împotriva Creatorului.

2. Dinamica păcii în Vechiul Testament

Termenul ebraic „şalom” folosit în Vechiul Testament pentru conceptul pace

are sensul foarte cuprinzător. Acest termen exprimă deopotrivă dispoziţia creată de
lichidarea lipsurilor materiale, sănătatea, integritatea, liniştea, fericirea, binele general,
mântuirea. De cele mai multe ori , şalom are substrat religios, în sensul că Iahve este
prezentat ca Cel ce deţine şi asigură credincioşilor Săi bunurile pe care le implică
această expresie. Cu greu s-ar putea găsi în Vechiul Testament un alt cuvânt cu
conţinut atât de profund şi de universal ca noţiunea de pace.
Pacea în sensul ei cel mai profund apare în Vechiul Testament ca un dar al lui
Dumnezeu. El Însuşi este Pace. Într-un text din Judecători, şalom apare asociat
Numelui Preasfânt: „Şi a făcut acolo Ghedeon un jertfelnic şi l-a numit Iahve –
Şalom” (Judecători 6, 24). Psalmistul îl măreşte pe „Domnul, Cel ce voieşte pacea
robului Său” (Psalmul 34, 26). Domnul însuşi se defineşte ca dătător al păcii: „Eu
întocmesc lumina şi dau chip întunericului, Cel ce sălăşluieşte pacea” (Isaia 45, 7). Pe
preoţii Vechiului Legământ, Domnul îi instruieşte să binecuvânteze poporul cu
cuvintele: „Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească! ... Să-şi întoarcă Domnul
faţa Sa către tine şi să-ţi dăruiască pace!” (Numeri 6, 24 – 26)
Împărtăşirea oamenilor de darul păcii cereşti este condiţionată însă de
fidelitatea lor faţă de legământul dumnezeiesc, manifestată în împlinirea poruncilor. În

4
Prof. Iustin Moisescu, Temeiurile lucrării Bisericii pentru apărarea vieţii, p 251,în Pr. Prof. Dr.
Vasile Mihoc, Elemente pentru o teologie a păcii , în „Mitropolia Ardealului” nr 11 – 12, 1983, p.
708
5
Fer. Augustin, op. cit. XIX, 12, P.L., XLI, 637, în Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Elemente pentru o
teologie a păcii, în „Mitropolia Ardealului” nr 11 – 12, 1983, p. 708
5
Levitic 26, după o succintă recapitulare a câtorva porunci, Domnul face această
promisiune condiţionată: De veţi umbla după legile mele şi de veţi plini şi păzi
poruncile Mele … voi trimite pace pe pământul vostru şi nimeni nu vă va tulbura…”
(Levitic 26, 3 – 6). Această pericopă evidenţiază ideea importantă a aportului omenesc
la realizarea păcii.6 Pacea apare aici condiţionată de conduita omului, de ascultarea sa
faţa de Dumnezeu.
Prin toate aceste elemente, concepţia veterotestamentară despre pace lasă loc
acţiunii umane, eforturilor pozitive ale oamenilor pentru zidirea păcii. Omului i se
recunoaşte astfel calitatea de factor important în promovarea păcii pe pământ.

3. Pacea mesianică

Măsura deplină a concepţiei Vechiului Testament despre pace nu poate fi

oferită de păcile efemere realizate ici şi acolo şi înecate în marea vrajbă şi de sânge
care le înconjoară. Şalom-ul veterotestamentar îşi dezvălui plenar potenţele numai în
profeţiile mesianice. Concepţia despre pace exprimată în aceste profeţii se încadrează
armonios în învăţătura Vechiului Testament despre Dumnezeu cel Atotbun şi
Atotdrept, Creatorul şi Proniatorul lumii. Aceste profeţii afirmă, în rezumat, că
Dumnezeu va trimite în lume un Mântuitor, care îi va izbăvii pe oameni din păcat,
împăcându-i cu Dumnezeu şi întreolaltă. „Astfel ideea de pace se desprinde, mai
departe, din ideea mesianică, din ideea de mântuire, care este atât de veche, pe cât de
veche este şi omenirea căzută în păcat”7.
Profeţiile mesianice îl reprezintă pe Mesia ca pe Domnul Păcii, împărăţia Sa
urmând a fi o lume a păcii desăvârşite, întemeiată pe iubire şi dreptate. În această
lume nouă, nu-şi mai au locul uneltele de ucidere, armele, astfel încât pacea mesianică
apare în strânsă intercondiţionare cu dezarmarea totală.
Încă în una dintre cele mai vechi profeţii mesianice, cea a patriarhului Iacov,
lui Mesia i se dă numele păcii: Împăciuitorul, ebr. Şilo, de la aceeaşi rădăcină cu
şalom (Facere 49, 10). Proorocul Isaia, vestind naşterea pruncului dumnezeiesc, îi dă,
6
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Elemente pentru o teologie a păcii în „Mitropolia Ardealului”, nr 11 –
12, 1983, p. 710
7
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, art. cit., p. 6, în Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Elemente pentru o
teologie a păcii în „Mitropolia Ardealului”, nr 11 – 12, 1983, p. 711
6
printre alte denumiri, titlul de „Domn al păcii” (Şar – şalom); apoi continuă cu
cuvintele: „Şi mare va fi stăpânirea lui şi pacea Lui nu va avea hotar” (Isaia 9, 5 – 6).
Mesia îşi va merita numele de „Domn al păcii” prin faptul că va instaura o pace
universală şi veşnică.
Legământul mesianic va fi un legământ de pace. Proorocii Vechiului Testament
vorbesc despre un nou Legământ (Ieremia 31, 31), încheiat prin Mesia, care va fi un
legământ al păcii: „Voi încheia cu acela legământul păcii şi voi depărta din ţară fiarele
sălbatice, încât să trăiască oile mele în siguranţă…” (Iezechiel 37, 26)

4. Evanghelia lui Hristos – solie de pace

Pacea vestită de proorocii vechiului Testament nu era o simplă utopie.

Făgăduinţele profetice erau destăinuiri ale planului dumnezeiesc în ce priveşte viitorul
lumii, ele urmând a se împlini necondiţionat.
Profeţiile îşi află împlinirile în persoana şi lucrarea mântuitoare a lui Iisus
Hristos, Fiul lui dumnezeu întrupat. Sfintele Evanghelii ne prezintă diferite momente
din viaţa domnului din perspectiva „plinirii” pe care ele o reprezintă în raport cu
făgăduinţele Vechiului Testament.
Pacea este înfăţişată în Noul Testament ca bunul cel mai de preţ, ca ţinta
aspiraţiilor tuturor oamenilor şi obiect de misiune umană. Pacea lui Hristos nu este
numai o dorinţă, o aspiraţie, ci ea este dar dumnezeiesc, putere tainică revărsată asupra
lumii ca rod al jertfei Mântuitorului.8
Pacea desăvârşită este implicată şi ea în această plinire. În cuvântarea din casa
lui Corneliu, Sf. Petru defineşte Evanghelia creştină drept „cuvântul pe care El
(Dumnezeu) l-a trimis fiilor lui Israel, bine-vestind pace prin Iisus Hristos” (Faptele
Apostolilor 10, 36). Pacea lui Hristos este pacea în sensul ei plenar din paginile
profetice. În ea este cuprinsă nu numai pacea cu Dumnezeu şi pacea sufletească a
credinciosului, ci şi pacea oamenilor întraolaltă, pacea „pe pământ”, pacea pământului
în armonie cu cerul. În acest sens cuprinzător este vestită pacea în imnul îngeresc care
însoţeşte Naşterea Domnului, în Betleemul Iudeii: „Slavă întru cei de sus lui
8
Pr. Drd. Stelian Tofană, Unitatea Creştinilor în eforturile de apărare a păcii şi vieţii în lume după
Noul Testament, în „Studii Teologice” nr. 5-6, 1985, p. 379
7
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc 2, 14). „Vestea cea bună”
a Naşterii Mântuitorului este astzfel un mesaj de pace.
Pacea în sensul ei plenar este însuşi scopul Evangheliei. Definită în raport cu
izvorul şi cu mijlocitorul ei, Evanghelia este numită în Noul Testament „Evanghelia
lui Dumnezeu” (Rom 1, 1; 15, 16; II Cor 11, 17) sau „Evanghelia lui (Iisus) Hristos”
(Romani 1, 11; 15, 19; I Cor 9, 12). Sf. Apostol Pavel o defineşte însă şi în raport cu
scopul ei, lăsându-ne frumoasa expresie „Evanghelia păcii” (Efeseni 6, 16). Nici că s-
ar putea ceva mai fericit decât forjarea într-o singură expresie a acestor două cuvinte
grele de înţeles mântuitor: Evanghelie şi pace.

5. Împărăţia lui Dumnezeu este pace în Duhul Sfânt

„Împărăţia lui Dumnezeu” sau „Împărăţia cerurilor” constituie tema centrală a

propovăduirii Mântuitorului. Încă la începutul activităţii Sale, „Iisus a venit în
Galileea, propovăduind Evanghelia lui Dumnezeu şi zicând” S-a împlinit vremea şi s-
a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc. 1, 14-
15). Din aceste cuvinte rezultă că esenţialul mesajului lui Iisus Hristos îl constituia
venirea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Biserica vesteşte şi realizează în lume Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica este
forma în care există concret Împărăţia lui Dumnezeu între prima şi a doua venire a
Domnului. Biserica nu este Împărăţia lui Dumnezeu în stadiul ei de desăvârşire , ci
numai ca realitate dinamică, în continuă tensiune, între ceea ce avem deja în ea şi încă
nu9.
Legătura strânsă între Împărăţia lui Dumnezeu şi pace apare şi mai evident în
cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci
dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). Elementul central al acestei
definiţii pauline a Împărăţiei lui Dumnezeu este pacea. Celelalte două elemente sunt în
strânsă dependenţă de acesta: dreptatea este temeiul şi condiţia păcii, iar bucuria este
roadă a păcii. Pacea presupune dreptatea şi rodeşte, firesc, bucuria. Astfel încât

9
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Elemente pentru o teologie a păcii în „Mitropolia Ardealului”, nr 11 –
12, 1983, p. 720
8
definiţia paulină ar putea fi prescurtată în ecuaţia: Împărăţia lui Dumnezeu este pace
în Duhul Sfânt.10

6. Concluzii

Pacea este starea sufletească a făpturilor create de Dumnezeul păcii, aspiraţie

fundamentală a omenirii căzute în pace, obiect şi scop al Evangheliei creştine, rod al
împăcării în Hristos şi dimensiune esenţială a Împărăţiei Sale celei veşnice, ocupă un
loc central în revelaţie, în soteriologia creştină.
După Sfânta Scriptură, pacea este dar al lui Dumnezeu, oferit lumii în Iisus
Hristos. Ne apropiem însă acest dar prin conlucrarea cu Dumnezeu la zidirea păcii.
Pacea biblică are un sens plenar, incluzând în înţelesurile sale oamenilor şi
popoarelor întraolaltă. Cele două dimensiuni ale păcii, verticală şi orizontală, nu sunt,
deci, contradictorii, ci complementare. De aceea, însuşirea mântuirii personale sau a
păcii dumnezeieşti este de neconceput fără efortul constant de promovare a păcii în
lume. Ca creştini, nu putem atesta practic mărturia salvatoare a Evangheliei împăcării
şi păcii fără a ne angaja noi înşine în rândurile celor ce luptă pentru pace, fără a
sprijini eforturile omenirii de apărare şi promovare a păcii. Dacă idealul creştin se
numeşte în Sfânta Evanghelie „Împărăţia lui Dumnezeu” şi dacă esenţa aceste
Împărăţii este pacea în sensul ei plenar, Bisericile şi membrii lor nu pot să rămână
înapoia lumii în privinţa aportului real la instaurarea păcii între oameni.
Ancorată astfel în doctrina biblică şi în teologia Bisericii, adeziunea creştină şa
slujirea păcii vine din interior, deci este totală şi sinceră. Aderăm, ca creştini, la lupta
pentru pace nu din constrângere sau oportunism, ci pentru că vocaţia noastră este de a
fi slujitori ai vieţii şi ai păcii. Căci numai o angajare dinamică, hotărâtă în efortul de
zidire a păcii poate justifica aspiraţia noastră la vrednicia şi la răsplata cerească a
făcătorilor de pace.

Bibliografie

10
Ibidem, p.721
9
I. Izvoare
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a
Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 2005

II. Studii şi articole

1. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Dumnezeu este izvorul iubirii şi al păcii, în
„Ortodoxia”, nr. 3, 1987
2. Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Elemente pentru o teologie a păcii , în „Mitropolia
Ardealului” nr 11 – 12, 1983
3. Paschia, Pr. Dr. Gheorghe, Porunci, Îndemnuri şi povăţuiri pentru Pace, în
Sfânta Scriptură şi la unii mari învăţaţi şi scriitori ai lumii, în „Studii Teologice”, nr
9-10, 1983
4. Tofană, Pr. Drd. Stelian, Unitatea Creştinilor în eforturile de apărare a păcii şi
vieţii în lume după Noul Testament, în „Studii Teologice” nr. 5-6, 1985

10