I.

WILLIAM MacDonald
II.J.Veron McGee
III. MyBible
IV. Beniamin Fărăgău
V. C.M.Mackintosh
VI. Biblia de studiu

WILLIAM MacDonald

CAPITOLUL I
1. La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.
“La început Dumnezeu...”.Aceste prime trei cuvinte ale Bibliei constituie temelia
credinţei.Crede aceste trei cuvinte şi vei crede şi ceea ce urmează în Biblie.Geneza oferă singura rekatare
competentă a creaşiei,care are sens pentru oamenii din toate tinpurile,sensuri cu adevărat
inepuizabile.Relatarea divină afirmă existenţa lui Dumnezeu,nu încearcă să dovedească.Biblia îi numeşte
într-un anumit fel pe cei care se decid să nege existenţa lui Dumnezeu.Îi numeşte nebuni.(Ps 14:1Nebunul
zice în inima lui”Nu este Dumnezeu”.S-au stricat oamenii,fac fapte urâte,nu este niciunul care să facă
nbinele.).După cum Biblia începe cu Dumnezeu,El trebuie să fie pe primul loc şi în viaţa noastră.
2. Pământul era pustiu și gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, și Duhul lui Dumnezeu Se
mișca pe deasupra apelor.Una dintre cele câteva interpretări conservatoare ale relatării Genezei despre
creaţie,ipoteza creaţie-reconstrucţie,spune că înbtre versetele 1 şi 2 s-a petrecut o mare catastrofă,poate
căderea lui Satan.Aceasta a făcut ca tot ceea ce Dumnezeu crease la origine perfect,să devină”pustiu şi
gol”.De vreme ce Dumnezeu nu crease pământul pustiu şi gol,numai un cataclism puternic ar fi putut
explica condiţile haotice din v2.Adepţii acestui punct de vedere scot în evidenţă că,de fapt,cuvântul “era”
putea fi tradus şi prin”devenise” .Deci pâmântul devenise pustiu şi gol.
Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor,în pregătirea marelui act creator şi de reconstrucţie care
avea să urmeze.Versetele următoare descriu cele şase zile ale creaţiei şi reconstrucţiei care au pregătit
pământul pentru a putea fi locuit de oameni.
3-5.Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună și
Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit
noapte. Astfel, a fost o seară și apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi.
În prima zi Dumezeu a prouncit ca lumina să strălucească în întuneric şi a separat lumina de intuneric ca
două cicluri distincte.Acest act nu trebuie confundat cu crearea soarelui,lunii şi a stelelor în a patra zi,În
2Corinteni 4:6,Pavel face o apralelă între separarea iniţială a luminii de întuneric şi convertirea
păcătosului:Căci Dumnezeu care a is:”Să lumineze lumina în întuneri”,ne-a luminat inimile pentru ca să
facem să strălucească lumina cuvnoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos”.
6-8.Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape și ea să despartă apele de ape.” Și Dumnezeu a făcut
întinderea, și ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt
deasupra întinderii. Și așa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară și apoi a fost
o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua.
Anterior zilei a doua,se pare că pământul era complet înconjurat de un strat de apă,probabil sub forma
vaporilor denşi.În ziua a doua Dumnezeu a despărţit acest strat,în partea ce acoperă parţial pământul şi
partea ce forma norii,între cele două părţi aflându-se straturile atmosferice.Dumnezeu a numit întinderea
CER-adică spaţiul aflat imediat deasupra pământuli,nu spaţiul stelar,nici al treilea cer,unde locuieşte
Dumnezeu.VErsetul 20 clarifică faptul că este vorba de atmosfera în care zboară păsările.
9-1.3Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului și să se arate
uscatul!” Și așa a fost. Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări.
Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă
cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor și care să aibă în ei sămânţa lor pe
pământ.” Și așa a fost. Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei și pomi care fac rod
și care își au sămânţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o
seară și apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a treia.
Apoi,Dumnezeu a poruncit uscatului să iasă din apele care acopereau planeta.astfel s-a născut uscatul şi
mările.De asemenea,în a treia zi,El a poruncit vegetaţiei şi arborilor de tot felul să răsară din pământ.
14-19.Dumnezeu a zis: „Să fie niște luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei
să fie niște semne care să arate vremurile, zilele și anii și să slujească de luminători în întinderea
cerului, ca să lumineze pământul.” Și așa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, și anume:
luminătorul cel mai mare, ca să stăpânească ziua, și luminătorul cel mai mic, ca să stăpânească
noaptea; a făcut și stelele. Dumnezeu i-a așezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul, să
stăpânească ziua și noaptea și să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta
era bun. Astfel, a fost o seară și apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra.
De abia în a patra zi,Dumnezeu a aşezat pe cer soarele,luna şi stelele,ca luminători şi ca modalitate de
stabilire a unui calendar.
20-23.Dumnezeu a zis: „Să mișune apele de vieţuitoare și să zboare păsări deasupra pământului pe
întinderea cerului.” Dumnezeu a făcut peștii cei mari și toate vieţuitoarele care se mișcă și de care
mișună apele, după soiurile lor; a făcut și orice pasăre înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că
erau bune. Dumnezeu le-a binecuvântat și a zis: „Creșteţi, înmulţiţi-vă și umpleţi apele mărilor; să se
înmulţească și păsările pe pământ.” Astfel a fost o seară și apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua
a cincea.
A cincea zi a fost martora umplerii mărilor cu peşti şi a pământului cu păsări şi insecte.Cuvântul tradus prin
“păsăsri”înseamnă”zburătoare” şi include lilieci şi,probabil insecte zburătoare.
24-25.Dumnezeu a zis: „Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor; vite, târâtoare și fiare
pământești după soiul lor.” Și așa a fost. Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele
după soiul lor și toate târâtoarele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune.
În a şasea zi Dumnezeu a creat pentru prima oară animale şi reptile.Legea reproducerii este stipulată prin
repetarea cuvintelor”după soiul lor”.Există variaţii semnificative în “tipurile” vieţii biologice,dar nu există
schimbare a tipului unei vieţuitoare în altul.
26-28.Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să
stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate
târâtoarele care se mișcă pe pământ.” Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după
chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat și
Dumnezeu le-a zis: „Creșteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul și supuneţi-l și stăpâniţi peste peștii
mării, peste păsările cerului și peste orice vieţuitoare care se mișcă pe pământ.” 
Coroana creaţiei li Dumnezeu a fost aducerea pe lume a omului,după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu.Aceasta înseamnă că omul a fost aşezat pe pământ ca reprezentat al lui Dumnezeu şi că omul a
fost aşezat pe pământ ca reprezentant al lui Dumnezeu şi că Îi seamănă lui Dumnezeu ăn anumite
privinţe.Aşa cum Dumnezeu este Trinitate(Tatăl,Fiul şi Duhul Sfânt),tot aşa şi omul este o fiinţă
tripartită)spirit,trup şi suflet).
Ca şi Dumnezeu omul posedă intelect,o natură morală,capacitatea de a comunica cu semenii lui şi o natură
emoţională care depăşeşte instinctul.Nici vorbă de asemănare fizică aici.În contrast cu animalele,omul este
un închinător,comunică prin sunete artiuclate şi este creator.
Versetul 26 prevede existenţa sfintei Treimi,făcând o aluzie la ea.:Apoi,Dumnezeu a zis(verb la singular)
:să facem om după chipul Nostru(plural)

Biblia descrie originea sexelor ca act creator al lui Dumnezeu,Evoluţia n-a fostniciodată în stare să
explice cum au apărut sexele.Oamenilor li s-a poruncit:Creşteţi şi înmulţiţi-vă.
Dumnezeu i-a dat omului mandatul de a supune creaţia şi a o folosi dar nu de a abuza de ea.Crizele
moderne ale mediului înconjurător terestrul se datorează lăcomiei,egoismului şi neglijenţei omului.
 29-30.Și Dumnezeu a zis: „Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă și care este pe faţa
întregului pământ și orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră. Iar
tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului și tuturor vietăţilor care se mișcă pe pământ,
care au în ele o suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde.” Și așa a fost. 
Reiese clar din aceste versete că animalele au fost la început erbivore şi că omul era vegetarian.Acest lucru
s-a schimbat însă după potop.
Au fost cele şase zile ale creaţiei efectiv zile de 24h,sau au fost ere geologice?Sau au fost ele zile de
“viziune dramatică” în timpul cărărora relatarea creaţiei este revelată lui Moise?Nici o dovadă ştiinţifică n-
a putut să infirme faptul că au fost literlamente zile solare.Expresia”seară şi dimineaţă” indică zile de 24
ore.În oricare altă parte a VT aceste cuvinte înseamnă zile normale.Adam a trăit pe parcursul zilei a şaptea
şi a murit în al 930-lea an al vieţii sale,deci a şaptea zi nu poate fi o eră geologică.Ori de câte ori se
foloseşte cuvântul”zi” asociat cu un nr în VT ea înseamnă o zi în sens literal.Când Dumnezeu a poruncit
poporului Israel să se odihnească în ziua Sabatului,S-a bazat pe faptul că El însuşi s-a odihmit în a şaptea
zi,după cele şase zile de muncă.Interpretarea consecventă cere aici acelaşi înţeles al cuvântului”zi”.
Totuşi,există o dificultate în faptul că ziua solară,aşa cum o ştim cu toţii,se pare că nu începuse decât din a
patra zi.Dpdv biblic,crearea cerurilor şi a pământului este nedatată.Tot aşa şi crearea omului.În orice caz,se
dau genealogiile şi,chiar admiţând unele goluri în cadrul acestora,omul nu ar fi putut exista pe pământ de
milioane de ani,cum susţit evoluţioniştii.
Înţelegem din Ioan 1:1,14,Coloseni 1:16 şi Evrei 1:2 că Domnul Isus a fost agentul activ în creaţie.Pentru
minunile inepuizabile ale creaţiei Sale.El este vrednic de închinare veşnică.
31Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune. Astfel, a fost o seară și apoi a fost
o dimineaţă: aceasta a fost ziua a șasea.
La sfârşitul celor şase zile ale creaţiei,Dumnezeu a văzut tot ceea ce făcuse şi toate erau foarte bune.

J.Vernon McGee
1-2:Biblia ne spune că Dumnezeu a creat universul pentru că agăsit plăcere în aceasta.În ultima carte a
Bibliei,Apocalipsa,este scris:
“Vrednic eşti,Doamne şi Dumnezeul nostru,să primeşti slava,cinstea şi puterea,căci Tu ai făcut toate
lucrurile,şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”.El a creat acest univers pentru că a vrut acest
lucru.Poate că nouă nu ne place universul în care trăim dar Lui îi place.Niniodată Dumnezeu nu a întrebat
vreun om care este locul unde ar dori să fie plasată această mică lume în care trăim.El nu ne-a întrebat unde
vrem să ne naştem.El a creat universul după buna Lui plăcere,iar lucrul acesta nu ar trebui să ne
deranjeze.Un alt motiv pentru care El a creat universul,a fost ca gloria Lui,slava Lui să poată fi observată.În
cartea Iov aflăm că întreaga creaţie îl laudă pe Dumnezeu”...atunci când stelele dimineţii izbucneau în
cântări de bucurie,şi când toţi fii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?”Isaia profetul reproduce
cuvintele lui Dumnezeu care spune:”I-am făcut spre slava mea,pe care i-am îtocmit şi i-am alcătuit”.Deci
Dumnezeu a creat universul pentru gloria Lui să fie reflectată prin el.Dumnezeu a creat universul pentru a
constitui un cadru în care să-l aşeue pe om,omul care a fost creat pentru a avea părtăşie cu
Dumnezeu.Pentru că dorea să aibă părtăşie cu omul,Dumnezeu l-a făcut un agent moral liber.Nu i-ar fi fost
greu lui Dumnezeu să creeze un set de roboţi.Era în puterea Lui să ne fi creat asemenea unor maşini care să
fie acţionate prin diferite comenzi asemenea multora pe care le avem astăzi.Dacă ni oamenii am putut face
asemenea maşini cum nu ar fi putut să o facă El.Dar Dumnezeu nu a dorit un astfel de om.Dumnezeu a
dorit ca omul să fie liber să-L aleagă pe El,iar slujirea şi iunirea lui Dumnezeu să fie opţiunea omului.
Dragul meu,în mijlocul necredinţei de astăzi,a blasfemiei şi a ostilităţii faţă de Dumnezeu,cel mai mare
lucru pe care poţi să îl faci ca o fiinţă creată de Dumnezeu este ca în mod public să alegi să-L iubeşti pe
Domnul Isus Hristos.A crede în Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic,Făcătoru lcerului şi al pământului şi să.L
accepţi pe fiul său,Domnul Isus Hristos,este cel mai glorios privilegiu pe care poate să-l aibe cineva.Auzim
mereu vorbindu-se despre libertatea cuvântului ,libertatea de expresie şi tot felul de alte libertăţi,dar în toată
această mulţime care vorbeşte cu voce tare despre libertate,nu are habar se pare despre ce înseamnă
adevărata liberate.Libertatea adevărată este atunci când Îl acceptăm pe Domnul Isus Hristos ca mântuitor al
nostru.Dar să ne întoarcem acum către versetul nostrul din Geneza:”La început Dumnezeu a făcut cerurile
şi pământul.” Primele cuvinte ale acestui verset”La nceput” vorbesc despre un început care nu poate fi
datat.Poţi estima la un miliard de ani,la două,dar nu cred că poţi da garanţii în ceea ce priveşte validitatea
acestor estimări.Nu cred că este vreaun om care să poată cunoaşte ce reprezintă acest început în ceea ce
priveşte fixarea lui numerică.Apoi suntem informaţi că Dumnezeu a creat.Cuvântul”Creat” este verbul din
limba ebraică,bara,care în mod specific înseamnă a crea din nimic.Acest cuvânt este folosit numai de 3 ori
în acest capitol din Geneza pentru că înregistrează numai acte creative.
Evoluţia teistă consideră zilele din cartea Geneza ca fiind lungi perioade de timp.Eu nu cred că aceasta este
adevărat.Faptul că Dumnezeu a marcat fiecare zi de creaţie prin cuvintele”Apoi a fost o seară ,şi apoi o
dimineaţă”,face foarte clar faptul că El nu s-a referit la lungi ăeriaode de timp,ci doar la acel itnerval de
24h pe care noi îl numim”zi”.Dar mergând mai departe aflăm că Dumnezeu a creat cerul şi
pământul.Pământul este separat de restul creaţiei.De ce?Pă,cred eu,pentru că pământul avea să devină
leagănul oemnirii.Trebuie să fim interesaţi de acest fapt pentru că aparţinem acestei creaţii.Trebuie să
înţelegem prieten drag că tu şi cu mine suntem creaturi ale lui Dumnezeu şi într-o asemenea poziţie fiind
,noi îi datorăm ceva lui Dumnezeu.
Cu ani în urmă un om pe nume Herbert Spencer a sus”Cele mai generale forme în care se manifestă
Necunoscutul sunt subdiviziunile timp,spaţiu, materie,forţă, mişcare.Acestea sunt categoriile în care se
împarte el.Un ofiţer a încercat odată să-i împărtăşească Evanghelia unui sergent care a replicat tocmai prin
cuvintele lui Herbert Spencer.Ofiţerul i-a răspun şi el:Ştii că de fapt atât biblia cât şi Spencer au vorbit
despre acelaşi principiu al creaţiei.Cum aşa?A întrebat sergentul,vizibil mirat.Spencer a vorbit despre timp
şi spaţiu,materie, forţă,mişcare...Ori în primele două versete ale Bibliei tocmai despre aste este vorba.Lui
Spencer i-a trebuit cinzeci de ani pentru a descoperi această Biblie,pe când în Biblie o citeşti în cinzeci de
secunde”.Interlocutorul nu a mai avut replică şi nu după mult timp a acceptat că Domnul Isus este fiul lui
Dumnezeu şi a crezut în El ca mântuitor al Său.Este foarte interesant că Dumnezeu a transmis aceste
importante principii încă din primele două versete ale Bibliei.Acesta este un lucru foarte important şi
trebuie să-l cotăm ca atare.
Este foarte interesant că Dumnezeu a transmis aceste importante principii încă din primele două versete ale
Bibliei.Acesta este un lucru foarte important şi trebuie să.l cotăm ca atare.Doresc acum să vorbesc despre
un aspect care a stârnit mari controverse în trecut dar este un aspect în care eu cred.Eu cred că între versetul
1 şi 2 a avut loc o mare catastrofă.În cea ce mă priveşte eu văd o mulţime de evidenţe care susţin această
ipoteză.Ca să începem,uitaţi-vă la această mare creaţie,ceva s-a întâmplat cu ea.
Clătoria omului pe lună nu a revelat decât existenţa unei mari întinderi de pământ.Cum a ajuns în acest fel?
Pot să sugerez că este vorba de o catastrofă în cadrul universului cfeat de Dumnezeu?Acest lucru este mult
mai specific menţionat cu privire la pământ pentru că aici este locul unde va locui omul,iar pănântul este
descris la început ca fiind fără formă şi gol.Faptul că era întuneric peste adâncul apelor,indică
desigur,absenţa lui Dumnezeu.Însă afirmaţia că pământul esra fără formă şi gol este foarte interesantă:”fără
formă” în limba ebraică este cuvântul tohu a cărui definiţie este “ruină,gol”,iar pentru “gol” în limba
ebraică este folosit cuvântul”bohu” care mai înseamnă şi goliciune,vid.Observaţi vă rog această afirmaţie
în una din prorociile lui Isaia”Căci aşa vorbeşte Domnul ,Făcătorul cerurilor,singurul Dumnezeu care a
întocmit pământul,l-a făcut şi l-a întărit,l-a făcut nu ca să fie pustiu,ci l-a întocmit ca să fie locuit.Eu sunt
Domnul şi nu este altul”.Această afirmaţie o găsim în capitulul 45,versetul 18.El spune că El nu a creat
pământul ca să fie pustiu,utilizând acelaşi cuvânt tohu folosit în Geneza 1.Dumnezeu n ua creat pământul
pustiu şi gol.Dumnezeu a creat un cosmos şi nu un haos.Acesta este lucrul pe care Isaia încearcă să-l
clarifice.El nu l-a creat tohu va bohu ci pământul a devenit.Dumnezeu a creat pământul pentru afi louit şi
tot Dumnezeu a fost acela care a venit să transforme această epavă într-un loc stabil.Studiile recente şi
explorările spaţiale au revelat,cel puţin pănâ acum,că noi trăim într-un univers în care numai pământul
oferă condiţii propice vieţii pentru fiinţele umane.Eu cred că ceea ce ne transmit aceste prime două cuvinte
din Geneza este că pământul a devenit pustiu şi gol şi că el era la fel de imposibil de locuit cum este şi luna
atunci când Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.
Eu cred că întregul univers a fost victima acestei catastrofe.Ce a însemnata ceastă catastrofă?Nu cred că
putem decât să presupunem că a fost o creaturp pre-Adamică care a locuit pe pământ.Se pare,de asemenea
că toate aceste evenimente sunt legate de căderea lui Lucifer,starul de dimineaţă,care a devenit Satan
Diavolul,aşa cum îl ştim noi astăzi.Cred că toate acestea sunt implicate aici,dar Dumnezeu nu ne oferă
detalii despre aceasta.De fapt,detaliile date în primul capitol al Genezei sunt foarte puţine.Oricum,mai
departe suntem informaţi că “Duhul lui Dumnezeu” se mişca şi doresc să obşservaţi mişcarea despre care
vorbeşte Biblia aici-Termenul mai înseamnă şi”a cloci” aşa cum o cloşcă stă pe ouăle ei până apar micii
puişori.Deci duhul clocea deasupra apelor.Duhul Sfânt a început o lucrare pe care îl găsim făcând-o mereu
şi mereu.Este lucrarea de recreere.El apare în secnă recreând.Este exact ceea ce face Duhul Sfânt-
Poate vă aduceţi aminte ceea ce spune domnul Isu ăn evanghelia după Ioan la capitolul
3”Adevărat,adevărat îţi spun.că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh,nu poate să intre în împărăţia
lui Dumnezeu”.Apa este aici cuvântul lui Dumnezeu.Putem să cosiderăm această naştere ca un simbol
pentru botez,car eu cred că apa înseamnă în acest context cuntul lui Dumnezeu,iar Duhul Sfânt este autorul
acestui cuvânt.Este un aspect pe care trebuie să-l observăm pentru că este foarte important.
Dar să trecem mai departe la modul propiuzis de construire a pământului.Am văzut până acum modul în
care a apărut unviersul încă din versetul 1,apoi spasmele pământului în versetul 2 şi acum ajungem la cele 6
zile în care Dumnezeu a creat tot ce există.Trebuie sî spun încă din acest punct că ceea ce avem noi aici,în
opinia mea este o dezvoltare mai în detaliu a ceea ce ni s-a spus deja în introducerea cărţii.Doresc să vă
atrag atenţia asupra câtorva lucruri.Astfel,în(...)”cele 6 zişe a făcut Domnul cerurile,pământul şi tot ce este
în ele(,,,).Eu nu cred că este vorba de creaţie în acest verset.Observaţi,vă rog,că aici scrie că Dumnezeu a
făcut,cu alte cuvinte,Dumnezeu a luat ceea ce era deja creat iar în aceste 6 zile El nu crează ci recreează
lucrurile.El lucrează aici cu materie care deja există,amterie care a fost creată cu miliarde de ani înainte
poate.Deci ceea ce avem noi despre creaţie în cele 6 zile nu este o creaţie din lucruri necreate aşa cum avem
ăn primele versete.Verbele de aici nu mai indică acea facere din nimic,ci indică acea facere din nimic,ci
indică folosirea unei amterii preexistente.Să vedem deci ce este cu acest proces.
3-5.În prima zi avem descrisă crearea luminii.Lucrul pe care doresc să-l remarc aici este acel al duratei
zilei.Eu cred că este vorba de cele 24h cu care noi măsurăm durata unei zile.Nu susţin deloc ipoteza acelora
care identifică în acest interval epoci întregi. Personal nu cred că există argumente pentru această
ipoteză.Un alt lucru pe care doresc să îl remarc este acela că Dumnezeu spune”Să fie lumină”
În acest capitol această afirmaţie apare nu mai puţin de zece ori;să fie o întindere,să fie luminători,să se
strângă apele,...Cineva a numit aceste cuvinte”Cele zece porunci ale creaţiei”.Este vorba de un decalog
divin care ne este prezentat aici.Aş dori să mai observăm că aceasta este prima dată când vorbeste
Dumnezeu.Este un lucru demn de remarcat.
6.Acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu.Termenul ebraic pentru”întindere” are menirea să separe
perpendicular cele două întinderi de apă,cea de deasupra şi cea de dedesupt.
7.Îmi aduc aminte că fiind în insulele Hawai,într-un an,într-un timp foarte scurt,au căzut cca.12 cm de apă
în doar câteva minute.Anual acolo cad peste 480 cm cubi de apă ceea ce nu este puţin.Drag prieten,dacă
numai în acel loc poate cădea atâta apă,atunci câtă apă trebuie să fie în acea întindere de care vorbeşte
Cuvântul lui Dumnezeu?Dar ceea ce a făcut Dumnezeu a fost să facă această întindere care să separe cele
două întinderi e apă.
8.Vreau să remarc că aici nu este vorba de cerul la care de obicei ne gândim când auzim acest cuvânt.De
fapt sunt trei ceruri care sunt menţionate în Scriptură.Domnul Isus a vorbit despre păsările cerului şi cred că
despre cerul amintit în acest verset este vorba aici.Appo sunt stelele cerului,ceea ce înseamnă un al doilea
cer şi apoo este cerul unde locuieşte Dumnezeu.Deci primul înveliş este cel unde sunt norii şi unde zboară
păsările.Acesta este cerul despre care vorbeşte versetul citat.
9-10.În cea de-a treia zi facem cunoştinţă cu palntele.
Lai înâti apele de sus au fost separate de cele de jos.Acum ,apele sunt seprate de uscat.Pot să spun aici că
nu este nimic neştiinţific la această afirmaţie?Ni s-a spus şi este adevărat că cele mai înalte vârfuri de munţi
din această lume au fost acoperite de ape.Aceasta este ăn mod evident o dovadă a faptului că judecata lui
Dumnezeu s-aabătut asupra pământului dar a fost într-un timp despre care noi nu deţinem informaţii
suficiente şi tot ce spunem despre acest aspect ţine de domeniul speculativ.Dumnezeu a numit uscatul-
pământ.Oare ce pregăteşte Dumnezeu aici?Mie mi se pare că deja Dumnezeu pregăteşte locul în care să-l
plaseze pe om,un loc în care să fie asigurat habitatul.Omul nu este o fiinţă de apă,care trăieşte în apă chiar
dacă sunt evoluţioniţti care susţin că noi ne tragem din apă sau dintr-o algă aşa cum am văzut deja.Mi se
pare chiar absurd să susţii că ne tragem dintr-o baltă dar aceasta este ceea ce unii cred.
11-13.Odată creat uscatul,Dumnezeu adaugă plantele.Eu cred că până la vremea potopului,omul a fost
vegetarian.Cred că nu mânca altceva decăt frucre şi alte vegetale.Ăn acest fel s-a sfărşit cea de-a treia zi.
Iată cât de minunat este descirs modul în care Dumnezeu pregăteşte cadrul pentru om.Cu câtă grijă este
stabilit fiecare detaliu.Oare nu este acesta un semn al grijii Lui faţă de noi?Nu este oare acesta un semn al
dragostei Lui părinteşti?Aşa cum tatîl şi mama pregătesc primele lucruri pentru copilul ce va
veni,Dumnezeu pregăteşte locul pentru omul pe care îl va face după chipul şi asemănarea Sa.
14.Am ajuns la cea dea patra zi.Până acum a fost creată lumea,apoi a fost creat cerul,uscatu lşi vegetaţia iar
acum creaţia continuă cu soarele,luna şi stelele,păsările şi vieţuitoarele mărilor,animalele iar ca o coroană a
creaţiei-omul.Să parcurgem însă fiecare etapă aşa cum este prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu.
Daţi-mi voie să spun că eu nu cred că este vorba desăre crearea în acel moment a soarelui,lunii şi
stelelor.Eu cred că ele au fost create într-un alt moment iar acum Dumnezeu le chema doar să ocupe poziţia
pe care o au astăzi în sistemul solar.
15-16.Dumnezeu a aşezat unul din aceşti luminători să guverneze iua,şi trebuie să recunoaştem că soarele o
face destul de bine,iar celălalt noaptea.Nu ştiu cum vedeţi dvs lucrurile dar nenumăraţi îndrăgostiţi sunt
inspiraţi de lumina ei.
După ce vorbeşte despre cei doi mari luminători apare ca o paranteză”A făcut şi stelele!”.Ca să faci stelele
nu este o lucrare de pus între paranteze,dar nu este cazul în ce-L priveşte pe Dumnezeu,JohnWeslei,marele
predicator,a sous:”Dumnezeu a creat cerurile şi pământul şi numai cu jumătate de efort,Dumnezeu a făcut şi
stelele.
17-19.Aţi observat cred,că Dumnezeu este Cel care face separarea aşa cum reiese din cuvintele Sale:”Să
despartă lumina de întuneric”.El încă mai face lucrul acesta.Sunt astăzi oameni care întreabă”Care este
diferenţa între bine şi rău?Dumnezeu este acela care a trasat toate graniţele.Cum putem şti ice este bine?
Dumnezeu ne sune ce este bine.Dumnezeu a aşezat anumite principii.Dumnezeu separă lumina de întuenric
şi este la fel de clară ca şi binele de rău.El este acela care diferenţiază lucrurile şi întă o mai face.”Astfel a
fost o seară,şi apoi a fost o dimineaţă,aceasta a fost ziua a patra.
20-22.Observaţi vă rog ce afirmă Dumnezeu cu privire la ceea ce făcuse”Erau bune”.Atunci când
Dumnezeu intervine,ceeace face El este bun.
23.În una din prezentările anterioare spuneam că unul din oamenii de ştiinţă a spus că dacă elevii trebuie să
înveţe teoria creaţiei atunci trebuie să înveţe şi teoria berzei.Bineînţeles este o afirmaţie ironică.Interesant
este însă că Biblia are un răspuns clar faţă de aceast afirmaţie,ea precizând că aceste animale vor naşte.Şi
este o lege naturală valabilă şi pentru om.Nu veţi găsi un bebeluş la rădăcina unui pom,nici o drăgălaşă
fetiţă cu bucle blonde adusă de barză.
24-25.Ziua a şasea este ziua în care apar vieţuitoarele mărilor şi păsările cerului.Observaţi din nou
specificaţia”după soiul lor” sau după tipul lor,după rasa lor.Vom vedea că Dumnezeu separă lumea vegetală
şi animală de umanitate atunci când afirmă clar:”Să facem om upă chipul şi asemănarea noastră”.Această
creatură reprezintă un mare itneres pentru noi şi el este -stră -stră -stră bunicul tău şi al meu.Aceasta
înseamnă că,pe undeva noi suntem verişori.Poate nu unii foarte apropiaţi dar înseamnă că umanitatea este o
mare familie.
26.Iată-ne la momentul în care apare pe scenă stămoşul nostru Adam.Prima întrebare care se ridică
este”Cum a fost creat omul?”.Următorul capitol ne va spune aceasta”El să stăpânească” este mandatul pe
care Dumnezeu îl dă omului.Dumnezeu i-a dat omului capacitatea de a domina peste pământ deşi nu cred
că aceasta înseamnă că Dumnezeu l-a făcut pe Adam un fel de grădinar suveran peste Grădina
Edenului.Oricum,Adam a fost investit cu o foarte mare autoritate.Vom vedea mai târziu că Adam avea şi
anumite responsabilităţi faţă de această creaţie pe care Dumneueui i-a încredinţat-o.
27.Ceea ce avem aici nu este decât simplul fapt al creării omului.Aceasta este cea de-a treia dată când
găsim cuvântulBARA care înseamnă că omul a fostcreat din nimic.Nimicul de aici are sensul că omul a fost
o creatură nouă.BARA este acelaşi cuvânt care apare în primul verset din Geneza:”La început Dumnezeu a
făcut cerurile şi pământul”.aceasta este toată informaţia pe care Dumnezeu o dă despre creaţie.Nu ar fi
putut El da şi o versiune în detaliu aşa cum face cu omul?Ba da!Dar nu o face.Nu merge la detaliere decăt
în ceea ce priveşte etapa creării omului.De ce?Pentru că această istorie a fost scrisă pentru om.Dumnezeu
vrea ca noi să ne cunoaştem originile.Este ca şi când Dumnezeu ar fi spus:”Aş vrea să fii foarte atent la
modul în care ai fost creat şi să nu faci speculaţii despre crearea universului”.Ceea ce ne spune acest verset
este foarte important.
“L-a făcut după chipul Lui Dumnezeu.”Doresc să subliniez că aceasta este una dintre cele mai imporatnte
informaţii din cuvântul lui Dumnezeu.Nu mă pot gândi la ceva mai minunat decât aceasta.Dar ce înseamnă
asta?Că omul este ca Dumnezeu şi mă gândesc la sfântra Treime?Nu ştiu dacă am menţionat că Sfânta
Treime este alcătuită din Dumnezeu Tatăl,Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.
Vom reveni la o discuţie despre Sfânta Treime dar am vrut să fac această clarificare.Nu vreau să jicnesc pe
cineva presupunând că nu are nevoie de asemenea cunoştinţe dar am fost martorul involunar al unei discuţii
în care Sfânta Treime era negociată între cei doi interlocutori între Dumnezeu Tatăl,Fiul şi Duhul Sfânt şi
Dumnezeu Tatăl,Fiul şi Maria,mama Domnului Isus.Acum Maria,mama Domnului Isus are un rol
improtant în Biblie,dar în niciun caz nu ocupă un asemenea loc în cadrul sfintei Treimi.
Vom mai reveni.aşa cum am spus asupra acestor aspecte.Să ne întoarcem însă la om.Am spus că el a fost
creat asemenea lui Dumnezeu.Poate că cineva imediat se grăneşte să afirme:A!Ştiu la ce te referi!Te referi
la faptul că omul este şi el alcătuit din trup,intelect şi suflet”.Da,cred că este o afirmaţie adevărată.Pavel,în
scrisoarea către Tesaloniceni,cei ce vor să verifice,vor găsi textul în 1 Tesaloniceni 5:23,unde
scrie2Dumnezeul păcii să vă sfineţască El însuşi pe deplin;şi duhul vostru ,sufletul vostru şi trupulvostru să
fie păzite întregi,fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos”.Deşi lucrul acesta este adevărat vom
vedea în capitolul următor că este vorba de ceva mai mult decât atât.Eu cred că această asemănare se referă
la personalitatea omului.Ca personalitate omul este un agent moral liber.În aparenţă acesta este lucrul care
asigură unicitate rasei umane.Eu cred că aceasta înseamnă că omul a fost creat după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu.
Dar să mergem mai departe şi aflăm că Dumnezeu a creat omul ca fiind parte bărbătească şi aprte
femeiască.Nu acesta este versetul care ne dă detalii despre cum a fost creat omul şi cum a fost creată
femeia.Din nou trebuie să aşteptăm pănă în cel de-al doilea capitol pentru a afla detaliile.Dar lucrul acesta
confirmă încă odată că El nu a intenţionat să ne dea informaţii detaliate despre univers ci să ne arate că El
este Creatorul.
Aceasta ne aduce înapoi la versetul pe care l-am citat din cartea Evrei cap11:”Prin credinţă pricepem că
lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu,aşa că tot ce se vede a fost făcut din lucruri care se
văd”.Lucrurile pe care noi le vedem astăzi au fost făcutde din lucruri care nu au existat înainte.Creaţia a
fost făcută ex nihilo,din nimic.Cineva a spus”Eplică lucrul acesta”!.Prieten drag,eu nu pot să explic lucrul
acesta.Nici măcar evoluţionismul nu o face.Evoluţionismul niciodată nu va răspunde cum din nimic a fost
făcut ceva-El începe întotdeauna cu o mică amibă,sau co o cutie de gunoi,oricu cu o mică bucăţică de
algă,sau cu un animal într-un copac.Minţile au nevoie de ceva cu care să nceapă dar Dumnezeu nu are
nevoie de nimic.Dumnezeu a creat.Aceasta este minunata revelaţie a acestui capitol.
28-31.Este foarte clar dragi prieteni că Dumnezeu a dat acestei creaturi ceva special.Mai întâi El îi spune
omului ”Creşteţi,înmulţiti-vă,umpleţi pământul.Acest lucru îl reprezintă şi după ce crează femeia.Se pare că
Dumnezeu este cel care a introdus subiectul sex în istorie.Este itneresant că lumea de astăzi este convinsă
că ea a făcut cea mai mare descoperire -sexul.Dumnezeu menţionează acest lucru chiar de la înceut.De fapt
sunt patru metode pecare Dumnezeu le-a folosit pentru a aduce omul în univers.Una a fost prin crearea
directă a lui Adam.A doua a fost un act de creaţie indirect fiind vorba de Eva.A treia a fost cea prin care
fecioara naşte un prunc şi este vorba desăre naşterea Domnului Isus.Cea de-a patra metodă este cea
binecunoscută a reproducerii naturale.
Problema este că această a patra metodă a degenerat atăt de mult în zilele noastre,într-un mod pe care
Dumnezeu niciodată nu l-a intenţionat.Dumnezeu a creat omul pentru a se reproduce.este un adevăr
minunat,glorios,pe care omul l-a pervertit.Oamenii scriu lucruri murdare,degradante şi apoi le numesc
artă.Mulţumim lui Dumnezeu pentru aceia care se ridică să critice această pervertire,această degradare.Este
nevoie de mai mulţi oameni care să demaşte obscenitatea şi promiscuitatea întreţinută doar de dorinţele
nestăpânite ale omului.
Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa.Dumnezeu este fiinţa eternă,esenţială ţi El dă omului
un suflet nemuritor aşa cum i-a dat şi responalitatea.Omul are puterea de-a delibera,de a lua decizii,dar are
şi o responsabilitate morală distinctă.

MY BIBLE
1.La început. Aceste cuvinte ne amintesc faptul că orice lucru omenesc are un început. Numai Acela care
stă pe scaunului de domnie, suveranul Domn al timpului este fără început şi fără sfârşit. Cuvintele de la
începutul Scripturii scot astfel la iveală un izbitor contrast între tot ce este omenesc, temporar şi limitat şi ce
este divin, veşnic şi infinit. Amintindu-ne de limitările noastre omeneşti, aceste cuvinte ne îndreaptă spre
Acela care este acelaşi şi ai cărui ani nu au sfârşit (Evrei 1,10–12; Psalmi 90,2.10). Minţile noastre limitate
nu pot cugeta asupra începutului fără să se gândească la Dumnezeu, pentru că El este începutul (Coloseni
1,18; compară cu Ioan 1,1–3). Înţelepciunea şi toate celelalte lucruri bune îşi au originea în El (Psalmi
111,10; Iacov 1,17). Şi dacă urmează ca noi să fim iarăşi asemenea Făcătorului nostru, viaţa şi toate
planurile noastre trebuie să aibă un nou început în El (Geneza 1,26.27; compară cu Ioan 3,5; 1 Ioan 3,1–3).
Este privilegiul nostru să ne bucurăm de asigurarea plină de încredere că Acela care a început în noi această
bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos (Filipeni 1,6). El este Căpetenia (Începătorul) şi
Desăvârşirea credinţei noastre (Evrei 12,2). Să nu uităm niciodată sublimul fapt cuprins în aceste cuvinte,
la început Dumnezeu.
Acest prim verset al Sfintei Scripturi aduce în centrul atenţiei una dintre vechile controverse dintre creştinii
care cred în Biblie, pe de o parte, şi scepticii, ateii şi diferite nuanţe de materialişti, pe de altă parte. Aceştia
din urmă, care caută să explice în diferite feluri şi în diferite măsuri universul fără Dumnezeu, susţin că
materia este veşnică. Dacă lucrul acesta este adevărat şi dacă materia are putere să evolueze, mai întâi în
cele mai simple forme de viaţă şi apoi în altele mai complexe, până se ajunge la om, Dumnezeu, într-
adevăr, nu mai este necesar.
Geneza 1,1 afirmă că Dumnezeu este înainte de orice altceva şi că El este singura cauză a orice altceva.
Acest verset este temelia oricărei gândiri corecte cu privire la lumea materială. El stabileşte impresionantul
adevăr că la formarea lumii noastre Dumnezeu n-a depins de materia pre-existentă (8T 258).
Panteismul, vechea erezie care Îl deposedează pe Dumnezeu de personalitate, răspândindu-L prin tot
universul, şi, astfel, Îl face sinonim cu totalitatea creaţiunii, este de asemenea demascat şi respins de
Geneza 1,1. Nu există nici un temei pentru doctrina panteismului, în virtutea căreia cineva crede că
Dumnezeu a trăit în seninătate şi supremaţie înainte de a fi fost orice creaţiune şi că se află deasupra şi
separat de tot ce a creat.
Nici o declaraţie nu putea fi mai potrivita ca introducere la Sfânta Scriptură. La început, cititorul este adus
în faţa unei fiinţe Atotputernice, cu personalitate, voinţă şi scop, existând înainte de orice altceva şi
nedepinzând de nimic altceva, care Şi-a exercitat voinţa şi a făcut cerurile şi pământul.
Nici o dezbatere a unor probleme secundare cu privire la taina creaţiunii divine, fie în ce priveşte timpul
sau metoda, nu ar trebui să fie îngăduită pentru a anula faptul că adevărata linie despărţitoare între o
credinţă adevărată şi una falsă cu privire la subiectul despre Dumnezeu şi originea pământului nostru constă
în acceptarea sau respingerea adevărului prezentat în acest verset.
Chiar aici trebuie să fie spus un cuvânt de avertizare. Timp de secole îndelungate, teologii au făcut
speculaţii asupra cuvântului început, sperând să descopere mai mult din căile misterioase ale lui Dumnezeu,
decât a considerat înţelepciunea cea fără de margini că este potrivit să descopere. Vezi, de exemplu, discuţia
despre falsa teorie a ruinei şi a refacerii creaţiunii din Nota Suplimentară de la sfârşitul acestui capitol.
Orice speculaţie este zadarnică. Noi nu cunoaştem nimic cu privire la metoda folosită la creaţiune, în afară
de declaraţia mozaică concisă: Dumnezeu a zis, şi aşa a fost, care este misterioasa şi maiestuoasa notă
dominantă a imnului creaţiunii. A pune ca bază a raţionamentului nostru idee că Dumnezeu a procedat în
vreun fel anume la creaţiunea lumii, deoarece altfel ar fi fost încălcate legile naturii, înseamnă a întuneca
sfatul Săi prin cuvinte şi a încuraja scepticismul, care a susţinut dintotdeauna că întregul raport mozaic este
de necrezut, pentru că în mod evident încalcă legile naturii. De ce să încercăm să fim mai înţelepţi decât ce
este scris?
În mod specific, nimic nu s-a câştigat speculând asupra timpului când a fost adusă la existenţă materia din
care este alcătuită planeta noastră. Cu privire la aspectul timpului creaţiunii pământului şi a tuturor celor de
pe el, Geneza face două afirmaţii: (1) La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (v.1). (2) În ziua a
şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse (cap. 2,2). Pasajele de legătură nu adaugă nimic la
ce este prezentat în aceste două texte cu privire la timpul în care a avut loc creaţiunea. La întrebarea: Când
a creat Dumnezeu cerurile şi pământul? putem răspunde doar atât: În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit
lucrarea (cap. 2,2), căci în şase zile a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul, marea, şi tot ce este în ele, iar în
ziua a şaptea S-a odihnit. (Exod 20,11).
Aceste observaţii cu privire la raportul creaţiunii nu reprezintă o încercare de a deschide discuţia, ci mai
degrabă o mărturie că nu suntem pregătiţi să vorbim cu certitudine despre ceva ce depăşeşte ce este
descoperit în mod clar. Însuşi faptul că atât de multe lucruri se sprijină pe raportul creaţiunii – chiar însuşi
întregul edificiu al Scripturii – îl determină pe cercetătorul cucernic şi prudent al Bibliei să-şi potrivească
declaraţiile la cuvintele explicite ale Sfintei Scripturi. Într-adevăr, când vastele domenii ale speculaţiei îl
ademenesc să rătăcească plutind departe pe ţinuturile necartografiate ale timpului şi spaţiului, el nu poate
face ceva mai bun decât să întâmpine ispita cu riposta simplă: Stă scris. Întotdeauna există siguranţă
înăuntrul hotarelor semnelor de citare biblice.
Dumnezeu a făcut. Verbul a crea este de la ebraicul bara’, care în forma folosită aici descrie o lucrare a lui
Dumnezeu, niciodată a oamenilor. Dumnezeu creează vântul (Amos 4,13), o inimă curată (Psalmi 51,10), şi
ceruri noi şi un pământ nou (Isaia 65,17). Cuvintele ebraice pe care le traducem în mod frecvent (dar nu
exclusiv) a face, ’asah a forma, yaşar, şi altele folosite în legătură cu activitatea omului implică materie pre-
existentă. Toate cele trei cuvinte sunt folosite la descrierea creării omului. Chiar cele trei cuvinte ale Bibliei
îndreaptă atenţia la faptul că întreaga creaţiune poartă amprentele activităţii personale a lui Dumnezeu.
Pagina de început a Sfintei Scripturi îl face pe cititor să cunoască un Dumnezeu căruia toate cele însufleţite
şi neînsufleţite Îi datorează existenţa (vezi Evrei 11,3). Pământul menţionat aici în mod evident nu este
uscatul, care nu a fost despărţit de ape decât în ziua a treia, ci întreaga noastră planetă.
2.Fără formă şi gol. Mai exact, pustiu şi gol – tohu wabohu. Această expresie înseamnă o stare de pustietate
şi goliciune, însă fără a lăsa să se înţeleagă că pământul fusese cândva desăvârşit şi apoi a fost pustiit şi
golit.
Când cuvintele tohu wabohu apar împreună în alte pasaje, de exemplu în Isaia 34,11; Ieremia 4,23, ele par
să fi fost împrumutate din acest text, dar tohu singur este folosit adesea ca sinonim cu neexistenţă, sau a fi
nimic (Isaia 40,17.23; 49,4). Iov 26,7 demonstrează înţelesul corect al cuvântului. A doua parte a acestui
text declară că Dumnezeu spânzură pământul pe nimic, iar prima jumătate are paralela El întinde miază-
noaptea asupra tohu (golului). Acest text din Iov arată clar că pământul era fără formă şi fără viaţă.
Elementele lui erau amestecate, deplin neorganizate şi neînsufleţite.
Peste faţa adâncului de ape era întuneric. Adâncul, de la o rădăcină a mugi, a urla, este adesea aplicat la
apele care mugesc, la apele care urlă, sau la potop, şi de aici adâncimile mării (Psalmi 42,7; Exod 15,5;
Deuteronom 8,7; Iov 28,14; 38,16). Adâncul este un cuvânt vechi şi aici este folosit ca nume propriu.
Babilonienii, care au păstrat timp de mai mult secole o vagă amintire a adevăratei istorii a creaţiunii, de
fapt, au personificat acest cuvânt, tehom, şi l-au aplicat în mitologia lor la o zeitate, Tiamat din corpul mort
al căreia, credeau ei, că a fost creat pământul. Raportul biblic arată că la început nu era lumină pe pământ şi
că suprafaţa materiei era într-o stare fluidă, deoarece faţa adâncului este în paralel cu faţa apelor din
versetul acesta.
Duhul lui Dumnezeu se mişca. Duh, ruach. În armonie cu crezul biblic, Duhul lui Dumnezeu este Duhul
Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii. Începând din locul acesta, în toată Scriptura, Duhul lui Dumnezeu
are rolul de agent divin în toate actele creatoare, fie a pământului, a naturii, a bisericii, a vieţii noi sau a
omului nou. Vezi la v.26, un comentariu asupra legăturii lui Hristos cu lucrarea de creaţiune.
Cuvântul redat aici a mişca este marachepheth, care nu poate fi tradus bine prin plutea, cu toate că are
înţelesul acesta în siriacă, un dialect aramaic post-biblic. Cuvântul se întâlneşte numai de două ori în altă
parte a Vechiului Testament. El apare în Ieremia 23,9 unde are înţelesul de a tremura, a clătina, în timp ce în
Deuteronom 32,11 este folosit spre a descrie fâlfâirea aripilor unui vultur deasupra puilor săi. Vulturul nu
oboseşte deasupra puilor vii, ci pluteşte veghetor şi ocrotitor deasupra lor.
Lucrarea Duului lui Dumnezeu trebuie să aibă o legătură cu activitatea care trebuia să fie iniţiată, o
activitate care scotea ordine din haos. Duhul lui Dumnezeu era deja prezent, gata să acţioneze îndată ce
avea să se dea ordinul. Duhul lui Dumnezeu a făcut întotdeauna exact lucrarea aceasta. Acest Agent divin a
fost prezent mereu pentru a ajuta în lucrarea de creaţiune şi de mântuire, pentru a mustra şi întări suflete
rătăcite, pentru a-i mângâia pe cei întristaţi şi pentru a înfăţişa într-o formă acceptabilă înaintea lui
Dumnezeu rugăciunile credincioşilor.
3.Dumnezeu a zis. Raportul fiecăreia dintre cele şase zile ale creaţiunii începe cu anunţul aceasta. El zice şi
se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă (Psalmi 33,9), declară psalmistul, iar apostolul spune: prin
credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 11,3). Expresia Dumnezeu a
zis i-a ofensat pe unii care spuneau că Îl face pe Dumnezeu să fie prea mult asemenea unei fiinţe omeneşti.
Dar cum ar fi putut scriitorul să aducă la cunoştinţa inteligenţelor mărginite actul creaţiunii îndeplinit de
Dumnezeul infinit, decât folosind termeni pe care omul muritor îi poate înţelege? Faptul că rostirile lui
Dumnezeu sunt de repetate ori legate cu activităţi săvârşite de Dumnezeu (versetele 7.16.21.27) arată în
mod convingător că o descoperire a puterii creatoare a lui Dumnezeu este exprimată în grai omenesc.
Să fie lumină. Fără lumină nu putea fi viaţă, iar când Creatorul a început lucrarea de a face ordine din haos şi de a
introduce diferite forme de plante şi de animale de pământ, era de cea mai mare însemnătate să fie lumină. Lumina
este o formă vizibilă a energiei, care prin acţiunea ei asupra plantelor transformă elemente şi compuşi anorganici în
hrană atât pentru om, cât şi pentru animale şi conduce multe alte procese naturale necesare pentru viaţă.
Lumina a fost întotdeauna simbolul prezenţei divine. După cum lumina fizică este esenţială pentru viaţa fizică, la fel
lumina divină este necesară, dacă fiinţele raţionale doresc să aibă viaţă morală şi spirituală. Dumnezeu este lumină (1
Ioan 1,5), iar la aceia în a căror inimă lucrarea de creare din nou a asemănării divine înaintează repede, El vine din
nou astăzi, poruncind umbrelor păcatului, incertitudinii şi descurajării să fugă, zicând: Să fie lumină.
4.Dumnezeu a văzut. Expresia aceasta, repetată de şase ori (versetele 10.12.18.21.25.31), exprimă în limbaj omenesc
o lucrare a lui Dumnezeu – aprecierea fiecărui act individual de creaţie ca răspunzând pe deplin planului şi voinţei
Făcătorului ei. După cum noi, privind şi examinând roadele eforturilor noastre suntem gata să declarăm că ele
întrunesc planurile şi scopul nostru, tot astfel Dumnezeu declară, după fiecare act creator, că rezultatele corespund pe
deplin cu planul Său.
Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. La început a existat numai întuneric pe acest pământ fără formă. O dată cu
intrarea luminii a avut loc o schimbare. Acum întunericul şi lumina existau alături, dar separate una de alta.
5.A numit lumina zi. Luminii şi întunericului le sunt date nume. Punerea unui nume a fost întotdeauna un act
important în antichitate. Numele aveau înţelesul lor şi erau alese cu grijă. Ulterior, Dumnezeu l-a însărcinat pe Adam
să dea nume animalelor. Uneori, El a schimbat numele servilor Săi pentru a le face să corespundă cu experienţa vieţii
lor, sau cu caracterul lor. El le-a dat instrucţiuni părinţilor pământeşti ai Fiului Său cu privire la numele pe care urma
să-l dea Mântuitorului. În cursul săptămânii creaţiunii, Îl găsim pe Dumnezeu dând nume chiar şi produselor fără de
viaţă ale puterii Sale creatoare.
A fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă, aceasta a fost ziua întâi. Literal, seară a fost, dimineaţă a fost, ziua întâi. În
felul acesta se încheie descrierea criptică a însemnării zilei întâi a săptămânii creaţiunii lui Dumnezeu. Explicaţii
numeroase şi diverse au fost date acestei afirmaţii. Ea arată clar durata fiecăreia dintre cele şapte părţi ale săptămânii
creaţiunii şi este repetată de încă cinci ori în capitolul acesta (versetele 8.13.19.23.31). Unii au gândit că fiecare act
creator a durat o noapte, de seara până dimineaţa, iar alţii că fiecare zi a început cu dimineaţa, cu toate că raportul
inspirat declară clar că seara a precedat dimineaţa.
Mulţi cercetători au luat expresia aceasta ca însemnând o perioadă lungă şi nedefinită, crezând că unele dintre
activităţile zilelor următoare, de exemplu, crearea plantelor şi animalelor, nu ar fi putut fi îndeplinite în cuprinsul unei
zile literale. Ei cred că află o justificare a acestei interpretări în cuvintele lui Petru: Pentru Domnul o zi este ca o mie
de ani (2 Petru 3,8). Faptul că textul acesta nu poate fi folosit pentru a determina lungimea zilelor creaţiunii este
evident când se citeşte restul versetului, şi o mie de ani sunt ca o zi. Contextul cuvintelor lui Petru lămureşte că el
doreşte să sublinieze faptul că Dumnezeu poate să lucreze fără a fi legat de timp. Creatorul poate să facă într-o zi
lucrarea unei mii de ani, iar o perioadă de o mie de ani, un timp îndelungat pentru aceia care aşteaptă să se
împlinească judecăţile lui Dumnezeu, poate fi considerată de El ca numai o singură zi. Psalmul 90,4 conţine aceeaşi
idee.
Afirmaţia literală: seară a fost (cu orele următoare ale nopţii), dimineaţă a fost (cu ceasurile care au urmat ale zilei),
ziua întâi este în mod clar o descriere a unei zile astronomice, adică, o zi cu durata de 24 de ore. Ea este echivalentul
compusului ebraic de mai târziu seară-dimineaţă din Daniel 8,14, pe care KJV a tradus-o zile, aici însemnând zile
profetice, şi a cuvântului grecesc al lui Pavel, nuchthemeron, tradus o noapte şi o zi (2 Corinteni 11,25). De aceea,
evreii care nu au pus niciodată la îndoială înţelesul acestei expresii, începeau ziua la apus şi o sfârşeau la începutul
apusului următor (Levitic 23,32; Deuteronom 16,6). În plus, limbajul poruncii a patra nu lasă nici o umbră de îndoială
că seara şi dimineaţa raportului creaţiunii sunt părţi componente ale unei zile terestre. Porunca aceasta, referindu-se în
cuvinte clare la săptămâna creaţiunii, declară: Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce
este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit (Exod 20,11).
Tenacitatea cu care atât de mulţi comentatori se agaţă de ideea că zilele creaţiunii au fost lungi perioade de timp, chiar
mii de ani în cea mai mare parte, îşi găseşte explicaţia în faptul că ei încearcă să facă raportul inspirat al creaţiunii să
fie în acord cu teoria evoluţiei. Geologii şi biologii i-au învăţat pe oameni să creadă că această istorie timpurie a
pământului cuprinde milioane de ani, în care formaţiunile geologice se formau, iar speciile de vieţuitoare evoluau
într-un ritm lent. Pretutindeni pe paginile sale sfinte, Biblia combate această teorie a evoluţiei. Credinţa într-o
creaţiune divină şi instantanee, ca rezultat al cuvintelor rostite de Dumnezeu, stă în deplină opoziţie faţă de teoria
susţinută de majoritatea oamenilor de ştiinţă şi de mulţi teologi de astăzi, că lumea şi tot ce este în ea a ajuns la fiinţă
prin procesul lent al evoluţiei care a durat ere nenumărate.
Un alt motiv pentru care mulţi comentatori declară că zilele creaţiunii au fost lungi perioade de timp este că ei
leapădă Sabatul zilei a şaptea. Un comentator vestit exprimă gândul acesta astfel: Durata zilei a şaptea în mod necesar
determină lungimea celorlalte şase.... Odihna sabatică a lui Dumnezeu este înţeleasă de cei mai buni interpreţi ai
Scripturii ca dăinuind de la sfârşitul creaţiunii până în ceasul de faţă, aşa încât consecvenţa cere ca şi cele şase zile
anterioare să fie considerate nu de scurtă durată, ci de durată nedefinită (Pulpit). Acest fel de raţionament se mişcă
într-un cerc. Din cauză că Sabatul zilei a şaptea, atât de clar definit în Scriptură ca o zi de odihnă care vine săptămânal
este respins în felul acesta, despre ziua a şaptea a săptămânii se declară că a durat până în timpul de faţă. Pe temeiul
acestei explicaţii nebiblice, durata celorlalte zile ale creaţiunii este şi ea extinsă. Interpretarea sănătoasă nu are nici o
simpatie faţă de acest fel de raţionament şi insistă în a da un înţeles literal textului, urmând exemplul divinului
Interpret al Cuvântului care a respins fiecare atac al vrăşmaşului declarând: Stă scris (Matei 4,4.7.10).
Scripturile vorbesc clar despre şapte zile ale creaţiunii (Exod 20,11) şi nu de perioade de durate nedefinite. Suntem,
aşadar, obligaţi să declarăm sus şi tare că ziua întâi a creaţiunii, indicată de expresia în ebraică: seară a fost, dimineaţă
a fost, ziua întâi, a fost o zi de 24 de ore.
6.O întindere. [un firmament, KJV]. Lucrarea celei de-a doua zile a creaţiunii a constat din formarea firmamentului.
Marea masă a apelor primare a fost despărţită în două corpuri distincte. Apele care sunt deasupra întinderii (v.7) sunt
în general considerate de comentatori ca fiind vaporii de apă. Stările climaterice ale pământului, desăvârşit la origine,
se deosebeau de cele existente astăzi.
Explorările făcute în nordul îndepărtat au dovedit că pădurile tropicale luxuriante acopereau cândva acele locuri care
acum sunt îngropate sub gheaţă şi zăpadă eternă. Se admite, în general, că stările climaterice plăcute au dominat în
cursul acestei istorii primare a pământului. Erau necunoscute extremele de frig şi căldură care pot face viaţa neplăcută
în cele mai multe regiuni ale lumii şi, de fapt, imposibilă în unele.
8.Dumnezeu a numit întinderea cer. Produsul puterii creatoare a lui Dumnezeu în a doua zi a săptămânii creaţiunii a
primit un nume, aşa cum primise nume şi lumina zilei întâi. În ebraică – la fel ca în traducerile moderne cuvântul cer
este numele dat atât locuinţei lui Dumnezeu, cât şi firmamentului. În versetul acesta, cer se referă la cerurile
atmosferice care apar pentru ochiul omenesc ca o boltă sau cupolă, întinzându-se pe deasupra pământului nostru şi, în
general, numit cer.
Nici un fel de viaţă nu este cu putinţă fără de aer. Atât plantele cât şi animalele au nevoie de el. Fără atmosferă,
pământul nostru ar fi lipsit de viaţă ca luna, grozav de fierbinte în partea expusă la soare şi extrem de rece în alte
părţi. Nici un mugure de viaţă vegetală nu ar putea fi găsit niciunde şi nici o fiinţă nu ar putea exista pentru nici o
durată de timp. Suntem noi recunoscători pentru această atmosferă dată de Dumnezeu?
9.Să se strângă la un loc apele. Al treilea act creator săvârşit în timpul celei dintâi părţi a zilei a treia, a fost separarea
apei de uscat. Pana inspirată a psalmistului descrie acest eveniment în următoarele cuvinte pitoreşti şi poetice: Apele
stăteau pe munţi, dar la ameninţarea ta au fugit, la glasul tunetului tău au luat-o la fugă, suindu-se pe munţi şi
pogorându-se în văi până la locul pe care li-l hotărâseşi tu. Le-ai pus o margine pe care nu trebuie să o treacă (Psalmi
104,6-9). [RSV zice Munţii s-au înălţat, văile s-au coborât până la locul pe care li-l hotărâseşi Tu.] Adunarea apelor
într-un singur loc nu cuprinde în sine nimic mai mult decât că, de la data aceea, ele urmau să fie strânse la un loc şi să
fie închise în hotare într-un loc aparte, aşa încât să îngăduie ieşirea la iveală a solului. Trebuie să fi fost un aspect
radios pentru oricare observator ceresc, să vadă dealurile cum se ridică din apa care acoperise atât de deplin faţa
pământului. Acolo unde fusese numai apa cât putea ochiul să vadă, deodată, s-au ridicat mari suprafeţe de uscat şi au
dat pământului acestuia o înfăţişare cu totul nouă
10.Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Privirea lui Dumnezeu s-a odihnit acum, cu plăcere şi satisfacţie,
văzând produsul finit al celei de-a treia zile a creaţiunii. Era bun. Acel uscat de la început nouă nu prea ne-ar fi părut
bun. Era o lume de văi, dealuri şi câmpii lipsite de verdeaţă, ridicată din adâncul apei. Niciunde nu era nici măcar un
fir de iarbă sau un lichen alipit. Cu toate acestea, el a părut bun Creatorului lui, care îl putea vedea în raport cu
întrebuinţările pentru care îl făcuse şi ca un pas pregătitor, corespunzător pentru noile minuni pe care era gata să le
prezinte.
11.Să dea pământul. După despărţirea uscatului de apă, un alt ordin divin a fost dat în această a treia zi: vegetaţia a
fost chemată la existenţă. Unii au considerat cel dintâi dintre cei trei termeni folosiţi în porunca divină ca fiind un
termen general pentru plante, cuprinzându-le pe al doilea şi pe al treilea. Totuşi, este de preferat a le lua drept
categorii distincte.
Verdeaţă. [iarbă, KJV]. În ebraică deshe’, a fi verde, a se înverzi, a lăstări. Acest cuvânt înseamnă lăstari verzi şi
ierburi delicate – diferitele feluri de plante care sunt hrana animalelor. Iarbă este probabil folosit aici ca un sinonim al
cuvântului verdeaţă, ’eseb, când aceasta din urmă apare fără expresia atributivă care face sămânţă (vezi v.30; Psalmi
23,2).
Iarbă cu sămânţă. Iarbă, ’eseb este verdeaţa mai coaptă, în care sămânţa este caracteristica cea mai izbitoare, oferind
unul din cele două feluri de alimente rânduite de Dumnezeu să fie consumate de fiinţele omeneşti (v.29).
Pomi roditori. Trei caracteristici ale pomilor roditori sunt notate aici: (1) producerea de roade, (2) includerea de
sămânţă în fruct şi (3) aducerea acestor roade pe sau deasupra pământului. Aceşti pomi trebuiau să ofere omului o altă
sursă de alimente (v.29).
12.Pământul a dat. Vegetaţia zilei a treia a apărut din sol. Aceasta nu vrea să spună că puterea de a produce plante
având viaţă era în sol. Ideea generării spontane este tot atât de străină de Scriptură pe cum este de ştiinţă.
După soiul lor. Expresia aceasta extrem de importantă, dată de trei ori în v.11 şi 12, însemnând că un măr, de
exemplu, nu urma să dea sămânţă din care să răsară portocali, arată în cuvinte simple că diferitele soiuri de plante
erau deja fixate prin actul creaţiunii. Ideea evoluţioniştilor că diferitele soiuri de plante sunt rezultatul unui proces lent
de dezvoltare de la o formă inferioară de viaţă la una superioară este nebiblică şi nedemonstrabilă. Variaţii în
cuprinsul unor anumite limite sunt posibile, dar limitele acelea nu pot crea noi soiuri distincte de plante.
14.Să fie nişte luminători. Luminători, me’oroth, nu este acelaşi lucru cu lumină, ’or din versetele 3 şi 4. Ele
înseamnă surse de lumină, candelabre, luminători. Expresia că ei sunt puşi pe firmament, sau în întinderea cerului,
este aleasă deoarece acolo îi vede locuitorul terestru.
Ca să despartă ziua de noapte. Ca să regleze şi să continue de atunci înainte deosebirea dintre lumină şi întuneric, o
deosebire care a existat mereu de când Dumnezeu a decretat lumina în ziua întâi.
Nişte semne. Aceste corpuri cereşti au marcat anumite acte ale bunăvoinţei sau nemulţumirii lui Dumnezeu ca pe
timpul lui Iosua (Iosua 10,12.13) şi a lui Ezechia (2 Regi 20,11), şi în ziua răstignirii (Matei 27,45). Stelele, de
asemenea, au servit ca unul dintre semnele celei de-a doua veniri a lui Hristos (Matei 24,29).
Unii au crezut în mod eronat că aceste corpurile cereşti aveau, de asemenea, scopul de a determina destinele
individuale ale oamenilor. Astrologii au apelat la versetul 14 pentru a justifica practica lor. Totuşi, Biblia se opune atât
de viguros oricărei forme de divinaţie şi de ghicire, încât trebuie să fie respins cu hotărâre gândul că Dumnezeu a
rânduit soarele, luna şi stelele pentru a le servi astrologilor drept călăuze în prezicerea despre treburile şi destinele
omeneşti. Ieremia îi avertizează pe evrei să nu se înspăimânte de semnele cerului înaintea cărora păgânii tremură de
spaimă fără rost (Ieremia 10,2), iar Isaia vorbeşte cu ironie batjocoritoare contra astrologilor, celor care pândesc
cerurile şi a prezicătorilor pe al căror sfat este o nebunie şi o nelegiuire ca cineva să se sprijine (Isaia 47,13.14). Cu
toate că superstiţia citirii destinului omului în stele nu a prins rădăcini printre vechii izraeliţi, ei nu au avut suficientă
tărie morală pentru a rezista în general cultului stelelor al vecinilor lor păgâni (Ieremia 19,13; Ezechiel 8,16; Ţefania
1,5).
Să arate vremurile. [pentru anotimpuri, KJV]. Perioadele de sărbători, precum şi alte timpuri precise care reveneau
anual trebuia să fie reglate prin mişcarea corpurilor cereşti (Psalmi 104,19; Zaharia 8,19). Aceste corpuri au, în plus, o
influenţă periodică definită asupra agriculturii, navigaţiei şi altor ocupaţii omeneşti, ca şi asupra cursului vieţii
animale şi vegetale, de exemplu, timpul când animalele fac pui şi timpul migraţiei păsărilor (Ieremia 8,7).
15.Luminători. Nu pentru a introduce lumină pentru prima oară în lumea aceasta, deoarece Dumnezeu decretase
lumină în ziua întâi, ci spre a servi ca un a aranjament permanent pentru distribuirea luminii în lumea aceasta.
16.A făcut şi stelele. Cuvintele a făcut au fost adăugate. În ce priveşte originea stelelor, au fost prezentate două
concepţii principale: (1) Stelele au fost aduse la existenţă în cursul săptămânii creaţiunii împreună cu soarele şi luna,
(2) Stelele, deşi create mai înainte, sunt menţionate aici, în trecere, de Moise, întrucât el se ocupă de luminătorii
cerurilor. Prima concepţie face necesară concluzia că înainte de săptămâna creaţiunii vastul univers era un gol pustiu.
Concluzia aceasta pare a fi fără suficiente garanţii.
Totuşi, asupra acesteia ca şi asupra multor altor declaraţii criptice ale Scripturii cu privire la actele misterioase ale lui
Dumnezeu, ar trebui să nu fim dogmatici. Ar trebui să nu uităm că adevărul principal pe care Moise a căutat să-l
prezinte cu privire la originea soarelui, lunii şi stelelor este că ele sunt rezultatul puterii creatoare a lui Dumnezeu.
Aici este o nouă respingere a vechii, dar mereu repetate erezii a eternităţii materiei.
18.Era bun. Spre deosebire de pământul nostru actual, care s-a schimbat mult ca rezultat al introducerii păcatului,
corpurile cereşti încă se bucură de aceeaşi stare desăvârşită, pe care o aveau atunci când au ieşit din mâna Făcătorului
lor. Este un fapt universal cunoscut că legile universului sunt credincios ascultate de toate corpurile cereşti.
Astronomii şi navigatorii sunt siguri că nici o deviaţie de la regulile stabilite nu are loc în lumea astronomică. Ei ştiu
că aceste corpuri cereşti nu-i vor dezamăgi, că se poate pune încredere în ele din cauza continuei lor ascultări de legile
prescrise lor.
20.Să mişune apele. Avem aici popularea apei şi aerului prin crearea fiinţelor marine şi înaripate. Originalul poate fi
tradus Apele să producă din abundenţă făpturi vii care se mişcă, făcând mai clară expresia ebraică a Genezei, care,
literal, înseamnă, Apele să mişune de roiuri. Verbul tradus aici să mişune este, de asemenea, folosit cu înţelesul să se
înmulţească din belşug. Termenul se aplică nu doar la peşti, ci şi la toate animalele marine, de la cele mai mari la cele
mai mici, precum şi la reptile.
Vieţuitoarele. [făpturi care au viaţă, KJV]. Originalul acestei expresii, nephesh chayyah lămureşte o clară deosebire
între animale şi vegetaţia creată cu două zile mai devreme. E adevărat că plantele au viaţă, aşa cum au şi animalele, şi
posedă anumite funcţiuni care seamănă cu acelea ale animalelor, dar există o diferenţă însemnată între lumea
plantelor şi lumea animalelor. Animalele au organe care le îngăduie să ia hotărâri, să se deplaseze în căutarea hranei şi
să simtă durere, bucurie sau întristare într-o măsură mai mare sau mai mică.
De aceea ele pot fi numite vieţuitoare, un cuvânt care nu poate fi aplicat la plante. Acesta trebuie să fie înţelesul mult
discutatului cuvânt ebraic nephesh, bine tradus vieţuitoare în versetul acesta, un termen care îi atribuie animalului o
formă de viaţă superioară faţă de cea a plantei care nu este o nephesh. Traducătorii mai timpurii au înţeles corect că
termenul nu poate să însemne suflet în acest pasaj, şi l-au redat într-un fel care transmite corect intenţia autorului
inspirat.
Să zboare păsări. [Păsări care pot zbura, KJV]. Apele urmau să producă animale de apă, dar nu păsări, aşa cum pare
că arată KJV. Capitolul 2,19 afirmă că toate păsările cerului au fost făcute de Dumnezeu din pământ. Redarea aceasta
a textului ebraic de la capitolul 1,20, şi să zboare păsări pe deasupra pământului rezolvă această aparentă dificultate.
Cuvântul păsări, literal fiinţe înaripate, trebuie să fie considerat în înţelesul general. Sunt cuprinse aici atât cele
domestice, cât şi cele sălbatice.
21.Dumnezeu a făcut peştii cei mari. Pentru a doua oară cuvântul creat, bara’, este folosit în capitolul acesta pentru a
arăta introducerea a ceva cu totul nou, crearea făpturilor vii. În executarea cuvântului său, Dumnezeu a creat marile
animale marine, tanninim. Traducerea peştii cei mari, este prea limitată în cuprins. Cuvântul are diferite înţelesuri, ca
şarpe (Exod 7,9, 10, 12) şi balaur (Isaia 51,9; Ezechiel 29,3), dar trebuie să însemne monstru marin în pasajul acesta
şi în Psalmi 148,7.
Se mişcă. Verbul a se mişca, ramas, descrie îndeosebi animale târâtoare (Geneza 9,2), fie pe pământ (Geneza 7,14),
fie din apă (Psalmi 69,34), deşi aici înseamnă în mod clar fiinţe acvatice.
După soiul lor. Ca în cazul plantelor create în ziua a treia, se face declaraţia că atât peştii cât şi păsările au fost create
după soiul lor, arătând în mod clar că felurile distincte de animale pe care le vedem au fost stabilite la creaţiune, şi nu
printr-un proces de dezvoltare aşa cum susţin evoluţioniştii (vezi la v.12).
De ce au fost create păsările şi peştii în aceeaşi zi nu este de explicat printr-o presupusă asemănare între aer şi apă, aşa
cum credeau Luther, Calvin şi alţii. De asemenea, nu se spune că o singură pereche a fost creată din fiecare specie,
dimpotrivă, cuvintele să mişune apele de vieţuitoare pare să arate că animalele au fost create nu numai într-o bogată
varietate de feluri, dar şi în mare număr de indivizi. Faptul că numai o singură fiinţă omenească a fost creată la
început, nu garantează concluzia că şi animalele au fost create ca indivizi singuri.
Dumnezeu a văzut că erau bune. Pământul trebuie să fi apărut cât se poate de plăcut Creatorului când l-a privit la
sfârşitul acestei a cincia zi. Nu numai dealurile înverzite, pâraiele sclipitoare şi lacurile albastre, dar şi vieţuitoarele,
mişcându-se, înotând şi zburând, dădeau lumii acesteia pentru prima dată calitatea de viaţă pe care nu o avusese mai
înainte. Erau acolo şi făpturi care puteau chiar şi să cânte laude Creatorului, care dădeau pe faţă o oarecare măsură de
pricepere, găsind felul corespunzător de hrană (Matei 6,26), construindu-şi cuiburi ca adăposturi (Matei 8,20) şi
cunoscându-şi timpul de migrare (Ieremia 8,7).
Marile lucrări ale lui Dumnezeu săvârşite în zilele anterioare erau cu adevărat minunate, dar natura a primit o
podoabă în ziua a cincia. Fără vegetaţia creată în ziua a treia, lumea ar fi prezentat o înfăţişare extrem de
neatrăgătoare. Cu atât mai mult ar fi fost lipsită de atracţie şi de veselie dacă miriadele de fiinţe vii cu care este
populată ar fi fost absente. Fiecare dintre aceste făpturi mici sau mari ar fi trebuit să ne dea o învăţătură cu privire la
minunata operă a marelui Dumnezeu, căruia, ca Autor şi Întreţinător al vieţii, Îi datorăm adorare. Făpturile acestea ar
trebui să ne dea un respect vrednic pentru viaţă pe care noi nu o putem da, dar ar trebui să o ocrotim cu grijă şi să nu o
distrugem.
22.Dumnezeu le-a binecuvântat. Lucrarea zilei a cincia nu numai că a fost declarată de Creator că este bună, dar a
primit şi o binecuvântare care nu a fost dată nici produselor neînsufleţite ale creaţiunii lui Dumnezeu şi nici plantelor.
Binecuvântarea aceasta care se referă la propagarea şi sporirea lor, creşteţi, înmulţiţi-vă, a devenit o formulă standard
de binecuvântare (cap. 35,11; 48,4).
24.Vieţuitoare. Ca şi ziua a treia, ziua a şasea se distinge printr-un dublu act de creaţiune, producerea din pământ a
animalelor şi crearea omului. După ce marea şi aerul au fost umplute cu vieţuitoare, nephesh chayyah, (vezi v.20),
cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat pământului pentru a produce vieţuitoare după soiul lor. Acestea sunt împărţite în
trei clase:
Vite. De la behemah, derivat de la rădăcina baham, a fi mut, însemnând animal mut. Cuvântul, în general, indică
patrupedele domestice mai mari (vezi Geneza 47,18; Exod 13,12; etc.), dar ocazional animalele mai mari de uscat în
totalitate (Proverbe 30,30; Eclesiastul 3,19; etc.).
Târâtoare. De la remes, indică animalele mai mici care se mişcă fie fără picioare, fie cu picioare care abia sunt
perceptibile, de exemplu, viermi, insecte şi reptile. Aici se înţelege remes de uscat, remes de mare, fiind create în ziua
anterioară.
Fiare pământeşti. De la chayetho’ereţ. Acest termen ebraic vechi şi neobişnuit indică animalele sălbatice care umblă
în libertate.
25.Fiarele pământului. Ordinea creării vieţuitoarelor dată aici diferă de aceea dată în versetul 24, ultima grupă a
versetului anterior fiind cea dintâi enumerată aici. Acesta este un aranjament binecunoscut în vorbirea ebraică numit
paralelism inversat (vezi Geneza 10,1, 2, 6, 21; Proverbe 14,16, 17).
După soiul lor. Afirmaţia se referă la toate cele trei grupe de vieţuitoare dintre care fiecare are soiurile sale distincte.
Aceste cuvinte inspirate combat teoria evoluţiei care declară că formele superioare de viaţă s-au dezvoltat din forme
inferioare şi care sugerează că încă ar fi posibil să se producă materie vie din pământ neînsufleţit. Cu toate că studiul
ştiinţific confirmă declaraţia biblică, precum că toate organismele însufleţite sunt făcute din pământ, neconţinând
nimic altceva ca elemente decât ce deţine pământul, oamenii de ştiinţă nu au fost în stare să producă din materie
neînsufleţită o singură celulă care să fi fost capabilă să reproducă soiul ei.
Dumnezeu a văzut că erau bune. Cu obişnuitul cuvânt de aprobare, scurtul raport al creaţiunii tuturor animalelor de
uscat se încheie, iar autorul se grăbeşte să ajungă la raportul creării omului, în care culminează lucrarea de creaţiune.
26.Să facem om. Raportul sacru proclamă chiar de la început superioritatea omului faţă de celelalte vieţuitoare ale
pământului. Pluralul să facem era privit de teologii bisericii primare aproape în unanimitate ca indicând cele trei
Persoane ale Divinităţii. Pluralul acesta cere prezenţa a cel puţin două persoane care se consfătuiesc. Afirmaţia că
omul urma să fie făcut după chipul Nostru şi a fost făcut după chipul lui Dumnezeu duce la concluzia că aceia care se
consfătuiau trebuie să fi fost Persoane ale aceleiaşi Dumnezeiri. Lucrul acesta, lăsat a se înţelege în Vechiul Testament
în diferite pasaje ca acela tratat aici, şi Geneza 3,22; 11,7; Daniel 7,9.10.13.14; etc., este pe deplin şi clar descoperit în
Noul Testament, unde ni se spune în termeni fără greş că Hristos, a doua Persoană a Dumnezeirii, numit Dumnezeu
de către Tatăl Însuşi (Evrei 1,8), era asociat cu Tatăl Său la lucrarea de creaţiune. Texte ca Ioan 1,1-3.14; 1 Corinteni
8,6; Coloseni 1,16.17; Evrei 1,2 ne învaţă nu numai că Dumnezeu Tatăl a creat totul prin Fiul Său, dar şi că viaţa este
păstrată prin Hristos.
Chiar dacă este adevărat că această lumină deplină a adevărului nu a strălucit asupra acestor texte din Vechiul
Testament înainte de revelaţiile cuprinse în Noul Testament şi că înţelegerea distinctă a diferitelor Persoane ale
Dumnezeirii nu era atât de uşor de discernut numai din pasajele Vechiului Testament, dovada iniţială a existenţei lui
Hristos pe timpul creaţiunii, în calitate de colaborator cu Tatăl Său, este prezentă pe prima pagină a Bibliei. Textele
acestea nu prezintă dificultăţi pentru aceia care cred în inspiraţia Vechiului Testament ca şi a Noului Testament, având
în vedere faptul că o parte o explică pe cealaltă şi că amândouă se îmbină în chip desăvârşit, ca pietrele unui foarte
frumos mozaic. Nu numai că versetele 26 şi 27 cuprind indicaţii cu privire la activitatea lui Hristos ca a doua
Persoană a Dumnezeirii în această lucrare de creaţiune, dar versetul 2 menţionează Duhul Sfânt ca împreună lucrător
la aceeaşi lucrare. Suntem, de aceea, îndreptăţiţi să declarăm că prima dovadă cu privire la sublimul mister al
Dumnezeirii se află pe prima pagină a Bibliei, o taină care este pusă în mai puternică lumină, când pana inspiraţiei
diferiţilor autori ai cărţilor Bibliei a fost mânată să descopere adevărul acesta mai amplu.
Cuvântul om este ’adam în ebraică, exact numele pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a-l numi pe părintele neamului
omenesc (cap. 5,2). Semnificaţia acestui cuvânt a fost explicată în diferite feluri. El descrie fie culoarea lui, de la
’adam, a fi roşu, fie înfăţişarea lui, de la o rădăcină arabă care înseamnă a luci, făcând astfel pe Adam cel strălucitor,
fie natura lui de chip al lui Dumnezeu, de la dam, asemănare; fie, şi cel mai probabil, originea lui, pământul, de la
’adamah, cel din pământ.
După chipul Nostru. Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în asemănarea exterioară, cât şi în caracter (PP
45). Chipul acesta era cel mei evident în termenii naturii sale spirituale. El a devenit un suflet viu, sau mai degrabă o
fiinţă vie, înzestrată cu o voinţă liberă, o personalitate conştientă de sine.
Natura aceasta a reflectat sfinţenia divină a Făcătorului ei până când păcatul a nimicit asemănarea divină. Numai prin
Hristos, strălucirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Lui (Evrei 1,3), natura noastră este transformată din nou
după chipul lui Dumnezeu (Coloseni 3,10; Efeseni 4,24).
Să stăpânească. Raportul omului cu restul creaţiunii urma să fie un raport de domnie. Folosirea pluralului (KJV) ei
arată că Dumnezeu a intenţionat chiar de la început să creeze mai mult de un singur individ. Prin transferarea asupra
lui Adam a puterii de guvernare peste tot pământul, Dumnezeu a plănuit să-l facă pe om reprezentantul sau vice-
regele Său peste această planetă. Faptul că fiarele câmpului nu sunt menţionate aici a fost luat de unii comentatori ca
o indicaţie că animalele care acum sunt sălbatice nu i-au fost supuse lui Adam. Opinia aceasta nu este temeinică.
Plantele, de asemenea, lipsesc din enumerarea lucrurilor create care i-au fost supuse lui Adam, deşi nimeni nu va
tăgădui că omul a avut dreptul să guverneze peste vegetaţie până în prezent şi că plantele trebuie să fi fost cuprinse în
expresia tot pământul. Expresia aceasta, de fapt, cuprinde totul ce se află pe pământ, şi ce nu este amintit pe nume,
inclusiv fiarele câmpului (Psalmi 8,6-8). Totuşi, Dumnezeu a mărginit la acest pământ supremaţia omului,
netransferând asupra lui Adam guvernarea peste corpurile cereşti.
27.Dumnezeu a făcut pe om. Raportul realizării planului divin este exprimat într-o formă de poezie ebraică, obişnuită
în toate cărţile poetice ale Bibliei ebraice, în care gândul exprimat în prima parte a versetului este repetat cu uşoare
variaţii în cuvinte, dar nu în înţeles, în a doua, sau chiar şi în a treia parte, ca în versetul nostru:

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său,l-a făcut după chipul lui Dumnezeu;
parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.
Moise, care ne-a dat alte exemple cu privire la iscusinţa lui poetică (vezi Exod 15; Deuteronom 32,33; Psalmi 90), a
fost cel dintâi dintre toţi scriitorii inspiraţi care a povestit în cuvinte poetice miraculoasele lucrări ale lui Dumnezeu.
Când a ajuns la momentul în care povestea despre creaţiunea omului, coroana lucrării lui Dumnezeu pe acest pământ,
a părăsit stilul său obişnuit de naraţiune şi a folosit poezia.
După chipul Său. Demn de observat este folosirea singularului Său. Pluralul din versetul 26 descoperă că divinitatea
deţine pluralitate în unitate, în timp ce versetul 27 scoate în evidenţă faptul că pluralitatea lui Dumnezeu nu neagă
unitatea lui Dumnezeu.
Parte bărbătească şi parte femeiască. Un nou element este introdus în informaţia dată cu privire la crearea omului prin
menţionarea deosebirii de sex a celor doi. Binecuvântarea rodniciei rostită asupra animalelor (v.22) cuprinde în sine
ideea că şi ele trebuie să fi fost create cu deosebiri sexuale, dar faptul acesta nu este menţionat. Probabil că există un
motiv aparte pentru menţionarea acestui fapt în legătură cu crearea omului. Motivul acesta poate să apară din faptul
că numai la om deosebirea de sex îşi găseşte exprimarea în instituţia sfintei căsătorii. Versetul acesta ne pregăteşte
pentru descoperirea cu privire la planul lui Dumnezeu pentru crearea familiei, care este prezentat în capitolul 2.
28.Dumnezeu i-a binecuvântat. Binecuvântările lui Dumnezeu, rostite asupra vieţuitoarelor în ziua precedentă, au fost
repetate la sfârşitul zilei a şasea cu adăugări speciale corespunzătoare pentru om. Dumnezeu i-a binecuvântat, nu l-a
binecuvântat, indicând că actul de creare a Evei trebuie să fi avut loc înainte ca ziua a şasea să fi trecut şi că
binecuvântările şi răspunderile care le-au fost acordate urmau să fie partea lor comună şi să se bucure de ele în acelaşi
fel.
Dumnezeu le-a zis. Există o deosebire între introducerea binecuvântărilor versetelor 22 şi 28, care este vrednică de a
fi notată. Binecuvântarea pentru animale a fost rostită cu privire la ele: Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis, în timp
ce binecuvântarea pentru neamul omenesc a fost exprimată către ei, le-a zis. Ca fiinţe inteligente, ei erau în stare să-L
asculte pe Dumnezeu şi să primească înştiinţări. Versetul acesta cuprinde cea dintâi descoperire a lui Dumnezeu către
om.
Creşteţi. Binecuvântarea Creatorului avea legătură, în primul rând cu dezvoltarea şi perpetuarea speciei, o
binecuvântare care nu a fost niciodată retrasă şi care este izvorul sutelor de milioane de fiinţe omeneşti care umplu
acum continentele acestei lumi. Însărcinarea divină a fost înţeleasă de diferiţi comentatori ca indicând faptul că
reproducerea fiinţelor omeneşti nu urma să continue la nesfârşit, ci că avea să înceteze când pământul avea să fie plin
de fiinţe omeneşti şi de supuşii lor din lumea animală.
Cuvântul tradus umpleţi [umpleţi deplin, KJV] nu susţine doctrina falsă că odată, într-un timp depărtat în trecut,
lumea aceasta a fost depopulată şi că Geneza 1 este raportul refacerii ei. Reumpleţi pământul poate fi tradus în mod
exact umpleţi pământul (RSV). Vezi nota de la sfârşitul capitolului.
Supuneţi-l. Descoperirea aceasta cuprinde de asemenea instrucţiuni cu privire la datoria şi destinul omului de a
guverna peste lucrările creaţiunii pământeşti, o însărcinare exprimată aproape în aceleaşi cuvinte ca şi acelea ale
consiliului divin, raportate în versetul 26. Unica deosebire este expresia adiţională supuneţi-l, acordându-i omului
dreptul să utilizeze, pentru necesităţile sale, vastele resurse ale pământului, prin lucrări agricole şi miniere, prin
cercetări geografice, descoperiri ştiinţifice şi invenţii mecanice.
29.Orice iarbă. Apoi se iau măsuri pentru întreţinerea domnitorului de curând numit şi a supuşilor lui. Aflăm din
raportul divin, că omul urma să mănânce din produsele câmpului şi ale pomilor, cu alte cuvinte, din cereale, nuci şi
fructe, animalele să mănânce din iarba verde, zarzavaturi, verdeţuri şi iarbă.
Redarea în cuvinte a acestei reglementări descoperă că nu era voia lui Dumnezeu ca omul să măcelărească animalele
pentru hrană, sau ca animalele să se sfâşie unele pe altele, prin urmare, violenţa şi adesea chinuitoarea distrugere a
vieţii de către om şi animale este rezultatul intrării păcatului în lume. Abia după potop, Dumnezeu i-a dat omului
permisiunea să mănânce carne de animale (vezi cap.9,3). Chiar şi vechi legende păgâne vorbesc despre o eră de aur a
inocenţei, când omul se abţinea de la omorârea animalului (Ovidiu Met. I. 103-106). Faptul că nici un animal de nici
un fel nu mânca la început carne poate fi dedus din înştiinţările profetice din Isaia 11,6-9; 65,25, cu privire la starea
noului pământ, unde încetarea păcatului şi completa transformare a lumii în Împărăţia lui Dumnezeu sunt însoţite de
încetarea uciderii oricăreia dintre creaturile lui Dumnezeu.
Învăţătura Scripturii că moartea a intrat în lume prin păcat arată cu claritate că, iniţial, Dumnezeu nu a intenţionat ca
omul sau animalele să ucidă pentru a-şi procura hrană. Toate argumentele bazate pe premisa că este necesar a omorî
animalele pentru a ţine în frâu înmulţirea lor excesivă sunt de valoare îndoielnică. Este zadarnic să se speculeze
asupra a ce s-ar fi întâmplat în această lume, dacă animalele şi fiinţele omeneşti s-ar fi înmulţit continuu şi
nestingherit. Dumnezeu, cu siguranţă, ar fi făcut ca planurile Sale să facă faţă la situaţiile schimbate, când acestea ar
fi apărut. Planurile acestea nu ne-au fost descoperite nouă, deoarece păcatul a intrat în lume, înainte să apară nevoia
de a opri o reproducere excesivă (vezi v.28).
31.Iată că erau foarte bune. Crearea omului şi instalarea lui ca domn pe pământ a dus la încheiere crearea tuturor celor
pământeşti. Conform raportului, Dumnezeu a revizuit de mai multe ori lucrarea Sa şi a declarat-o ca fiind bună
(v.4.10.12.18.21.25). Inspecţia săvârşită la sfârşitul zilei a şasea îmbrăţişează toate lucrările îndeplinite în cursul
zilelor anterioare, şi iată că erau foarte bune. Fiecare lucru era desăvârşit în felul lui, fiecare vieţuitoare corespundea
scopului hotărât de Creator şi era înzestrată pentru îndeplinirea scopului pentru care fusese creată. Aplicarea
termenului bune la toate câte Dumnezeu le făcuse şi repetarea cuvântului cu accentuarea foarte la încheierea
creaţiunii, cu omul ca o coroană şi slavă a ei, dovedeşte că nimic nedesăvârşit nu ieşea din mâna lui Dumnezeu.
Această expresie de admiraţie exclude cu totul posibilitatea că vreo imperfecţiune era răspunzătoare pentru
slăbiciunea dovedită de Adam şi de Eva în timpul ceasului încercării.
Note suplimentare pentru capitolul 1
De-a lungul erei creştine, textul introductiv din Geneza 1 a fost subiectul multor discuţii în cercurile teologice. Unii
au susţinut că versetul se referă la o creaţiune a lumii fizice şi a întregii vieţi de pe ea la o dată cu mult timp înainte de
cele şapte zile ale săptămânii creaţiunii.
Această concepţie este cunoscută ca fiind teoria ruinării şi restaurării. Ea a fost susţinută timp de secole de teologii
speculativi, care au citit în expresia ebraică tohu wabohu, fără formă şi gol (v.2), ideea că un interval de timp – un
interval de mare durată, de fapt – separă versetul 1 de versetul 2. Tohu wabohu a fost făcut să zică, pământul a fost
făcut să fie fără formă şi gol. Pe această exprimare a textului, ei susţin concepţia că lumea a fost creată desăvârşită,
cândva în trecutul îndepărtat (v.1), dar că un cataclism îngrozitor a şters orice urmă de viaţă de pe ea şi a redus
suprafaţa pământului la o stare care poate fi descrisă ca fără formă şi gol. Mulţi dintre cei care susţin această
concepţie cred că au avut loc creaţiuni
repetate, fiecare urmată de un cataclism universal. În cele din urmă, după nenumăraţi eoni, Dumnezeu a început încă
o dată o punere în ordine a haosului şi a umplut pământul cu viaţă, aşa cum este raportat în versetele 2-31.
Acum un veac şi mai bine, diferiţi teologi protestanţi au aderat ferm la această concepţie, crezând că au aflat în ea un
mijloc de a armoniza raportul mozaic al creaţiunii cu ideea prezentată pe atunci de anumiţi oameni de ştiinţă, că
pământul a trecut prin lungi ere de schimbări geologice. Această concepţie este populară printre anumiţi
fundamentalişti. Conform acestei concepţii, straturile sedimentare de roci care alcătuiesc o mare parte din suprafaţa
pământului, au fost depuse în timpul evenimentului presupusului cataclism şi fosilele îngropate în ele se presupun a fi
rămăşiţele vieţii care a existat pe acest pământ înainte de acest timp.

Alţii găsesc în această teorie un argument spre a sprijini ideea că atunci când Dumnezeu a făcut lucrarea de creaţiune
raportată în versetele 2-31, El a fost legat de o materie pre-existentă. În felul acesta, ei vor să limiteze la minimum
puterea Lui, dacă nu chiar să nege faptul că El a adus materia la existenţă şi că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri
care se văd (Evrei 11,3). Diferite aspecte ale acestei teorii au fost reflectate într-o serie de traduceri moderne ale
Bibliei.
Concepţia restaurării trebuie să fie respinsă în totalitatea ei, pentru că: (1) expresia tohu wabohu nu conţine ideea de a
fi făcut pustiu, ci mai degrabă descrie o stare neorganizată şi lipsită de viaţă a materiei. Interpretarea dată acestor
cuvinte este, din cauza aceasta, cu totul neîndreptăţită. (2) Scripturile învaţă în mod clar că lucrarea de creaţiune a lui
Dumnezeu fusese isprăvită încă de la întemeierea lumii (Evrei 4,3). (3) Părerea aceasta conţine doctrina
blasfematoare că încercările lui Dumnezeu la creaţiune, îndeosebi chiar a omului, au fost nedesăvârşite şi nereuşite,
din cauza acţiunii forţelor asupra cărora El nu avea decât un control limitat. (4) Urmărită în toată concluzia ei logică,
această concepţie neagă de fapt inspiraţia şi autoritatea Scripturilor ca un tot, limitându-L pe Creator la folosirea
materiei pre-existente în lucrarea din săptămâna creaţiunii şi supunându-l legilor naturii. (5) Ideea de creaţiuni şi
catastrofe succesive înainte de evenimentele din săptămâna creaţiunii nu are în sprijinul ei nici un fel de dovezi
valide, nici din partea ştiinţei şi nici din partea cuvântului inspirat. Aceasta este pură speculaţie. (6) În mod incidental,
se poate adăuga faptul că originea şi dezvoltarea acestei păreri este întinată de speculaţiile filozofice păgâne ale
diferitelor secte eretice şi impregnată de concepţiile raţionaliste ale naturalismului şi evoluţiei.
BENIAMIN FĂRĂGĂU
Punând accentul pe natura teocentricp a scrierii,structura ei slujește trei adevăruri telogice majore:Creația,Căderea-se
consumă încapitolele -
Ale Geneyei ,iar împreună cu detalierea implicațiilor Căderii asupra destinului omenirii,descrise în capitolele:4:1-
11:9,acestea creioneayă cadrul în care se va desfășura întregul proces al Răscumpărării.Deși acest proces este
declanșat de promisiunea lui Dumnezeu încă din Geneza 3:15,el va începe să prindă contur abia din momentul
chemării lui Adam(Geneza 12).Primele unsprezece capitle ale Genesei rămân nu numai cele mai disputate,ci şi cele
mai improtante,pentru că ele se constituie în temelia întregii revelaţii.Este deci firesc să ne întrebăm:Care este cheia
interpretării acestor capitole?
Cine a făcut cerurile şi pământul?
Am afirmat deja faptul că întreaga carte a Genezeu este scrisă din perspectiva evenimentulelor Exodului,s-a cristalizat
teologia lui Moise,pe care el a comunicat-o apoi,prin cartea Genesei,atât poporului Israel cât şi popoarelor din jur.
Pentru a respecta dorinţa lui Dumnezeu de a Se face înţeles,Moise a fost obligat să preia tipul după care i se revelase
Dumnezeu Însuşi.Ca să Se facă înţeles,Dumnezeu a vorbit în timp şi spaţiu,adaptându-Şi mesajul contextului cultural
al vremii respective.Dumnezeu le-a vorbit lui Faraon şi egiptenilor în termenii acesibili lor.Tot aşa,Moise a formulat
istoria Creaţiei în termenii comparabili cu miturile sumero-akkadiene şi egiptene,dar a eliminat tot ceea ce nu era în
armonie cu natura şi caracterul lui Dumnezeu şi a modificat în aşa fel ceea ce a păstrat ,încât să îl poată comunica pe
acel Dumnezeu care i Se revelase prin evenimentele Exodului.
Acolo,în faţa rugului aprins,Moise a aflat că Acela care îi vorbea era Cel ce este.Ca să-L comunice pe un
astfel de Dumnezeu,Moise se vede obligat,de pildă,ca,în comparaţie cu miturile vremii lui,să sublinieze lipsa oricăror
referinţe la originea Celui care,pur şi simplu,este Cel ce este.Iată de ce începe cartea Genezei aşa cum începe”La
început,Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”.Însă,tot focul evenimentelor Exodului,Moise L-a cunoscut pe Cel
care “zice şi se face,prounceşte şi ce porunceşte ia fiinţă”(Ps.33:9).,pe Cel care cheamă lucrurile care nu sunt ca şi
cum ar fi,iar ele vin în fiinţă.Era deci normal ca Dumnezeu să zică:”Să fie lumină.Şi a fost lumină(1:3).Dar
Dumnezeul revelat lui Moise în evenimetnele Exodului era nu numai un Dumnezeu veşnic şi atotputernic,la al Cărui
cuvânt au venit în fiinţă toate lucrurile,ci era şi un Dumnezeu personal,care dorea să intre într-o relaţie ăersonală cu
creturile Sale.Cel puţin lucrul acesta reiese din porunca pe care i-o dă Dumezeu lui Moise:”Tu vei zice lui Faraon:Aşa
vorbeşte omnul:Israel este fiul Meu,întâiul Meu născut.Îţi spun:Lasă pe fiul Meu să plece sa să-Mi slujeasă,dacă nu
vrei sp-l laţi să plee,voi ucide pe fiul tău,pe întâiul tău născut”.Coordonatele unei astfel de relaţii s-au conturat în
experienţa Exodului.Aşadar,Moise a fost obligat să prezinte un Dumnezeu aplecat asupra ţărânei,care să-I
plămădească pe un om după chipul şi asemănarea Sa,pentru o relaţie personală cu Sine.
Dar tot în mijlocul evenimentelor Exodului,Moise s-a ântâlnit şi cu dreptatea lui Dumnezeu,o dreătate
manifestată în baza demnităţii şi a responsabilităţii cu care Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om.După cum Faraon a fost
liber să aleagă neascultarea de Dumnezeu,tot aşa şi omul a fost aşezat dintru început între bine şi rău,având liberatea
să aleagă.Iar pentru că responsabilitatea aşezată pe umerii omului este reală,acestuia i s-a cerut o implicare
directă,alături de Dumnezeu,în întregul proces care defineşte relaţia cu El”Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a
aşezat în grădina Edenului,ca s-o lucreze şi s-o păzească”,să lucreze grădina şi să lupte alături de Dumnezeu,ca să
păstreze valorile pentru care a fost creat şi mandatul care i s-a încredinţat.
Toate aceste adevăruri mari despre Dumnezeu,despre om,despre relaţia dintre ei,despre consecinţele ruperii
relaţiei omului cu Dumnzeu,Moise le-a comunicat în termeni accesibili tuturor celor din jurul lui.Am putea oare,la
rândul nostru,să facem acelaşi lucru pentru cei între care ne-a aşezat Dumneueu?Cum ar suna istoria omului şi a
relaţiei acestuia cu Dumnezeu,în tiparele familiare ale basmului românesc,curăţit de aspectele care ar putea
distorsiona chipul lui Dumnezeu?
Palatul de cristal
“A fost odată ca niciodată un Prinţ.Era frumos la chip ca nimeni altul...Dar stai!Cu cine ai fi îndrăzint să-L
compari,atunci când El este Cel ce este Fericitul şi singurul Stăpânitor,Împăratul împăraţilor şi Domnul
Domnilor,singurul carfe are nemurirea,care locuieşte într-o lumină,de care nu poţi să te apropii,pe care niciun om nu
L-a văzut,nici nu-L poate vedea şi care are cinstea şi ptuerea veşnică?”
În singurătatea lui celelstă,Prinţul a alcăutit în Sine Însuşi un plan cum n-a mai fost şi cum nu va mai fi altul.Spre
slava şi spre bucuria Sa,El a pornit să zidească un fascinant palat de cristal.A început prin a zice”Să fie lumină” şi a
fost lumină.A chemat apoi o întindere între apele de sus şi cele de jos,numind întinderea cer-La porunca Lui,apele au
fugit de pe munţi,lăsând să se vadă uscatul.Apoi,Cuvântul Lui a făcut ca uscatul să se acopere de verdeaţă,Ca să
statornicească rânduiala modelată de cuvântul Său,Prinţul a spânzurat de albastrul cerului luminători ai zilei şi ai
nopţii.La cuvântul Lui,animalele de tot soiul au acoperit pământul;văzduhul s-a umplut de păsări,iar apele mărilor au
început să mişune de peşti.Prinţul a privit o vreme,mulţumit,minunea palatului de cristal,dar în ochi i-a apărut o
greană de întrebare.În tot ce crease era un singur cusur:Palatul,deşi era bun şi frumos,era gol!Inima Prinţului căuta în
el pe aceea pe care Şi-o dorea de mireasă.Atunci,El a luat ţărână şi a plămădit din ea o fiinţă după chipul şi
asemănarea Sa.A suflat în nările ei suflare de viaţă a aţezat-o în apaltul de cristal.
În fiecare idmineaţă,în răcoarea zilei,Prinţul venea să stea de vorbă cu mireasa Lui...În fiecare
dimineaţă,inima miresei începea să bată la gândul că-şi va oglindi faţa în ochii iubitului ei.Şi aşa,în îmbătarea
desăvârşitei bucurii,se adăuga dimineaţă la dimineaţă,până într-o zi,când în jurul palatului a început să se învârtă un
străin.Era frumos la chip,mai frumos decât toate creaturile lui Dumnezezu.S-a apropiat,fluturând în mâini
sclipitaorele falduri ale unei folii de argint.Cu mişcări largi şi graţioase,fiinţa s-a rotit în jurul palatului de
cristal,căutând ochii şi inima miresei Prinţului.Curiozitatea ei îi era aliat,chemându-l parcă mai aproape,tot mai
aproape...
Orbită de dorinţa de a cunoaşte şi de a fi,mireasa n-a băgat de seamă că sclipitoarea folie de argint a ispitirii sa
înfăşurat pe nesimţite în jurul palatului ei de cristal,până când,într-o dimineaţă.flămândă de-acum după chipul
Prinţului iubit,mireasa a pornit să-L caute cu privirea.Dar,în locul chipului Său,ea şi-a descoperit propriul chip.Abia
atunci a băgat de seamă că furmosul palat de cristal a fost transformat într-o imensă sală a oglinzilor.În durerea ei,a
început să zgârie pereţii,încercând să smulgă folia de argint,dar braţele i-au căzut neputincioase.Folia stătea,neatinsă
şi sfidătoare,de cealaltă parte a peretelui.La început,în lacrimi,apo,obşnuindu-se cu nimicul care i-a rămas,mireasa şi-
a căutat împlinirea în propriul ei chip,pe care îl privea zi de zi în oglindă.Cu timpul,chiar s-a îndrăgostit de el,părând
că noua ei dragoste a stins durerea pierderii Mirelui iubit.
Şi aşa,faţă în faţă cu propriul său chip,omul-căci aşa se chema mireasa.Prinţul etern-a înfăşrat ăn jurul lui o
istore,în cadenţa propriului său mers.Privindu-se în oglindă,omul şi-a văzut goliciunea.Iar atunci când a pornit so
îmbrace,a descoperit că haina a devenit mai importantă decât cel care o purta.A încercat să-L imite pe Prinţul care l-a
adus în existenţă,mobilându-I universul cu frumuseţea florilor.cu tablourile culorilor apusuli şi ale răsăritului de
soare.dar,în mâna lui,aranjamentele au florare au devenit mai valoroase decât florile însele,iar tabloul a trebuit să
cedeze la locul semnăturii de pe el.În nevoia lui profundă de relaţii.omul a încercat să se apropie de semeni,oferindu-
le cadouri.Dar,foarte curând,a ajuns să îmbrace nimicuri cu fârtii din ce în ce mai colorate,ambalajul ajungânt mai
important decât darul pe care-l purta.Astfel,pas cu pas,istoria faţadei,făţărniciei şi a reclamelor s-a înfăşurat tot mai
mult în jurul omului.Această istorie şi-a creat un mers al ei,şi pentru că mersul era dictat de omul care-şi trăia viaţa
într-o imensă sală de oglinzilor,tot ceea ce te atingea omul a pronit să îi reflecte chipul şi propria lui salvă.Omul s-a
declarat prinţ peste imensa sală a oglinzilor şi nimeni nu i-ar fi bănuit nefericirea,dacă,din când în când,ridurile şi
lacrimile nu s-ar fi arătat sub fardul aşezat în straturi groase pe faţa altădată frumoasă.
Dar,într-o zi,când istoria ajunsese deja grea de aşteptare,nemaiputându-şi stăpâni iubirea,Prinţul a pornit de
undeva,prin transcendent,şi,cu puterea Întrupării,s-a prăvălit asupra peretelui gros al închisorii oglinzilor
omului,lăsând în urma Lui o fereastră în formă de cruce.Cu semnele cuielor în suflet şi pe trup,PPrinul”a locuit
printre noi,plin de gar şi adevăr.Şi noi am privit slava Lui,o slavă tocmai ca slava singurului născut din Tatăl”Chipul
Lui era frumos cum nu era altul pe pământ.Privindu-L,omul a simţiti cum se trezesc în adâncurile lui chemări de mult
uitate.Era prima fereastră-după milenii de aştetare-spre limpezimea cerurilor.Îmboldiţi de foamea lor după
transcendent,prizonierii imensei săli a oglinzilor s-au oprit,unul câte unul.în faţa ferestrei Crucii,căutându.L pe Cel al
cărui chip ciobit chema încâ din adâncurile lor.Când ochii celui dintâi dintre ei s-au oprit în ochii mari ai blândului
Prinţ,mireasma îmbătătoare a naşterii din nou i-a cuprins fiinţa.A căzut în genunchi,copleşit de hidoşenia pe care o
zărea în oglinda chipului din faţa sa.Dar,în loc de mustrare,a simţit cu mâinile mari ale divinului Prinţ aşazp oe
umărul lui efodul preoţesc,iar pe deget verigheta legământului.în timp ce vocea-i incofundabilă de Domn săpa pe
tăblia inimii celui regăsit mandatul preoţiei:”Ieşi din ţara ta,din rudenia ta,şi din casa tatălui tău,şi vino în ţara pe care
ţi-o voi arăta.Voi face din tine un neam mare,şi te voi binecuvânta;îţi voi face un nume mare.şi vei fi o
biencuvântare.Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta,şi voi blestema pe cei ce te vor blestema;şi toate familiile
pământului vor fi binecuvântate în tine”.
Ani mai târziu,înainte ca Prinţul să Se reîntoarcă în ţara din care a venit,i-a privit pe ai Săi şi le-a zis:”Să nu
vi se tulbure inima.Aveţi credinţă în Dumnezeu,şi aveţi credinţă în Mine.În casa Tatălui Meu sunt multe
locaşuri.Dacă n-ar fi aşa,v-aş fi spus.Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.Şi după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un
loc,Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine,ca acolo unde sunt Eu,să fiţi şi voi!”Apoi “le-a încredinţat avuţia sa.Unui
i-a dat cinci talanţi,altuia doi şi altuia unul:fiecăruia după puterea lui”şi le-a zis:”Mergeţi(...)şi pe
drum,propovăduiţi,şi ziceţi:Împărăţia cerurilor este aproape.Vindecaţi ep bolnavi,înviaţi pe morţi,curăţaţi pe
leproşi,scoateţi afară dracii.Fără plată aţi primit,fără plată s ă daţi.Iată,Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul
lupilor.Fiţi dar înţelepţi ca şerpii,şi fără răutate ca porumbeii”.”Ducându-vă,faceţi ucenici din toate
neamurile,botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi învăţându-i să păzească tot ce v-am
poruncit.Şi iată că Eu sunt cu voi,în toate zilele,până la sfârşitul veacului.Amin!”.
De două mii de ani,drumurile prăfuite ale isotriei sunt călcate de picioarele celor care aduc Vestea Bună.Dar
cei care se opresc în faţa ferestrei Crucii sunt puţini,iar cei mai mulţi dintre aceştia,nebăgaţi în seamă.Cu toate
acestea,privindu-se fericiţi unii ep alţii,cei regăsiţi să îngâne”Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl,să ne numim copii ai
lui Dumnezeu!Şi suntem.Lumea nu ne cunoaşte,pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.Prea iubiţilor,acum suntem copii
ai lui Dumnezeu.Şi ce vom fi,nu s-a arătat încă.Dar ştim că atunci când se va arăta El,vom fi ca El;pentru că îl vom
vedea aşa cum este”.
 Între timp,în jur,în imensa sală a oglinzilor,mersul lumii acesteia târăşte zgomotos după el masele de
oameni,îmbătându-i cu vinul iubirii,repsectiv al afirmării de sine.Întrăinarea de Dumnezeu le-a defocalizat alergarea
şi a accelerat-o,dar în direcţie opusă,în direcţia negăsirii de Dumnezeu,a negăsirii de sine şi a negăsirii de semeni.În
pofida durerii care a marcat fiecare colţ al Universului,imprimând în textura lui însemnele deşertăciunii,omul
continuă căutarea furbundă a binecuvântării.Şi,deşi ea se află acolo-căci”însuşirile nevăzute ale lui
Dumnezeu,puterea Lui veşnică şi dumnezeierea Lui,se văd lămurit,de la facerea lumii,când te uiţi cu băgare de eamă
la ele în lucrurile făcute de El”-sclipirile oglinzii fură privirile căutătoare ale omului,ademenindu-ş cu propriul său
chip.Şi astfel,cătuările îi sunt întâmpinate de negăsirea de Dumnezeu.Dar,cu cât mai aprigă îi este dezamăgirea,cu atât
mai mult i se înteţeşte cătuarea,pentru că,atunci când “Dumnezeu a zis:Să facem om după chipul Nostru,după
asemănarea Noastră;el să stăpânească peste peştii mării,peste păsările cerului,peste vite,peste tot pământull şi peste
toate târâtoarele care se mişcă pe pământ”adânc în el s-au săpat trei nevoi fundamentale:nevoia de
transcendent.nevoia de semnificaţie şi nevoia de comunitate.Cele trei nevoi definesc dependenţa lui de
Dumnezeu,valoarea lui derivată,respectiv natura lui comunitară.
Fiind creat după chipul lui Dumnezeu,omul este legat de El.Sănătatea lui spirituală atârnă de relaţia sa cu
Dumnezeu.Ori de câte ori între el şi Dumnezeu se interpune păcatul,omul se desface,adică,odată înstrăinat de
Dumnezeu,el se înstrăinează de sine însuşi şi de semeni.Alinierea de Dumnezeu adâneşte în om nevoia de
semnificaţie şi,oricât de mult şi-ar înteţi alergarea şi încercarea de a o umple cu lucruri străine de Dumnezeu,ghăul
deşertăciunii se cască tot mai înfricoşător în el.Fiind creat după chipul lui Dumnezeu,regăsirea şi liniştirea lui cu
posibile doar în oglindirea chipului său în chipul Creatorului.Această atârnare de Dumnezeu dovedeşte că valoarea
omului nu este în el,ci în Dumnezeul de care este legat.Omul are deci doar o valoarea derivată.Atunci când acceptă
starea normală pentru care a fost creat-atârnarea de Dumnezeu-el îşi recapătă valoarea sau,altfel spus,îi este împlinită
nevoia de semnificaţie.
Nevoia de comunitate a omului derivă din naura triună a Creatorului după al Cărui chip a fost plămădit” Să
face om după chipul Nistru,după asemănarea noastră(Gen 1:26)”-şi este săpată adânc în codul său genetic.Tocmai
datorită acestui fapt,alinierea faţă de semeni îl striveşte.Dar aceasta este rezultatul alienării faţă de sine însuşi.Numai
cel care s-a regăsit pe sine,cel care s-a acceptat şi care poate deci să trăiască în sine depinde derelaţia cu
Dumnezeu.Atâta vreme cât alinierea faţă de Dumnzeu n-a fost rezolvată,absenţa lui Dumnezeu din om nu îi va
îngădui acestuia să se liniştească,să se regăsească.
Astfel,cele trei nevoi fundamentale ale omului sunt legate laolaltă într-o structură unitară,în care ordinea de prioritate
în satisfacerea sau în neglijarea lor este clar definită.Piatra unghiulară este şi rămâne nevoia de
transcendent.Neîmplinriea acestei nevoi îmbolnăveşte omul pe celelalte două planuri,iar împlinirea ei îl
vindecă.Primele unsprezece capitole ale Genesei,au fost scrise,probabil,ca să ne ajute să înţelegem ce se întâmplă cu
omul atunci când se rupe relaţia sa cu Dumnezeu.Istoria lui Cain şi Abel va proni să desfăşoare înaintea ochilor
nostrii această poveste.
C. M.Mackintosh
1.Cele dintâi cuvinte ale Cărţii sfinte ne pun în faţa Aceluia ,care este izvorul nesecat al oricărei binecuvântări
adevărate.Sfântul Duh nu încearcă să îşire dovezi peste dovezi,ca să ne încredinţeze că este un Dumnezeu.Căci
Dumnezeu se face cunoscut prin lucrările sale”Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea
mâinilor Lui”.”Doamne,toate lucrările Tale Te vor lăuda”.Numai necredincioşii cer dovezi despre existenţa Acelui
care,prin graiul gurii Lui,a dat fiinţă lumii,ş icare se descoperă El însuşi ca Dumnezeul cel Prea-înţelept,Atotputernic
şi Veşnic.Cine altul decât Dumnezeu a putut face din nimic ori şi ce lcuru?”Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi!Cine a
făcut aceste lucruri?Cine a făcut să meargă după număr,în şir,oştirea lor?El le cheamă pe toate pe nume:aşa de mare
e puterea şităria Lui,că una nu lipseşte”.”Căci toţi dumnezeii poparelor sunt nişte idoli,dar Domnul a făcut
cerurile”.În cartea lui Iov,capitolele 38-41,Domnul Însuşi ne pune înainte făptura Lui,ca o dovadă de netăgăduit a
atotputerniciei Sale.Dar,prin făptura Sa,El nu ne dă numai cea mai lămurită ci şi cea mai puternică dovadă a
atotputerniciei sale,ci ne atinge,în acelaşi timp,şi inima cu minunata Sa iubire dumnezeiască.Căci în El toate sunt
dumnezeuielti:slava şi iubriea,ptuerea şi duioşia.
2.Iată într-adevăr un câmp în care numai Dumnezeu putea să lucreze.În trufia inimii sale,omul s-ar fi
arătat,negreşit,gata să ia parte la lucrarea lui Dumnezeu.Dar,aici,omul n-are loc până ce ajunge şi el,la rândul său,pe
mâna puterii făptuitoare.Dumnezeu singur este la lucru.Din lumina veşnică a locuinţei sale,El priveşte pământul
pustiu şi gol,pe care îşi va desfăşura şi împlini planurile Sale minunate.Aici,pe pământul acesta,va trăi,va lucra şi va
muri Fiul lui Dumnezeu,ca să învedereze lumii însuşirile desăvârşite ale lui Dumnezeu.Peste tot era întuneric şi
haos;dar,”Dumnezeu este un Dumnezeu al luminii şi al orânduielii”.”Dumnezeu este lumină şi în El nu este
întuneric”,Nici un fel de întuneric nu paote să dăinuiească în faţa Lui.”Şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra
apelor”,În chip tainic,se pregăteau aici lucrările Sale de mai târziu;un loc prea întuencat înfăţişa un câmp întins de
lucru pentru Dumnezeul luminii şi al vieţii.Numai Dumnezeu putea să lumineze întunericul acesta şi să facă să
ţâşnească viaţa din el,înlocuindd haosul cu rânduiala şi punân o întindere între ape.Numai în felul acesta,viaţa avea să
se arate fără sfială de moarte.Lucrările acestea erau vredince de Dumnezeu.
3.”Căci el zice şi se face;şi ce porunceşte ia fiinţă”Necredinciosul vrea să ştie;cum?unde?când?-Duhul însă zice”Prin
credinţă,pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu,aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri
care se văd”.În ciuda zâmbetului dispreţuitor al celui necredincios,creştinul rămâne deplin mulţumit cu acest răspuns.
Dumnezeu nu vrea să facă din noi oameni de ştiinţă,nici să stea de vorbă cu noi asupra unor amănunte.pe care le-am
putea vedea cu fel de fel de instrumente.Ci El vrea să ne aducă în faţa Sa,ca închinători,cu inimile şi minţine luminate
şi mânate de Sfântul să Cuvânt.Cel necredincios poate dispreţiu părerile mărginite şi de rând,cum numeşte el
ăncrederea celui credincios în Sfânta Scriptură.Poate chiar să se fălească mult şi bine cu instrumetnele cu care
măsoară întinderea cerurilor,sau să se laude cu descoperirile pe care le face în adâncimile pământului-î nce ne
priveşte,noi cei credincişi ne lipsim de”împotrivirile ştiinţei,pe nedrept numtie aşa”.Suntem deplin încredinţaţi că
toate ldescoperirrile adevărate”fie sus încer,fie jos pe pământ,sau în apă sau sub pământ” se potrivesc de minune cu
cele scrise în Cuvântul lui Dumnezeu.Toate celelalte pretinse descoperiri nu trebuiesc ţinute în seamă,căci inima celui
credincios este deplin încredinţată de tot adevărul cuprins în Cuvântul lui Dumnezeu.Aceasta este cea mai trainică
ocroctire împotriva celui necredincios şi a oricărei credinţe deşarte.
O cunoaştere adâncă a Sfinei Scripturi şi o supunere desăvârşită la tot ce spune ea,iată ce ne trevuieşte pentru vremea
de azi.Să dea Dumnezeu ca,prin harul Său,în mijlocul nostru ,această cunoştinţă şi această supunere să crească.
4-13.”Avem aici cele două icoane pre-închipuitoare aşa des întrebuinţate în Cuvântul lui Dumnezeu.Lumina dă
naştere zilei;lipsa luminii dă naştere nopţii.Tot aşa este şi starea sufletelor.Sun fii ai luminii,şi fii ai
întunericului;despăţrirea este cât se poate de hotărâtă.Toţi aceia pe care i-a cercetat Răsăritul cel de sus,toţ aceia care
au primit lumina cunoştinţei lui Dumnezeu prin Isus Hristos,oricine ar fi,sunt fii ai luminii şi a zilei.Pe de altă
parte,toţi aceia care sunt în necredinţă firească,şi ale căror inimi n-au fost luminate prin credinţă de Soarele
dreptăţii,adică toţi aceia care n-au primit cunoştinţa lui Dumnezeu sunt înveliţi în întunecimea nopţii sufleteşti şi sunt
fii ai întunericului,fii ai nopţii.
Cititorule!Stai puţin şi întreabă-te,în faţa Aceluia care cercetează inimile:din care din aceste două cete de
oameni faci tu parte?Îtnreabă-te cu tot dinadinsul,căci este vorba de viaţă sau de moarte.Poţi să fii sărac,dispreţiuit
sau neştiutor;însă dacă,luminat de Duhul Sfând,eşti legat de Dumnezeu,prin Fiul lui Dumnezeu,care este lumina
lumii(Ioan:1:4)esti un fiu al luminii,şi,îm curând,vei străluci în locurile prea înalte,în care Mielul înjughiat va fi
stăpân pe veci.Şi lucrul acesta nu vine de la tine:ci este rodul planurilor lui Dumnezeu însuşi,care ţi-a dat
lumină,viaţă,pace şi bucurie prin jerta lui Isus.Dar,dacă rămâi străin faţă de lucrarea şi de înrâurirea lminii
dumnezeieşti,singura putere care te poate lumina,şi dacă nu vrei să deschizi ochii ca să vezi pe Isus,Fiul lui
Dumnezeu,poţi să fi plin de învăţătura tuturor veacurilor,poţi să ai toate atestatele pe care le pot da şcolile acestei
lumo-să ştii sigur că eşti fiu al nopţii şi al întunericului.Şi dacă mori în această stare,vei fi învpluit de întunecimea şi
îngrozit de sapima unei nopţi veşnice!Opreşte-te deci şi nu mai face un singur pas măcar până te încredinţezi că eşti
fiu al zilei,sau al nopţii.
14-25.Soarele este şi izvorul luminii şi cel mai de seamă corp de pe cer.În jurul lui se mişcă şi primesc lumină,tot de
la el,alte corpuri mai mici.Aşa că soarele poate fi socotit ca o icoană pre-închipuitoare a Aceluia,care va răsări în
curând ca să aducă tămăduirea sub aripile Lui pentru cei ce se tem de Domnul.Această icoană pre-închipuitoare se
arată şi mai luminoasă pentru cel ce a văzur vrepdată,după veghi de nopate,soarele răsărind şi aurind văzduhul cu
razele sale strălucitoare.Întunericul şi umbra nopţii se risipesc şi parcă toată făptura urează bun venit luminătorului
zilei.Soarele neprihănirii va răsări în curând;umbra nopţii va fugi şi toată făptura se va bucura de aceste zori de
dimineaţă fără nori,începutul unei zile de slavă fără sfârşit.
Luna,întunecoasă în sine,îşi primeşte toată lumina de la soare ,şi o răsfrânge neîncetat asupra noastră,atâta vreme cât
pământul nu-i pune nicio piedică.Abia apus soarele,şi luna se arată ca să-i priemască razele şi să le răsfrângă asupra
lumii învăluite în întuneric.Dimpotrivă,dacă luna se arată în cursul zilei abia se zăreşte din pricina strălucirii
soarelui.Dar,cum am spus,lumina aceasta este împiedicată uneori să străbată până la noi.Nişte nori groşi,o ceaţă
deasă,aburi reci se urcă de pe faţa pământului şi fac să nu mai vedem lumina argintie a lunii.Aşa că după cum soarele
este o icoană preînchipuitoare a bisericii,Gristos,izvorul luminii,nu poate fi văzut acum,căci “Noaptea a
înaintat”.Lumea nu vede pe Isus dar biserica Lui îl vede.Tocmai de aceea biserica este datoare să răsfrângă lumina lui
Hristos-Soarele-asupra unei lumi cufundate cu totul în întuneric.Biserica este songurul mijloc pentru răspândirea
cunoştinţei lui Hristos în lume.”Voi sunteţi epistola noastră,cunoscută şi citită de toţi oamenii” zice Apostolul;şi mai
departe”Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos.Ce răspundere pentru Biserică:N-ar trebui oare ca biserica să
vegheze cu cea mai mare grijă,ca nu cumva să se ivească vreo piedică în calea oglindirii luminii cereşti a lui Hristos?
Căci cum va putea biserica oglindi această lumină,dacă n-o va lăsa să lumineze toate căile?dacă biserica ar ubla în
lumina lui Hristos,ar oglindi neapărat această lumină şi astfel şi-ar împlini chemarea pe care o are în lume.Luna n-are
o lumină a ei.Aşa este şi cu biserica.Nu e chemată să lumineze lumea cu lumina e,ci e chemată să răsfrângp lumina pe
care o primeşte de la Hristos.Biserica trebuie ăs cerceteze de aproape calea pe care a umblat Domnul ei,câdn era pe
pământ,şi să calce pe urmele Lui,prin puterea Sfântului Duh care este în ea.
Dar vai!Pământul cu norii săi,cu ceaţa şi cu întunericul său,se aşează,deseori,în calea luminii,aşa că lumea abia mai
paote zări câte o licărire slabă de tot din lumina vie a lui Hristos în acei are poartă numele lui Hristos(creştini).Şi aşa
se face că rareori lumea descoperă în creştini mai degrabă o jalnică deosebire decât o asemănare cu Isus.Să ne
apropiem deci mai mult de Hristos,într-un duh de rugăciune.ca să fim şi mai mult în stare să mergem pe urmele Lui
cu mai multă credincioşie.Stelele sunt nişte luminători foarte îndepărtaţi.care lumienază pe alte tărâmuri,iar noi
zprim numai sclipriea lor.”Chiar o stea se deosebeşte în stărlucire de altă stea”.Aşa va fi în împărăţia ce va să fie a
Fiului:Soare al Slavei,El însuși va străluci cu o lumină vie și veșnică,iar Biserica va răspândi în jurul ei,cu
credincioșie,razele Lui binefăcătoare.În același timp,sfinții,adică creștinii,fiecare la locul lui,vor străluci cu strălucrea
deosebită pe care dreptul Judecător o va da fiecăruia pentru credincioșia din vremea nopții cele întunecate,când
Domnul nu era cu trupul între ei.Gândul acesta ar trebui să ne facă să umblăm pe urmele Domnului nostru cu mai
multă tragere de inimă!
26-31.Toate lucrurile erau puse în bună rânduială,mai lipsea capul”Apoi Dumneyeu a zis:să facem om după chipul
Nostru,după asemănarea Noastră...”Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său.Să băgăm bine de seamă că
Scriptura,după ce a vorbit despre om la singular,vorbeşte despre el şi la plural.După ce a zis”l-a făcut” zice “i-a făcut”
şi”Dumnezeu ia binecuvântat”.Deşi despre facerea femeii nu ni se vorbeşte decât în capitlul 2,totuşi,Dumnezeu,chiar
în capitolul 1 i-a binecuvântat şi le-a dat stăpânire peste tot pământul.Taote făpturile mai mici sunt puse sub
stăpânirea lor.Eva e binecuvântată cu orice binecuvântare în Adam,şi tot prin el,îşi capătă ea toată vrednicia.Deşi nu
se vede încă pe faţa pământului,totuşi,în sfaturile lui Dumnezeu,este socotită ca aprte a omului;tot şaa este şi cu
biserica.soţiua celui de-al doilea Adam,Hristos.Mai înaitne de a fi veacurile era văzută în Hristos,Capul şi
Stăpânitorul ei,după cum este scris în Efeseni1:4:”În El,Dumnezeu ne-a ales mai înaitne de întemeierea lumii,ca să
fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui”.Nici un mădular al Bisericii n-avea suflu de viaţă.şi cu toate acestea,în planul
veşnic al lui Dumnezeu,toţi erau rânduiţi ami dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său.Sfaturile lui Dumnezeu au
făcut din Biserică o parte de neapărată trebuinţă pentru Hristos.De aceea Biserica este numită şi”Plinătatea Celui ce
plineştetotul în toţi”.Iată un nume de ceai mai amre însemnătate,care arată toată vrednicia şi slava Biserici.
De obicei se crede că răscumpărarea n-are alt rost decât binecuvântarea şi siguranţa mântuirii fiecărui suflet în
parte.De bună seamă că răscumpărarea aduce binecuvântarea şi siguranţa mântuirii fiecărui om în parte-şi poate cea
mai neînsemnată-din adevărul mânturii.Un alt adevăr,cu mult mai de seamă,este că slava lui Hristos e strâns legată de
Biserică.Dacă,pe temeiul Sfintei Scripturi,sunt în drept să mă socotesc ca o parte de neapărată trebuinţă pentru
Hristos,tot atât de mult nu mă pot,nici măcar o clipă măcar,îndoi că şi Hristos îmi este de neapărată trebuinţă.Că
Biserica este de neapărată trebuinţă pentru Hristos,o dovedeşte din plin Cuvântul lui Dumnezeu.”Nu este bine ca
omul să fie singur,am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”.Aşa că nu e vorba să ştim numai că Dumnezeu poate
mântui pe un biet păcătos,lipsit de orice putere;nici să ştim numai că Dumnezeu poate şterge păcatele,primind pe
păcătos la El,pe temeiul jertfei lui Isus;ci să ştim că,prin cuvintele”Nu este bine ca omul să fie singur”,şi prin faptul că
celui dintâi om,i-a fost făcut un ajutor potrivit pentru e.Dumnezeu n-a vrut să lase pe al doilea om,Hristos,fără o
tovarăşă potrivită pentru El,Biserica.Fără Eva,ar fi fost o lipsă în cea dintâi zidire a lui Dumnezeu,şi fără
Biserică,Mireasa lui Hristos,ar fi o lipsă şi în noua zidire.Să ne gândim acum puţin şi la chipul în care a fost chemată
la viaţă Eva,cu toate că lucrarea aceasta face parte din capitolul următor.În toată făptura nu se găsea niciun ajutor
potrivit pentru Adam.De aceea a trebuit să cadă într-un somn adânc şi.dintr-o parte a fiinţei lui,să fie alcătuită
tovarăşa,care avea să fie părtaşă cu el la stăpânire şi binecuvântare”Atunci Domnul Dumnezeu a trimse un somn
adânc pesteom,şi omul a adormit;Domnul Dumnezeu a făcut pe femeie,ş ia adus-o al om--Şi omul i-a zis”Iată în
sfârşit aceea,care este os din oasele mele şi carne din carnea mea.Ea se va numi femeie...”Socotind,după Scriptură,pe
Adam şi pe Eva ca icoane pre-închipuitoare ale lui Hristos,din aceste versete se vede lămurit că moartea lui Hristos a
trebuit să fie un fapt îndeplinit,înainte ca Biserica să fie văzută şi aleasă în Hristos,înainte de întemeierea lumii.E o
mare deosebire între plămădirea gândurilor tainice ale lui Dumnezeu,şi între descoperirea şi împlinriea aceloraş
igânduri.Ca să se poată înfăptui pe deplin gândul lui Dumnezeu cu privire la alcătuirea Bisericii,a trebuit mai întâi ca
Fiul să fie batjocorit şi răstignit,să se aşeze în locurile prea înalte şi ca Sfântul Duh să se coboare pentru strângerea
într-un singur trup a tuturor credincioşilor.Asta nu înseamnă deloc că înainte de moartea lui Hristos n-a ufost suflete
mântuite.Adam a fost mântuit,fără îndoială,şi după el mulţi au fost mântuiţi pentru jertfa lui Hristos,chiar înaintea
săvârşirii ei.Dar mântuirea fiecărui suflet în parte,şi alcăturiea Bisericii prin Duhul Sfânt ca trup aparte,sunt două
lucruri foarte deosebite;şi în viaţa de toate zilele prea puţin se ia în seamă tocmai lucrul acesta.Dacă s-ar cunoaşte mai
temeinic rostul deosebit pe care Îl are biserica în elgătura ei cu Omul al doulea,Domnul venit din cer,Isus,şi s-ar lucra
cu mai multă luare aminte,prin ptuerea Sfântului Duh,s-ar culege cele mai frumoase roade.
Urmările acestea se văd din icoana pre-închipuitoare a lui Adam şi a Evei,dacă Biserica şi-ar înţelege rostul ei
adevărat în legătură cu Hristos.Ce iubire era între Eva şi Adam.Ce legătură strânsă era între ei.Erau una în vrednicie şi
slavă.El nu era stăpân pe ea,ci amândoi stăpâneau împreună.El era stăpânul întregii făpturi şi Eva era una cu el.Ba
mai mult,cum am mai spus:ea era văzută şi binecuvântată în el.Omul era în planul lui Dumnezeu,iar femeia era
trebuincioasă omului,de aceea a şi fost făcută.Omul se iveşte cel dinâti,şi femeia e văzută în el;apoi e făcută din
el.Nici o icoană pre-închipuitoare nu e mai însemnată şi ma ibogată în învăţătură ca aceasta.Nu doar că vreo
învăţătură oarecare s-ar putea întemeia vreodată pe o icoană pre-închipuitoare;dar,când o învăţătură se află bine
lămurită în alte părţi ale Scripturii,suntem pregătuţi atunci să pricepem,să preţuim,să ne minunăm de icoana pre-
închipuitoare.
În ps8,găsim o zugrăvire minuantă a omului,stăpânind lucrările lui Dumnezeu:”Când privesc
cerurile,lucrarea mâinilor Tale,luna ş istelele,pe care l-ai făcut,îmi zic:Ce este omul,ca să te gândeşti la el?Şi fiul
omului ca să-l bagi în seamă?L.-ai făcut cu puţin mai jos decât Dumnezeu,şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste,i-ai
dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale,toate le-ai pus sub picioarele lui:oile şi boii laolaltă,fiarele
câmpului,păsările cerului şi peştii mării,tot ce străbate cărările mărilor”.Aici ni se arată numai omul,căci femeia e
văzută în om.Tot aşa şi despre taina Bisericii:nu găsim nicio descoperire cu privire la ea în VT.Vorbind despre această
taină,apostolul zice:”Care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelatle veacuri în felul cum a fost descoperită
acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Hristos prin Duh”.Iată de ce şi Ps8 nu vorbeşte decât despre om,căci bărbatul
şi femeia sunt socotiţi împreună,ca făcând un singur trup.Toate aceste icoane preînchipuitoare îşi vor avea,în
veacurile viitoare,împlinirea lor desăvârşită.Atunci,al doilea Adam,Domnul venit din Cer va şedea pe scaunul Său de
domnuie,cu Biserica,mireasa Lui,şi va împărăţi peste făptura înnoită.Această Biserică s-a născut din mormântul lui
Hristos,face parte din trupul său,din carnea şi aosele Lui.El este capul,ea truoul,şi nu fac împreună decât un om.Din
această pricină,Biserica va avea parte de un loc deosebit înslabă.Nici o fiinţă nu era legată de Adam ca Eva,pentru că
nici o altă fiinţă nu era o parte din el însuşi.Tot aşa Biserica va avea parte de locul cel mai apropiat de Hristos în slava
ce va veni.
Nu numai ce va fi biserica,ci chiar ce este,ne pune în uimire.Acum ea este trupul,al cărui cap este
Hristos.Este şi templul în care lcouieşte Dumnezeu.Ce fel de credincioşi se cade să fim noi,faţă de vrednicia de azi şi
de slava de care va avea parte Biserica din care şi noi facem parte!Se cade dar să umblăm în sfinţenie,sp avem o viaţă
predată cu totul lui Dumnezeu,despărţită de cele lumeşti şi trăită numai pentru Dumnezeu.Să dea Dumnezeu ca,prin
puterea Duhului sfânt să pricepem aceste lucruri,pentru ca să ne dăm mai bine seama de felul cum trebuie să
nepurtăm,potrivit cu chemarea pe care o avem.
“Dumnezeu să vă lumineze ochii inimii,ca să pricepeţi care este nădejdea chemrării Lui,care este bogăţia
slavei moştenirii Lui,în sfinţi,şi care este faţă de noi,credincioşii,nemărginita mărime a ptuerii Sale,după lucrarea
puterii tăriei Lui,pe care a desfăşurat-o în Hristos,prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa,în
locurile cereşti,mai presus de orice stăpânire,de orice ptuere,de orice dregătorie şi de orice nume,care se paote
numi,nu numai în veacul acesta,ci şi în cel viitor.El i-a pus totul sub ăiciaore,şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile
Bisericii,care este trupul Lui,plinătatea celui ce plineşte totul în toţi”(Efes 1:18-23)
BIBLIA DE STUDIU
1.Expresia”La început” este accentuată aici şi atrage atenţia asupra unui început real(adevărat).Alte religii antice,când
vorbesc despre creaţie arată că ea s-a produs din ceva care a fost dintotdeauna(preexistent)creaţia apărând
permanent,ăn cicluri.Biblia prezintă istoria într-un mod liniar,scopul ei fiind dat de Dumnezeu.Dumnezeu a avut un
planîn creaţie şi El îl va duce la bun sfârşit.Câteva implicaţii decurg din adevărul cuprins în primul verset al
Bibliei.Dat fiind faptul că Dumnezeu este sursa a tot ce există oamenii şi natura nu există prin ele însele,ci datorează
lui Dumnezeu existenţa lor şi continuarea acesteia.Toată existenţa şi viaţa sunt bune dacă ele se află în raport corect
cu dumnezeu.Întreaga viaţă şi creaţie pot avea pentru veşnicie,un sens şi un anumit scop.Dumnezeu are drepturi
suverane asupra întregii creaţii în virtutea faptului de a fi Creatorul acesteia.ÎĂntr-o lume decăzută,El îşi afimră aceste
drepturi prin mijlocirea răscumpărării.
2.Acest verset descrie atât procesul folosit de Dumnezeu ăn lucrarea decreaţie cât şi rolul Duhului Sfânt în creaţie.
3.Cuvântul ebraic pentru “lumină” este “or” ,care se referă la unele iniţiale ale energiei de lumină venind spre
pământ.Principalul scop al acestor purtători de lumină,în ceruri ca generatori şi reflectanţi permanenţi ai undelor de
lumină a fost să marcheze anotimpuri şi să arate zile şi ani.
5.Această formulare este repetată de şaseori în acestcapitol.Cuvântul ebraic pentru zi este”yom”.În mod normal el
înseamnă o zi de 24 ore sau intervalul de lumină al zilei cuprins în cele 24ore ca o perioadă distinctă.Dar el poate să
se refere,de asemenea,la o perioadă de timp de durată nedeterminată.A se observa că tectul din 2:5 reuneşte împreună
toate cele 6 zile ale creaţiei ca într-o zi.Mulţi consideră că zilele creaţiei au fost de 24h din cauzp că ele sunt descirse
caşi cum cosntau din o seară şi o dimineaţă.Alţii consideră că prin”sear㔺i “dimineaţă” se înţelege pur ş isimplu
faptul că un eveniment particular aducea un sfârşit la etapa creaţiei şi că dimineaţa următoare aducea un nou început-
7.”Întinderea”se referă la atmosfera dintre apa de pe pământ şi norii de deasupra.
10.De şapte ori Dumnezeu afirmă că ceva ce El a creat era “bun”.Fiecare parte a creaţiei lui Dumnezeu a împlinit ăn
mod complet voia Sa şi ca să existe un loc unde omenirea să poată lua parte la bucuria şi viaţa Sa.
14.Dumnezeu a intenţionat ca soarele,luna şi stelele să fie ca nişte semne care să arate spre El precum şi ca să indice
mersul înainte al zilelor,anotimpurilor şi anilor.Astrologia a denaturat acele scopuri menite stelelor oferind în schimb
teoria falsă potrivit căreia stelele şi planetele conduc viaţa oamenilor.
22.Dumnezeu a binecuvântat făpturile vii şi a declarat ca fiind bune animalele şi natura.Dumnezeu S-a bucurat de
lucrarea Sa şi a preţuit-o.Credinciosul trebuie,de asemenea,să privească natura,animalele şi frumuseţea lor ca fiind
bune.bucurându-se de ele,care au o valoare imensă.Deşi natura este acum conjugată cu păcatul,ea are încă mare
valoare pentru neamul omenesc,ca expresie a slavei şi dragostei lui Dumnezeu pentru neamul omenesc.Credincişii
trebuie să se roage pentru izbăvirea completă a creaţiei de sub robia păcatului şi a stricăciunii.
26.SĂ FACEM:această expresie conţine o implicare chiar de la început în creaţie a Treimii Dumnezeuieşti.Folosirea
pluralului”Noi”sugerează că Dumnezeu este o pluralitate sigură.Revelaţia triunitară a lui Dumnezeu nu devine clară
decât în N.T.
SĂ FACEM OM .În versetele 26-28 citim despre crearea oamenilor;textul din 2:3-25 oferă detalii ami multe cu
privire la crearea lor şi a mediului înconjurător.Aceste două relatări sunt complementare şi arată câteva lucruri.
(1).Atât omul cât şi femeia au constituit o creaţie specială a lui Dumnezeu,nu un produs al evoluţiei.(2).Omul şi
femeia au fost amândoi creaţi după”chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu.Pe baza acestei înfăţişări,ei au putut avea
părtăşie cu Dumnezeu,au putut răspunde acestei părtăşii şi au putut într-un mod unic să reflecte dragostea ,slava şi
sfinţeinia Sa.Trebuioa ca ei să facă toate acestea prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin ascultarea de el.E au avut o
asemănare morală cu Dumnezeu pentru că erau fără păcat şi sfinţi,având înţelepciune.o inimă plină de de dragoste şi
voinţa de a face binele.Ei au trăit într-o relaţie personală cu Dumnezeu care a presupus ascultare(supunere morală) ţi
comuniune intimă.Când Adam şi Eva au păcătuit,asemănarea lor morală cu Dumnezeu a fost deteriorată.La
răscumpărare,credincioşii trebuie să fie reînoiţi după asemănarea morală originală.Adam şi Eva au psoedat o natură
asemănătoare cu Dumnezeu.Ei au fost creaţi fiinţe cu duh,minte,emoţii(sentimente),conştiinţă de sine şi putere de a
alege.Natura omulu ieste după chipul lui Dumnezeu,nu al animalelor.Dumnezeu a dat oamenilor chipul în care El
trebuia să apară în mod vizibil în faţalor şi înfăţişarea pe care Fiul Său o va lua într-o zi.
(3) .Faptul că oamenii au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu nu înseamnă că ei sunt divini.Ei au fost creaţi la
o treaptă inferioară şi sunt dependenţi de Dumnezeu.(4)Toate fiinţele omeneşti se trag iniţial din Adam şi Eva.
28.Bărbatul şi femeia au fostă nsărcinaţi săfie roditori(să aibe copii),şi să stăpânească pământul şi regnul animal.Ei au
fost creaţi ca să întemeieze relaţii de familie.Acest scop declarat al lui Dumnezeu la creaţie,arată că El considerăo
familie evlavioasă şi creşterea copiilro ca prioritatea aboslută în lume.Dumnezeu a aşteptat de la i să sfinţească toate
lucrurile de pe pământ pentru El şi să stăpânească pământul într-un mod care să-L slăvească pe Dumnezeu,împlinind
scopul divin.Viitorul pământului a fost pus sub stăpânirea lor.Cândau păcătuit,ei au adus ruină şi suferinţă,î creaţia lui
Dumnezeu.Numai lucrearea lui Isus poate să restabilească pământul în locul şi funcţia lui perfectă odată cu venirea Sa
la sfârşitul vremurilor.
CAPITOLUL II

Wiliam McDonald

1-3.Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor.În ziua a şaptea,Dumnezeu Şi-a sfârşit
lucrarea pe care o făcuse şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse.
Dumnezeu S-a odihnit din activitatea Lui creatoare în a şaptea zi.Aceasta nu este odiha gustată de cel obosit,ci
răspunsul satisfacţiei încheierii une isarcini bine îndeplinite.Deşi Dumnezeu nu i-a poruncit omului să respecte
Sabatul acum,El l-a învăţat principiul unei zile de odihnă din şapte.
4-6.Iată istoria cerurilor şi a pământului când au fost făcute.În ziua când a făcut Dumnezeu un pământ şi
ceruri,nu era încă pe pământ niciun copăcel şi nicio iarbă de pe câmp nu încolţea încă,fiindcă Domnul
Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era niciun om ca să lucreze pământul.Ci un abur se ridica de
pe pământ şi uda toată faţa pământului.
Numele DOMNUL DUMNEZEU apare pentru prima oară în versetul 4,dar numai după crearea omului,Sub numele
de Elohim,Dumnezeu este Creatorul.Sub numele de Iehova,El este în relaţie de legământ cu omul.Nereuşind să vadă
acest lucru,unii critici ai Bibliei au conchis că aceste nume diferite atribute ale lui Dumnezeu nu se pot explica decât
prin existenţa mai multor autori.
Aceasta este istoria(v4) se referă la începuturile descrise în capitolul1.VErsetul 5 care spune că”nu era pe pământ
niciun copăcel şi nici o iarbă nu ăncolţea încă,descrie condiţiile de pe pământ în versetul 1:10,când a apărut
uscatul,dar înaitne ca vegetaţia să apară.Pământul era udat de un abur,nu de ploaie,
7.Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden.spre răsărit şi acolo pe omul pe care-l întocmise.Acum ni se
oferă o relatare mai completă a creării omului.Dumnezeu i-a plămădit trupul din ţărâna pământului,dar numai
implantarea suflării lui Dumnezeu l-a făcut o fiinţă vie.Adam(“roşu” sau “ţărână”)a fost numit după pământul roşu
din care a fost modelat.
8-14.Apoi,Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden spre răsărit,şi a pus acolo pe omul pe care-l
întocmise.Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pămât tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare
şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răuui.Un râu ieşea din Eden i uda grădina şi
de acolo se împărţea şi făcea patru braţe.Numele celui dintâi este Pison;el înconjoară toată ţara Havila,unde se
găseşte aur.Aurul din ţara aceasta este bun;acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix.Numele râului al doilea
este Gihon;el înconjoară toată ţara Cuş.Numele celui de-al treilea este Hidechel.El curge la răsăritul asiriei.Al
patrulea râu este Eufratul.
Grădina pe care Dumnezeu a sădit-o în Eden era înspre est,adică estul Palestinei,pucntul de referinţă pentru toate
direcţiile în Biblie.Era situată în regiunea Mesopotamiei,lângă fluviile Hidechel(Tigru) şi Eufrat.Pomu lcunoştinţei
binelui şi răului a prilejuit punerea la încercare a ascultării omului.Singurul motiv pentru care era greşit să mănânce
din acest fruct era faptul că Dumnezeu spunea aşa.Sub diverse forme,acest fruct se află şi astăzi printre noi.
15-23.Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păszească.Domnul
Dumnezeu a dat omului porunca aceasta:”Poţi să mănânci după plăcere din toţi pomi idin grăidă,dar din
pomul cunoştinţei binelui şi ărului să nu mănânci,căci,în ziua în care vei mânca din el,vei muri negreşit.
Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om,ca să
vadă cum are să le numească,şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare,acela-i era numele.Şi omul
pus nume tuturor vitelor,păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului,dar,pentru om,nu s-a găsit niciun ajutor
să i se potrivească.
Pedeapsa petnru nerespectarea aceste porunci a fost moartea-moartea spirituală,instantanee şi maortea
fizică,progresivă.În procesul denumirii animalelor şi psărilor.Adam trebuie să fi observat că acestea sunt femele şi
masculi.Fiecare avea un partener similair lui însuşi,şi totuşi diferit.Aceasta l-a pregătit pe Adam pentru un ajutor
asemănător cu el însuţi.Mireasa lui a fost întocmită din coasta lui,pe când Adam dormea.Tot aşa,din coasta lui Cristos
a fost luată Mirea sa Lui şi pusă la adăpost pe când El Îşi vărsa sângele într-o agonie de nespus.Femeia n-a fost luată
din capul lui Adam pentru a-l domina,nici din picioare pentru a fi călcată în picioare,ci sub braţul lui,pentru a fi
protejată lângă inima lui,pentru a fi iubită.Dumnezeu i-a dat autoritate lui Adam înainte de a păcătui.Pavel
comentează acest fapt în legătură cu ordinea creaţiei(bărbatul a fost creat mai întâi) şi cu scopul creaţiei(femeia a fost
făcută pentru bărbat).De asemenea,deşi Eva a păcătuit mai întâi,este scris că prin Adam,capul,a intrat păcatul în
lume--El a avut poziţia de cap al familiei şi,prin urmare,a purtat răspunderea.
Versetul 19 devine mai clar prin folosirea mai mult ca perfectului în engleză”Domnul Dumnezeu făcuse toate fiare
câmpului” adică înainte de a-l face pe om.
24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevcasta sa,şi se vor face un singur
trup.
Prin cuvintele veretului 24 Dumnezeu a instituit căsătoria monogamă.Ca toate isntituţiile divine,ea a fost instituită
pentru binele omului şi nu poate fi încălcată,fără ca acest act să atragă consecinţe grave.Legătura căsniciei ilustrează
legătura dintre Cristos şi Biserică.
25.Omul şi nevasta lui erau amândoi goi,şi nu le era ruşine.
Deşi Adam şi Eva trăiau în grădina Edenului fără îmbrăcăminte,nu le era ruşine.
J. Vernon McGee
1-3.Tema reluată în acest al doilea capitol este crearea omului.Dar începe cu ziua Sabatului.Să nu pierdem din vedere
importanţa acestei zile.Oare ce vrea să spună Biblia când afirmă că Dumnezeu s-a odihnit după lucrarea pe care a
făcut-o-Înseamnă oare că Dumnezeu a obosit şi a stat jos şi s-a odihnit în cea de a şaptea zi?Înseamnă că a avut o
săptămână grea,a lucrat mai mult de patruzeci de ore şi acum avea nevoie de odihnă.
Dacă priveşti lucrurile în modul acesta este un nonsens.Dumnezeu s-a odihnit de la lucrarea Lui.Sensul este mai
degrabă acela de a se opri ca urmare a terminării lucrului.Când Dumnezeu a terminat cele şase zile de lucru,El s-a
uitat la tot ce făcuse în aceste zile şi a văzut că totul era foarte bine şi că nu mai era nimic de făcut.Atunci când termin
ziua de lucru la birou,încă mai rămân multe lucruri de făcut.Niciodată nu am putut să o psună.La sfârşitul celor şase
zile.El s-a odihnit în cea de-a şaptea zi pentru că totul era terminat,totul era complet,nu mai era nimic de
adăugat.Acesta este unul din cele mai mari adevăruri spirituale care există.Cartea Evrei ne spune că noi,credincioşii
am intrat în Sabatul Său,în răscumpărarea Sa perfectă.El a murit pe cruce cu 1900 ani în urmă pentru tine şi pentru
mine şi el ne oferă acum mântuirea,izbăvirea de păcatele noastre.În felul acesta Pavel poate scrie cuvintele pe care le
adresează romanilor:”Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă avem pace cu Dumnezeu prin Domnul
nostru Isus Hristos”.Cuvintele se găsesc în primul verset din capitolul 5 al Epistolei apostolului Pavel către
Romani.Vă daţi seama ce înseamnă aceasta?Că eu nu trebuie să ridic un deget pentru a fi mântuit.Domnul Isus a făcut
totul.Singurul lucru care îmi revine mie de făcut este să cred în această jertfă.Ea este făcută deja.Eu nu trebuie să o
mai fac.În mod normal trebuia ca eu să mor pentru ceea ce am făcut,dar Domnul Isus a făcut-o în locul meu.Ştiu că
este greu de crezut că poţi obţine un dar aşa de mare cum este mântuirea,viaţa veşnică într-un mod atât de simplu dar
aşa este.Dumnezeu nu a vrut să-l facă mai complicat.Este voia Lui ca noi să obţinem totul numai prin credinţa în
Domnul Isus.Dar asupra acestor lucruri vom ami reveni,pentru că ele constituie esenţa Evangheliei,
4.Mergând mai departe cu studiul nostru în cartea Geneza,trebuie să observăm că Dumnezeu recapitulează în
următoarele trei versete,este vorba de versetele 4,5 şi 6,tot ceea ce s-a întâmplat în primele cinci zile ale creaţiei.Se
pare că în acest univers vast în care noi trăim a fost aici de miliarde de ani,dar ceva s-a întâmplat cu el şi cu o
anumită parte a creaţiei aşa că Dumnezeu a trebuit să intervină şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasurpa apelor şi
astfel,din haos a apărut un cosmos.Daţi-mi voie să amintesc că acest termen este definit ca fiind universul considerat
ca un tot armonios,în opoziţie cu haosul.
În versetul 4 suntem informaţi că aceasta este istoria cerurilor.În versiunea originală este folosit termenul”generaţii”
sau familii.Am mai spus că Geneza nu este numai o carte ce prezintă istorii ci este şi o carte a familiilor.Tot ceea ce
ne este prezentat este prezentat în familii,sau,cu alte cuvinte,aspecte din aceeaşi categorie.
5-6.În versetul 5 începem să descoperim care este intenţia lui Dumnezeu cu privire la acest prim capitol al Bibliei.Mai
întâi ne este prezentat pământul ănainte de a fi vegetaţie în el,cu mult înainte de a fi vegetaţie pe el,cu mult înainte de
a fi vegetaţie pe el,cu mult înainte de a apărea omul.Ceea ce se petrece în capitolul 1 este de fapt o relatare în modul
în care Dumnezeu pregăteşte casa pe care el o face pentru omul pe care îl va crea.De acum Dumnezeu pregăteşte casa
pe care el o face pentru omul pe care îl va crea.De acum Dumnezeu se pregătteşte să-l pună pe om în cadrul pe care l-
a pregătit.
Dar dacă Duhul sfânt reia istoria să nu trecem nici noi prea repede peste ea.În primul capitol am văzut că nu era
nimic,apoi,anorganicul a venit în existenţă.Următorul pas a fost lumea organică,crearea vieţii.Am văzur în versetul 21
din primul capitol,că Dumnezeu a creat peşti mari şi tot spectrul animal.Dumnezeu a creat spectru animal,dar se pare
că în ceea ce priveşte plantele ele nu au fost distruse de acea catastrofă preadamică iar sămânţa lor încă mai era în
pământ.Nu vreau să fiu dogmatic dar mie aceasta mi se pare a fi implicaţia pe care ne-o transimte Cuvântul lui
Dumnezeu.Este foarte adevărat că Dumnezeu nu ne spune prea mult despre acest fapt dar atunci când ne vom întâlni
cu El vom afla multe din lucrurile pe care nu le ştiam.
7-8.Omul este următorul pas al creaşiei.În ceea ce priveşte crearea omului eu unul nu văd nici un semn de tranziţie
naturală între ceea ce a fost creat până atunci şi om şi de aceea nu văd cum paote evoluţionismul acoperi spaţiul
aducerii lui Homo sapiens pe pământ-De aceea pământul a fost pregătit petnru venirea omului.
Acesta a fost modul în care Dumnezeu l-a creat pe om şi din nou suntem destul de limitaţi în ceea ce Dumnezeu ne
spune despre acest fapt.În mod fizic,omul a fost luat din ţărâna pământului.Este foarte interesant că trupurile noastre
conţin cinsprezece sau şasprezece elemente chimcie .Aceleaşi elemente se găsesc în compoziţia pământului-Partea
fizică a omului este luată deci din ţărâna pământului.Dacă ar fi să fim evaluaţi după compoziţia chimică ce ne
reprezintă cred că nu valorăm mai mult de 30.000lei,acceptând modificările cauzate de inflaţie.Aceasta este valoarea
trupului nostru făcut din ţărâna pământului.Însă omul este mai mult decât atât.În ceea ce priveşte aspectul fizic el este
ţărână şi în ţărână se va întaorce,dar sufeltul lui se va duce la Dumnezeu.De ce oare?Pentru că Dumnezeu I-a sufalt în
nări suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu.Dumnezeu a dat omului omul care include aspectul
fizic,psihologic,dar şi spiritual.Cu alte cuvinte omul este adus acum la o minunată relaţie cu Dumnezeu,cu Creatorul
Său.În chiar fiinţa lui omul are ceva ce este din Dumnezeu.Aceasta este ceea ce separă omul de toate celelalte creaturi
care există în universul creat de Dumnezeu.Desigur mai există îngerii dar ştim foarte puţn despre ei.
Evoluţionismul teistic susţine că omul a evoluat până în acest punct şi apoi Dumnezeu a început să lucreze cu acest
produs al evoluţiei.Oricum,nici o formă de teorie evoluţionistă nu poate da explicaţii valide în ceea ce priveşte
vorbirea articulată a omului,conştiinţa lui sau pentru individualitatea lui.Acestea sunt trei aspecte pe care evoluţia are
dificultăţi în a le explica.Este destul de uşor să iei oasele unui antropoid,probabil un cal sau o maimuţă.Sunt sigur că
sunt foarte multe asemănări pentru că,în cele din urmă,toate aceste vieţuitoare trebuie să se mişte în acelaşi cadru în
care sunt şi fiinţele umane.De exemplu este o foarte mare asemănare între şasiul unui Ford şi al unui Chevrolet.Dacă
îi întrebi pe specialişti îţi vor spune că este foarte adevărat,dar vor adăuga imediat că sunt totuşi foarte mari
diferenţe.Şi aceasta este adevărat,dar fiecare maşină trebuie să aibă un cadru pe care să fie fixate cele 4 roţi şi alte
câteva elemente necesare unei maşini.Dar aceasta nu ănseamnă că ele trebuie să fie fabricate de aceeaşi companie
pentru a avea aceste elemetne.Eu cred că o asemenea exagerare s-a făcut pe tema asemănărilor dintre om şi celelalte
creaturi.Omul este o creatur ădiferită.Du,mezeu i-a dat El nsuşi suflarea de viaţă care l-a făcut un suflet viu.Omul este
făcut într-un chip minunat şi trebuie să ţinem cont de lucrul acesta.
9. Următoarea informaţie pe care o privmim este cu privire la grădina Edenului.Eu unul cred că această grădină
este undeva între râurile Tigru şi Eufrat.De fapt întreaga vale cuprinsă între cele două râuri putea fi grădina
Edenului.Ea a fost,şi încă mai este,o vale cu un sol foarte fertil.Ea este o patte a aşa-zisului “corn de aur” renumit
pentru fertilitatea lui.La un moment dat oamenii care locuiau în acea zonă nici nu mai semănau pământul ci doar
culegeau.Poate că aceasta este zona care la un moment dat va deveni centrul pământului din nou.
Este interesant ceea ce spune Bibilia aici cu privire la aceşti doi pomi speciali pe care Biblia îi numelşte”pomul
vieţii” şi “pomul cunoştinţei binelui şi ărului”.Nu pot să vă spun prea multe despre aceşti pomi pentru că ei nu mai
există în această lume pe care noi o cercetăm astăzi.Ei au fost şcoşi din scenă de Dumnezeu.Oricum,Dumnezeu a
făcut să crească fiecare pom şi aşa cum puteţi observa fiecare pom era plăcut la vedere,estetic,şi bun de mâncat.Era de
apreciat atât partea practică cât şi frumuseţea lor,pentru că amebele erau prezente.Este ca şi atunci când mergi la un
amgazin de mobilă şi vânzătorul îţi spune”această mobilă este foarte frumoasă dar şi foarte funcţională”.Acesta este
un lucru demn de remarcat cu pribire la grădina Edenului-erau acolo pomi frumoşi,ornamentali dar şi
funcţionali,practici,erau buni de mâncat,erau buni pentru hrană.Pe acest pământ încă mai vedem frumuseţe.În ciuda
blestemului care s-a abătut asupra lui din pricina căderii omului încă mai este frumuseţe pe acest pământ.Înn ciuda
spinilor şi scaeţilor care au apărut odată cu păcatul omului încă mai este frumuseţe .O Doamne,cât de frumoasă
trebuie să fi fost acea grădină a Edenului?
10-14.Aurul din ţara aceasta era bun-Acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix.Numele râului al doilea este
Ghihon;el înconjoară toată ţara Cuş.Numele celui de-al treilea este Hidechel:el curge la răsăritul Asiriei.Al patrulea
râu este Eufratul.Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului,ca s-o lucreze şi s-o păzească.Râul
din Etiopia este Nilul,iar râul Hidechel este Tigrul.
15.După ce este gata grădina,Dumnezeu îl ia pe om şi îl pune în grădina pentru a lucra şi pentru a o păzi.Dumnezeu l-
a investit pe om cu putere şi cu capacitatea de a domina peste forţele naturii.Însă nu numai aceasta a fost investiţa pe
care I-a făcut-o Dumnezeu.
16-17.Nu a fost intenţia iniţială a lui Dumnezeu ca omul să moară,el este pus doar la încercare aici.Dumnezeu i-a dat
omului voinţă liberă,dar odată cu privilegiul vine şi responsabilitatea.Aceasta este o axiomă.Este întotdeauan
adevărat.Acest om a fost înzestrat cu voinţă liberă,trebuie să treacă şi prin testul ascultării faţă de Dumnezeu.
Unii comentatori sugerează că fructul pomului cunoaşterii binelui şi răului a fost otrăvit.Eu cred că,dimpotrivă,a fost
cel mai bun fruct din grădină.Dumnezeu i-a atras atenţia că în momentul în care va mânca din acest pom va muri.Să
ne aducem aminte că şi omul a fost creat ca şi o trinitate şi va avea parte de moarte în toate cele trei dimensiuni ale
lui.Adam nu a murit fizic decât după nouă sute de ani,dar Dumnezeu i-a spus că”în ziua în care vei mânca vei
muri”.Moartea înseamnă separare şi Adam a fost separat de Dumnezeu dpdv spiritual chiar în acel moment.
18.Să mergem însă mai departe şi ajungem la momentul în care Dumnezeu o aduce în creaţie pe Eva.Eu cred că este
motivul pentru care Dumnezeu l-a lăsat singur pe Adam în grădina Edenului.Cred că Adam trebuia să vadă că nu este
bine singur,că avea nevoie de cineva care să fie cu el.După aceasta,Dumnezeu merge mai departe
19.După cum putem observa din Cuvântul lui Dumnezeu,printre toate aceste animale nu s-a găsit un jutor potrivit
pentru om-Adică nu a fost niciunul care să poată comunica cu omul,să-i corespundă.Un bărbat nu este decât jumătate
de om până când se căsătoreşte şi cred că este necesar să vedem acest lucru.Nu fac aici publicitate căsătoriei dar
trebuie totuşi să spun că planul lui Dumnezeu a fost căsătoria atât pentru bărbat cât şi pentru femeie.
21-22.Iată că în cele din urmă ajungem şi la crearea femeii.Femeia a fost luată din Adam,din coasta lui.Renumitul
comentator Matthew Henry spunea că Dumnezeu nu a luat-o de la capul lui Adam pentru a nui fi superioară.nici de la
picior pentru a nu-i fi inferioară,ci din coasta lui pentru a-i fi egală.Acesta este defap scopul cu care a fost creată,să
constituie cealaltă jumătate a omului.Este exact ceea ce Dumnezeu spune atunci când porunceşte”Soţiilor,fiţi supuse
soţilor voştri”Aici nu este vorba despre ierarhie,ci este vorba de compleatare,de a răspune ,de a corespunde.Soţia
trebuie să fie cealaltă parte,cealaltă jumătate.Spun lucrul acesta cu tot respectul.Soţiile sunt importante pentru soţii
lor.Ele aduc completarea de care ei au nevoie.Cred că mai trebuie să spunem că Eva era foarte frumoasă şi orice
femeie moşteneşte frumuseţea de la ea.
23.Cuvântul”femeie” în limba ebraică este foarte asemănător cu cuvântul”bărbat”.În limba ebraică bărbat se
spune”ish” iar femeie “ishhah”.Deci ea este jumătatea bărbatului,este cea care răspunde bărbatului.Dumnezeu a făcut
în aşa fel încât bărbatul este de obicei iniţiatorul iar femeia cea care răspunde.Chiar şi dpdv psihic lucrurile se
desfăşoară sub această formă.Să nu-mi spuneţi mie că soţia trebuie să-şi iubească soţul.Eu nu am citit ca Dumnezeu
să fi spus aşa ceva.Dumnezeu spune că ea trebuie să răspundă acţiunilro bărbatului.”Dacă soţul îi spune soţiei”Te
iubesc” atunci ea va răspunde”Şi eu.”Atunci când un bbărbat vine şi mi se plânge că soţia lui este foarte rece faţă de
el,acela este un semn pentru mine că el nu este ceea ce ar trebui să fie.Dacă el ar fi aşa cum trebuie,sunt sigur că şi
răspunsul ei este pe măsură.Dar,bărbatul este cel care are responsabilitatea iniţiativei.
24.Cu alte cuvinte,de acum soţul este supus soţiei.În sensul că el este de acum repsnsabil pentru ea şi el nu mai este
sub controlul părinţilro lui.Aş dori să observaţi bine acest aspect pentru că neascultarea lui aduce de foarte multe ori
necazuri.Nu de puţine ori,pentru că soţul nu şi-a luat rolul în serios,căsătoria a avut viaţă scurtă.Atunci când a părinţii
au intervenit ântre cei doi,din nou au fost probleme.Cuplul este de acum responsabil pentru el însuşi iar soţul este
responsabil pentru soţie.
25.Acest verset este unul care nu-l citim cu uşurinţă şi lucrul acesta se petrece datorită a ceea ce se întâmplă în jurul
nostru în ceea ce priveşte trupurile pe care ni le-a dat Dumnezeu.
Trupurile noastre sunt astăzi transformate în tot felul de lucruri:reclame,marfă şi tot ceea ce minţile pervertite au putut
inventa.Ne este teamă să vorbim despre astfel de lucruri,am ajuns să ne ruşinăm.Dar,ce să spun,eu cred totuşi că
Adam şi Eva erau îmbrăcaţi într-un fel de lumină,Eu cred că acesta este cel mai frumos moment pe care Biblia îl
surprinde în ceea ce priveşte bărbatul şi femeia.Acesta este un cuplu pe care Dumnezeu l-a unit cu adevărat.Sunt
anumite lucruri pe care Dumnezeu le-a dat poporului Său şi pe care ei ar trebui să le asculte.Unul din acestea este
căsătoria.El a dat rasei umane acest lucru deosebit,căsătoria.Din păcate,în lumea modernă ea nu mai este privită cu
erspect.Fără să-şi dea seama,omul defapt nu vrea doar să desfiinţeze căsătoria ci şi pe Dumnezeu care a instituit-o.
Crearea femeii a fost o creare indirectă,Dumnezeu luând-o din bărbat pentru a arăta ca ea este parte a lui.Istoria
aceasta a modului în care au fost creaţi bărbatul şi femeia este unul din cele mai frumoase istorii.Oameni iar trebui să
accepte acest lucru.Atunci când nu este acceptat,se produc atâtea drame.Drame care au la bază faptul că Dumnezeu
nu este acceptat,pentru că în cele din urmă aceasta este problema-noi nu repsingem nuami o relatare a creaţiei ci noi îl
respingem pe Creator însuşi.
Fie ca Dumnezeu să aibă îndurare de om iar Duhul Său cel Sfânt să ne facă cunoscut harul Mântuitorului nostru tot
mai mult.Aşarad,în acest al doiela capitol am văzut câteva aspecte foarte importante de la începutul istoriei
omului.Amintesc aici faptul că omul conducea cu Dumnezeu peste pământ,omul se închian lui Dumnezeu,părtăşia lui
cu Dumnezeu,slujirea lui faţ ăde Dumnezeu,loialitatea lui,autoritatea pe care Dumnezeu a delegat-o omului,precum şi
viaţa omului în primele lui zile de existenţă.Ajungem acum să reflectăm la unul din cele mai improtante capitloe din
Biblie.Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că ceea ce s-a întâmplat în acest capitol a afectat în mod dramatic
existenţa nu doar a omului ci a universului.În capitloele 1 şi 2 găsim armonie,inocenţa omului,totul este caracterizat
de perfecţiune şi de părtăşie îtnre om şi Dumnezeu.Poţi să nu citeşti capitolul 3 şi vei descoperi în capitolul 4 şi va
continua până la 11,că deja apare gelozie,ură,crimă,minciună,corupţie,răzvrătire.Întrebarea pe care ţi-o vei pune este
de unde au apărut toate acestea?Cum a început?Unde este originea păcatului?
My Bible
1.Au fost sfârşite.Primele trei versete din capitlul al doilea şi jumătate din versetul 4,sunt,de fapt,o continuarea
neîtrerupă a creaţiunii descrise în capitolul 1.Versetul 1,în solemnă privre retrospectivă,uneşte lucrarea celor 6 zile
precedente cu odihna de Sabat care a urmat.Când Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea,El nu a lăsat lucrul
neterminat.Cuvântul oştire,”saba”,înseamnă “toate cele create”
2În ziua a şaptea,au fost făcute diferite ăncercări spre a rezolva dificultatea aoarentă dintre versetul 1 şi 2,unul
declarând că lucrarea lui Dumnezeu a fost sfârşită în ziua a 6-a,iar celălat în ziua a şaptea.LXX,versiunea
samariteancă şi cea siriancă au ales calea cea mai uşoară spre a rezolva problema,înlocuind cuvântul”a 7-a”din textul
ebraic,unde apare prima dată,cu cuvântul”a 6-a”.Unii comentatori sunt de acord cu această schimbare socotind că
cuvântul a şaptea din textul ebraic se datorează erorii unui copist.Totuşi,procedând astfel ei încalcă una din propriile
reguli de bază ale criticii textuale,şi anume că cea mai dificilă din două exprimări posibile este,de obicei,cea
originală.A sfâşit,yekal.Unii cercetători,începând cu Calvin,au tradus yekal prin sfârşise,traducere posibilă din punct
de vedere gramatical.O altă interpretare consideră că lucurarea a cosntat în mod negativ din încetarea lucrării de
creaţiune şi în mod pozitiv din binecuvântarea şi sfinţriea zile a şaptea.Însăşi încetarea a format o parte a compeltării
lucrării.VerbulS-a odihnit”,shabath,înseamnă literal”a înceta” lucrul sau activitatea.După cum umn meşter încheie
lcurarea sa,atunci când a adus-o la nivelul ideal al său şi,în felul acesta,încetează să lcureze la ea,tot aşa într-un sens
infinit sueprior Dumnezeu a încheiat creaţiunea lumii prin încetarea de a mai produce ceva nou,şi apoi S-a
oddihnit.Dumnezeu nu S-a odihnit ăentru că avea nevoie de odihnă.Prin urmare,odihna lui Dumnezeu nu este nici
rezultatul epuizării,nici al oboselii,ci încetarea ocupaţiei anterioare.
Din cauză că.aşa cum ar fi fost de aşteptat,exresia a fost seară,a fost dimineaţă,ziua a şaptea nu apare în Cartea
sfântă,unii comentatori bilbici au susţinut că periaoda de odihnă nu a continuat numai 24h,asemenea fiecăreia dintre
cele 6 zile premergătoare,ci a început la încheierea celei de-a şasea zi a creaţiunii şi continuă încă.Dar,acest verset
combate o astfel de părere.Acesta nu este singurul text din Scriptură care îl convinge pe cititorul imparţial de faptul că
odihna lui Dumnezeu a avut loc,numai în timpul zilei a şaptea,pentru că însuşi Decalogul declară în mod clar că
Dumnezeu,lucrând şase zile,S-a odihnit a şaptea zi din săptămâna creaţiunii.
Conform cuvintelro textului,cele 6 zile ale creaţiunii au fost zile terestre de durată obişnuită.În lipsa unei lumini
contrare clare,trebuie să o înţelegem pe cea de -a şaptea la fel,cu atât mai mult cu cât în fiecare pasaj în care este
menţionată ca motivare a Sabatului terestru,ea este privită ca o zi obişnuită.
3.Dumnezeu a binecuvântat ziua a 7-a.O explicaţie a înţelesului şi importanţei acestei zile este adăugată.Aici raportul
sacru leagă strâns Sabatul săptămânal de lucrarea de creaţiune a lui Dumnezeu şi de odihna Lui în ziua a şaptea,exact
şaa cum face prounca a patra.Binecuvântarea aşezată asupra zilei a şaptea lasă să se înţeleagă că,prin aceasta, ea a fost
declarată ca fiind un subiect deosebit al favorii divine şi o zi ce urma să aducă binecuvântarea făpturilor Sale.
Actul sfinţirii a cosntat dintr-o declaraţie că ziua era sfântă,sau pusă deoparte pentru scopuri sfinte.Aşa cum,mai
târziu,a fost sfinţit Muntele Sinai,adică,pentru timpul acela a fost investit cu sfinţenie care reşedinţă a lui
Dumnezeu,aşa cum Aaron şi fiii lui au fost sfinţiţi sau consacraţi în slujba preoţească,şi aşa cum anul jubiliar era
sfinţiţit sau închinat unui scop religios,tot aşa ziua a şaptea a fost sfinţită,şi ca atare,proclamată să fie o zi sfântă.Acest
act de binecuvântare a zile a şaptea şi de declararea ei ca zi sfântă a fost în interesul neamului omenesc pentru folosul
căreia a fost instituită ziua şaptea.Sabatul săptămânal a fost adesea considerat o instituţie a dispensaţiunii iudaice,însă
raprotul inspirat declară că el a fost instituit cu mai mult de două milenii înainte ca primul israelit(un descendent al lui
Iacov,Israel) să se fi născut.Mai avem,în plus,cuvântul lui Isus care declară:Sabatul a fost făcut pentru om,care arată
în mod clar că această instituţie nu a fost lăsată numai pentru iudei,ci şi pentru întreg neamul omenesc.Pentru că în
ziua aceasta S-a odihnit,Dumnezeu nu a putut avea un motiv mai înalt pentru a-i prescrie omului odihna în ziua a
şaptea,decât că,odihnindu-se în felul acesta,omul să se poată bucura de prilejul de a reflecta la iubrea şi buntatea
Creatorului său şi astfel să devină ca El.După cum Dumnezeu a lucrat şase zile şi S.a odihnit ăn ziua a şaptea,tot aşa
şi omul urma să muncească timp de ş ase zile şi să se odihnească în cea dea şaptea.Acest Sabat săptămânal este o
instituţie divină dată omului de Dumnezeu,Creatorul,iar respectarea ei este cerută de Dumnezeu,dătătorul Legii.Prin
urmare,a reţine pentru om o parte din el,sau tot timpul acesta sfânt,în seamnă a fi vinovat de neascultare şi furt faţă de
Dumnezeu,ca stîpânul iniţial al ptuerii omului şi al trupului său.Ca o instituţie intemeiat ăde Dumnezeu,Sabatul
merită cinstea şi stima noastră,Neglijarea de a face acest lucru este considerată de Dumnezeu un păcat.
Sabatul cere abţinerea de la munca fizică obişnuită şi consacarea minţii şi a inimii pentru lucruri sfinte.Israeliţii au
fost sfătuiţi să-l folosească pentru adunăr isfinte.Evangheliile mărturisesc că aşa a fost folosit de Isus şi de apostoli şi
că el trebuia să continue a fi sfinşit de creştini după îndeplinirea lucrării de pe pământ a lui Isus Hristos.
Faptul că Sabatul va fi sărbătorit şi ep noul pământ ca o zi de închinare,este un indiciu clar că Dumnezeu n ua
intenţionat niciodată să transfere respectarea lui asupra unei alte zile.Sabatul săptămâna leste momentul comemorativ
al creaţiunoo,aducându.i omului aminte în fiecare săptămână de puterea creatoare a lui Dumnezeu şi cât de mult Îi
datorează el unui Creator şi susţinător plin de îndurare.O abandonare a Sabatului înseamnă o abandonare a
Creatorului şi deschide larg uşa pentru tot felul de teorii false.El este o constantă mărturie a existenţei lui şi o aducere
aminte a măreţiei Lui,a înţelepciunii şi a iubirii Lui.Dacă Sabatul ar fi fost întotdeauna păzit cu sfinţenie,niciodată nu
ar fi existat vreun ateu sau un idolatru
4.Iată istoria.Cuvântul generaţii,este folosit de obicei cu referie la istoria familiei unui om,adică la naştera fiilor
lui.Aici este singurul loc unde cuvântul acesta este folosit cu privire la altceva decât la legăturile omeneşti,adică la
ceurir şi pământ,o expresie care aduce amitne de cap.Un comentator prezintă sugestia că generaţii se referă defapt la
istoria crării lor.Enciclopedia iudaică spune cu referire la acest cuvânt:Procesul de creare a cerului şi a pământului
este avut în vedere în capitolul 2:4 ca o istorie genealogică.Fiecare zi a fost numită o generaţie,din cauza lucrurilor
pe care Dumnezeu le-a pus produs în ea,o parte nouă a lucrării Sale.Când au fost făcute:Astfel se încheie istorisirea
creaţiunii începută cu Geneza 1:1.Aceste cuvinte au fost interpretate în diferite feluri,Ele sunt traducere a lui
behibare’am ,care ar trebui să fie tradus:după ce ele au fost create,aşa cum s-a făcut uneori.Ănsemnând literar,la
crearae lor,întreaga propozişţie,acestea sunt generaţiile,este cel ami bine redată prin:Aceasta este originea cerurilor şi
pământului când au fost create.
În ziua..Aceste cuvinte introduc raprotul din Geneza 2.Mulţi comentatori au înclinat să considere pasajul de la capitlul
2;4 la capitloul 3:24,ca fiind o a doua istorisire diferită a creaţiunii,aparţinând unui alt scriitor de mai târziu,diferit de
cel al pasajului 1:1 la 2:4 .Cu privire la teoria aceasta care nu stp,vezi introducerea la Geneza.Un stiudiu asupra
conţinutului arată cu claritate că pasajul din cap2 nu poate fi considerat în niciun sens o altă versiune a istorisirii
creaţiunii din capitolul anterior.Scopul lui este acela de a-l aşeza pe Adam şi pe Eva,în căminul din grădina
Edenului,iar aceasta se face prin adăugarea de informaţii sufplimentare din care, cea mai mare parte,de fapt,nu au
legătură cu istora creaţiunii ca atare.Aceasta este descrierea căminului edenic după ce a fost creat.Fără aceste
informaţii.nu numai cî raportul nistru despre pământ în starea lui edenică ar fi fost trist de incomplet,dar şi
evenimentele din Geneza3-căderea omului în păcat-ar fi fost greu de înţeles.Acest capitol(Geneza2) conţine amănunte
suplimentare despre creaţiunea omului,o descriere a căminului lui edenic,punerea la probă a ascultării lui de
Dumnezeu,sau dreptul moral asupra căminului lui,punerea la încercare a inteligenţei lui,sau a calificărilor mintale de
astăpânii peste lucrurile create de Dumnezeu,şi mediul în care a fost întemeiat cel dintâi cămin,.
5.Nici un copăcel:versetele 4-6 anticipează crearea omului din versetul 7,prin descrierea pe scurt a înfăţişării feţei
pământului şi ăndeosebi a vegetaţiei chiar ănaitne de timpul când el a fost adus la fiinţă,în a şasea zi a săptămânii
creaţiunii.Iată paraidsul,desăvârşit,dar lipsit de prezenţa cuiva care să lucreze pământul.Întreaga naturp,vibrând de
nerăbdare,aştepta apariţia domnului ei,la fel cum mebrii unei orcheste simfonice cu toate instrumentele acordate
aşteaptă venirea dirijorului ei.
6.Cuvântul ebraic tradus abur,ed,are un înţeles oarecum neclar,deoarece în afară de textul acesta mai apare numai în
Iov 36:27.Cercetătorii l-au comparat cu asirianul edu,potop şi au aplicat acest înţeles celor două texte bilbice în care
este întâlnit.Cuvântul potop nu se potriveşte în contextul niciunuia dintre aceste două texte,în timp ce cuvântul aburi
sau vapori are un înţeles bun în amândouă locurile.Traducerile vechi au redat cuvântul acesta prin
primăvară,interpretare ce dă la iveală faptul că ei nu l-au înţeles.
Imposibilitatea ca o primăvară să poată uda pământul arată că primăvara nu poate fi traducerea corectă a lui ed.Abur
se pare că este cea mai bună traducere şi în acest caz ne putem gândi la abur ca sinonim cu rouă,.
Faptul că omaneii din timpul lui Noie şi-au bătut joc de ideea că ploaia din cer poate să aducă nimicirea acestui
pământ,şi că Noe este lădutat pentru că credea în lucruri care încă nu se vedeau,arată că ploaia ke era încă
necuonscută celro dinaitne de potop.Numai ochiul credinţei lui Noe ptuea să-şi imaginezze apă căzând din cer şi
înecând toate fiinţele vii care nu au vrut să-ş icaute refugiul în coravia consturită de el.Faptul că curcubeul a fost
instituit după potop,şi se pare că nu existase mai înainte,sporeşte importanţa observaţiei că ploaia fusese ceva
necunoscut înaitne de acest eveniment.
7.Dumnezeu a făcut pe om.Sunt date importante,amănunte suplimentare despre crearea lui Adam.Ne este îngăduit să
privim în atelierul lui Dumnezeu,aşa cum era el,şi să urmărim mâna lui Dumnezeu,aducând la îndeplinrie actul tainic
al creaţiunii.Cuvântul a forma,yasar,implică un act de modelare şi finisare,într-o formă corespunzătoare cu modelul şi
chipul planului divin.Cuvântul acesta este folosit la descrierea lucrării olarului,a giuvaierului care face idoli şi a lui
Dumnezeu care întocmeşte diferite lucruri,printre altele,lumina,ochiul omului,inima şi anotimpurile.
Faptul că omul este alcătuit din materiale luate din sol,elemente ale pământului,este confirmat de
ştiinţă.Descompunerea după moarte a corpului omenesc aduce mărturie cu privre la la acelaşi fapt.
Elementele mai însemnate care alcătuiesc corpul omenesc sunt:oxigenul,carbonul,hidrogenul şi azotul.Mai există încă
multe altele în proporţii ami mici.Cât de adevărat este că omul a fost făcut din ţărâna pământului şi că trebuie să se
întoarcă în pământul din care a fost luat,
Din izvorul oricărei vieţi,principiul dătător de viaţă a intrat în corpul fără viaţă a lui Adam.Agentul prin care a fost
transmisă corpului său scânteia de viaţă se spune că este suflarea lui Dumnezeu.Aceeaşi idee apare şi ăn Iov
33:4”Suflarea celui Atotputernic mi-a dat viaţă”.Împărtăşită omului,suflarea este echivalentă cu viaţa lui;aceasta este
viaţa însăşi(Isaia 2:22).La moarte n-a mai rămas suflare în el.Această suflare de viaţă din om nu se deosebeşte cu
nimic de suflarea de viaţă din animale,pentru că toate îşi primesc viaţa de la Dumnezeu.Prin urmare,aceasta nu poate
fi inteligenţa.
Când în forma lipsită de viaţă a omului a fost insuflată această suflare de viaţă,omul a devenit un suflet viu.Termenul
nephesh are o serie de înţelesuri:suflare,viaţă,inimă ca sediu al sentimentelor,,fiinţă vie;şi,pentru a scoate în evidenţă
pronumele personale.Observaţi că nephesh este făcut de Dumnezeu şi că poate să moară,poate fi
ucis,mâncat(metaforic),salvat,şi reînviat.Nici unul dintre aceste cuvinte nu se aplică la spirit,ruach,ceea ce arată
marea deosebire dintre aceşti doi termeni.Prin examinarea celor de mai sus reiese clar că traducerea suflet,nu este
potrivită dacă prin aceasta se înţelege obişnuita expreise suflet nemuritor.Deşi populară,această concenpţie este
străină de Biblie.Acest pasaj poate fi tradus în mod corect astfel:Omul a devenit o fiinţă vie.Dacă sufletul este
considerat a fi sinonim cu fiinţă,am obţinut semnificaţia biblică a lui nephesh din acest text.
8.Dumnezeu a sădit o grădină.Aşezarea Edenulu ieste necunoscută.Potopul a schimbat atât de mult trăsătruile fizice
ale pământului,încât face imposibilă prezenta identificare a lucrurilor de pe vremuri.De obicei,ne referim la această
grădină numind-o paradis ,un cuvânt de origice persană careînseamnă parc.Cuvântul ebraic corespunzător lui
paradis ,pardes,se întâlneşte de puţine ori în VT,dar mai degrabă cu referire al pomi decât ca un nume pentru grădina
Edenului.Traducătorii LXX au aplicat la început cuvântul paradis,greceşte paradeisos,la căminul primilor părinţi.
9.Tot felul de pomi.În pregătirea minunatei locuinţe a omului s-a dat atenţie atât împodobirii cât şi utilităţii.Au fost
prevăzute tot felul de plante care puteau servi atât pentru plăcerea,cât şi pentru nevoile lui.Flori,pomi şi arbuşi
mângâiau simpţurile lui cu parfumul lor,încântau ochii lui cu minunata lor înfăţişare şi culaore şi delectau gustul lui
cu roadele lor plăcute.Pentru toate timpurile,,Edenul a devenit cea mai înaltă concepţie a omului despre cea mai bună
calitate de viaţă de pe pământ.
Şi pomul vieţii:ordinea în care apar aceste cuvinte,ca şi când un gând ulterior,ne apare străină într-o lume
modernă.Acest fapt i-a condus pe unii cercetători să pretindă că ultima jumătate a versetului 9 este fie un adaos de
mai târziu,fie o deteriorare a originalului.Dar această ordine,care pare neobişnuită când este tradusă,este întâlnită în
ebraică.Ea nu oferă nici o scuză pentru a pune la îndoială purtiatea tetului,aşa cum îl avem.De exemplu,în cap12:17 se
citeşte literal:Domnul a lovit pe Faraon cu plăgi mari şi casa sa.Alt exemplu de structuri asemănătoare ale
propozieţiei pot fi găsite în Gen 28:14.Nr 13:23,Deut 7:14,cu toate că în traducere nu se recunoaşte acest lucru.
Mâncând din pomul vieţii:Adam şi Eva aveau ocazia să-şi exprime credinţa lor în Dumnezeu ca susţinător al vieţii,al
fel cum prin prăznuriea SAbatului,dovedeau credinţa şi supunerea lor faţă de Creatorul lor.În scopul acesta,Dumnezeu
a înzestrat omul cu însuşiri supranaturale,frucntele fiind un antidot cotnra morţii şi frutnele lui fiind pentru
îtnreţinerea vieţii şi a nemuririi,oamenii ar fi continuat să trăiască atât de mult,cât ar fi mâncat din el.
Unul dintre pomi a fost numitpomul vieţii,Faptul că acest cuvânt are forma de plurar este explicat prin recunoaşterea
lui ca o formă de plurar de abstracţie,articolul hotărât arîtând că acest pom avea de-a face ceva cu viaţa ca atare,adică
viaţa putea să fie obţinută sau păstrată prin folosirea fructeor sale.Cu toate acestea,ceilalţi pomi ai grădinii,fiind buni
la mâncare,erau de asemenea destinaţi să întreţină viaţa.Dacă un pom este deosebit de ceilalţi prin extraordinarul
nume de pom al vieţii,fructele lui trebuie să fi avut scopul de-a întreţine viaţa întrun fel deosebit.,depăşind în valoare
ceilalţi pomi.Declaraţia că mâncarea dn fructul acestui pom îl putea face pe om să trăiască veşnic,arată că valorarea
acestui pom era cu totul diferită de aceea a multor alţi pomi folositori ai grădinii.
Numele celui de-al doilea pom poate fi tradus mai exact”pomul cunoştinţei binelui şi ărului”.Articolul l înainte
uvântului cunoştinţă înseamnă că pomul nu pute aoferi orice fek de cunoştinţă,ci numai o tristă cunoştinţă a răului,în
contrast cu binele.Numele acestor pomi sunt importante.În ambele cazuri cuvântul pom este legat de tereni
abstracţi.viaţă şi cunoştină.Aceasta nu reprezintă un otiv de a decalra că aceşti doi pomi nu au existat,ci mai degrabă
atribuie influenţe spirituale.Cu toate că chivotul legământului era un obiect real din templu,a primit şi el un nume care
avea semnificaţie religioasă.Sângele de ispăşire vărsat de Mântuitorul pentru noi era şi el o substanţă cu totul
reală.Cei doi pomi nu trebuie să fie consideraţi tot în felul acesta,ca pomi reali care aveau de îndeplinit scopuri pline
de însemnătate,aceste scopuri fizice şi morale fiind arătate de numele lor.
10. Multe strădanii ştiinţifice au fost depuse cu scopul de a lămuri versetele 10-14 dar o explicaţie satisfăcătoare
probabil că nu va fi găsită niciodată,din cauză că faţa pământului după potop nu ma iseamănă cu cea ce era înainte.O
catastrofă de proporţii atât de mari ăncât să ridice înalte şiruri de munţi şi să formeze întinsele suprafeţe de ocean cu
greu ar fi putut lăsa neatinse surpafeţe de acestea mici ,cum sunt rârurile.Din cauza aceasta nu putem spera să
identificăm denumirile geografuce de dinainte de potop,cu caracteristicile surpafeţei de astăzi a pământului,afară
numai dacă inspiraţia poate face aşa ceva pentru noi.
11. Numele pirmului râi,Pison.nu este cunoscut de niciun izvor nebiblic,şi chair în Biblie acest râu nu mai este
amintit niciunde.Încercările cercetătorilor de a identifica râul acesta cu Indusul sau Gangele din India,Nilul din Egipt
sau cu râuri din Anatolia,nu au nicio valoare.
Havila unde se găseşte aur:în alte texte unde apare acelaşi nume propriu,aceasta se referă la timpuri de după
potop.Aceste texte nu sutn în felul acesta de niciun ajutor în determinarea locului Havilei.
15. S-o lucreze şi s-o păzească. Dumnezeu a pregătit un cămin pentru omul pe care îl crease şi la aşezat în
această grădină-cămin cu însărcinarea precisă: s-o lucreze şi s-o păzească. Această poruncă ne învaţă că desăvârşirea
în care toate lucrurile care au ieşit din mâna lui Dumnezeu nu exclude nevoia de cultivare, adică de muncă
omenească. Omul urma să folosească facultăţile sale fizice şi mintale spre a păstra grădina în aceeaşi stare perfectă în
care o primise. Faptul că munca fizică va fi o plăcută caracteristică a vieţii pe noul pământ (Isaia 65,21-23) arată că
nu s-a intenţionat ca munca să fie un blestem.
Însărcinarea dată lui Adam de a păzi grădina poate fi o vagă aluzie la pericolele care ameninţau să i-o răpească, dacă
nu veghea. Verbul a păzi, shamar, înseamnă a păstra, a păzi, a veghea, a feri de, şi a ţine strâns. Este nerezonabil să
gândim că lui Adam i s-a cerut să păzească grădina contra atacurilor fiarelor sălbatice, aşa cum unii comentatori au
interpretat acest text. Înainte de cădere nu a existat pe pământ nici o vrăjmăşie, nici între animale, nici între om şi
animale. Frica şi vrăjmăşia sunt rezultatele păcatului. Dar un alt pericol, şi încă foarte real, ameninţa să smulgă de la
om stăpânirea asupra pământului şi posesiunea asupra grădinii. Pe de altă parte, a păzi grădina poate fi pur şi simplu
sinonim cu a o aranja. Noi avem asigurarea că Dumnezeu nu face nimic care să-l influenţeze pe om, fără ca mai întâi
să-i descopere intenţiile Sale (Amos 3,7). Dacă Dumnezeu care face numai ce este folositor pentru om consideră că
este necesar să ne înştiinţeze şi pe noi despre scopurile Sale, este sigur că El trebuie să-l fi ţinut mereu informat pe
Adam cu privire la primejdia care ameninţa acest pământ (PP 36, 52-53).
16.Din orice pom din grădină. Porunca redată în aceste versete presupune că omul a înţeles limba vorbită de
Dumnezeu şi deosebirea dintre să şi să nu. Porunca începe în mod pozitiv, acordând îngăduinţa de a mânca după
plăcere din toţi pomii din grădină – cu excepţia unuia singur. Dreptul de a se bucura după plăcere din toţi ceilalţi
pomi este subliniat prin puternicul idiom mâncând să mănânci ’akol to’kel; într-o interdicţie divină există şi un aspect
pozitiv.
17.Pomul cunoştinţei binelui şi răului. Limitarea acestei libertăţi este mai precisă. Omul urma să nu mănânce dintr-un
singur pom care purta numele de pomul cunoştinţei binelui şi răului (vezi la v.9). Este inutil să se facă speculaţii cu
privire la ce fel de fructe a putut face acesta, întrucât acest lucru nu a fost descoperit. Chiar prezenţa acestui pom în
grădină a descoperit că omul era o persoană morală liberă. Slujirea omului nu era din constrângere, el putea să
asculte, sau să nu asculte. Hotărârea îi aparţinea.
Fructul în sine era nevătămător (Ed. 25). Numai porunca explicită a lui Dumnezeu de a se abţine să mănânce din el a
aşezat acest pom ca motiv de punere la probă a credincioşiei şi ascultării omului. Ca o fiinţă morală, omul avea Legea
lui Dumnezeu scrisă în conştiinţa sa. Dar pentru a lămuri principiile acestei legi prin aplicarea ei la o situaţie specifică
şi, în felul acesta, spre a da o frumoasă mărturie despre ascultarea omului de Făcătorul său, a fost pusă o interdicţie cu
privire la el. Dumnezeu era proprietarul adevărat al tuturor lucrurilor, chiar şi al acelora încredinţate lui Adam, iar
acest fapt îi dădea dreptul de a păstra pentru Sine o parte a creaţiunii. Ar fi fost rezonabil să păstreze pentru Sine o
mare parte din acest pământ şi să-i îngăduie lui Adam să folosească doar o mică parte din el. Dar nu a făcut aşa. Omul
putea să se folosească liber de tot ce era în grădină – cu excepţia unui singur pom. Este evident că singurul scop
urmărit prin interdicţia de a mânca fructul acestui pom era un examen clar în ce priveşte ascultarea faţă de Dumnezeu.
În ziua în care vei mânca din el. Interdicţia era însoţită de o pedeapsă severă pentru păcat, şi anume moartea. Unii au
crezut că declaraţia despre pedeapsă cerea executarea ei chiar în ziua în care fusese călcată. Ei văd o serioasă
contradicţie între anunţarea şi împlinirea ei. Cu toate acestea, declaraţia divină: În ziua în care vei mânca din el, vei
muri, literal, murind tu vei muri înseamnă că în ziua păcătuirii sentinţa urma să fie pronunţată. Omul avea să treacă de
la starea de nemurire condiţionată la cea de moarte necondiţionată. La fel cum, înainte de căderea sa, Adam putea fi
sigur de nemurire, garantată prin pomul vieţii, tot aşa acum, după acea catastrofă, moartea lui era tot atât de sigură.
Acesta este conţinutul declaraţiei, mai mult decât moartea fizică imediată. Dumnezeu a cerut să facă o alegere de
principii. El urma să accepte voia lui Dumnezeu şi să se supună ei, încrezător că drept rezultat îi va merge bine, sau
urma ca să se despartă de legătura cu Dumnezeu prin propria alegere şi să devină, după câte s-ar putea presupune,
independent de El. Însă despărţirea de izvorul vieţii, inevitabil, putea să aducă numai moartea. Aceleaşi principii mai
sunt încă valabile. Pedeapsa şi moartea sunt rezultatele sigure ale liberei alegeri a omului de a-şi îngădui să se
răzvrătească împotriva lui Dumnezeu.
Un ajutor potrivit pentru el. Adică, potrivit nevoilor lui, spre a-l completa. Animalele au fost create în cirezi, în
grupuri, însă omul a fost creat ca o persoană singură. Totuşi, nu era intenţia lui Dumnezeu ca el să fie singur timp
îndelungat. Singurătatea ar fi fost în paguba binelui omului şi de aceea Dumnezeu urma să-i facă un tovarăş de viaţă.
19.Toate fiarele pământului. Ideea exprimată de unii comentatori că Dumnezeu a făcut mai multe încercări nereuşite
de a-i oferi omului un tovarăş, creând diferite animale, este o greşită înţelegere a intenţiei acestei părţi narative. Moise
nu vorbeşte despre timp, ci pur şi simplu despre faptul creării animalelor. Forma verbului ebraic redată în KJV prin a
făcut poate fi tradusă corect prin făcuse, referindu-se în felul acesta la actele creatoare ale celor cinci zile şi ale primei
părţi a zilei a şasea. Prima parte a acestui verset este dată cu scopul de a oferi o prefaţă la cele ce aveau să urmeze
imediat după aceea. Le-a
adus la om. Adam urma să studieze aceste animale şi să se angajeze în importanta lucrare de a le da nume
corespunzătoare, sarcină care ar fi cerut din partea lui o înţelegere a lor şi a obiceiurilor lor. Acest fapt urma să îl
califice sau, poate să-l dovedească a fi capabil de a domni peste ele. În acelaşi timp, Adam urma să înţeleagă viaţa de
familie de care se bucurau ele şi, astfel, faptul că el era lipsit de tovărăşie. Recunoscând astfel că Dumnezeu îl crease
cu mult superior faţă de animale, el urma să înţeleagă că nu-şi putea alege un tovarăş dintre ele. Dacă facerea femeii
urma să împlinească pe deplin intenţia Creatorului, Adam trebuia să ajungă să simtă propria lipsă şi nevoia de
tovărăşie, că nu era bine, cu alte cuvinte, ca el să rămână singur.
20.Omul a pus nume tuturor vitelor. Este evident că omul a fost creat cu darul vorbirii. Această capacitate a fost
folosită acum de Adam pentru a exprima observaţiile făcute în studiile sale despre animale. Astfel, el a fost introdus
în ştiinţele naturale, iar prin numirea animalelor, domnia lui asupra lor a început. Mai întâi sunt amintite vitele, pentru
că ele urmau să stea mai aproape de om decât alte animale în relaţiile lor viitoare. Păsările pe care omul le iubeşte aşa
de mult şi dintre care unele specii urmau să devină de cel mai mare ajutor pentru el au primit locul al doilea în
enumerare. Este imposibil să se descopere care au fost aceste nume, deoarece nu se ştie ce limbă a vorbit Adam şi
lumea dinainte de potop. Nu s-
a găsit nici un ajutor potrivit. Studiul lui Adam asupra creaţiunii animale i-a oferit multă ştiinţă, dar nu i-a satisfăcut
nevoia lui de întovărăşire cu o altă fiinţă egală cu el. Acest fapt arată egala asociere cu bărbatul de care urma să se
bucure femeia. Nici un tovarăş adevărat nu putea fi găsit pentru Adam printre vieţuitoarele create mai prejos de el.
21.Un somn
adânc. Plănuind să-i creeze lui Adam o tovarăşă din corpul omului, Dumnezeu l-a făcut să cadă într-un somn adânc,
care poate fi comparat cu starea de inconştienţă sub anestezie. Într-adevăr, operaţia chirurgicală pe care Dumnezeu i-a
făcut-o lui Adam în timpul somnului a fost că a retras una din coastele acestuia şi a umplut locul ei cu carne. Cuvântul
ebraic şela’ înseamnă în alte părţi în Biblie parte, canat de uşă, aripă (a unei clădiri), tăblie, are aici înţelesul
de coastă. Această traducere tradiţională, transpusă în Bibliile moderne din LXX şi Vulgata, a fost mai recent
dovedită ca fiind corectă prin rapoartele cuneiforme. În limba asiriană, care era strâns înrudită cu ebraica, cuvântul
pentru coastă era selu. 22.A
făcut o femeie. Moise stăpânea bine limba ebraică şi ştia cum s-o folosească spre a fi convingător pentru cititorii săi.
Spre a descrie activitatea creatoare a lui Dumnezeu, el a folosit în istorisirea din capitolul 1, verbele a crea (cap.
1,27), a face (cap. 1,26), şi a forma (cap. 2,7). Acum adaugă la aceşti termeni mai mult sau mai puţin sinonimi
verbul a construi. Fiecare dintre acestea are nuanţa proprie de înţeles. Coasta lui Adam a format materialul de bază
din care a fost construită tovarăşa lui. Femeia a fost făcută pentru o unitate de nedespărţit şi pentru tovărăşie de viaţă
cu bărbatul, iar modul creării ei a fost pentru a pune adevărata temelie instituţiei morale a căsătoriei. Ea urma să stea
alături de el ca egală, să fie iubită şi ocrotită de el (PP 46). Căsătoria este un simbol al legăturilor de iubire şi de viaţă
care există între Domnul şi biserica Sa (Efeseni 5,32).
A adus-o la om. Însuşi Dumnezeu a celebrat prima căsătorie. După ce a făcut-o pe femeie, El a adus-o la
Adam, care în acest timp trebuie să se fi trezit din somnul său adânc. După cum Adam era fiul lui Dumnezeu (Luca
3,38), tot aşa Eva putea fi pe drept cuvânt numită fiica lui Dumnezeu şi, în calitate de Tată al ei, Dumnezeu a adus-o
la Adam şi a prezentat-o. De aceea, legământul căsătoriei este numit corespunzător legământul lui Dumnezeu
(Proverbe 2,17), un nume care conţine autoritatea Sa asupra acestei sfinte instituţii.
23.Aceea care este os din oasele mele. Adam, recunoscând în ea tovarăşa dorită, plin de bucurie, o întâmpină cu bun
venit ca mireasă a sa şi îşi exprimă bucuria printr-o exclamare poetică. Cuvintele iată în sfârşit reflectă plăcută lui
surpriză, când a văzut în femeie împlinirea dorinţei inimii lui. Repetarea de trei ori a cuvântului aceasta (aşa cum este
în ebraică) o arată în mod viu pe cea pe care, plin de bucurie şi uimire, o privea cu intensul fior al primei iubiri. În
mod instinctiv, sau datorită instruirii divine, el a recunoscut în ea parte din propria lui fiinţă. De aici înainte, urma să o
iubească ca pe propriul trup, pentru că iubind-o pe ea, el se iubea pe sine. Apostolul Pavel accentuează acest adevăr
(Efeseni 5,28).
Ea se va numi femeie. Numele pe care Adam l-a dat tovarăşei lui de curând creată reflectă modul creării ei. Cuvântul
ebraic ’ishshah, femeie, este format de la cuvântul ’ish, om cu terminaţie feminină. Cuvântul
englezesc woman (anglo-saxon, wife-man) este în mod similar înrudit cu cuvântul man (woman – femeie, wife
– soţie, man – bărbat). Acelaşi lucru este adevărat şi în diverse alte limbi.
24.Va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa. Cuvintele acestui verset nu pot fi privite ca o declaraţie profetică a
lui Adam, ci mai degrabă ca nişte cuvinte ale lui Dumnezeu Însuşi. Ele fac parte din declaraţia făcută de Dumnezeu la
ceremonialul căsătoriei (vezi Matei 19,4.5; MB 99). Aceste cuvinte exprimă cea mai adâncă unire fizică şi spirituală
dintre un bărbat şi o femeie şi susţin înaintea lumii monogamia ca formă de căsătorie întocmită de Dumnezeu. Aceste
cuvinte nu recomandă o renunţare la datoria şi respectul filial faţă de tată şi mamă, ci în primul rând se referă la faptul
că afecţiunile bărbatului urmează să fie mai întâi faţă de soţia sa şi că prima lui datorie este faţă de ea. Iubirea lui
pentru ea urma să crească, totuşi, cu siguranţă nu trebuia să anuleze o iubire cât se poate de îndreptăţită pentru părinţii
lui.Şi se vor face un singur trup. Unirea bărbatului şi femeii este exprimată în cuvinte clare, existând ca atare într-o
unire de corpuri, într-o comuniune de interese şi o reciprocitate de afecţiuni. Este semnificativ faptul că Isus Hristos
foloseşte chiar acest pasaj în condamnarea vehementă a divorţului (Matei 19,5).
25.Erau amândoi goi. Adam şi Eva nu aveau nevoie de îmbrăcăminte materială, pentru că asupra lor Creatorul pusese
un veşmânt de lumină, un veşmânt simbolic al propriului Său caracter drept, care se reflecta în mod desăvârşit în ei.
Când chipul moral al Făcătorului lor va fi reoglindit în fiii şi fiicele sale pământeşti, El Se va întoarce să-i pretindă ca
proprietate a Sa (Apocalipsa 7,9; 19,8; COL 69, 310). Această haină albă a nevinovăţiei este veşmântul cu care vor fi
îmbrăcaţi cei mântuiţi de pe pământ când vor intra pe porţi în Paradis. 

BENIAMIN FĂRĂGĂU
Povestea palatului de cristal sau Istoria Creației, a Căderii și a Răscumpărării
Punând accentul pe natura teocentrică a scrierii, structura ei slujește trei adevăruri teologice majore: Creația,
Căderea și Răscumpărarea. Primele două evenimente – Creația și Căderea – se consumă în capitolele 1-3 ale Genesei,
iar împreună cu detalierea implicațiilor Căderii asupra destinului omenirii, descrise în capitolele 4:1-11:9, acestea
creionează cadrul în care se va desfășura întregul proces al Răscumpărării. Deși acest proces este declanșat de
promisiunea lui Dumnezeu încă din Genesa 3:15, el va începe să prindă contur abia din momentul chemării lui
Avraam (Genesa 12). Primele unsprezece capitole ale Genesei rămân nu numai cele mai disputate, ci și cele mai
importante, pentru că ele se constituie în temelia întregii revelații. Este deci firesc să ne întrebăm: „Care este cheia
interpretării acestor capitole?”
Cine a făcut cerurile și pământul?
Am afirmat deja faptul că întreaga carte a Genesei este scrisă din perspectiva evenimentelor Exodului. Acolo, în
creuzetul evenimentelor Exodului, s-a cristalizat teologia lui Moise, pe care el a comunicat-o apoi, prin
cartea Genesei, atât poporului Israel, cât și popoarelor din jur.
Pentru a respecta dorința lui Dumnezeu de a Se face înțeles, Moise a fost obligat să preia tiparul după care i Se
revelase Dumnezeu Însuși. Ca să Se facă înțeles, Dumnezeu a vorbit în timp și spațiu, adaptându-Și mesajul
contextului cultural al vremii respective. Dumnezeu le-a vorbit lui Faraon și egiptenilor în termeni accesibili lor,
neferindu-Se să intre în jocul lui Faraon, pentru a Se lăsa comparat cu dumnezeii lui. Tot așa, Moise a formulat istoria
Creației în termeni comparabili cu miturile sumero-akkadiene și egiptene, dar a eliminat tot ceea ce nu era în armonie
cu natura și caracterul lui Dumnezeu și a modificat în așa fel ceea ce a păstrat, încât să Îl poată comunica pe acel
Dumnezeu care i Se revelase prin evenimentele Exodului.
Acolo, în fața rugului aprins, Moise a aflat că Acela care îi vorbea era Cel ce este. Ca să-L comunice pe un astfel
de Dumnezeu, Moise se vede obligat, de pildă, ca, în comparație cu miturile vremii lui, să sublinieze lipsa oricăror
referințe la originea Dumnezeului său. La urma urmelor, ce ar fi putut să spună despre originea Celui care, pur și
simplu, este Cel ce este. Iată de ce începe cartea Genesei așa cum începe: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și
pământul” (1:1). Însă tot în focul evenimentelor Exodului, Moise L-a cunoscut pe Cel care „zice și se face, poruncește
și ce poruncește ia ființă” (Ps. 33:9), pe Cel care cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi, iar ele vin în ființă. Era
deci normal ca Dumnezeu să zică: „Să fie lumină!” Și era la fel de normal ca naratorul să adauge: „Și a fost lumină”
(1:3). Dar Dumnezeul revelat lui Moise în evenimentele Exodului era nu numai un Dumnezeu veșnic și atotputernic,
la al Cărui cuvânt au venit în ființă toate lucrurile, ci era și un Dumnezeu personal, care dorea să intre într-o relație
personală cu creaturile Sale. Cel puțin lucrul acesta reiese din porunca pe care i-o dă Dumnezeu lui Moise: „Tu vei
zice lui Faraon: «Așa vorbește Domnul: „Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îți spun: Lasă pe fiul Meu să plece,
ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut”»” (Ex. 4:22-23).
Coordonatele unei astfel de relații s-au conturat tot acolo, în experiența Exodului. Așadar, Moise a fost obligat să
prezinte un Dumnezeu aplecat asupra țărânei, ca să-l plămădească pe om după chipul și asemănarea Sa, pentru o
relație personală cu Sine.
Dar tot în mijlocul evenimentelor Exodului, Moise s-a întâlnit și cu dreptatea lui Dumnezeu, o dreptate
manifestată în baza demnității și a responsabilității cu care Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om. După cum Faraon a fost
liber să aleagă neascultarea de Dumnezeu, tot așa omul a fost așezat dintru început între bine și rău, având libertatea
să aleagă. Iar pentru că responsabilitatea așezată pe umerii omului era reală, acestuia i s-a cerut o implicare directă,
alături de Dumnezeu, în întregul proces care definește relația cu El. „Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în
grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească” (2:15), să lucreze grădina și să lupte alături de Dumnezeu, ca să
păstreze valorile pentru care a fost creat și mandatul care i s-a încredințat.
Toate aceste adevăruri mari despre Dumnezeu, despre om, despre relația dintre ei, despre consecințele ruperii
relației omului cu Dumnezeu, Moise le-a comunicat în termeni accesibili tuturor celor din jurul lui. Am putea oare, la
rândul nostru, să facem același lucru pentru cei între care ne-a așezat Dumnezeu? Cum ar suna istoria omului și a
relației acestuia cu Dumnezeu, în tiparele familiare ale basmului românesc, curățit de aspectele care ar putea
distorsiona chipul lui Dumnezeu?
Palatul de cristal
A fost odată ca niciodată un Prinț. Era frumos la chip ca nimeni altul… Dar stai! Cu cine ai fi îndrăznit să-L
compari, atunci când El este Cel ce este: „Fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul
domnilor, singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină, de care nu poți să te apropii, pe care niciun om
nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea și care are cinstea și puterea vecinică”?…
În singurătatea lui celestă, Prințul a alcătuit în Sine Însuși un plan cum n-a fost și cum nu va mai fi altul. Spre
slava și spre bucuria Sa, El a pornit să zidească un fascinant palat de cristal. A început prin a zice: „Să fie
lumină!” și a fost lumină. A chemat apoi o întindere între apele de sus și cele de jos, numind întinderea cer. La
porunca Lui, apele au fugit de pe munți, lăsând să se vadă uscatul. Apoi, Cuvântul Lui a făcut ca uscatul să se
acopere de verdeață. Ca să statornicească rânduiala modelată de cuvântul Său, Prințul a spânzurat de albastrul
cerului luminători ai zilei și ai nopții. La cuvântul Lui, animale de tot soiul au acoperit pământul; văzduhul s-a
umplut de păsări, iar apele mărilor au început să mișune de pești. Prințul a privit o vreme, mulțumit, minunea
palatului de cristal, dar în ochi i-a apărut o geană de întrebare. În tot ce crease era un singur cusur: Palatul, deși era
bun și frumos, era gol! Inima Prințului căuta în el pe aceea pe care Și-o dorea de mireasă. Atunci, El a luat țărână
și a plămădit din ea o ființă după chipul și asemănarea Sa. A suflat în nările ei suflare de viață și a așezat-o în
palatul de cristal.
 În fiecare dimineață, în răcoarea zilei, Prințul venea să stea de vorbă cu mireasa Lui… În fiecare dimineață,
inima miresei începea să bată la gândul că-și va oglindi fața în ochii iubitului ei. Și așa, în îmbătarea desăvârșitei
bucurii, se adăuga dimineață la dimineață, până într-o zi, când în jurul palatului a început să se învârtă un străin.
Era frumos la chip, mai frumos decât toate creaturile lui Dumnezeu. S-a apropiat, fluturând în mâini sclipitoarele
falduri ale unei folii de argint. Cu mișcări largi și grațioase, ființa s-a rotit în jurul palatului de cristal, căutând
ochii și inima miresei Prințului. Curiozitatea ei îi era aliat, chemându-l parcă mai aproape, tot mai aproape…
Orbită de dorința de a cunoaște și de a fi, mireasa n-a băgat de seamă că sclipitoarea folie de argint a ispitirii s-a
înfășurat pe nesimțite în jurul palatului ei de cristal, până când, într-o dimineață, flămândă de-acum după chipul
Prințului iubit, mireasa a pornit să-L caute cu privirea. Dar, în locul chipului Său, ea și-a descoperit propriul chip.
Abia atunci a băgat de seamă că frumosul palat de cristal a fost transformat într-o imensă sală a oglinzilor. În
durerea ei, a început să zgârie pereții, încercând să smulgă folia de argint, dar brațele i-au căzut neputincioase.
Folia stătea, neatinsă și sfidătoare, de cealaltă parte a peretelui. La început, în lacrimi, apoi, obișnuindu-se cu
nimicul care i-a rămas, mireasa și-a căutat împlinirea în propriul ei chip, pe care îl privea zi de zi în oglindă. Cu
timpul, chiar s-a îndrăgostit de el, părând că noua ei dragoste a stins durerea pierderii Mirelui iubit.
Și așa, față în față cu propriul său chip, omul – căci așa se chema mireasa Prințului etern – a înfășurat în jurul
lui o istorie, în cadența propriului său mers. Privindu-se în oglindă, omul și-a văzut goliciunea. Iar atunci când a
pornit s-o îmbrace, a descoperit că haina a devenit mai importantă decât cel care o purta. A încercat să-L imite pe
Prințul care l-a adus în existență, mobilându-I universul cu frumusețea florilor, cu tablourile culorilor apusului și
ale răsăritului de soare. Dar, în mâna lui, aranjamentele florale au devenit mai valoroase decât florile însele, iar
tabloul a trebuit să cedeze locul semnăturii de pe el. În nevoia lui profundă de relații, omul a încercat să se apropie
de semeni, oferindu-le cadouri. Dar, foarte curând, a ajuns să îmbrace nimicuri cu hârtii din ce în ce mai colorate,
ambalajul ajungând mai important decât darul pe care-l purta. Astfel, pas cu pas, istoria fațadei, a fățărniciei și a
reclamelor s-a înfășurat tot mai mult în jurul omului. Această istorie și-a creat un mers al ei, și pentru că mersul
era dictat de omul care-și trăia viața într-o imensă sală a oglinzilor, tot ceea ce atingea omul a pornit să îi reflecte
chipul și propria lui slavă. Omul s-a declarat prinț peste imensa sală a oglinzilor și nimeni nu i-ar fi bănuit
nefericirea, dacă, din când în când, ridurile și lacrimile nu s-ar fi arătat de sub fardul așezat în straturi groase pe
fața altădată frumoasă.
Dar, într-o zi, când istoria ajunsese deja grea de așteptare, nemaiputându-și stăpâni iubirea, Prințul a pornit de
undeva, din transcendent, și, cu puterea Întrupării, s-a prăvălit asupra peretelui gros al închisorii oglinzilor omului,
lăsând în urma Lui o fereastră în formă de cruce. Cu semnele cuielor în suflet și pe trup, Prințul „a locuit printre
noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”.
Chipul Lui era frumos cum nu era altul pe pământ. Privindu-L, omul a simțit cum se trezesc în adâncurile lui
chemări de mult uitate. Era prima fereastră – după milenii de așteptare – spre limpezimea cerurilor…
Îmboldiți de foamea lor după transcendent, prizonierii imensei săli a oglinzilor s-au oprit, unul câte unul, în
fața ferestrei Crucii, căutându-L pe Cel al cărui chip ciobit chema încă din adâncurile lor. Când ochii celui dintâi
dintre ei s-au oprit în ochii mari ai blândului Prinț, mireasma îmbătătoare a nașterii din nou i-a cuprins ființa. A
căzut în genunchi, copleșit de hidoșenia pe care o zărea în oglinda chipului din fața sa. Dar, în loc de mustrare, a
simțit cum mâinile mari ale divinului Prinț așază pe umărul lui efodul preoțesc, iar pe deget, verigheta
legământului, în timp ce vocea-I inconfundabilă de Domn săpa pe tăblia inimii celui regăsit mandatul preoției:
„Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un
neam mare, și te voi binecuvânta: îți voi face un nume mare, și vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te
vor binecuvânta, și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în
tine”.
Ani mai târziu, înainte ca Prințul să Se reîntoarcă în Ţara din care a venit, i-a privit pe ai Săi și le-a zis: „Să nu
vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu, și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe
locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti
un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi”. Apoi „le-a încredințat avuția
Sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, și altuia unul: fiecăruia după puterea lui”, și le-a zis: „Mergeți (…) și pe
drum, propovăduiți, și ziceți: «Împărăția cerurilor este aproape!» Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățați pe
leproși, scoateți afară dracii. Fără plată ați primit, fără plată să dați. Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul
lupilor. Fiți dar înțelepți ca șerpii, și fără răutate ca porumbeii”. „Ducându-vă, faceți ucenici din toate neamurile,
botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și
iată că Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin!”
De două mii de ani, drumurile prăfuite ale istoriei sunt călcate de picioarele celor care aduc Vestea Bună. Dar
cei care se opresc în fața ferestrei Crucii sunt puțini, iar cei mai mulți dintre aceștia, nebăgați în seamă. Cu toate
acestea, privindu-se fericiți unii pe alții, cei regăsiți pornesc să îngâne: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne
 numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea
iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta
El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este”.
Între timp, în jur, în imensa sală a oglinzilor, mersul lumii acesteia târăște zgomotos după el masele de oameni,
îmbătându-i cu vinul iubirii, respectiv al afirmării de sine. Înstrăinarea de Dumnezeu le-a defocalizat alergarea și a
accelerat-o, dar în direcție opusă, în direcția negăsirii de Dumnezeu, a negăsirii de sine și a negăsirii de semeni.
În pofida durerii care a marcat fiecare colț al Universului, imprimând în textura lui însemnele deșertăciunii, omul
continuă căutarea furibundă a binecuvântării. Și, deși ea se află acolo – căci „însușirile nevăzute ale lui [Dumnezeu],
puterea Lui vecinică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în
lucrurile făcute de El” – sclipirile oglinzii fură privirile căutătoare ale omului, ademenindu-l cu propriul său chip. Și
astfel, căutările îi sunt întâmpinate de negăsirea de Dumnezeu. Dar, cu cât mai aprigă îi este dezamăgirea, cu atât mai
mult i se întețește căutarea, pentru că, atunci când „Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după
asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul, și peste
toate târâtoarele care se mișcă pe pământ»”, adânc în el s-au săpat trei nevoi fundamentale: nevoia de transcendent,
nevoia de semnificație și nevoia de comunitate. Cele trei nevoi definesc dependența lui de Dumnezeu, valoarea lui
derivată, respectiv natura lui comunitară.
Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul este legat de El. Sănătatea lui spirituală atârnă de relația sa cu
Dumnezeu. Ori de câte ori între el și Dumnezeu se interpune păcatul, omul se desface, adică, odată înstrăinat de
Dumnezeu, el se înstrăinează de sine însuși și de semeni. Alienarea de Dumnezeu adâncește în om nevoia de
semnificație și, oricât de mult și-ar înteți alergarea și încercarea de a o umple cu lucruri străine de Dumnezeu, hăul
deșertăciunii se cască tot mai înfricoșător în el. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, regăsirea și liniștirea lui sunt
posibile doar în oglindirea chipului său în chipul Creatorului. Această atârnare de Dumnezeu dovedește că valoarea
omului nu este în el, ci în Dumnezeul de care este legat. Omul are deci doar o valoare derivată. Atunci când acceptă
starea normală pentru care a fost creat – atârnarea de Dumnezeu – el își recapătă valoarea sau, altfel spus, îi este
împlinită nevoia de semnificație.
Nevoia de comunitate a omului derivă din natura triună a Creatorului după al Cărui chip a fost plămădit – „Să
facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Gen. 1:26, s.n.) – și este săpată adânc în codul său genetic.
Tocmai datorită acestui fapt, alienarea față de semeni îl strivește. Dar aceasta este rezultatul alienării față de sine
însuși. Numai cel care s-a regăsit pe sine, cel care s-a acceptat și care poate deci să trăiască în pace cu sine însuși va
putea trăi în pace cu semenii lui. La rândul ei, relația cu sine însuși depinde de relația cu Dumnezeu. Atâta vreme cât
alienarea față de Dumnezeu n-a fost rezolvată, absența lui Dumnezeu din om nu îi va îngădui acestuia să se
liniștească, să se regăsească.
Astfel, cele trei nevoi fundamentale ale omului sunt legate laolaltă într-o structură unitară, în care ordinea de
prioritate în satisfacerea sau în neglijarea lor este clar definită. Piatra unghiulară este și rămâne nevoia de
transcendent. Neîmplinirea acestei nevoi îmbolnăvește omul pe celelalte două planuri, iar împlinirea ei îl vindecă.
Primele unsprezece capitole ale Genesei au fost scrise, probabil, ca să ne ajute să înțelegem ce se întâmplă cu omul
atunci când se rupe relația sa cu Dumnezeu. Istoria lui Cain și Abel va porni să desfășoare înaintea ochilor noștri
această poveste.

D. M.Mackintosh

1.În acest capitol, două învăţături de seamă ne izbesc luarea aminte: „ziua a şaptea” şi „râul”. Puţine învăţături au
stârnit atâtea certuri de vorbe şi atâtea păreri felurite ca sabatul, cu toate ca Sfânta Scriptură ne arata aceasta
învăţătura în chipul cel mai lămurit, pentru cel care vrea cu adevărat să se supună învăţăturii lui Dumnezeu. Vom
cerceta cu de-amănuntul, la locul său, porunca de a păzi sabatul; aici însă, nu e vorba de nici o poruncă dată omului,
ci găsim scris numai că: „în ziua a şaptea, Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea pe care o făcuse” (verset. 2).

1-7.„Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea, Dumnezeu şi a sfârşit lucrarea pe
care o făcuse; şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată
lucrarea lui pe care o făcuse” (verset. 1-3). Aceste cuvinte ne arata că Dumnezeu s-a odihnit, pentru că îşi sfârşise
toata lucrarea: nici vorbă nu este aici de o poruncă dată omului. Acela, care lucrase şase zile, îşi isprăvise toata
lucrarea si S-a odihnit. Atât şi nimic mai mult. Toate cele făcute erau desăvârşite; toate erau foarte bune; toate erau
cum le făcuse El însuşi şi acum se odihnea în mijlocul făpturii Lui. „Stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie
şi toţi fii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38. 7). Dumnezeu îşi isprăvise lucrarea şi acum se odihnea,
adică ţinea un sabat. Este singurul sabat pe care Dumnezeu l-a sărbătorit vreodată, dacă ne ţinem numai de ceea ce
aflăm în Scripturi. Mai târziu, Dumnezeu a poruncit omului să păzească sabatul, şi omul n-a fost în stare sa ţină
porunca lui Dumnezeu. Însă nicăieri nu se mai găsesc aceste cuvinte: „Dumnezeu s-a odihnit” dimpotrivă, Isus a zis:
„Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5. 16). Sabatul nu s-a mai putut deci ţine, potrivit cu
adevărata lui însemnare, decât acolo unde nu mai era nimic de făcut, adică în mijlocul unei făpturi curate şi scutită de
orice prihană a păcatului. Dumnezeu nu se poate odihni câtă vreme păcatul stăpâneşte în lume. Spinii, mărăcinii şi
suspinele făpturii de azi vestesc sus şi tare ca Dumnezeu trebuie să lucreze, nu să se odihnească. Cum s-ar putea
odihni Dumnezeu în mijlocul mărăcinilor şi spinilor, în mijlocul gemetelor, lacrimilor, bolii, morţii, desfrânării şi
crimelor unei lumi vinovate şi stricate? S-ar putea odihni Dumnezeu în mijlocul unor astfel de împrejurări? Oriunde
Sf. Scriptură ne face cunoscut, că Dumnezeu n-a ţinut până acum decât un singur sabat, anume acela despre care
vorbeşte capitolul 2. „Ziua a şaptea” a fost sabatul. Ziua aceasta arata că făptura era gata; dar, prin căderea omului,
aceasta făptură s-a stricat şi odihna din ziua a şaptea a încetat; de atunci Dumnezeu lucrează necurmat: „Tatăl Meu
lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez” şi Sf. Duh lucrează. Nici Hristos, când era pe pământ, n-a ţinut nici un
sabat. El şi-a săvârşit lucrarea în chip strălucit; iar în ziua sabatului a fost în mormânt! Da, cititorule, Domnul Hristos,
Dumnezeu întrupat, Domnul sabatului a petrecut ziua a şaptea în întunericul şi în tăcerea mormântului. Faptul acesta
nu vorbeşte oare sus şi tare, şi nu cuprinde el o adâncă învăţătură? Ar fi stat Fiul lui Dumnezeu în mormânt în ziua
sabatului, dacă această zi ar fi trebuit sa fie petrecuta în odihna, în pace, şi într-o adâncă încredinţare că nu mai era
nimic de făcut? Dar chiar mormântul lui Isus ne vorbeşte de neputinţa de a ţinea sabatul. Acest mormânt, în care stă
Domnul sabatului în ziua a şaptea, ne arată ca omul este o făptura căzuta, vinovată, fără ajutor. Ea îţi desăvârşeşte
umblarea în păcat, răstignind pe Domnul Măririi, şi punând, la intrarea mormântului Sau, o piatră mare, ca, dacă va fi
cu putinţă, să-l ţină mereu acolo. Şi astfel, în vreme ce Fiul lui Dumnezeu este în mormânt, omul îşi serbează ziua
sabatului! Ce ciudăţenie! Hristos este în mormânt ca să aşeze din nou sabatul întrerupt, şi omul încearcă să păzească
sabatul, ca şi cum totul ar fi în buna rânduială! Omul îşi serbează sabatul lui, nu sabatul lui Dumnezeu: sabat fără
Hristos şi fără Dumnezeu! o formă goală, fără putere şi fără nici un preţ!

Dar, va zice cineva, ziua a şaptea a ajuns ziua întâi; aşa că toate cele ce se potriveau cu ziua a şaptea au trecut asupra
zilei întâi. Nu cred ca această părere se poate întemeia pe Scriptură. Şi pe ce altă temelie s-ar putea sprijini ea? N-ar fi
deloc greu să se dea la lumină o astfel de părere, dacă s-ar găsi în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nici vorbă de aşa ceva;
dimpotrivă Cuvântul lui Dumnezeu, în deosebi Noul Testament, întăreşte, în chip hotărât, tocmai deosebirea dintre
ziua a şaptea şi cea dintâi. Aşa, în capitolul 28 al Ev. după Matei, citim: „La sfârşitul zilei sabatului, când începea să
se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii…” „Ziua dintâi a săptămânii nu este deci sabatul strămutat din ziua a
şaptea într-o altă zi ci o zi cu totul nouă; este întâia zi a unei rânduieli noi, nu cea din urmă zi a unei rânduieli vechi.
„Ziua a şaptea” stă în legătură cu pământul şi cu odihna pământească; „Ziua dintâi a săptămânii”, dimpotrivă, stă în
legătură cu cerul şi cu odihna cerească. Deosebirea este nespus de mare, atât în ce priveşte învăţătura, cât şi în ce
priveşte viaţa de toate zilele. Dacă sărbătoresc „ziua a şaptea”, mă socotesc, eu însumi, prin acest fapt, un om
pământesc, fiindcă această zi, cum am arătat, este în legătură cu odihna pământească, odihna facerii lumii. Dar dacă,
prin învăţătura Scripturii şi a Duhului lui Dumnezeu, mi s-a lămurit însemnătatea „zilei dintâi a săptămânii”,
numaidecât o să pricep şi legătura strânsă dintre ziua aceasta şi noua rânduială a lucrurilor. Aceasta rânduială este cu
totul cerească şi are ca temelie veşnică moartea şi învierea lui Hristos. Ziua a şaptea era în legătura cu Israel şi cu
pământul; ziua dintâi a săptămânii e în legătură cu Biserica şi cu cerul. Ceva mai
mult, luaţi seama că Dumnezeu poruncise lui Israel să păzească ziua sabatului; pe când ziua dintâi a săptămânii o dă
Bisericii ca un dar, de care ea e chemată să se bucure. Sabatul este piatra de încercare a stării morale a lui Israel; cea
dintâi zi a săptămânii este dovada lămurită a primirii veşnice a Bisericii; sabatul arata ceea ce putea să facă Israel
pentru Dumnezeu; cea dintâi zi a săptămânii face cunoscut pe deplin ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Niciodată
nu vom putea preţui îndeajuns însemnătatea „zilei Domnului”, cum se mai numeşte ziua întâi a săptămânii în
capitolul 1 al Apocalipsei. Această zi, fiind ziua în care Hristos a înviat dintre cei morţi, nu arată terminarea facerii
lumii, ci biruinţa slăvită şi desăvârşită a răscumpărării. Sărbătorirea zilei întâi a săptămânii nu este, cum am mai
văzut, o robie sau un jug pentru creştin; ci, dimpotrivă, creştinul e prea fericit să serbeze această zi măreaţă. Astfel
vedem pe cei dintâi creştini adunaţi în ziua întâi a săptămânii ca să frângă pâinea (Faptele 20.7). Deci deosebirea între
Sabat şi ziua întâi a săptămânii este pe deplin întărită în aceasta vreme a istoriei Bisericii. Iudeii serbau sabatul în
sinagogile lor, citind „legea şi proorocii” (Faptele 15. 21); iar creştinii serbau ziua întâi a săptămânii adunându-se ca
să frângă pâinea. Nu este, în toată Sf. Scriptură, nici un singur verset măcar, unde ziua întâi a săptămânii să fie numita
sabat; dar sunt multe dovezi care arata că este o mare deosebire între aceste două zile. De ce atunci o
astfel de luptă pentru ceea ce nare nici o temelie în Scriptură? Iubiţi, cinstiţi şi sărbătoriţi ziua Domnului; căutaţi sa
fiţi „în duh” în ziua aceea ca apostolul; lăsaţi la o parte îndeletnicirile voastre pământeşti, pe cât vă este cu putinţă;
dar totodată daţi acestei zile numele şi locul ce i se cuvin; pricepeţi bine pe ce fel de învăţătura este întemeiată; lăsaţi-i
felul ei deosebit de a fi; şi mai ales nu încătuşaţi pe credincios, ca într-un jug de fier, cu ţinerea zilei a şaptea; căci
pentru el, sărbătorirea zilei dintâi este un dar fericit şi sfânt. Nu coborâţi pe credincios din cer, unde se bucura de
odihnă, pe pământ, unde nu poate găsi această odihnă. Nu cereţi de la el să păzească o zi pe care Stăpânul sau a
petrecut o în mormânt, în loc să se bucure în prea fericita zi în care El a părăsit mormântul. Citiţi cu de-
amănuntul Matei 28. 1-6;Luca 24.1;Ioan 20.1,19,26;Fapte 20.7;1Cor 16.2;Apoc 1.10;Fapte 13.14; Fapte 17.2;Col
2.16;Gal 4.10-11. Nu
trebuie, însă, să se creadă că pierdem din vedere faptul însemnat, că sabatul are să mai fie sărbătorit pe pământul lui
Israel şi în toată făptura: „Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evr 4. 9). Când Fiul
lui Avraam, al lui David şi al omului, îşi va lua locul de Stăpân peste tot largul pământului, atunci va fi un sabat
măreţ, o odihnă pe care păcatul n-are s-o mai strice niciodată. Dar acum, Fiul nu e primit, şi toţi acei care-L cunosc şi-
L iubesc sunt chemaţi „să iasă afară din tabără la El şi să sufere ocara Lui” (Evr 13.13). N-ar fi nici o ocară, dacă
pământul ar putea sărbători sabatul; dar faptul ca unii oameni caută să facă din „ziua întâi a săptămânii” „sabatul”, ne
arată lămurit starea în care se află aceşti oameni. O astfel de stare nu este decât încercarea de a se întoarce la o stare
de lucruri şi la un fel de sfinţenie cu totul pământesc. Se prea poate ca un mare număr de credincioşi să nu înţeleagă
lucrul acesta şi să ţină cu sfinţenie „ziua sabatului”, potrivit felului lor de a înţelege. Dar dacă trebuie să respectăm
cugetul acestor creştini şi să avem grijă să nu jignim pe nimeni, avem totuşi dreptul, şi doar aceasta este datoria
noastră, să întrebăm pe ce fel de temelie biblica se reazemă astfel de încredinţări? Căci, aici n-avem a face nici cu
cugetul, nici cu încredinţările oamenilor, ci cu Dumnezeu însuşi, descoperit în Cuvântul Lui; de aceea cerem de la
fiecare cititor credincios să-şi dea bine seama de starea lui faţa de „ziua a şaptea” sau „sabat”, cum şi faţa de „ziua
întâi a săptămânii” sau „ziua Domnului”.(Notă: Cu privire la sabat adăugăm că unii credincioşi, numai ca să-şi arate
slobozenia, lucrează Duminica întocmai ca în toate zilele săptămânii, se fac vinovaţi de sminteală faţă de fraţii lor. O
astfel de purtare nu poate porni din Duhul lui Hristos. Dacă în mintea mea mă simt slobod şi mi-este lămurit că pot
lucra Duminica, totuşi trebuie să respect cultul fraţilor mei, care n-au aceleaşi păreri. Afară de aceasta, nu cred că
cei ce se poartă astfel pricep întocmai adevăratele şi scumpele privilegii, care stau în legătură cu ziua Domnului. Ar
trebui să fim prea recunoscători că putem lăsa în această zi orice lucru şi orice petrecere pământească, în loc să ne
afundăm de bună voie în ele, ca să arătăm că suntem slobozi. În multe ţări, legea Statului opreşte lucrul Duminica.
Credem că această măsură e voită de Dumnezeu, şi că este un mare har pentru credincioşi. De altfel, ştim prea bine,
că inima omenească, zgârcită şi lacomă, ar despoia cu bucurie pe credincioşi de scumpul lor prilej să se închine lui
Dumnezeu cu fraţii lor în ziua Domnului şi cine ar putea zugrăvi înrâurirea vătămătoare pe care o are asupra
sufletului o muncă necurmată? Credincioşii, care, de luni dimineaţa până sâmbătă seara trag, în piept aerul greu al
birourilor, al prăvăliilor, al fabricii, ori al atelierului, pot să răspundă.)
8.14.Sa vedem acum legătura dintre „sabat” şi „râul” ce ieşea din Eden. Pentru întâia oară se pomeneşte în Scriptură
de „râuri dumnezeieşti” (vezi şi Ps 65. 9), anume în legătură cu odihna lui Dumnezeu. Când se
odihnea Dumnezeu în lucrările Sale, totul era plin de binecuvântare; căci Dumnezeu nu putea să ţină un sabat, fără ca
să se răspândească peste tot largul pământului vreo înrâurire sfântă şi binecuvântată. Însă, vai! râurile care curg din
Eden, locul odihnei pământeşti, sunt oprite degrabă din cursul lor, pentru că păcatul a întrerupt odihna facerii lumii.
Totuşi, slavă Domnului, păcatul n-a oprit pe Dumnezeu în lucrarea sa; ci n-a făcut decât sa-i deschidă un nou câmp de
lucru, şi, pretutindeni, unde lucrează Dumnezeu, se vede şi râul curgând. Astfel, când mâna Lui puternică şt braţul
Sau întins călăuzesc oştirile pe care le-a răscumpărat, ducându-le prin nisipul sterp al pustiului, vedem iar curgând un
râu în pustie. Râul acesta nu curge din Eden, ci din stânca întredeschisă, care este o icoană frumoasă şi potrivită cu
planul, după care harul lui Dumnezeu lucrează faţa de păcătoşi şi se îngrijeşte de toate nevoile lor. Aici nu e vorba
numai de facerea lumii, ci şi de răscumpărare. „Stânca era Hristos” (1 Cor. 10. 4), Hristos lovit pentru lecuirea
poporului său. Stânca întredeschisă era în legătură cu locuinţa lui Dumnezeu în Cort. Aceasta legătură este de o
frumuseţe deosebită: Dumnezeu locuind într-un cort şi Israel bând apă din Stâncă! Ce grai lămurit pentru orice ureche
deschisă şi ce învăţătură pentru orice inimă predată cu totul Domnului. Pe măsura ce
înaintăm în istoria căilor lui Dumnezeu, vedem râul pornind în altă parte. „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare
a praznicului, Isus a statut în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în
Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7.37-38) Aici vedem că râul iese dintr-un alt
izvor şi curge într-altă parte. De fapt este tot acelaşi izvor, adică însuşi Dumnezeu; dar, în Isus, acest izvor este în
Dumnezeu, cunoscut într-o legătură nouă. În capitolul 7 al Ev. după Ioan, Domnul Isus ni se arată în duh, în afară de
rânduiala firească a lucrurilor, ca izvorul de apa vie; iar credinciosul ni se arată ca mijlocul de scurgere al acestui
izvor. Altă dată Edenul trebuia să-şi răspândească apele afară din grădină, ca să ude pământul şi să-l facă să rodească.
Tot aşa şi în pustie; îndată ce stânca e lovită, dă apă răcoritoare oştirilor însetate ale lui Israel. Tot aşa şi azi: oricine
crede în Isus ajunge mijlocul prin care curg râurile binefăcătoare, pentru cei din jur. Astfel cel credincios ajunge
mijlocul de revărsare al feluritelor daruri ale lui Hristos, pentru binele unei lumi sărmane şi ticăloase; şi cu cât o să
semene mai cu dărnicie, cu atât o să secere mai din belşug: „Unul, care dă mai cu mână largă, ajunge mai bogat; şi
altul, care economiseşte prea mult, nu face decât să sărăcească” (Prov 11.24). Astfel, creştinul se află într-o stare în
care se foloseşte de darurile cele mai de preţ, şi în care, în acelaşi timp, e încărcat cu cea mai de seamă răspundere. El
este chemat sa fie un martor neclintit al harului Aceluia în care crede, şi să arate neîncetat acest har. Cu
cât o să-şi înţeleagă mai bine darurile, cu atât o să-şi împlinească mai bine chemarea. Cu cât o să se hrănească mai
mult şi fără întrerupere din Hristos, cu cât o să-şi pironească plivirea mai mult asupra lui Isus, cu atât mai mult
Mântuitorul nostru, în veci proslăvit, va locui În inima sa; iar viaţa şi firea lui vor fi o mărturie, adevărată şi
neîndoielnică, despre harul ce i s-a descoperit lui şi pe care-l preţuieşte. Totodată, credinţa este puterea slujbei,
puterea mărturisirii şi puterea închinării. Dacă nu trăim „în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care ne-a iubit şi s-a dat pe
sine însuşi pentru noi” (Gal 2.20), nu vom fi nici slujitori folositori, nici martori credincioşi, nici adevăraţi
închinători. Poate c-o să lucrăm mult, fără însă să slujim lui Hristos; sau că vom vorbi mult, totuşi fără să mărturisim
pe Hristos; şi să ne arătăm ca foarte evlavioşi, fără însă să ne închinăm Lui în duh şi adevăr. În
sfârşit, mai găsim „râul lui Dumnezeu” în cel din urmă capitol al Apocalipsei. „Şi mi a arătat un râu cu apa vieţii,
limpede cum e cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apoc 22.1). Iată râul de
care vorbeşte Psalmistul, şi care înveseleşte cetatea lui Dumnezeu, „sfântul locaş al locuinţelor Celui Prea Înalt” (Ps
46.4. Vezi şi Ezech 47.1-12, şi Zah 14.8). Nimic nu mai poate să-i spurce izvorul, sau să i taie cursul apelor. „Scaunul
de domnie al lui Dumnezeu” este icoana nestrămutării celor veşnice; iar starea de faţă a „Mielului” înseamnă că acest
scaun stă pe temelia nezguduită a unei răscumpărări veşnice. Aici nu e vorba de scaunul Ziditorului lumii, nici de
scaunul de domnie al lui Dumnezeu, care, în pronia Sa, cârmuieşte toate, ci de scaunul de domnie al Dumnezeului
răscumpărător. Când văd pe „Miel”, ştiu care sunt legăturile între scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi mine, ca
păcătos. Numai scaunul de domnie al lui Dumnezeu, singur, m-ar îngrozi; dar când Dumnezeu se descopere în
persoana „Mielului”, groaza se duce şi cugetul se potoleşte. Căci sângele Mielului curăţeşte cugetul de orice pată a
păcatului, punându-l într-o stare de deplină slobozenie faţă de o sfinţenie desăvârşita, care nu poate suferi păcatul.
Toate cerinţele sfinţeniei dumnezeieşti au fost împlinite pe deplin pe crucea de pe Golgota. Cu cât înţelegem mai mult
sfinţenia aceasta, cu atât mai mult vom preţui şi crucea, şi toată lucrarea crucii. „Harul să stăpâneasca dând
neprihănirea, ca să dea viata veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom 5. 21). De aceea şi Psalmistul
îndeamnă pe sfinţi să laude pe Domnul, amintindu-le sfinţenia lui Dumnezeu. Un rod de preţ al răscumpărării este
lauda; însă înainte ca un creştin sa poată lăuda, aducându-şi aminte de sfinţenia lui Dumnezeu, trebuie să-şi înfăţişeze
bine ce este sfinţenia aceasta, luându-şi locul, prin credinţă, dincolo de cruce; adică nu de partea oamenilor şi a morţii,
ci de partea lui Dumnezeu şi a învierii, dacă pot zice aşa. 15-25.După ce
am urmărit cursul râului de la Geneza până la Apocalipsă, să vedem acum, în scurt, starea lui Adam în Eden. Am mai
văzut odată pe Adam ca o icoana pre-închipuitoare a lui Hristos; acum însă avem să-l privim nu numai ca icoana pre-
închipuitoare, ci şi ca persoană. Trebuie să-l privim nu numai ca înfăţişătorul desăvârşit al celui de al doilea om
„Domnul cerului”, ci să-l privim şi din punct de vedere al răspunderii sale personale. În mijlocul arătării frumoase a
făpturii din Eden, Dumnezeu pusese o mărturie; mărturia aceasta era totodată şi o încercare pentru făptură: vorbea de
moarte în mijlocul vieţii, căci Dumnezeu zisese: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (verset. 17).
Cuvânt ciudat şi măreţ, şi totuşi trebuincios! Viaţa lui Adam atârna de deplina lui ascultare. Legătura care-l ţinea
strâns lipit de Dumnezeu era ascultarea, întemeiată pe o încredere desăvârşită în adevărul şi în iubirea Aceluia, care-l
pusese în starea de seamă pe care o avea. Cât timp Adam s-a încrezut în Dumnezeu, a fost în stare să-L asculte. Vom
vedea, în cap. 3, însemnătatea şi adevărul acestui fapt; aici vreau numai să atrag luarea aminte cititorului asupra
deosebirii izbitoare dintre mărturia statornicită în Eden şi mărturia economiei vremurilor de faţă. În Eden, în vreme ce
totul era viaţa, Dumnezeu vorbeşte de moarte; dimpotrivă, acum când totul e supus morţii, Dumnezeu vorbeşte de
viaţă; căci s-a zis: „În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (verset. 17); acum dimpotrivă zice: „Crede şi
vei trai”! întocmai după cum în Eden, vrăjmaşul a căutat să nimicească mărturia lui Dumnezeu în ce priveşte urmarea
neascultării, adică a mâncării din rodul oprit, tot aşa Satana caută astăzi să nimicească mărturia lui Dumnezeu, în ce
priveşte urmarea credinţei în Evanghelie. Dumnezeu zisese: „În ziua în care vei mânca din el vei muri
negreşit” (verset. 17) – iar şarpele a zis: „Hotărât, că nu vei muri” Azi. când Sf. Scriptură vesteşte lămurit că „cine
crede în Fiul are viata veşnică” (Ioan 3, 36), acelaşi şarpe caută să încredinţeze pe oameni că n-au viaţa, şi că nu pot
să pretindă s-o aibă decât după ce vor fi simţit şi făcut cine ştie ce lucruri. Dacă până acum n-ai crezut, din toată
inima, mărturia lui Dumnezeu, iubite cititor, te rog, ascultă mai de grabă Cuvântul Domnului şi lasă vorbele
amăgitoare ale şarpelui. „Adevărat, adevărat vă spun, că cine asculta cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimes,
are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5.24).

BIBLIA DE STUDIU
3Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea(adică Sabatul) şi a rânduit-o atât ca o zi specială şi sacră de odihnă cât şi ca
o zi de aducere aminte a împlinirii întregii Sale opere create.Mai târziu,Dumnezeu a făcut din Sabat o zi de
binecuvântare pentru poporul Său credincios.El a desemnat-o ca zi de odihnă,a serviciului divin şi a părtăşiei cu El.
4.Această a doua relatare a creaţiei nu este în contradicţie cu cea din v.1:12,3.Ea explică în detalii mai mari crearea
omului şi a femeii,a mediului înconjurător,cât şi punerea lor la încercare.Capitolul 2 prezintă detaliile într-o manieră
de actualitate,în timp ce capitolul 1 dă ordinea cronologică.
5.În capitolul 2,versetul 4,este introdus un alt Nume pentru Dumnezeu.Numele “DOMNUL”.În timp ce Elohim este
numele general pentru Dumnezeu,care sublinează măreţia ţi puterea Sa,DOMNUL este Numele personal şi cel al
legământului prin care S-a revelat propriului Său popor.În revelaţia Numelui Dumnezeului legământului sunt inerente
bunpăvoinţa Sa iubitoare,preocuparea de răscumpărare a neamului omenesc,intimitatea şi prezenţa Sa loială cu
poporul Său.Acest Nume personal este utilizat în situaţiile nde El este privit în relaţie directă cu popoprul Său şi cu
natura.Acolo unde cuvintele DOMNUL DUMNEZEU sunt sociate,ele arată un Dumnezeu Creator Atotputernic care
a intrat întro relaţie iubitoare prin legământul Său cu omenirea.
7.Acordarea vieţii oamenilor este descrisă ca rezultat al unui act special al lui Dumnezeu,spre deosebire de creaţia
tuturor celorlalte vieţuitoare.Dumnezeu a acordat în mod specific viaţă şi suflare primului om,arătând că viaţa omului
se află într-o categorie diferită şi mai importantă decât toate celelalte forme de viaţă şi că există o relaţie unică între
viaţa divină şi viaţa umană.Dumnezeu este sursa fundamentală a vieţii umane.
8.Grădina era situată aproape de confluenţa Tigrului cu Eufratul,pe câmpia udată de aceste râruri.Unii cred că aceasta
era situată în zona cunoscută acum ca fiind sudul Irakului,aşlţii susţin că nu există suficiente date prezentate în Biblie
care să determine o situare precisă.
9.În grădină,doi pomi au avut imporanţă deosebită.(1)”Pomul vieţii” a fost destinat probabil să facă imposibilă moarte
fiică.Ek l se găseşte în legătură cu viaţa veşnică,aşa cum reiese din 3:22.Poporul lui Dumnezeu va avea acces la
pomul vieţii în cerul nou şi pământul nou.(2)”Pomul cunoştinţei binelui şi ărului” a fost destinat să testeze credinţa şi
ascultarea lui Adam de Dumnezeu şi de Cuvântul Său.Dumnezeu a creat oamenii ca fiinţe morale cu capacitatea de a
alege în mod liber să iubească şi să asculte de Creatorul lor,sau să nu asculte de El şi să se împotrivească voii Lui.
15.La acea vreme Adam,ca primul om era sfând,fără păcat şi în desăvârşită comuniune cu Dumnezeu.El a fost
coroana creaţiie lui Dumnezeu şi i s-a dat responsabilitatea să lucreze sub îndrumarea directă a lui Dumnezeu la
îngrijirea creaţiei Sale.această relaţie armonioasă între Dumnezeu şi neamul omenesc a fost pierudtă din cauza
neascultării primilor doi oameni.
16.Chiar de la începutul istoriei neamul omenesc a fost legat de Dumnezeu prin credinţa în El şi ascultarea de
Cuvântul Său ca adevăr absolut.Viaţa prin credinţă şi ascultare este prezentată ca principiu de purtare în cadrul
relaţiei lui Adam cu dumnezeu în Eden.Adam a fost prevenit că va muri dacă va încălca voia lui dumnezeu şi va
mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului.Această ameninţare a morţii trebuia să fie acceptată prin credinţa bazată
pe ceea ce a spus Dumnezeu,dei Adam nu cunoscuse încă moartea omenească.
Porunca lui Dumnezeu a fost dată lui Adam ca un test moral.Ea pune înaintea lui o posibilitate de alegere
conşientă,deliberată de a crede şi asculta,ori de a nu asculta de voia Creatorului Său.Dacă Adam ar fi crezut şi ascultat
Cuvântul lui Dumnezeu,el ar fi putut să trăiască veşnic şi să fie în relaţie binecuvântată cu Dumnezeu.Dar el a
păcătuit prin neascultare culegând dezastrul moral şi un seceriş al morţii.
18.Femeia a fost creată ca să fie tovarăşa iubitoare pentru om şi un ajutor pentru el.Astfel ea trebuia să împartă cu el
şi responsabilitatea şi cooperarea în împlinirea scopului lui Dumnezeu pentru viaţa sa şi a familiei. 24.De
la început Dumnezeu a insituit căsătoria şi unitatea familiei ca prima şi cea mai importantă instituţie pe pământ.Planul
lui Dumnezeu pentru căsătorie are în vedere un bărbat şi o femeie care devin “un trup”(adică unit fizic şi
spiritual).Această învăţătură exclude adulterul,poligamia,homosexualitatea,viaţa imorală şi avortul nescriptural.

CAPITOLUL III

W. McDonald

1-6.Șarpele care i s-a arătat Evei este revelat mai târziu ca fiind nimeni altul decât Satan însuși (vezi Apocalipsa
12:9). Aceia care caută să „demitologizeze" Biblia cred că această relatare a căderii ar fi doar alegorică, iar nu literală,
citând în sprijinii! opiniei lor faptul cit șarpele era cuvântător. Poate relatarea amăgirii Evei de către șarpe să fie
acceptată ca faptică? Apostolul Pavel negreșit credea că da (2Corinteni 11:3). La fel și apostolul Ioan (Apocalipsa
l2:9;20:2). De fapt, nu este singura ocazie în care un animal a vorbit în Biblie. Dumnezeu i-a dat glas măgăriței lui
Balaam pentru a împiedica nebunia profetului (Numeri 22) și apostolul Petru a acceptat acest lucru ca fapt veridic și
autentic (2Petru 2:16). Acești trei apostoli au fost inspirați de Duhul Sfânt să scrie ceea ce au scris. De aceea, a
respinge faptul că relatarea căderii a fost un eveniment real, petrecut întocmai cum ne este descris, înseamnă a
respinge, de fapt, inspirația Sfintei Scripturi. Există alegorii în Biblie, dar aceasta nu e una dintre ele. Observați
pașii care au afundat rasa umană în păcat. Mai întâi Satan a strecurat în inimă îndoiala față de Cuvântul lui
Dumnezeu: „A spus Dumnezeu chiar așa?" El a răstălmăcit cuvintele lui Dumnezeu, făcându-le să pară că El le-ar fi
interzis lui Adam și Evei să mănânce din orice pom. Apoi, Eva a spus că ei nu trebuie să mănânce sau „să se atingă
de fructul pomului care era în mijlocul grădinii". Dar Dumnezeu nu spusese nimic despre „atingerea” pomului.
Apoi Satan a contrazis categoric cele spuse de Dumnezeu despre inevitabilitatea judecății ce se va abate asupra
tuturor celor care nu ascultă, întocmai ca și adepții lui care încă mai neagă realitatea iadului și a pedepsei eterne.
Satan L-a reprezentat trunchiat pe Dumnezeu, ca pe Unul care ar fi încercat să-l împiedice pe Adam și Eva să intre în
posesia a ceea ce era bun pentru ei. Eva a cedat triplei ispite: pofta cărnii (bun de mâncat), pofta ochilor (plăcut la
privit) și mândria vieții (un pom de dorit pentru a te face înțelept). Procedând astfel, ea a acționat independent de
Adam, capul ei. Ea ar fi trebuit să-l consulte pe el, în loc să-i uzurpe autoritatea. În cuvintele „ea a luat din fructul
său și a mâncat" se află explicația tuturor bolilor, durerilor, suferințelor, temerilor, vinovățiilor și a morții care au
năpăstuit cu toate omenirea de atunci încoace. Cineva a spus că: „Ruinarea pământului și milioanele de morminte
existente atestă faptul că Dumnezeu a avut dreptate, iar Satan este mincinosul." Eva a fost amăgită (1Timotei 2:14),
dar Adam a acționat de bună voie și cu deliberată răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.
Umanismul secular perpetuează minciuna lui Satan: „Vei fi ca Dumnezeu". 7-
13.Prima urmare a păcatului a fost sentimentul rușinii și al fricii. Șorțurile din frunze de smochin vorbesc despre
încercarea omului de a se salva printr-o religie a faptelor bune, fără jertfă de sânge. Când Dumnezeu le cere socoteală,
păcătoșii se scuză. Adam a spus: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine"... ca și cum L-ar fi învinuit pe
Dumnezeu (vezi Proverbe 19:3). Eva a spus: „Șarpele..." (versetul 13).
În dragostea și îndurarea Sa, Dumnezeu și-a căutat creaturile căzute, întrebând: „Unde ești?" Această întrebare
dovedește două lucruri: că omul era pierdut și că Dumnezeu venise să caute. A demonstrat păcatul omului și harul lui
Dumnezeu. Dumnezeu ia inițiativa în ce privește mântuirea, demonstrând chiar lucrul de care Satan a făcut-o pe Eva
să se îndoiască: dragostea Lui.
14.Domnul Dumnezeu a blestemat șarpele la degradare, dizgrație și înfrângere. Faptul că șarpele este blestemat
mai mult ca toate animalele sau ca orice alt animal de câmp se referă aici mai curând la reptile, decât la Satan.
15.Dar versetul 15 se referă chiar la diavolul însuși. Acest verset este cunoscut sub denumirea
de: protoevanghelium, însemnând „Prima Evanghelie", întrucât se prezice aici că va exista o
permanentă ostilitate între Satan și femeie (reprezentând întreaga omenire) și între sămânța lui Satan (agenții lui)
și Sămânța ei (Mesia).
Sămânța femeii va zdrobi capul diavolului, o rană mortală ce simbolizează învingerea lui. Această rană i-a
fost făcută la Calvar, când Mântuitorul a triumfat decisiv asupra diavolului. Satan, la rândul lui avea să-i zdrobească
lui Mesia călcâiul.
Călcâiul rănit vorbește aici despre suferință și chiar despre moarte fizică, dar nu ca înfrângere finală. Astfel,
Cristos a suferit pe cruce și chiar a murit, dar a înviat dintre cei morți, victorios asupra păcatului, iadului și a lui
Satan. Faptul că El este numit Sămânța femeii ar putea sugera nașterea Lui din fecioară. Observați bunătatea lui
Dumnezeu în faptul că a promis venirea lui Mesia înaintea pronunțării sentinței din versetele următoare.
16-19.Păcatul are consecințe inevitabile.Femeia a fost condamnată la suferințele nașterii. Ea avea să fie
supusă soțului ei.Bărbatul a fost condamnat să-si câștige pâinea din pământul care fusese blestemat cu spini și
pălămidă. Aceasta ar însemna trudă și sudoare pentru el. Apoi la sfârșitul vieții, el însuși se va întoarce în
țărână. Ar fi de notat aici că munca în sine nu este un blestem; de cele mai multe ori ea este mai degrabă o
binecuvântare. Blestemul îl constituie suferința, truda, frustrarea, transpirația și oboseala ce sunt asociate cu munca.
20-21.Adam a dat dovadă de credință numind-o pe soția lui Eva... mama tuturor celor vii, având în vedere că nu
se născuse nici un copil până atunci. Apoi Dumnezeu le-a furnizai haine din piei, prin moartea unui animal. Acestea
întruchipează hainele neprihănirii, care sunt dăruite păcătoșilor prin sângele vărsat de Mielul lui Dumnezeu - pe care
le putem îmbrăca pe baza credinței.
22-24.A existat o umbră de adevăr în minciuna lui Satan că Eva va deveni ca Dumnezeu (versetul 5). Dar ea și Adam
au învățat prin metoda dureroasă a experienței, cum să discearnă între bine și rău. Dacă ar fi mâncat din pomul vieții,
ar fi trăit veșnic în trupuri supuse bolilor, degenerării și neputințelor. Astfel, doar mila lui Dumnezeu a fost aceea care
i-a împiedicat să se întoarcă în Eden.Heruvimii sunt ființe cerești a căror menire este să „apere sfințenia lui
Dumnezeu împotriva mândriei pe care și-o arogă omul căzut." Adam
și Eva au fost chemați să decidă cine a mințit: Dumnezeu sau Satan. Ei au decis că Dumnezeu a mințit. „Fără credință
este cu neputință să-I fim plăcuți lui Dumnezeu". Astfel numele lor lipsesc din galeria marilor eroi ai credinței, de la
Evrei 11.Mediul ideal din Eden nu a putut împiedica pătrunderea păcatului. Nu într-un mediu ambiant adecvat se află
răspunsul la problemele cu care este confruntat omul.
J.Veron McGee

1.Eu nu cred că originea păcatului este în capitolul 3 din Geneza decât în ceea ce privește rasa umană. Doresc să vă
dau acum un citat cu privire la capitolul 3: „Ajungem aici la sursa multora dintre adevărurile divine. Aici începe
marea dramă a omenirii care după aproape 6000 de ani nu este încă terminată. Aici găsim explicația divină cu
privire la decăderea și ruina prezentă a rasei umane. Tot aici învățăm despre subtilitățile inamicului nostru diavolul.
Aici vedem neputința omului de a umbla pe calea neprihănirii atunci când îi este retras harul divin. Aici descoperim
efectele spirituale ale păcatului, omul încercând să fugă de Dumnezeu. Aici discernem atitudinea lui Dumnezeu față
de păcătosul vinovat. Tot aici remarcăm atitudinea universală a naturii umane de a acoperi păcatul personal prin
lucrări umane. Aici suntem învățați despre harul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru a rezolva problemele noastre.
Aici este începutul profețiilor care merg apoi prin toată Biblia. Aici aflăm că omul nu se poate apropia de Dumnezeu
decât printr-un mediator” Cred
că este o cuprinzătoare prezentare a acestui capitol.În prima secțiune a acestui capitol avem relatată capcana pe care
diavolul o întinde omului. 2.O întrebare care
apare în mod firesc este „De ce ispitire?” Dacă mergem înapoi la capitolul 1 și 2 găsim că omul a fost creat cu
inocență dar nu a fost creat neprihănit. De fapt, îmi dau seama că mai vorbit despre acest lucru dar nu cred că am
explicat despre ce este vorba. Dar să o facem acum. Neprihănirea este inocența păstrată în ciuda ispitelor, înseamnă
curăție, fără păcat. Vedeți, ispita nu poate face decât două lucruri: fie contribuie la dezvoltarea ta, maturizarea ta, fie
la distrugerea ta. Edenul nu era o seră iar omul un produs de seră. Caracterul este ceva ce se dobândește, se
conturează, se dezvoltă iar ispita este cadrul în care se face aceasta. Omul a fost creat o ființă responsabilă și el era
responsabil pentru a asculta, pentru a sluji și pentru a se supune guvernării divine.

Omul nu s-a creat pe sine – cred că nimeni nu poate pretinde acest lucru – Dumnezeu a fost Cel care l-a creat.
Dumnezeu nu a fost neutru în condițiile pe care I le-a pus. Condiția de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și
răului nu a fost un formală. Acela nu era singurul pom din grădină. Mai erau mulți alții din care putea mânca.
Omul nu avea nevoie în cele din urmă deloc de acel pom. De aceea cred este evident că omul era responsabil de
alegerea lui.În acest prim verset ne este prezentat șarpele. Întrebarea imediată care poate pusă este „De unde a mai
apărut și el?” Cum de a ajuns în grădina Edenului?” din ceea ce putem ști din Cuvântul lui Dumnezeu șarpele nu era
acolo ca o creatură lunecoasă. De fapt nici nu ni se spune cum a ajuns el acolo știm doar că era acolo. Cuvântul lui
Dumnezeu omite din nou să ne dea informații exhaustive despre aceasta. Șarpele era o creatură pe care Satan putea să
o folosească și a făcut-o. Nu este oare aceeași metodă pe care o folosește și astăzi? Pavel le scrie Corintenilor: „Și nu
este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.” În Apocalipsa găsim mult mai multe cuvinte
despre Satan decât găsim oriunde altundeva în Biblie: „Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și
Satana, acela care înșeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui”.
(Apocalipsa 12:9) Vedeți,
aceasta nu mai este acea creatură alunecoasă cum credem noi. Nu este această imaginea pe care Cuvântul lui
Dumnezeu ne-o dă despre el. Mai departe, tot în Apocalipsa la capitolul 20 este scris: „El a pus mâna pe balaur, pe
șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani.”Această creatură are numeroase
abilități. Nu este scris nimic despre originile lui aici în cartea Geneza, dar cred că ceea ce este scris în cartea Isaia 14
și Ezechiel 28 ne dă o bună imagine asupra originilor acestei creaturi. 3.Oare de
ce s-a apropiat șarpele de femeie și nu de bărbat? Când Dumnezeu l-a creat pe Adam Dumnezeu I-a informat cu
privire la situația pomilor din grădină, din care putea să mănânce și din care nu, dar Eva a fost creată mai pe urmă și
ea nu a auzit lucrul acesta direct de la sursă, de la Dumnezeu. Ea a auzit despre aceasta de la Adam. Așa că șarpele se
apropie de femeie mai întâi. Personal cred că femeia a fost înzestrată cu mai multă compasiune și milă decât bărbatul.
Ea era mult mai deschisă și mai comunicativă decât bărbatul. Chiar și astăzi ele sunt primele care duc spre orice
mișcare religioasă. Multe din mișcările religioase au femei ca fondatori. Deci Satan știa
foarte bine ce face. Observați ce a făcut. Metoda lui este foarte subtilă. Întrebarea pe care el o pune femeii este menită
să arunce îndoiala asupra cuvintelor lui Dumnezeu. „Chiar a zis Dumnezeu să nu mâncați din toți pomii din
grădină?” Dintr-o dată, îndoiala, dar și curiozitatea apare în mintea lui Eva. Ea spune: „Putem să mâncăm din toți
pomii din grădină dar despre acest pom Dumnezeu ne-a spus „Să nu mâncați din el, și nici să nu vă atingeți de el, ca
să nu muriți.” 4-5.Este
foarte interesantă implicația din cuvintele șarpelui. Ceea ce el pune aici la îndoială este dragostea și Dumnezeirea lui
Dumnezeu. El afirmă ceva de genul, Dacă Dumnezeu este într-adevăr bun, de ce a pus această restricție? Atunci când
le spune oamenilor că nu vor muri, șarpele afirmă că Dumnezeu nu este neprihănit, iar atunci când le promite
oamenilor că ei înșiși vor fi ca Dumnezeu, diavolul pune sub semnul întrebării chiar sfințenia lui Dumnezeu. Prin
subtilitate, Satan a vrut să-L contrazică pe Dumnezeu și el înlocuiește cuvântul lui Dumnezeu cu cuvântul său.
Credința, așa cum aflăm și în scrisoarea lui Pavel către Romani, este cea care conduce la ascultare. Necredința,
îndoiala duce întotdeauna la neascultare. 6.Acest verset
ne arată neascultarea femeii și a bărbatului de Cuvântul lui Dumnezeu. Observați, vă rog, că modul în care se
adresează șarpele este foarte interesant. Este o adresare făcută simțurilor. „Pomul era bun de mâncat”. Numai că
aceasta nu este totul. Nu acesta este lucrul cu adevărat important. El face apel chiar și la factorul psihologic: pomul
era plăcut de privit. Dar merge mai departe și se adresează și dimensiunii sale spirituale: „Pomul era de dorit să
deschidă cuiva mintea.” Studiind cu
atenție veți observa că exact acestea sunt domeniile pe care Satan le aduce și în atenția Domnului Isus atunci când îl
ispitește. Citiți vă rog pasajele din Evanghelia după Matei, capitolul 4, capitolul 1 din Evanghelia după Marcu și
capitolul 4 din Evanghelia după Luca.În primul rând el se adresează Domnului Isus spunându-i să facă pâini din
pietre. Acesta este un apel clar făcut nevoilor trupești. Domnul Isus venea după patruzeci de zile de post. Diavolul știa
ce să atace, numai că nu știa prea bine cu cine are de a face. După aceea îi arată Domnului Împărățiile acestei lumi și I
le oferă.. Aceste este un apel făcut minții așa cum prezintă pomul ca fiind plăcut de privit. În cele din urmă îi spune
Domnului Isus: „Aruncă-te de pe templu!” Este apelul făcut omului religios. Eu unul nu cred că Diavolul și-a
schimbat tacticile nici astăzi. El folosește aceleași metode cu fiecare dintre noi, iar motivul pentru care le folosește
mereu pe aceleași este că ele funcționează. Nu a fost nevoie să schimbe ceva pentru că, se pare, noi toți cădem la
același examen.
Apostolul Ioan scrie: „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții, nu este de
la Tatăl. Ci din lume.” Este vorba de textul din Prima epistolă a lui Ioan capitolul 2 versetul 16. „Pofta firii
pământești” este tocmai prima ispită a Diavolului – pomul era bun de mâncat. Pofta ochilor – pomul era plăcut de
privit. Lăudăroșenia vieții – pomul era de dorit să deschidă cuiva mintea. Cât de clar este Ioan – acestea nu sunt de la
Tatăl ci din lume. Domnul Isus a spus că aceste păcate ale trupului vin din inima omului, din adâncul ei. Acela este
locul unde Satan își lansează săgețile. Aceasta este metoda pe care el o practic pentru a îndepărta omenirea de
Dumnezeu, de Creatorul ei. Și nu putem să nu recunoaștem că are succes. Oamenilor li s-a spus că vor cunoaște
binele și răul și ce s-a întâmplat de fapt? Avem rezultatele căderii omului.
7.Primele semnale sunt prezente în acest verset. Cred că această deschidere a ochilor se referă de fapt la conștiința lor.
Înainte de cădere omul era inocent – nu avea conștiință. Inocența este ignorarea răului. Trebuie să spune că nu omul a
făcut conștiința. Ea este în interiorul nostru. Un celebru cercetător în domeniul psihologiei a spus despre conștiință că
ea face parte din noi așa cum face parte un braț sau alte părți ale trupului nostru. Cu alte cuvinte, noi nu putem scăpa
niciodată de ea. Complexul vinovăției nu va putea fi înlăturat niciodată prin tehnici psihice. Numai iertarea pe care o
dă Dumnezeu este capabilă să dea la o parte vinovăția. Numai Dumnezeu poate să de iertare pentru că El este Cel
împotriva căruia păcătuim. Nimeni nu poate deci să ne dea această iertare în locul Lui. Imediat după
deschiderea ochilor au observat că sunt goi și și-au făcut șorțuri din frunze de smochin. Ați observat că smochinul
este singurul pom menționat în mod specific? Sun unii oameni care cred că pomul cunoștinței binelui și răului era un
măr. Eu nu știu ce pom a fost dar nu cred că a fost măr. Aceste frunze de smochin reușeau să ascundă dar nu să
acoperă în întregime. Adam și Eva nu au mărturisit ci doar au încercat să ascundă păcatul lor. Nu erau gata să
recunoască că au pierdut. Aceasta este condiția omului de astăzi în ceea ce privește religia. El trece prin tot felul de
exerciții, ritualuri, frecventează biserici și devine un om foarte religios. În această încercare, Satan a intervenit între
sufletul omului și Dumnezeu. Cu alte cuvinte el a vrut să despartă omul de Dumnezeu, să câștige omul pentru sine și
să devină dumnezeul omului. Ispitele lumești nu ar fi avut succes asupra omului în acea zi. El nu a fost ispitit să fure
sau să înșele. El a fost ispitit să se îndoiască de Dumnezeu. Cunoașteți pilda neghinei? Neghinele îi reprezintă pe cei
ce nu cred în Dumnezeu. Observați metoda Diavolului. Mai întâi, Eva vede că pomul este bun de mâncat; apoi că este
plăcut de privit, în cele din urmă, era de dorit să facă pe cineva înțelept. Lucrările Satanei de obicei sunt din afară spre
interior. Pe
de altă parte, Dumnezeu începe cu inima omului. Religia este ceva ce atinge de obicei exteriorul, dar Dumnezeu nu
începe cu religia. Creștinismul nu este o religie. Creștinismul înseamnă Hristos. Sunt foarte multe religii care
acționează din afară spre interior. Ele propun practici care să ducă la desăvârșire. Domnul Isus atacă chiar miezul
problemei – inima. Inima nu poate fi regenerată decât prin nașterea din nou. În discuția lui cu Nicodim, discuție pe
care apostolul Ioan o descrie în capitolul 3 din Evanghelia pe care o scrie, Domnul Isus vorbește despre această
nevoie a nașterii din nou. Acest lucru l-a spus fariseilor care erau foarte religioși în practicile lor. Domnul Isus le
spune că ei curăță partea din afară a vasului în timp cea din interior rămâne murdară. Ei erau asemenea unui
mausoleu, care este frumos pe din afară, împodobit cu marmură și arhitectură sofisticată dar în interior este plin de
oase de oameni. Ce imagine! Iar Adam și Eva în loc să recunoască păcatul lor, au cusut frunze de smochin pentru a se
acoperi cu ele. Oare nu este aceasta o practică contemporană? Oamenii merg la Biserică, sunt dispuși să practice tot
felul de exerciții religioase în loc să mărturisească păcatul din inimile lor.
8-9.Dragi prieteni vă spuneam la începutul capitolului 3 cât de important este ceea ce s-a întâmplat în acest capitol
din punct de vedere al istoriei omului. Este evenimentul care a schimbat radical viața omului de atunci încoace, a
schimbat fața pământului. Lăsându-se amăgiți de diavol, primii oameni au încălcat porunca lui Dumnezeu. N-au
ascultat de El și rezultatele nu au întârziat să apară. Primul aspect important modificat însă este chiar relația omului
cu Dumnezeu.Dragii mei, religia îl separă pe om de Dumnezeu, iar în cazul nostru Adam este pierdut. Adam este
pierdut și Dumnezeu este Cel care îl caută pe om și nu omul pe Dumnezeu 10-
12.Observați vreo urmă de mărturisire din partea lui Adam? Eu nu văd nici una. Aspectul important aici nu este că el
a dat vina pe femeie, sau cum se spune astăzi „a aruncat pisica”, ceea ce este mai trist este că nu recunoaște greșeala
lui. Mai mult parcă este un reproș pe care el îl face lui Dumnezeu spunându-I că femeia pe care El I-a dat-o este
responsabilă.
13.Nici femeia nu se lasă mai prejos și aruncă și ea pisica mai departe. Este o imagine atât de comună nouă.
Societatea modernă declină cu atâta degajare orice responsabilitate. Este un cerc al victimismului în care nu mai sunt
vinovați ci doar victime care nu au nevoie de pocăință ci de compasiune.
14.În această situație, atitudinea lui Dumnezeu este promtă. Șarpele căruia se adresează Dumnezeu nu este târâtoarea
la care ne gândim noi astăzi. El a fost diferit la început iar acum este pronunțată judecata lui Dumnezeu cu privire la
el. Judecata pe care Dumnezeu o pronunță pentru șarpe este una cu efecte dramatice pentru om. Vă îndemn să
memorați următorul verset pentru că este unul pe care trebuie să-l știți. Acest verset este prima profeție cu privire la
venirea Domnului Isus, Mântuitorul: 15-
24.Aceasta este o foarte importantă afirmație. Accentul nu cred că este pus aici pe victoria finală repurtată de Domnul
Isus asupra Șarpelui, ci lunga luptă dintre ei. Acest verset ne arată că va fi o lungă luptă între bine și rău. Acest fapt
este exact ceea ce găsim apoi în Scripturi.

MY Bible

Şarpele. O dată cu şarpele apare un personaj nou în naraţiune, care a exercitat o teribilă influenţă asupra istoriei
ulterioare a lumii. De la descrierea lui cu privire la situaţia desăvârşită din paradis, Moise se întoarce la istoria căderii
prin care acest pământ a fost transformat dintr-o lume a fericirii, iubirii şi desăvârşirii într-una de durere, ură şi
răutate. Moise nu menţionează perioada fericită din Eden, timp petrecut într-o fericire deplină, în studiul istoriei
naturale, în păzirea grădinii după cum poruncise Dumnezeu şi în comuniunea zilnică cu Creatorul în răcoarea orelor
de seară. Mai şiret decât toate fiarele câmpului. Şarpele este prezentat ca o creatură mai şireată decât alte animale.
Cuvântul şiret, ’arum, este folosit în Biblie de câteva ori pentru a arăta o tendinţă de caracter nepotrivită (Iov 5,12;
15,5), cu conotaţia de a fi deştept sau isteţ, dar de obicei cu sensul favorabil de a fi înţelept (vezi Proverbe 12,16.23;
13,16; 14,8.15.18; 22,3; 27,12). Se pare că aici ar fi de preferat ultimul sens favorabil, deoarece şarpele era una dintre
fiinţele create, despre care Dumnezeu a declarat că sunt bune, ba chiar foarte bune (Geneza 1,25.31). Firea rea a
şerpilor de astăzi este un rezultat al căderii şi o urmare a blestemului, nu o caracteristică a acelui animal când el a fost
creat. Obiecţia că şarpele nu a fost un animal real, ci o fiinţă supranaturală nu are nevoie de o combatere serioasă,
având în vedere declaraţia clară că el era, într-adevăr, un animal. Cu toate acestea, întreaga Scriptură lămureşte pe
deplin că şarpele însuşi nu era răspunzător de căderea omului, ci mai degrabă Satana (vezi Ioan 8,44; 2 Corinteni
11,3.14; Romani 16,20). Totuşi, Satana este numit ocazional în sens figurat, un şarpe, pentru că el a folosit şarpele ca
medium în încercarea lui de a-l amăgi pe om (vezi Apocalipsa 12,9; 20,2).
Căderea lui Lucifer, care fusese cel mai însemnat dintre îngerii din ceruri (Isaia 14,12, 13; Ezechiel 28,13-15), fără
îndoială că a precedat căderea omului (vezi PP 36). Dumnezeu, care vorbea zilnic cu omul în grădină, nu l-a lăsat în
necunoştinţă despre evenimentele din cer, ci i-a făcut cunoscut căderea lui Satana şi a celorlalţi îngeri, despre a cărui
venire Adam fusese pus în gardă. Adam şi Eva poate că au aşteptat să-l vadă pe Satana apărând ca un înger, şi s-au
considerat pregătiţi să-l întâmpine ca atare şi să respingă ispitirile lui. Însă, în loc să procedeze aşa, el i-a vorbit Evei
printr-un şarpe şi a luat-o prin surprindere. Totuşi, acest fapt nu o scuză cu nici un chip pe prima noastră mamă, deşi
este adevărat că ea a fost înşelată în felul acesta (vezi 1 Timotei 2,14; 2 Corinteni 11,3). Experienţa
amară a primilor noştri părinţi a fost îngăduită ca o încercare a credincioşiei şi iubirii lor. Această încercare a fost
esenţială pentru dezvoltarea lor spirituală şi pentru formarea caracterului lor. Dacă ar fi ieşit din această încercare
nevătămaţi, urmarea pentru ei ar fi fost fericire veşnică. Întrucât nu a dorit ca ei să fie ispitiţi peste puterea lor de a
rezista (1 Corinteni 10,13), Dumnezeu nu i-a îngăduit lui Satana să se apropie de ei în asemănare de Dumnezeu, sau
în vreun alt loc decât acest pom (1SP 34). Prin urmare, Satana a venit la ei sub forma unei creaturi, nu doar mult
inferioară lui Dumnezeu, dar mult mai prejos decât omul însuşi. Îngăduindu-i lui Satana să-i convingă să calce
porunca lui Dumnezeu, prin intermediul unui simplu animal, Adam şi Eva au fost de două ori lipsiţi de scuză. El a
zis femeii. Folosind şarpele ca medium al său, Satana a găsit un timp în care a putut să se adreseze numai femeii.
Întotdeauna este mai uşor a convinge pe cineva să facă rău, când este despărţit de împrejmuiri ocrotitoare. Dacă Eva
ar fi rămas cu soţul ei, prezenţa lui ar fi fost o protecţie pentru ea, iar istorisirea ar fi avut, fără îndoială, un alt sfârşit.
Oare a zis Dumnezeu cu adevărat. Satana i s-a adresat cu o întrebare care părea nevinovată, dar care era plină de
viclenie. S-a discutat dacă întrebarea trebuia să fie tradusă (1) A zis Dumnezeu cu adevărat să nu mâncaţi din toţi
pomii din grădină? însemnând, Sunt pomi în grădină din care vouă nu vă este îngăduit să mâncaţi? sau (2) Să nu
mâncaţi din nici un pom din grădină?. Ebraica permite ambele traduceri şi are o oarecare ambiguitate. Satana a
intenţionat ca aceste cuvinte să fie neclare şi ambigue. Scopul lui era clar. El a dorit să semene îndoială în inima
femeii cu privire la frazeologie şi la sensul exact al poruncii divine şi, în mod special, cu privire la justeţea şi
dreptatea unei astfel de porunci.
2.Putem să mâncăm din rod. Este evident că Eva a înţeles întrebarea în cel de-al doilea sens discutat mai sus şi, în loc
să se îndepărteze şi să fugă la soţul ei, a dat pe faţă semne de şovăială şi îndoială şi o bunăvoinţă de a discuta mai
departe subiectul cu şarpele.Dumnezeu a declarat: În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit. Eva a schimbat
această declaraţie în, ca să nu muriţi. În schimbul unei depline siguranţe a pedepsei cu moartea ca urmare a călcării
poruncii, femeia a declarat că moartea putea să urmeze unei astfel de fapte. Cuvântul ca să nu, pen, implică alarmă
lăuntrică la gândul de a te juca cu ceva care se poate dovedi fatal, ascuns sub o presupusă atitudine cinică faţă de
ideea că, într-adevăr, un astfel de lucru ar putea vreodată să se întâmple. Îndoiala şi ezitarea în vorbirea Evei,
reflectând-o pe aceea a şarpelui, fac ca mobilul ascultării să fie, în general, frica de moarte mai degrabă decât iubirea
lăuntrică faţă de binefăcătorul ei Creator. Un alt simptom de trezire a îndoielii în dreptatea absolută a poruncii lui
Dumnezeu este faptul că Eva nu a menţionat numele pomului pe care ea cu siguranţă îl cunoştea. Vorbind despre
locul acestui pom în termeni generali ca, aflându-se în mijlocul grădinii, ea l-a aşezat aproape în aceeaşi clasă cu
ceilalţi pomi din grădina căminului ei.
4.Hotărât că nu veţi muri. Dacă prima întrebare a lui Satana avea drept scop să trezească îndoiala, ceea ce şi urmărea
într-adevăr, afirmaţia cu care a continuat avea înfăţişarea amăgitoare a unei declaraţii autoritare. Aici adevărul era
amestecat în modul cel mai iscusit cu falsitatea. Această afirmaţie contrazicea porunca clară a lui Dumnezeu în felul
cel mai impresionant de care este capabilă limba ebraică, putând fi redată: Absolut că nu veţi muri. Satana a provocat
veridicitatea Cuvântului lui Dumnezeu printr-o minciună pe faţă, motiv pentru care Hristos, pe drept, l-a numit tatăl
minciunii (Ioan 8,44).
5.Vi se vor deschide ochii. Satana continuă să prezinte un motiv verosimil pentru interdicţia lui Dumnezeu. El Îl
acuză pe Dumnezeu de: (1) Invidierea fericirii creaturilor Sale. De fapt, Satana spunea: Fi sigură că rodul pomului nu
a fost interzis de teamă ca să nu muriţi, ci de teamă ca să nu fiţi rivalii Stăpânului Însuşi. (2) Falsitatea. Satana Îl
acuză pe Dumnezeu că a minţit când a afirmat că mâncarea din fruct va avea ca urmare moartea. Cerinţele lui
Dumnezeu au fost puse în cea mai odioasă şi condamnabilă lumină. Amestecând adevărul cu minciuna, Satana a
încercat să producă confuzie în mintea Evei, cu scopul de a o face să deosebească greu cuvintele lui Dumnezeu de ale
Satanei. Expresia în ziua în care veţi mânca din el părea asemănătoare cu aceea enunţată de Dumnezeu (cap. 2,17), ca
şi expresia cunoscând binele şi răul. Făgăduinţa vi se vor deschide ochii cuprindea o limitare reală a vederii care
putea fi înlăturată prin ascultarea de sfatul şarpelui. Veţi fi ca
Dumnezeu. Acelaşi cuvânt tradus în KJV dumnezei, ’elohim, este redat Dumnezeu în versetele 1,3 şi 5. Traducătorii
KJV au urmat aici după LXX şi Vulgata. Traducerea corectă este, veţi fi ca Dumnezeu. Acest aspect descoperă foarte
precis natura blasfematoare a cuvintelor lui Satana (vezi Isaia 14,12-14) şi toată gravitatea înşelăciunii lui.
6.Femeia a văzut. După ce în mintea
femeii au fost stârnite îndoiala şi necredinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, pomul i s-a părut mult prea deosebit. De trei
ori se face menţiunea cât de încântător era pomul. El făcea apel la gustul ei, la ochii ei şi la dorinţa ei înfocată după
înţelepciunea sporită. Privind în felul acesta la pom, cu dorinţa de a se împărtăşi din fructul lui, era o concesie făcută
ispitei lui Satana. Eva era deja vinovată de călcare în inima ei a poruncii lui Dumnezeu, Să nu pofteşti (Exod 20,17).
Fapta de a lua fructul şi de a-l mânca a fost, astfel, numai rezultatul firesc de intrare pe calea călcării poruncii.A luat
din rodul lui. După ce a poftit la ceva ce nu avea nici un drept, femeia a continuat să calce o poruncă după alta. Eva a
furat apoi din proprietatea lui Dumnezeu, călcând porunca a opta (Exod 20,15). Mâncând din fructul oprit şi dându-l
şi soţului ei, ea a călcat porunca a şasea (Exod 20,13). Apoi ea a mai călcat şi porunca întâi (Exod 20,3), pentru că l-a
pus pe Satana înaintea lui Dumnezeu şi a ascultat de el mai degrabă decât de Creatorul ei
Şi a dat şi bărbatului ei. Văzând că ea nu a murit imediat, fapt care părea să confirme
afirmaţia hotărâtă a înşelătorului, Hotărât că nu veţi muri, Eva a experimentat un amăgitor simţ de exaltare. Ea a dorit
ca soţul ei să împărtăşească simţământul cu ea. Este pentru prima dată când raportul sacru îl numeşte pe Adam soţul
ei. Dar, în loc să fie un ajutor potrivit pentru el, ea deveni un mijloc de nimicire a lui. Declaraţia că a dat şi
bărbatului ei care era lângă ea nu înseamnă că el fusese tot timpul lângă ea, asistând mut la scena ispitirii.
Dimpotrivă, ea i-a dat din fruct după ce l-a reîntâlnit, ca să poată mânca din el cu ea, împărtăşindu-se astfel cu
presupusele lui binefaceri. Bărbatul a mâncat şi el. Înainte ca el să mănânce, între Adam şi soţia lui trebuie să fi avut
loc o discuţie. Să o urmeze oare pe soţia lui pe calea ei de păcat şi neascultare, sau să renunţe la ea, încrezându-se că
Dumnezeu îi va reface cumva fericirea nimicită? Pe Adam nu l-a înşelat faptul că ea nu murise ca rezultat al mâncării
fructului şi că nici o pagubă aparentă nu venise asupra ei.Nu Adam a fost amăgit, ci femeia (1 Timotei 2,14). Însă
puterea de convingere a soţiei sale unită cu propria lui iubire pentru ea l-a înduplecat să împărtăşească urmările
căderii ei, oricare ar putea să fie acestea. Fatală hotărâre! În loc să aştepte până ce ar fi avut ocazia să discute întreaga
chestiune strategică cu Dumnezeu, el şi-a luat soarta în propriile mâini. Căderea lui Adam este cea mai tragică, pentru
că el nu s-a îndoit de Dumnezeu, nici nu a fost amăgit ca Eva, ci a lucrat în aşteptarea sigură că teribila ameninţare a
lui Dumnezeu se va adeveri.
Oricât de deplorabilă era păcătuirea Evei şi oricât de plină de potenţială suferinţă pentru familia omenească, alegerea
ei nu implica în mod necesar rasa umană în pedeapsa neascultării ei. Alegerea deliberată a lui Adam, în deplină
înţelegere a unei porunci explicite a lui Dumnezeu – mai degrabă decât alegerea Evei – a fost ceea ce a făcut ca
păcatul şi moartea să fie soarta inevitabilă a neamului omenesc. Eva a fost amăgită, Adam nu a fost amăgit (vezi
Romani 5,12.14; 1 Corinteni 15,21; 1 Timotei 2,14; 2 Corinteni 11,3). Dacă Adam ar fi rămas credincios faţă de
Dumnezeu în ciuda necredincioşiei Evei, înţelepciunea divină ar fi rezolvat totuşi dilema pentru el şi ar fi înlăturat
dezastrul pentru neamul omenesc (PP 56).
7.Atunci li s-au deschis ochii la amândoi. Ce ironie conţin aceste cuvinte care vorbesc despre împlinirea făgăduinţei
cu două înţelesuri a lui Satana! Ochii minţii lor au fost deschişi – ei şi-au dat seama că nu mai erau fără vină. Ochii
fizici au fost deschişi – ei au văzut că erau goi.Şi şi-au făcut şorţuri. Stând ruşinaţi fiecare în faţa celuilalt, ei au căutat
să înlăture ruşinea goliciunii lor. Şorţurile lor din frunze de smochin erau un jalnic înlocuitor al strălucitorului
veşmânt de nevinovăţie pe care ei o pierduseră. Conştiinţa era la lucru. Faptul că acest simţământ de ruşine nu îşi
avea rădăcinile în senzualitate, ci în conştienţa de vinovăţie înaintea lui Dumnezeu rezultă evident din faptul că ei
înşişi s-au ascuns de El.Singura inscripţie veche care prezintă o oarecare asemănare cu istorie căderii omului, aşa cum
este redată în Biblie, este un poem sumero-akkadian în două limbi care spune: Fata a mâncat din ceea ce era oprit,
fata, mama păcatului, a făptuit răul, mama păcatului a avut o experienţă dureroasă. (A. Jeremias, Das Alte
Testament im Lichte des alten Orients [Leipzig, 1930], p. 99).
8.Glasul Domnului. Vizitele periodice ale lui Dumnezeu spre sfârşitul zilei, când liniştitul zefir de seară reîmprospăta
grădina, au fost întotdeauna ocazii de desfătare pentru fericita pereche. Dar acum, auzirea apropierii lui Dumnezeu
era un izvor de panică. Amândoi simţeau că nu îndrăzneau cu nici un chip să se întâlnească cu Creatorul lor. Motivul
fricii lor nu era nici umilinţa, nici modestia, ci un adânc simţământ de vinovăţie
9.Unde eşti? Adam, care întâmpinase întotdeauna cu bucurie apropierea divină era acum ascuns. Totuşi, el nu putea
să se ascundă de faţa lui Dumnezeu, care îl cheamă pe Adam nu ca şi când nu ar cunoaşte locul său de ascunzătoare,
ci pentru a-l determina să mărturisească. Adam a încercat să ascundă păcatul în spatele consecinţelor sale,
neascultarea lui în spatele simţământului său de ruşine, spunându-I lui Dumnezeu că se ascunsese de ruşinea pentru
goliciunea sa. Conştienţa lui despre efectele păcatului era mai pătrunzătoare decât păcatul însuşi. Aici asistăm pentru
prima dată la confuzia dintre păcat şi pedeapsă, care este caracteristică omului în starea lui decăzută. Rezultatele
păcatului sunt mai simţite şi mai nesuferite decât păcatul însuşi.
12.Femeia pe care mi-ai dat-o. Dumnezeu îi mai pusese o întrebare care descoperea faptul că el cunoştea păcatul lui
Adam şi avea drept scop să trezească în el convingerea de păcat. Răspunsul lui Adam a fost o scuză ocolită şi evazivă
pentru ruşinea sa, care a culminat cu o acuzaţie adusă lui Dumnezeu. Astfel se transformase caracterul lui Adam în
scurtul interval de când intrase pe calea neascultării. Bărbatul care o iubise atât de mult pe soţia sa încât călcase în
mod intenţionat porunca lui Dumnezeu cu scopul de a nu putea fi despărţit de ea, vorbeşte acum despre ea cu răceală
şi nemiloasă antipatie ca fiind femeia pe care mi-ai dat-o să fie lângă mine. Cuvintele lui se aseamănă cu acelea ale
fiilor lui Iacov care vorbeau tatălui lor despre Iosif numindu-l fiul tău (Geneza 37,32; compară Luca 15,30). Unul
dintre fructele amare ale păcatului este o înăsprire a inimii fără dragoste firească (Romani 1,31). Insinuarea lui Adam
că Dumnezeu era vinovat pentru trista lui stare, fiind legat cu o fiinţă atât de slabă şi de coruptă, l-a afundat până în
adâncul nerecunoştinţei.
13,Şarpele m-a amăgit. Femeia avea de asemenea un răspuns pregătit, învinuindu-l pe şarpe pentru amăgirea ei. Nici
Adam, nici soţia sa nu neagă faptele, ci fiecare caută să scape de vinovăţie învinuindu-se pe un altul. Nici unul nu dă
dovadă de căinţă. Totuşi, o deosebire vrednică de luat în seamă există între mărturisirile lor. Femeia protestează că ea
fusese amăgită. Adam recunoaşte în mod tacit că fapta sa fusese premeditată, în deplină cunoştinţă de urmările ei.
14.Blestemat eşti. Blestemul păcatului nu rămâne numai asupra şarpelui, ci asupra întregului regn animal, totuşi el
trebuia să suporte un blestem mai mare decât semenii lui. Altădată cel mai înţelept şi mai frumos dintre creaturi,
şarpele era acum lipsit de aripi şi condamnat să se târască în ţărână.Nu trebuie să presupunem că animalele
neraţionale au constituit în felul acesta obiectul mâniei unui Dumnezeu răzbunător. Acest blestem era spre binele lui
Adam, ca unul care avea ca scop să-l convingă despre îndepărtatele urmări ale păcatului. Acest lucru a provocat mari
suferinţe inimii lui Dumnezeu când le-a văzut pe aceste fiinţe, al cărui protector se presupunea că este, împărtăşind
urmările păcatului său (PP 68). Asupra şarpelui, care devenise pentru totdeauna simbolul răului, blestemul a căzut
mult mai greu – nu atât de mult încât el să sufere, cât spre a fi pentru om un simbol al urmărilor păcatului. Nu este de
mirare că majoritatea oamenilor simt repulsie şi spaimă în faţa unui şarpe. Să mănânci
ţărână. Faptul că astăzi şerpii nu se hrănesc cu ţărână i-a făcut pe comentatorii critici să declare că cei din vechime s-
au înşelat crezând că acest animal târându-se tot timpul pe pântecele lui şi trăind chiar în pustiuri unde abia se găseşte
ceva hrană, se hrănea cu ţărână. Această concepţie greşită l-a influenţat pe autorul Genezei, spun ei, să formuleze
blestemul pronunţat asupra şarpelui spre a se armoniza cu această concepţie populară. Cercetătorii conservatori au
încercat mai mult sau mai puţin nereuşit să dovedească faptul că şarpele mănâncă şi ţărână, atunci când îşi consumă
hrana. Dar nu se poate spune acelaşi lucru despre multe alte animale care culeg hrana lor de pe pământ? Această
problemă dispare dacă luăm în considerare expresia să mănânci ţărână la modul figurat. La vechile popoare se
folosea acest sens, după cum arată literatura şi scrierile lor recent descoperite. Mitul păgân despre coborârea lui Iştar
în lumea de jos vorbeşte despre oameni blestemaţi spunând că ţărână este mâncarea lor şi lut hrana lor. În
blestemele pronunţate asupra vrăşmaşilor, este afirmată iarăşi şi iarăşi dorinţa ca ei să mănânce ţărână. În vechiul imn
de luptă din Ţara Galilor, Marşul bărbaţilor din Harlech, vrăşmaşilor le este aruncată batjocura, Ei să muşte
pământul. În lumina aceasta, expresia să mănânci ţărână toate zilele vieţii tale, înseamnă simplu cel mai blestemat să
fii dintre toate creaturile. 15.Vrăjmăşie voi pune. Aici
Domnul Se întoarce de la cuvintele adresate şarpelui literal, care-i vorbise către Eva, spre a pronunţa sentinţa asupra
şarpelui celui vechi, diavolul. Această sentinţă exprimată în limbaj profetic a fost întotdeauna înţeleasă de biserica
creştină ca o prezicere a venirii Mântuitorului. Cu toate că această interpretare este, fără îndoială, corectă, ea poate să
arate şi faptul că profeţia este adevărată şi literală – există vrăjmăşie de moarte între şarpe şi om, oriunde cei doi se
întâlnesc. Între sămânţa ta şi sămânţa ei. Referinţa
este făcută cu privire la lupta de veacuri dintre sămânţa sau urmaşii Satanei (Ioan 8,44; Fapte 13,10; 1 Ioan 3,10) şi
sămânţa femeii. Domnul Isus Hristos este numit înainte de orice sămânţa (Apocalipsa 12,1-5, compară cu Galateni
3,16.19); El a fost Acela care a venit să nimicească lucrările diavolului (Evrei 2,14; 1 Ioan 3,8).
Aceasta îţi va zdrobi capul. Zdrobi, shuph. Acest cuvânt
înseamnă a strivi sau a pândi pe cineva. Este evident că a zdrobi capul este mult mai serios decât a zdrobi călcâiul.
Este important să vedem că, deşi vrăjmăşia prezisă este între sămânţa femeii şi aceea a şarpelui, capul şarpelui şi nu
sămânţa lui urmează să fie zdrobit. Ca represalii, şarpele nu va fi în stare să facă mai mult decât să zdrobească
călcâiul seminţei femeii.ămânţa apare la singular, arătând că nu o mulţime de urmaşi ai femeii vor fi angajaţi în
zdrobirea capului şarpelui, ci mai degrabă că o singură persoană va împlini acest lucru. Aceste observaţii dovedesc în
mod clar că în această pronunţare a sentinţei este concentrată istorisirea marii lupte dintre Hristos şi Satana, o luptă
care a început în cer (Apocalipsa 12,7-9), a fost continuată pe pământ, unde Hristos l-a înfrânt din nou (Evrei 2,14), şi
care se va termina în cele din urmă cu nimicirea lui Satana la sfârşitul mileniului (Apocalipsa 20,10). Hristos nu va
ieşi din această luptă neatins. Semnele cuielor în mâinile şi picioarele Sale şi cicatricea din coasta Sa vor fi veşnice
aduceri aminte despre lupta cea cruntă în care Satana a zdrobit călcâiul seminţei femeii (Ioan 20,25; Zaharia 13,6;
EW 53).Această pronunţare a sentinţei trebuie să le fi adus multă mângâiere celor doi vinovaţi descurajaţi care stăteau
în faţa lui Dumnezeu, de la ale cărui porunci se abătuseră. Prin transferarea credincioşiei sale de la Dumnezeu către
şarpe, Adam, vice-rege al lui Dumnezeu pe pământ atâta timp cât a rămas credincios, cedase autoritatea sa şarpelui.
Faptul că Satana era pe deplin conştient de drepturile sale prin uzurpare asupra acestui pământ, câştigate prin
supunerea lui Adam, rezultă în mod clar din declaraţia sa către Hristos pe muntele ispitirii (Luca 4,5.6). Adam a
început să înţeleagă măsura pierderii sale, şi anume că din stăpân al acestei lumi el a devenit un rob al lui Satana.
Totuşi, înainte de a auzi pronunţarea propriei sentinţe, balsamul vindecător al nădejdii a fost aplicat pe sufletul lui
zdrobit. El privea acum spre femeia asupra căreia aruncase vina căderii lui cu gândul la salvare – la sămânţa
făgăduită, în care va fi puterea pentru a-l nimici pe arhi-vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.Cât de binevoitor a fost
Dumnezeu! Dreptatea divină cerea ca păcatul să-şi primească pedeapsa, însă harul divin găsise deja o cale de a salva
neamul omenesc decăzut – prin jertfa de bunăvoie a Fiului lui Dumnezeu (1 Petru 1,20; Efeseni 3,11; 2 Timotei 1,9;
Apocalipsa 13,8). Dumnezeu a instituit ritualul de jertfă, ca să pună astfel la îndemâna omului un ajutor vizual, care
să îl poată călăuzi să înţeleagă ceva din preţul care a trebuit să fie plătit pentru a se face ispăşire pentru păcatul său.
Mielul nevinovat trebuia să-şi dea viaţa sa pentru aceea a omului, iar pielea lui să acopere goliciunea păcătosului,
pentru ca omului să i se poată aduce aminte mereu despre Fiul lui Dumnezeu, care avea să-Şi dea viaţa spre a face
ispăşire pentru călcarea de lege a omului şi a cărui neprihănire, şi numai aceasta, îl va acoperi în mod îndestulător. Nu
ştim cât de clară era înţelegerea lui Adam despre Planul de Mântuire, însă putem fi siguri că a fost suficient descoperit
pentru ca el să aibă o asigurare că păcatul nu va dura veşnic, că Răscumpărătorul se va naşte din sămânţa femeii, că
stăpânirea pierdută va fi recâştigată şi că fericirea din Eden va fi restaurată. De la început până la sfârşit, Evanghelia
mântuirii constituie tema centrală a Scripturilor. 16.Voi mări foarte mult suferinţa. Expresia suferinţa şi
însărcinarea ta este considerată în general ca fiind forma literară în care două expresii asemănătoare exprimă aceeaşi
idee. Expresia ar putea fi citită astfel: suferinţa sarcinii tale. Chiar la început omului i se dăduse porunca Creşteţi şi
înmulţiţi-vă (Cap. 1,28). Prin urmare, concepţia fusese intenţionat repetată ca o binecuvântare, nu ca un blestem. Însă
intrarea păcatului însemna că de aici înainte sarcina va fi însoţită de durere.
Cu durere. Într-adevăr, durerile naşterii urmau să fie atât de mari,
încât în Scriptură ele sunt un simbol al celui mai grozav chin al trupului şi al minţii (vezi Mica 4,9, 10; 1 Tesaloniceni
5,3; Ioan 16,21; Apocalipsa 12,2). Dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău. Cuvântul ebraic
shuq, dorinţă, înseamnă a fugi după, a avea o râvnă puternică după un lucru, arătând cea mai puternică dorinţă după
el. Deşi oprimată de bărbat şi chinuită de durerile naşterii, femeia va simţi încă o mare dorinţă după bărbatul ei.
Comentatorii sunt împărţiţi în opiniile lor, în ce priveşte faptul că această declaraţie face parte sau din pedeapsă. Se
pare rezonabil să se spună că această dorinţă a fost dată pentru a uşura durerile sexului feminin şi pentru a lega inima
soţului şi soţiei tot mai strâns. El va stăpâni peste tine. Femeia a rupt legătura sa cu bărbatul
hotărâtă de cer. În loc să fie un ajutor potrivit pentru el, ea a devenit seducătoarea lui. Aşadar, poziţia ei de egalitate
cu bărbatul a fost pierdută. El urma să stăpânească asupra ei ca domn. Femeia este înfăţişată în Scriptură ca
fiind stăpânită de domnul ei. Printre cele mai multe popoare ne-creştine, femeia a fost supusă în decursul veacurilor
la degradare şi la o adevărată sclavie. Creştinismul, în ce priveşte binecuvântările Evangheliei, a aşezat femeia pe
aceeaşi treaptă cu bărbatul (Galateni 3,28). Cu toate că bărbatul este capul familiei, principiile creştine îl vor conduce
pe bărbat şi pe soţia lui la o experienţă de adevărată comuniune, în care fiecare este atât de devotat fericirii şi
bunăstării celuilalt, încât niciodată nu se va întâmpla ca unul din cei doi să încerce să stăpânească peste celălalt (vezi
Coloseni 3,18.19). 17.Pentru că ai ascultat. Pentru prima dată
substantivul Adam este folosit ca nume propriu fără articol, fapt care nu este evident în KJV, unde ha’adam, în
capitolele 2,19.23; 3,8.9, este tradus ca un nume propriu, cu toate că articolul indică în fiecare caz că acest cuvânt este
folosit cu sensul de omul. Înainte de a pronunţa sentinţa, Dumnezeu a explicat de ce era necesară şi potrivită. Adam
lucrase în acord cu argumentele convingătoare ale Evei, punând cuvintele ei mai presus de ale lui Dumnezeu. În felul
acesta, el s-a abătut de la suprema iubire şi credincioşie faţă de Dumnezeu, pierzând binecuvântările vieţii şi chiar
viaţa însăşi. Înălţându-şi voinţa sa mai presus de voinţa lui Dumnezeu, Adam trebuia să înveţe că independenţa de
Dumnezeu nu înseamnă o sferă de existenţă mai înaltă, ci o separare de Izvorul vieţii. De aceea, moartea îi va arăta
nimicnicia propriei naturi. Blestemat este acum pământul. Trebuie să fie observat
iarăşi faptul că Dumnezeu nu l-a blestemat nici pe Adam, nici pe soţia lui. Blestemele au fost pronunţate numai
asupra şarpelui şi pământului. Dar pământul este acum blestemat din pricina ta a spus Dumnezeu către Adam.
Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el.
Acelaşi cuvânt care fusese folosit pentru a exprima suferinţele legate de naşterea de copii este folosit acum pentru a-l
informa pe Adam cu privire la greutăţile pe care avea să le întâmpine în agonisirea unei sărăcăcioase hrane din
pământul blestemat. Atâta timp cât trăieşte aici, nu va exista nici o speranţă de a ieşi din această stare. Expresia toate
zilele vieţii tale este prima indicaţie că moartea va urma cu siguranţă, cu toate că evenimentul putea fi amânat pentru
câtva timp 18.Spini şi pălămidă. Înainte de cădere,
din pământ creşteau numai plante care erau fie folositoare pentru hrană, fie frumoase la vedere. Acum, el urma să
producă şi spini şi pălămidă (6T 186). Sporirea muncii necesare pentru cultivarea pământului urma să aibă ca rezultat
creşterea nenorocirii existenţei omului. El urma să înveţe printr-o experienţă amară, că viaţa despărţită de Dumnezeu
poate fi în cel mai bun caz o viaţă de necaz şi durere Să mănânci iarbă. Pedeapsa divină prevedea şi o schimbare
parţială în dietă. Putem concluziona în mod evident că atât cantitatea, cât şi calitatea cerealelor, nucilor şi a fructelor
care i-au fost date la început omului, au fost, ca urmare a blestemului, reduse într-o aşa măsură, încât omul trebuia să
caute în ierburi o parte a hranei sale zilnice. Această schimbare se poate datora în parte şi pierderii de către om a
anumitor elemente pe care le avea de la pomul vieţii, de asemenea, unei schimbări a climei şi poate mai mult decât
orice condamnării omului la muncă anevoioasă în procesul de câştigare a existenţei.
19.În sudoarea feţei tale. Munca grea care era de
adăugat la împovărătoarea viaţă a omului este acum viu exprimată. Aceasta se referă în mod deosebit la agricultorul
care trebuie să trăiască obţinând hrană pentru el şi familia sa dintr-un pământ care i se împotriveşte, dar se adresează
în egală măsură şi tuturor celorlalte ocupaţii. De la căderea lui Adam, lucrările omeneşti pot fi îndeplinite numai prin
trudă. Cu toate acestea, trebuie să fie recunoscut faptul că această pedeapsă a fost într-adevăr o binecuvântare ascunsă
pentru fiinţele păcătoase. Când un om lucrează este, fără îndoială, cu mult mai departe de păcat, decât atunci când îşi
petrece zilele în inactivitate. Truda şi munca dezvoltă caracterul şi îl învaţă pe om umilinţa şi conlucrarea cu
Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care biserica creştină a găsit, în general, cei mai mulţi aderenţi credincioşi şi
sprijinitori ai ei în clasa muncitoare. Munca, chiar atunci când este grea, nu trebuie să fie dispreţuită, în ea se află o
binecuvântare. Până te vei întoarce în pământ. Domnul l-a informat pe
Adam că destinaţia lui sigură era mormântul. Omul a înţeles astfel că Planul de Mântuire (v.15) nu va împiedica
pierderea vieţii sale prezente, ci oferea asigurarea unei vieţi noi. O dată cu schimbarea în natura lui Adam din
nemurire condiţionată la starea de muritor a început împlinirea teribilei preziceri: în ziua în care vei mânca din el vei
muri negreşit. Dacă prin îndurare omului nu i s-ar fi acordat o zi de har, moartea ar fi survenit într-o clipeală de ochi.
Dreptatea divină cerea viaţa omului, îndurarea divină îi oferea omului o ocazie de a o recâştiga.
20.Adam a pus nevestei sale numele Eva. Acest
verset nu este o interpolare care deranjează în contextul istorisirii căderii şi a urmărilor ei, aşa cum susţin unii
comentatori. Ea dovedeşte că Adam a crezut făgăduinţa cu privire la sămânţa femeii şi şi-a manifestat această
credinţă prin numele pe care l-a dat soţiei sale.Eva, chawwah. Chawwah înseamnă viaţă şi aici este tradus de LXX,
Zoe. Aceasta este o veche formă semită, găsită şi în vechile inscripţii feniciene, dar care nu se mai folosea în limba
ebraică pe timpul când a fost scrisă Biblia. S-a sugerată că indică faptul că Adam a vorbit o limbă semită veche. Dacă
ar fi folosit un echivalent ebraic contemporan, Moise ar fi scris numele femeii chayyah în loc de chawwah, însă,
redând numele într-o formă arhaică neobişnuită, el dovedeşte că ştiinţa lui se întindea până în trecutul îndepărtat. În
cap. 4,1 din LXX, chawwah a fost tradus în mod aproximativ Eua, de unde vine şi românescul nostru Eva.Ea a fost
mama. Adam a dat numele de cea vie soţiei sale prin credinţă, văzând în ea pe mama tuturor celor vii, tocmai într-un
timp când condamnarea sa abia fusese pronunţată. De asemenea, el a privit dincolo de mormânt şi a văzut în sămânţa
făgăduită soţiei sale pe Unul care le va da înapoi lui şi urmaşilor lui nemurirea pe care o pierduseră în acea zi. În loc
să o numească în starea lui abătută şi disperată – cum se putea aştepta în asemenea împrejurări – mama celor
condamnaţi, el şi-a îndreptat ochii în credinţă spre Judecătorul său şi, înainte ca să îl aibă pe primul ei născut, o
numeşte plin de speranţă cea vie. El avea, într-adevăr, credinţă în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare
despre lucrurile care nu se văd (Evrei 11,1). 21.Haine de piele. Înainte de a-i da afară
din grădină, Dumnezeu le-a oferit o îmbrăcăminte mai trainică, potrivită pentru munca grea care le stătea în faţă şi ca
o protecţie împotriva extremelor de căldură şi frig care au urmat după cădere (PP 61). Pieile erau, de asemenea, un
mijloc continuu de aducere aminte a nevinovăţiei lor pierdute, a morţii ca plată a păcatului şi a Mielului făgăduit al lui
Dumnezeu, care, prin propria moarte înlocuitoare, va îndepărta păcatele lumii. Cel care fusese însărcinat cu protecţia
regnului animal, constata acum în mod nefericit că el însuşi le va lua viaţa unora dintre ele. Ele trebuiau să moară
pentru ca el să poată trăi.Serviciul jertfelor a fost instituit în momentul acesta, deşi aici nu s-a menţionat în mod
special (PP 68; compară cu HLL 28). Istorisirea despre jertfele lui Cain şi Abel, relatată în capitolul următor,
dovedeşte că primii copii ai lui Adam şi ai Evei cunoşteau bine acest ritual. Dacă Dumnezeu nu ar fi lăsat reguli
precise cu privire la jertfe, aprobarea jertfei lui Abel şi dezaprobarea jertfei lui Cain ar fi fost arbitrare. Faptul că Cain
nu L-a putut învinui pe Dumnezeu de părtinire este o dovadă că atât el, cât şi fratele său, cunoşteau ce se cerea.
Universalitatea jertfelor de animale din timpurile străvechi arată către o origine comună a acestor practici.
22.Ca unul din noi. Omul aflase despre
pedepsirea sa şi despre Planul de Mântuire şi i se oferise îmbrăcăminte. Prin neascultare, el a aflat deosebirea dintre
bine şi rău, în timp ce Dumnezeu intenţionase ca el să dobândească această cunoştinţă prin conlucrare de bună voie cu
voinţa divină. Făgăduinţa lui Satana, că omul va deveni ca Dumnezeu, a fost împlinită numai în faptul că omul
cunoştea acum ceva din urmările păcatului. Să-şi întindă mâna. Acum era necesar ca
omul să fie împiedicat de a continua să se împărtăşească din fructul pomului vieţii, ca să nu devină un păcătos
nemuritor (PP 60). Prin păcat omul căzuse sub puterea morţii. În felul acesta, fructul care producea nemurirea putea
să-i facă numai rău. Nemurirea în stare de păcat şi, deci, nenorocirea fără sfârşit, nu era viaţa pentru care Dumnezeu l-
a destinat pe om. Refuzul accesului omului la acest pom dătător de viaţă a fost un act al îndurării divine, pe care
Adam nu l-a putut aprecia la acea vreme, dar pentru care va fi recunoscător în lumea viitoare. Acolo, el va mânca
veşnic din pomul vieţii pierdut de atâta timp (Apocalipsa 22,2.14). Prin părtăşie cu simbolurile jertfei Domnului Isus
Hristos, astăzi avem privilegiul să mâncăm prin credinţă din fructul acelui pom şi să privim înainte cu încredere, spre
timpul când să putem culege şi să mâncăm fructele lui împreună cu toţi cei răscumpăraţi în paradisul lui Dumnezeu
(8T 288). 24.Astfel a izgonit el pe om.
Alungându-l pe Adam din Eden spre a-şi câştiga existenţa în sudoarea feţei sale, Dumnezeu a dus la îndeplinire o
lucrare care trebuie că fusese atât pentru El, cât şi pentru Adam, o sarcină dureroasă. Chiar după defrişarea pădurilor
primare, întotdeauna urma să fie o veşnică luptă împotriva buruienilor, insectelor şi fiarelor sălbatice.Heruvimi.
Originea cuvântului heruvimi nu este clară, însă cuvântul cherub este, probabil, înrudit cu termenul asirian karabu, a
binecuvânta sau a se ruga. Biblia reprezintă heruvimul ca aparţinând clasei de fiinţe pe care le numim îngeri, în mod
special a celor aflaţi în legătură cu Dumnezeu şi tronul Său (Ezechiel 9,3; 10,4; Psalmi 99,1). Din această cauză,
deasupra chivotului şi pe perdelele sanctuarului se aflau figuri de heruvimi (Exod 25,18; 26,1.31), iar după aceea au
fost gravaţi pe pereţii şi uşile Templului (1 Regi 6,29.32.35).O amintire despre fiinţele cereşti care păzeau calea spre
pomul vieţii se păstrează poate în vechiul poem epic din Mesopotamia despre Ghilgameş, care a ieşit în căutarea
după iarba vieţii, sau nemurire. În locul unde fusese găsită iarba vieţii, poemul povesteşte că poarta acestuia este
păzită de bărbaţi scorpioni a căror groază este înfricoşătoare, a căror privire este moarte, slava lor înfricoşată
dărâmă munţii. Palatele asiriene erau păzite de mari coloşi înaripaţi numiţi karibu, jumătate taur şi jumătate om, poate
o falsificare păgână a raportului despre păzitorii puşi de Dumnezeu la intrarea paradisului. În templele egiptene s-au
găsit numeroase reprezentări de heruvimi, creaturi asemenea fiinţelor omeneşti, cu aripile lor ocrotitoare întinse
deasupra altarului zeităţii. O sabie învăpăiată. Lumina a fost
întotdeauna un simbol al prezenţei divine. Ca atare, slava Şechinei lui Dumnezeu a apărut între cei doi heruvimi, câte
unul de fiecare parte a Tronului milei care acoperea chivotul legământului în Sfânta Sfintelor (vezi Exod 25,22; Isaia
37,16; DA 464; PP 349; GC 24). Expresia: o sabie învăpăiată este mai degrabă o traducere inexactă din ebraică, citită
literal o strălucire a săbiei. N-a fost o sabie literală care păzea poarta Paradisului. Era, mai degrabă, ceva ce părea să
fie o reflexie strălucitoare de la o sabie de lumină învârtită în toate părţile cu mare repeziciune, străfulgerând raze de
lumină care radiau dintr-un centru de o puternică strălucire. De altfel, forma verbului ebraic mithhappeketh, redată în
KJV, învârtită în toate părţile, înseamnă în mod real învârtindu-se în toate părţile. Această formă verbală este
folosită în mod exclusiv spre a exprima acţiune intens reflexivă şi, în acest caz, trebuie să fie trasă concluzia
că sabia apărea ca învârtindu-se ea însăşi. Aceasta lumină vie radiantă nu era altceva decât slava Şechinei,
manifestarea prezenţei divine. Înaintea ei, timp de veacuri, cei credincioşi faţă de Dumnezeu se adunau să I se
închine 

BENIAMIN FĂRĂGĂU
Povestea palatului de cristal sau Istoria Creației, a Căderii și a Răscumpărării
Punând accentul pe natura teocentrică a scrierii, structura ei slujește trei adevăruri teologice majore: Creația,
Căderea și Răscumpărarea. Primele două evenimente – Creația și Căderea – se consumă în capitolele 1-3 ale Genesei,
iar împreună cu detalierea implicațiilor Căderii asupra destinului omenirii, descrise în capitolele 4:1-11:9, acestea
creionează cadrul în care se va desfășura întregul proces al Răscumpărării. Deși acest proces este declanșat de
promisiunea lui Dumnezeu încă din Genesa 3:15, el va începe să prindă contur abia din momentul chemării lui
Avraam (Genesa 12). Primele unsprezece capitole ale Genesei rămân nu numai cele mai disputate, ci și cele mai
importante, pentru că ele se constituie în temelia întregii revelații. Este deci firesc să ne întrebăm: „Care este cheia
interpretării acestor capitole?”
Cine a făcut cerurile și pământul?
Am afirmat deja faptul că întreaga carte a Genesei este scrisă din perspectiva evenimentelor Exodului. Acolo, în
creuzetul evenimentelor Exodului, s-a cristalizat teologia lui Moise, pe care el a comunicat-o apoi, prin
cartea Genesei, atât poporului Israel, cât și popoarelor din jur.
Pentru a respecta dorința lui Dumnezeu de a Se face înțeles, Moise a fost obligat să preia tiparul după care i Se
revelase Dumnezeu Însuși. Ca să Se facă înțeles, Dumnezeu a vorbit în timp și spațiu, adaptându-Și mesajul
contextului cultural al vremii respective. Dumnezeu le-a vorbit lui Faraon și egiptenilor în termeni accesibili lor,
neferindu-Se să intre în jocul lui Faraon, pentru a Se lăsa comparat cu dumnezeii lui. Tot așa, Moise a formulat istoria
Creației în termeni comparabili cu miturile sumero-akkadiene și egiptene, dar a eliminat tot ceea ce nu era în armonie
cu natura și caracterul lui Dumnezeu și a modificat în așa fel ceea ce a păstrat, încât să Îl poată comunica pe acel
Dumnezeu care i Se revelase prin evenimentele Exodului.
Acolo, în fața rugului aprins, Moise a aflat că Acela care îi vorbea era Cel ce este. Ca să-L comunice pe un astfel
de Dumnezeu, Moise se vede obligat, de pildă, ca, în comparație cu miturile vremii lui, să sublinieze lipsa oricăror
referințe la originea Dumnezeului său. La urma urmelor, ce ar fi putut să spună despre originea Celui care, pur și
simplu, este Cel ce este. Iată de ce începe cartea Genesei așa cum începe: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și
pământul” (1:1). Însă tot în focul evenimentelor Exodului, Moise L-a cunoscut pe Cel care „zice și se face, poruncește
și ce poruncește ia ființă” (Ps. 33:9), pe Cel care cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi, iar ele vin în ființă. Era
deci normal ca Dumnezeu să zică: „Să fie lumină!” Și era la fel de normal ca naratorul să adauge: „Și a fost lumină”
(1:3). Dar Dumnezeul revelat lui Moise în evenimentele Exodului era nu numai un Dumnezeu veșnic și atotputernic,
la al Cărui cuvânt au venit în ființă toate lucrurile, ci era și un Dumnezeu personal, care dorea să intre într-o relație
personală cu creaturile Sale. Cel puțin lucrul acesta reiese din porunca pe care i-o dă Dumnezeu lui Moise: „Tu vei
zice lui Faraon: «Așa vorbește Domnul: „Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îți spun: Lasă pe fiul Meu să plece,
ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut”»” (Ex. 4:22-23).
Coordonatele unei astfel de relații s-au conturat tot acolo, în experiența Exodului. Așadar, Moise a fost obligat să
prezinte un Dumnezeu aplecat asupra țărânei, ca să-l plămădească pe om după chipul și asemănarea Sa, pentru o
relație personală cu Sine.
Dar tot în mijlocul evenimentelor Exodului, Moise s-a întâlnit și cu dreptatea lui Dumnezeu, o dreptate
manifestată în baza demnității și a responsabilității cu care Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om. După cum Faraon a fost
liber să aleagă neascultarea de Dumnezeu, tot așa omul a fost așezat dintru început între bine și rău, având libertatea
să aleagă. Iar pentru că responsabilitatea așezată pe umerii omului era reală, acestuia i s-a cerut o implicare directă,
alături de Dumnezeu, în întregul proces care definește relația cu El. „Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în
grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească” (2:15), să lucreze grădina și să lupte alături de Dumnezeu, ca să
păstreze valorile pentru care a fost creat și mandatul care i s-a încredințat.
Toate aceste adevăruri mari despre Dumnezeu, despre om, despre relația dintre ei, despre consecințele ruperii
relației omului cu Dumnezeu, Moise le-a comunicat în termeni accesibili tuturor celor din jurul lui. Am putea oare, la
rândul nostru, să facem același lucru pentru cei între care ne-a așezat Dumnezeu? Cum ar suna istoria omului și a
relației acestuia cu Dumnezeu, în tiparele familiare ale basmului românesc, curățit de aspectele care ar putea
distorsiona chipul lui Dumnezeu?
Palatul de cristal
A fost odată ca niciodată un Prinț. Era frumos la chip ca nimeni altul… Dar stai! Cu cine ai fi îndrăznit să-L
compari, atunci când El este Cel ce este: „Fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul
domnilor, singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină, de care nu poți să te apropii, pe care niciun om
nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea și care are cinstea și puterea vecinică”?…
În singurătatea lui celestă, Prințul a alcătuit în Sine Însuși un plan cum n-a fost și cum nu va mai fi altul. Spre
slava și spre bucuria Sa, El a pornit să zidească un fascinant palat de cristal. A început prin a zice: „Să fie
lumină!” și a fost lumină. A chemat apoi o întindere între apele de sus și cele de jos, numind întinderea cer. La
porunca Lui, apele au fugit de pe munți, lăsând să se vadă uscatul. Apoi, Cuvântul Lui a făcut ca uscatul să se
acopere de verdeață. Ca să statornicească rânduiala modelată de cuvântul Său, Prințul a spânzurat de albastrul
cerului luminători ai zilei și ai nopții. La cuvântul Lui, animale de tot soiul au acoperit pământul; văzduhul s-a
umplut de păsări, iar apele mărilor au început să mișune de pești. Prințul a privit o vreme, mulțumit, minunea
palatului de cristal, dar în ochi i-a apărut o geană de întrebare. În tot ce crease era un singur cusur: Palatul, deși era
bun și frumos, era gol! Inima Prințului căuta în el pe aceea pe care Și-o dorea de mireasă. Atunci, El a luat țărână
și a plămădit din ea o ființă după chipul și asemănarea Sa. A suflat în nările ei suflare de viață și a așezat-o în
palatul de cristal.
În fiecare dimineață, în răcoarea zilei, Prințul venea să stea de vorbă cu mireasa Lui… În fiecare dimineață,
inima miresei începea să bată la gândul că-și va oglindi fața în ochii iubitului ei. Și așa, în îmbătarea desăvârșitei
bucurii, se adăuga dimineață la dimineață, până într-o zi, când în jurul palatului a început să se învârtă un străin.
Era frumos la chip, mai frumos decât toate creaturile lui Dumnezeu. S-a apropiat, fluturând în mâini sclipitoarele
falduri ale unei folii de argint. Cu mișcări largi și grațioase, ființa s-a rotit în jurul palatului de cristal, căutând
ochii și inima miresei Prințului. Curiozitatea ei îi era aliat, chemându-l parcă mai aproape, tot mai aproape…
Orbită de dorința de a cunoaște și de a fi, mireasa n-a băgat de seamă că sclipitoarea folie de argint a ispitirii s-a
înfășurat pe nesimțite în jurul palatului ei de cristal, până când, într-o dimineață, flămândă de-acum după chipul
Prințului iubit, mireasa a pornit să-L caute cu privirea. Dar, în locul chipului Său, ea și-a descoperit propriul chip.
Abia atunci a băgat de seamă că frumosul palat de cristal a fost transformat într-o imensă sală a oglinzilor. În
durerea ei, a început să zgârie pereții, încercând să smulgă folia de argint, dar brațele i-au căzut neputincioase.
Folia stătea, neatinsă și sfidătoare, de cealaltă parte a peretelui. La început, în lacrimi, apoi, obișnuindu-se cu
nimicul care i-a rămas, mireasa și-a căutat împlinirea în propriul ei chip, pe care îl privea zi de zi în oglindă. Cu
timpul, chiar s-a îndrăgostit de el, părând că noua ei dragoste a stins durerea pierderii Mirelui iubit.
Și așa, față în față cu propriul său chip, omul – căci așa se chema mireasa Prințului etern – a înfășurat în jurul
lui o istorie, în cadența propriului său mers. Privindu-se în oglindă, omul și-a văzut goliciunea. Iar atunci când a
pornit s-o îmbrace, a descoperit că haina a devenit mai importantă decât cel care o purta. A încercat să-L imite pe
Prințul care l-a adus în existență, mobilându-I universul cu frumusețea florilor, cu tablourile culorilor apusului și
ale răsăritului de soare. Dar, în mâna lui, aranjamentele florale au devenit mai valoroase decât florile însele, iar
tabloul a trebuit să cedeze locul semnăturii de pe el. În nevoia lui profundă de relații, omul a încercat să se apropie
de semeni, oferindu-le cadouri. Dar, foarte curând, a ajuns să îmbrace nimicuri cu hârtii din ce în ce mai colorate,
ambalajul ajungând mai important decât darul pe care-l purta. Astfel, pas cu pas, istoria fațadei, a fățărniciei și a
reclamelor s-a înfășurat tot mai mult în jurul omului. Această istorie și-a creat un mers al ei, și pentru că mersul
era dictat de omul care-și trăia viața într-o imensă sală a oglinzilor, tot ceea ce atingea omul a pornit să îi reflecte
chipul și propria lui slavă. Omul s-a declarat prinț peste imensa sală a oglinzilor și nimeni nu i-ar fi bănuit
 nefericirea, dacă, din când în când, ridurile și lacrimile nu s-ar fi arătat de sub fardul așezat în straturi groase pe
fața altădată frumoasă.
Dar, într-o zi, când istoria ajunsese deja grea de așteptare, nemaiputându-și stăpâni iubirea, Prințul a pornit de
undeva, din transcendent, și, cu puterea Întrupării, s-a prăvălit asupra peretelui gros al închisorii oglinzilor omului,
lăsând în urma Lui o fereastră în formă de cruce. Cu semnele cuielor în suflet și pe trup, Prințul „a locuit printre
noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”.
Chipul Lui era frumos cum nu era altul pe pământ. Privindu-L, omul a simțit cum se trezesc în adâncurile lui
chemări de mult uitate. Era prima fereastră – după milenii de așteptare – spre limpezimea cerurilor…
Îmboldiți de foamea lor după transcendent, prizonierii imensei săli a oglinzilor s-au oprit, unul câte unul, în
fața ferestrei Crucii, căutându-L pe Cel al cărui chip ciobit chema încă din adâncurile lor. Când ochii celui dintâi
dintre ei s-au oprit în ochii mari ai blândului Prinț, mireasma îmbătătoare a nașterii din nou i-a cuprins ființa. A
căzut în genunchi, copleșit de hidoșenia pe care o zărea în oglinda chipului din fața sa. Dar, în loc de mustrare, a
simțit cum mâinile mari ale divinului Prinț așază pe umărul lui efodul preoțesc, iar pe deget, verigheta
legământului, în timp ce vocea-I inconfundabilă de Domn săpa pe tăblia inimii celui regăsit mandatul preoției:
„Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un
neam mare, și te voi binecuvânta: îți voi face un nume mare, și vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te
vor binecuvânta, și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în
tine”.
Ani mai târziu, înainte ca Prințul să Se reîntoarcă în Ţara din care a venit, i-a privit pe ai Săi și le-a zis: „Să nu
vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu, și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe
locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti
un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi”. Apoi „le-a încredințat avuția
Sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, și altuia unul: fiecăruia după puterea lui”, și le-a zis: „Mergeți (…) și pe
drum, propovăduiți, și ziceți: «Împărăția cerurilor este aproape!» Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățați pe
leproși, scoateți afară dracii. Fără plată ați primit, fără plată să dați. Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul
lupilor. Fiți dar înțelepți ca șerpii, și fără răutate ca porumbeii”. „Ducându-vă, faceți ucenici din toate neamurile,
botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și
iată că Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin!”
De două mii de ani, drumurile prăfuite ale istoriei sunt călcate de picioarele celor care aduc Vestea Bună. Dar
cei care se opresc în fața ferestrei Crucii sunt puțini, iar cei mai mulți dintre aceștia, nebăgați în seamă. Cu toate
acestea, privindu-se fericiți unii pe alții, cei regăsiți pornesc să îngâne: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne
numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea
iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta
El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este”.
Între timp, în jur, în imensa sală a oglinzilor, mersul lumii acesteia târăște zgomotos după el masele de oameni,
îmbătându-i cu vinul iubirii, respectiv al afirmării de sine. Înstrăinarea de Dumnezeu le-a defocalizat alergarea și a
accelerat-o, dar în direcție opusă, în direcția negăsirii de Dumnezeu, a negăsirii de sine și a negăsirii de semeni.
În pofida durerii care a marcat fiecare colț al Universului, imprimând în textura lui însemnele deșertăciunii, omul
continuă căutarea furibundă a binecuvântării. Și, deși ea se află acolo – căci „însușirile nevăzute ale lui [Dumnezeu],
puterea Lui vecinică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în
lucrurile făcute de El” – sclipirile oglinzii fură privirile căutătoare ale omului, ademenindu-l cu propriul său chip. Și
astfel, căutările îi sunt întâmpinate de negăsirea de Dumnezeu. Dar, cu cât mai aprigă îi este dezamăgirea, cu atât mai
mult i se întețește căutarea, pentru că, atunci când „Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după
asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul, și peste
toate târâtoarele care se mișcă pe pământ»”, adânc în el s-au săpat trei nevoi fundamentale: nevoia de transcendent,
nevoia de semnificație și nevoia de comunitate. Cele trei nevoi definesc dependența lui de Dumnezeu, valoarea lui
derivată, respectiv natura lui comunitară.
Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul este legat de El. Sănătatea lui spirituală atârnă de relația sa cu
Dumnezeu. Ori de câte ori între el și Dumnezeu se interpune păcatul, omul se desface, adică, odată înstrăinat de
Dumnezeu, el se înstrăinează de sine însuși și de semeni. Alienarea de Dumnezeu adâncește în om nevoia de
semnificație și, oricât de mult și-ar înteți alergarea și încercarea de a o umple cu lucruri străine de Dumnezeu, hăul
deșertăciunii se cască tot mai înfricoșător în el. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, regăsirea și liniștirea lui sunt
posibile doar în oglindirea chipului său în chipul Creatorului. Această atârnare de Dumnezeu dovedește că valoarea
omului nu este în el, ci în Dumnezeul de care este legat. Omul are deci doar o valoare derivată. Atunci când acceptă
starea normală pentru care a fost creat – atârnarea de Dumnezeu – el își recapătă valoarea sau, altfel spus, îi este
împlinită nevoia de semnificație.
 Nevoia de comunitate a omului derivă din natura triună a Creatorului după al Cărui chip a fost plămădit – „Să
facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Gen. 1:26, s.n.) – și este săpată adânc în codul său genetic.
Tocmai datorită acestui fapt, alienarea față de semeni îl strivește. Dar aceasta este rezultatul alienării față de sine
însuși. Numai cel care s-a regăsit pe sine, cel care s-a acceptat și care poate deci să trăiască în pace cu sine însuși va
putea trăi în pace cu semenii lui. La rândul ei, relația cu sine însuși depinde de relația cu Dumnezeu. Atâta vreme cât
alienarea față de Dumnezeu n-a fost rezolvată, absența lui Dumnezeu din om nu îi va îngădui acestuia să se
liniștească, să se regăsească.
Astfel, cele trei nevoi fundamentale ale omului sunt legate laolaltă într-o structură unitară, în care ordinea de
prioritate în satisfacerea sau în neglijarea lor este clar definită. Piatra unghiulară este și rămâne nevoia de
transcendent. Neîmplinirea acestei nevoi îmbolnăvește omul pe celelalte două planuri, iar împlinirea ei îl vindecă.
Primele unsprezece capitole ale Genesei au fost scrise, probabil, ca să ne ajute să înțelegem ce se întâmplă cu omul
atunci când se rupe relația sa cu Dumnezeu. Istoria lui Cain și Abel va porni să desfășoare înaintea ochilor noștri
această poveste

C.M.Machintosh
1.Partea aceasta a Genezei ne înfățișează starea de dărăpănare a lucrurilor despre care am vorbit până acum. Ea
cuprinde învățături de cea mai mare însemnătate, și, cu drept cuvânt, a fost întrebuințată în toate timpurile de toți
aceia, cari, cu toată tăria, au vestit adevărul, în privința pierzării omului și a mijlocului de scăpare dat de Dumnezeu.
1-5.Șarpele se apropie de cei dintâi strămoși ai noștri, cu o întrebare obraznică, vrând să arunce îndoiala asupra
spuselor dumnezeiești. Întrebarea aceasta este începutul tuturor întrebărilor nelegiuite puse de credincioșii șarpelui,
întrebări care nu se pot îndepărta de cât cu autoritatea dumnezeiască a Sfintelor Scripturi. Oare a zis Dumnezeu cu
adevărat: „Să nu mâncați din toți pomii din grădină”? (verset 1). Iată întrebarea. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi
„locuit din belșug” în inima Evei (Col 3.16), răspunsul ei ar fi fost simplu, drept și hotărât. Nu e alt chip să
răspundem întrebărilor și ademenirilor diavolului, decât să le privim ca venind de la el și să le lepădăm prin Cuvântul
lui Dumnezeu. Fiindcă dacă nu se dă ascultare numai o clipă, suntem în primejdie să ne pierdem singura putere cu
care ne-am putea împotrivi. Diavolul nu se dă chiar pe față Evei, zicând: „Eu sunt Satana, dușmanul lui Dumnezeu și
vin ca să-L ponegresc și să vă pierd”. Astfel de vorbe n-ar fi fost potrivite cu firea șarpelui: si totuși tocmai pomenirea
lui Dumnezeu o face, ridicând îndoieli în mintea omului. Căci a primi întrebarea: „Oare a zis Dumnezeu”, când știi
lămurit că Dumnezeu a vorbit, nu înseamnă decât necredință pe față. Numai faptul că primești întrebarea, dovedește
că nu ești în stare să te împotrivești. Chiar felul de a răspunde al Evei arată că ea primise, în inima sa, întrebarea
vicleană a șarpelui; ea nu s-a ținut strâns lipită de Cuvântul lui Dumnezeu, ci a adăogat ceva la acest Cuvânt.
Adăugarea sau înlăturarea vreunei vorbe din Cuvântul lui Dumnezeu arată că acest Cuvânt nu locuiește din belșug în
inima ta, nici nu-ți stăpânește cugetul. Dacă-și găsește cineva fericirea în ascultare, și-și face din ea băutura și hrana
de fiecare zi și trăiește din orice cuvânt „care iese din gura lui Dumnezeu” – va ajunge să cunoască bine Cuvântul și
nu va sta nepăsător, când vine ispita. În lupta Sa cu Satana, Domnul Isus întrebuința Cuvântul cât se poate de potrivit,
pentru că se hrănea din el clipă de clipă și-și dădea bine seama de toată însemnătatea lui.
Tocmai de aceea Domnul Isus nu pune o singură clipă la îndoială acest cuvânt.Eva însă pune la îndoială cuvintele lui
Dumnezeu și mai adaogă ceva de la ea. Porunca era simplă: „Să nu mâncați din toți pomii din gradină”. De ce să mai
adaoge ea: „nici să nu vă atingeți de el”? Dumnezeu nu vorbise de atingere și astfel, fie din neștiința, fie din nepăsare,
nu se încredea în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și deci nici vorba nu putea fi de supunere față de acest Cuvânt. „Cât
privește legăturile cu oamenii, eu după cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori” (Ps 17. 4).Cuvântul
lui Dumnezeu, tocmai pentru că e Cuvântul lui Dumnezeu, cere încredere desăvârșită și mai ales supunere fără
cârtire. A te îndoi, când Dumnezeu a vorbit, este un blestem. Suntem doar niște făpturi, iar Dumnezeu ne este
Ziditorul; așa că, pe bună dreptate, El poale să ne ceară și încredere și ascultare. Poate să spună cât o vrea cel
necredincios că această ascultare este „o ascultare oarbă”, dar credinciosul o numește „o ascultare pricepută”, fiindcă
această ascultare e întemeiată pe adânca încredințare, pe care o are, că el ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă n-
are cineva această încredințare cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, se poate zice, cu drept cuvânt, că un astfel de om
este în întuneric, deoarece nici măcar o singură rază de lumina, fie în noi, fie afară din noi, vorbind duhovnicește, de
bună seamă, nu poate să izvorască decât din acest Cuvânt curat și veșnic. Să fim încredințați că Dumnezeu a vorbit:
atât ne trebuie. Căci atunci ascultarea ajunge să fie cea mai de seamă însușire a lucrării noastre. Când am ajuns la
încredințarea că Dumnezeu a vorbit, atunci nici un om, nici o adunare de oameni nu ne poate opri ca să lucrăm
potrivit acestei încredințări, adică ascultând, fără șovăire, pe Dumnezeu în tot ce a vorbit. Așa că oricine cere o altfel
de ascultare decât aceea pe care trebuie s-o dăm numai Cuvântului lui Dumnezeu, se arată și trufaș și hulitor.
Necredința poate să se îndoiască dacă Dumnezeu a vorbit sau nu; iar credința deșartă
poate sa se încreadă mai mult în hotărârile oamenilor” decât în ce spune Dumnezeu; și una și alta se arata trufașe și
hulitoare, vrând să ne răpească încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu. Și odată cu răpirea încrederii se duce și
binecuvântarea, care însoțește totdeauna ascultarea de Cuvânt. Căci ori de câte ori ascultăm de Cuvântul lui
Dumnezeu, avem numaidecât o binecuvântare; dar, de îndată ce sufletul șovăie, vrăjmașul va căuta, pe toate căile, să-
l îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu. Astfel în capitolul pe care îl cercetăm acum, Satana după ce intră în vorbă cu
Eva, îi pune întâi o întrebare: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat”? și în urma spune: „Hotărât, ca nu veți muri”!
(verset 4). Mai întâi pune la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu; apoi se împotrivește pe față. la ceea ce a zis Dumnezeu.
Această îndrăzneală nemaipomenită a dracului ajunge să dovedească, pe deplin, cât de primejdios este să lași ca să-ți
pătrundă în inimă cea mai mică îndoiala cu privire la descoperirea făcută de Dumnezeu în Cuvântul Lui, cât și cu
privire la desăvârșirea acestei descoperiri. Felul de a gândi al oamenilor este rudă de aproape cu necredința
mărturisită; iar necredința, care îndrăznește să judece sau să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, nu e departe de
tăgăduirea lui Dumnezeu. Dacă Eva n-ar fi căzut în slăbiciune și în nepăsare fața de Cuvântul lui Dumnezeu, n-ar fi
ascultat de minciuna diavolului.Și astfel Eva, în această împrejurare, rămâne de învățătură pentru toți câți sunt în
primejdie să cadă în mrejele îndoielii. Nu este nici o siguranță în afară de o credință întemeiată pe încredințarea că
toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu (2Tim 3. 16). Cel care are aceasta încredințare va avea un răspuns lămurit
la orice cuvânt ridicat împotriva Sfintei Scripturi. „Nimic nu este nou sub soare” (Ecl 1. 9). Căci răul care, strică
izvoarele cugetului și simțământului religios în cele mai frumoase părți ale pământului, este și azi același, care a atins
și a pierdut inima Evei în Eden. Eva a ascultat întrebarea diavolului: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?” Și acest pas
a dus-o Ia pierzare: pas cu pas a ajuns să se plece înaintea șarpelui și să și-l ia ca Dumnezeul ei și ca izvorul
adevărului. Da, cititorule, așa a luat șarpele locul lui Dumnezeu, iar
minciuna a înlocuit adevărul lui Dumnezeu. Si ce s-a întâmplat cu cel dintâi om, se întâmplă și cu urmașii săi;
Cuvântul lui Dumnezeu nu poate pătrunde în inima omului, căci inima lui e deschisă numai minciunii Satanei. De
aceea Domnul a zis lui Nicodim: Trebuie să vă nașteți din nou (Ioan 3. 7).E bine să luăm seama că Diavolul, pentru
ca să zdruncine încrederea Evei în adevărul lui Dumnezeu și ca s-o pună sub stăpânirea lui, face pe Eva să creadă că
mărturia lui Dumnezeu nu e întemeiată pe iubire. „Dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor
deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Verset 5). Ca și cum diavolul ar fi zis: „Vă este de
mare folos să mâncați din acest pom, pe care Dumnezeu vi-l oprește, de ce să credeți mărturia lui Dumnezeu? Cum vă
puteți încrede în cineva care nu vă iubește? Căci, dacă v-ar iubi, cum v-ar opri să vă bucurați de un folos vădit? –
Dacă Eva s-ar fi încrezut în bunătatea lui Dumnezeu, ar fi fost la adăpost, s-ar fi împotrivit acestei ademeniri, și ar fi
răspuns șarpelui: „Mă încred În bunătatea lui Dumnezeu și socotesc că este cu neputința sa nu-mi dea tot ce este cu
adevărat bun pentru mine. Mi-ar da cu siguranță voie să mănânc și din acest pom, dacă mi-ar fi de folos; dar faptul că
Dumnezeu nu-mi dă voie, dovedește tocmai că, mâncând, nu mi-ar fi de folos. Sunt încredințată de iubirea și de
adevărul lui Dumnezeu și te privesc ca pe un viclean, venit aici ca să-mi abați inima de la izvorul oricărei bunătăți și
al oricărui adevăr: înapoia mea Satano”! Acest răspuns ar fi fost hotărâtor; dar Eva nu l-a dat, s-a îndepărtat de
dragoste și de adevăr si totul a fost pierdut. În inima omului căzut, nu mai este loc nici pentru iubirea, nici pentru
adevărul lui Dumnezeu până în clipa, când Duhul lui Dumnezeu le pune din nou, prin nașterea din nou.
Și acum, să vedem în ce stă iubirea lui Dumnezeu, întâi de
toate această iubire se arată, în chip lămurit, în trimeterea Domnului Isus ca să arate pe deplin ceea ce este cu adevărat
Dumnezeu. „Harul și adevărul”, adică tocmai ce a pierdut omul prin căderea în păcat „au venit prin Isus Hristos”
(Ioan 1.17). Isus a fost martorul credincios al lui Dumnezeu (Apoc 1. 5). Așa că Isus descopere pe Dumnezeu așa
cum este El: adevărul însuși; dar, în Isus, adevărul acesta e unit cu descoperirea harului desăvârșit; încât descoperirea
lui Dumnezeu, în Isus Hristos, este temelia mântuirii veșnice. „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes Tu” (Ioan 17. 3). Pierderea cunoștinței lui
Dumnezeu a avut ca urmare moartea; dar cunoștința lui Dumnezeu a avut și are ca urmare viața. Așa că viața este cu
totul în afară de noi și atârna numai de Dumnezeu. Oricât de bine ar ajunge omul să se cunoască pe sine, tot nu poate
spune că are viața veșnică, deoarece, în Biblie, nu este scris: „Și aceasta este viața veșnică ca să se cunoască pe ei
înșiși”, deși cunoștința lui Dumnezeu și cunoștința de sine sunt, în multe privințe, legate una de alta. Viața veșnică stă
în legătură cu cea dintâi, nu cu cea din urmă: Sa cunoști pe Dumnezeu așa cum este El, asta-i viața, și toți „cei ce nu
cunosc pe Dumnezeu”, cum zice Scriptura, „vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului” (2Tes 1.
9). Așadar soarta veșnică a omului atârnă de cunoașterea sau necunoașterea lui Dumnezeu – Dacă
omul e răutăcios în gândurile, în cuvintele și faptele sale, este din pricină că îi lipsește cunoștința lui Dumnezeu; dacă
însă este curat în gânduri, sfânt în vorbe, plin de har în fapte, acestea toate nu sunt decât urmarea firească a
cunoștinței ce o are despre Dumnezeu. Tot așa stau lucrurile și cu privire la viitorul omului. Cunoașterea lui
Dumnezeu este temelia nestrămutată a unei fericiri nemărginite și a unei măriri veșnice. A nu-L cunoaște pe El
înseamnă pierzare veșnică.E de mirat oare, că toată strădania Satanei n-avea altă țintă decât să răpească făpturii
cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu? El a făcut pe Eva să aibă o părere greșită despre Dumnezeu, făcând-o să
creadă că Dumnezeu nu este bun. Iată rădăcina ascunsă a întregului rău. Așa că n-are a face chipul luat de păcat, nici
calea apucată ca să intre în sufletul omului: toate acestea nu sunt decât lăstarii care se ivesc din aceiași rădăcină:
necunoașterea lui Dumnezeu. Cel mai mare evlavios, ca și cel mai mare binefăcător, dacă nu cunosc pe Dumnezeu,
sunt tot atât de departe de viață și de adevărata sfințenie ca și vameșul sau păcătoasa din Evanghelie. Tot atât de
păcătos era și fiul risipitor și tot atât de depărtat de Tatăl era el, în clipa în care a părăsit casa părintească, ca și când
păștea porcii în țara străină (Luca 15.13-15). Tot așa a fost și cu Eva: din clipa în care s-a smuls din mâna lui
Dumnezeu și a ieșit din starea ei de deplină atârnare de Cuvântul Său, a căzut sub stăpânirea Satanei, care i-a și adus
pierzarea. 6.În versetul 6, dăm peste trei
lucruri, despre care vorbește apostolul Ioan: „Pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții” (1Ioan 2.16),
trei lucruri, care, cum zice apostolul însuși, cuprind „tot ce este în lume”. Îndată ce Dumnezeu a fost lăsat la o parte,
aceste lucruri și-au desfășurat toată puterea fără nici o împotrivire. Dacă nu ne încredem în iubirea lui Dumnezeu, în
adevărul Său, în harul și în îndurarea Lui și nu ne supunem în totul lui Dumnezeu, ne vom supune, în chip sigur,
uneia din aceste trei porniri mai sus pomenite, sau chiar toate trei, cu alte cuvinte vom primi domnia Satanei.
Căci, la drept vorbind, omul n-are slobozenie cum
își închipuie el. Dacă nu-l cârmuiește Dumnezeu, fără doar și poate, îl cârmuiește Satana, chiar dacă lui i se pare că el
se cârmuiește singur. Așa dar, cele trei mari unelte, pe care le întrebuințează Satana, sunt: „Pofta firii pământești,
pofta ochilor și lăudăroșia vieții”. Cu aceste trei unelte, Satana a întâmpinat pe Domnul Isus când L-a ispitit. Diavolul
a început să ispitească pe al doilea Adam, îndemnându-l să-și părăsească starea Lui de desăvârșită atârnare de
Dumnezeu. „Poruncește pietrei acesteia să se facă pâine”! De la Isus nu cere ca celui dintâi om să se înalțe, pe sine
însuși, mai sus decât era; ci cere să dea dovezi de ceea ce era El. Mai departe, dă lui Isus toate împărățiile lumii
împreună cu slava lor, și, în sfârșit, îl duce pe aripa Templului: și, acolo, îl îndeamnă sa se arunce jos. (Vezi Matei 4.
1-11; Luca 4. 1-13). Scopul vădit al fiecăreia din aceste ispite era să facă pe Domnul să se abată de la atârnarea
deplină de Dumnezeu. Însă toate au fost în zadar. „Scris este”, a fost răspunsul statornic al Domnului Isus, care nu S-a
abătut o singura clipă măcar de la voia așa de lămurită a Tatălui. Alții s-au străduit să se cârmuiască ei pe ei înșiși.
Domnul Isus însă S-a lăsat, în totul, cârmuit numai de Dumnezeu. Ce pildă pentru cei credincioși! Isus a rămas lipit
de Sf. Scriptură și a fost biruitor; neavând alta sabie decât a Duhului, a dus lupta și a câștigat o biruință măreață! Ce
deosebire izbitoare între El și cel dintâi Adam! Împrejurările, în care era
pus Adam, îi vorbeau numai de Dumnezeu; împrejurările, în care era Domnul Isus, vorbeau însă cu totul împotriva lui
Dumnezeu; Adam era în mijlocul grădinii cu toate desfătările ei – Isus stătea în mijlocul pustiului cu toate lipsurile
pustiului; cel dintâi și-a pus încrederea în Satana; al doilea s-a încrezut în Dumnezeu; cel dintâi a fost cu totul biruit;
al doilea cu totul biruitor. Binecuvântat fie Dumnezeul harului, care a pus soarta în mâinile Aceluia, care este atât de
puternic să biruiască, atât de puternic sa mântuiască. 7-8.Să vedem acum în ce măsură Adam și Eva
s-au bucurat de ceea ce le făgăduise Satana. Această cercetare ne va da putința să scoatem la lumină ceva foarte
însemnat – cu privire la căderea omului. Dumnezeu rânduise ca, în căderea și prin căderea în păcat, omul să capete
cunoștința binelui și a răului. Firește că înainte de cădere, omul nu putea să fie înzestrat cu această cunoștință. Nu
putea să aibă nici o pricepere despre cele rele atâta timp, cât nu văzuse răul: era într-o stare de nevinovăție, adică de
neștiință a răului. În căderea și prin căderea în păcat, omul a căpătat această cunoștința. Cea dintâi urmare a acestei
cunoștințe este tulburare și groază. Satana înșelase pe femeie deabinelea, când i-a spus: „Vi se vor deschide ochii și
veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (verset 5). El înlătură o însemnată parte a adevărului, anume că aveau
să cunoască binele, dar n-au să fie în stare să-l facă; și aveau să cunoască răul, fără să-l poată ocoli. încercarea de a se
urca tot mai sus a adus, după sine, pierderea adevăratei înălțări; omul a ajuns o ființă slabă, chinuită de groază,
urmărită de cugetul său, un rob al Satanei, „Li s-au deschis ochii”, într-adevăr, dar ca să-și vadă goliciunea și starea
lor de plâns. Erau ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi (Apoc 3. 17). Iată rodul ticălos al pomului cunoștinței! Adam
și Eva n-au dobândit nici o cunoștință nouă despre bunătatea lui Dumnezeu, nici o rază nouă de lumină
dumnezeiască. Nimic din toate acestea; ci cel dintâi rod al neascultării lor și al cercetării cunoștinței, a fost
descoperirea ca erau goi. Să înțelegem dar bine că lucrarea cugetului nu țintește la nimic
altceva decât să ne facă să ne dăm seama de ceea ce suntem. Mulți se înșeală, crezând ca trezirea cugetului duce la
Dumnezeu. Căci cum s-ar putea oare ca simțământul de ceea ce sunt eu să mă ducă la Dumnezeu, dacă acest
simțământ nu e însoțit de credința în ce este Dumnezeu? Simțământul a ceea ce sunt eu trezește în mine rușine,
chinuri de cuget și tulburare sufletească; o să pricinuiască poate și anumite silințe din partea mea, ca să îmbunătățesc
starea pe care mi-o destăinuiește; dar aceste silințe, departe de a mă duce la Dumnezeu, se prefac mai de grabă într-o
perdea, care nu te lasă cu nici un chip să vezi pe Dumnezeu. Așa a fost cu Adam și Eva: destăinuirea goliciunii lor a
fost urmată de o încercare, din partea lor, de a ascunde aceasta goliciune. „Au cusut laolaltă frunze de smochin și și-
au făcut șorțuri din ele” (Verset. 7). Pentru întâia data, găsim o încercare făcută de om spre a-și lecui starea, cu niște
mijloace scornite de el; și, dacă privim acest fapt, mai cu luare aminte, vom găsi, în el, toate însușirile religiei omului,
din toate veacurile. Mai întâi, vedem că, la orice om, cea dintâi încercare a omului de a-și lecui starea izvorăște din
simțământul goliciunii sale. Neapărat că omul este gol; iar faptele lui toate sunt urmarea unei astfel de stări: dar, din
această stare, nu-l va putea scoate în vecii vecilor vreo silință omenească. Înainte de a face ceva, care să fie plăcut lui
Dumnezeu, trebuie să știu ca sunt îmbrăcat. lata deosebirea cea mare între creștinismul adevărat și religia omeneasca:
creștinismul adevărat e întemeiat pe faptul că omul e îmbrăcat; religia omului, dimpotrivă, se reazemă pe faptul că
omul e gol. Creștinismul are ca punct de plecare tocmai ceea ce alcătuiește ținta religiei omenești. Adevăratul
credincios face toate, fiindcă este îmbrăcat, cu desăvârșire îmbrăcat; omul firesc, religios, însă tot ce face, face ca să
fie îmbrăcat. Deosebirea aceasta e nespus de mare. Cu cât vom cerceta mai mult firea religiei omului, în toate
arătările ei, cu atât mai mult vom vedea neputința desăvârșită a acestei religii de a îmbunătăți starea omului, și de a-i
liniști tulburarea sufletească. Religia omului firesc poate fi de ajuns până la un timp; poate fi de ajuns atât timp cât
moartea, judecata și urgia lui Dumnezeu sunt privite de departe, și aceasta numai când omul numai se gândește la ele;
dar, îndată ce cineva privește, în față, acele fapte înspăimântătoare își dă seama, atunci pe deplin, că religia omului nu
e decât „un pat prea scurt” ca să se întindă în el, „și o învelitoare prea îngustă”, ca să se învelească cu ea (Vezi Isaia
28. 20). Când a auzit Adam glasul lui Dumnezeu în grădină, s-a temut, deoarece, cum mărturisește el însuși, era gol;
da, gol, cu tot învelișul pe care și-l pusese pe trup. Căci dacă acest înveliș ar fi fost în stare să-i împace cugetul, nu s-
ar fi temut. „Dacă nu ne osândește inima noastră, avem îndrăzneala la Dumnezeu” (1Ioan 3. 21). Și dacă nici cugetul
omului nu găsește odihna în silințele religiei omenești, cum va putea oare sa găsească acolo odihnă sfințenia lui
Dumnezeu? Șorțul, pe care și-l făcuse Adam, nu-l putea ascunde de ochii lui Dumnezeu; gol însă nu se putea arata în
fața Lui: de aceea s-a ascuns. întotdeauna cugetul trezit și călăuzit de religia firească a omului îndeamnă pe om să-și
facă un înveliș, care să-l ascundă de privirile lui Dumnezeu, iată tot ce poate da omului religia firească! Prost adăpost,
căci, curând sau mai târziu, tot va trebui ca omul să dea ochi cu Dumnezeu și dacă n-are altceva decât trista simțire a
ceea ce este el, nu poate fi decât îngrozit și nefericit Intr-adevăr, numai iadul lipsește ca să tacă și mai viu chinul
aceluia care, știind că trebuie să dea ochii cu Dumnezeu, nu cunoaște nimic altceva decât ceea ce este el. Adam nu s-
ar fi temut dacă, alături de goliciunea lui, ar fi cunoscut desăvârșita iubire a lui Dumnezeu, căci „în dragoste nu este
frică; ci dragostea desăvârșită izgonește frica, pentru ca frica are cu ea pedeapsa; și cine se teme n-a ajuns desăvârșit
în dragoste” (1Ioan 4.18).Dar Adam nu știa lucrul acesta, pentru că se încrezuse în minciuna Satanei. De aceea
socotea că Dumnezeu nu poate fi iubire; așa că nu-i rămânea decât să se ascundă de fața lui Dumnezeu. De altfel
păcatul care pusese stăpânire pe el nu putea sa stea alături de Dumnezeu. De aceea atâta vreme cât omul este pătat de
păcat nu poate sta alături de Dumnezeu. „Ochii Tăi sunt așa de cureți că nu pot să vadă răul” (Hab 1.13).
9.Căderea omului în păcat a făcut însă pe Dumnezeu să se
descopere în întregime ceea ce este El. Dumnezeu în facerea lumii nu-și arătase decât puterea lui veșnică și
dumnezeirea Lui (Rom. 1. 20); dar nu-și descoperise toate tainele firii Sale, în toată adâncimea lor. Satana s-a înșelat
cu desăvârșire, când s-a amestecat în lucrările lui Dumnezeu; căci, în felul acesta, a ajuns unealta pierzării lui și a
rușinării sale veșnice: „Fărădelegea pe care a urzit-o, se întoarce asupra capului lui și silnicia pe care a făcut-o se
pogoară înapoi pe țeasta capului lui” (Ps 7.16). Cu minciuna sa, Satana n-a ajuns decât să dea prilej lui Dumnezeu ca
să destăinuiască toi adevărul cuprins în firea Sa. Lumea făcută arăta mai mult înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu.
Dar Dumnezeu nu este numai înțelepciune și putere ci și iubire, mila, sfințenie, bunătate. îndurare și răbdare. Unde s-
ar fi putut arăta toate aceste însușiri dacă nu într-o lume de păcătoși?
Mai întâi, Dumnezeu se coborâse ca să facă lumea; apoi, după ce șarpele s-a
încumetat sa se amestece în lume, Dumnezeu s-a coborât ca să mântuiască. Asta ne-o destăinuiesc cele dintâi vorbe
ele lui Dumnezeu, după căderea omului: „Și Dumnezeu a chemat pe Adam si i-a zis: unde ești”? (Verset 9). Aceasta
întrebare dovedea două lucruri: ca omul era pierdut și că Dumnezeu venise ca să-l caute; dovedea păcatul omului și
harul lui Dumnezeu. „Unde ești”? Ce îndurare, ce minunat har în această vorbă, care destăinuiește adevărata stare a
omului și descopere firea adevărată a lui Dumnezeu, precum și gândul său față de omul căzut. Omul era pierdut; dar
Dumnezeu s-a coborât ca să-l caute și să-l scoată din locul unde se ascunsese, pentru ca să-i dea, prin credință, un
adăpost în El însuși. Iată ce era harul. Ca să facă pe om din țărână era îndeajuns puterea lui Dumnezeu; ca să caute pe
om însă, în starea sa de pierzare, trebuia harul. Dar ce o fi văzut Dumnezeu în omul căzut, ca să se coboare la el și sa-l
caute? A văzut ceea ce a văzut păstorul în oaia pierduta, ceea ce a văzut femeia în moneda pierdută, și ceea ce a văzut
tatăl fiului risipitor în fiul său: în ochii lui Dumnezeu păcătosul e scump.
10-13.Și cum răspunde omul păcătos îndurării și harului Dumnezeului binecuvântat,
care a zis: „Unde ești?” Vai! răspunsul lui Adam arată cât de adânc era răul în care căzuse. „El a răspuns: Ți-am auzit
glasul în grădină; și mi-a fost frică pentru ca eram gol și m-am ascuns. Și Domnul Dumnezeu a zis: Cine ti-a spus că
ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci? Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-
ai dat o ca să fie lângă mine: ea mi-a dat din pom și am mâncat” (Versetele 10 – 12). Adam arunca vina căderii sale
rușinoase asupra împrejurărilor, în care-l pusese Dumnezeu, adică asupra lui Dumnezeu însuși. Așa s-a purtat
totdeauna omul căzut: învinuiește pe toată lumea și toate lucrurile, numai pe sine însuși nu. Cel credincios însă se
întreabă: „Nu cumva sunt eu vinovat”? De s-ar fi cunoscut Adam mai bine pe sine însuși, altfel ar fi vorbit; dar Adam
nu se cunoștea bine nici pe sine însuși, nici pe Dumnezeu; și de aceea, în loc să se vadă vinovat numai pe el însuși,
aruncă toată vina numai pe Dumnezeu.
Iată ce grozavă era starea omului. Pierduse totul: stăpânirea, vrednicia, fericirea,
nevinovăția, curățenia sa și pacea; dar ceea ce era și mai rău, Adam arunca toată vina nenorocirii sale pe seama lui
Dumnezeu. (Nota: Omul, nu numai că învinuiește pe Dumnezeu de căderea sa în păcat, ci-I mai bagă vina și că-l
părăsește în acea stare. Sunt oameni care zic că nu pot crede decât dacă le dă Dumnezeu putința să creadă; ba și
mai mult, că nu pot fi mântuiți decât dacă sunt hotărâți din veșnicie de Dumnezeu la mântuire. Într-adevăr nimeni nu
poate crede în Evanghelie decât prin puterea Sfântului Duh; și tot atât de adevărat este că cei ce cred astfel în
Evanghelie sunt hotărâți din veșnicie de Dumnezeu la mântuire. Dar înlătură oare toate acestea răspunderea, sub
care se află omul, de a crede în mărturia lămurită și simplă pe care o găsește în Sfânta Scriptură? Nu; ci dimpotrivă,
toate acestea învederează răutatea inimii omului care-l face să nu primească mărturia lui Dumnezeu și să se apere,
spunând că nu este ales de Dumnezeu. Dar de această dezvinovățire n-are să se folosească nimeni; căci este scris
în 2Tes. 1. 8-9 că: „Cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos, vor avea ca pedeapsă o pierzare
veșnică”. Oamenii sunt făcuți răspunzători să creadă cuvântul Evangheliei, și vor fi pedepsiți pentru că nu l-au
crezut. Nu sunt răspunzători să cunoască hotărârile nedescoperite ale sfaturilor lui Dumnezeu și nici unul nu poate fi
învinuit că rămâne în neștiință în această privință. Apostolul putea zice Tesalonicenilor: „Știm, frați prea iubiți de
Dumnezeu, alegerea voastră”. Cum o știa? Oare pentru că fusese împuternicit să citească paginile tainei lui
Dumnezeu și ale veșnicei sale hotărâri? Nici de cum; ci „fiindcă Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai
cu vorbe, ci cu putere” (1Tes. 1, 4-5). Iată ceea ce face cunoscut pe cei aleși; Evanghelia primită cu putere este
dovada vădită a alegerii dumnezeiești. Cei care se sprijinesc pe sfaturile lui Dumnezeu, ca dezvinovățire ca să nu
primească mărturia lui Dumnezeu, în adevăr nu caută decât o dezvinovățire ticăloasă ca să trăiască mai departe în
păcat. De fapt, nu se sinchisesc de Dumnezeu, și ar face mai bine s-o recunoască fără înconjur.) Așa este totdeauna
păcătosul pierdut și vinovat: se dezvinovățește pe el însuși și aruncă toata vina păcatului său pe seama lui Dumnezeu.
14-19.Dar tocmai când omul ajunsese în această stare grozavă,
Dumnezeu a început să se descopere pe sine însuși și să-și desfășoare gândul iubirii sale mântuitoare, față de
adevărata temelie a păcii și a fericirii omului. Abia după-ce omul a isprăvit cu toate pretențiile sale deșarte, cu
cuvintele sale de laudă și blestem, abia atunci se descopere Dumnezeu în tot ce este El. Astfel, în vreme ce Adam stă
ascuns printre pomii grădinii, Dumnezeu dezvăluie planul minunat al răscumpărării cu ajutorul seminței zdrobite a
femeii. Tot de aici învățăm că singurul lucru, care ne face să ne apropiem de Dumnezeu este tocmai descoperirea
harului lui Dumnezeu. Trezirea cugetului dimpotrivă face pe Adam să fugă printre pomii grădinii, numai descoperirea
lui Dumnezeu îl aduce în fața Lui. Trezirea cugetului îl umple de groază, descoperirea lui Dumnezeu însă îl liniștește.
Ce mângâiere pentru o inimă zdrobită de povara păcatului! Dumnezeu
cel atotputernic stă în fața omului pierdut; și din această întâlnire vine mântuirea. Da, da, Dumnezeu și omul trebuie
să se întâlnească, sau în har, sau la judecată; și în această întâlnire și Dumnezeu și omul sunt descoperiți așa cum sunt.
Ferice de cei care se întâlnesc cu Dumnezeu în har; vai de cei care vor trebui să întâlnească pe Dumnezeu la judecată!
Dumnezeu se poartă cu noi potrivit cu starea noastră față de El.
În crucea Domnului Isus, Dumnezeu, în harul Său, a arătat nu numai adâncimea prăpăstiei în care
suntem din pricina păcatelor noastre: moartea, dar a pregătit și un mijloc de scăpare: toate păcatele noastre le-a
aruncat asupra lui Isus, care a murit din pricina acestor păcate, în locul nostru. Cei care primesc prin credință această
jertfă, au parte de mântuire. Cei care nu vor să creadă tot ce a făcui Dumnezeu pe cruce, adică nu vor să dea ochi cu
Dumnezeu în har, se vor întâlni cu El la judecată; acolo El se va purta cu ei după dreptatea Lui și după starea lor. Căci
scăparea de dreptatea lui Dumnezeu este numai în Dumnezeu. Dumnezeu este odihna și adăpostul celui credincios. Și
astfel orice altă scăpare pe care caută să și-o facă omul prin faptele lui, este înlăturată pentru totdeauna. Și cu drept
cuvânt, căci cei care se bizuiesc pe faptele lor nu pot să-și dea bine seama de grozăvia în care se găsesc. Un cuget
trezit prin puterea dumnezeiască nu poate găsi odihnă alt undeva decât în jertfa desăvârșită a Fiului lui Dumnezeu.
Orice altă silință pe care o face omul pentru mântuire în afară de credința în jertfa lui Isus, izvorăște din neștiința lui
cu privire la dreptatea lui Dumnezeu. Adam putea învăța din spusele lui Dumnezeu în privința „seminței femeii”, că
nu-i era de nici un folos șorțul de frunze pe care și-l făcuse el. Haina despre care-i vorbea Dumnezeu, adică mântuirea
întrece cu mult puterile lui omenești. Păcatul trebuia îndepărtat: putea oare omul să facă acest lucru? Niciodată căci
prin el venise doar păcatul. Capul șarpelui trebuia zdrobit; era în stare omul să facă așa ceva? Nu! căci ajunsese robul
Satanei. – Cerințele lui Dumnezeu trebuiau împlinite: putea oare omul să le împlinească? Îi era cu neputință, deoarece
pe toate le călcase în picioare. – Moartea trebuia desființată; avea oare omul această putere? Cu nici un chip nu putea
face așa ceva, căci el însuși o adusese prin păcatul său și-i dăduse boldul său cel groaznic (1Cor 15.56). Așa dar, ori
încotro ne uităm, zărim numai desăvârșita neputință a păcătosului. Pe lângă acestea mai vedem nebuna îngâmfare a
tuturor celor ce cred ca pot ajuta pe Dumnezeu în minunata sa lucrare de răscumpărare și care își închipuiesc c-o să se
mântuiască altfel decât „prin har și prin credință”. După ce Adam și-a dat seama de neputința lui de a se mântui,
Dumnezeu a găsit cu cale sa-i descopere că El însuși avea să săvârșească lucrarea de mântuire, prin sămânța femeii.
Într-un cuvânt, Dumnezeu ia în mână întreaga lucrare. De acum totul avea să se rânduiască între El însuși și șarpe;
căci deși bărbatul și femeia, fiecare în parte și în felurite chipuri, aveau să secere roadele amare ale păcatului lor,
totuși șarpelui ia zis Dumnezeu: „Fiindcă tu ai făcut lucrul acesta” (Verset 14). Șarpele a fost pricina căderii și a
nenorocirii omului, iar sămânța femeii avea sa fie izvorul răscumpărării.
20.Adam a auzit și a crezut aceste lucruri; și, în tăria credinței, „i-a pus nevestei sale numele
Eva: căci ea a fost mama tuturor celor vii” (verset 20). Potrivit firii sale pământești, Eva putea fi numită „mama
tuturor celor morți”, însă prin descoperirea lui Dumnezeu. credința zărea în ea pe mama tuturor, mama tuturor celor
vii. Și pe când își dădea ea sufletul, căci trăgea să moară, i-a pus numele Ben-Oni (fiul durerii mele); dar tatăl său la
numit Beniamin (fiul dreptei) (Cap. 35.18).
Prin tăria credinței sale, Adam a suferit grozavele urmări ale păcatului său; căci Dumnezeu, în
îndurarea Lui nemărginită, i-a dat putința să audă tot ce a spus șarpelui, înainte ca să-i vorbească lui. Dacă n-ar fi avut
această licărire de îndurare, Adam ar fi căzut în deznădejde. De altfel când, prin descoperire dumnezeiască, ne vedem
pe noi înșine, așa cum suntem, fără putința de mântuire descoperită de Dumnezeu în cruce, nu ne mai rămâne decât
deznădejdea. Căci nici un urmaș al lui Adam, care nu și-a găsit adăpostul în crucea lui Hristos, nu este în stare să
privească în față ceea ce este și a făcut el – mai ales prin descoperire dumnezeiască – fără să cadă în deznădejde. De
aceea cei care nu vor să primească pe Hristos n-au nici o nădejde. Și dacă acum lucrul acesta nu e așa de viu, va veni
o vreme, când, în locul în care vor fi ținuți să-și petreacă veșnicia, își vor da bine seama de ceea ce sunt ei și ceea ce
au făcut, fără a fi însă în stare să caute ușurare și un adăpost în Dumnezeu. Atunci ceea ce este Dumnezeu va însemna
pentru dânșii o pierzare fără nădejde, după cum ceea ce este El, înseamnă astăzi, mântuire veșnică. Sfințenia lui
Dumnezeu va fi atunci și pe veci împotriva lor; după cum astăzi această sfințenie înveselește pe toți cei credincioși.
21.Să ne oprim acum puțin și la învățătura cuprinsă în versetul 21: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei
lui haine de piele, și i-a îmbrăcat cu ele”. Aici ne este înfățișată neprihănirea pe care o dă Dumnezeu. Haina cu care
Dumnezeu a îmbrăcat pe Adam, era un înveliș adevărat, fiindcă îl pregătise Dumnezeu; dar șortul de frunze de
smochin era un înveliș nefolositor și zadarnic, pentru că era lucrul omului. Mai mult, îmbrăcămintea cu care a
acoperit Dumnezeu goliciunea omului își avea obârșia în moarte: cursese sânge; nu tot așa era și cu șorțul pe care și-l
făcuse Adam: aici nu cursese sânge. Așa e și cu neprihănirea pe care o dă Dumnezeu și cu cea pe care și-o dă omul
însuși. Neprihănirea pe care o dă Dumnezeu este descoperită în crucea Domnului Isus, se întemeiază adică pe vărsare
de sânge; pe când neprihănirea pe care și-o dă omul se arată în faptele mâinilor sale, adică fără vărsare de sânge, ci
numai mânjite de păcat. După ce a fost îmbrăcat cu haina de piele, Adam nu mai putea să spună ca înainte: „sunt gol”,
nici nu mai avea trebuință sa se ascundă. Păcătosul poate fi cu desăvârșire liniștit, când, prin credință, se știe îmbrăcat
de Dumnezeu; însă până atunci, liniștea n-ar fi decât rodul îngâmfării sau al neștiinței. Când știu că haina pe care o
port, și în care mă voi înfățișa înaintea lui Dumnezeu, mi-a fost pregătită de El, e de ajuns ca inima să-mi fie liniștită.
22-24.Cele din urmă versete ale capitolului sunt bogate în învățătură. Omul căzut nu trebuie să mănânce din pomul
vieții, ca nu cumva nenorocirea sa în această lume să fie veșnică. A mânca din rodul pomului vieții, și a trăi pe veci în
starea noastră de acum, ar însemna nefericire desăvârșită și fără seamăn. Nu se poate gusta din pomul vieții decât
după înviere. A trăi totdeauna într-un cort șubred, într-un trup al păcatului și al morții ar fi de nesuferit. De aceea
Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului și l-a izgonit într-o lume care înfățișa pretutindeni vederii sale urmările
triste ale căderii lui. „Heruvimii” și „sabia învăpăiată” păzeau drumul care duce la pomul vieții; iar vorbele lui
Dumnezeu îndreptau privirile omului spre moarte și spre învierea seminței femeii, ca spre izvorul vieții, al unei vieți
care stătea în afară de puterea morții. Astfel, Adam era mai fericit și într-o siguranță mai mare afară din rai, decât ar fi
fost chiar înăuntru; fiindcă, de-ar fi rămas în Eden, viața lui ar fi atârnat de el însuși, pe când afară din grădină, viața
lui atârna de altul, anume de Hristosul cel făgăduit. Și ori de câte ori Adam își ridica ochii în sus și vedea „Heruvimii
și sabia învăpăiată”, putea slăvi mâna Aceluia care îi pusese acolo, ca să păzească drumul care duce la pomul vieții,
pentru că aceeași mână îi deschisese un drum mai bun, mai sigur și mai fericit spre acel pom. Dacă „heruvimii și
sabia învăpăiată” au închis drumul raiului, Domnul Isus a deschis „o cale nouă și vie”, care duce la Tatăl. „Eu sunt
calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14. 6;Evr. 10 20). Iată pe ce se întemeiază cel
credincios, când pășește biruitor în mijlocul unei lumi blestemate, în care se văd numai urmele păcatului. Prin
credință, a aflat calea care-l duce la sânul Tatălui. Și în vreme ce se poate odihni sufletește acolo, este înveselit de
fericita încredințare că Acela, care l-a adus până acolo, a mers să-i pregătească un loc în locuințele Tatălui și c-o să se
întoarcă să-l ia și să-l ducă împreună cu El în slava împărăției Tatălui.

BIBLIA DE STUDIU
1. În acest episod şarpele L-a înfruntat pe Dumnzeue prin intermediul creaţiei sale.El a afirmat că ceea ce
Dumnezeu a spus lui Adam nu era adevărat,ci La adus pe Dumnezeu în situaţia ca la sfârşit să blesteme creaţia
Sa,inclusiv neamul omenesc pe care El îl făcuse după chipul Său.”Şarpele” este identificat mai târziu cu Satana sau
diavolul.Satana,în mod evident,a pus stăpânire pe şarpe şi l-a folosit ca pe-o unealtă în lucrarea sa de ispitire.
4.Neamul omenesc este legat de Dumnezeu prin credinţa în Cuvântul său ca adevăr absolut.Din caută ce el stia
asta,Satana a căutat să distrugă credinţa femeii în ceea ce Dumnezeu spusese,prin trezirea îndoielilor asupra acelui
cuvânt.Satana a sugerat că Dumnezeu nu a avut într-adevăr intenţia să facă ceea ce El a spus.Cu alte cuvinte,prima
minciună a Satanei a fost o formă de antinomianism,care neagă pedeapsa morţii pentru păcat şi apostazie. Unul
din păcatele de bază ale omenirii este necredinţa în Cuvântul lui Dumnezeu.Există credinţa că Dumnezeu nu are într-
adevăr intenţia să facă ceea ce El spune cu privire la mântuire,neprihănire,păcat,pedeapsă şi moarte.Minciuna,lipsa
decăinţă,păcatul deliberat şi revolta împotriva lui Dumnezeu aduc în mod necesar despărţirea de Dumnezeu şi
condamnarea veşnică. 5.Satana,de la
începutul omenirii,a ispitit oamenii să creadă că ei pot fi asemenea lui Dumnezeu şi pot hotără pentru ei înşişi ceea ce
este bine şi ce este rău.Omenirea,în căutarea de a fi “ca Dumnezeu” a devenit independentă de Dumnezeul
atotputernic şi în felul acesta a devenit un dumnezeu fals.Oamenii caută acum să dobândească cunoştinţă şi
discernământ etic prin propriile lor minţi şi prin dorinţe independente de Cuvântul lui Dumnezeu..Cu toate
acestea,numai Dumnezeu are dreptul să hotărască ce este bine şi ce este rău.Scriptura afirmă că toţi cei care urmăresc
să fie dumnezei,”vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri”(Ier 10:10-11).Aceştia vor avea de asemenea,soarta
Antihristului care va pretinde că el este Dumnezeu.
6.Când Adam şi Eva au păcătuit,moartea morală şi spirituală a venit imediat,pe când moartea fizică a venit mai
târziu.Dumnezeu a spus”în ziua în care veţi mânca din el veţi muri negreşit”.Astfel,moartea spirituală s-au produs
imediat ce ei au păcătuit.Moartea morală a cosntat în moartea vieţii din Dumnezeu în ei şi a naturii lor care devine
păcătoasă;moartea spirituală a însemnat faptul că relaţia lor anterioară cu Dumnezeu a fost distrusă.de la păcatul lui
Adam şi al Evei,fiecare persoană se nasşte în lume cu natură păcătoasă.Această natură coruptă a omului implică
dorinţa înnăscută a cuiva de a merge pe prorpria cale egoistă fără legătură cu Dumnezeu sau cu alţii şi este trecută mai
departe la toţi oamenii.
Trebuie să fie reţinut.totuşi că nicăieri Scriptura nu ânvaţă că totţi au păcătuit când Adam a păcătuit,sau că vina lui s-a
împutat întregii omeniri.Biblia învaţă că Adam a introdus legea păcatului şi morţii în întreaga lume.
7.Când Adam şi Eva au trăit în nevinovăţie morală(adică,înaintea căderii) nu era păcat şi nici nu dădea un sentiment
de ruşine.Însă,după ce ei au păcătuit,conştientizarea goliciunii a devenit asociată cu păcatul şi cu starea căzută şi
depravată a omenirii.Din pricina răului pe care goliciunea o va produse în lume,Dumnezeu Însuşi le-a făcut haine şi a
îmbrăcat pe Adam şi Eva.El porunceşte şi acum tuturor oamenilor să se îmbrace în chip cuviincios şi cu modestie.
8.Vinovăţia şi conştienţa păcatului au determinat pe Adam şi Eva să îl evite pe Dumnezeu.Ei au simţiti frică şi
nelinişte în prezenţa Sa.Îna ceastă stare ei n-au mai îndrăznit să se apropie de El.În starea noastră păcătoasî suntem
asemenea lui Adam şi a Evei.Cu toate acestea,Dumnezeu ne-a oferit o cale,de a ne curăţii conţtiinţa noastră vinovată ,
de a ne elibera de păcat şi de a ne restabili în părtăşia cu El-”calea”nu mită Isus Hristos.Prin răscumpărarea lui
Dumnezeu oferită în Fiul Său noi putem să ne apropiem de El cu scopul de a primi dragostea,îndurarea,harul şi
ajutorul Său la vreme de nevoie.
13.Satana a căutat căderea neamului omenesc prin înşelăciune.Aceasta este na din metodele principale pentru
împingerea oamenilor departe de calea lui dumnezeu şi de adevăr.Biblia învaţă că Satana amăgeşte şi orbeşte minţile
necredincioşilor acestei lumi cu scopul ca ei să nu poată înţelege Evanghelia.Conform celor afirmate de Pavel,prin
înşelăciunea Satanei,se întâmplă că unii din Biserică cred că ei pot trăi imoral şi totuşi să moştenească Împărăţia lui
Dumnezeu.Înşelăciunea va fi principalul mijloc al îndemnării multora la revoltă împotriva lui Dumnezeu la sfârşitul
istoriei.Toţi creştinii trebuie să fie pregătiţi şi angajaţi într-o luptă permanentă,pe viaţă şi pe moarte,împotriva
satanei,în şcoli,biserici şi muncă.
15.Acest verset conţine prima făgăduinţă a planului de răscumpărare al lui Dumnezeu pentru lume.Ea prezice victoria
supremă a omenirii şi a lui Dumnezeu asupra SAtanei şi a răului,prin prorocirea unui conflict spiritual între
“sămânţa”femeii(adică Isus Hristos) şi sămânţa şarpelui(adică Satana şi aliaţii săi)Dumnezeu a promis aici că Hristos
Se va naşte din femeie şi că va fi “zdrobit” prin răstignirea Sa.Totuşi,El va învia din morţi ca să nimicească în mod
definitiv pe Satana,păcatul,moartea,pentru mântuirea neamului omenesc.
16-19.Pedeapsa omului şi a femeii,ca şi efect al păcatului asupra naturii,au fost destinate să amintească omenirii
teribilele urmări ale păcatuli şi să o determine a depinde de Dumnezeu în credinţă şi ascultare.Dumnezeu a dat să se
înţeleagă starea actuală a neamului pmenesc pe pământ va fi răscumpărată.Încercarea Evei de a nu mai depinde de
Dumnezeu şi de a acţiona în mod independent de bărbatul ei a trebuit să fie contracarată de o puternică dorinţă pentru
bărbatul ei.Atracţia intensă spre Adam şi autoritatea acestuia asupra ei vor aduce trudă şi suferinţă împreună cu
bucurie şi binecuvântare.Din cauza blestemului lui Dumnezeu asupra naturii,Adam şi Eva vor îndura suferinţe
fizice,trudă,luptă şi în cele din urmă moartea,ei înşişi şi toţi urmaşii lor.
20.Adam a numit pe nevasta sa “Eva”,care îseamnă “viaţă” deoarece ea a fost prima mamă a tuturpr generaţiilor de
oameni
22.Adam şi Eva au încercat să se considere egali cu Dumnezeu şi să hotărască propriile lor standarde.Prin căderea
lor,oameni au ajuns într-o oarecare măsură independenţi faţă de Dumnezeu şi au început în favoarea lor înşişi să facă
distincţia între bine şi rău.În această lume imperfectă şi prevertită,judecata omenească decide adesea care este binele
şi răul.Aceasta nu a fost niciodată voia lui Dumnezeu,pentră c El a intenţionat ca noi să ştim binele numai în
dependenţă de El şi de Cuvântul Său.Toţi cei care Îl mărturisesc pe ristos ca Domn se reîntorc la scopul de la început
al lui Dumnezeu pentru omenire.Ei se încred în Cuvântul lui Dumnezeu care stabileşte ce este bine.
24.Relaţia perfectă a lui Adam cu Dumnezeu a fost pierdută.El a fost izgonit din grădină şi a început o viaţă
dependentă de Dumnezeu,în mijlocul încercărilor,În plus,Satana a obţinut într-un anumit sens ptuere asurpa lumii prin
căderea lui Adam şi a Evei,pentru că Noul Testament vorbeşte de Satana ca fiind “stămânitorul acestei
lumi”.Totuşi,Dumnezeu a iubit omenirea atât de mult încât a hotărât să învingă pe Satana prin împăcarea lumii cu
Sine cu preţul vieţii Fiului Său.

CAPITOLUL IV

W.MacDonald
1.Adam a cunoscut-o pe Eva, soția lui, în sensul că a avut relații sexuale cu ea. Când s-a născut Cain, ea a
recunoscut că această naștere a fost posibilă doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Punându-i numele Cain („achiziție"),
Eva va fi crezut probabil că a dat naștere Seminței Promise.
2-6.Cuvintele: După un timp oarecare din versetul 3a presupun o creștere substanțială a populației lumii. Trebuie să
fi existat un moment în care Cain și Abel să fi fost învățați că omul păcătos nu se poate apropia de Dumnezeu decât
prin sângele unei jertfe înlocuitoare. Cain a respins această revelație și a adus o jertfă fără sânge, alcătuită din legume
și fructe. Abel a crezut în revelația divină, aducând drept jertfa animale, demonstrându-și astfel credința și
îndreptățirea înaintea lui Dumnezeu (Evrei 11:4). El a adus drept jertfă întâiul născut din turmele lui, spunând, în
fapt, că Domnul merită tot ceea ce este mai bun. Jertfa lui Abel ne îndreaptă privirile spre jertfa înlocuitoare a
Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.
7.Fiindcă mânia invidioasă a lui Cain a fost, de fapt, o crimă în stare incipientă, Dumnezeu i-a vorbit, avertizându-l cu
dragoste. Versetul 7 poate fi înțeles în câteva feluri:
1.  „Dacă faci bine  (pocăindu-te), vei putea ridica privirea din nou, eliberat de mânie și vinovăție. Dacă nu faci bine
(continuând să-l urăști pe Abel), păcatul bate la ușă, gata să te distrugă. Dorința lui (a lui Abel) se va ține după tine
(adică el va recunoaște întâietatea ta) și tu-l vei conduce" (adică dacă faci bine).
2.  „Dacă faci bine (sau, cum spune Septuaginta: „Dacă jertfești corect") nu vei fi oare acceptat?" Facerea binelui se
referă la jertfă. Abel a făcut bine, ascunzându-se în spatele unei jertfe acceptabile. Cain a făcut rău, aducând o jertfa
fără sânge și toată comportarea lui ulterioară n-a fost decât rezultatul legitim ai acestei false închinări.
3.  Traducerea  Revised Standard Version  spune: „Dacă faci bine, nu vei fi oare acceptat? Iar dacă nu faci bine,
păcatul se tupilează la ușă; el te dorește, dar tu trebuie să-l ții în frâu.”
4.  F. W. Grant spune în a sa  Numerical Bible:  „Dacă nu faci bine, o jertfă de păcat se furișează sau te așteaptă la
ușă." Cu alte cuvinte, scăparea îi stătea la îndemână, dacă o dorea.
8-12.Atitudinea rea a lui Cain, de mânie invidioasă, a fost în curând transpusă în practică, prin uciderea fratelui său.
Deși Abel este mort, el continuă să ne dea o mărturie despre faptul ca viața de credință este cea care contează (Evrei
11:4). Când întrebarea plină de dragoste a Domnului a fost întâmpinată cu o ripostă obraznică, lipsită de pocăință,
Domnul a rostit sentința de judecată asupra lui Cain: din acel moment avea să fie incapabil de a se întreține din
roadele pământului, urmând să rătăcească, în schimb, prin pustiu ca fugar.
13-16.Văicăreala smiorcăită a lui Cain dezvăluie remușcare pentru consecințele păcatului, și nu pentru vinovăția lui.
Dar chiar și atunci Domnul a liniștit teama fugarului că-și va pierde viața, punând un semn protector asupra lui
Cain și un blestem asupra oricui l-ar fi omorât. Cain a plecat din prezența Domnului - cea mai trista dintre toate
plecările.
17-24.Cain s-a căsătorit cu sora lui sau cu altă rudă de sânge. După cum s-a menționat, Geneza 4:3 presupune că între
timp populația lumii a crescut, iar Geneza 5:4 afirmă concret că Adam a avut fii și fiice. Căsătoria între rude apropiate
nu era interzisă atunci (după cum nu prezenta pericole pe plan genetic).
Versetele 17-24 enumera urmașii lui Cain și apariția unei noi serii de obârșii: primul oraș, denumit Enoh; primul caz
de poligamie; începutul creșterii organizate a animalelor; începutul muzicii și a prelucrării metalelor; primul cântec
având ca temă violența și vărsarea de sânge. În cântec, Lameh explică soțiilor sale că a ucis.... un tânăr într-un gest
de auto-apărare, dar fiindcă nu fusese premeditat, cum fusese uciderea lui Abel de către Cain, Lameh avea să fie mult
mai scutit de represalii.
J.VERMON McGee
1.Cred că prin cuvintele pe care le avem aici putem înțelege că Adam și Eva nu credeau că lupta lor va fi de lungă
durată. Atunci când Eva l-a avut pe Cain s-a gândit la promisiunea pe care Dumnezeu I-a făcut-o cu privire la sămânța
femeii care va zdrobi capul șarpelui. Aceasta a făcut-o, cred eu, să afirme „Am căpătat un fiu cu ajutorul Domnului”.
Dar nu era Cain cel care împlinea această promisiune. El a fost un ucigaș nicidecum un izbăvitor. Va mai trece mult
timp până va veni acest salvator. Lupta dintre șarpe și sămânța femeii avea să mai dureze încă aproximativ șase mii de
ani. Da după un timp Eva mai are un fiu.
2.Aceștia sunt băieții la care privim.
3.Ceea ce noi avem aici ca fiind „După o bucată de vreme” înseamnă de fapt „la sfârșitul zilelor” care este cred ziua
Sabatului, ziua în care Dumnezeu s-a odihnit. De asemenea, cuvintele care spun despre Cain că aduce o jertfă poartă
ci sine ideea de a aduce într-un loc prestabilit. Era deci un loc pe care Dumnezeu îl hotărâse ca fiind un loc de
închinare. Deci ceea ce fac ei nu este la voia întâmplării ci este în urma revelației pe care Dumnezeu le-a dat-o. Pentru
a avea un argument în plus citiți vă rog în cartea Evrei capitolul 11, versetul 4 unde scrie: „Prin credință a adus Abel
o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui:
Și prin ea vorbește el măcar că este mort.” Cum ar fi putut Abel să aducă o jertfă prin credință? Unii care citesc
Epistola lui Pavel către Romani au citi probabil în capitolul 10 versetul 7 că auzirea este sursa credinței iar auzirea
este prin cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu ar fi avut un cuvânt pentru acest băiat, Abel nu ar fi fost
niciodată în stare să aducă o jertfă prin credință iar acesta este singurul mod prin care ne putem apropia de Dumnezeu.
Observați că exact aceasta este diferența dintre Cain și Abel – credința. Cain a adus o jertfă din roadele pământului.
Nu este nimic greșit cu roadele pe care el le-a adus. Să nu credeți că el a adus resturi nu a avut deloc acea atitudine de
a da hainele vechi la ajutoare. Cred că roadele pe care el le-a adus putea câștiga orice premiu pentru agricultură. El a
adus cele mai frumoase roade ca jertfă pentru Domnul.

4-5.Poate că cineva va spune; Dar nu văd nimic greșit în ceea ce a făcut Cain!” În Biblie există o scrisoare scrisă de
Iuda, apostolul nu vânzătorul, iar el ridică o anumită problemă afirmând despre anumiți oameni care „au urmat pe
calea lui Cain”. Care este oare această cale a lui Cain? Ce vrea el să spună prin aceasta? Atunci când Cain a adus
jertfa pentru Dumnezeu el nu a venit cu ea prin credință ci în propriul nume sau merit. Iar atunci cînd el a făcut acest
lucru el a negat stricăciunea naturii umane. Dumnezeu a spus: „Aduceți acel sânge ca jertfă, sânge care va indica
către Mântuitorul ca va veni în lume. Apropiați-vă în acest fel de mine și nu prin ceea ce pot face mâinile voastre,
prin ceea ce faceți voi înșivă.” Aceasta este ceea ce ne spune Dumnezeu. În jertfă este vorba despre recunoașterea
naturii noastre păcătoase și a sfințeniei lui Dumnezeu. Dacă nu este aceasta atitudinea atunci ea este greșită. Un
al lucru pe care Cain l-a negat prin jertfa lui a fost acela al separării omului de Dumnezeu. El a acționat ca și când
nimic nu s-ar fi întâmplat între om și Dumnezeu. Nu a fost
Cain singurul care a făcut un asemenea lucru. Teologii liberali moderni promovează aceeași atitudine. Ei susțin că
Dumnezeu este tatăl universal iar oamenii sunt într-o relație de fraternitate universală. Alții acționează ca și când
păcatul nu este o problemă. Prieteni dragi, păcatul este o problemă. Noi nu ne naștem ca și copii ai lui Dumnezeu. Noi
ne naștem ca și creaturi, create de Dumnezeu dar nu ca și copii ai Lui. Este o diferență în aceasta. Devii copil al lui
Dumnezeu atunci când se rezolvă problema păcatului. Din pricina lui noi suntem înstrăinați de Dumnezeu. Și aș vrea
să înțelegem că lucrurile stau în acest fel nu pentru că Dumnezeu are ceva personal cu omul păcătos, ci pentru că
natura Lui este caracterizată de sfințenie, separare de păcat. Dacă natura noastră nu se poate schimba, nu avem nici o
șansă să intrăm în relație, în părtășie cu El. Deci, ignorând o problemă nu înseamnă că ea nu există sau este rezolvată.
Pentru a devenii copil al lui Dumnezeu trebuie să ne naștem din nou. Sunt chiar cuvintele Domnului Isus din discuția
pe care a avut-o cu Nicodim. Cain a refuzat recunoașterea acestui fapt. Mulțimi mari de oameni fac același lucru
astăzi. Să mergem însă puțin mai
departe și ajungem la un al treilea lucru pe care îl găsim ca fiind negat în jertfa lui Cain. Este vorba despre faptul că
omul nu poate aduce propriile lucrări lui Dumnezeu erijându-se în autor al lor. Cain a crezut că se poate. Scriptura
spune: „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea
nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Am citat din Epistola către Tit capitolul 3, versetul 5.)
Diferența dintre Cain și Abel nu a fost una ce ținea de caracterul lor ci de jertfele pe care le-au adus. Eu au crescut în
același mediu. Ei au avut aceeași moștenire ereditară. Nu existau diferențe de acest gen între ei. Noi spunem adesea
despre anumite persoane care au predispoziție către alcoolism că seamănă tatălui, sau moștenesc pe bunicul sau au
crescut într-un mediu viciat și alte lucruri de acest fel. Cai și Abel sunt oamenii fără bunici. Diferența vine din
atitudinea cu care au adus jertfele. Aceeași atitudine față
de jertfă aduce mari diferențe între oameni chiar și în zilele noastre. Nici un creștin nu pleacă de pe o poziție de
superioritate față de ceilalți. Ceea ce îl face creștin este recunoașterea stării lui de păcătos, recunoașterea nevoii de
jertfă, sacrificiu care să aducă înlăturarea păcatului și de asemenea, recunoașterea nevoii de izbăvitor care să îi ia
locul în procesul acesta al mântuirii. Apostolul Pavel scrie despre Domnul Isus Hristos următoarele cuvinte: „Pe el
Dumnezeu l-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire….”
Sunt cuvinte scrise în Epistola către
Romani, în capitolul 3 versetul 25. În aceeași epistolă la capitolul 10, versetul 3 el scrie despre oameni care…”n-au
cunoscut neprihănirea e care o dă Dumnezeu, au căutat o neprihănire a lor înșiși…” Cred că este o imagine care îi
caracterizează pe foarte mulți oameni din zilele noastre. Sunt atâția oameni care încearcă să găsească acceptarea din
partea lui Dumnezeu prin religie, prin frecventarea unei biserici, prin faptele pe care le fac. Nu vreau să mă înțelegeți
greșit, nu condamn aceste lucruri, ba chiar îi încurajez pe oameni să meargă la biserică și să facă lucruri bune, dar nu
acestea ne fac să fim acceptați de Dumnezeu. Dacă nu este jertfă, sacrificiu, nu putem avea acces la Dumnezeu. Iar
noi nu putem să ne jertfim A fost nevoie de Domnul Isus pentru a face această ispășire, pentru a aduce acest
sacrificiu. Tot apostolul Pavel și tot în Epistola către Romani la capitolul 4 versetul 25 el scrie despre Domnul Isus
că „…a fost dat din pricina fărădelegilor noastre și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți.” Observați vă
rog ceea ce afirmă Pavel aici: El a fost înviat pentru că noi am fost socotiți neprihăniți. El a luat locul nostru, locul
meu și locul tău. În Epistola către Filipeni Pavel scrie cu privire la acest lucru: „… ca să câștig pe Hristos și să fiu
găsit în El nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea ci aceea care se capătă prin credința în Hristos
neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință.” Observați acum diferența? Cain venea cu o neprihănire proprie.
Neprihănirea lui Abel era dată de credința prin care jertfa lui indica mai departe către jertfa Domnului Isus, jertfa ce
avea s-o substituie pe a noastră.

Am văzut deci Abel și Cain au venit împreună să se închine lui Dumnezeu. Acești băieți semănau foarte mult. Unii
cercetători ai Bibliei cred chiar că ei au fost gemeni. Personal, cred că asemănarea era foarte mare deoarece
ramificația genetica nu era atât de mare cum este a generațiilor următoare. Oricum, în această asemănare apare o mare
diferență, care nu este dată de caracterul celor doi. Unul din ei este acceptat de Dumnezeu datorită credinței sale, iar
celălalt este respins datorită neprihănirii personale în numele căreia aduce jertfa nerecunoscându-L pe Dumnezeu.
6.7.Acest fapt face ca o mare mânie să-l cuprindă pe Cain. Oare de ce s-a supărat Cain? El este atât de supărat încât îl
va ucide pe fratele său Abel. Întotdeauna, în spatele unei crime săvârșită cu premeditare este mânie, supărare. Domnul
Isus a atras atenția asupra acestui lucru. Dacă te superi pe semenul tău, dacă ți-i mânie pe el, lucrul acesta echivalează
cu o crimă. În spatele urii mâniei este gelozia, iar în spatele geloziei este mândria. Mândria spirituală poate aduce
foarte ușor păcatul în viața noastră. Iacov, care apropo, este fratele Domnului nostru, scrie în epistola sa următoarele
lucruri: „Apoi pofta când a zămislit, dă naștere păcatului; și păcatul odată făptuit, aduce moartea.” Este versetul 15
din primul capitol. Mânia lui Cain l-a condus la crimă, însă în spatele ei a fost gelozia și, de asemenea, mândria lui.
Da care este modul în care tratează Dumnezeu această problemă? El îi spune lui Cain: „Dacă faci bine nu vei fi tu
acceptat?” Cu alte cuvinte: „Nu cauți tu desăvârșirea?” Acest frate mai mare a fost mereu preocupat de întâietate iar
acum este speriat că o va pierde. Dumnezeu îi spune că nu are motive să se îngrijoreze. Dacă face binele, nu are de ce
să se teamă. Iar binele pe care Dumnezeu îi cere să îl facă este să aducă acea jertfă prin credință ca a lui Abel și să
recunoască că este un păcătos. Dar Cain este mult prea mânios ca să mai I-a aminte a ceea ce spune Dumnezeu. Cred
că este un alt lucru pe care trebuie să-l învățăm aici și anume că atunci când ne lăsăm supuși de păcat ajungem în
orbire. Dumnezeu îi atrage foarte clar atenția asupra mecanismului în care răul încearcă să ocupe viața omului. Spune
Dumnezeu: „Păcatul pândește la ușă…”. Au fost unii care interpretează aceste cuvinte ca fiind o referire la obiceiul
mieilor de a se așeza la ușa casei, făcând în acest fel o aluzie la faptul că problema jertfei lui Cain era aceea a
produselor folosite pentru jertfă. Implicit se susține că de fapt, Dumnezeu vrea să-I spună lui Cain că jertfă plăcută lui
Dumnezeu este cea de origine animală. Cred că este o interpretare mult prea simplistă și care nu surprinde cel mi
important element cu privire la jertfă – mesajul ei. Oricum, eu cred că Dumnezeu îi atrage aici atenția lui Cain asupra
vulnerabilității sale față de păcat. Nu cred că el, Cain, era conștient de aceasta. Nu cred că își dădea seama cât de
vulnerabil era el față de păcat. Tocmai de aceea Dumnezeu îi spune că păcatul este asemenea unei fiare are abia
așteaptă să îl încolțească. De aceea Cain trebuie să aducă o jertfă pentru păcatul său. La fel a făcut și Avraam. La fel
au făcut și alți oameni ai lui Dumnezeu. Din
păcate, asemenea multor oameni din ziua de astăzi, nu ascultă atenționarea lui Dumnezeu. 8-
9.Acum, mie mi se pare că este un răspuns destul de obraznic cel pe care îl dă Cain, nu credeți? Cinstiți fiind cred că
lui nu-i pasă nici de fratele lui nici de Dumnezeu.
El încearcă să acopere păcatul său dar Biblia ne spune că înaintea lui Dumnezeu nimic nu este acoperit. Gândiți-vă la
lucrul acesta. Dacă aveți secrete față de alții să știți că ele nu sunt secrete față de Dumnezeu. El cunoaște toate
lucrurile. De aceea este mai bine să rezolvați aceste probleme aici pe pământ pentru că dacă nu oricum o să vă
întâlniți cu ele în ziua judecății. Deci, Cain, obraznic, spune că nu are nici o responsabilitate față de fratele său. Dar
Dumnezeu știa deja ce făcuse. O să vedem data viitoare ce-i spune și care sunt implicațiile!
10.Este momentul în care Dumnezeu îl confruntă pe Cain cu păcatul făcut. Scriitorul Epistolei către Evrei, în
capitolul 12 versetul 24 spune: „…Isus Mijlocitorul legământului cel nou și de sângele stropirii care vorbește mai
bine decât sângele lui Abel.” Sângele lui Abel a vorbit despre o crimă comisă, este un glas acuzator pe când sângele
Mântuitorului este glasul care anunță răscumpărarea, este glasul speranței.
Acum suntem confruntați cu rezultatul dramatic al păcatului care a infestat natura umană. Nu numai omul, relațiile lui
sunt viciate de păcat dar chiar natura înconjurătoare este de acum infestată și modificată. Amintiți-vă cum era cadrul
în care a fost așezat omul. Cât era de frumos totul, dar păcatul a pervertit totul. Iată cum sună cuvintele lui Dumnezeu,
cuvinte care sunt valabile și astăzi, cuvinte ale căror efect îl înregistrăm și noi la atâția ani distanță.
11-12.Este o situație tristă, o situație pe care noi o trăim ale cărei efecte le vedem și le experimentăm în fiecare zi
vieții noastre. Nu suntem mulțumiți cu ea vrem să o schimbăm dar nu avem prea multe alternative. Nici Cain nu fost
mulțumit cu consecințele faptelor sale El strigă, argumentează, negociază cu Dumnezeu, îi strigă lui Dumnezeu că
este nedrept.
13-14.Ce spuneți? Vi se pare că este o nedreptate din partea lui Dumnezeu? Este oare pedeapsa lui Dumnezeu mai
mare decât putea Cain să îndure? Poate suntem ispitiți să credem că da. Dar nu vă grăbiți citiți și versetul următor.
15.Mie mi se pare că nu este o judecată deloc aspră având în vedere ceea ce a făcut el. Pedepsele oamenilor sunt mult
mai grele pentru astfel de situații. Mai mult, Dumnezeu îl protejează pe Cain. Nu știu care a fost acel semn dar cert
este că prin acel semn Cin este protejat. Este încă o dovadă că Dumnezeu are o mare dragoste pentru om. Nu cred că
noi putem fi atât de iertători. Este singurul Dumnezeu care poate avea atâta iertare. Dragul
meu prieten, dacă Dumnezeu l-a iertat pe Cain, el o poate face și în ceea ce te privește. Ești separat de Dumnezeu, ești
pribeag și fugar pe acest pământ. Ispitele, încercările te urmăresc. Dumnezeu vrea să-ți dea și ție semnul iertării,
semnul izbăvirii. El este numele Domnului Isus, singurul în care putem fi izbăviți. Vedeți, Dumnezeu i-a oferit
lui Cain protecție, dar aceasta nu implică și părtășia dintre Cain și Dumnezeu. Cain pleacă de la părinții săi și se
stabilește într-un al loc unde pune bazele unei civilizații fără Dumnezeu.

16-17.Nu știu unde se află această țară a lui Nod, dar știu foarte mulți oameni care în biserică fiind locuiesc în țara lui
Nod. Sunt multe speculații cu privire la localizarea acestei țări dar tot ce știm cu siguranță este că Dumnezeu nu era
acolo.
18.De atunci încoace oameni fac la fel, construiesc străzi, orașe si apoi le dau numele lor sau a celor iubiți. Chiar și în
ceea ce privește misiunile și lucrările creștine avem organizații, misiuni, școli care poartă numele unor persoane.
Oamenilor le place să facă aceasta fie că sun creștini sau fac parte din ordinul lui Cain. Dar ceea ce avem aici este
începutul urbanizării. Cain construiește un oraș și-i pune numele fiului său. Orașele au devenit una din cele mai mari
probleme ale omenirii. Cu toate că cei mai mulți anunță o moarte a orașelor oamenii aleargă tot mai mult către
acestea. 19-26.În continuare ne este prezentat arborele genealogic al lui Enoh. Tot aici facem pentru prima dată
cunoștință cu poligamia, atunci când Lameh își ia două neveste. Poligamie înseamnă când un bărbat își ia mai mult
decât o soție. Dacă cineva dorește să citească cu atenție ce spune Biblia cu privire la poligamie va observa că Biblia o
condamnă. Niciunde nu veți găsi că Dumnezeu aprobă așa ceva. Motivul pentru care Biblia o pomenește este pentru
că aici avem un relatare istorică și se menține acuratețea ei. În ceea ce privește pe cele două soții ale lui Lameh, Ada
înseamnă plăcere sau ornament. Țila înseamnă a ascunde. Cred că este aici o referire la cochetărie. Avea două soții pe
cinste nu-i așa? Nu-i de mirare că avea probleme. O să vedem mai târziu ce s-a întâmplat cu el. Oricum, aici este
menționat începutul civilizației cananite.
„Enoh a fost tatăl lui Irad. Irad a fost tatăl lui Mehuiael…. Citiți mai departe toate aceste neamuri pentru că aici găsim
începuturile neamurilor nomade, ale muzicienilor, fermierilor, făurarilor și a altor bresle. Cât de interesantă este
această diversificarea ocupațiilor oamenilor. Important de semnalat aici este că odată cu nașterea lui Set oamenii au
început să cheme numele lui Dumnezeu. Set este fiul lui Adam și Eva, este înlocuitorul lui Abel. Este probabil cel
care a dorit să fie asemenea celui martirizat pentru credința lui. Cred că este important să vedem că, în cele din urmă,
oamenii încep să înțeleagă că au nevoie de Dumnezeu. Dar să trecem și la cel de al cincilea capitol al cărții Geneza
unde găsim ultimele date biografice ale lui Adam, interesanta povestire despre Enoh precum și genealogia de la Enoh
la Noe.

MY BIBLE

1.Am căpătat un om cu ajutorul Domnului. În ebraică scrie literal am căpătat un om, Domnul. Când Eva l-a ţinut în
braţe pe întâiul ei născut, se pare că şi-a adus aminte de făgăduinţa divină din cap. 3,15 şi, nutrind speranţa că el ura
să fie Eliberatorul făgăduit, i-a pus numele Qayin, căpătat (DA 31). Zadarnică speranţă! Înfocata ei dorinţă pentru
grabnica împlinire a Evangheliei făgăduite era osândită să înfrunte cea mai sfâşietoare dezamăgire. Cât de puţin şi-a
dat seama că tocmai acest copil va deveni cel dintâi criminal al lumii.
2.Fratele său Abel. Lipsa obişnuitei expresii ea a rămas însărcinată şi folosirea frazeologiei speciale a mai născut,
literal, a continuat să nască a dat sugestia unor comentatori că Abel a fost fratele geamăn al lui Cain. Acest lucru
poate să fie adevărat, însă textul nu lasă să se înţeleagă în mod necesar că a fost aşa. Numele lui Abel
înseamnă zădărnicie sau nimicnicie. Acesta reflectă faptul că fie speranţele mamei s-au întâlnit deja cu dezamăgirea
în fiul ei mai mare, fie că Abel a personificat pentru ea nenorocirile vieţii omeneşti. În acest capitol, Abel este numit
de şapte ori fratele lui Cain, ceea ce se pare că scoate în evidenţă enormitatea păcatului lui Cain.
Cioban. Nu există nici un motiv pentru descoperirea în ocupaţiile alese de cei doi bărbaţi a unei insinuări de deosebire
în caracterul moral, cu toate că aceste alegeri au fost determinate, probabil, de talentele şi gusturile lor.
3.După o bucată de vreme. Literal la sfârşitul zilelor. Aceasta înseamnă trecerea unei perioade considerabile
nedefinite de timp şi poate să indice anotimpul de toamnă. A înţelege că aceasta înseamnă sfârşitul unei săptămâni
sau al unui an, după cum s-a susţinut de către unii comentatori, cu greu pare să fie justificat în acest caz, întrucât nu
există nici un motiv deosebit pentru care să se fi menţionat aici una sau cealaltă. Cuvântul yamim, zile este, totuşi,
folosit într-o serie de cazuri unde contextul arată în mod clar că este vorba de un an. În astfel de cazuri acesta a fost
tradus an (vezi Exod 13,10; Numeri 9,22; 1 Samuel. 2,19; 27,7; 2 Cronici 21,19; etc.). A
adus Domnului o jertfă de mâncare. Jertfă, minchah. Minchah este folosit în legile levitice pentru jertfele de mâncare
fără sânge, constând din făină şi untdelemn, sau făină preparată cu tămâie (Levitic 2,1.4.14.15). Totuşi, aici cuvântul
are un sens mai larg şi cuprinde atât jertfele de mâncare, cât şi sacrificiile de animale, pentru că este folosit spre a
denumi nu numai jertfa fără sânge a lui Cain, ci şi sacrificiul lui Abel (vezi v.4). Nu se spune că Abel sau Cain au
clădit un altar pentru jertfele lor, însă fără îndoială trebuie să fi făcut acest lucru (PP 71). La următoarea menţionare
pe care Biblia o face despre aducerea de jertfă se menţionează şi altarul acesteia (Geneza 8,20). Sistemul aducerilor
de jertfe fusese introdus de Dumnezeu în momentul când omul fusese izgonit din grădină (PP 68, 71). Versetele
următoare arată clar că Cain a ştiut că a greşit prin aducerea acelui fel de dar pe care l-a oferit lui Dumnezeu. El
fusese învăţat că sângele fiului lui Dumnezeu va face ispăşire pentru păcatele lui. Urmând regula instituită de cer în
sacrificarea unui miel pentru păcatele sale, el ar fi arătat credincioşie faţă de Dumnezeu care poruncise sistemul
jertfelor şi ar fi dovedit încredere în Planul de Mântuire (Evrei 11,4). Răspândirea universală a jertfelor printre vechile
popoare arată, mai degrabă, spre o poruncă de origine divină decât spre o invenţie omenească (DA 28).
Ce anume a făcut ca jertfa lui
Cain să nu fie primită de Dumnezeu? El a recunoscut, în parte şi cu strângere de inimă, pretenţiile lui Dumnezeu
asupra lui. Însă un spirit de resentiment şi răzvrătire l-a îndemnat să întâmpine cerinţele lui Dumnezeu mai degrabă pe
o cale a propriei alegeri, decât să urmeze cu exactitate planul poruncit de Dumnezeu. În aparenţă, el s-a conformat,
însă felul lui de conformare a dat pe faţă un spirit sfidător. Cain şi-a propus să se îndreptăţească prin propriile fapte,
să câştige mântuirea prin propriile merite. Refuzând să se recunoască un păcătos care are nevoie de un Mântuitor, el a
adus un dar care nu exprima nici o căinţă de păcat –o jertfă fără sânge. Şi fără vărsare de sânge nu este iertare pentru
că prin viaţa din el face sângele ispăşire (Evrei 9,22; Levitic 17,11; PP 71-72). Cain a recunoscut existenţa lui
Dumnezeu şi puterea Sa de a da sau reţine binecuvântările pământeşti. Simţind că este avantajos să trăiască în bune
relaţii cu Dumnezeu, Cain a considerat potrivit să potolească şi să îndepărteze mânia divină printr-un dar, chiar dacă
acesta este adus cu strângere de inimă. El nu a ajuns să înţeleagă că o conformare parţială şi formală faţă de cerinţele
clare ale lui Dumnezeu nu poate câştiga favoarea Sa ca un înlocuitor al adevăratei ascultări şi căinţe a inimii. Şi noi ar
trebui să ne cercetăm bine inima, ca nu cumva, întocmai asemenea lui Cain, să fim găsiţi că am jertfit lui Dumnezeu
daruri fără valoare, care nu pot fi primite. 4.Întâi născute ale turmei lui.
Cuvântul întâi născut arată că Abel a adus din întâii născuţi al turmei sale (vezi Exod 13,12). Porunca cu privire la
jertfe, aşa cum este enunţată de Moise, cerea stropirea sângelui întâiului născut din animale pe altar şi arderea
grăsimii în foc (Numeri 18,17). Jertfa lui Abel a fost o dovadă a credinţei (Evrei 11,4). Dimpotrivă, jertfa lui Cain a
fost o încercare de a dobândi mântuirea prin fapte. La Abel, credinţa în Planul de Mântuire şi în jertfa ispăşitoare a lui
Hristos s-a dat pe faţă în însăşi ascultarea neîndoielnică. A privit cu plăcere. Sha’ah, a lua în
considerare cu bunăvoinţă. Cu toate că aici nu este înfăţişat felul în care Dumnezeu a primit jertfa lui Abel, acesta a
constat în apariţia focului ceresc spre a consuma jertfa, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în vremurile de mai târziu
(vezi Levitic 9,24; Judecători 6,21; 1 Regi 18,38; 1 Cronici 21,26; 2 Cronici 7,1; PP 71). Este vrednic de observat că
acceptarea jertfei lui Abel a însemnat primirea persoanei sale, de fapt în naraţiune menţiunea de acceptare a lui Abel
precede menţiunea de acceptare a jertfei sale. Acesta este un indiciu că Dumnezeu nu era atât de interesat de jertfă,
cât de acela care a adus-o. 5.Spre Cain şi spre jertfa lui. Cain a
observat lipsa oricărui semn vizibil despre aprecierea şi acceptarea jertfei sale din partea lui Dumnezeu. Rezultatul a
fost o adâncă şi mistuitoare mânie. Expresia ebraică folosită aici poate fi tradusă literal astfel, Cain ardea foarte. El a
simţit o indignare violentă împotriva fratelui său şi împotriva lui Dumnezeu. După câte se pare, nu era nici o întristare
din cauza păcatului, nici un spirit de cercetare de sine, nici o rugăciune pentru lumină sau iertare. Purtarea lui Cain
este un exemplu tipic de păcătos îndărătnic şi nepocăit, a cărui inimă nu se înmoaie sub lucrarea de îndreptare şi
mustrare, ci devine chiar mai dură şi mai răzvrătită. Cain nu a făcut nici o încercare spre a-şi ascunde simţămintele
sale de dezamăgire, de nemulţumire şi de mânie. Faţa lui a trădat indignarea lui.
6.Pentru ce te-ai mâniat? Aici, ca şi în
versetele 14 şi 16, este evident că Dumnezeu nu a încetat să intre în contact personal cu oamenii după ce i-a izgonit
din grădină. Respingerea jertfei lui Cain nu însemna neapărat şi respingerea lui Cain însuşi. În îndurarea şi răbdarea
Sa, Dumnezeu era gata să-i dea încă o ocazie. Cu toate neplăcerea manifestată în mod clar prin respingerea jertfei,
Dumnezeu s-a arătat păcătosului şi a discutat cu el într-o încercare de a-l convinge despre calea lui greşită şi despre
injusteţea mâniei sale. Dumnezeu i-a vorbit lui Cain ca unui copil îndărătnic spre ai descoperi ce pândea ca o fiară
sălbatică în faţa uşii inimii sale. Întrebarea de ce? avea drept scop să-l conducă pe Cain să recunoască netemeinicia
mâniei lui. Pentru respingerea jertfei sale trebuia să existe un motiv întemeiat, pe care el trebuia să-l descopere şi să-l
îndepărteze. 7.Dacă faci bine. Acest text prezintă
anumite greutăţi lingvistice, lucru care pe unii comentatori moderni i-a făcut să creadă că greşelile unui copist au
schimbat textul ebraic. Faptul că traducătorii Septuagintei au găsit obscur înţelesul lui chiar pe vremea lor este
evident din traducerea trunchiată a acestuia. Rabinii au încercat să-l explice în sensul că jertfa lui Cain a fost
respinsă ,pentru că el nu a urmat cu exactitate regulile ritualului levitic. Însă contrastul evident între rezultatele
lui făcând bine şi cele ale lui nefăcând bine exclude o astfel de explicaţie. Prima propoziţie se citeşte literal nu este o
ridicare dacă faci bine? Ce va fi ridicat? Povara vinovăţiei sau faţa? Expresia a-şi ridica faţa pentru a fi vesel sau
nevinovat este obişnuită în ebraică (Iov 11,15; 22,26; 2 Samuel 2,22) şi probabil că aici apare într-o formă
prescurtată, ca o adăugare la declaraţia precedentă că faţa lui Cain se posomorâse (v.6). Dumnezeu a dorit să-l înveţe
pe Cain că, dacă şi-ar îndrepta căile şi ar trăi în conformitate cu preceptele divine, nu ar mai fi nici un motiv ca
Dumnezeu să-Şi arate neplăcerea şi nici un motiv pentru Cain să se prezinte cu o faţă dezamăgită şi posomorâtă.
Totuşi, dacă nu se va schimba, ci va continua pe calea răului, păcatul va stăpâni peste Cain. Expresia păcatul pândeşte
la uşă (ca o fiară sălbatică) probabil că este proverbială.
Păcat. Unii au dat sugestia că termenul ebraic tradus aici păcat, chatta’th, trebuie să se refere la jertfă pentru păcat, aşa
cum este în aproape jumătate din textele în care se întâlneşte în Vechiul Testament (vezi de exemplu Exod 3,10;
Levitic 4,32; Numeri 7,16.22; etc.; compară cu Osea 4,8; Evrei 9,28; 2 Cronici 5,21). Atunci, Dumnezeu i-ar fi spus
lui Cain: Dacă ai fi nevinovat, jertfa ta (fără sânge) ar fi primită ca o jertfă de mulţumire, dar când ai păcătuit nu este
la îndemână o jertfă pentru păcat? O dificultate în redarea lui chatta’th prin jertfă pentru păcat este următoarea.
Chatta’th este feminin, în timp ce participiul robeş, pândeşte, este masculin. Pentru a se acorda cu chatta’th, subiectul
acestuia ar trebui să fie feminin. Această deosebire sugerează că Moise a personificat păcatul ca o fiară sălbatică
ghemuită la uşă şi astfel, în mod intenţionat, a vrut să-l facă pe robeş să se acorde cu fiara sălbatică, masculină, din
figura lui de vorbire, mai degrabă decât cu subiectul în sensul lui literal ca păcat sau jertfă pentru păcat. Dorinţa
lui se ţine după tine. Aceasta nu se poate referi la Abel ca având o dorinţă faţă de fratele său mai mare, în acelaşi sens
ca Eva faţă de soţul ei (vezi cap. 3,16), adică să accepte supremaţia lui. O astfel de explicaţie s-ar părea să fie în
dezacord cu contextul şi cu principiile divine. Dacă păcatul este personificat ca o fiară aşteptând pe Cain, ar fi potrivit
să se continue comparaţia prin a traduce, aşa cum face RSV, dorinţa lui este după tine, dar tu trebuie să-l stăpâneşti.
8.Cain a zis
fratelui său Abel. Subiectul conversaţiei lui Cain cu fratele său nu este enunţat. Ţinându-se de traducerea samariteană
şi de LXX, RSV a adăugat cuvintele: Haidem să ieşim la câmp. Această propoziţie pare să fie adăugarea unui copist,
deşi contextul face întru totul posibil ca în original să fie redat în felul acesta. Este puţin probabil ca, în conversaţia
lor, Cain să-i fi spus lui Abel tocmai ce îi spusese Dumnezeu, însă este posibil că el a încercat să discute cu fratele
său, acuzând pe Dumnezeu ca fiind nedrept în procedurile Sale cu el. Când erau
la câmp. Faptele lui Cain era rele, iar ale fratelui său erau neprihănite (1 Ioan 3,12). Acesta este motivul pentru care
Cain l-a ucis pe fratele său. Vrăjmăşia dintre bine şi rău, prezisă de Dumnezeu înainte de alungarea din grădină, s-a
văzut acum pentru prima dată în cea mai oribilă formă a ei. Cuvintele fratele său sunt adăugate de două ori în acest
verset la numele lui Abel pentru a scoate în evidenţă în mod clar grozăvia păcatului lui Cain. În el, sămânţa femeii
devenise deja sămânţa şarpelui. Crima lui Cain descoperă adevărata natură a lui Satana ca fiind de la început
ucigaş (Ioan 8,44). Deja contrastul celor două seminţe distincte a ieşit la iveală în sânul neamului omenesc, un
contrast care străbate întreaga istorie a omenirii. 9.Unde este fratele
tău Abel? Întocmai ca şi cu Adam şi Eva, Dumnezeu l-a urmărit pe Cain pentru a-i arăta nelegiuirea în adevărata ei
lumină, pentru a-i trezi conştiinţa vinovată spre pocăinţă, ca să poată crea în el o inimă nouă. După cum Dumnezeu
venise la părinţii lui Cain cu o întrebare, tot aşa vine acum la Cain. Cu toate acestea, rezultatele au fost foarte diferite.
Cain neagă cu îndrăzneală vinovăţia sa. Neascultarea îl condusese la ucidere. La această crimă el a mai adăugat acum
minciuna şi sfidarea, încercând orbeşte să-şi ascundă păcatul faţă de Dumnezeu. 10.Ce ai făcut? Apropierea
indirectă şi cu tact dovedindu-se nefolositoare, Dumnezeu a continuat să îi ceară socoteală lui Cain pentru crima sa.
Întrebarea Ce ai făcut? cuprinde cunoaşterea perfectă a faptelor. Glasul sângelui
fratelui tău. Criminalul care tremura s-a găsit în faţa unui Dumnezeu atotvăzător şi atotcunoscător, citindu-i în sufletul
lui dezgolit. Cel care ia seama la căderea unei vrăbii, care este autorul vieţii, cum putea să fie surd la strigătul tăcut al
celui dintâi martir? (vezi Psalmi 116,15). Sângele este viaţă şi, ca atare, este preţios pentru marele dătător al vieţii
(Geneza 9,4).Împotriva tuturor faptelor inumane ale omului faţă de semenii săi de-a lungul veacurilor care au urmat,
strigătul lui Abel se ridică la Dumnezeu (Evrei 11,4). Asemenea lui Abel, Hristos a înfruntat moartea din mâna
fraţilor Săi. 11.Acum
blestemat eşti tu. Un blestem divin se abătuse deja asupra şarpelui şi asupra pământului (cap. 3,14.17); acum, el cade
pentru prima dată asupra omului. Expresia ebraică redată în KJV: blestemat eşti din pământ poate fi tradusă cu
aceeaşi exactitate ca un comparativ: tu eşti mai blestemat decât pământul. Unii comentatori au înţeles acest text ca
însemnând că după aceea Cain a fost izgonit într-o regiune mai puţin fertilă. Contextul (v.12-14) se pare că
favorizează această explicaţie, sau poate ideea că deoarece Cain folosise în mod greşit rodul pământului, Dumnezeu
nu-i mai îngăduia să-şi câştige existenţa prin cultivarea acestuia. Un pribeag pe pământ (v.14.16), fie păstor sau
nomad, nu poate fi un agricultor cu succes.
12.Să nu-ţi mai dea. Cain a fost sortit unei vieţi de neîncetată pribegie cu scopul de a obţine hrană pentru sine, familia
sa şi vitele sale. Fiind constrâns să bea sânge nevinovat, pământul s-a revoltat, ca şi când era împotriva ucigaşului, iar
când îl cultiva, acesta nu-şi dădea vigoarea. Cain urma să aibă doar o mică răsplată pentru munca sa. Tot astfel, în
timpurile de mai târziu, se spune că ţara Canaanului a vărsat pe canaaniţi din pricina urâciunilor lor (Levitic 18,28).
Blestemul pe care l-a pronunţat David împotriva vrăşmaşilor săi (Psalmi 59,15; 109,10) s-a întors şi a căzut asupra
evreilor, din cauza vărsării sângelui lui Hristos.
13.Prea mare ca s-o pot suferi. Sentinţa divină a schimbat cruzimea lui Cain în disperare. Deşi Cain a meritat
pedeapsa cu moartea, Dumnezeul îndurător şi răbdător i-a dat încă o ocazie de căinţă şi convertire, însă în loc de
căinţă Cain s-a plâns de pedeapsa lui ca fiind mult mai aspră decât o merita. Nici un cuvânt de mâhnire nu a ieşit de
pe buzele sale, nici măcar o recunoaştere de vinovăţie sau de ruşine, nimic altceva decât trista resemnare a unui
criminal care îşi dă seama că nu are putere să scape de pedeapsa pe care o merita pe bună dreptate.
14.Tu mă izgoneşti. Cain ştia că era îndepărtat nu numai de la binecuvântările pământului, ci din cauza propriei
alegeri şi de la orice legătură cu Dumnezeu.
Oricine mă va găsi. Cain era disperat cu privire la propria viaţă, de teamă că blestemul lui Dumnezeu însemna
înlăturarea piedicii din faţa aceluia care putea să încerce să răzbune sângele lui Abel. O conştiinţă vinovată l-a
avertizat că merita să moară şi că de aici înainte propria viaţă era în pericol. Însă pedeapsa cu moartea care i se
cuvenea a fost comutată în exilare pe viaţă. În loc să fie întemniţat, el a fost exclus de la orice fericire, de la orice
legătură normală cu semenii săi şi, prin propria alegere, de la legătura cu Dumnezeu. Cel care luase viaţa fratelui său
vedea în creaturile semenilor săi pe proprii executori prezumtivi.
15.Prin urmare. (Folosit în textul KJV, redat în traducerea românească Cornilescu prin Nicidecum). Nu este întru
totul clar ce idee precedentă s-a avut în vedere prin acest cuvânt. În conformitate cu versiunile LXX, siriacă şi
Vulgata, RSV îl redă: nu aşa! Cu alte cuvinte, declaraţiei lui Cain, oricine mă va găsi, mă va omorî, Dumnezeu i-a
răspuns Nu aşa!
De şapte ori. Această expresie conţine cea mai severă pedeapsă asupra oricui l-ar omorî pe Cain (vezi Levitic
26,18.21.24.28; Psalmi 79,12; Proverbe 6,31). Lui i-a fost garantată o ocrotire deosebită în armonie cu
principiul răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul (Romani 12,19). Neghina trebuie să crească împreună
cu grâul, roadele păcatului trebuie să fie lăsate să ajungă la maturitate, pentru ca astfel să se poate arăta caracterul
seminţei acesteia. Viaţa lui Cain şi a urmaşilor lui urma să fie un exemplu al puterii păcatului în fiinţele raţionale (PP
78). Un
semn. Unii comentatori văd în semnul acesta un semn exterior ataşat la persoana lui Cain, în timp ce alţii cred că el a
primit un semn de la Dumnezeu, ca o garanţie divină că nimic nu va primejdui viaţa lui. Oricare a fost acesta, el nu a
fost un semn al iertării lui Dumnezeu, ci numai al ocrotirii vremelnice.
16.Cain a ieşit. El nu a simţit nici remuşcare, nici căinţă, ci numai greaua povară a neplăcerii lui Dumnezeu. El a
părăsit prezenţa divină, probabil ca să nu se mai întoarcă niciodată, şi şi-a început viaţa ca pribeag în ţara Nod, la
răsărit de Eden. Această ţară antediluviană, al cărui nume înseamnă pribegie, fugă sau exil, a devenit căminul
urmaşilor nelegiuiţi ai lui Cain.
17.Cain s-a împreunat cu nevastă-sa. Menţionarea dintr-o dată a soţiei lui Cain nu dă naştere la nici o problemă. Cap.
5,4 declară că Adam a născut fii şi fiice, în afară de cei trei fii ale căror nume sunt redate. Primii locuitori ai
pământului nu aveau altă alegere decât să ia în căsătorie pe fraţii şi surorile lor, în scopul de a împlini porunca
divină creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul (vezi Fapte 17,26). Faptul că obiceiul s-a practicat timp îndelungat se
vede în căsătoria lui Avraam cu sora sa vitregă, Sarai. Astfel de căsătorii au fost mai târziu interzise (vezi Levitic
18,6-17). Ea a
rămas însărcinată şi a născut pe Enoh. Faptul că Dumnezeu nu a împiedicat ca neascultătorul şi ticălosul Cain să aibă
urmaşi este o altă dovadă a caracterului Său îndurător (Psalmi 145,9; Matei 5,45). Numele Enoh poate
însemna închinare sau consacrare, el mai poate însemna şi iniţiere. Se poate că numele pe care Cain l-a dat fiului său
a arătat intenţia sa de a începe să trăiască viaţa aşa cum îi plăcea. Luther a crezut că poate că mama a ales numele de
Enoh, exprimându-şi prin aceasta speranţa că acel copil poate să fie un semn prevestitor de binecuvântare pentru
căminul lor întristat. Să
zidească o cetate. Literal, el a început să zidească. Probabil că acesta nu era altceva decât o încercare de a construi o
tabără întărită pentru familia sa, ca o locuinţă mai mult sau mai puţin permanentă. Acest fapt sugerează că el nu
avusese prea multă încredere în asigurarea de ocrotire a lui Dumnezeu. De asemenea, este posibil ca încercarea sa de
a întemeia o cetate să fi fost dictată de dorinţa de a sfida blestemul care îl sortise la o viaţă de pribeag. Este
vrednic de luat în seamă că prima cetate din lume a fost întemeiată de primul criminal din lume, un individ pervers şi
nepocăit, a cărui viaţă închinată răului în întregime şi fără speranţă a fost petrecută în sfidare faţă de Dumnezeu.
Planul lui Dumnezeu ca omul să trăiască în mijlocul naturii şi să vadă în ea puterea Creatorului a fost în felul acesta
stricat. Multe rele din zilele noastre sunt rezultatul direct al adunării nefireşti a fiinţelor omeneşti în oraşe mari, unde
stăpânesc cele mai rele instincte ale omului şi unde înfloreşte orice fel de viciu.Numele cetăţii. Numind această cetate
după numele fiului său Enoh, închinare sau iniţiere, Cain, după câte s-ar părea, a consacrat-o realizării ambiţiilor sale
păcătoase.
18.Enoh a fost tatăl lui Irad. Despre generaţiile care au urmat au fost menţionate numai nume. Numele se aseamănă
cu acelea ale unor urmaşi ai lui Set, ca de exemplu Irad şi Iared, Mehuiael şi Mahalaleel, Metuşael şi Metusala, Cain
şi Cainan, iar numele lui Enoh şi Lameh se găsesc în ambele familii. Cercetătorii critici consideră aceasta ca dovadă
că cele două liste genealogice sunt simple forme diferite ale unei legende originare. Totuşi, asemănarea de nume nu
implică în nici un caz identitatea de persoane. De exemplu, numele Core apare în familia lui Levi (Levitic 6,24) şi
Esau (Geneza 36,5) şi Enoh nu este numai numele fiului lui Cain şi al unuia dintre urmaşii evlavioşi ai lui Set, ci şi ai
celui mai mare fiu al lui Ruben (cap. 46,9) şi al unui fiu al lui Madian (cap. 25,4). Caracterul lui Enoh, fiul lui Cain,
este într-un astfel de contrast cu acela al lui Enoh din linia lui Set, încât împiedică identificarea celor doi ca fiind un
singur individ.Ca şi la alte perechi de nume, asemănarea este numai superficială. Numele în ebraică nu sunt identice
nici în ortografie, nici în însemnătate. De exemplu, Irad este tradus ca orăşean sau ornament al unui oraş, Iared
ca urmaş. Mehuiael poate însemna fie lovit de Dumnezeu, fie nimicit de Dumnezeu, Mahalaleel lăudat de Dumnezeu.
Metuşael are înţelesul de omul lui Dumnezeu sau om al rugăciunii, Metusala om al progresului. Semnificaţia lui
Lameh nu este cunoscută.
19.Lameh şi-a luat două neveste. Lameh a fost cel dintâi care a pervertit căsătoria poruncită de Dumnezeu prin
plăcerea ochilor şi plăcerea cărnii, fără măcar să aibă pretextul că prima soţie nu a avut copii. Poligamia a fost un nou
rău care s-a menţinut timp de multe secole. Numele soţiilor lui Lameh dau sugestia de atracţie sexuală, Ada
însemnând podoabă şi Ţila fie umbră, fie dangăt.
20.Ada a născut pe Iabal. Numele celor doi fii ai lui Ada nu se mai întâlnesc niciunde în altă parte a Bibliei.
Semnificaţia lor nu este clară. Iabal poate însemna vlăstar, conducător sau curent de apă. Iubal, un sunet
vesel sau canal. Aceste nume pot să indice talentele lor speciale. Primul a fost un tipic cioban nomad. Însemnând
literal posesiune, cuvântul vite are înţelesul de bogăţie a nomazilor, care consta în oi şi în alte animale domestice.
21.Cântă cu alăuta şi cu cavalul. Alăuta, kinnor, primul instrument muzical din lume este amintit de 42 de ori şi în
Vechiul Testament (vezi Psalmi 33,2, etc.). Cuvântul kinnor, întotdeauna este tradus în KJV harpă, cu toate că de fapt
este o liră. Multe tablouri ale acestui instrument din Egipt, Palestina şi Mesopotamia ne dau o idee clară despre cum
era kinnorul. Aceste tablouri reprezintă instrumentul ca fiind alcătuit dintr-o scândură sonoră de-a curmezişul căreia
sunt întinse corzi. La cele mai vechi instrumente corzile erau paralele, însă la modelele de mai târziu ele se depărtau
una de alta pe măsură ce se întindeau spre în afară.
Originea cuvântului tradus în KJV orgă în RV fluier ciobănesc şi identificat de ani cu cimpoiul, nu este atât de sigură
ca aceea a lirei. Oricare ar putea fi explicaţia corectă a denumirii, toţi cercetătorii moderni sunt de acord că
instrumentul a fost un flaut. Ciobanii încă mai cântă la acest instrument în Orientul Apropiat.
22.Tubal-Cain. Cu toate că Tubal apare des ca nume propriu în Vechiul Testament (Geneza 10,2; Isaia 66,19;
Ezechiel 27,13; etc.), semnificaţia lui este obscură. Cuvântul Cain a putut fi adăugat mai târziu, poate ca să-l
identifice ca fiind cainit.
Făuritorul tuturor uneltelor. Cuvântul ebraic tradus făuritor în KJV înseamnă, literal, care bate cu
ciocanul, ascuţitor sau făurar şi se referă la prima lucrare în bronz şi fier care era mai mult un proces de batere cu
ciocanului decât de topire. S-a exprimat îndoiala că fierul era cunoscut atât de timpuriu, cum lasă să se înţeleagă
Geneza. Totuşi, descoperiri recente făcute în Egipt şi Mesopotamia arată că au fost produse obiecte de fier în cele mai
timpurii perioade istorice despre care relatăm. Cele dintâi obiecte din fier au fost meteorice, procentajul lor ridicat de
nichel excluzând originea lor terestră. Obiectele făcute din fier meteoric trebuie că au fost făcute mai degrabă prin
batere cu ciocanul decât prin topire, confirmând din nou raportul biblic. Deşi primii oameni nu au avut bronz şi fier în
cantităţi mari, nu este nici un motiv să ne îndoim de exactitatea declaraţiei biblice că oamenii dinainte de potop au
ştiut cum să folosească aceste metale. Obiecte de aramă, bronz şi fier (ornamentele, uneltele, vesela, etc.) din cele mai
timpurii nivele de civilizaţie au fost găsite într-un număr tot mai mare.
Naama. De ce a trebuit menţionat în mod special numele surorii lui Tubal-Cain nu se ştie. Tradiţia ebraică face din ea
nevasta lui Noe. Numele ei, însemnând cea frumoasă sau cea plăcută, reflectă mentalitatea lumească a cainiţilor care
căutau la femei ca farmec principal mai degrabă frumuseţea decât caracterul.
23.Am omorât un om. Cuvintele lui Lameh, în formă poetică ebraică, sunt potrivit numite cântarea lui Lameh. După
câte ştim, această cântare constituie cea dintâi compunere poetică din lume. Semnificaţia exactă a acestor cuvinte,
întrucâtva criptice, este greu de stabilit. Origen a scris două cărţi cu privire la cântare şi apoi a declarat că a depăşit
putinţa de a o explica. Cuvintele ebraice folosite permit explicaţia că Lameh omorâse unul sau doi oameni pentru
rănile pe care i le-au făcut prin lovituri, cu implicaţia că el va fi gata să mai comită astfel de fapte dacă se va ivi
nevoia. Totuşi, ameninţarea lui răzbunătoare este cu două înţelesuri şi lasă loc pentru mai mult decât o singură
interpretare. În RSV citim: Am omorât un om pentru rănirea mea.
25.Set. După ce s-a raportat despre dezvoltarea familiei nelegiuite a lui Cain, autorul se întoarce la Adam şi Eva şi
redă pe scurt istoria acelora care au fost credincioşi faţă de Dumnezeu. La puţină vreme după moartea lui Abel, s-a
născut al treilea fiu căruia mama lui i-a pus numele Set, Sheth, cel hotărât, despăgubirea, sau înlocuitorul pentru
Abel. Văzând că fiul ei cel credincios a murit şi recunoscând că declaraţiile lui Dumnezeu cu privire la sămânţa
făgăduită nu se puteau împlini în Cain cel blestemat, Eva şi-a arătat credinţa că Eliberatorul făgăduit va veni prin Set.
Credinţa ei a fost răsplătită pentru că urmaşii lui Set au ascultat de Domnul.
26.Enos. În timpul său a început o închinare mai formală. Fără îndoială că oamenii au chemat numele Domnului şi
înainte de naşterea lui Enos, însă pe măsură ce timpul trecea, o deosebire tot mai pronunţată s-a dat pe faţă între aceia
care se închinau lui Dumnezeu şi aceia care Îl sfidau. Expresia chemau numele Domnului este folosită adesea în
Vechiul Testament spre a arăta, aşa cum se face şi aici, serviciul divin public (Psalmi 79,6; 116,17; Ieremia 10,25;
Ţefania 3,9).Comentariile lui Ellen G. White

C.M.Mackintosh

1-2.Fiecare parte din Geneză ne dă o nouă dovadă că această carte ne arată „în sâmbure” toată istoria omului.

Cain și Abel ni se arată ca cele dintâi icoane pre-închipuitoare ale omului religios din lume și adevăratului credincios.
Născuți amândoi afara din rai, fiii lui Adam celui căzut, în firea lor nu era nici o deosebire. Amândoi erau păcătoși și
aveau o fire stricată: nici unul, nici altul, nu erau nevinovați. E de mare însemnătate sa pricepem acest lucru, pentru ca
să pricepem bine ce este credința și harul dumnezeiesc. Dacă deosebirea, care a fost între Cain și Abel, ar fi atârnat de
firea lor, ar fi însemnat că ei nu moșteniseră firea stricată a tatălui lor și că nici n-aveau parte de urmările acestei
căderi: și atunci n-ar mai fi fost nevoie de o descoperire a harului care să fie primit prin credință. Unii
pretind că omul se naște cu însușiri, care dacă ar fi bine întrebuințate, l-ar pune în stare să-și deschidă drum până la
Dumnezeu. Dar Sf. Scriptură ne învață că și Cain și Abel se născuseră nu înăuntru ci afară din rai: erau deci fii, nu ai
lui Adam celui nevinovat, ci ai lui Adam celui căzut în păcat. Au intrat în lume cu aceeași fire ca și tatăl lor; și ori
cum s-a arătat aceasta fire, era totuși o fire căzută și păcătoasă. Ce este născut din carne este carne și ce este născut
din duh este duh (Ioan 3.6). Nici
o vreme n-a fost mai prielnică pentru desfășurarea feluritelor însușiri și năzuințe ale firii omenești de cât vremurile lui
Cain și Abel. Dacă din fire omul ar fi avut ceva cu care putea dobândi starea sa de nevinovăție, pierdută prin păcat și
astfel sa intre din nou în rai, de buna seama că era clipa binevenită sa încerce acest lucru. Dar Cain și Abel erau
pierduți, erau carne, nu erau nevinovați, căci Adam își pierduse nevinovăția și n-a fost în stare s-o dobândească prin el
însuși: Adam este capul unui neam căzut; – „prin neascultarea unui singur om cei mulți au fost făcuți păcătoși” (Rom
5. 19); a ajuns astfel în ce-l privește pe el personal, izvorul otrăvit al unei omeniri căzute, vinovate, și stricate, tulpina
moartă a tuturor ramurilor unei omeniri moarte din punct de vedere duhovnicesc. Este adevărat totuși cum am văzut
mai sus, că Adam însuși a avut parte de îndurarea lui Dumnezeu printr-o credință vie în Mântuitorul făgăduit. Însă
această credință n-a avut-o în firea lui. Nici nu era în putința firii s-o dea și altora și cu nici un chip nu se putea
moșteni; ci era rodul iubirii dumnezeiești, rod sădit în inima lui de puterea dumnezeiasca. Potrivit căilor firești, Adam
putea să dea copiilor săi tot ce era „firesc” și nimic mai mult. Și deoarece, ca tată, el era într-o stare de cădere, fiul său
nu putea fi într-o altă stare mai buna și trebuia neapărat să fie părtaș al firii aceluia din cere se născuse, „Cum este cel
pământesc așa sunt și cei pământești” (1Cor 15.48). Versetele 12-21 din cap. 5 al
epistolei către Romani și versetele 44 – 56 din epistola întâi către Corinteni cap.15 arată lămurit că Sf. Scriptură
deosebește în neamul omenesc două mari căpetenii cu totul potrivnice una alteia: omul firesc stăpânit în totul de
păcat, neascultare și moarte; al doilea om, omul duhovnicesc stăpânit în totul de neprihănire, ascultare și viață. Și
după cum de la cel dintâi moștenim firea pământeasca, tot așa de la cel de al doilea moștenim firea duhovnicească.
Firea pământeasca o moștenim prin nașterea trupească, iar pe cea duhovnicească a omului al doilea o moștenim prin
nașterea din nou. Deși noul născut nu-i în stare să săvârșească fapta care a dus pe Adam în nenorocire, totuși este de
aceeași fire cu Adam: tot așa este și cu copilul lui Dumnezeu născut din nou: sufletul născut din nou deși n-a luat de
loc parte la lucrarea făcută de Domnul Isus prin ascultare, totuși este părtaș firii Lui. Neapărat, ca păcatul nu s-a oprit
numai la Adam, ci a trecut la toți urmașii săi: nici neprihănirea nu s-a oprit numai la al doilea om, ci a fost dăruită si
altora. Firea pământească este „din voia omului” (Ioan 1. 13); a doua fire, cea duhovnicească, este „din voia lui
Dumnezeu”, cum spune și Iacov: „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin cuvântul adevărului” (Iacov 1. 18).
Din toate acestea
se vede lămurit că Abel nici din fire, nici prin împrejurările în care trăia, nu era mai altfel decât fratele său Cain. În
această privință: „nu este nici o deosebire” (Rom 3.22). Și totuși o deosebire tot era; și anume în jertfele lor. Jertfa lui
Abel ne învață calea pe care un păcătos se poate apropia de Dumnezeu ca să intre în legătura cu El. Mai departe
această jertfa ne învață lămurit că un păcătos nu se poate apropia de Dumnezeu pe temeiul firii lui pământești, ci
trebuie să caute în afară de el însuși, în persoana și în lucrarea altuia, temelia trainică a legăturii lui cu Dumnezeu cel
drept, sfânt și singur adevărat. Cap. 11 din epistola către Evrei ne arată lămurit acest lucru: „Prin credință Abel a adus
lui Dumnezeu o jertfă mai buna decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit
darurile lui. Și prin ea vorbește încă, măcar că este mort.”(versetul 5) 3-5.Să vedem
acum ce fel erau jertfele: „După o bucata de vreme, Cain a adus Domnului o jertfa de mâncare din roadele
pământului. Abel a dus și el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui și din grăsimea lor. Domnul a
privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui; dar spre Cain și spre jertfa lui n-a privit cu plăcere” (Geneza 4. 3-5). Cain
a adus ca jertfă rodul unui pământ blestemat și l-a adus fără vărsarea de sânge, pentru că n-avea credință. Dacă ar fi
avut credință. Dumnezeu l-ar fi învățat că „fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evr 9.22). Plata păcatului este
moartea: Cain era păcătos, moartea îl despărțea de Dumnezeu. Dar în jertfa sa, Cain n-a ținut socoteală de acest lucru.
N-a luat locul ce se cuvenea unui păcătos, așa că n-a adus jertfa unei vieți, ca să mulțumească cerințele Sfântului
Dumnezeu. El n-a ținut seamă că pământul a fost blestemat în urma păcatului. S-a purtat cu Dumnezeu ca și când ar fi
fost amândoi deopotrivă, ca și cum Dumnezeu ar putea primi rodul mânjit de păcat al unui pământ blestemat. Toate
aceste gânduri ni le arată jertfa „fără sânge” a lui Cain și încă mai mult. Fără îndoială că mintea omenească va zice:
„Dar ce jertfă mai vrednică de primire ar putea aduce omul decât tocmai rodul pe care l-a dobândit cu munca mâinilor
sale și cu sudoarea frunții lui”? Mintea, chiar și duhul religios al omului firesc pot gândi în felul acesta, dar
Dumnezeu nu; credința se va potrivi totdeauna cu gândul lui Dumnezeu. Dumnezeu învață, iar credința crede că
trebuie jertfa unei vieți pentru ca omul să se poată apropia de Dumnezeu. Când ne gândim la rostul Domnului Isus,
vedem că, de n-ar fi murit pe cruce, întreaga sa lucrare ar fi rămas cu desăvârșire zadarnică în ce privește înnodarea
din nou a legăturilor noastre cu Dumnezeu. În adevăr Isus a umblat din loc în loc, făcând bine în toată viața sa; dar
numai moartea sa a fost în stare să rupă perdeaua dinăuntrul Templului (Matei 27. 51). Dacă Isus „ar fi umblat din loc
în loc făcând bine” până în ziua de azi, perdeaua ar fi rămas în picioare până în ziua de azi oprind astfel intrarea în
locul prea sfânt. Iată dar cât de greșită era temelia pe care se înfățișa Cain înaintea lui Dumnezeu: un păcătos neiertat
înfățișându-se lui Dumnezeu, ca să-i aducă o jertfa „fără sânge”. Și un astfel de om nu poate fi privit decât ca un
păcătos vinovat de o îngâmfare fără pereche. Neapărat că jertfa sa era rodul muncii lui obositoare; dar asta n-are a
face nimic cu ridicarea blestemului. Putea oare munca unui păcătos să ridice blestemul păcatului și să îndepărteze
urmările lui? Putea ea împăca cerințele unui Dumnezeu nemărginit în sfințenia sa? Mai putea ea dărui păcătosului ce-i
trebuia ca să fie primit de Dumnezeu? Putea ea înlătura plata datorată păcatului? Putea ea smulge morții boldul ei, ori
mormântului biruința? Putea ea să facă toate acestea sau măcar o parte din ele? Nimic nu putea face, căci „fără
vărsare de sânge nu este iertare”. Jertfa „fără sânge” a lui Cain, ca și orice jertfă „fără sânge”, nu numai că n-avea nici
un preț, ci de fapt era o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Jertfa aceasta dovedea nu numai deplina necunoaștere a lui
Cain în privința stării lui, ci și deplina lui necunoaștere în ce privește pe Dumnezeu. „Dumnezeu nu este slujit de
mâini omenești ca și când ar avea trebuință de ceva” (Fapte 17. 25). Cain credea că era cu putință să se apropie de
Dumnezeu în felul acesta; și ca el crede orice om, care n-are decât religia firească. Din veac în veac, Cain a avut mii
de ucenici. Slujba lui Cain a prisosit pretutindeni în lume și întotdeauna: este slujba oricărui suflet nepocăit; este
slujba sprijinită de toate înjghebările greșite de religie ce sunt sub soare. Omul ar fi fericit să privească pe Dumnezeu
ca datornicul său; dar „Dumnezeu vrea mila, nu jertfă”, căci „Este mai ferice să dai decât să primești” (Fapte 20. 35).
Așa că locul cel dintâi este al lui Dumnezeu. „Dar fără îndoială că cel mic este binecuvântat de cel mai mare”. (Evr 7.
7). „Cine I-a dat ceva întâi Lui”? (Rom 11. 35). Dumnezeu primește cea mai mică jertfă din partea unei inimi, care a
învățat ce vrea să zică David în cuvintele: „Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce-Ți aducem” (1Cron
29.14). Dar când omul vrea să ia locui celui ce dăruiește, Dumnezeu răspunde: „Dacă mi-ar fi foame, nu ți-aș spune
ție” (Ps 50. 12), căci „Dumnezeu nu este slujit de mâini omenești ca și când ar avea trebuință de ceva, El care dă
tuturor viața, suflarea și toate lucrurile” (Fapte 17. 25). Cel care dă toate n-are „trebuință de nimic”. Laudă: atâta
putem aduce lui Dumnezeu, și lauda aceasta nu i-o putem aduce decât dacă știm bine că păcatele ne sunt iertate, și
asta n-o știm decât prin credință în jertfa adusă de Isus.

Să trecem acum de la jertfa lui Cain la jertfa lui Abel: „Abel a adus și el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale
turmei lui și din grăsimea lor”. (Verset. 4). Cu alte cuvinte prin jertfa adusă, Abel a arătat că era încredințat că omul
nu se poate apropia de Dumnezeu decât cu ajutorul unei jertfe; că păcătosul poate pune moartea altuia între el și
urmările păcatului său; că poate îndeplini cerințele dreptății lui Dumnezeu cu sângele unei jertfe fără pată. Pe scurt,
aici ni se arata adevărul crucii, singurul mijloc prin care se poate dobândi iertarea păcatelor. Orice om care, prin
Duhul lui Dumnezeu, a ajuns să se recunoască păcătos, își dă seama numaidecât că este vrednic de judecată și de
moarte (vezi Luca 23. 41), și ca nu stă în puterea lui să facă ceva ca să-și schimbe soarta aceasta. Poate să lucreze
până n-o mai putea; poate chiar să se călugărească și să-și schimbe și felul de viață; făcându-se poate cumpătat,
moral, drept și, în înțelesul omenesc al cuvântului, chiar religios; poate, fără să aibă credința, să se roage, să citească
și să asculte predici; într-un cuvânt, el poate să facă tot ce-i sta în putere și cu toate astea, să n-aibă înaintea lui decât
moartea și judecata, fără nici o putință de a da la o parte acești doi nori groși, care s-au îngrămădit în zarea sa. Și
astfel cel care se încrede în faptele lui trăiește într-o așteptare înfricoșătoare a clipei în care furtuna se va dezlănțui cu
putere asupra capului său. Este cu neputință ca un păcătos să străbată dincolo de „moarte și judecata”, în viață și în
mărire prin el însuși. Numai crucea arată ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea celui păcătos. La cruce, se poate
vedea cum moartea și judecata sunt înlocuite cu viață și slava. Hristos a nimicit moartea și judecata și în locul lor a
pus viață, dreptate și slavă. „El a nimicii moartea, și a adus la lumină viața și neputrezirea prin Evanghelie” (2Tim
1.10). Hristos a preamărit și pe Dumnezeu înlăturând ceea ce ne-ar fi ținut pentru totdeauna departe de starea lui de
față. „A șters păcatul” (Evr 9. 26).Iată ce pre-închipuia jertfa lui Abel. Abel n-a tăinuit adevărul cu privire la starea și
la locul lui ca păcătos. Nici n-a încercat sa înlăture „sabia învăpăiată” pentru ca să ajungă la pomul vieții. El n-a adus
o jertfă „fără sânge” nici rodul unui pământ blestemat, ci ia locul ce se cuvine unui păcătos. Faptul acesta îl face ca să
pună între păcatele sale și sfințenia unui Dumnezeu o jertfă „cu sânge”. Abel era vrednic de moarte și de judecată, dar
găsește un locțiitor.
Așa este cu orice păcătos învinuit și osândit în însuși cugetul său. Hristos este locțiitorul său, prețul său de
răscumpărare înaintea lui Dumnezeu. Un astfel de păcătos întocmai ca Abel își dă seama că rodul pământului n-are să
i folosească niciodată; își dă poate seama că de ar aduce lui Dumnezeu cele mai frumoase roade ale pământului,
cugetul lui tot n-ar fi împăcat fiindcă „fără vărsare de sânge nu se face iertare”. Numai jertfa Fiului lui Dumnezeu e în
stare să împace inima și cugetul celui care-și dă seama de păcatele sale. Și toți câți, prin credință, își însușesc această
lucrare dumnezeiască, se vor bucura de o pace, pe care lumea nu poate nici s-o dea, nici s-o ia. Credința de acum
pune sufletul în stăpânirea acestei păci: „Deci fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu
Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom. 5. 1). „Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai buna
decât Cain”. Nu este vorba de ceea ce simți, cum cred mulți, ci e vorba numai de credința într-o lucrare pe deplin
săvârșită, credința născută în sufletul păcătosului prin puterea Sf. Duh. Această credință se deosebește cu totul de un
simplu simțământ al inimii sau o simplă pricepere a minții. Credința nu este ceva trecător, ci ceva nepieritor, care
țâșnește dintr-un izvor veșnic, anume din însuși Dumnezeu. Credința pune stăpânire pe adevărul dumnezeiesc și
aduce sufletul în fața lui Dumnezeu. Orice simțământ sau orice pricepere nu poate niciodată să se înalțe mai sus de cât
izvorul lor, adică eu-l omenesc. Dar credința se înalță până la Dumnezeul cel vecinie făcând legătura vie între inima,
care-o are, cu Dumnezeu, care o da. Simțămintele omenești, cât de adânci și cât de curate ar fi, nu pot nici odată sa
unească sufletul cu Dumnezeu, căci nu sunt nici dumnezeiești nici veșnice, ci omenești și trecătoare. Ele sunt ca
curcubeta lui Iona, care a crescut într-o noapte și s-a uscat tot într-o noapte. Nu tot așa e cu credința: ea este veșnică și
are aceeași putere ca izvorul din care iese. Prin ea, sufletul e socotit neprihănit (Rom 5.1), și inima e curățită (Fapte
15.9); ea se arată prin iubire (Gal 5. 6), și biruie lumea (1Ioan 5.4); credința e a lui Dumnezeu. Simțirea este a firii
pământești și se ține numai de cele pământești; credința se ține numai de Hristos și-și îndreaptă privirile spre lucrurile
de sus. Simțirea lasă sufletul în întuneric și îndoială, pironindu-l asupra stării lui nesigure și schimbăcioase. Credința
duce sufletul în lumină și în odihnă punându-l în legătură cu nestrămutatul adevăr al lui Dumnezeu și al jertfei lui
Hristos. Credința stârnește fără îndoială și ea simțăminte și gânduri, dar acestea sunt cu totul duhovnicești. Dar astea
n-au nimic a face cu mântuirea, ci numai șt numai credința. De ce? Pentru că numai credința pricepe pe Dumnezeu
așa cum s-a descoperit în Domnul Isus Hristos. Viața, dreptatea și pacea sunt cuprinse în aceasta. A cunoaște pe
Dumnezeu, așa cum este, iată fericirea desăvârșită în timpul de față și pe veci. Sufletul care a aflat pe Dumnezeu, a
aflat tot ce-i trebuie în vremea de acum și în viitor. Însă Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin descoperire cu
ajutorul credinței.
Așa că putem întrucâtva înțelege puterea și însemnătatea acestor cuvinte: „Prin credință Abel a adus lui
Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain” (Evr 11. 4). Cain n-avea credință: de aceea a adus o jertfă „fără sânge”. Abel
avea credința, de aceea a adus „sângele și grăsimea”, ceea ce pre-închipuiește jertfa lui Hristos. „Sângele” înfățișa
viața, „grăsimea* însușirile cele bune ale ființei lui Hristos. De aceea legea mozaică oprea mâncarea sângelui și
grăsimii. Sângele este viața. Sub lege, omul n-avea nici un drept la viața; iar din cap. 6 al Ev. după Ioan, înțelegem că
noi n-avem viață în noi înșine dacă nu bem sângele lui Hristos, căci El este viața. Afară de El nu este nici o scânteie
de viață; afara de Hristos este numai moarte. „Viata era în El” și în nimeni altul.Dar viața Sa a lăsat-o pe cruce, și
păcatul a fost legat de acea viață când a fost pironit pe lemnul cel blestemat. Părăsindu-și viața deci, Hristos a părăsit
și păcatul care era legat de ea. Așa ca păcatul a fost lăsat în mormântul din care El a ieșit biruitor. „Căci viața trupului
este în sânge. Vi l-am dat, ca să-l puneți pe altar, ca să slujească de ispășire pentru sufletele voastre, căci prin viața
din el face sângele ispășire” (Levitic 17.11). Da, da, moartea lui Hristos a ridicat păcatul pe deplin. Iar credința în
moartea lui Hristos dă celui cu adevărat credincios o pace adâncă, făcându-l să mărească slava lui Hristos, întru cât
slava aceasta e legată de mărturia și slujba celui credincios.
Istoria lui Cain și Abel pune în lumină îndeosebi faptul că fiecare din acești doi oameni era una cu jertfa pe
care o adusese. Însemnat lucru nu era persoana celui ce aducea jertfa, ci felul jertfei aduse. De aceia despre Abel citim
că „Domnul a privit cu plăcere spre jertfa lui”. Căci prin ea a căpătat Abel mărturia că este neprihănit (Evr 11. 4); asta
ne arată destul de deslușit, care este adevărata temelie a păcii credinciosului și a primirii sale înaintea lui
Dumnezeu.În inima noastră este o pornire firească de a ne întemeia pacea pe ceva care să fie în noi, ori să vină din
noi, chiar închipuindu-ne că acest ceva este un rod al Duhului Sfânt. Așa dar, privim mereu în noi înșine, pe când
Duhul Sfânt se silește tot mereu să ne îndrepte privirile în afară de noi. Starea credinciosului însă nu atârnă de ce este
el, ci de ce este Hristos. Fiindcă s-a apropiat de Dumnezeu, în numele lui Isus, s-a făcut una cu El și e primit în
numele Său; și nu poate fi izgonit cum nici Acela în numele căruia s-a apropiat de Dumnezeu nu poate fi izgonit. Și
dacă cel credincios este una cu Hristos, oricine lovește în cei mai slab credincios, lovește în Hristos; așa că siguranța
credinciosului stă pe o temelie nezguduită: jertfa lui Hristos. Domnul privește cu plăcere, în cel credincios jertfa
Domnului. Iată de ce cel credincios poate fi pe deplin liniștit! Iată de ce și orice învinuire și pe orice învinuitor îi
trimitem plini de încredere la Hristos și la ispășirea săvârșită de El. În El avem totul deplin. Cu El ne lăudam
neîncetat. N-avem nici o încredere în noi înșine, ci toată încrederea o avem în Acela care a săvârșit totul pentru noi.
De El atârnăm, în lucrarea sa ne încredem, spre El ne îndreptăm privirile și venirea Lui o așteptăm.Dar omul firesc își
arată numaidecât toată vrăjmășia față de un adevăr ce împacă si înveselește inima credinciosului. Așa
citim despre Cain că: „s-a mâniat foarte tare, și i s-a posomorât fata” (verset 5). Ceea ce îl umplea pe Abel de pace, pe
Cain îl umplea de mânie. 6-
26.Din pricina necredinței Cain disprețuiește singura cale, pe care se poate apropia un păcătos de Dumnezeu. În loc să
aducă sângele fără care nu este iertare, el se înfățișează cu rodul faptelor sale; apoi nefiind primit, în păcatele sale, în
vreme ce Abel e primit, din pricina jertfei sale, s-a mâniat foarte tare și i s-a posomorât fața. Apoi a omorât pe
martorul credincios, pe omul primit de Dumnezeu și socotit neprihănit, pe omul credinței; și astfel ajunge căpetenia
tuturor acelora care, în toate vremurile, au prigonit pe cei credincioși. În orice timp și în orice loc omul a fost gata să
prigonească pe semenul său mai degrabă pentru credință, decât pentru orice altă pricina: așa a fost Cain.
Neprihănirea, dar o neprihănire deplină și desăvârșită pe care o dă numai credința, face pe Dumnezeu totul, și pe om
nimic. Omului însă nu-i place să fie nimic, se mânie foarte tare și i se posomorăște fața. Dacă ar fi primit Dumnezeu
pe Abel din pricina vreunei însușiri a ființei sale, Cain ar fi avut pricină sa se mânie și să i se posomorască fața. Dar,
Abel a fost primit din pricina jertfei sale, și Dumnezeu a privit cu plăcere spre jertfa lui Abel, așa că mânia lui Cain n-
are nici un rost. De altfel vorba lui Dumnezeu către Cain tocmai lucrul acesta ni-l arată: „Nu-i așa? Dacă faci bine, vei
fi bine primit”. Acel „dacă faci bine”, privește jertfa. Bine a tăcut Abel căutându-și un adăpost după o jertfă bine
primită; rău a făcut Cain aducând o jertfă fără sânge, și toată purtarea lui, după jertfă, n-a fost decât urmarea firească a
religiei lui greșite. Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haidem să ieșim la câmp”. Dar pe când erau la câmp, Cain s-a
ridicat împotriva fratelui său Abel și l-a omorât” (verset 8). În toate timpurile, Cainii au prigonit și ucis pe Abel-i.
Omul și religia omului sunt la fel în toate vremurile, precum și credința și religia credinței sunt aceleași în toate
timpurile. Și pretutindeni unde se întâlnesc religia omului și religia credinței, se ivește lupta. Omorul lui Cain a arătat
nu numai că temelia pe care se rezema clădirea religiei sale, era șubredă, ci că și clădirea însăși avea să fie șubredă.
Căci Cain nu se oprește numai la uciderea lui Abel. Ci când a auzit osânda rostită de Dumnezeu împotriva crimei
sale, a pierdut nădejdea de a mai fi iertat și „a ieșit din Fața Domnului” (verset 16). Cain a început apoi să zidească o
cetate, iar din familia sa au ieșit cei care s-au îndeletnicit cu artele și cu științele plăcute și folositoare: lucrătorii de
pământ, cântăreții cu tot felul de unelte, fierarii și căldărarii. Cain a socotit păcatul său prea mare ca să-i fie iertat, căci
nu-și cunoștea nici păcatul, nici pe Dumnezeu. Nu s-a sinchisit de iertare pentru ca nu s-a sinchisit nici de Dumnezeu.
Iată unul din cele mai îngrozitoare roade ale căderii în păcat: cugetul nu-și mai cunoaște adevărata stare de păcat și de
aceea nici nu dorește pe Dumnezeu; n-are nici o pricepere despre calea pe care un păcătos se poate apropia de
Dumnezeu. Este cu totul stricat, și rătăcit; iar dorința lui toată e să iasă din fața Domnului, ca să rătăcească în lume și
în scopurile pe care le urmărește ea. Va trăi foarte bine fără Dumnezeu în lume. Va căuta sa înfrumusețeze cât de mult
lumea ca să facă din ea un loc plăcut, unde să poată trai cinstit după părerea Lui, cu toate că în ochii lui Dumnezeu,
lumea rămâne sub blestem și Cain rămâne un rătăcit și un pribeag. Iată
„calea lui Cain” (Iuda v. 11), cale largă de tot pe care oamenii și astăzi merg în grabă cu milioanele. Nu zic ca acești
oameni ar fi lipsiți de orice simțământ religios; tare ar vrea ei să aducă ceva lui Dumnezeu. Găsesc de cuviință sa-i
aducă rodul muncii lor, neștiind nici cine sunt ei, nici cine este Dumnezeu. Totodată se trudesc din răsputeri să
îmbunătățească lumea prin fel de fel de mijloace ca să împodobească și să îndulcească viața. Și astfel singurul leac
dumnezeiesc de curățire: sângele lui Hristos, este dat la o parte de om și înlocuit cu silința omului de îmbunătățire:
iată „calea lui Cain”.
Întocmai după cum în zilele lui Cain plăcutele sunete ale chitarei și ale cimpoiului împiedecau să se audă
strigătul sângelui lui Abel, tot așa și astăzi alte sunete încântătoare înăbușe glasul sângelui Golgotei; și alte lucruri
decât un Hristos răstignit atrag privirile omului. Omul desfășoară toate mijloacele înțelepciunii lui pentru ca să facă
din lumea aceasta o grădină adăpostită și caldă în care să se coacă roadele cele mai alese pe care le dorește cu
înfocare mintea firească a omului. Lumea nu numai că se îngrijește de trebuințele ei zilnice, dar mintea născocitoare a
omului s-a grăbit să mai găsească și alte lucruri pe care inima le poftește de îndată ce le-a zărit și fără care viața pare
de nesuferit. La toate astea se mai adaugă multa așa zisă religie, care, însă, de cele mai multe ori, nu este altceva decât
un prilej pentru slăvirea omului însuși, sau pentru potolirea cugetului său. Nu vrea omul să fie fără religie, căci nu se
cade: ar trece drept păgân; de aceia binevoiește să închine din când în când câte o zi religiei, sau mântuirii sale
veșnice, apoi restul vremii intereselor sale vremelnice. Și totuși fie că lucrează pentru cele vremelnice, fie că lucrează
pentru cele veșnice, de fapt tot pentru el însuși lucrează omul. Iată
„calea lui Cain”. Ia seama bine, cititorule, și vezi unde începe, încotro se-ndreaptă și unde ajunge calea aceasta!
Cât de deosebită este calea credinciosului! Abel simte și recunoaște blestemul; își dă seamă de mânjirea
păcatului și, în puterea sfântă a credinței, aduce jertfa de care nu e vrednic. Caută și aftă un adăpost în Dumnezeu
însuși și, în loc să-și zidească o cetate pe pământ, se alege cu-n mormânt în sânul pământului. Pământul, care prin
roadele lui, ne arăta puterea de lucru a lui Cain și a familiei sale, era stropit cu sângele celui drept. Să-și aducă aminte
omul din lume, omul lui Dumnezeu, și creștinul lumesc, că pământul pe care-l călcăm este stropit cu sângele Fiului
lui Dumnezeu! Sângele acesta scapă de urgia păcatului pe credincioși, dar osândește lumea; căci ochiul credinței
zărește umbrele negre ale crucii lui Isus chiar sub chipurile frumoase și sub strălucirea acestei lumi trecătoare.
„Chipul lumii acesteia trece” (1Cor 7.31). Toate lucrurile în mijlocul cărora trăim vor lua sfârșit în curând. „Calea lui
Cain” va fi și este chiar urmată de „rătăcirea lui Balaam” apoi va veni „împotrivirea lui Core”, și atunci prăpastia își
va deschide gura ca să înghită pe cei răi, închizându-i „în negura întunericului pentru vecie” (Iuda 11-13).

BIBLIA DE STUDIU

1. Cuvântul”cunoscut” este utilizat în Biblie în mod obişnuit pentru relaţia intimă maritală.Trebuie să fie reţinut
că atunci când Eva a dat naştere fiului său,ea a dat sincer laudă Domnului pentru copil.Ea a căutat să aibe o relaţie
bună cu Dumnezeu prin aducerea de mulţumiri pentru dragostea ,iertarea şi ajutorul Său. 3-
5.Domnul a acceptat jertfa lui Abel deoarece el a venit înaintea Domnului cu credunţă adevărată şi cu ănchinare
conformă cu neprihănirea.Jertfa lui Cain a fost resinsă din cauză că lui i-a lipsit o credinţă ascultătoare,sinceră şi
fiindcă faptele lui erau rele.Dumnezeu găseşte plăcere în jertfele(darurile) şi recunoltinşa noastră numai când ne
străduim să trămi o viaţă neprihănită potrivit voii Sale.
7.Dumnezeu descrie păcatul ca o forţă care aţâţă sau ca o putere care,asemănător unui animal sălbatic sau unui
demon,este gata să atace şi să devoreze.Totuşi,Dumnezeu oferă oamenilor capacitatea de a birui şi de a rezista
păcatului ărin invocarea Cuvântului Său,cu ajutorul harului Său.Stă în posibilitatea lor de alegere dacă vor ceda
păcatului sau îl vor birui.
10.Moartea lui Abel şi preocuparea lui Dumnezeu pentru el arată că Dumnezeu în toate vremurile are grijă de toţi cei
care suferă din cauza neprihănirii.Suferinţa lor este cunoscută de Dumnezeu şi El va acţiona în favoarea lor ca să le
facă dreptate şi să nimicească răul.
11.Cain a fost blestemat de Dumnezeu în sensul că Dumnezeu nu va mai binecuvânta eforturile lui de a-şi câştiga
existenţa din roadelde păntului.În mod evident Cain nu s-a umilit cu mâhnire şi pocăinţă evlavioasă,din cauză că el s-
a separat de Domnul şi a căutat să trăiască fără ajutorul Său.
15.Acesta ar trebui probabil să fie înţelesc în sensul unui semn dat lui Cain pentru a-l asigura de făgăduinţa lui
Dumnezeu.Pedeapsa morţii nu a fost săvârştiă asupra lui Cain.Pedeapsa capitală a venit mai târziu când răutatea şi
violenţa neamului oemensc a devenit foarte mare pe pământ.
17.Adam şi Eva au avut şi alţi fii şi fice.Prin urmare,Cain trebuie să se fi căsătorit cu una din surorile sale.O astfel de
relaţie a fost necesară la început.Mai târziu,din cauza apariţiei degenerării căsătoriilro din itneriorul aceleaşi
familii,care amplificau slăbiciunea biologică la copii,acest tip de căsătorie a fost interzis.
19.Lameh a fost primu lcare a respins principiul monogamiei hotărât de Dumnezeu.Depravarea moştenită se
manifestă progresiv prin efectele ei în familie.
26.Rugpciunea şi închinarea publică au început sub iniţierea lui Enos.Familia păcătoasă a lui Cain şi descendenţii ei
şi-au extins şi concetrat preocupările vieţilor lor asupra meşteşugurilor lumeşti şi a afacerilor,instituind o cale a
încrederii în sine.Familia lui Set,din contră,a chemnat”Numele Domnului” în vederea exprimării dependenţei lor faţă
de El.Astfel,două grupuri de familii diferite s-au răspândit pe pământ-oameni evlavioşi şi oameni neevlavioşi.

CAPITOLUL V

WILLIAM MacDonald

1. Capitolul 5 a fost definit drept: „Dangătul clopotelor morții" datorită des repetatei expresii „și apoi a murit".
Este consemnată spița lui Mesia de la Adam la Sem, fiul lui Noe (comparați cu Luca 3:36-38).
1-17.Adam a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu. Set s-a născut după chipul lui Adam. Între
timp, a avut loc Căderea și chipul lui Dumnezeu imprimat în om a fost degradat de păcat. Versetul 5 consemnează
împlinirea fizică a ceea ce Dumnezeu spusese că se va întâmpla în 2:17; împlinirea spirituală a avut loc în ziua când
Adam a păcătuit.
18-24.Enoh și Lameh care sunt menționați aici nu trebuie confundați cu cei din capitolul 4. Enoh din
versetul 18 este al șaptelea de la Adam (Iuda 14), nu al treilea. Prin credință Enoh a umblat cu Dumnezeu timp de
trei sute de ani și viața lui a fost plăcută înaintea Domnului (Evrei 11:5). Se pare că nașterea fiului său a avut o
influență sfințitoare și înnobilatoare asupra vieții sale (versetul 22a). Este bine să începi cum se cuvine, dar și mai
bine este să rămâi statornic până la sfârșit. Cuvântul umblare implică o relație statornică și progresivă, și nu doar o
cunoaștere efemeră. Umblarea cu Dumnezeu este o preocupare de o viață și nu numai o joacă de o oră. Enoh a fost
strămutat la cer înainte de potop, exact așa cum biserica va fi răpită înainte de „necazul cel mare" (1Tes 4:13-18;Ap
3:10). 25-32.Metusala a trăit mai mult decât oricare alt om de pe pământ (nouă sute șaizeci și nouă
de ani). Dacă, așa cum afirmă Williams, numele Metusala înseamnă „va fi trimis", aceasta ar putea fi o profeție,
fiindcă potopul a venit în anul morții sale. Probabil că prezicerea lui Lameh, exprimată prin numele fiului său Noe,
anticipa mângâierea care avea să vină în lume prin Fiul mai mare al lui Noe, Domnul Isus Cristos. Noe înseamnă
„odihnă". Cu trecerea anilor, viața omului s-a scurtat. Psalmul 90:10 prezintă ca normală vârsta de șaptezeci de ani.

J.Vermon McGee

1-26.Dacă până acum am avut informații cu privire la Creație, apoi la Cădere, acum încep să vină informațiile despre
Potop. Odată cu capitolul 5 începe și informația cu privire la linia genealogică a lui Set. Cea a lui Cain este
abandonată și mențiuni cu privire la ea mai apar doar în măsura în care se vorbește despre nelegiuirea lui. Acum,
numele de om, este de fapt Adam. Nu Adami nici altfel ci Adam. Eva era jumătatea lui. „Cartea neamurilor lui
Adam” este expresie pe care o mai întâlnim în Noul Testament. Tot acolo se pomenește de „cartea neamurilor lui
Hristos.” Din nou cele două semințe. Lupta dintre ele, lunga luptă dintre cele două linii. Lini pe care noi o urmăm
acum este linia lui Set până la Domnul Isus.Următoarea informație despre Adam este că la vârsta de 130 de ani se
naște Set. Oare la ce vârstă a fost creat Adam. A fost el creat la un an, la doi, la 30, care a fost gradul de maturitate la
care a fost el creat.
Nu cred că putem da un răspuns la această întrebare dar cred că este o lecție pentru cei care susțin că unele
pietre au milioane de ani. Oare de unde știm noi ce vârstă au avut ele când au fost create? Un alt aspect important aici
este că dacă Adam a fost după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, fii lui Adam au fost după chipul și asemănarea lui.
De acum pornim o călătorie printre morminte. Ni se spune că după nașterea lui Set, Adam a mai trăit opt sute de ani
având alți fii și alte fiice. Dar după cei 930 de ani Adam a murit. La fel se întâmplă și cu Set, și cu fiul acestuia, Enos,
Cainan, Mahalael, Iared. Și relatarea continuă cu aceleași detalii despre Enoh care naște fii și fiice, dar care se
deosebește de ceilalți printr-un element important. În mijlocul acestor relatări despre oameni care mor, unul dintre ei
nu trece prin această experiență. Nu este acesta un lucru interesant? Cine este acest Enoh și ce este atât de special cu
privire la el încât Dumnezeu face o asemenea intervenție pentru el. Biblia ne spune că Enoh umbla cu Dumnezeu.
Este un lucru interesant pentru că Biblia nu vorbește astfel decât despre două persoane. În următorul capitol facem
cunoștință cu cea de a doua persoană care este Noe. Și el umbla cu Dumnezeu. Aceste două persoane fac parte din
populația antedeluviană și amândoi umblau cu Dumnezeu. De fapt sunt numai două persoane în întregul Vechi
Testament care nu au murit. Este vorba de Enoh și de Ilie.
Enoh este printre puținele persoane dinainte de Potop despre care avem informații mai multe. Despre el ni se
spune că nu a murit ci a fost luat de Dumnezeu. De fapt cuvântul folosit aici este are mai mult sensul de muta pe
cineva într-un alt loc. Enoh a fost mutat în ceruri. Ni se spune aici că după nașterea lui Metusala Enoh a umblat cu
Dumnezeu timp de trei sute de ani. Nu știu ce făcut el până atunci, poate că a fost la fel ca ceilalți, dar atunci când
Metusala s-a născut el s-a schimbat. Probabil că acest copil a schimbat viața lui. Prieten drag, uneori, Dumnezeu pune
un astfel de copil în familie. Dacă el nu te aduce la Dumnezeu nimic altceva nu o face. Oare nu este păcat că atâtea
familii renunță la astfel de posibilități ucigându-I prin avorturi. Ei semnează de două ori condamnarea cu propria
mână. Enoh, după ce umblă cu Dumnezeu 300 de ani, timp în care mai are și alți fii și fiice, este luat de Dumnezeu.
Nu cred că pot să dau o explicație cu privire la modul în care s-a întâmplat lucrul acesta dar o să reproduc explicația
pe care a dat-o o fetiță, explicație ce mie mi s-a părut foarte potrivită. Deci, o fetiță se întoarce acasă într-o Duminică
în care învățase despre Enoh. Ea este întrebată de mama ei ce a învățat iar ea spune foarte dezinvolt: „Am învățat
despre Enoh care umbla cu Dumnezeu.” Mama nu este mulțumită cu atât și întreabă mai departe: „Cum vine
asta?” Fetița începe să explice cam în felul următor: „ Se
pare că Dumnezeu venea în fiecare zi și îl întreba pe Enoh, Enoh vrei să te plimbi cu mine? Și plecau la plimbare.
După un timp Enoh observa că s-a făcut târziu și spunea: Este târziu, trebuie să merg acasă. Într-o zi însă, ei
povesteau ceva foarte interesant și absorbiți de discuție au tot mers. În cele din urmă Enoh spune: „Este cam târziu și
ne-am îndepărtat cam mult de casă.” Dar Dumnezeu spune:” Enoh, cred că suntem mult mai aproape de casa mea așa
că mai bine rămâi aici. Și așa a rămas Enoh cu Dumnezeu.” Nu vi
se pare că este o explicație bună? Cred că este cea mai bună explicație pe care o putem da acestei întâmplări. Dar mai
cred că istoria este foarte interesantă și prin ceea ce ne spune ea cu privire la viitor. Nu peste mult timp va avea loc
Potopul. Înainte de acesta Dumnezeu îl ia pe Enoh la El. Cred că este exact ceea ce se va întâmpla cu Biserica. Înainte
de Judecată, Biserica lui Dumnezeu va fi luată la El. 27-30.Acum
mergem mai departe cu observarea genealogiei lui Enoh până la Noe. În versetul 27 ni se spune că fiul lui Enoh,
Metusala a fost omul care a trăit cel mai mult atingând vârsta de 969 de ani. Acest om a trăit chiar mai mult decât
Adam. Împreună ei acoperă distanța de la Creație la Potop. Dacă analiză genealogiile pe care noi le avem acest om
putea foarte bine să îl informeze pe Noe cu privire la Creație. Deci Noe, cred că știa mult mai mult decât știm noi cu
privire la Creație. Personal eu cred că ne lipsesc ceva detalii din această genealogie. În genealogia care ne este dată în
Noul Testament sunt câteva elemente în mod deliberat omise, în dorința de a ne oferi acea genealogie în trei segmente
egale. În ceea ce privește scopul cu care ne este dată această genealogie, cred că este acela de ne arăta că omul ocupa
pământul de destul de multă vreme. Trebuie să nu uităm că scopul pentru care este scrisă Biblia este să ne ofere toate
informațiile necesare mântuirii noastre. Numele Metusala,
înseamnă „cel trimis”. Alții cred că numele lui înseamnă „când va muri, va fi trimis” fi trimis? Potopul? Atâta timp
cât a trăit Metusala potopul nu a început. Interesant este că dacă urmărim o cronologie a patriarhilor, vom observa că
Metusala a murit chiar în anul potopului. Deci este valabilă această interpretare a numelui său. Și ai cred că ne spune
și ceva despre credința lui acest fapt. Dar oare de ce a trăit Metusala mai mult decât orice altă persoană de pe pământ?
Eu cred că Dumnezeu l-a ținut atât de mult în viață pentru a arăta oamenilor câtă răbdare are El cu oamenii. El este la
fel și astăzi. Și cu tine are încă mare răbdare dragul meu prieten. Petru vorbește despre îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu. El scrie așa: „îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare în zilele lui Noe, când se făcea corabia în
care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete și anume opt. „ Este un verset pe care îl scrie în prima sa
epistolă la capitolul 3, versetul 20. Dumnezeu este îndelung răbdător pentru că are o dragoste mare pentru fiecare
dintre noi.Pe măsură ce mergem mi departe fiecare om este pomenit cu numărul zilelor trăite pe pământ și cu moartea
lui. 31-32.Aici ni se spune despre tatăl
lui Noe, Lameh care a trăit 777 de ani. În felul acesta am ajuns la
cel de al doilea om despre care Biblia ne spune că umbla cu Dumnezeu. Noe este mult mai cunoscut pentru corabia
pe care a făcut-o. Dați-mi voie să spun că nu Noe este autorul proiectului. El a primit totul de la Dumnezeu. Marele
lui merit este că a fost ascultător. Dumnezeu este marele constructor. Iată că nici în materie de invenții omul nu
poate reclama prea multe merite. Există părerea, foarte populară dealtfel, că natura
umană este bună și poate fi mereu îmbunătățită. Sunt numeroase programele care susțin că prin eforturile noastre,
mediul uman poate fi schimbat. Prin modificarea eredității, modificarea mediului, omul poate fi
îmbunătățit.Comunismul și socialismul caută îmbunătățirea omului.Arminianismul înseamnă că omul poate să
contribuie, să dirijeze mântuirea lui. Modernismul spune că omul poate să se
mântuiască singur. Cu alte cuvinte mântuirea este asemenea unui set de „Construiți-vă singuri!” pe care Dumnezeu
ni la dat fiecăruia dintre noi. Unele secte moderne propovăduiesc acest lucru. Ele ne spun că nu este nimic greșit în
ceea ce privește omul Este doar o problemă de cadru, mediu, o problemă de educație. Dacă aplici rețeta corectă, dacă
schimbi mediul, dacă faci exercițiile corecte omul poate ajunge la performanțe. Luați aminte, noi nu discutăm aici
despre abilități fizice, sau intelectuale. Noi discutăm despre sfera spirituală a omului. Moralitate, etica sunt legate de
cadrul social, educativ, dar mai mult de inimă. Iar inima nu este guvernată de nici unul din aspectele menționate până
acum ci doar de modul în care omul se raportează la Dumnezeu. Din acest punct de vedere Dumnezeu ne spune că
omul este corupt în însăși natura lui, ca urmare a păcatului săvârșit de Adam și Eva. Apostolul Pavel, scriind
romanilor spune despre om: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar.” Acesta este versetul 10 din capitolul 3.
Dacă aveți curiozitatea să citiți mai departe veți ajunge la un moment dat la versetul 23 unde spune: „Căci toți au
păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.” Eu vă încurajez de fapt să citiți întreaga epistolă. Ea este epistola de la
care a început reforma lui Luther. Luther a început reforma cu propria persoană. Este interesant modul în care s-a
întâmplat aceasta. La acea dată el era călugăr. Excela în
ceea ce privește exercițiile spirituale, religiozitatea. El un intelectual căruia nu-i lipseau exercițiile de gândire. Dar nu
acestea au fost cele care au marcat viața lui. În momentul în care a înțeles că este un păcătos nu numai prin fapte ci și
prin natură, iar mântuirea, izbăvirea, de ele vine numai prin acceptarea harului lui Dumnezeu atunci s-a schimbat
totul. Harul lui Dumnezeu înseamnă că în dragostea Lui, Dumnezeu, fără ca noi să merităm acest lucru, ne oferă
izbăvirea de păcatele noastre, în mod gratuit. Este interesantă o istorie pe care am auzit-o și care reflectă foarte bine
ce se întâmplă în cadrul mântuirii. Se spune că un tânăr judecător ajunsese vestit pentru inteligența lui dar și pentru
dreptatea și imparțialitatea lui. Ajunsese foarte vestit și era căutata de oameni din toate părțile. Se întâmplă însă într-o
zi că mama lui comite o ilegalitate și ajunge în instanță. Acum, lumea a fost dintr-o dată cuprinsă de o curiozitatea
imensă cu privire la modul în care tânărul judecător va acționa. Dacă o va absolvi de pedeapsă, însemna că nu era
chiar atât de drept cât se spunea despre el. Dacă o va pedepsi, este un om fără suflet, insensibil. În fond, era mama lui,
se chinuise să-l crească, să-l susțină în școli, trudise din greu cu el. Deci, în ziua procesului o mare mulțime de
oameni venise să asiste. Judecătorul a intrat în curtea de judecată, au fost prezentate faptele, au venit martorii, femeia
era vinovată. Acum era timpul sentinței. Toți așteptau cu sufletul la gură. Tăcere… Oamenii așteaptă… Judecătorul
pronunță sentința. Femeia este vinovată și se va aplica maximul de pedeapsă, o sută de lovituri de bici. Toți au înțeles
că acea femeie nu va rezista acelor lovituri și au început să murmure…. Ce om fără inimă! Este propria lui mamă!
Cum poate fi atât de crud? Dar, procesul nu se terminase… Judecătorul coboară de pe scaunul său de judecător, își
scoate roba și spune: pentru că mama mea este prea bătrână pentru o asemenea pedeapsă voi lua eu pedeapsa ei.”
Poate că nu este foarte multă acuratețe în ceea ce privește procedura legală
aici, dar reflectă foarte bine ce a făcut Dumnezeu cu noi. Natura noastră, faptele noastre, solicită maximul de
pedeapsă. Dumnezeu spune mereu în Scriptură, și o spune chiar de la început, că plata, rezultatul păcatului este
moartea. Aceasta este ceea ce solicită dreptatea divină. Dumnezeu este un Dumnezeu drept, El nu se poate
compromite pe El. Este în esența ființei Sale acest lucru. Dar pe cât este de drept tot atât de mult este un Dumnezeu
iubitor. În dragostea Lui El a venit aici pe pământ pentru a lua asupra lui pedeapsa noastră. Nu știu cum vi se pare
acest lucru dar cred că nu poate fi descrisă dragostea care duce la un asemenea act. Este o mare dovadă de dragoste
din partea lui Dumnezeu.

MyBIBLE

1.Iată cartea. Lista generaţiilor prezentate în acest capitol se întinde pe o perioadă de aproape 1500 de ani. Sunt date
numai numele patriarhilor principali, vârsta lor la naşterea întâiului născut şi vârsta totală. Într-o schiţare oarecum
monotonă, îi vedem cum se nasc, cresc până la maturitate, se căsătoresc, nasc copii şi apoi mor, fără să lase
posterităţii altceva decât amintirea numelor lor. Numai doi, Noe şi Enoh, îi depăşesc pe ceilalţi în virtute şi evlavie.
Enoh a fost primul păcătos mântuit prin har spre a fi onorat prin înălţarea la cer. Noe a fost singurul cap de familie
care a supravieţuit potopului.
Acest capitol conţine un registru de familie întocmai ca altele cuprinse în relatările din diferitele locuri ale Noului
Testament. Expresia cartea neamurilor cuiva este un termen tehnic pentru o listă genealogică (vezi Matei 1,1).
Cuvântul carte, sepher, este folosit în Vechiul Testament spre a se referi la un sul complet (Ieremia 36,2.8) sau la o
singură foaie a unui sul (Deuteronom 24,1).
2.Le-a dat numele de om. Demnitatea fiinţelor create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deosebirea lor în ce
priveşte sexul şi binecuvântarea lor dumnezeiască sunt descrise pe scurt. Unica informaţie nouă este numele dat lor de
Dumnezeu – om, ’adam. Din acest text reiese clar că numele de Adam a fost la început generic, cuprinzând atât
bărbatul, cât şi femeia şi fiind echivalent cu cuvântul nostru: omenire.
3.După chipul şi asemănarea lui. Deşi Set nu a fost fiul întâi născut al lui Adam, el a fost acela prin care urma să fie
perpetuată linia celor credincioşi. Cariera lui Adam după cădere este rezumată în trei versete scurte, care servesc ca
model pentru biografiile următoare.
5.Toate zilele pe care le-a trăit Adam. Longevitatea remarcabilă a neamului omenesc de dinainte de potop este ţinta
unei critici ample. Unii declară că datele sunt produsul unei ere legendare sau rezultatul unei greşeli de transmitere a
textului. Alţii sugerează că ele nu se referă la persoane, ci la dinastii, sau că nu au fost ani, ci perioade mai scurte,
poate luni. Toate consideraţiile de felul acesta trebuie să fie respinse ca unele care forţează interpretarea literală a
textului şi a originii sale inspirate. Noi trebuie să acceptăm aceste cifre ca fiind istorice şi exacte. Longevitatea
neamului omenesc de dinainte de potop poate fi atribuită următoarelor cauze: (1) vitalitatea originală cu care a fost
înzestrat omul la creaţiune, (2) evlavie superioară şi inteligenţă, (3) efectul lăsat de fructul pomului vieţii, (4) calitatea
superioară a hranei disponibile, (5) harul divin care a amânat executarea pedepsei pentru păcat. Adam a trăit să vadă
opt generaţii succesive ajunse la maturitate. Având în vedere că viaţa lui a cuprins mai mult decât jumătate din timpul
până la potop, este evident că mulţi au putut să audă din gura lui istoria creaţiunii, a Edenului, a căderii şi a Planului
de Mântuire aşa cum îi fusese descoperit lui. Apoi
a murit. Scurta biografie a lui Adam se încheie cu aceste cuvinte sumbre. Repetarea monotonă a acestei declaraţii la
încheierea fiecărei biografii – cu excepţia aceleia a lui Enoh – confirmă stăpânirea morţii (Romani 5,12). Ea
descoperă că sentinţa de moarte nu a fost o ameninţare aparentă. Moartea este un permanent mijloc de aducere aminte
despre natura şi rezultatele neascultării. Biografiile
patriarhilor următori sunt după modelul istoriei vieţii lui Adam şi nu reclamă o explicaţie individuală (vezi
comentariul pentru cap. 4,17.18 pentru exemplificarea unora dintre nume).
22.Enoh a umblat cu Dumnezeu. Cea mai mare parte a vieţii excepţionale a lui Enoh cere o atenţie cu totul deosebită.
Se afirmă de două ori că el a umblat cu Dumnezeu. Această expresie este folosită şi cu privire la Noe (cap. 6,9) şi se
află în cuvinte asemănătoare în alte texte (vezi Geneza 17,1; Deuteronom 13,4; Psalmi 116,9; Mica 6,8; Efeseni
5,1.2). Ea descrie o viaţă de creştere a evlaviei, nu numai realizarea constantă a prezenţei divine, sau chiar a efortului
continuu de sfântă ascultare, ci păstrarea celei mai intime legături cu Dumnezeu. Viaţa lui Enoh a fost în modul cel
mai evident în deplină şi frumoasă armonie cu voinţa divină. După
naşterea lui Metusala. Din declaraţia că el a umblat cu Dumnezeu după naşterea lui Metusala nu trebuie să se
înţeleagă faptul că înainte fusese un nelegiuit şi că numai acum a trecut prin experienţa pocăinţei. El a aparţinut
neamului de oameni credincioşi şi fără îndoială că I-a slujit cu credincioşie lui Dumnezeu în primii 65 de ani ai vieţii
sale. Dar prin venirea unui fiu care să înfrumuseţeze căminul său, el a înţeles din experienţă adâncimea iubirii unui
tată şi încrederea unui copil neputincios. Ca niciodată înainte, el a fost atras spre Dumnezeu, propriul său tată ceresc
şi, în cele din urmă, calificat pentru a fi mutat de pe pământ. Umblarea lui cu Dumnezeu nu a constat numai în simpla
contemplare a lui Dumnezeu, ci şi într-o activă lucrare în favoarea semenilor săi. El a privit înainte spre cea de-a doua
venire a lui Hristos, avertizând în mod serios şi solemn pe păcătoşii din jurul lui despre teribila soartă care îi aşteaptă
pe cei nelegiuiţi (Iuda 14.15) Trei
sute de ani. Continua credincioşie a lui Enoh dovedită de-a lungul unei perioade de trei sute de ani le inspiră
încurajare acelor creştini cărora li se pare că este greu să umble cu Dumnezeu chiar şi numai o zi. Şi a născut
fii şi fiice. Conform raportului inspirat, în timpul vieţii sale de excepţională evlavie, Enoh a născut fii şi fiice. Aici
este o incontestabilă dovadă că starea de căsătorie este în acord cu cea mai strictă viaţă de sfinţenie. 24.Nu
s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu. Cel mai important eveniment al epocii dinainte de potop, eveniment care
îl umple pe cel credincios cu speranţă şi bucurie, mutarea de pe pământ a lui Enoh, este relatat de Moise în aceste
câteva cuvinte simple. Enoh, a fost mutat de pe pământ ca să nu vadă moartea (Evrei 11,5). Semnificaţia aceasta este
cuprinsă în cuvântul laqach, El [Dumnezeu] l-a luat, cuvânt care niciodată nu a fost folosit ca să indice moartea.
Obiceiul creştin modern de folosire a expresiei ca eufemism pentru moarte este lipsit de autoritate biblică. Cuvântul
este folosit însă în legătură cu înălţarea lui Ilie (2 Regi 2,3.5.9.10). LXX redă această expresie astfel: pentru că
Dumnezeu l-a înălţat, ea a fost preluată literal în Evrei 11,5. Atât cât cunoaştem, Enoh a fost singurul credincios
dinainte de potop care nu a cunoscut moartea. Ca un model de virtute, Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam se află în
contrast evident cu a şaptea generaţie a spiţei cainite, Lameh, care a adăugat crima de omor la viciul poligamiei (Iuda
14; compară cu Geneza 4,16-19). La plecarea lui Enoh au asistat
unii atât dintre credincioşi, cât şi dintre cei răi (PP 88). Mutarea de pe pământ a lui Enoh a fost hotărâtă de Dumnezeu
nu numai pentru a răsplăti evlavia unui om, ci pentru a demonstra certitudinea făgăduinţei lui Dumnezeu de eliberare
din păcat şi moarte. Amintirea acestui remarcabil eveniment a supravieţuit în tradiţia iudaică (Eclesiasticul 44,16), în
raportul creştin (Evrei 11,5; Iuda 14), şi chiar în legendele păgâne. Apocrifa Cartea lui Enoh îl descrie pe patriarh ca
sfătuindu-l pe fiul său şi pe toţi contemporanii săi şi avertizându-i despre judecata viitoare. Cartea ebraică a jubileului
spune că el a fost luat în paradis, unde scrie sentinţa de judecată a tuturor oamenilor. Legendele arabe fac din el
inventatorul scrisului şi al aritmeticii. Plecarea sa trebuie să fi produs o impresie teribilă asupra contemporanilor săi,
dacă judecăm după extinderea răspândirii istoriei lui Enoh generaţiilor de mai târziu. Viaţa exemplară a lui Enoh cu
punctul culminant al gloriei sale face dovadă în zilele noastre despre posibilitatea trăirii într-o lume rea fără să fii din
ea. 29.Noe. În speranţa că întâiul său născut
putea fi sămânţa făgăduită, Mântuitorul a cărui venire este aşteptată cu ardoare de cel credincios, Lameh i-a pus
numele Noe, odihnă, zicând: acesta ne va mângâia. Numele de Noe, nuach, a se odihni, şi cuvântul a mângâia,
nacham, indica spre o origine comună, având înţelesul de a ofta, a respira, a se odihni, a sta culcat. Lameh a fost un
bărbat credincios care a umblat pe urmele exemplare ale bărbatului său Enoh şi ale lui Metusala, tatăl său evlavios
care a trăit timp îndelungat. Truda mâinilor noastre. Se pare
că Lameh a simţit povara cultivării pământului pe care Dumnezeu l-a blestemat şi a privit înainte prin credinţă spre
timpul când mizeria şi corupţia existentă vor înceta şi când mântuirea din blestem va veni. Speranţa sa că aceasta se
putea realiza prin fiul său nu s-a împlinit, cel puţin nu în felul în care s-a aşteptat el. Totuşi, Noe a fost menit să
proclame o avertizare îndrăzneaţă împotriva răului şi să aibă un rol important, devenind strămoşul tuturor acelora care
au trăit de la el încoace. 32.Noe, la vârsta de cinci sute
de ani. În ebraică această expresie se citeşte literal astfel: Noe era un fiu a cinci sute de ani, ceea ce înseamnă că el era
în cel de-al cinci sutelea an al său. În acel timp, fiu al unui an însemna, strict vorbind, în timpul primului an al vieţii
(Exod 12,5). Acest fapt, un punct important în limbajul cronologic ebraic devine şi mai clar din comparaţia versetelor
6 şi 11 ale capitolului 7. Deşi ambele versete vorbesc despre începutul potopului, unul dintre ele declară că Noe avea
600 de ani, iar celălalt spune că evenimentul s-a întâmplat în al şase sutelea an al lui Noe. Ca urmare a versetului
precedent, Noe era un fiu a şase sute de ani înseamnă că el era în al şase sutelea an, şi nu în al şase sutelea unu an,
după cum, în mod firesc, am trage concluzia. Nici unul dintre patriarhii
de mai înainte nu a aşteptat atât de mulţi ani înainte de naşterea urmaşilor săi ca Noe; o jumătate de mileniu a trecut
înainte ca propriul cămin să fie binecuvântat de sosirea unui fiu (vezi pag. 183). Această genealogie se opreşte la Noe,
menţionând numai naşterea fiilor săi. Menţionarea tuturor celor trei fii prevesteşte importanţa lor în repopularea
pământului după potop.
A născut pe Sem, Ham şi Iafet. În legătură cu acesta fapt, trebuie să fie explicat un alt principiu de genealogie ebraică.
Din înşiruirea numelor fiilor lui Noe redată aici şi în altă parte, se poate ajunge la impresia că Sem a fost cel mai în
vârstă, iar Iafet cel mai tânăr dintre cei doi fii ai lui Noe. Acest lucru nu corespunde realităţii şi se poate vedea din
comparaţia textului cu câteva alte texte. Fiii lui Noe nu erau fii gemeni (vezi cap. 9,24; 10,21). Conform capitolului
9,24, Ham a fost cel mai tânăr dintre fraţi. Capitolul 10,21, de altfel, se referă fie la Sem, fie la Iafet ca mai în
vârstă din cei doi, deşi ambigua construcţie gramaticală ebraică nu lămureşte care dintre cei doi era mai în vârstă. Din
capitolul 11,10 aflăm că Sem era în vârstă de 100 de ani la doi ani după potop, când tatăl său era în vârstă de 602 ani.
Prin urmare, vârsta lui Noe la naşterea lui Sem trebuia să fi fost de 502 ani – nu de cinci sute de ani aşa cum se putea
trage concluzia din cap. 5,32. Însă unul dintre cei trei, cel mai mare, s-a născut în al cinci sutelea an al lui Noe (cap.
5,32). Aceste texte duc la concluzia că, de fapt, Iafet a fost cel mai mare fiu al lui Noe, fiind născut când tatăl său era
în vârstă de 500 de ani, şi că Sem şi Ham au urmat în această ordine. De aceea, traducerea din KJV a capitolului
10,21 este corectă, mai degrabă decât acea din RSV, din care rezultă că Sem a fost fiul cel mai mare. Ultima parte a
capitolului 5,32 ar fi fost redată mai bine astfel: Şi Noe a început să nască pe Iafet, Sem şi Ham. Sem
este menţionat ca fiind cel dintâi dintre cei trei fii din cauza importanţei lui ca strămoş al liniei patriarhale de după
potop, de unde urma să iasă poporul ales al lui Dumnezeu împreună cu sămânţa făgăduită. Ham este menţionat
următorul că strămoş al neamurilor cu care cititorii Vechiului Testament din timpul lui Moise şi mai târziu au avut
mai multe legături decât cu urmaşii lui Iafet care locuiau în regiuni mai îndepărtate. Acelaşi principiu este repetat şi în
cazul lui Avraam, unde el, care este cel mai mic dintre fiii lui Terah, este menţionat cel dintâi (cap. 11,27) din cauza
mai marii lui importanţe faţă de cei pentru care a fost scris raportul. Prin
reducerea vârstelor lui Iared, Metusala şi Lameh la vârsta naşterii fiilor lor întâi născuţi, Pentateucul samaritean
îngăduie între creaţiune şi potop numai 1307 ani în loc de 1656 după cum este în textul ebraic şi în traducerile engleze
bazate pe el.
Dimpotrivă, LXX prevede o perioadă mult mai lungă înainte de potop. Ea face aceasta prin adăugarea unui secol în
plus la vârsta fiecăruia dintre primii cinci patriarhi şi la aceea a lui Enoh la data naşterii fiilor lor întâi născuţi şi prin
schimbări mai mici cu privire la alţi doi. Ca urmare, ajunge la un total de 2242 sau 2262 de ani (diferite manuscrise
arată o deosebire între 167 şi 187 pentru vârsta lui Metusala la naşterea lui Lameh).
Cronologia antediluviană redată de Iosif Flavius este practic aceeaşi cu cea din LXX, presupunându-se că a fost
derivată din acea versiune, care circula în zilele lui. Iosif menţionează vârsta lui Metusala ca fiind de 187 ani. Dacă
cifra de 187 pentru Lameh este considerată corectă şi nu cea de 167, atunci calculul este uşor. Mulţi cititori nu sunt
conştienţi de deosebirile din genealogiile antice, deoarece KJV şi alte traduceri protestante se bazează pe textul
ebraic.
Este interesant de observat că lista din Geneza 5 raportează zece generaţii cu vârste îndelungate, asemenea vechilor
tradiţii Mesopotamiene care arată în mod precis zece generaţii înainte de potop şi lungimea vieţii neamului de oameni
în timpul acestei perioade. Lista babiloniană începe cu observaţia că suveranitatea a coborât din ceruri şi îl prezintă pe
Alulim, care însemnă om ca strămoş al neamului omenesc (compară cu ebraicul ’adam, om). Totuşi, alte asemănări
nu există între cele două liste, nici de nume, nici ca perioade de timp. Vezi tabelul cronologiei cărţii Geneza.
Comentariile lui Ellen G. White

C.M.Mackintosh

1-32.Ca să ne încredințăm mai bine de cele ce am spus n-avem decât să aruncam o privire asupra capitolului 5, pe
care îl vom cerceta acum, și care ne înștiințează de jalnica slăbiciune a omului și supunerea sa morții. În adevăr poate
omul sa trăiască veacuri dea-rândul și să nască fii și fiice; dar la sfârșit, tot va trebui sa se zică și despre el: „și a
murit”! „Moartea a domnit de la Adam până la Moise” și „Este rânduit oamenilor să moară odată” (Rom 5.14;Evr
9.27). Omul nu poate să scape de moarte. El nu poate să ia boldul grozav al morții nici cu abur, nici prin electricitate,
nici cu vreun alt mijloc datorit minții lui născocitoare. O să găsească poate mijloacele de a mări și de a răspândi
înlesnirile și plăcerile vieții. Toată hărnicia sa însă nu-i în stare să nimicească venirea morții. Dar de unde a venit
moartea, acest lucru ciudat și înspăimântător? Ne-o spune Pavel: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin
păcat moartea” (Rom 5.12). Așa că obârșia morții este păcatul. Păcatul a rupt legătura care ținea făptura strânsă de
Dumnezeul cel viu, supunând astfel pe om împărăției morții, fără ca să se poată de loc dezrobi. Iată între altele încă o
dovadă nezguduită că cu nici un chip nu e în stare să întâmpine pe Dumnezeu în starea lui firească de rob al morții.
Nu poate fi nici o legătură între Dumnezeu și om decât în puterea vieții. Omul însă este sub puterea morții; de aceia
nu poate să aibă nici o legătură cu Dumnezeu în starea sa firească. Viața nu poate fi în părtășie cu moartea, nici
lumina cu întunericul, nici sfințenia cu păcatul. Trebuie ca omul să se apropie de Dumnezeu pe o temelie cu totul
nouă anume prin credință. Căci numai credința îl poate face să-și recunoască adevărata stare de om „vândut
păcatului”, adică supus morții, îl face să cunoască totodată și pe Dumnezeu, ca pe dătătorul unei vieți noi – prin
Hristos – al unei vieți care este în afară de puterea morții, și de aceea a vrăjmașului, și pe care noi n-o putem pierde.
Iată în ce stă siguranța vieții credinciosului. Hristos este viața lui – Hristos cel înviat și cel proslăvit – Hristos cel
biruitor asupra tuturor potrivnicilor. Viata lui Adam atârna de ascultarea sa; prin neascultare, păcătuind, și-a pierdut
viața. Hristos însă, având viața în El însuși, s-a coborât pe pământ si a înfruntat toate arătările felurite ale păcatului
omului; și supunându-se morții, a nimicit pe acela care avea puterea morții; iar prin învierea sa, a ajuns pentru toți câți
cred în numele Lui, viața și neprihănirea. De
acum înainte, e cu neputință ca Satana să se atingă de această viață: fie în izvorul ei, fie în drumul ei, fie în puterea ei,
fie în câmpul ei de lucru, fie în durata ei. Dumnezeu îi este izvorul; Hristos cel înviat, drumul; Duhul Sfânt, puterea;
cerul, câmpul de lucru și veșnicie, durata. Toate suni schimbate pentru cel care are această viața minunată; și de se
poate zice cu adevărat ca „în mijlocul vieții suntem în moarte”, credinciosul poate zice tot așa de bine că „în mijlocul
morții el este în viată”. Acolo unde stăpânește Hristos cel înviat nu mai este moarte. Căci Cuvântul lui Dumnezeu ne
încredințează că Hristos a desființat moartea, înființând viața; așa că cel credincios nu mai așteaptă moartea ci slava.
Că se poate ca și cel credincios să adoarmă în Isus e foarte adevărat. Dar adormirea în Isus nu înseamnă moarte, ci
viata în toata puterea cuvântului. Putința părăsirii trupului pământesc pentru a fi cu Hristos nu poate să înlocuiască
nădejdea celui credincios în răpirea în nori pentru întâmpinarea Domnului, ca să fie cu El și ca El pururea.
Aici ne va ajuta, ca o
minunata pildă, întâmplarea cu Enoh, singurul care nu urmează după rânduiala firească din capitolul 5. „A murit”,
este rânduiala firească: „n-a văzut moartea” este abaterea de la rânduiala fireasca. „Prin credință a fost mutat Enoh de
pe pământ ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui,
primise mărturia ca este plăcut lui Dumnezeu” (Evr 11. 5). Enoh a fost „al șaptelea de la Adam”, și Dumnezeu n-a
îngăduit ca moartea să biruie asupra „celui al șaptelea”. Dumnezeu a făcut din el un martor al minunatei Lui izbânzi
asupra întregii puteri a morții. Este un fapt de cea mai mare însemnătate. După ce s-a auzit de șase ori la rând osânda
„și a murit”, inima se bucură când găsește pe al șaptelea om care n-a murit. Cum o fi scăpat el? – Prin credință „Enoh
a trăit în legătură cu Dumnezeu trei sute de ani” – iată ce-l despărțea de tot ce era în jurul lui. Căci dacă trăiești în
legătura cu Dumnezeu, ești scos cu totul din felul de gândire al lumii, care pe vremea aceea, ca și în zilele noastre,
dușmănea toate cele dumnezeiești. Credinciosul acesta simțea că n-avea ce căuta în lume, în mijlocul căreia nu era
decât un martor răbdător al harului lui Dumnezeu și al judecății ce avea să vină. Urmașii lui Cain puteau să-și
întrebuințeze priceperea și să-și cheltuiască puterea cu nădejdea deșartă ca vor îmbunătăți o lume blestemată. Enoh
însă găsise o lume mai bună, și trăia în puterea acelei lumi. Nu primise credința ca să îmbunătățească lumea, ci ca să
trăiască în legătură cu Dumnezeu. „A trăit în
legătură cu Dumnezeu”! Ce nu cuprind aceste câteva cuvinte! Ce deosebire pentru Dumnezeu, ce lepădare de sine!
Ce sfințenie și ce curățenie morală! Ce mila și blândețe! Ce umilință și duioșie! Dar și ce râvna și ce stăruință! Ce
îndelungă răbdare, și totodată ce hotărâre neclintită! Să trăiești în legătură cu Dumnezeu nu înseamnă numai să
trăiești după niște rânduieli și datini; sau să-ți alcătuiești niște planuri și să ți iei hotărâri ca să te duci ici-colo sau ca
sa-ți faci cutare sau cutare lucru, – înseamnă cu mult mai mult decât toate acestea laolaltă: Să umbli necurmat înaintea
ochilor lui Dumnezeu cu tot ce ai și ești, potrivit cu descoperirea lui Dumnezeu din cuvântul Lui. Că în această viață
trăită ca în fața ochilor lui Dumnezeu se poate întâmpla să mergi uneori împotriva cugetelor oamenilor, și chiar a
fraților tăi, când aceștia nu trăiesc în legătură cu Dumnezeu. Se poate întâmpla chiar ca toți oamenii să fie împotriva
ta: uneori or să spună ca faci prea mult, altădată prea puțin. Credința însă care te-a învrednicit să trăiești în legătură cu
Dumnezeu, te va învăța să nu bagi prea mult în seama părerile oamenilor. Astfel viata lui Abel și a lui Enoh ne da o
învățătură scumpa în privința jertfei pe care se reazemă credința, deci începutul vieții creștinești – cum și în privința
nădejdii celui credincios, – adică sfârșitul acestei vieți; iar între începutul și sfârșitul acestei vieți „umblarea cu
Dumnezeu” cuprinde toate mărunțișurile vieții de față. „Domnul dă îndurare și slavă” (Ps 84.11); iar între îndurarea
care a fost descoperită și slava ce are să fie descoperită, se află și încredințarea fericită că „Domnul nu lipsește de nici
un bine pe cei ce duc o viață fără prihană (Ps 84.12). Jertfa lui Abel și răpirea lui Enoh preînchipuiesc crucea
Domnului Isus și răpirea Bisericii, cele două pricini pentru care este Biserica pe pământ. Biserica știe că temeiul vieții
ei stă în moartea și învierea lui Hristos, dar așteaptă ziua în care Domnul va veni s-o ia la El. Căci ea așteaptă prin
Duhul, prin credință nădejdea neprihănirii (Col 5.5): nu așteaptă neprihănirea pentru că pe aceasta o are prin îndurarea
lui Dumnezeu, dar așteaptă nădejdea pe care i-o de starea în care se află. Faptul acesta este de cea mai mare
însemnătate. Unii tâlcuitori ai adevărului prorociei au căzut în cele mai mari rătăciri, pentru ca n-au înțeles care este
tocmai partea și nădejdea Bisericii. Au învăluit Luceafărul de dimineață, care este nădejdea Bisericii, cu atâtea neguri
și nori întunecoși, că un număr mare de credincioși nu mai sunt în stare să se ridice mai sus decât nădejdea rămășiței
credincioase a lui Israel, anume așteptarea răsăririi „Soarelui neprihănirii care aduce tămăduirea sub aripile Lui”.
(Maleahi 4. 2). Dar nu numai atât. Mulți credincioși au și pierdut puterea nădejdii cuprinsă în arătarea lui Hristos,
fiindcă au fost învățați să aștepte fel de fel de întâmplări înainte de întoarcerea din nou a lui Hristos pentru Biserică.
Au fost învățați ca întoarcerea Iudeilor în țara lor desfășurarea proorociei după chipul lui Nebucandețar, și arătarea lui
Anticrist (2Tes 2.8), trebuie să aibă loc înainte de venirea lui Hristos, cu toate că Noul Testament grăiește altfel.
Ca și Enoh, Biserica va fi răpită din mijlocul răului care o înconjoară și
dinaintea necazului ce are sa fie. Enoh n-a fost lăsat pe pământ ca să vadă răul ajuns la culme și judecata
dumnezeiască pustiind lumea. N-a văzut deschizându-se „izvoarele adâncului și stavilele cerurilor”. A fost răpit
înaintea acestor înspăimântătoare împrejurări; așa că pentru ochiul credinței, Enoh este icoana pre-închipuitoare a
celor care „nu vor adormi, ci vor fi schimbați într-o clipeală din ochi” (1Cor 15.51,52). Enoh n-a trecut prin moarte, a
fost strămutat: tot așa și Biserica e chemata „să aștepte din ceruri pe Fiul” (1Tes 1.10); iată nădejdea așteptării ei. Cel
mai slab credincios, cel mai neînvățat poate înțelege aceste lucruri și poate să se bucure de ele; și întru câtva le poate
vedea și puterea. Dacă nu poate cerceta în amănunțime proorociile, poate totuși, slavă Domnului, să guste fericirea,
adâncimea, puterea și mângâierea acelei nădejdii cerești, care, de drept este a lui, ca unul care este un mădular al
acestui trup ceresc, care e Biserica. Nădejdea de care se bucură el, nu se mărginește numai la așteptarea răsăririi
„Soarelui neprihănirii”, oricât de bună ar fi acesta nădejde, ci cuprinde și vederea „luceafărului de dimineața” (Apoc
2.28). Și precum luceafărul de dimineață se arată înainte de răsărirea soarelui celor care veghează, tot așa și Hristos,
se va arata Bisericii înainte ca rămășița lui Israel să zărească razele Soarelui neprihănirii.

BIBLIA DE STUDIU
1. Acest capitol prezintă o listă a urmaşilor lui Adam până la potop.Numele reflectă spiţa bună care a rămas
credincioasă lui Dumnezeu într-o epocă în care stricăciunea care era în creştere.În capitolul 11 a Epistolei către Evrei
sunt aleste două persoane(Abel şi Enoh) în vederea menţionării speciale că în acea perioadă ei au fost plăcuţi lui
Dumnezeu prin credinţa lor.Aceştia doi au construit rămăşiţa,minoritatea credincioasă care a refuzat să urmeze calea
lui Cain.În apropierea potopului,aproape toate inimile oamenilor erau îndreptate spre rău;numai opt persoane au
vrămas pentru a fi salvate.
Vor fi totdeauna unii,uneori doar puţini,care se vor închina lui Dumnezeu,vor rămâne credincioşi Lui,vor urma
Cuvântul Său şi vor aştepta făgăduinţţele Sale.Aceşti oameni vor fi o minoritate.Totuşi,Dumnezeu înseamnă numele
lor şaa cum a făcut-o şi cu oamenii din acest capitol.Astăzi,dacă socotim că numai noi am rămas în credinţa noastră în
Dumnezeu şi în Cuvântul Său,trebuie să ne amintim că în realitate noi nu suntem niciodată cu adevărat
singuri.Dumnezeu are totuşi miile Sale de oameni pe tot pământul care rămân credincioşi Lui şi cuazei Sale.
5.Motivul pentru care neamul omenesc a trăit un număr mare de ani poate să fie acela că păcatul abia începuse să
exercite influenţa lui corupătoare asupra condiţiilor de mediu şi a oamenilor.În timpul lui avaam durata vieţii a
coborât la mai puţin de două sute de ani.
6.Expresia”a născut” poate sî însemne.de asemenea,”a devenit strămoşul” cuiva.Deşi aceste genealogii se aseamănă
cu alte genealogii ale Bibliei,nu s-a intenţonal să se menţioneze fiecare persoană în descendenţa ei.
22.Fără îndoială,Enoh a excelat în neprihănire.Să reţinem ce spune Biblia despre El.El”a umblat cu Dumnezeu”-adică
el a trăit prin credinţa în Dumnezeu s-a încrezut ăn Cuvântul şi promisiunile Sale,s-a străduit să trăiască o viaţă sfântă
şi a îmbrăţişat căile lui Dumnezeu,în timp ce stătea neclintit împotriva lipsei de evlavie a generaţiei sale.
Enoh a fost un predicator al neprihănirii care a denunţat păcatul şi felul de viaţă neleguit al generaţiei sale.Referindu-
se la Enoh,Iuda ne spune în versetele 14-15 cp ek a strugat ămpotriva lipsei de evlavie şi a imoralităţii avertizând
oamenii de venirea lui Dumnezeu cu judecată şi pedeapsă pentru faptele lor rele “şi pentru ei a proorociet Enoh,al
şaptelea patriarh de la Adam,când a zis:Iată,a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Să,să facă o judecată
împotriva tuturor,şi să pedepsească pe toţi cei nelegiuiţi,de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip
nelegiuit,şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi”.
Enoh a plăcut lui Dumnezeu.Vaţa sa,esajul şi neprihănirea sa i-au plăcut aşa de mult Domnului că l-a cinstit prin
mutarea lui de pe pământ pentru a fi totdeauna în prezenţa Sa fără să vadă moartea.
Astăzi credincioşii ar trebui să reflecteze asupra vieţii lui Enoh ca la u nexemplu,pentru că noi trăim,de
asemenea,într-o lume rea şi nelegiuită.Umblăm noi cu Dumnezeu,trăim într-o sfinţenie adevărată,demascăm păcatul
şi avertizăm oamenii să fugă de mânia viitoare,şi aşteptăm noi reîntoarcerea lui Isus Hristos ca să ne ia cu Sine de pe
acest pământ şi să fim cu el pentru totdeauna?
24.Intrarea lui Enoh în cer fără a fusta moartea,dă de înţeles că oamenii de dinainte de Avraam au avut nădejdea vieţii
viitoare cu Dumnezeu.

CAPITOLUL IV
W.MacDonald

1-2.Există două interpretări principale ale versetului 2. Prima este aceea că fiii lui Dumnezeu au fost îngerii căzuți
care și-au părăsit sfera cuvenită (Iuda 6), căsătorindu-se cu femei de pe pământ, o formă de perturbație sexuală care a
fost extrem de detestabilă înaintea lui Dumnezeu. Cei care susțin acest punct de vedere subliniază că expresia „fiii lui
Dumnezeu" din Iov 1:6; Iov 2:1 înseamnă „îngeri care au avut acces înaintea lui Dumnezeu." De asemenea, „fiii lui
Dumnezeu" ca termen pentru îngeri este o expresie semitică standard. Pasajul din Iuda 6, 7 sugerează că îngerii care
și-au părăsit starea de la început s-au făcut vinovați de un comportament sexual din cale afară de josnic. Observați
cuvintele  „ca Sodoma și Gomora" de la începutul versetului 7, imediat după descrierea îngerilor căzuți.
Principala obiecție adusă acestui punct de vedere este că îngerii nu se reproduc sexual, după câte știm. Matei
22:30 este folosit ca argument în sprijinul punctului de vedere conform căruia Isus ar fi declarat că îngerii nu se
căsătoresc. Dar ceea ce spune versetul este că îngerii în ceruri nici nu se însoară, nici nu se mărită. Îngeri, îmbrăcați
în chip uman, i s-au arătat lui Avraam (Geneza 18:1-5) și transpare din text că cei doi îngeri care s-au dus la Sodoma
aveau un corp uman și erau capabili de a exprima emoții.
Cealaltă opinie este că fiii lui Dumnezeu ar fi fost descendenții evlavioși ai lui Set, iar fiicele oamenilor erau
urmașele liniei decăzute a lui Cain. Argumentul este următorul: contextul precedent se ocupă de descendenții lui Cain
(cap. 4) și descendenții lui Set (cap. 5). Geneza 6:1-4 descrie căsătoriile dintre cele două linii de descendenți.
Cuvântul îngeri nu este găsit în acest context. Versetele 3 și 5 vorbesc despre nelegiuirea omului. Dacă îngerii au
fost cei care au păcătuit, de ce a trebuit să fie distrusă omenirea! Oamenii evlavioși sunt numiți „fiii lui Dumnezeu",
deși nu în aceeași exprimare ebraică precum cea din Geneza 6:2 (vezi Deuteronom 14:1;Psalmul 82:6;Osea
1:10;Matei 5:9).Și acest punct de vedere are câteva neajunsuri. De ce au fost toți bărbații spiței lui Set temători de
Dumnezeu și evlavioși, în schimb, toate femeile spiței lui Cain au fost nelegiuite? De asemenea, nu avem nici un
indiciu că spița lui Set a rămas evlavioasă. Dacă a rămas, atunci de ce a trebuit să fie distrusă, împreună cu ceilalți
oameni? De ce a produs această unire între bărbați evlavioși și femei ne-evlavioase uriașii de care pomenește Biblia?
3.Domnul a spus că Duhul Lui nu Se va lupta pururea cu omul, dar că va fi o amânare de o sută
douăzeci de ani până la declanșarea judecății potopului. Dumnezeu are îndelungă răbdare, nedorind moartea
păcătosului, dar există o limită. Petru ne spune că Cristos a predicat prin Noe, insuflat de Duhul Sfânt, oamenilor de
dinainte de potop (1Petru 3:18-20;2Petru 2:5). Ei au respins însă mesajul, fiind acum „întemnițați".
4-5.Referitor la uriași (ebr. nephlim „cei căzuți") Unger explică:„Mulți cred că nefilimii au fost semizei uriași,
vlăstarele nefirești rezultate în urma coabitării „fiicelor oamenilor" (femei muritoare) cu „fiii lui Dumnezeu"
(îngeri). Această unire complet nefirească, violând flagrant ordinea procreării instituită de Dumnezeu, a fost o
anomalie atât de revoltătoare încât a reclamat declanșarea unei judecăți la scară mondialii, sub forma potopului.”
7.Faptul că Domnului I-a părut rău nu presupune ca ar fi intervenit un gest arbitrar de răzgândire din
partea Sa, chiar dacă așa i se pare omului. Mai curând, indică o atitudine diferită din partea lui Dumnezeu ca răspuns
la schimbarea comportamentului omului. Fiindcă El este sfânt, El trebuie să ia atitudine împotriva păcatului.
8-22.Noe a căpătat îndurare înaintea Domnului și a fost prevenit să-și construiască o arcă.
Dimensiunile ei sunt date în coți (1 cot = 46 cm). Astfel arca avea 137 de metri lungime, 29 de metri lățime și 14
metri înălțime. Avea trei punți. Fereastra din versetul 16 era literalmente „un spațiu de lumină", probabil o
deschizătură prin care să intre lumina și aerul, ce se întindea pe toată lungimea arcei.Noe a fost salvat prin har, un act
al suveranității divine. Răspunsul dat de Noe a fost acela de a face tot ce-i poruncise Dumnezeu (versetul 22), un act
de responsabilitate umană. Noe a construit arca pentru a-și salva familia, dar Dumnezeu a fost Cel care a închis și
sigilat ușa. Suveranitatea divină și responsabilitatea umană nu se exclud reciproc, ci sunt complementare.
Noe (versetul 9) și Enoh (5:22) sunt singurii oameni din Scriptură despre care se
spune că au umblat cu Dumnezeu. Dacă Enoh este un simbol al bisericii răpite la cer, Noe simbolizează rămășița
credincioasă a lui Israel păstrată în viață pe tot parcursul Marii Strâmtorări, pentru a trăi apoi pe pământ în timpul
Mileniului. Versetul 18 menționează pentru prima oară un legământ în Biblie. Scofield enumera opt legăminte:

- cel edenic (Geneza 2:16);

- cel adainic (Geneza 3:15);

- cel încheiat cu Noe (Geneza 9:16);

- cel avraamic (Geneza 12:2);

- cel mozaic (Exod 19:5);

- cel palestinian (Deuteronom 30:3);

- cel davidic (2Samuel 7:16)

- și Noul Legământ (Evrei 8:8). Acestea opt, la care se adaugă cel încheiat cu Solomon, vor fi tratate în eseul care
urmează. E de prisos să menționăm ca un subiect atât de complex cum este cel al legămintelor a fost interpretat diferit
de diversele școli de teologie. Abordarea prezentată aici urmează linia pre-milenistă și dispensaționalista.

J.Veron McGee

1-2.Este capitolul în care vedem nu numai ce s-a întâmplat cu ocazia potopului dar și de ce a fost potopul. În aceste
două versete este atinsă o problemă care a ridicat discuții nesfârșite. Problema legată de „Fiii lui Dumnezeu” și fiicele
oamenilor este una care încă nu a primit o explicație satisfăcătoare. Sunt foarte mulți oameni care au spus că fiii lui
Dumnezeu erau îngeri. În ceea ce mă privește nu sunt de acord cu acest punct de vedere. Cei mai mulți dintre
profesorii mei m-au învățat la fel, și este foarte adevărat că mulți dintre cei ce interpretează Biblia astăzi cred același
lucru. Dar, cum spuneam, nu sunt de acord cu acest punct de vedere, pentru că dacă erau îngeri buni, niciodată nu ar
fi comis asemenea fapte, iar dacă ar fi fost îngeri căzuți, cu nici un chip nu ar fi fost numiți fiii ai lui Dumnezeu. De
asemenea, un alt aspect este acela că ei se trăgeau din oameni. Nu știu de ce foarte mulți îi asociază pe acești fiii ai lui
Dumnezeu cu uriașii. Când vom ajunge la versetul 4 vom privi mai de aproape acest aspect.
3.Noi credem că Noe a predicat 120 de ani și în tot timpul acela Duhul lui Dumnezeu s-a luptat cu omul.
Apostolul Petru este foarte clar atunci când spune că Duhul lui Dumnezeu s-a luptat cu omul pentru ca în cele din
urmă omul să vină la Dumnezeu – dar omul a refuzat acest lucru. Ascultați cuvintele lui Petru scrise în prima sa
epistolă la capitolul 3, versetele 18-19: „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit,
pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus
să propovăduiască duhurilor din închisoare,”
Aceste spirite erau în închisoare pe timpul lui Petru dar au auzit predicare pe care o făcea Noe. De unde știm acest
lucru? În versetul 20 din aceeași epistolă Petru scrie:„care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a
lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic
număr de suflete, și anume opt.”Când au fost aceste suflete neascultătoare? Pe vremea îndelungii răbdări a lui
Dumnezeu din vremea lui Noe – pe parcursul celor 120 de ani.
4.Vedeți? Textul spune că erau uriași pe pământ în acele zile dar nici pe departe nu putem înțelege că ei
au fost descendenții cuplurilor formate de fii lui Dumnezeu și fetele oamenilor. Este o precizare făcută cu privire la
descendenții despre care am vorbit iar ea semnalează faptul că erau oameni viteji, oameni cu renume. Deci nu erau
niște ființe supranaturale, monștrii, erau pur și simplu oameni. Din ceea ce avem prezentata aici putem înțelege că
uriașii locuiau pe pământ înainte de împreunarea fiilor lui Dumnezeu cu fetele oamenilor iar după apariția copiilor
acestora încă mai erau. Dar nu îi depășeau în faimă pe acei descendenți ai fiilor lui Dumnezeu. Umanitatea are
mari capacități. Omul este făcut cu grijă și într-un mod minunat – acesta este un adevăr pe care noi l-am cam uitat.
Ideea că omul provine din nu știu ce protoplasmă, dintr-un coș de gunoi, sau dintr-o algă este de-a dreptul absurdă.
Cred unii oameni de știință că dacă evoluționismul va fi repudiat ei vor deveni ridicoli. Evoluționismul
nu este nimic altceva decât o teorie. Nimic nu a fost stabilit în mod decisiv în această direcție. Este o filozofie ca
oricare alta și poate fi acceptată sau respinsă. Atunci când este acceptată conduce la unele soluții nebunești în ceea ce
privește problemele umanității. Unele națiuni cred că ei sunt cavalerii rătăcitori care pot rezolva orice problemă a
acestei lumi, ignorând problemele pe care ele însele le au. Este o mare greșeală pe care oameni adesea o fac
gândindu-se că ei sunt mai mari, mai puternici mai importanți decât sunt în realitate. Uităm atât de repede că omul
este victima unei căderi, a uneia îngrozitoare. El este corupt de păcat, și dacă nu înțelege acest lucru nu poate să
schimbe nimic. Un alt lucru pe care
îl vedem în acest verset este că acești fii ai lui Dumnezeu sunt și ei pe linia oamenilor evlavioși despre care vorbeam
în sesiunea trecută. Cred că referirea la fetele oamenilor este mai degrabă o referire la fetele din seminția celor care
urmau generațiilor lui Cain. Deci, ceea ce avem noi aici este mai degrabă o interferare a celor două linii în care cea
coruptă, cea a lui Cain, ajunge să răspândească răul până la coruperea întregii umanități. Trebuie să menționăm și
excepția, Noe. Eu cred că aceasta este imaginea care ne este prezentată aici. Recunosc, și chiar
doresc să insist că unii exegeți consideră că fii lui Dumnezeu sunt îngeri. În ciuda punctului de vedere pe care îl
accepți, sper să rămână totuși un climat de acceptare și prietenie pentru că, în cele din urmă nu este decât o problemă
de interpretare. Nu are nimic de a face cu cea mai importantă problemă din acest punct de vedere – credința în Biblie.
Aceasta este important să existe, restul este doar o interpretare a unor fapte din Scriptură. Să facem un pas mai
departe și să vedem care era starea pământului înainte de Potop. Ce a determinat judecata lui Dumnezeu asupra
pământului? 5.Sunt în
aceste verset patru cuvinte pe care aș dori să le remarc și pe care eu unul le-am subliniat în Biblia mea. „Răutatea
omului era mare pe pământ”, „Toate întocmirile din gândurile lui erau îndreptate numai spre rău, și în fiecare
zi. Aceste cuvinte reflectă foarte bine starea umanității de atunci. Aceste lucruri îl aduc pe Dumnezeu într-o stare
neobișnuită. 6.Ce la
făcut pe Dumnezeu să aibă această părere de rău? Eu cred că păcatul, stricăciunea omului l-a adus pe Dumnezeu în
această stare. Se pare că acesta este un moment în care Dumnezeu se gândește să-l ia pe om de pe pământ.Poate că
este ceva ce a mai făcut cu creaturile preexistente omului. Cu toate că omul l-a întristat pe Dumnezeu, mulțumiri fie
aduse Lui că, în cele din urmă nu l-a distrus. 7.Observați că nu este
nimic scris despre pești, și aceasta pentru că Dumnezeu știa cum o să aducă distrugerea – prin apă. Dar Dumnezeu nu
rămâne prea mult la această idee a distrugerii omului. Imediat gândurile lui Dumnezeu se îndreaptă către Noe:
8.Oare prin ce a căpătat Noe
milă înaintea Domnului? Versetul imediat următor vorbește despre Noe: 9-10.De ce l-a salvat Dumnezeu
pe Noe? Cred că explicația este simplă: Noe umbla cu Dumnezeu. De asemenea cu privire la Noe Scriptura mai
spune: „Prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri, care încă nu se vedeau, și, plin de
teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea, el a osândit lumea, și a ajuns moștenitor al neprihănirii
care se capătă prin credință.” Aceste cuvinte sunt scrise în Epistola către Evrei la capitolul 11 versetul 7.
A fost nevoie de credință din
partea lui Noe pentru a construi o corabie pe uscat când niciodată nu fost nici măcar burniță. În același capitol din
Epistola către Evrei ni se spune că tot prin credință a fost Enoh mutat în ceruri. Vedeți, atunci când Biserica va fi
luată din această lume, fiecare credincios va fi luat, pentru că răpirea este pentru cei credincioși, și chiar cel mai slab
dintre credincioși va fi luat la ceruri. Ei vor fi luați la ceruri din pricina milei lui Dumnezeu, și suntem chiar asigurați
că va fi un timp în care această milă va fi demonstrată din plin. Dar de ce Potop? De ce va trimite Dumnezeu
Potopul? 13.Dumnezeu va trimite Potopul
și aș dori să menționez aici câteva motive pentru care Dumnezeu face acest lucru.Omului i s-a promis un Izbăvitor și
I-a fost comunicat faptul că un Mântuitor va veni pe pământ. Cred că acest este lucrul pe care omul ar fi trebuit să-l
caute. Însă, din păcate, nu găsim nici o evidență că omul ar face așa ceva. În loc să aștepte, să caute izbăvitorul
promis ei s-au îndepărtat de Dumnezeu. Dumnezeu a adus o jertfă pentru Adam și Eva și
observăm că aceste este un principiu etern pe care Dumnezeu îl face și mai clar odată cu Abel și Cain. Acești doi
băieți constituie reprezentanții a două sisteme, două categorii de oameni: cei pierduți pe de o parte și cei salvați,
mântuiți pe de altă parte. Ei îi reprezintă pe cei care se consideră auto neprihăniți și pe cei care sunt flămânzi după
neprihănire. Ei îi reprezintă pe cei cu o credință formală și pe cei cu o credință curată.
Apoi, un alt element important aici este
acela că pe acea vreme, patriarhii trăiau foarte mult. Îi avem pe Adam și Metusala care acoperă întreaga perioadă de
la Creație până la Potop. Cu siguranță că ei au transmis din generație în generație revelația lui Dumnezeu cu privire la
omenire. În Epistola lui Iuda, versetele 14 și 15 suntem informați că Enoh a predicat și a profețit în acele vremuri. Ni
se spune, de asemenea, că Noe, în timp ce construia corabia, de asemenea, predica. Atunci când Enoh a dispărut,
poate că acei oameni ar fi trebuit să sesizeze intervenția lui Dumnezeu în viața omului. De asemenea cunoștea
semnificația numelui lui Metusala. Atunci când el a murit, ei trebuiau să-și dea seama că ceva va veni. Apoi, mai era
și lucrarea Duhului Sfânt. Dumnezeu însuși este cel care spune că Duhul Sfânt nu se va lupta cu omul. Duhul lui
Dumnezeu se lupta cu omul, dar când acesta respins categoric oferta lui Dumnezeu pentru izbăvire a venit potopul ca
o judecată asupra pământului. Întreaga umanitatea se întorsese de la Dumnezeu. Așa cu
spun Apostolul Pavel nu era nici unul care să facă binele, nici unul măcar.
Desigur, având în vedere scara la care se produsese
această pervertire, Noe și familia lui, care erau sigurii credincioși, nu însemna o cantitate apreciabilă. Cu toate acestea
Dumnezeu nu ignoră credincioșia lor pentru a-i distruge împreună cu ceilalți. Noe este omul care umbla cu
Dumnezeu. El este omul care își asumă riscul de a construi o corabie pe uscat. Nu cred că înțelegem exact ce se
petrecea în acele zile. Oamenii erau la fel de neîndurători cu cei din jur. Dacă nu ar fi venit nici o ploaie, Noe ar fi
ajuns de râsul tuturor. Dar nu aceasta era teama lui Noe. Timp de 120 de ani, ceea ce este o groază de timp, Noe a
construit cu perseverență, în ciuda dezaprobării generale.

Este o comparație frapantă între ceea ce se întâmpla atunci și ceea ce o să se întâmple la venirea Domnului Isus. Sunt
câteva paralele remarcabile aici. De exemplu, versetul care deschide capitolul ne spune că oamenii au început să se
înmulțească pe pământ și li s-au născut fete. Este vorba aici despre o creștere numerică a populației. Oamenii au
început să se împrăștie pe suprafața pământului. Toate continentele ajung să fie populate de om. Astăzi avem o
explozie demografică, o mare mulțime de oameni populează pământul.
Un alt aspect comun celor două etape este faptul că în zilele Necazului cel Mare, Duhul lui Dumnezeu nu va mai
interveni în limitarea răului. El va lucra în continuare la convertirea oamenilor, dar ni se spune foarte clar că nu va
mai contribui la restrângerea răului pe pământ.
Interesant este și faptul că oamenii lui Dumnezeu erau respinși și batjocoriți. Nici astăzi situați nu este cu mult
diferită. Creștinismul cel acceptat este cel de paradă. Dacă mergi cu mulțimile, dacă faci din creștinism unealta
revendicărilor sociale, dacă faci din el terapie psihologică este acceptat. Dar încearcă ă umbli cu Dumnezeu. Încearcă
să demaști păcatele acestei societăți corupte și vei vedea ce se va întâmpla. Dintr-o dată te vei trezi cu mare mulțime
de dușmani. În cele din urmă, atât în vremea lui Noe, cât și în cele zile un număr de oameni vor fi izbăviți. Ei nu vor
trece prin necaz, nu vor trece prin grozavele chinuri și aceasta nu pentru că au avut ceva ce ceilalți nu au avut la
dispoziție ci numai pentru simplul fapt că au crezut ceea ce le-a spus Dumnezeu.
Este interesant că în acele zile când Noe pregătea corbia, Dumnezeu oferă oamenilor de atunci mari
oportunități. 14.Goferul este un lemn foarte rezistent. Ideea de cămăruțe este aceea de compartimentare în funcție de
necesități, pentru că o cârtiță nu va avea nevoie același spațiu ca un elefant. Un alt aspect legat de arcă, de corabie
este acela că ea va fi izolată împotriva apei.
Cred că toate aceste elemente sunt foarte importante pentru că dovedesc nu numai capacitatea de atot-
prevedere din partea lui Dumnezeu, dar și ascultarea lui Noe. Nu numai că el nu era un constructor calificat de
corăbii, dar era destul de neobișnuit ceea ce îi cerea Dumnezeu. Dimensiunile corăbiei, alcătuirea ei, sunt elemente
pentru care aveai nevoie de credință pentru a le împlini. Dar Noe îl cunoștea prea bine pe Dumnezeu încât să nu aibă
încredere în El. Experiența lui anterioară cu Dumnezeu îl asigura că nici un detaliu nu este întâmplător pentru
Dumnezeu. De ce oare, oamenii de astăzi sunt atât de circumspecți cu privire la ceea ce le cere
Dumnezeu? Este drept că nici atunci ceilalți nu au fost deloc ascultători. Dar nu putem oare învăța din greșelile
altora? Se pare că nu. Cineva are interesul ca omul să nu învețe decât pe propria piele. Știți cine este acel cineva? El
nu a vrut ca Adam și Eva să cunoască binele și răul din ceea ce le spunea Dumnezeu. El I-a îndemnat la experiența
personală. Strategia lui este aceeași astăzi. Cu toate că au trecut mii de ani, el nu este foarte inventiv, pentru că noi nu
suntem suficient de vigilenți. Nu crezi că ascultare de Dumnezeu te poate scuti de multe probleme? Fă numai o
încercare! Ascultarea de Dumnezeu poate să ne aducă binecuvântări nebănuite. Oferă-ți această șansă
prietenul meu drag. 15.Impresia pe care cei mai mulți oameni o au despre corabie este cea care le-a fost adesea
prezentată în diferitele cărți pentru copii. Pentru mulți ea este ca o casă plutitoare. Mie mi se pare o imagine destul de
ridicolă. Începând cu dimensiunile ei, trebuie să observăm că era o corabie foarte mare. Încercați să vă imaginați cam
care sunt dimensiunile ei dacă un „cot” are aproximativ 60 de cm. Numai lungimea corăbiei era de 180 de metri ceea
ce este cam de două ori lungimea unui stadion de fotbal.Una din întrebările frecvent puse în acest context este cu
privire la posibilitățile lor fizice de a construi un vas de asemenea dimensiuni. Cred că trebuie să ave în vedere faptul
că noi nu discutăm despre omul peșterilor ci despre un o inteligent. Inteligența umană nu este o descoperire modernă,
ea a venit la noi chiar prin Noe și eu cred că el era un om foarte inteligent.
Apoi, Noe nu construia un transoceanic care să reziste unor valuri de 5 metri înălțime. El construia un loc
unde să se poată continua viața. Animalele și omul trebuiau să stea pentru o vreme în acel loc, nu era vorba de o
furtună, ci trebuiau să aștepte terminarea potopului. Din ceste motive cred că acestei corăbii îi lipseau multe din
elementele unui transoceanic.Dacă un „Cot” are aproximativ 60 de centimetri așa cum spuneam, lungimea ei va fi de
180 de metri. Cele mai multe din vasele de luptă din cel de al doilea război mondial avea cam dimensiunile corăbiei.
Deci ceea ce avem noi nu este o corabie caraghioasă ci o construcție cu care orice inginer s-ar fi mândrit.
16.Fereastra despre care vorbește Dumnezeu aici nu este o mică crăpătură făcută în peretele corăbiei. V-ați gândit
vreodată la mirosul acelor animale care trebuiau să stea toate acolo pentru o perioadă de timp? Fereastra era lată de 60
de centimetri și se întindea de jur împrejurul corăbiei. Chiar și astăzi modelul acesta mai este practicat în locurile
unde sunt animale. Aceasta era ventilația corăbiei. Cred că altfel nu ar fi fost posibil ca Noe și familia lui să locuiască
acolo. Ei trebuiau să mănânce, să doarmă, să trăiască acolo.Unii oameni spun că Noe stătea cu capul pe acea fereastră
pentru a trăi. Eu cred că este imaginația oamenilor cea care produce o asemenea situație ridicolă. Nu se spune nimic
despre așa ceva în Cuvântul Sfânt.Ușa trebuia pusă pe partea laterală a corăbiei. Cred că ceea ce este interesant de
observat aici este că nu exista decât o singură ușă. Domnul Isus a spus că este „calea”, sau „ușa oilor” și eu cred că
El a fost și ușa corăbiei.

Un alt element important este acela legat de punțile corăbiei. Arca, corabia avea trei punți și cred că acea singură ușă
deservea fiecare punte.Acestea ar fi elementele legate de detaliile constructive ale corăbiei. Să vorbim acum despre
pasagerii corăbiei
17.Aceasta este judecata pe care o aduce Dumnezeu asupra pământului.
18-20.Observați că nu Noe era cel ce trebuia să meargă după aceste animale. El nu era un vânător care trebuia să
prindă toate acele animale vii. Ele veneau la Noe. Nu este un lucru neobișnuit să știți. Pe când eram în vizită pe munte
am văzut un Cerb foarte mare. La coborâre m-am întâlnit cu un pădurar și i-am spus despre cerb. El a râs și mi-a
explicat de ce am văzut cerbul acolo, faptul fiind neobișnuit pentru că nu era o zonă un de stăteau de obicei cerbii.
Motivul pentru care cerbul coborâse era că pe creste, căzuse multă zăpadă. Mi-a explicat acel pădurar că aceste
animale sălbatice aveau un foarte bun instinct de apărare. Ori de câte ori apărea un pericol se retrăgeau din acea zonă.
Ce este mai interesant este că se retrag în zone populate de oameni. Cred că pe timpul Potopului Noe nu avut nici o
problemă în a strânge animalele în corabie pentru că ele au venit la el. 21-
22.Dar Dumnezeu se îngrijește și de hrana lui Noe. În schimb și Noe trebuie să facă ceva foarte practic. Cred că a fost
nevoie de foarte mult fân pentru hrana acelor animale. Poate că unii vor spune că unele din acele animale erau
carnivore. Poate se mâncau între ele. Eu nu cred lucrul acesta. Se pare că până la Potop atât animalele cât și omul se
hrăneau cu vegetale. Biblia ne vorbește despre o altă perioadă de timp, numită Mileniu, în care se va reveni la această
stare. Leul va împreună cu mielul și vor mânca paie. Puteți citi despre aceasta în Cartea Isaia capitolul 11 versetele 6
și 7.

MY BIBLE

1.Când au început. [Şi s-a întâmplat (versiunea engleză)] Expresia aceasta nu înseamnă că situaţia descrisă aici a
apărut după evenimentele raportate în capitolele anterioare. Autorul arată pur şi simplu starea societăţii din zilele lui
Noe, când zece generaţii de corupţie crescândă au atins culmea.
Oamenii să se înmulţească. Neamul omenesc a crescut repede nu numai în răutate, ci şi în număr. Printre numeroasele
pericole pentru evlavioşii setiţi au fost frumoasele fete ale necredincioşilor. Soţiile nu au fost luate pentru virtuţile lor,
ci din pricina frumuseţii, cu rezultatul că ateismul şi răutatea au făcut triste incursiuni printre urmaşii lui Set. 2..Fiii
lui Dumnezeu. Această expresie a fost interpretată în diferite feluri. Vechii comentatori evrei, primii părinţi ai
bisericii şi mulţi comentatori moderni au crezut că aceşti fii ai lui Dumnezeu sunt îngeri, comparându-i cu fiii lui
Dumnezeu din Iov 1,6; 2,1; 38,7. Această părere trebuie să fie respinsă pentru că pedeapsa care în curând urma să fie
aplicată era pentru păcatele oamenilor (vezi v.3) şi nu ale îngerilor. În afară de aceasta, îngerii nu se căsătoresc (Matei
22,30). Fiii lui Dumnezeu nu erau alţii decât urmaşii lui Set, iar fetele oamenilor ale necredincioşilor cainiţi (PP 81).
Mai târziu, Dumnezeu a vorbit despre Israel ca fiul întâi născut al Său (Exod 4,22), iar Moise numeşte poporul
Israel copiii Domnului Dumnezeului nostru (Deuteronom 14,1).
Şi-au luat de neveste. Aceste legături nesfinte dintre setiţi şi cainiţi au fost cauza sporirii rapide a răutăţii printre cei
dintâi. Dumnezeu a avertizat mereu pe urmaşii Săi să nu se căsătorească cu necredincioşii din cauza marelui pericol la
care este expus cel credincios în felul acesta, şi cauza căruia, de obicei, piere (Deuteronom 7,3, 4; Iosua 23,12, 13;
Ezra 9,2; Neemia 13,25; 2 Corinteni 6,14, 15). Însă setiţii nu au luat în considerare avertizările pe care cu siguranţă că
le-au primit. Conduşi de atracţiile simţurilor, ei nu erau mulţumiţi cu frumoasele fete ale seminţiei celor credincioşi şi
adesea preferau soţii cainite. De altfel, se spune că răspândirea excesivă a poligamiei este sugerată de folosirea la
plural a expresiei, ei şi-au luat neveste.
3..Duhul Meu nu va rămânea pururea. Faptul că această declaraţie urmează imediat după referirea la aceste căsătorii
nesfinte ar sugera că neplăcerea lui Dumnezeu a fost în mod deosebit manifestată faţă de această practică rea. Robi ai
patimilor lor, ei nu au mai fost obiectul spiritului lui Dumnezeu. Cuvântul a rămânea înseamnă în ebraică a
stăpâni şi a judeca ca un corolar al stăpânirii. Aceste cuvinte arată că Spiritul Sfânt mai putea să continue lucrarea
doar puţină vreme şi că după aceea va fi retras de la generaţia de oameni nerenăscuţi şi nepocăiţi. Chiar şi îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu trebuie să aibă un sfârşit. Petru se referă la această lucrare a Spiritului asupra inimilor
antediluvienilor, spunând că Spiritul lui Hristos le-a predicat acestor captivi ai lui Satana (1 Petru 3,18-20). Căci
şi omul nu este decât carne. Această expresie poate fi tradusă şi astfel: în umblarea lui rătăcită omul este carne, de la
shagag, a rătăci încoace şi încolo, a apuca pe un drum greşit. Prin umblarea după poftele cărnii, spune Dumnezeu,
oamenii s-au pierdut pe ei înşişi în satisfacerea acestor dorinţe, în aşa măsură încât nu mai erau sensibili faţă de
puterea Duhului Sfânt. Indiferenţa faţă de influenţa divină era totală şi, începând de atunci înainte, Spiritul lui
Dumnezeu urmează să fie retras. Nu mai este de nici un folos străduinţa de a-i constrânge sau a-i îmbunătăţi.
Zilele lui. Această prezicere divină nu poate să însemne că de aici înainte lungimea vieţii omului urma să fie redusă la
o sută douăzeci de ani (compară vârstele oamenilor de după potop). Ea prezice mai degrabă că răbdarea lui
Dumnezeu va avea un sfârşit şi că punerea la probă se va încheia în cursul perioadei specificate aici. Atâta timp a mai
zăbovit îndurarea divină.
Hristos a comparat procedura lui Dumnezeu cu antediluvienii cu lucrarea Sa pentru neamul omenesc de la sfârşitul
timpului (Matei 24,37-39). În împrejurări asemănătoare, se poate aştepta ca Dumnezeu să lucreze în acelaşi fel.
Totuşi, încercările de a determina timpul venirii lui Hristos pe acest temei sunt întru totul netemeinice. Noi trăim
acum în timpul luat cu împrumut la încheierea timpului, cunoscând că nimicirea lumii va avea loc în curând (vezi 2
Petru 3,3-7). De asemenea, ştim că Spiritul lui Dumnezeu nu va lupta fără încetare cu oamenii care nu au ales să dea
ascultare avertismentelor Sale şi să se pregătească pentru acel mare eveniment
4.Uriaşii erau pe pământ. Aceşti uriaşi, nephilim, nu erau urmarea căsătoriilor mixte, după cum au presupus unii.
LXX traduce pe nephilim prin gigantes, de unde a derivat englezescul giant. În Numeri 13,33, izraeliţii au raportat că
ei s-au simţit numai ca nişte lăcuste la vederea nephilimilor pe care KJV îl traduce cu uriaşi. Există motive de a crede
că acest cuvânt ebraic se poate traduce din rădăcina naphal şi că nephilim erau dintre cei violenţi sau terorişti, mai
degrabă decât uriaşi fizici.
Deoarece în acele zile întregul neam omenesc era de statură înaltă, trebuie să se fi intenţionat mai degrabă caracterul
decât înălţimea. Antediluvienii, în general, aveau o mare putere fizică şi intelectuală. Aceşti oameni renumiţi pentru
înţelepciunea şi priceperea lor şi-au devotat persistent puterile intelectuale şi fizice spre satisfacerea propriei mândrii
şi pasiuni şi spre oprimarea semenilor (PP 80, 84, 90).
5.Domnul. [în engleză, Dumnezeu] Pentru a fi consecventă, KJV trebuia să înţeleagă Domnul în loc de Dumnezeu,
aşa cum este folosit în ebraică cuvântul Yahweh, Iehova. După câte se pare, traducătorii lui KJV au fost influenţaţi de
LXX, care spune: Domnul Dumnezeu.
Răutatea omului era mare. Limba omenească cu greu ar putea să prezinte un tablou mai izbitor al decăderii umane.
Nu a mai rămas nimic bun în om, el era putred până în măduva oaselor. Orice închipuire a gândurilor lui era rea.
Cuvântul închipuire, de la yeser, înseamnă plan sau formaţie şi este derivat din verbul a fasona, a forma, yasar. Prin
urmare, închipuire se referă la gânduri rele ca produs al unei inimi rele. Hristos a zis: Căci din inimă ies gândurile
rele şi a remarcat că ele produc rând pe rând uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase,
hulele (Matei 15,19). În popor, inima a fost considerată centrul celor mai nobile puteri ale spiritului – conştiinţa şi
voinţa. O inimă contaminată, mai devreme sau mai târziu, infectează întreaga viaţă.
În fiecare zi. Literal, în fiecare zi, sau în timpul zilei. Această expresie aduce la culme descrierea răutăţii
antediluviene. Dacă aceasta nu este o corupţie totală, cum putea limba omenească să o exprime? Aici găsim răul aflat
mai presus de orice în inimă, în închipuiri, sau gânduri şi fapte. Cu foarte puţine excepţii nu era nimic altceva decât
un rău nu doar vremelnic, ci un rău continuu, şi nu doar în cazul câtorva inşi, ci în întreaga societate. Această stare a
avut loc pentru că oamenii, înadins se fac că nu ştiu Cuvântul lui Dumnezeu (2 Petru 3,5).
6.I-a părut rău Domnului. Forţa cuvintelor i-a părut rău Domnului se poate înţelege din afirmaţia explicativă S-a
mâhnit în inima Lui. Aceasta dovedeşte că părerea de rău a lui Dumnezeu nu presupune lipsă de prevedere din partea
Lui, sau vreo stare schimbătoare în natura ori scopul Său. În acest sens, Dumnezeu nu Se căieşte niciodată de nimic (1
Samuel 15,29). Părerea de rău a lui Dumnezeu este o expresie care se referă la durerea iubirii divine, pricinuită de
păcătoşenia omului. Ea prezintă adevărul că Dumnezeu, consecvent cu faptul că este neschimbător, Îşi răspunderea
unei poziţii schimbate faţă de un om schimbat. Menţionarea mâhnirii divine în faţa stării corupte a omului este o
înduioşătoare indicaţie că Dumnezeu nu-l urăşte pe om. Păcatul omenesc umple inima divină cu adâncă mâhnire şi
milă. Ea stârneşte oceanul nelimitat al simpatiei de care este capabilă iubirea nemărginită pentru omul păcătos. Cu
toate acestea, ea Îl impresionează spre a acorda o răsplată dreaptă. (vezi Ieremia 18,6-10; PP 630)
7.Am să şterg de pe faţa pământului pe om. Expresia ebraică tradusă aici voi nimici [versiunea engleză], înseamnă
literal voi curăţa sau şterge (vezi Exod 32,32.33; Isaia 43,25). Folosirea ei în acest pasaj înseamnă stăpânirea
neamului omenesc printr-un potop nimicitor şi este cea mai potrivită.
8.Noe a căpătat milă. În aceste cuvinte se vede mila în mijlocul mâniei. Printre ele, Dumnezeu a făgăduit păstrarea şi
restatornicirea omenirii. Cuvântul milă se întâlneşte în Scriptură aici pentru prima dată şi are în mod clar aceeaşi
semnificaţie ca în referinţele Noului Testament, unde este înfăţişată favoarea îndurătoare şi nemeritată a lui
Dumnezeu exercitată faţă de păcătoşi care nu o merită. Cât de mult l-a iubit Dumnezeu pe om, chiar în starea lui
decăzută, se poate observa dintr-o serie de factori. El le-a dat o Evanghelie a îndurării în făgăduinţa seminţei femeii, o
slujbă a îndurării, ridicând şi menţinând o succesiune de bărbaţi evlavioşi ca să predice Evanghelia şi să-i avertizeze
împotriva căilor păcatului, un spirit al îndurării spre a se lupta cu ei şi a mijloci pentru ei,o prevedere a îndurării,
acordându-le o lungă perioadă de probă, o favoare suplimentară de îndurare, o amânare de o sută douăzeci de ani şi,
în cele din urmă, o exemplu de îndurare, salvându-i pe cei credincioşi în timp ce toţi ceilalţi au fost nimiciţi. Acest
vechi exemplu de har şi îndurare este un izvor de asigurare şi speranţă pentru credincioşii care trăiesc la sfârşitul
timpului, timp pe care Însuşi Hristos l-a comparat cu vremea lui Noe (Matei 24,37-39). Urmaşii credincioşi ai Lui pot
avea siguranţa că Dumnezeu îi va primi, aşa cum l-a primit şi pe Noe, îi va păstra în acelaşi fel în mijlocul răutăţii
acestor zile şi se va îngriji de mântuirea lor la judecata viitoare.
9.Noe era un om neprihănit. Istoria lui Noe introduce un subtitlu nou şi pe acela al potopului. Autorul prezintă în
primul rând motivele pentru care Noe a găsit har în faţa lui Dumnezeu şi pentru care a fost cruţat în timpul nimicirii
care a urmat. Nu un capriciu divin a făcut din el beneficiarul favorii divine, ci o viaţă care a fost în armonie cu voinţa
lui Dumnezeu. Noe este caracterizat prin trei expresii, fiecare aşezându-l în cea mai favorabilă lumină în contrast cu
contemporanii săi. El a fost un om neprihănit. Cuvântul neprihănit nu înseamnă nevinovăţie imaculată, ci
credincioşie, castitate, virtute. Este demn de observat faptul că el este numit nu doar neprihănit, ci un om neprihănit.
Ca să trăieşti în vremea lui Noe o viaţă exemplară era nevoie de un om care putea să stea fără teamă şi cu fermitate
împotriva îndemnurilor rele, ispitelor subtile şi batjocurii ticăloase. El nu a fost nici slab, nici lipsit de judecată sau de
putere de voinţă. El a fost un om cu convingere puternică, drept în cugete şi fapte.
Fără pată între cei din vremea lui. Al doilea atribut îl înfăţişează pe Noe ca fiind ireproşabil în generaţia sa,
RSV. Aceasta nu înseamnă că el a trăit într-o stare de nevinovăţie, ci mai degrabă în integritate morală. Nu se referă
numai la viaţa evlavioasă a lui Noe, ci şi la statornicia religiei sale în mijlocul atmosferei de nedreptate în care trăia.
Cu siguranţă că el avea o descendenţă curată, fiind şi în această privinţă deosebit de contemporanii săi, dintre care
mulţi erau urmaşi ai căsătoriilor mixte dintre credincioşi şi necredincioşi.
Noe umbla cu Dumnezeu. În al treilea rând, viaţa lui Noe semăna cu aceea a strămoşului său evlavios Enoh
(vezi cap. 5,22.24), care fusese mutat în slava veşnică numai cu 69 de ani înainte de naşterea lui Noe. În timpul
propriei copilării, când mutarea lui Enoh era încă vie în amintirea generaţiei mai în vârstă, trebuie ca Noe să fi auzit
multe despre viaţa evlavioasă a acelui bărbat.Dar faptul că Noe este descris astfel nu înseamnă că el a ajuns la această
stare de îndreptăţire prin propriile eforturi. Ca toţi ceilalţi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, el a fost salvat prin
credinţă în Dumnezeu (vezi Evrei 11,7).
12.Dumnezeu s-a uitat spre pământ. Starea de pe acest pământ a devenit subiectul cercetării deosebite a lui
Dumnezeu. Inspiraţia dă în felul acesta asigurarea că judecata care urma să vină nu a fost un act necugetat şi arbitrar
al divinităţii. Această cercetare descoperă faptul că nu mai exista nici o deosebire între cainiţii sfidători de Dumnezeu
şi setiţii temători de Dumnezeu. Cu foarte puţine excepţii, orice făptură se stricase.
13.Sfârşitul oricărei făpturi. După ce a concluzionat că păcatul nu putea fi oprit prin nici un alt mijloc decât
prin nimicirea rasei (cu excepţia unei familii), Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Noe planul Său. Înştiinţările
precedente despre intenţia divină de a nimici acest pământ (v.3.7) se presupune că sunt raportarea cuvintelor pe care
Dumnezeu le-a rostit în sfatul ceresc, mai degrabă decât către vreo ureche omenească. Cu toate acestea, aici a fost
făcută o comunicare direct către Noe. Probabil că aceasta a avut loc cu o sută douăzeci de ani înainte de potop, după
cum s-a sugerat în versetul 3. Dumnezeu a dorit să le ofere oamenilor ocazia de a îndrepta căile lor rele, dacă ei ar fi
dorit aşa ceva şi, în consecinţă, l-a însărcinat pe Noe, un propovăduitor al neprihănirii (2 Petru 2,5) să vestească
această solie de avertizare. Aceasta a constituit în sine o manifestare a îndurării, întemeiată pe principiul divin de a nu
acţiona înainte ca oamenii să fi fost avertizaţi despre ce-i aşteaptă în caz că vor continua să păcătuiască (Amos 3,7).
A umplut pământul cu silnicie. Cuvintele preliminare ale lui Dumnezeu trebuie să-l fi zguduit pe Noe, dar
urmează şi motivul pentru hotărârea lui decisivă. În loc să umple pământul cu oameni care să caute să trăiască în
conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, omul umpluse pământul cu silnicie.
Am să-i nimicesc împreună cu pământul. Observaţi că Dumnezeu nu a făcut cunoscută intenţia Sa
de a nimici pe om de pe pământ, ci împreună cu el. Deşi pământul ca atare nu poate suferi nici o nimicire penală, el
trebuie să împărtăşească nimicirea omului, pentru că, în calitate de loc de locuit al omului şi loc al faptelor sale
criminale, pământul este una cu el. Acest fapt nu înseamnă, desigur, nimicirea planetei noastre, ci mai degrabă
completa pustiire a suprafeţei sale.
14.Fă-ţi o corabie. Începând de la darea poruncii de a clădi o corabie, trebuiau să fie făcute
pregătiri pentru salvarea lui Noe şi a familiei sale. Cuvântul ebraic tradus corabie vine de la un termen egiptean care
indică mari vase bune de navigat pe mare folosite pentru transportul obeliscurilor şi ambarcaţiuni de procesiune
pentru transportul statuilor sfinte pe Nil.
Lemn de gofer. Cuvântul ebraic gopher vine de la vechiul sumerian giparu, un copac încă
neidentificat în mod absolut. Vechii egipteni îşi construiau vasele lor cele mari din cedru şi, de aceea, comentatorii au
sugerat că lemnul de gofer poate să fi fost lemn de conifere, cum ar fi cedru sau chiparos. Calitatea lor răşinoasă l-ar
face ideale pentru o astfel de întrebuinţare. Ellen G. White afirmă că lemnul folosit de Noe a fost chiparosul (PP 95).
S-o împarţi în cămăruţe. Corabia trebuia să fie împărţită în cămăruţe, literal, cuiburi, necesare în mod deosebit pentru
mulţimea de animale, şi să fie călăfătuită şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Cuvântul tradus smoală este de origine
babiloniană şi indică atât smoală, cât şi bitum. Astfel de materiale au fost găsite în Mesopotamia încă din vremurile
străvechi şi folosite pentru călăfătuirea corăbiilor (vezi comentariul pentru cap. 2,12).
15.Iată cum să o faci. Corabia trebuia să fie construită întocmai după instrucţiunile divine. Dimensiunile sale, aşa cum
i-au fost date lui Noe, dovedesc că vasul era de o mărime extraordinară. Dacă aceste instrucţiuni detaliate nu ar fi fost
de la Dumnezeu, Noe, un bărbat fără experienţă anterioară în construirea de corăbii sau navigaţie, nu ar fi putut-o
construi niciodată. Cea mai mare corabie din antichitate cunoscută astăzi era un model egiptean, lungă de 130 de coţi
şi largă de 40 de coţi. Corabia lui Noe era de aproape 3 ori mai lungă. Dacă este vorba de cotul de 52,32 cm (conform
cu Deuteronom 3,11), lungimea corăbiei ar fi fost de 156, 96 m, lăţimea ei de 26,16 m şi înălţimea ei de 15,69 m. S-a
presupus, în general, că acea corabie avea forma unei lăzi, sau a unei cutii, mai degrabă decât a unei corăbii, dar
textul sacru nu spune niciunde acest lucru. Din cauza lipsei de informaţie precisă cu privire la forma corăbiei, se pare
inutil a se calcula conţinutului cubic exact al corăbiei lui Noe. Totuşi, din datele descrierii este clar că ea a fost o
corabie de dimensiuni formidabile, cu spaţii mari pentru animalele adunate în ea şi pentru hrană pe timp de un an.
16.O fereastră. Anumite cuvinte ebraice şi construcţia gramaticală folosită în acest verset dau naştere la dificultăţi în
stabilirea celor înţelese de Moise. Cuvântul tradus fereastră, şohar, poate avea fie înţelesul de lumină, deschidere
luminoasă, sau acoperiş. Traducerea acoperiş, ca în RSV, pare să se întemeieze pe o evidenţă mai puternică decât
traducerea fereastră. Faptul că Noe nu a putut să vadă suprafaţa pământului până ce nu a deschis şoharul (vezi cap.
8,6) se pare că favorizează acest punct de vedere. Orice ar putea să însemne, lumina era lăsată să intre prin partea
superioară (vezi PP 95).
Sus, lată de un cot. Această propoziţie este greu de interpretat. Dacă termenul şohar înseamnă o deschidere
luminoasă, propoziţia se poate referi la un fel de lucrare în zăbrele, înaltă de un cot de jur-împrejurul părţii de sus a
corăbiei, pentru a îngădui să intre lumină. Dacă şohar înseamnă acoperiş, practic, aceasta poate avea acelaşi înţeles, şi
anume că între acoperiş şi marginea de sus a pereţilor era un cot.
17.Eu. [chiar eu, traducere KJV] Repetarea şi accentuarea lui Eu este o indicaţie clară că dezastrul care
urma să vină a fost o lucrare divină şi nu o întâmplare naturală.Un potop de ape. Cuvântul potop, mabbul este folosit
peste tot în Vechiul Testament numai pentru potopul lui Noe, cu excepţia posibilă din Psalmi 29,10. Mabbul poate fi
derivat dintr-o rădăcină asiriană care înseamnă a distruge. Construcţia ebraică a expresiei un potop de ape, ar permite
să se citească o distrugere de ape. Acest pasaj este prima indicaţie a sensurilor în care să fie folosită distrugerea.
18.Fac un legământ. Cel dintâi acord raportat între Dumnezeu şi Noe (vezi cap. 15,9-17 pentru procedura de
urmat la încheierea unui legământ). Prin încheierea unui legământ cu Noe, Dumnezeu a întărit încrederea acelui
bărbat credincios în siguranţa purtării de grijă divine. Orice se putea întâmpla, Noe ştia că el şi familia sa vor fi
salvaţi. Şi fiii tăi. Aceste făgăduinţe i-au cuprins chiar şi pe fiii nenăscuţi ai lui Noe şi soţiile lor, pentru că în acea
vreme Noe încă nu avea copii, deşi era deja în vârstă de 480 de ani (vezi cap. 5,32). Nici unul dintre strămoşii lui Noe
nu a aşteptat timp atât de îndelungat după urmaşi şi poate că el a şi pierdut speranţa de a mai fi binecuvântat cu copii.
În multe ocazii, Dumnezeu a pregătit uneltele Sale alese pentru timpul de criză, călăuzindu-le prin lungi perioade de
deznădejde, ca să poată învăţa răbdarea şi încrederea în El. Chiar aceeaşi experienţă au avut-o şi părinţii lui Isaac,
Samuel şi Ioan Botezătorul. Porunca de a construi corabia cuprindea, în acel timp, asigurarea indirectă că, păstrând
viaţa, spiţa familiei lui Noe nu se va stinge. Naşterea fiilor săi va fi atunci pentru Noe un semn de egală certitudine a
potopului care urma să vină. Prin credinţă, el a mers înainte, crezând lucruri care încă nu se vedeau (Evrei 11,7).
19. Din tot ce trăieşte. Viaţa animalelor, cât şi cea a omului, urma să fie păstrată prin credinţa lui Noe. Comentatorii
văd o contradicţie între porunca de a lua câte două din fiecare soi şi ordinul dat mai târziu să ia din anumite soiuri câte
şapte (cap. 7,2). Prima porunca avea intenţia să-l informeze pe Noe cu privire la măsurile de precauţie care trebuiau
să fie luate spre a salva lumea animală de la nimicirea completă, şi o pereche din fiecare urma să fie suficientă pentru
reproducere. Aceasta este tot ceea ce a intenţionat Dumnezeu cu acea ocazie.
21.Hrană. Trebuia să fie adunată hrană pentru familia lui Noe şi nutreţ pentru animale, în cantitate suficientă ca să
ajungă pentru mai mult decât un an. Aceasta nu numai că trebuia să fie recoltată, ci şi înmagazinată în corabie. Pentru
a îndeplini această lucrare în mod eficient era nevoie de talentul unui organizator priceput. Noe urma să devină nu
numai un constructor de corabie şi un propovăduitor, ci şi un fermier şi furnizor totodată.
22.Aşa a şi făcut Noe. Raportul despre instrucţiunea dată lui Noe se încheie cu observaţia că el a făcut tot ce i-a cerut
Dumnezeu să facă. În ascultarea de Dumnezeu, el nu a dat dovadă de ezitare. Legătura sa cu rudele care deveniseră,
ca şi cainiţii cei blestemaţi, nu l-a influenţat în nici un fel. Educaţia sa, primită de la părinţii şi bunicii săi credincioşi,
l-a pregătit pe Noe pentru o credinţă fără ezitare în Dumnezeu şi pentru ascultarea de poruncile Sale.
Acest scurt verset descoperă o sută douăzeci de ani de slujire credincioasă. Unii dintre aceia care au crezut solia lui
Noe, ca bunicul său Metusala, au murit înainte să aibă loc înspăimântătorul eveniment. El a trăit solia pe care a
predicat-o, iar aceia care l-au cunoscut cel mai bine, propria familie, nu se puteau sustrage de la influenţa sa cea
sfântă. Fiii săi nu numai că credeau ce predica el, dar au şi participat activ la pregătirile în vederea acelui teribil
eveniment prezis înainte de naşterea lor.
Experienţa lui Noe înfăţişează un exemplu nobil pentru creştinii care ştiu că trăiesc în timpul sfârşitului şi se
pregătesc ei înşişi pentru strămutare. Cea mai mare lucrare misionară a lor urmează să fie făcută în cămin.

BENIAMIN FĂRĂGĂU
Fiii lui Dumnezeu și fetele oamenilor
1-8.Se pare că nu există alt text care să fi stârnit mai mult curiozitatea în mințile cititorilor Bibliei decât primele
versete ale capitolului de față: „Când au început oamenii să se înmulțească pe fața pământului, și li s-au născut fete,
fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe cari și le-
au ales (…) Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele
oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii cari au fost în vechime, oameni cu nume” (6:1-4). Cine să fie
acești fii ai lui Dumnezeu și aceste fete ale oamenilor?
Wenham precizează că, de-a lungul istoriei, s-au propus trei categorii de interpretări ale acestei expresii. „Prima,
«fiii lui Dumnezeu» sunt ființe divine, asemănătoare lui Dumnezeu, cum ar fi îngeri, demoni sau spirite. A doua, «fiii
lui Dumnezeu» sunt ființe umane de rang superior, cum ar fi împărați sau domnitori. A treia, «fiii lui Dumnezeu» sunt
oameni evlavioși, descendenții lui Set, în contrast cu cei ai lui Cain. Interpretarea «cu îngerii» este cea mai veche
interpretare și, în același timp, interpretarea susținută de mulți comentatori moderni. O astfel de interpretare este
presupusă în exegeza iudaică timpurie (de exemplu, în 1 Enoh 6:2 ș.u.; Cartea Jubileelor 5:1), în LXX, în scrierile lui
Filon din Alexandria (De gigant 2:358) și în Manuscrisele de la Marea Moartă (1QapGen 2:1; CD 2:17-19). În Noul
Testament, ideea o regăsim în 2 Petru 2:4 și în Iuda 6, 7. De asemenea, mulți scriitori creștini timpurii, cum ar fi:
Iustin, Irineu, Clement din Alexandria, Tertulian și Origen, merg pe aceeași linie de interpretare”. Iată, de pildă, ce
găsim în scrierea pseudoepigrafă 1 Ehoh:
Atunci când copii oamenilor s-au înmulțit, s-a întâmplat că în acele zile li s-au născut fete frumoase și atractive. Și
îngerii, copiii cerului, le-au văzut, le-au poftit și și-au zis: „Veniți să ne alegem neveste dintre copiii oamenilor ca să
avem copii de la ele”. Au fost în total două sute. Ei și-au luat neveste și fiecare a ales pentru sine câte una și au
început să intre la ele și să se spurce cu ele, … Și ele au ajuns să rămână însărcinate, și au născut uriași, a căror
înălțime a fost de trei mii de coți … S-a făcut multă nelegiuire, au înfăptuit imoralități, au rătăcit și au ajuns stricați în
toate căile lor” (Cap. 6-8).
Cartea continuă cu judecata și pedeapsa lui Dumnezeu împotriva îngerilor căzuți, în urma căreia ei sunt închiși în
temnițe, în „adâncul cel mare” al pământului.
În fața atâtor dovezi covârșitoare, ar fi greu chiar și de conceput să se meargă pe o altă interpretare decât cea a
majorității. Cu toate acestea, cea pe care dorim s-o propunem în rândurile următoare – linia descendenților lui Set, în
contrast cu cea a lui Cain – nu este complet nouă. Ea a avut mulți adepți între exegeții creștini. Dar nu atât noutatea
sau vechimea ei ne atrag, cât modul în care o astfel de interpretare se armonizează cu linia de gândire a capitolelor
precedente. Interpretarea care afirmă că „fiii lui Dumnezeu” erau îngeri, nu rezolvă contextual problema, ci importă
înțelesuri din texte cum ar fi cel din Iov. Să ne întoarcem deci în contextul din Genesa.
În urma faptei lui, Domnul a rostit asupra lui Cain o pedeapsă: „Acum blestemat ești tu, izgonit din ogorul acesta,
care și-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! […] Pribeag și fugar să fii pe pământ” (4:11-
12, s.n.). Termenii – „izgonit”, „pribeag și fugar” – zugrăvesc imaginea unui om hăituit, care se mută din loc în loc
cât de departe de Acela care a rostit pedeapsa asupra lui. Astfel, pedepsirea lui Cain se termină cu ieșirea acestuia din
Fața Domnului: „Apoi, Cain a ieșit din Fața Domnului, și a locuit în țara Nod [adică: fugă], la răsărit de Eden” (4:16).
În mod evident, cele două linii genealogice – cea a lui Cain și cea a lui Set – au pornit să se dezvolte în două puncte
geografice diferite, chiar dacă nu putem preciza exact ce distanță a existat între ele. Blestemul lui Cain – „pribeag și
fugar să fii pe pământ” (4:12) – precum și țara pe care a ales-o – Nod, adică: fugă – ne fac să credem că el nu s-a
mutat totuși „pe strada vecină”.
Dar, pe lângă distanța dintre cele două grupări de oameni, trebuie să ne reamintim și poziția lor cu totul opusă față
de Dumnezeu. Linia lui Cain – ne sugerează autorul – s-a dezvoltat într-o voită înstrăinare de Dumnezeu, încercând
să rezolve problema blestemului cu care se confrunta, printr-o întețire a propriilor eforturi. Descendenții lui Cain au
încercat să umple golul lăsat de înstrăinarea lor de Dumnezeu cu realizările culturale ale membrilor comunității.
Aveau cu ce se lăuda, nu-i așa? Iabal a fost tatăl tuturor celor ce locuiesc în corturi și păzesc vitele. Iubal a fost tatăl
tuturor celor care cântă cu alăuta și cu cavalul. Tubal-Cain a fost făuritorul tuturor uneltelor de aramă și de fier. Pe de
altă parte, linia lui Set a ales să-și definească identitatea prin chemarea Numelui Domnului și prin umblarea cu
Dumnezeu. Iar aceasta, fără să se presupună că linia lui Set s-ar fi ridicat „împotriva culturii” sau că pe linia lui Set nu
ar fi existat eforturi și realizări culturale. Dimpotrivă! Avem toate motivele să credem că nici descendenții lui Set n-au
fost cu nimic mai prejos decât descendenții lui Cain, în implicarea lor culturală. Ascultarea de Dumnezeu trebuie să le
fi dat și mai multe aripi în împlinirea mandatului cultural așezat de El înaintea lor. Dar autorul a decis să ne prezinte
cele două genealogii în așa fel, încât să ne oblige să facem legătura cu alegerea în fața căreia l-a așezat Dumnezeu pe
om, în grădina Edenului: atârnarea de Dumnezeu sau atârnarea de mine însumi? Un nume făcut de Dumnezeu sau un
nume pe care mi-l plămădesc eu însumi, prin propriile mele eforturi?
Citind cu atenție textul, nu este greu să intuim de ce descendenții lui Set ar fi putut fi numiți „fiii lui Dumnezeu”.
În mod evident, inima lui Dumnezeu era legată de ei: „Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că
l-a luat Dumnezeu” (5:24) – subliniază autorul. Iar atunci când Dumnezeu S-a aplecat să salveze ceva din apele
Potopului, singurul lucru care a avut valoare în ochii Lui a fost „umblarea lui Noe cu Dumnezeu”. Așadar, fiii lui
Dumnezeu sunt cei care și-au legat numele de Dumnezeu, prin urmare cei de care Și-a legat El Însuși Numele.
Dar să revenim la istoria celor două genealogii! „Când au început oamenii să se înmulțească pe fața pământului”
(6:1), era firesc ca aceste două comunități să se apropie una de alta, chiar și din punct de vedere geografic. Iar atunci
când fiii lui Dumnezeu au ajuns să le cunoască pe fetele oamenilor, „fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor
erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe cari și le-au ales” (6:2).
Decizia fiilor lui Dumnezeu trebuie să o privim, pe de o parte, în lumina istoriei precedente din cartea Genesei, a
alegerii Evei, iar pe de altă parte, în lumina istoriei pe care o putem numi viitoare, dacă luăm în considerare cele
relatate de textul nostru, dar care cuprindea totuși elemente trecute față de momentul scrierii Genesei. Să nu uităm
că Genesa a fost scrisă, probabil, în Câmpia Moabului. Cele relatate în capitolul 6 trebuie înțelese, pe de o parte, în
lumina unei istorii deja împlinite, iar pe de altă parte, din perspectiva unei istorii care își aștepta încă împlinirea.
Astfel, toate acestea se întemeiază pe ceva ce a fost și, în același timp, au menirea să pregătească ceva ce urma să
vină.
Paralela cu ispitirea Evei
Nu se poate să nu sesizăm paralela dintre ispitirea Evei și ispitirea fiilor lui Dumnezeu: „a văzut” / „au văzut”;
„era bun de mâncat și plăcut de privit” / „erau frumoase”; „a luat” / „au luat”.
6Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit, și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea.
A luat deci din rodul lui, și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el (Gen. 3:6).
2Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe cari și
le-au ales (Gen. 6:2).
Rămân două lucruri care, la prima vedere, par să nu-și găsească corespondentul în această comparație: „pomul era
de dorit să deschidă cuiva mintea” și „a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el”. Cu alte
cuvinte, pare să lipsească elementul utilității acestei alegeri, precum și transmiterea sau multiplicarea ei. Dar tocmai
aici este important să observăm modul în care comentează autorul implicațiile alegerii fiilor lui Dumnezeu: „Uriașii
erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au
născut ele copii: aceștia erau vitejii cari au fost în vechime, oameni cu nume” (6:4, s.n.). Implicațiile alegerii fiilor lui
Dumnezeu sunt comentate în termenii pe care i-am întâlnit pe linia de descendență a lui Cain, în termenii realizărilor
culturale, ai numelui făcut prin încordarea propriilor eforturi. Nu numai în Vechiul Testament, ci și în întreaga istorie,
căsătoria a fost și a rămas un mod facil de a intra în posesia acumulărilor altora sau de a păși sub protecția pe care o
oferea relația respectivă. Pe linia fetelor oamenilor existau o mulțime de așa-zise bogății. Capii școlilor culturii acelor
vremuri trebuie căutați acolo. Ba mai mult, încă de la început, de numele lui Cain și ale descendenților lui se leagă
cetăți și ziduri. Iar toate aceste lucruri au devenit bunuri râvnite atunci „când au început oamenii să se înmulțească pe
pământ”, iar împreună cu ei, și răul. Dar, în momentul în care fiii lui Dumnezeu au înlocuit încrederea în Dumnezeu
cu încrederea în realizările culturale ale eforturilor omenești, când și-au legat numele de acestea, iar nu de El, ei L-au
schimbat, de fapt, pe Dumnezeu cu aceste lucruri, identificându-se nu numai cu membrii liniei genealogice a lui Cain,
ci și cu spiritul acestei întregi descendențe. În acel moment, la o cu totul altă scară, s-a reeditat alegerea din Eden.
„Atunci Domnul a zis: «Duhul Meu nu va rămânea pururea în om [sau nu se va lupta pururea cu omul], căci și omul
nu este decât carne păcătoasă: totuși [sau de aceea] zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani” (6:3, n.n.). Deci, în mod
evident, alegerea fiilor lui Dumnezeu are în ea și acest element al utilității, pe care l-am văzut la Eva: „pomul era de
dorit ca să deschidă cuiva mintea”, adică era de dorit să intri în comunitatea uriașilor, a vitejilor a oamenilor cu nume
din acea vreme. Dar cum rămâne cu următoarea frază: „A dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat
și el” (3:6)?
Atunci când vorbim de linii genealogice, este ușor să avem în fața ochilor un șir de oameni, un șir de descendenți.
Dar, de fapt, este vorba de comunități de oameni, în care conviețuiesc zeci, sute, mii sau, poate, zeci și sute de mii de
indivizi. Cum se poate că, între toți aceștia, Dumnezeu a găsit doar unul singur care umbla cu El? Ce s-a întâmplat cu
ceilalți? Enoh – ne spune textul – a născut fii și fiice. Metusala a născut fii și fiice. Lameh a născut fii și fiice. Unde
erau ceilalți? Există un singur răspuns la întrebare. După cum Eva a luat și a dat celui care era lângă ea, tot așa,
alegerea fiilor oamenilor a statornicit un model îmbrățișat de cei care erau lângă ei. Și astfel, vedem că paralela între
alegerea Evei și cea a fiilor lui Dumnezeu este perfectă. Și tocmai această perfectă paralelă ne tălmăcește și valoarea
morală a alegerii în ochii lui Dumnezeu.
Alegerea „fiilor lui Dumnezeu”, în lumina istoriei trecute și viitoare momentului scrierii cărții
Textul Exodului precizează că, atunci când Dumnezeu Și-a scos poporul din Egipt, „o mulțime de oameni de tot
soiul s-au suit împreună cu ei” (Ex. 12:38). Cu toate acestea, toată istoria Exodului ne face să credem că Israel s-a
păstrat totuși ca o comunitate cât de cât distinctă, deși trăia, de sute de ani, în mijlocul egiptenilor. Chiar și atunci
când „fiii lui Israel s-au înmulțit, s-au mărit, au crescut și au ajuns foarte puternici. Și s-a umplut țara de ei” (Ex. 1:7),
Faraon și egiptenii i-au privit și i-au tratat ca pe o comunitate distinctă: „Iată că poporul copiilor lui Israel este mai
mare și mai puternic decât noi. Veniți să ne arătăm dibaci față de el, ca să nu crească” (Ex. 1:9-10). În baza existenței
unei identități atât de clar conturate a putut Dumnezeu să-l trimită pe Moise la Faraon, cu următorul mesaj: „Tu vei
zice lui Faraon: «Așa vorbește Domnul: „Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îți spun: Lasă pe fiul Meu să plece,
ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut”»” (Ex. 4:22-23).
Din Egipt au ieșit „fii lui Dumnezeu, sau întâiul născut al lui Dumnezeu. Să ne aducem aminte de experiența pe
care o trăise deja generația lui Moise în Câmpia Moabului cu ocazia ispitirii induse de Balaam. Din pricina
împreunării „fiilor lui Dumnezeu” (a copiilor lui Israel) cu „fetele oamenilor”, adică cu fetele moabite, într-o singură
zi au pierit douăzeci și patru de mii dintre copiii lui Israel (vezi Num. 25:1-9).
Să încercăm să adăugăm la această istorie – care este trecută, din perspectiva momentului scrierii Genesei – și
elementele ei viitoare! Ţinând cont că Genesa este scrisă înainte de intrarea în Canaan și în vederea acesteia,
înțelegem că ispita cea mai mare pentru Israel urma să fie nu atât amestecul fizic cu popoarele din țară, cât
consecințele lui – curvia spirituală. O astfel de primejdie a încercat Dumnezeu să evite atunci când le-a poruncit: „Să
nu te încuscrești cu popoarele acestea, să nu măriți pe fetele tale după fiii lor, și să nu iei pe fetele lor de neveste
pentru fiii tăi; căci ar abate de la Mine pe fiii tăi, și ar sluji astfel altor dumnezei; Domnul S-ar aprinde de mânie
împotriva voastră și te-ar nimici îndată” (Deut. 7:3-4).
Tot în vederea prevenirii idolatriei este dată, în Deuteronom, și legea pentru împărat: „După ce vei intra în țara pe
care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău, și o vei stăpâni, după ce-ți vei așeza locuința, și vei zice: «Vreau să pun peste
mine un împărat, ca toate neamurile cari mă înconjoară» – să pui peste tine ca împărat pe acela pe care-l va alege
Domnul, Dumnezeul tău (…) din mijlocul fraților tăi (…) Dar să n-aibă mulți cai (…) să n-aibă un mare număr de
neveste, ca să nu i se abată inima; și să nu strângă mari grămezi de argint și aur” (Deut. 17:14-17). Toate aceste
porunci vizau pericolul alunecării pe panta liniei lui Cain, primejdia încrederii în propriile eforturi, și nu în Domnul.
Caii reprezentau puterea militară, nevestele, coalițiile politice, iar banii, puterea economică. Cu alte cuvinte,
Dumnezeu îi cerea împăratului să rămână în spiritul liniei genealogice a lui Set: în atârnare de Dumnezeu, nu de
realizările sale umane.
Este suficient să ne amintim de împăratul Solomon, ca să înțelegem legitimitatea îngrijorării lui Dumnezeu.
Solomon a încălcat fiecare dintre aceste porunci. Și-a adunat mari grămezi de bani, a avut un număr mare de cai și
care și „a iubit multe femei străine, afară de fata lui Faraon; Moabite, Amonite, Edomite, Sidoniene, Hetite, cari
făceau parte din neamurile despre cari Domnul zisese copiilor lui Israel: «Să nu intrați la ele, și nici ele să nu intre la
voi; căci v-ar întoarce negreșit inimile înspre dumnezeii lor». De aceste neamuri s-a lipit Solomon, târât de iubire” –
adaugă textul. „A avut de neveste șapte sute de crăiese împărătești și trei sute de țiitoare; și nevestele i-au abătut
inima. Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alți dumnezei; și inima nu i-a fost în totul a
Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David” (1 Împ. 11:1-4, vezi și 5-13). La moartea sa,
Solomon lăsa moștenire copiilor lui Israel un Ierusalim și o țară înțesate de temple idolești și de dumnezei străini,
precum și blestemul mâniei lui Dumnezeu, atârnând deasupra capetelor urmașilor săi și peste țară. Printr-o alegere
similară, fiii lui Dumnezeu de pe linia genealogică a lui Set au lăsat urmașilor lor o planetă amenințată de revărsarea
mâniei lui Dumnezeu.
După cum relatarea înfăptuirilor culturale ale descendenților lui Cain se încheie cu sublinierea dezastrului moral
din viața lui Lameh (4:17-24), tot așa, realizările acumulate prin această vinovată alegere a fiilor lui Dumnezeu,
realizări măsurate în uriași, viteji și oameni cu nume (6:4), se termină într-o catastrofă morală, de dimensiuni
planetare:
5Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau
îndreptate în fiecare zi numai spre rău. 6I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, și S-a mâhnit în inima
Lui. 7Și Domnul a zis: ,,Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la
târâtoare și până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.” 8Dar Noe… (Gen. 6:5-8, s.n.).
Dar Noe!…
Hotărârea Domnului cu privire la om era luată: „Zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani” (6:3), iar după aceea,
va veni Potopul. Interpretarea este, bineînțeles, doar una dintre cele posibile. Mulți comentatori susțin că este vorba
de longevitatea omului. După cum Dumnezeu a trebuit să-l alunge pe om din grădina Edenului, ca să-l împiedice „să
ia și din pomul vieții, să mănânce din el, și să trăiască în veci” (3:22), tot așa, El a trebuit să zădărnicească și această
tentativă a omului, de înveșnicire prin unirea sa cu ființe angelice – afirmă aceștia.
În volumul de față, am optat pentru prima interpretare. De-a lungul Vechiului Testament, Dumnezeu pare să
confirme tiparul pe care-l statornicește aici și pe care l-am putea numi „tiparul profetic”. Înainte de a pedepsi,
Dumnezeu a găsit cu cale să-l avertizeze pe cel în cauză, în nădejdea că acesta se va întoarce și Îi va da ocazia să Se
răzgândească: „Deodată zic despre un neam, despre o împărăție, că-l voi smulge, că-l voi surpa, și că-l voi nimici; dar
dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci și Mie Îmi pare rău de răul pe
care Îmi pusesem în gând să i-l fac” (Ier. 18:7-8). Iar lucrul acesta este adevărat nu numai cu privire la Israel, ci și cu
privire la celelalte neamuri. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este parte a Numelui Său, parte a naturii Lui. În acest
sens, este reprezentativă istoria lui Iona: „Încă patruzeci de zile, și Ninive va fi nimicită”
(Iona 3:4).
5Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post, și s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei
mai mici. 6Lucrul acesta a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, și-a scos
mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac, și a șezut în cenușă. 7Și a trimes să se dea de știre în Ninive, din porunca
împăratului și mai marilor lui, următoarele: ,,Oamenii și vitele, boii și oile, să nu guste nimic, să nu pască, și nici să
nu bea apă deloc! 8Ci oamenii și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu, și să se întoarcă de
la calea lor cea rea și de la faptele de asuprire, de cari le sunt pline mânile! 9Cine știe dacă nu Se va întoarce
Dumnezeu și Se va căi, și dacă nu-Și va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!” 10Dumnezeu a văzut ce făceau ei și
că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care hotărâse să li-l facă, și nu l-a făcut
(Iona 3:5-10).
Istoria lui Noe vine să sublinieze, o dată în plus, această interpretare: „Noe, la vârsta de cinci sute de ani, a născut
pe Sem, Ham și Iafet” (5:32), iar Potopul a venit „în anul al șasesutelea al vieții lui Noe” (7:11). Dacă hotărârea lui
Dumnezeu de a limita lupta Duhului Său cu omul la o sută douăzeci de ani a venit înainte de nașterea fiilor lui Noe,
așa cum pare să sugereze textul, iar dacă cei trei fii nu s-au născut deodată, atunci intervalul de timp ne permite să
interpretăm versetul 3 ca fiind strigarea lui Dumnezeu pe străzile și prin cetățile acestei planete: „Încă o sută douăzeci
de ani, și planeta va fi nimicită”. Cei o sută douăzeci de ani de așteptare subliniază nu numai îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu, ci și implicațiile dramatice ale alegerii fiilor lui Dumnezeu. În doar o sută douăzeci de ani, „pământul era
stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era
stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ. Atunci Dumnezeu a zis (…) «Sfârșitul oricărei făpturi este
hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul cu silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul»” (6:11-
13). „Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului” (6:8). Oare de ce? Pe ce bază? Ce a găsit Dumnezeu valoros la Noe?
Să revenim, o clipă, la cele două linii genealogice din capitolele precedente: linia lui Cain și cea a lui Set. Este
vorba de două moduri diferite de a împlini nevoia de semnificație, săpată în adâncurile ființei noastre, datorită
faptului că am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Descendenții lui Cain au ales s-o împlinească
legându-și numele de realizările lor culturale, iar urmașii lui Set, legându-și numele de Dumnezeu. După cum tot ceea
ce autorul găsește cu cale să menționeze în legătură cu urmașii lui Cain privește realizările lor culturale (vezi 4:20-
22), la fel, tot ceea ce el consideră vrednic de precizat cu privire la urmașii lui Set este umblarea lor cu Dumnezeu
(vezi 4:26; 5:22-24 și 6:9), ca și cum nimic altceva n-ar fi avut, de fapt, însemnătate. Iar valoarea ultimă a lucrurilor
se testează în ziua judecății lui Dumnezeu.
O astfel de zi a fost ziua în care „s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare și [în care] s-au deschis stăvilarele
cerurilor” (7:11, n.n.). Dumnezeu S-a aplecat să vadă ce merita să fie salvat din apele Potopului. A dat deoparte
realizările culturale ale descendenților lui Cain, pe uriași, pe viteji și pe toți oamenii cu nume. Singur „Noe a căpătat
milă înaintea Domnului” (8), pentru că „Noe era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui: [adică]
Noe umbla cu Dumnezeu” (6:9, s.n.).
În lumea descendenților lui Cain, al cărei sistem de valori este definit în totală independență de Dumnezeu, utilul
și frumosul s-au ridicat la același rang cu adevărul. Ba mai mult, utilul și frumosul – zidirea de cetăți, locuirea în
corturi și păzirea vitelor, făurirea uneltelor de aramă și de fier, precum și delectarea adusă de cântecul alăutei și al
cavalului (4:20-22) – au fost suficiente pentru a împlini nevoia de semnificație a societății respective, chiar dacă
standardele morale au fost terfelite, prin călcarea în picioare a adevărului și a dreptății (4:23-24). Alegerea pe care a
făcut-o Dumnezeu, în ziua Potopului, a proclamat ordinea normală în Universul creat de El.
Fiind plămădit după chipul lui Dumnezeu, omul are valoare derivată din Dumnezeul al Cărui chip îl poartă.
Valoarea lui, ca om, rezidă, de fapt, în Dumnezeul de care e legat, în Dumnezeul cu care umblă. Astfel, umblarea lui
cu Dumnezeu este „sufletul” lui. „Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau, ce ar
da un om în schimb pentru sufletul său?” (Mat. 16:26) – l-a întrebat Domnul Isus pe cel care a încercat să-și salveze
pielea, călcându-L în picioare pe Creatorul său. Probabil, la fel s-au întrebat și cei din vremea lui Noe, în timp ce se
luptau cu moartea din apele Potopului. În universul lui Dumnezeu, utilul și frumosul trebuie subordonate adevărului –
de fapt, lui Dumnezeu. Orice lucru – chiar dacă este util sau frumos – care nu este în armonie cu caracterul lui
Dumnezeu trebuie lepădat, pentru că alegerea lui înseamnă respingerea lui Dumnezeu, iar aceasta din urmă îl va
arunca pe om în valurile pedepsei lui Dumnezeu, împreună cu toate realizările culturale de care și-a legat numele. În
schimb, acela care, fiind înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se văd, va alege, plin de o teamă sfântă,
să osândească lumea, prin umblarea lui cu Dumnezeu, va auzi din partea Lui, în ziua judecății, aceleași cuvinte ca
Noe: „Intră în corabie, tu și toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni”
(Gen. 7:1) și va ajunge astfel moștenitor al neprihănirii dobândite prin credință (vezi Evrei 11:7). Acesta va trăi nu
prin realizările lui, ci prin mila lui Dumnezeu, după cum și „Noe a căpătat milă înaintea Domnului” (Gen. 6:8, s.n.),
nu pe baza meritelor lui, ci pe baza neprihănirii lui, adică în temeiul umblării lui cu Dumnezeu, a totalei lui atârnări
de promisiunea Lui.
Un nume înecat în apele Potopului
9-22.„Cele mai remarcabile paralele între scrierile vechi-testamentale și scrierile cuneiforme cunoscute din
Mesopotamia pot fi găsite în descrierea Potopului”. Există două explicații fundamentale privind originea asemănărilor
dintre cele două categorii de texte, afirmă Wenham. Unii presupun că la baza ambelor texte ar exista o sursă comună,
cunoscută și unora, și celorlalți, dar autorul textului Genesei nu a cunoscut și nu s-a folosit în mod direct de scrierile
cuneiforme mesopotamiene. Aceștia sunt așa-numiții minimaliști. Ei susțin că, în lumina diferențelor majore dintre
cele două texte, asemănările sunt minime, în consecință nu putem presupune că textul vechi-testamental ar depinde în
mod direct de textele mesopotamiene. Maximaliștii, pe de altă parte, susțin că autorul sau editorul Genesei era
familiarizat cu textele mesopotamiene și că s-a folosit de ele, comentându-le în lumina teologiei proprii.
Chiar dacă trebuie să ne mulțumim să privim cele două poziții drept simple ipoteze, suntem totuși obligați să ne
întrebăm de ce a ales autorul Genesei să insiste atât de mult pe istoria Potopului. O simplă răsfoire a primelor
unsprezece capitole ale Genesei ne ajută să înțelegem că aproape jumătate din materialul cuprins în aceste capitole se
referă la Potop.
Să ne aducem aminte că, în lumina narațiunii Pentateuhului, Genesa a fost scrisă din perspectiva evenimentelor
Exodului. În mijlocul acestor evenimente i S-a revelat Dumnezeu lui Moise și aici s-a conturat teologia acestuia. Tot
cu ocazia Exodului se stipulează și mandatul preoției lui Israel între popoarele în mijlocul cărora l-a așezat
Dumnezeu:
4Ați văzut ce am făcut Egiptului, și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus aici la Mine. 5Acum, dacă veți
asculta glasul Meu, și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al
Meu; 6Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt (Exod 19:4-6, s.n.).
Împlinirea mandatului preoției presupunea, pe de o parte, o prezentare fidelă a lui Yahweh, iar pe de altă parte,
comunicarea Lui pe înțelesul popoarelor din jur. În tot Bazinul mediteraneean, pare să nu fi existat un vehicul mai
potrivit decât literatura legată de Potop. Numărul mare de copii găsite, precum și numărul mare de versiuni și de
traduceri aparținând diferitelor epoci dovedesc că literatura despre Potop era un bun universal, aparținând deopotrivă
tuturor acestor popoare – un fel de limbă comună. Moise a hotărât să se folosească de acest cadru familiar popoarelor
din jur, ca să Îl comunice acestora pe Dumnezeul lui Israel. Astfel, tocmai paralelele care se pot stabili între scrierea
biblică despre Potop și miturile sumero-akkadiene sunt cele care determină relevanța materialului biblic, făcându-l
ușor de înțeles și de asimilat. Pe de altă parte, diferențele subliniază atât unicitatea Dumnezeului lui Israel,
declarându-I suveranitatea, cu o forță incontestabilă, cât și o perspectivă cu totul nouă asupra omului și asupra relației
acestuia cu Dumnezeu. Să le luăm pe rând!
Dumnezeul lui Noe și dumnezeii lui Utnapiștim
Asemenea lui Noe, și Utnapiștim este anunțat de zeul Ea să-și facă o corabie ca să-și scape viața:
Om din Șuruppak, fiu al lui Ubar-Tutu,
Strică-ți casa, construiește o corabie!
Renunță la bunuri, mântuiește-ți viața.
Leapădă-te de bunurile (lumești) și păstrează-ți sufletul viu!
Ia în corabie sămânța tuturor lucrurilor vii…
Am înțeles, am răspuns eu lui Ea, Domnul meu:
Iată, Domnul meu, ceea ce ai poruncit
Voi fi onorat să duc la îndeplinire.
Utnapiștim pornește să facă o corabie și s-o pregătească, după porunca lui Ea, pentru momentul în care Potopul se va
dezlănțui.
Cu primele semne ale zorilor,
Un nor negru s-a ridicat la orizont.
Ada a tunat din adâncurile lui,
În timp ce Shullat și Hanish mergeau în fruntea lui,
Gonind ca niște crainici peste dealuri și câmpii.
Erragal smulge stâlpii;
Vine Ninurta și face să-i urmeze valurile.
Anunnaki ridică torțele,
Punând foc pământului cu flacăra lor.
Consternarea în Adad ajunge până la ceruri.
Cine a transformat în întuneric tot ceea ce fusese lumină?
Largul pământ a fost scuturat ca o oală!
Furtuna sudului a suflat o zi,
Întețindu-se mereu și acoperind munții,
Doborându-i pe oameni ca într-o bătălie.
Nimeni nu putea să-și zărească semenul,
Oamenii nu puteau fi recunoscuți din ceruri.
Zeii se prind în dezlănțuirea potopului, la început, ca într-o joacă, făcând să crească urgia acestuia din ce în ce mai
mult. Dar, la un moment dat, totul le scapă de sub control și, speriați, zeii se refugiază în ceruri:
Zeii s-au speriat de Potop,
Și, dându-se înapoi, s-au refugiat în cerul lui Anu,
Zeii s-au ghemuit ca niște câini,
Lipindu-se de zidul de afară.
…………
Umiliți cu toții, zeii șed și plâng,
Fiecare își strânge buzele.
Șase zile și șase nopți
A bătut vântul potopului,
În timp ce furtuna de miazăzi a măturat pământul.
Când a sosit ziua a șaptea,
Furtuna de miazăzi, purtătoare de potop, s-a domolit în lupta
În care s-a luptat ca o armată.
Marea s-a liniștit, furtuna a tăcut, potopul a încetat.
Utnapiștim a deschis fereastra corăbiei și, văzând că întreaga omenire s-a transformat în lut, a început să plângă.
Corabia s-a oprit pe muntele Nisir. Și după ce Utnapiștim, dând drumul mai întâi unui porumbel, apoi, unei rândunici
și, în urmă, unui corb, se convinge că apele s-au retras, deschide ușile corăbiei și dă drumul la toate animalele aflate
în ea. La ieșirea din corabie, el aduce o jertfă zeilor:
Zeii au mirosit aroma jertfei;
Zeii s-au îngrămădit ca muștele deasupra jertfelor.
Când, în sfârșit, a sosit și marea zeiță,
Ea a ridicat giuvaierul fasonat de Anu pe placul ei:
„Ascultați voi, zeilor,
Pe cât de sigur atârnă acest lapis de gâtul meu,
Pe atât de sigur e că nu voi uita aceste zile,
Îmi voi aminti întotdeauna de ele.
Să vină zeii la această jertfă;
Dar Enlil să nu vină la ea,
Căci, în negândirea lui, el a adus potopul,
Sortind poporul meu la pieire.”
Când în sfârșit Enlil a sosit
Și a văzut corabia, Enlil s-a mâniat,
El s-a umplut de mânie împotriva zeilor Igigi:
„A scăpat vreun suflet?
Niciun om nu trebuia să supraviețuiască distrugerii!”
Enlil este îmblânzit de intervenția lui Ninurta:
Apoi Enlil a urcat în corabie.
Apucându-mă de mână, m-a dus pe corabie.
El a luat-o și pe soția mea pe corabie
Și a pus-o să îngenuncheze lângă mine.
Stând între noi, el ne-a atins frunțile ca să ne binecuvânteze:
„Până acum, Utnapiștim a fost doar om.
De acum înainte, Utnapiștim și soția lui vor fi ca noi: zei.
Utnapiștim va locui departe, la gura râurilor!”
O simplă comparație între dumnezeii Epopeii lui Ghilgameș sau cei din mitul lui Atrahasis și Dumnezeul lui Noe îl
obligă pe cititor să exclame, împreună cu cei care au trăit sau au observat minunea evenimentelor Exodului: „Cine
este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfințenie, Bogat în fapte de laudă?” (Ex. 15:11)
„Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toți dumnezeii; căci în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai
presus de ei” (Ex. 18:11).
Simpla prezență a lui Yahweh pare să îi sfideze pe toți dumnezeii mesopotamieni. Mulți, capricioși, dar impotenți!
Nici urmă de atotputernicia lor! Surprinși de propriile lor fapte, se ghemuiesc ca niște câini și plâng ca niște copii
vinovați. Nici vorbă de atotștiința lor! Până și marele Enlil este surprins când vede corabia și își dă seama că a fost
trișat de zei.
Folosindu-se de vehiculul cultural al vremii, mesajul textului biblic era clar și inconfundabil: „«Cu cine Mă veți
asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?» zice Cel Sfânt (…) Nu știi? N-ai auzit? Dumnezeul cel vecinic, Domnul a făcut
marginile pământului. El nu obosește, nici nu ostenește; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă” (Isaia 40:25, 28).
Noe și Utnapiștim
Dar nu numai Dumnezeul lui Noe este cu totul diferit de dumnezeii popoarelor din jur, ci și însuși Noe nu se poate
compara cu eroii diluviului din miturile sumero-akkadiene. Deosebirea este săpată atât în istoria eroilor, cât și în
numele pe care aceștia îl poartă. Noe a venit pe lume ca o expresie a smeritei atârnări de Dumnezeu. Așa l-a luat
Lameh în brațe pe fiul său: „Acesta ne va mângâia pentru osteneala și truda mâinilor noastre, cari vin din acest
pământ, pe care l-a blestemat Domnul” (5:29), pentru ca, apoi, să continue să trăiască încă 595 de ani și să nască fii și
fiice, în așteptarea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu. Această atârnare de Dumnezeu este exprimată și în faptul că,
de-a lungul întregii istorii a Potopului, Noe rămâne un personaj pasiv. Nu-l auzim vorbind, nu-i cunoaștem părerile,
sentimentele sau gândurile. El însuși este un om de rând, iar tăcuta lui ascultare de Dumnezeu ne focalizează întreaga
atenție asupra lui Dumnezeu, nu asupra lui însuși.
 Spre deosebire de Noe, corespondenții săi, Utnapiștim, respectiv Atrahasis, strălucesc atât prin numele pe care-l
poartă, cât și prin istoria lor și prin deznodământul ei. Utnapiștim înseamnă găsitorul vieții veșnice, iar Atrahasis, cel
mult prea înțelept. Este suficient să le rostești numele, încât atenția toată să-ți fie focalizată asupra lor. Nici unul și
nici celălalt nu sunt oameni de rând, ci împărați. Ca personaje, ei sunt dinamici, direct implicați și întotdeauna pe
primul plan al narațiunii. Și unul, și celălalt termină prin a primi de la zei binecuvântarea îndumnezeirii, în timp ce
descrierea din Genesa se încheie cu beția lui Noe, cu păcatul lui Ham și cu blestemarea lui Canaan (9:20-29), pentru
ca, apoi, genealogia fiilor lui Noe să ne aducă în Câmpia Șinearului, sub turnul răzvrătirii. Oare de ce? Înainte să
răspundem la această întrebare, să subliniem alte câteva diferențe majore între miturile sumero-akkadiene ale
Potopului și Potopul biblic!
Lucrarea lui Yahweh și lucrarea zeilor mesopotamieni
Până în acest punct, am remarcat măiestria cu care autorul Genesei se folosește de narațiunile mitico-istorice ale
Potopului – cum le numește Jacobsen – pentru a-L prezenta pe adevăratul Dumnezeu și adevărata față a omului. În
ciuda asemănărilor deja menționate, deosebirile fundamentale dintre cele două categorii de narațiuni nu se opresc
doar la nivelul personajelor implicate, ci se extind și la divinitate. Nu numai Persoana lui Dumnezeu, ci și lucrările
Sale sunt prezentate într-o lumină cu totul diferită față de miturile sumero-akkadiene. Cauza Potopului, în cazul
miturilor, trebuie căutată în imperfecțiunea lucrării făcute de zei. Ceea ce l-a deranjat pe Enlil era că oamenii se
înmulțeau prea repede pe pământ și gălăgia pe care o făceau devenise insuportabilă. Dar nemulțumirea lui se datora
zeilor, nu omului. Ei îl făcuseră pe om așa. Cât de diferit este prezentată cauza Potopului în Biblie: „Domnul a văzut
că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi
numai spre rău (…) Domnul S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea
pe pământ. Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: «Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut
pământul de silnicie»” (Gen. 6:5-13)! Nu capriciile unui zeu mofturos, ci dezastrul moral de care omenirea s-a făcut
vinovată reprezintă cauza pedepsirii pământului, prin Potop. Și nu Dumnezeu este Cel care a greșit, căci Genesa ne
spune că „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune” (1:31, s.n.). Iată de ce Dumnezeu nu simte
nevoia să schimbe ceva în binecuvântarea revărsată de El peste Adam și Eva. În timp ce zeii sumerieni s-au văzut
obligați să-și nenorocească o parte din creaturi, sortind multe femei să rămână singure sau sterpe, iar pe mulți nou-
născuți, să moară după naștere, „Dumnezeu a binecuvântat pe Noe și pe fiii săi, și le-a zis: «Creșteți, înmulțiți-vă, și
umpleți pământul»” (Gen. 9:1). Nu, ceea ce făcuse Dumnezeu nu avea nici un cusur. De aceea, Dumnezeu declară
valoarea omului, valoarea vieții și repetă încă o dată binecuvântarea: „Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele
lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui. Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă; răspândiți-vă pe
pământ, și înmulțiți-vă pe el” (Gen. 9:6-7).
Deși noul început, avându-și punctul de plecare în Noe, părea să promită o lume mai bună decât cea antediluviană,
omul nu mai era totuși ca înainte de Cădere. Prin neascultarea lui Adam, creația lui Dumnezeu fusese atinsă în mod
ireversibil de rău. Iar această prezență a răului răzbate din accentele puțin diferite ale binecuvântării postdiluviene:
2S-apuce groaza și frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mișcă pe pământ
și pe toți peștii mării: vi le-am dat în mânile voastre! 3Tot ce se mișcă și are viață, să vă slujească de hrană: toate
acestea vi le dau, ca și iarba verde. 4Numai carne cu viața ei, adică sângele ei, să nu mâncați. 5Căci voi cere înapoi
sângele vieților voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc; și voi cere înapoi viața omului din mâna omului, din
mâna oricărui om, care este fratele lui. 6Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui să fie vărsat de om; căci
Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui (Gen. 9:2-6).
Însăși binecuvântarea lui Dumnezeu pare să fie o atenționare. Din ea răzbate animozitatea care s-a instalat între
om și lumea animală: „S-apuce groaza și frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ” (9:2). Clima și mediul par să se
fi schimbat și de aceea Dumnezeu Se vede obligat să adauge la hrana omului o nouă categorie de alimente: „Tot ce se
mișcă și are viață, să vă slujească de hrană (…) ca și iarba verde” (9:3). Prospectul omuciderii n-a fost șters de apele
Potopului: „Dacă varsă cineva sângele omului” (9:6). Cum se poate lucrul acesta, când cel pe care Dumnezeu l-a ales
ca să repopuleze planeta „era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui”, când „Noe umbla cu Dumnezeu”
(6:9)?
Legământul pe care Dumnezeu îl încheie cu Noe (9:8-17) nu are la bază meritele lui Noe, ci îndurarea și
credincioșia lui Dumnezeu, în pofida a ceea ce se afla, de fapt, în Noe și în fiii săi: „Fac un legământ cu voi că nicio
făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului, și nu va mai veni potop ca să pustiască pământul” (9:11). „Nu voi
mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea
lui; și nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. Cât va fi pământul, nu va înceta sămănatul și seceratul, frigul și
căldura, vara și iarna, ziua și noaptea” (8:21-22, s.n.). Faptul că nu meritele lui Noe, ci îndurarea lui Dumnezeu stă
atât la baza mântuirii lui Noe, cât și la baza legământului făcut de Dumnezeu cu el, este scos în evidență de segmentul
de text care urmează.
C.M.Mackintosh

1.Iată-ne la una din cele mai însemnate părți ale Genezei. Enoh nu mai este. Pribegia lui pe pământ s-a sfârșit cu
strămutarea sa în cer. A fost răpit înainte ca răul să fi ajuns la culme, și înainte ca judecata dumnezeiască să fi venit
peste locuitorii pământului.
1-3.Cele dintâi două versete ale capitolului 6 ne destăinuiesc cât de mică a fost înrâurirea vieții și răpirii lui Enoh
asupra lumii. „Când au început oamenii să se înmulțească pe fața pământului, și li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu
au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care și le-au ales”.
Amestecul lucrurilor lui Dumnezeu cu ale omului e un mare rău și un mijloc puternic cu care strică vrăjmașul
mărturia lui Hristos pe pământ. Acest amestec se îmbracă adeseori cu cele mai frumoase podoabe, încât îl poți lua
drept ceva dumnezeiesc foarte de dorit, chiar drept o lucrare puternică a Duhului Sfânt și nici nu bănuiești măcar că
este ceva rău. Dacă însă lăsăm lumina lui Dumnezeu să pătrundă în judecata noastră, vedem numai decât că din acest
amestec nu poate ieși nimic bun. Căci Dumnezeu nu se slujește niciodată de astfel de mijloace pentru a-și răspândi
adevărul, sau pentru a apăra interesele acelora care sunt chemați să fie martorii Lui pe pământ. Despărțirea de orice
rău este rânduiala lui Dumnezeu; și aceasta rânduială nu se poate călca fără să se aducă o pagubă mare adevărului.În
întâmplarea de mai sus, vedem lămurit urmările nenorocite ale legăturii fiilor lui Dumnezeu cu fetele oamenilor.
4-12.După părerea omului, rodul acelei legături se arăta foarte frumos; căci în versetul 4 citim: „aceștia erau vitejii
care au fost în vechime, oameni cu nume”. Dar Dumnezeu judeca altfel; nu vede cum vede omul; și gândurile Lui nu
sunt gândurile noastre. „Domnul a văzut că răutatea omului era mere pe pământ, și ca toate întocmirile gândurilor din
inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”. Iată starea omului înaintea lui Dumnezeu, – „numai rău”, –
„rău în fiecare zi”. Amestecul celor sfinte cu cele lumești nu poate avea altă urmare decât rău. Dacă sămânța sfântă nu
se păstrează curată, totul e pierdut în ce privește mărturia pe pământ. Cea mai de seamă străduință a Satanei a fost să
nimicească planul lui Dumnezeu, răpunând sămânța sfânta, apoi, ne izbutind, a căutat s-o strice.
Este de cea mai mare însemnătate ca cititorul sa înțeleagă bine urmarea legăturii dintre „fiii lui Dumnezeu” și „fetele
oamenilor”. Căci, în vremea noastră, ne paște o mare primejdie, anume pornirea de a ciunti adevărul de dragul „unirii
în Hristos”. Să ne ferim cu cea mai mare grija de așa ceva. Adevărata unire nu se „capătă cu jertfa adevărului.”
Lozinca credinciosului trebuie sa fie: „să păstrezi adevărul cu orice preț”. Dacă pe această cale poți avea unirea,
foarte bine; dar, înainte de toate, să păstrezi adevărul. Părerea timpului de acum este: „Să ai unirea cu orice preț; și
dacă pe aceasta cale poți păstra adevărul, cu atât mai bine, dar înainte de toate unirea”. Ar trebui să se țină minte
întotdeauna că „înțelepciunea care vine de sus este întâi curata, apoi, pacinică”. (Iacov 3.17). Înțelepciunea
pământească ar fi început prin a fi mai întâi „pașnică”, și tocmai din pricina aceasta nu poate fi nici curată. Unde este
știrbit adevărul, nu poate fi nici o dată o adevărată mărturie. Așa vedem că înaintea potopului, unirea necurată a celor
sfinte cu cele lumești, a celor dumnezeiești cu cele omenești n-a avut alt rod decât să duca răul la culme. Atunci a
venit judecata lui Dumnezeu asupra lumii. „Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-
am făcut”. N-a trebuit mai puțin decât nimicirea lucrului care stricase calea lui Dumnezeu pe pământ: Vitejii…
oamenii cu nume” trebuiau nimiciți fără cruțare.
13-22.„Orice făptură” trebuia înlăturată ca netrebnică dinaintea lui Dumnezeu „Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât
înaintea Mea”. Dumnezeu nu vorbește numai de o parte ci de toată făptura, căci totul era stricat în ochii Domnului,
stricat cu desăvârșire. Făptura fusese cântărită și aflată rea. Atunci Dumnezeu a înștiințat pe Noe despre mijlocul de
mântuire pregătit pentru ei, zicând: „Fă-ți o corabie din lemn de gofer” (versetele 13-14). În felul acesta, Noe e
înștiințat de gândul lui Dumnezeu, cu privire la lumea ce-l înconjura. Cuvântul lui Dumnezeu era menit să scoată la
lumină lucrurile, chiar cele mai ascunse, asupra cărora privirea omului se oprise cu plăcere și trufie. Inima omului
putea să se umfle de mândrie și să zvâcnească de bucurie, când dintr-o privire străbătea mulțimea strălucitoare „a
vitejilor și a oamenilor cu nume!” Era încântat de sunetele muzicii, pe când munca câmpului îi dădea cu prisosință
toate cele de trebuință pentru viața zilnică: parcă astea toate erau îndeajuns să gonească din cuget gândul judecății:
Căci Dumnezeu a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe om” și aceste cuvinte grele aruncă umbra lor
îngrozitoare asupra acestei priveliști. Dar poate ca iscusința omului o să scornească vre-un mijloc de scăpare! N-o să
se mântuiască „vitejii” prin puterea lor? Nici vorbă de așa ceva, căci era numai un singur mijloc de scăpare; acel
mijloc se descoperă credinței, nu vederii, nici minții, nici închipuirii. „Prin credință Noe, când a fost înștiințat de
Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, plin de o teamă sfântă, a făcut o corabie ca să-și scape casa; prin ea
a osândit lumea, și a ajuns moștenitor al neprihănirii, care se capătă prin credință” (Evr 11.7).
Cuvântul lui Dumnezeu își împrăștie lumina peste toate lucrurile care înșeală inima omului. Rupe perdeaua aurită cu
care acoperă șarpele o lume trecătoare, deșartă și amăgitoare, și face să se vadă sabia judecății dumnezeiești. Dar
numai credința primește înștiințarea dumnezeiască, atunci când lucrurile pe care le face cunoscut „încă nu se văd”.
Firea omenească e călăuzită de ceea ce vede, cu ajutorul simțurilor. Credința e mânată de Cuvântul lui Dumnezeu.
Într-o lume plină de întuneric, această comoară dumnezeiască dă celui care o are tăria sufletească, de e trece prin
orice împrejurări i-ar sta înainte.
Când a vorbit Dumnezeu lui Noe despre o judecată, nici un semn n-o prevestea. Judecata „încă nu se vedea” dar
Cuvântul lui Dumnezeu o făcuse destul de lămurită în inima în care „a găsit credință” (Evr 4.2). Credința nu așteaptă
să vadă ca să creadă, căci „credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos (Rom 10.17). Atât
îi trebuie omului credincios, să știe că Dumnezeu a vorbit. Un singur cuvânt din Scriptură e de ajuns pentru
întâmpinarea tuturor împotrivirilor și închipuirilor minții omenești; iar acela, ale cărui încredințări sunt întemeiate pe
Cuvântul lui Dumnezeu, poate sta neclintit împotriva tuturor valurilor părerii lumești și împotriva tuturor credințelor
deșarte. Cuvântul lui Dumnezeu a îmbărbătat inima lui Noe în tot timpul slujbei lui îndelungate; și tot prin acel
Cuvânt au fost îmbărbătați sfinții cu miile, de atunci până azi, cu toată împotrivirea și vrăjmășia lumii. Nu se poate
prețui în îndeajuns Cuvântul lui Dumnezeu. Fără el nu e nimic sigur; cu el totul e pace și lumină. Pretutindeni unde
ajunge Cuvântul lui Dumnezeu, croiește un drum sigur și binecuvântat înaintea omului lui Dumnezeu. Dar acela, a
cărui cale nu-i luminată de el, e silit să rătăcească în mijlocul întunericului din lume. Cum ar fi fost Noe în stare să
predice „neprihănirea”, 120 de ani, dacă temelia predicării lui n-ar fi fost Cuvântul lui Dumnezeu? Cum ar fi putut el
să stea împotriva ocărilor și batjocurilor unei lumi nelegiuite? Cum ar fi putut stărui în mărturisirea despre o „judecată
viitoare”, când nici un nor nu se vedea în zare? Era cu neputință. Cuvântul lui Dumnezeu a fost temelia pe care a stat
el neclintit, iar „Duhul lui Hristos” l-a făcut să stăruiască în hotărârea sfântă, de a sta necurmat pe acea temelie
nestrămutată.
Iar noi, iubitul meu cititor credincios, ce avem altceva spre a stărui neclintiți în slujba noastră pentru Hristos în zilele
rele de astăzi? Nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt, prin care putem înțelege acest Cuvânt, lată
tot ce ne trebuie „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit si cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2Tim
3.16,17). Ce liniște pentru cel credincios! Ce scăpare de toate înșelăciunile diavolului și de închipuirea omului! În
locul lor avem Cuvântul lui Dumnezeu, curat, neschimbat și vecinic. „întocmirile gândurilor omului sunt rele în toate
zilele” Noe însă își găsea adăpostul în Cuvântul lui Dumnezeu.
Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea…; fă-ți o corabie de lemn de
gofer”. Cuvintele acestea ne arată prăpădirea omului, și leacul lui Dumnezeu. Dumnezeu încuviințase ca omul sa-și
urmeze drumul până la capăt, pentru ca gândurile și caile sale să arate tot ce erau în stare să facă. Aluatul lucrase și
dospise toată frământătura. Răul ajunsese la culme. „Orice făptură ajunsese rea și își stricase calea: stricăciunea
ajunsese nemărginită, așa că lui Dumnezeu nu-i mai rămânea alt mijloc decât sa nimicească cu desăvârșire „orice
făptură”, și totodată să mântuiască pe toți câți, după veșnicele sale sfaturi, se aflau legați cu „cel al optulea” – singurul
om drept ce mai era atunci. Iată, într-un chip izbitor, învățătura crucii: pe de o parte ne arată judecata lui Dumnezeu
asupra firii omenești cu toata răutatea ei; pe de alta parte ne arată iubirea lui Dumnezeu, descoperite în Mântuitorul,
care a luat asupra Lui toate păcatele oamenilor, ca astfel să-i scape de pieire. „Ne-a cercetat Soarele, care răsare din
înălțime” (Luca 1.78). Și când? Tocmai când suntem mai păcătoși. Dumnezeu s-a pogorât „în părțile cele mai de jos
ale pământului” (Efes 4. 9). Lumina Soarelui care răsare din înălțime a pătruns până în adâncimile întunericului
păcătosului, descoperind adevărata stare firească a omului. Lumina arată tot răul din om, dar tot lumina dă și
cunoștința izbăvirii de acest rău.
Dacă crucea destăinuiește judecata lui Dumnezeu privitoare la „orice făptură”, mai destăinuiește și mântuirea
păcătosului vinovat și pierdut. Păcatul e judecat cu desăvârșire; păcătosul mântuit cu desăvârșire; iar Dumnezeu cu
desăvârșire descoperit și slăvit prin cruce.
Daca cititorul deschide Cuvântul lui Dumnezeu la întâia Epistolă a lui Petru, va găsi multă lumină aruncată asupra
crucii. De pildă, în capitolul 3, verset. 18-22 citim: „Hristos de asemenea a suferit odată pentru păcate, El cel
neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh în care
s-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia în care au fost scăpate prin apă un mic număr de
suflete și anume opt. Icoana aceasta pre-închipuitoare vă mântuiește acum pe voi, și anume botezul care nu este o
curățire de întinăciunile trupești, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos,
care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălțat la cer, și și-a supus îngerii, stăpânirile și puterile” (Nota: N-am
putea lăuda prea mult înțelepciunea, cu care vorbește Duhul Sfânt de botez în locul pomenit mai sus. Știm ce greșeli
s-au făcut cu botezul și ce loc greșit are acest așezământ în gândurile multora. Știm că puterea, care ține numai de
sângele lui Hristos, a fost pusă pe seama apei botezului, ca și harul înnoitor al Duhului Sfânt. Așadar nu putem decât
să ne mirăm văzând cum Duhul Sfânt ocrotește acest adevăr, spunând că nu lepădarea spurcăciunii trupești ca prin
apă, ne mântuiește, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, „mărturie” în care intrăm nu prin botez,
care își are de altfel însemnătatea lui la locul lui, ci „prin învierea lui Isus Hristos”, „care s-a dat pentru greșelile
noastre, și a înviat pentru neprihănirea noastră” (Rom. 4. 25).
Este de prisos să mai spunem că botezul ca așezământ dumnezeiesc, și lăsat la locul lui hotărât de Dumnezeu, este
foarte însemnat și are un înțeles adânc. Dar când vedem pe oameni, schimbând într-un fel sau altul, înțelesul
lucrurilor dumnezeiești, suntem nevoiți să dăm pe față lucrarea Satanei la lumina Cuvântului lui Dumnezeu.) Iată
cuvinte de cea mai mare însemnătate, care aruncă o lumină adâncă asupra învățăturii corăbiei lui Noe și asupra
legăturii ei cu moartea lui Hristos. Precum în potop, tot așa și în moartea lui Hristos, toate valurile și toate talazurile
judecății lui Dumnezeu au trecui peste Cel care era fără păcat. Făptura a fost înmormântată sub valurile dreptei mâinii
a lui Dumnezeu și Duhul lui Hristos, în Ps. 42.1, grăiește: „toate talazurile și valurile Tale trec peste mine”. „Toate
valurile” mâniei dumnezeiești au trecut peste ființa curată și neprihănită a Domnului Isus, când era pe lemn; prin
urmare nici unul din acele valuri n-are să mai treacă peste acela care crede. La Golgota, vedem într-adevăr, „toate
izvoarele adâncului celui mare și stavilele cerurilor deschise”. – „Un val cheamă pe alt val, la vuietul căderii apelor
Tale” (Ps. 42. 7). Hristos a băut paharul până la fund și a răbdat toată urgia. A luat asupra lui, prin judecată, toată
greutatea răspunderii poporului său, despovărându-se de ea în urmă cu slavă. Sufletul credinciosului afla aici o pace
sigură. Căci, dacă Domnul Isus a înfruntat tot ce putea fi împotriva noastră; dacă a răsturnat toate piedicile; dacă a
ridicat păcatul; dacă a golit până la fund paharul mâniei judecății în locul nostru; dacă a risipit toți norii, – ce poate sa
ne mai împiedice ca să nu ne bucurăm de o pace temeinică? Da, da, o pace adânca este partea celui credincios; a lui
este și fericirea adâncă și nespusă cum și sfântă siguranța pe care iubirea mântuitoare i-o dăruiește din pricina lucrării
lui Hristos.

BIBLIA DE STUDIU

2. Expresia”fiii lui Dumnezeu” se referă probabil la oameni icare erau descendenţi ai spiţei neprihănite a lui
Set;ei au ănceput să se căsătorească cu”fetele oamenilor”,adică cu femei din familiile neevlavioase ale lui Cain.Teoria
că”fiii lui dumnezeu” erau îngerii este mai puţin probabilă având în vedere cuvintele lui Isus că îngerii nu se
căsătoresc.Această unire a celor evlavioşi cu cei nelegiuiţi a condus la “răutate”,adică,cei neprihăniţi au devenit
preocupaţi de rău.Ca urmare,pământul a ajuns stricat şi plin de violenţă.
5.În zilele lui Noe caracterul păcatului uman era manifestat în mod gălăgios pe două căi principale:desfru sexual şi
silnicie(violenţă).depravarea umaă nu s-a schimbat;ea se manifestă încă prin desfâu şi silnicie astfel că răul se
exprimă nestingherit.Astăzi,imoralitatea,lipsa de evlavie,pornografia şi violenţa domină societăţile noastre.
6.În aceste prime capitole ale Bibliei Dumnezeu este revelat ca un Dumnezeu care se preocupă de oameni în mod
personal şi paote simţi emoţie,dezamăgire şi să reacţioneze împotriva păcatului tragic al neamului omenesc,hotărârea
lui Dumnezeu faţă de el s-a schimbat;attitudinea Sa de îndurare şi îndelungă răbdare s-a preschimbat,într-una de
pedeapsă.Deşi existenţa,caracterul şi scopurile finale ale lui Dumnezeu rămân neschimbate,El rămâne accesibil şi
sensibil ăn relaţiile Sale cu oamenii.Dumnezeu îşi adaptează sentimentele,atitudinile,acţiunile şi hotărârile Sale în
funcţuie de încrederea în voia Sa.Această revelaţie a lui Dumnezeu ca Unul care poate avea părere de rău şi mâhnire
dovedeşte că El se află într-o relaţie personală cu creţia Sa.El are o dragoste puternică pentru oameni şi are o purtare
de grijă divină faţă de starea neamului oemnesc.
9.În mijlocul nedreptăţiişi răutaăţii Dumnezeu a găsit în Noe un om neprihănit,care căuta comuniunea cu el.”Fără pată
între cei din vremea lui”arată că el s-a ţinut deoparte de răul moral al lumii în mijlocul căreia trăia.Fiindcă el era un
om neprihănit care avea frică de Dumnezeu şi s-a opus opiniei generale care era la modă ş iavea conducerea,Noe a
căpătat bunăvoinţă din aprtea lui Dumnezeu.Această neprihănire a venit în viaţa lui Noe prin harul lui Dumnezeu,prin
credinţă şi prin umblarea cu Dumnezeu,.Mântuirea din epoca Noului Testament trebuie aflată exact în acelaşi mod şi
anume,prin îndurarea şi harul lui Dumnezeu,primite printr-o credinţă atât de vitală,încât duce la un efort de a umbla
cu Dumnezeu şi de a rămâne separat de oamenii stricaţi ai vremii respective.În epistola către Evrei,se aifrmă că
Noe”a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă”.Noul Testament afirmă de asemena că Noe nu era
numai un om drept,ci şi un propovăduitor al neprihănirii.Prin aceasta el este un exemplu de ceea ce ar trebui să fie
predicatorii.
14.Cuvântul ebraic”corabie” înseamnă un vas destinat transportului pe apă şi el apare numai aici şi în Ex 2:3-5,unde
el este utilizat pentru a arăta coşul în care a fost ajutat copilaşul Moise.Ea se asemăna cu o barcă,dar nu în mod
obligatoriu cu unghiuri drepte.Dimensunile ei sunt date în”coţi”.Un cot antic este egal cu cca 48cm.Astfel coraia
avea lungimea de 300 coţi,lăţimea de 50 şi înîlţimea de 30.cAcpacitatea ei de transport era egală cu ceva ma imult
decât 300 vagoane de cale ferată.Sa calculat că arca ar fi putut înmagazina aprox 7000 specii de animale.Pasajul din
Evrei 11:7 sugerează că arca reprezintă un prototip al lui Hristos,datorită căruia credinciosul este salvat de la
pedeapsă şi moarte.
18.Prin legământul său,Dumnezeu a promis lui Noe că el va fi salvat de la nimicirea ce urma să vină prin potop.Noe a
răspuns legămâtnului lui Dumnezeu prin credinţa în El şi în Cuvântul Său.Credinţa lui a fost dovedită prin a fi “plin
de o teamă sfântă” şi prin pregătirea corabiei şi itnrarea în ea.
CAPITOLUL VII

W.MacDonald

1.Cuvântul „intră" apare pentru prima dată în versetul 1 - o invitație frumoasă, demnă de Evanghelie: „Intră în

arca siguranței".
2-18.Nu este dat nici un motiv pentru care Noe a primit porunca să ia șapte perechi de animale curate în arcă și doar
o pereche de animale necurate. Probabil că erau pentru mâncare și ca o anticipare a faptului că va fi nevoie de
animale curate pentru jertfe (vezi 8:20). Arca a fost umplută timp de șapte zile înainte ca ploaia să fi început și
rezervele subterane de apă să se fi revărsat. Torentul a continuat timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți;
patruzeci este numărul punerii la încercare în Biblie.
19-24A fost acesta un potop local, cum afirmă unii? Să considerăm următoarele: „Toți munții înalți, care sunt sub
cerul întreg, au fost acoperiți" (versetul 19). De ce ar fi trebuit Dumnezeu să-i spună lui Noe să construiască o arcă
echivalentă cu un teren și jumătate de fotbal în lungime și 800 de vagoane în volum pentru a scăpa de un simplu
potop local? Ar fi putut cu ușurință să le spună celor opt oameni să meargă într-un loc sigur.
Tradiții despre potopul universal au parvenit din toate colțurile lumii. Munții din masivul Ararat se înalță până la 5160
de metri. Potopul a fost cu șapte metri mai înalt decât munții (versetul 20). Prin ce fel de miracol a fost ținută această
apă într-o zonă locală? În Geneza 9:15 Dumnezeu a promis că apa nu va mai deveni un potop care să
distrugă toate viețuitoarele. Au fost multe inundații locale de atunci, dar niciodată un potop universal. Daca potopul a
fost local, atunci promisiunea lui Dumnezeu a fost încălcată - o concluzie imposibilă. Petru folosește distrugerea
provocată de potop ca simbol al unei distrugeri viitoare a pământului prin foc (2Petru 3:6).Arca este o imagine a lui
Cristos. Apele înfățișează judecata lui Dumnezeu. Domnul Isus S-a dus sub apele mâniei divine la Calvar. Aceia care
sunt în Cristos sunt mântuiți. Cei ce de afară sunt condamnați (vezi Psalmul 3:21).

J.Veron McGee

1.Acum este momentul în care Noe intră în corabie. Este de fapt tot porunca lui Dumnezeu:Prin ce a fost oare Noe
considerat neprihănit? Este vorba din nou despre credință așa cum mai târziu Avraam a fost considerat neprihănit prin
credință. Noe a crezut în Dumnezeu și aceasta I-a fost considerată ca neprihănire. Vedeți ce spune și autorul epistolei
către evrei în capitolul 11, versetul 7:„Prin credință Noe când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă
nu se vedeau și plin de o teamă sfântă a făcut un chivot ca să-și scape casa…”
Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu l-a salvat. Ați observat cât de amabil este Dumnezeu cu Noe în tot acest
timp de judecată? În versetul 1 este o chemare tandră cea pe care I-o face Dumnezeu. La fel de tandră este și invitația
pe care pe care o face Domnul Isus când spune: „Veniți la mine toți cei trudiți și împovărați și eu vă voi da odihnă”.
În versetul 16 din acest capitol Biblia ne spune că Dumnezeu l-a închis pe Noe înăuntru. Apoi în începutul capitolului
Biblia ne spune că Dumnezeu își aduce amine de Noe. Nu este minunat? Dumnezeu nu uită niciodată. El își aduce
aminte de fiecare om pe care l-a creat. Singurul lucru pe care El nu și-L amintește este păcatul pe care l-ai făcut dar
pe care l-ai mărturisit și ai fost iertat. Este într-adevăr minunat nu-I așa? Noi oamenii ținem minte greșelile altora
chiar și toată viața, dar Dumnezeu spune că odată iertate El nu le mai ține minte.
Acum, Noe intră în corabie împreună cu familia lui. Știați că această istorie a potopului, la fel ca cea a Creației este
foarte cunoscută pe pământ.
Dacă aveți posibilitatea consultați versiunea babiloneană a acestei istorii și veți vedea diferențele. Celelalte istorisiri
cu privire la acest eveniment sunt absurde și ridicole. Dar faptul acesta că și alte națiuni au în cultura lor relatări cu
privire la aceste importante evenimente – mă refer la Creație și Potop, ar trebui să ne spună ceva. Eu cred că este o
bază adevărată pentru acestea. Iar dacă vrei să știi care este mai precisă, fă o comparație între aceste relatări. De
exemplu, în relatarea babiloneană, este vorba despre un război între zei, război care a adus Potopul. Biblia ne spune
că Potopul este judecata lui Dumnezeu asupra pământului ceea ce mie mi se pare mult mai rezonabil.
2-3.Versetele 2 și 3 vorbesc despre animalele care au ajuns în corabie.Îmi amintesc că în urmă cu câțiva ani a fost un
proces faimos care a pornit de la aceste versete. Cercetătorul Harry Rimmer a oferit 1000 de dolari oricui putea să-I
dovedească că există contradicții în Biblie. Unii teologi liberali au venit cu aceste versete și au spus că ele aduc o
contradicție între ceea ce spune Dumnezeu acum și ceea ce a spus El în versetul 19. Pentru a rezolva problema a fost
deschis un proces pe care, în cele din urmă l-a câștigat Dr. Rimmer. Tot ce trebuie să faci pentru a vedea de ce este
așa, este să privești la sfârșitul Potopului, când Noe iese afară din corabie și aduce jertfă din animalele curate. Nu
avea cum să aducă jertfă dacă nu lua mai mult de două. Mai mult, animalele la care se referă Dumnezeu aici sunt cele
curate. El a dorit ca animalele curate să fie mai multe decât cele necurate.
4.În aceste șapte zile, oricine ar fi vrut putea să vină și să intre în corabie ar fi fost izbăvit. Tot ce trebuiau să facă era
să creadă în ceea ce le spusese Dumnezeu prin Noe. Dar nimeni nu a făcut-o.
5-9.După cum se poate observa nu scrie niciunde că Noe s-a dus să aducă animalele în corabie pentru că au venit ele
singure.
10.Din versetul 10 aflăm ce s-a întâmplat la Potop.
11-20.Acestea sunt faptele relatate de Cuvântul lui Dumnezeu. Care sunt evidențele științifice ale Potopului, nu cred
că am să intru în astfel de detalii. Sunt însă suficient de mulți cercetători care au demonstrat evidențele științifice ale
Potopului.
21-23.Pe de altă parte, în ultima vreme au fost tipărite câteva cărți scrise de oameni care nu prea au de a face nici cu
știința nici cu teologia. Ei susțin că Potopul a fost ceva local, limitat doar la valea Tigrului și Eufratului. Cu alte
cuvinte potopul a fost un fel de furtună într-un bazin. Eu cred că relatarea biblică nu lasă deloc loc pentru astfel de
interpretări. Eu sunt convins că ceea ce spune Scriptura este adevărat și că întreg pământul a fost acoperit de apă.
Dumnezeu a spus că întregul pământ va fi acoperit de ape și exact aceasta s-a întâmplat. Dumnezeu îi spune lui Noe
că El a hotărât sfârșitul a tot ceea ce crease. Acesta este cuvântul lui Dumnezeu și nu cred că trebuie să avem îndoieli
asupra lui. Eu sunt convins că familia umanității ajunsese să acopere o mare parte a pământului sar sunt la fel de
convins că Potopul a acoperit tot pământul.
Prietene drag, este o problemă de alegere aici. Este alegerea ta dacă vrei să crezi Cuvântul lui Dumnezeu sau ticluirile
unor oameni care se cred prea deștepți să accepte ceea ce Dumnezeu comunică atât de simplu. Din nou trebuie să
atrag atenția aici că eu nu mă lupt cu știința și descoperirile ei. Eu cred că Dumnezeu a lăsat atâtea lucruri care să fie
descoperite. Eu nu sunt de acord cu aceia care pe baza unor fapte minore, lansează teorii atât de mari.
24.O sută cincizeci de zile au fost apele pe pământ. Nimeni nu ar fi putut să rămână în viață atât de mult chiar dacă ar
fi stat pe o ridicătură. Nimeni nu putea rezista fără hrană atât timp. Este vorba de cinci luni aici. Cred că aici este
infirmată și o altă teorie care susține că potopul nu a avut același efecte peste tot. Greu de crezut dacă ne gândim la un
asemenea timp în care apele au acoperit pământul.

Acestea au fost datele despre potop. El a fost judecata pe care Dumnezeu a făcut-o asupra pământului ca urmare a
stricăciunii oamenilor. Credeți că lumea modernă este departe de acea stare? Eu unul cred că nu suntem departe de
acea stare. Este numai mila și harul lui Dumnezeu acela care face ca noi să nu fim pedepsiți așa cu a fost acea
generație. El este încă îndurător cu noi. Așa cum Noe a predicat oamenilor de atunci, așa cum fiecare a avut
posibilitatea să intre în corabie, alături de Noe, înainte ca Dumnezeu să închidă ușa, este exact ceea ce se petrece cu
noi. Ușa este încă deschisă. Cuvântul lui Dumnezeu încă se predică. Ce te reține în a lua decizia să accepți invitația
lui Dumnezeu și să intri într-o relație vie și dinamică cu El așa cum a fost și Noe?

MY BIBLE

1.Intră. Timp de 120 de ani, Dumnezeu continuase să fie peste măsură de îndelung răbdător (1 Petru 3,20), iar viaţa şi
lucrarea lui Noe a osândit lumea (Evrei 11,7). Dar oamenii nepăsători şi indiferenţi s-au grăbit spre osânda lor.
Dumnezeu n-a fost arbitrar când a salvat o familie şi le-a nimicit pe toate celelalte. Numai Noe fusese calificat pentru
admitere pe pământul cel nou care trebuia să urmeze curăţării pământului prin apă.
2.Din toate dobitoacele curate. Porunca de a lua cu el în corabie mai multe animale curate decât necurate presupune
că Noe a ştiut cum să facă deosebire între cele două clase. Este clar că această deosebire nu-şi avea originea la Moise.
Ea se întindea înapoi până la cele mai vechi timpuri, până la poruncile divine cu privire la jertfe – pentru care puteau
fi folosite numai animale curate (vezi cap. 8,20).
Din vremurile străvechi numărul animalelor curate care trebuiau să fie luate în corabie a fost subiectul de dispută între
traducătorii şi comentatorii Bibliei. Textul ebraic, citit literal ia cu tine şapte şapte, un mascul cu femela lui, poate fi
înţeles ca însemnând şapte perechi sau şapte din fiecare soi de animal. LXX, Vulgata şi mulţi cercetători din vechime
şi moderni sunt în favoarea traducerii şapte perechi, în timp ce anumiţi părinţi ai bisericii, reformatori şi, de fapt,
cercetători din toate epocile s-au exprimat în favoarea lui şapte indivizi. Oricare ar fi explicaţia exactă, este evident că
în corabie a trebuit să-şi găsească loc mai multe animale curate decât necurate. Prevăzând nevoia de hrană, după ce
potopul distrusese toată vegetaţia, Dumnezeu ştia că omul va fi nevoit să mănânce, temporar, carne de animale curate.
Mai mult decât atât, ele erau necesare pentru scopuri legate de jertfe. Pentru aceste motive evidente, Dumnezeu a luat
măsura de prevedere de a păstra destule animale curate, pentru că nu se putea ca ele să dispară. Că în primele Sale
porunci către Noe (cap. 6,19), Dumnezeu n-a făcut nici o deosebire între animalele curate şi necurate poate fi explicat
prin faptul că, în acel timp, la 120 de ani înainte de potop, astfel de instrucţiuni de amănunt nu au fost necesare (vezi
comentariul pentru v.9).
5.Tot ce-i poruncise Dumnezeu. După cum Noe a îndeplinit toate poruncile lui Dumnezeu în timpul celor 120 de ani
anteriori (vezi cap. 6,22), în acelaşi fel a procedat şi în timpul ultimelor ore înainte de a veni potopul. Cât de mult
trebuie să fi suferit el când a văzut mulţimea de oameni cu care el trăise timp de şase sute de ani, mergând indiferenţi
şi nepăsători înspre osânda lor! Ştiind că peste o săptămână toţi aveau să moară şi văzându-i cum chefuiesc, ca şi cum
nimic nu avea să se întâmple (Matei 24,37-39), probabil că Noe şi-a dublat eforturile finale de a-i avertiza şi a-i invita
să intre cu el în corabie. Dar totul a fost fără nici un folos.
7.Noe a intrat în corabie. Faptul că Noe nu a aşteptat să intre în corabie până în ultima zi dinaintea potopului reiese
clar din comparaţia versetului 7 cu 10. Noe şi familia sa n-au pierdut nici un timp în a asculta porunca de a intra în
corabia de salvare. Petru ne spune că au fost salvate de potop numai opt persoane (1 Petru 3,20), de unde reiese clar
că Noe şi fiii lui aveau fiecare numai o singură nevastă. Poligamia, obişnuită pentru cainiţi, n-a fost practicată de
urmaşii adevăratului Dumnezeu.
9.Au intrat: două câte două. Ascultând de un îndemn tainic, animale de toate soiurile intrau în corabie. Doar puterea
divină a putut efectua o astfel de intrare supusă şi ordonată în corabia cea mare. Ce avertizare uimitoare trebuie să fi
fost aceasta pentru necredincioşii care au fost martori la ea! Erau animale domestice şi fiare sălbatice, animale
târâtoare şi zburătoare, toate intrau în corabie, în aparenţă din propria voinţă. Ce contrast – dobitoacele
necuvântătoare erau ascultătoare de Creatorul lor, iar fiinţele inteligente refuzau să ia seama la chemarea de avertizare
a îndurării Sale! Dacă era ceva care putea să facă o astfel de minune, acest lucru ar fi trebuit să aibă o impresie asupra
păcătoşilor, dar ei şi-au împietrit atât de mult timp inimile, încât chiar şi această minune nu i-a impresionat.
11.Anul al şase sutelea. Este prima din multe afirmaţii cronologice exacte din Vechiul Testament. O declaraţie atât de
grijulie în ce priveşte ziua exactă, luna şi anul potopului se află în contrast izbitor cu povestirile legendare ale vechilor
popoare păgâne cu privire la activitatea zeilor lor în legătură cu această lume.
Izvoarele adâncului celui mare. Pământul acesta, care mai înainte nu cunoscuse ploaie (vezi comentariul pentru
Geneza 2,6) a fost inundat deodată de imense cantităţi de apă. A început o grea şi neîncetată ploaie. În mod simultan,
scoarţa pământului s-a deschis cu rezultatul că masele de apă de sub suprafaţa pământului au izbucnit afară spre a
efectua distrugerea şi a inunda cu desăvârşire pământul odinioară uscat.
16. Domnul a închis uşa după el. Această afirmaţie scoate în evidenţă natura miraculoasă a evenimentelor din
timpul săptămânii care a precedat potopul. Acest act divin a însemnat, de asemenea, că timpul de har pentru acea
generaţie decăzută ajunsese la sfârşitul lui. După cum în zilele lui Noe uşa harului a fost închisă cu un scurt timp
înainte de pedeapsa lui Dumnezeu, tot aşa în aceste zile din urmă potopul lui Dumnezeu urmează să fie
avertizat: închide uşa după tine; ascunde-te (Isaia 26,20, 21; Matei 24,37-39; 2 Petru 3,6,7).
17.Apele au crescut. Imensa întindere şi intensitate a potopului este bine exprimată printr-
o serie de verbe şi adverbe: apele au crescut (v.17), au ajuns mari şi au crescut foarte mult (v.18), au ajuns din ce în ce
mai mari (v.19), şi s-au înălţat chiar cu 15 coţi (aproximativ 792 cm) deasupra munţilor (vers 20). Descrierea este
simplă, maiestuoasă şi vioaie. Un volum de apă de nemăsurat a acoperit pământul întreg. Întinderea universală a
potopului cu greu putea fi exprimată în cuvinte mai convingătoare decât acestea.
Această descriere dovedeşte că părerea susţinută de unii că potopul a fost o chestiune locală în
valea Mesopotamiei este imposibilă şi întru totul absurdă. Depozitele de aluviuni descoperite de arheologi la Ur din
Chaldeea, de exemplu, nu pot fi făcute prin nici un efort al imaginaţiei să corespundă cu raportul Genezei despre
potop (PP 107, 108). Pretutindeni pe faţa pământului găsim resturi de fosile de plante şi animale care au fost
depozitate în mod evident de apă. Aceste depozite se întind în anumite locuri până la adâncimi de cel puţin trei mile,
însă adâncimea medie este ceva peste o jumătate de milă. Distribuirea universală a acestor resturi şi adâncimea la care
sunt îngropate dovedesc dincolo de orice îndoială atât întinderea universală, cât şi teribila violenţă a potopului lui
Noe. Universalitatea acestei catastrofe este atestată de asemenea şi de legendele despre potop
păstrate printre oamenii aproape ai fiecărei rase de pe faţa pământului. Cea mai amplă dintre aceste relatări este aceea
a vechilor babilonieni, care erau aşezaţi în imediata apropiere a locului unde s-a oprit corabia după potop şi de unde
neamul omenesc a început să se răspândească din nou. Poemul epic al lui Ghilgameş aduce multe asemănări
concludente cu acelea ale Genezei, şi totuşi diferă de acesta, în aşa fel încât să facă dovada că acesta este o versiune
deficientă a aceleiaşi istorisiri. O comparaţie a celor două relatări prezintă dovada impresionantă a inspiraţiei
istorisirii Genezei. Corabia este menţionată de două ori în v.17 şi 18 ca fiind ridicată, sau că plutea.
Faptul că ea plutea în siguranţă pe deasupra apelor le oferă tuturor generaţiilor următoare asigurarea despre puterea
lui Dumnezeu de a-i salva pe aceia care Îl ascultă şi se încred în El. Chiar acele elemente dezlănţuite să-i nimicească
pe cei răi au purtat în siguranţă credincioasa familie a lui Noe. Niciodată Dumnezeu nu a dus lipsă de mijloace pentru
a salva ce este al Lui. În acelaşi timp este voinţa Lui ca omul să exercite întreaga inteligenţă şi putere pe care i le-a dat
Dumnezeu. Dumnezeu a ocrotit corabia în mod miraculos, însă a lăsat ca Noe să o construiască.
21.Şi a pierit orice făptură. Cuvântul orice este întrebuinţat de trei ori şi este însoţit de o
listă amănunţită a diferitelor forme de viaţă, păsări, vite, fiare, tot ce se târa şi om. Pentru a scoate şi mai mult în
evidenţă acest lucru este amintit şi orice.
24.Apele au fost mari. Faptul că 150 de zile cuprind şi pe cele 40 de zile din
versetele 4, 12, 17 şi că aşa trebuie să fie calculate de la începutul acelei perioade se vede din versetul 11 şi cap. 8,4,
unde se spune despre corabie că s-a oprit pe munţii Ararat în a şaptesprezecea zi a lunii a şaptea, exact la cinci luni
după începerea ploii. Calculul este realizat pe baza unor luni de 30 de zile.Comentariile Ellen G. White

BENIAMIN FĂRĂGĂU
Un nume înecat în apele Potopului
„Cele mai remarcabile paralele între scrierile vechi-testamentale și scrierile cuneiforme cunoscute din
Mesopotamia pot fi găsite în descrierea Potopului”. Există două explicații fundamentale privind originea asemănărilor
dintre cele două categorii de texte, afirmă Wenham. Unii presupun că la baza ambelor texte ar exista o sursă comună,
cunoscută și unora, și celorlalți, dar autorul textului Genesei nu a cunoscut și nu s-a folosit în mod direct de scrierile
cuneiforme mesopotamiene. Aceștia sunt așa-numiții minimaliști. Ei susțin că, în lumina diferențelor majore dintre
cele două texte, asemănările sunt minime, în consecință nu putem presupune că textul vechi-testamental ar depinde în
mod direct de textele mesopotamiene. Maximaliștii, pe de altă parte, susțin că autorul sau editorul Genesei era
familiarizat cu textele mesopotamiene și că s-a folosit de ele, comentându-le în lumina teologiei proprii.
Chiar dacă trebuie să ne mulțumim să privim cele două poziții drept simple ipoteze, suntem totuși obligați să ne
întrebăm de ce a ales autorul Genesei să insiste atât de mult pe istoria Potopului. O simplă răsfoire a primelor
unsprezece capitole ale Genesei ne ajută să înțelegem că aproape jumătate din materialul cuprins în aceste capitole se
referă la Potop.
Să ne aducem aminte că, în lumina narațiunii Pentateuhului, Genesa a fost scrisă din perspectiva evenimentelor
Exodului. În mijlocul acestor evenimente i S-a revelat Dumnezeu lui Moise și aici s-a conturat teologia acestuia. Tot
cu ocazia Exodului se stipulează și mandatul preoției lui Israel între popoarele în mijlocul cărora l-a așezat
Dumnezeu:
4Ați văzut ce am făcut Egiptului, și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus aici la Mine. 5Acum, dacă veți
asculta glasul Meu, și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al
Meu; 6Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt (Exod 19:4-6, s.n.).
Împlinirea mandatului preoției presupunea, pe de o parte, o prezentare fidelă a lui Yahweh, iar pe de altă parte,
comunicarea Lui pe înțelesul popoarelor din jur. În tot Bazinul mediteraneean, pare să nu fi existat un vehicul mai
potrivit decât literatura legată de Potop. Numărul mare de copii găsite, precum și numărul mare de versiuni și de
traduceri aparținând diferitelor epoci dovedesc că literatura despre Potop era un bun universal, aparținând deopotrivă
tuturor acestor popoare – un fel de limbă comună. Moise a hotărât să se folosească de acest cadru familiar popoarelor
din jur, ca să Îl comunice acestora pe Dumnezeul lui Israel. Astfel, tocmai paralelele care se pot stabili între scrierea
biblică despre Potop și miturile sumero-akkadiene sunt cele care determină relevanța materialului biblic, făcându-l
ușor de înțeles și de asimilat. Pe de altă parte, diferențele subliniază atât unicitatea Dumnezeului lui Israel,
declarându-I suveranitatea, cu o forță incontestabilă, cât și o perspectivă cu totul nouă asupra omului și asupra relației
acestuia cu Dumnezeu. Să le luăm pe rând!
Dumnezeul lui Noe și dumnezeii lui Utnapiștim
Asemenea lui Noe, și Utnapiștim este anunțat de zeul Ea să-și facă o corabie ca să-și scape viața:
Om din Șuruppak, fiu al lui Ubar-Tutu,
Strică-ți casa, construiește o corabie!
Renunță la bunuri, mântuiește-ți viața.
Leapădă-te de bunurile (lumești) și păstrează-ți sufletul viu!
Ia în corabie sămânța tuturor lucrurilor vii…
Am înțeles, am răspuns eu lui Ea, Domnul meu:
Iată, Domnul meu, ceea ce ai poruncit
Voi fi onorat să duc la îndeplinire.
Utnapiștim pornește să facă o corabie și s-o pregătească, după porunca lui Ea, pentru momentul în care Potopul se va
dezlănțui.
Cu primele semne ale zorilor,
Un nor negru s-a ridicat la orizont.
Ada a tunat din adâncurile lui,
În timp ce Shullat și Hanish mergeau în fruntea lui,
Gonind ca niște crainici peste dealuri și câmpii.
Erragal smulge stâlpii;
Vine Ninurta și face să-i urmeze valurile.
Anunnaki ridică torțele,
Punând foc pământului cu flacăra lor.
Consternarea în Adad ajunge până la ceruri.
Cine a transformat în întuneric tot ceea ce fusese lumină?
Largul pământ a fost scuturat ca o oală!
Furtuna sudului a suflat o zi,
Întețindu-se mereu și acoperind munții,
Doborându-i pe oameni ca într-o bătălie.
Nimeni nu putea să-și zărească semenul,
Oamenii nu puteau fi recunoscuți din ceruri.
Zeii se prind în dezlănțuirea potopului, la început, ca într-o joacă, făcând să crească urgia acestuia din ce în ce mai
mult. Dar, la un moment dat, totul le scapă de sub control și, speriați, zeii se refugiază în ceruri:
Zeii s-au speriat de Potop,
Și, dându-se înapoi, s-au refugiat în cerul lui Anu,
Zeii s-au ghemuit ca niște câini,
Lipindu-se de zidul de afară.
…………
Umiliți cu toții, zeii șed și plâng,
Fiecare își strânge buzele.
Șase zile și șase nopți
A bătut vântul potopului,
În timp ce furtuna de miazăzi a măturat pământul.
Când a sosit ziua a șaptea,
Furtuna de miazăzi, purtătoare de potop, s-a domolit în lupta
În care s-a luptat ca o armată.
Marea s-a liniștit, furtuna a tăcut, potopul a încetat.
Utnapiștim a deschis fereastra corăbiei și, văzând că întreaga omenire s-a transformat în lut, a început să plângă.
Corabia s-a oprit pe muntele Nisir. Și după ce Utnapiștim, dând drumul mai întâi unui porumbel, apoi, unei rândunici
și, în urmă, unui corb, se convinge că apele s-au retras, deschide ușile corăbiei și dă drumul la toate animalele aflate
în ea. La ieșirea din corabie, el aduce o jertfă zeilor:
Zeii au mirosit aroma jertfei;
Zeii s-au îngrămădit ca muștele deasupra jertfelor.
Când, în sfârșit, a sosit și marea zeiță,
Ea a ridicat giuvaierul fasonat de Anu pe placul ei:
„Ascultați voi, zeilor,
Pe cât de sigur atârnă acest lapis de gâtul meu,
Pe atât de sigur e că nu voi uita aceste zile,
Îmi voi aminti întotdeauna de ele.
Să vină zeii la această jertfă;
Dar Enlil să nu vină la ea,
Căci, în negândirea lui, el a adus potopul,
Sortind poporul meu la pieire.”
Când în sfârșit Enlil a sosit
Și a văzut corabia, Enlil s-a mâniat,
El s-a umplut de mânie împotriva zeilor Igigi:
„A scăpat vreun suflet?
Niciun om nu trebuia să supraviețuiască distrugerii!”
Enlil este îmblânzit de intervenția lui Ninurta:
Apoi Enlil a urcat în corabie.
Apucându-mă de mână, m-a dus pe corabie.
El a luat-o și pe soția mea pe corabie
Și a pus-o să îngenuncheze lângă mine.
Stând între noi, el ne-a atins frunțile ca să ne binecuvânteze:
„Până acum, Utnapiștim a fost doar om.
De acum înainte, Utnapiștim și soția lui vor fi ca noi: zei.
Utnapiștim va locui departe, la gura râurilor!”
O simplă comparație între dumnezeii Epopeii lui Ghilgameș sau cei din mitul lui Atrahasis și Dumnezeul lui Noe îl
obligă pe cititor să exclame, împreună cu cei care au trăit sau au observat minunea evenimentelor Exodului: „Cine
este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfințenie, Bogat în fapte de laudă?” (Ex. 15:11)
„Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toți dumnezeii; căci în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai
presus de ei” (Ex. 18:11).
Simpla prezență a lui Yahweh pare să îi sfideze pe toți dumnezeii mesopotamieni. Mulți, capricioși, dar impotenți!
Nici urmă de atotputernicia lor! Surprinși de propriile lor fapte, se ghemuiesc ca niște câini și plâng ca niște copii
vinovați. Nici vorbă de atotștiința lor! Până și marele Enlil este surprins când vede corabia și își dă seama că a fost
trișat de zei.
Folosindu-se de vehiculul cultural al vremii, mesajul textului biblic era clar și inconfundabil: „«Cu cine Mă veți
asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?» zice Cel Sfânt (…) Nu știi? N-ai auzit? Dumnezeul cel vecinic, Domnul a făcut
marginile pământului. El nu obosește, nici nu ostenește; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă” (Isaia 40:25, 28).
Noe și Utnapiștim
Dar nu numai Dumnezeul lui Noe este cu totul diferit de dumnezeii popoarelor din jur, ci și însuși Noe nu se poate
compara cu eroii diluviului din miturile sumero-akkadiene. Deosebirea este săpată atât în istoria eroilor, cât și în
numele pe care aceștia îl poartă. Noe a venit pe lume ca o expresie a smeritei atârnări de Dumnezeu. Așa l-a luat
Lameh în brațe pe fiul său: „Acesta ne va mângâia pentru osteneala și truda mâinilor noastre, cari vin din acest
pământ, pe care l-a blestemat Domnul” (5:29), pentru ca, apoi, să continue să trăiască încă 595 de ani și să nască fii și
fiice, în așteptarea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu. Această atârnare de Dumnezeu este exprimată și în faptul că,
de-a lungul întregii istorii a Potopului, Noe rămâne un personaj pasiv. Nu-l auzim vorbind, nu-i cunoaștem părerile,
sentimentele sau gândurile. El însuși este un om de rând, iar tăcuta lui ascultare de Dumnezeu ne focalizează întreaga
atenție asupra lui Dumnezeu, nu asupra lui însuși.
Spre deosebire de Noe, corespondenții săi, Utnapiștim, respectiv Atrahasis, strălucesc atât prin numele pe care-l
poartă, cât și prin istoria lor și prin deznodământul ei. Utnapiștim înseamnă găsitorul vieții veșnice, iar Atrahasis, cel
mult prea înțelept. Este suficient să le rostești numele, încât atenția toată să-ți fie focalizată asupra lor. Nici unul și
nici celălalt nu sunt oameni de rând, ci împărați. Ca personaje, ei sunt dinamici, direct implicați și întotdeauna pe
primul plan al narațiunii. Și unul, și celălalt termină prin a primi de la zei binecuvântarea îndumnezeirii, în timp ce
descrierea din Genesa se încheie cu beția lui Noe, cu păcatul lui Ham și cu blestemarea lui Canaan (9:20-29), pentru
ca, apoi, genealogia fiilor lui Noe să ne aducă în Câmpia Șinearului, sub turnul răzvrătirii. Oare de ce? Înainte să
răspundem la această întrebare, să subliniem alte câteva diferențe majore între miturile sumero-akkadiene ale
Potopului și Potopul biblic!
Lucrarea lui Yahweh și lucrarea zeilor mesopotamieni
Până în acest punct, am remarcat măiestria cu care autorul Genesei se folosește de narațiunile mitico-istorice ale
Potopului – cum le numește Jacobsen – pentru a-L prezenta pe adevăratul Dumnezeu și adevărata față a omului. În
ciuda asemănărilor deja menționate, deosebirile fundamentale dintre cele două categorii de narațiuni nu se opresc
doar la nivelul personajelor implicate, ci se extind și la divinitate. Nu numai Persoana lui Dumnezeu, ci și lucrările
Sale sunt prezentate într-o lumină cu totul diferită față de miturile sumero-akkadiene. Cauza Potopului, în cazul
miturilor, trebuie căutată în imperfecțiunea lucrării făcute de zei. Ceea ce l-a deranjat pe Enlil era că oamenii se
înmulțeau prea repede pe pământ și gălăgia pe care o făceau devenise insuportabilă. Dar nemulțumirea lui se datora
zeilor, nu omului. Ei îl făcuseră pe om așa. Cât de diferit este prezentată cauza Potopului în Biblie: „Domnul a văzut
că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi
numai spre rău (…) Domnul S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea
pe pământ. Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: «Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut
pământul de silnicie»” (Gen. 6:5-13)! Nu capriciile unui zeu mofturos, ci dezastrul moral de care omenirea s-a făcut
vinovată reprezintă cauza pedepsirii pământului, prin Potop. Și nu Dumnezeu este Cel care a greșit, căci Genesa ne
spune că „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune” (1:31, s.n.). Iată de ce Dumnezeu nu simte
nevoia să schimbe ceva în binecuvântarea revărsată de El peste Adam și Eva. În timp ce zeii sumerieni s-au văzut
obligați să-și nenorocească o parte din creaturi, sortind multe femei să rămână singure sau sterpe, iar pe mulți nou-
născuți, să moară după naștere, „Dumnezeu a binecuvântat pe Noe și pe fiii săi, și le-a zis: «Creșteți, înmulțiți-vă, și
umpleți pământul»” (Gen. 9:1). Nu, ceea ce făcuse Dumnezeu nu avea nici un cusur. De aceea, Dumnezeu declară
valoarea omului, valoarea vieții și repetă încă o dată binecuvântarea: „Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele
lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui. Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă; răspândiți-vă pe
pământ, și înmulțiți-vă pe el” (Gen. 9:6-7).
Deși noul început, avându-și punctul de plecare în Noe, părea să promită o lume mai bună decât cea antediluviană,
omul nu mai era totuși ca înainte de Cădere. Prin neascultarea lui Adam, creația lui Dumnezeu fusese atinsă în mod
ireversibil de rău. Iar această prezență a răului răzbate din accentele puțin diferite ale binecuvântării postdiluviene:
2S-apuce groaza și frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mișcă pe pământ
și pe toți peștii mării: vi le-am dat în mânile voastre! 3Tot ce se mișcă și are viață, să vă slujească de hrană: toate
acestea vi le dau, ca și iarba verde. 4Numai carne cu viața ei, adică sângele ei, să nu mâncați. 5Căci voi cere înapoi
sângele vieților voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc; și voi cere înapoi viața omului din mâna omului, din
mâna oricărui om, care este fratele lui. 6Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui să fie vărsat de om; căci
Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui (Gen. 9:2-6).
Însăși binecuvântarea lui Dumnezeu pare să fie o atenționare. Din ea răzbate animozitatea care s-a instalat între
om și lumea animală: „S-apuce groaza și frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ” (9:2). Clima și mediul par să se
fi schimbat și de aceea Dumnezeu Se vede obligat să adauge la hrana omului o nouă categorie de alimente: „Tot ce se
mișcă și are viață, să vă slujească de hrană (…) ca și iarba verde” (9:3). Prospectul omuciderii n-a fost șters de apele
Potopului: „Dacă varsă cineva sângele omului” (9:6). Cum se poate lucrul acesta, când cel pe care Dumnezeu l-a ales
ca să repopuleze planeta „era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui”, când „Noe umbla cu Dumnezeu”
(6:9)?
Legământul pe care Dumnezeu îl încheie cu Noe (9:8-17) nu are la bază meritele lui Noe, ci îndurarea și
credincioșia lui Dumnezeu, în pofida a ceea ce se afla, de fapt, în Noe și în fiii săi: „Fac un legământ cu voi că nicio
făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului, și nu va mai veni potop ca să pustiască pământul” (9:11). „Nu voi
mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea
lui; și nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. Cât va fi pământul, nu va înceta sămănatul și seceratul, frigul și
căldura, vara și iarna, ziua și noaptea” (8:21-22, s.n.). Faptul că nu meritele lui Noe, ci îndurarea lui Dumnezeu stă
atât la baza mântuirii lui Noe, cât și la baza legământului făcut de Dumnezeu cu el, este scos în evidență de segmentul
de text care urmează.

C.M.Mackintosh

1-24.Avea oare Noe vre-o frica de apele judecății dumnezeiești? Nicidecum, căci știa că toate fuseseră vărsate atunci
când el, în corabie, fusese purtat de aceleași ape, ferit de loviturile judecății. Corabia mergea liniștită deasupra acelor
valuri care nimiciseră „orice făptura”: căci Dumnezeu însuși o pusese acolo. Ar fi putut sa zică și el, după graiul
biruitor al apostolului. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Rom. 8.31). Dumnezeu însuși
îl poftise să intre în corabie: „Intră în corabie, tu și toată casa ta!” (cap. 7. 1). Și după ce Noe a intrat în corabie,
Dumnezeu a închis ușa după el”. Corabia era un adăpost sigur pentru oricine fusese poftit de Dumnezeu înăuntru.
Dumnezeu păzea ușa; și fără El nimeni nu putea nici intra, nici ieși. În corabie era o ușa și o fereastră. Cu puternica să
mână, Domnul apăra ușa, lăsând lui Noe fereastra prin care putea privi sus, de unde se pogorâse judecata, ca să vadă
când va trece judecata. Familia mântuită nu putea privi decât în sus, căci fereastra se afla sus (vezi cap. 6. 16). Noe și
ai săi nu puteau vedea apele judecații, nici moartea, nici pustiirea pricinuite de acele ape. Mântuirea lui Dumnezeu
„lemnul de gofer” era între ei și toate acele lucruri. Nu puteau privi decât în sus, unde vedeau un cer fără nori (prin
credință), veșnica locuință a Aceluia care osândise lumea și îi scăpase pe el.
Nimic nu lămurește mai bine desăvârșita siguranța celui care crede în Hristos decât cuvintele: „Dumnezeu a închis
ușa după el”. Cine ar putea deschide când Dumnezeu a închis? Familia lui Noe era într-o siguranță desăvârșită cum
numai Dumnezeu poate s-o dea. Nici o putere îngerească, omenească sau diavolească, n-ar fi fost în stare sa deschidă
ușa corăbiei ca să năvălească apele înăuntru. Aceeași mână care deschisese stavilele cerurilor și izvoarele adâncului,
închisese și ușa aceea. Tot așa citim despre Hristos, că El „ține cheia lui David, Cel ce deschide și nimeni nu va
închide; Cel ce închide și nimeni nu va deschide” (Apoc. 3. 7); El ține „cheile morții și ale Locuinței morților” (Apoc.
1, 18). Fără El nimeni nu poate păși prin ușile mormântului, fie spre a intra, fie spre a ieși. El are „toată puterea în cer
și pe pământ”. El este „capul Bisericii mai pe sus de toate”. Și în El, credinciosul se află în deplină siguranță (Matei
28. 18;Efes. 1. 22). Cine ar fi putut lovi pe Noe? Ce fel de val ar fi putut pătrunde în corabia lui „lipită pe dinlăuntru
și pe dinafară cu smoală”? Și azi, cine ar putea lovi pe cei care prin credință, s-au adăpostit la cruce? Orice vrăjmaș a
fost biruit și supus tăcerii pentru totdeauna. În chip biruitor, moartea lui Hristos a pus capăt tuturor păcatelor noastre,
iar învierea Sa este dovada că Dumnezeu a primit jertfa lui Hristos pentru păcatele noastre dându-ne astfel siguranța
mântuirii de păcate prin credința în această jertfa ca făcută pentru noi. Astfel „ușa” corăbiei noastre fiind deci încuiată
sigur de mâna lui Dumnezeu însuși, n-avem decât să ne bucurăm de „fereastră”, adică sa umblăm într-o fericita și
sfântă împărtășire cu Acela care ne-a mântuit de mânia viitoare, și ne-a făcut moștenitori ai slavei viitoare pe care o și
așteptam. Apostolul Petru spune că „cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închiși, și a uitat ca a fost
curățit de vechile lui păcate” (2Petru 1. 9). O astfel de stare sufletească e de plâns; și ea este partea oricui n-are grijă
să rămână prin rugăciune într-o necurmată împărtășire cu Acela care ne-a apucat în Hristos pentru vecii vecilor.
Înainte de a merge mai departe în istoria lui Noe, să aruncam numai o privire asupra celor care au rămas afară din
corabie și cărora Noe le-a predicat, atâta vreme să se întoarcă la Dumnezeu. Ce groază și, mai ales, ce îngrijorare,
când au văzut corabia îndurării lui Dumnezeu ridicându-se pe apă. Căci „ușa era închisă”, ziua harului trecuse,
mărturia își luase sfârșitul pentru totdeauna față de cei care o auziseră. Aceeași mâna, care închisese ușa după Noe,
care rămăsese înăuntru, lăsase pe ceilalți afară. Afară, ei erau pierduți cu desăvârșire; cei dinăuntru erau cu
desăvârșire mântuiți. Îndelunga răbdare dumnezeiască și mărturia slujitorului său fuseseră disprețuite de oamenii
copleșiți cu totul de cele pământești. „Mâncau, beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în
corabie; și a venit potopul, și ia pierdut pe toți” (Luca 17. 26, 27). Toate acestea nu erau rele în ele însele; căci răul nu
era în lucrurile făptuite, ci în cei care le făptuiau. Orice lucru se putea face în frica Domnului și spre slava sfântului
sau Nume, cu ajutorul credinței. Dar, vai! lipsea credința; Cuvântul lui Dumnezeu era disprețuit. Dumnezeu vorbea de
păcat și de rătăcire, dar oamenii nu se lăsau înduplecați. Dumnezeu le vorbea de mântuire, dar lor, puțin le păsa: își
vedeau de planurile și afacerile lor, fără grijă de Dumnezeu. Petreceau ca și cum pământul ar fi fost al lor pe veci.
Dăduseră afară pe Dumnezeu. „Toate întocmirile gândurilor cugetului lor erau rele în toate zilele”, de aceea nu puteau
să facă nici un bine. Gândeau, vorbeau și petreceau după placul lor și după cum găseau ei cu cale, uitând pe
Dumnezeu. Cititorule, adu-ți aminte de cuvintele Domnului Isus Hristos: „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va
întâmpla la fel și în zilele Fiului omului” (Luca 17. 26). Unii cred că, înainte de venirea Fiului omului (a doua venire)
pe norii cerului, dreptatea va acoperi pământul de la un capăt la altul, și că n-avem să trăim decât în așteptarea unei
împărății de dreptate și pace, adusă de cei care lucrează acum. Dar versetul de mai sus taie, de la rădăcină, acele
nădejdi deșarte și amăgitoare. Era oare pământul acoperit de dreptate în zilele lui Noe? Stăpânea oare adevărul lui
Dumnezeu pe pământ? Era pământul plin de cunoștința lui Dumnezeu, cum este fundul mării plin și acoperit de apă?
Nicidecum! Scriptura spune lămurit: „Pământul era plin de silnicie” „orice făptura își stricase calea sa pe pământ” „și
pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu”. Ei bine! „Așa va fi și venirea Fiului omului”! Dreptatea cu silnicia nu
prea seamănă; nici stricăciunea cu pacea. Numai să ai o inimă supusă Cuvântului și golită de păreri lumești pentru a
înțelege felul de a fi al zilelor dinaintea venirii Fiului omului. Să nu fie cititorul dus în rătăcire, ci mai bine să se plece
cu supunere înaintea Scripturii; să se gândească la starea lumii „din zilele dinaintea potopului” și să-și aducă aminte
că, „precum” era atunci, „așa” o să fie la sfârșitul vremii de acum. Într-adevăr, în zilele lui Noe, omul desfășura o
muncă încordată, ca să facă din lume un loc plăcut și frumos. Dar nu se gândea să facă din ea un loc vrednic de
Dumnezeu, ceea ce ar fi fost cu totul altceva. Tot așa și astăzi, omul se muncește, în tot felul, să netezească și calea
vieți omenești, înlăturând toate pietrele și toate piedecile. Dar asta nu împlinește cuvântul: „pregătiți în pustie calea
Domnului… neteziți în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!”, ca toată făptura să vadă mântuirea
Domnului (Isa. 40. 3-4). Civilizația stăpânește azi dar civilizația nu înseamnă dreptate. Se lucrează, măturându-se și
împodobindu-se casa, dar nu spre a o găti pentru Hristos, ci pentru Anticrist. Omul își întrebuințează înțelepciunea ca
să ascundă, sub cutele faptelor lui, petele și cusururile omenirii: dar dacă se pot acoperi aceste pete, nu se pot șterge
niciodată. Curând, curând o să iasă la iveală, cu tot acoperământul, care le tăinuiește și o să se vadă mai grozave ca
niciodată. În curând, stavilele, cu care omul caută, cu atâta stăruință, să oprească puhoiul nenorocirii omenești, se vor
rupe, dând drumul puterii zdrobitoare a răului. Atunci toate străduințele omului ca să îngrădească râurile turburate ale
stricăciunii fizice, mintale și morale ale neamului lui Adam, vor da greș. Dumnezeu a zis: „Sfârșitul oricărei făpturi
este hotărât înaintea Mea”. Sfârșitul n-a venit înaintea omului, ci înaintea lui Dumnezeu; și, cu toate că glasul
batjocoritorilor se ridica, zicând: „unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri toate
rămân așa cum erau de la începutul zidirii” (2Petru 3. 4), totuși se apropie repede clipa în care cei batjocoritori își vor
primi răspunsul: „ziua Domnului va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cerești se vor
topi de mare căldură și pământul, cu tot ce este pe el, va arde” (2 Petru 3. 10). Iată răspunsul lui Dumnezeu la
batjocurile înțelepților lumii.
În ce privește pe copiii săi, Dumnezeu are un alt răspuns, potrivit iubirii și așteptării lor, și-i așteaptă un viilor cu totul
deosebit: vor merge spre întâmpinarea Mirelui în văzduh (1 Tes. 4. 17), înainte ca răul să fi ajuns la culme și ca
judecata lui Dumnezeu să cadă peste acel rău. Așteptarea Bisericii nu este să vadă lumea nimicită prin foc, ci să vadă
răsărind „luceafărul strălucitor de dimineață” (Apoc. 22. 16).
Însă, oricare ar fi punctul de vedere din care privim viitorul, fie ca aceea ce se înfățișează vederii sufletului nostru este
Biserica în slavă, fie că este lumea în flăcări, fie că este venirea așteptată a Mirelui, ori venirea năprasnică a hoțului,
luceafărul de dimineață sau soarele arzător de miazăzi, răpirea Bisericii sau judecata – trebuie să știm cât de mare
nevoie este să ne ținem de mărturia milei lui Dumnezeu către sărmanii păcătoși: „iată, acum este vremea potrivită:
iată, acum este ziua mântuirii” – „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine” (2Cor. 6.2; 2Cor. 5.19). Acum,
Dumnezeu împacă; în curând, El va judeca; acum, totul este milă; atunci, n-o să fie decât mânie; acum, Dumnezeu
iartă păcatul prin cruce; atunci, îl va pedepsi cu chin veșnic. Acum, Dumnezeu trimete o veste de milă de cea mai
curata, de cea mei bogată și de cea mai darnica milă. Vorbește către păcătoși despre o răscumpărare făcuta de
scumpul sânge al lui Hristos; înștiințează că totul s-a împlinit și așteaptă ca să miluiască: „Domnul nu întârzie în
împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca nici unul sa nu piară, ci
toți să vină la pocăința” (2 Petru 3. 9-15). Toate acestea ne arată cât de însemnată este vremea de azi. Har și numai
har stă la îndemâna tuturor și judecata, fără drept de apel, e gata să fie dezlănțuită!
Fiindcă Dumnezeu ne-a pus în cunoștință cu aceste lucruri, ar trebui să urmăm desfășurarea planurilor sale cu mai
multă luare aminte! Scriptura își aruncă lumina asupra tuturor lucrurilor; cu ajutorul ei, nu suntem ca aceia care
privesc șirul întâmplărilor cu mirare, neștiind nici unde sunt, nici încotro merg. O cunoștință lămurită a stării noastre
putem avea, și chiar trebuie s-o avem. Ar trebui să știm încotro merg toate puterile, care sunt astăzi la lucru, marele
vârtej către care se reped toate pâraiele. Lumea visează un veac de aur. Oamenii își făgăduiesc un veac al artelor și
științelor; cu cugetul se hrănesc că „mâine vom face ca azi, ba încă și mai rău!” (Isa. 56. 12). Dar, vai! cât de deșarte
sunt aceste gânduri, toate aceste visuri, și toate aceste nădejdi! Credința vede norii îngrămădindu-se în zarea lumii: se
apropie judecata, se grăbește ziua urgiei; o să se închidă ușa curând! Puternica rătăcire (2Tes. 2. 11) a început să
lucreze! Nu trebuie oare sa strigăm, cât putem de tare, împotriva acestei porniri prin o tot mai credincioasă mărturie?
Lumea ne va învinui, firește, ca prezicem numai rele, întocmai cum spunea Ahab de proorocul Mica. Ce are a face?
Să spunem sus și tare ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca „să încredințăm pe oameni” (2 Cor. 5. 11).
Numai Cuvântul lui Dumnezeu ne poate așeza picioarele pe o temelie nestrămutata și veșnică, în loc de temelia
înșelătoare pe care ne rezemăm din fire. Numai el ne poate lua „trestia ruptă” (Isa. 36. 6) și nădejdea amăgitoare a
lumii, înlocuindu-le cu „starea veșnică” și cu „nădejdea care nu înșeală” (Rom. 5. 5). Adevărata iubire, care-i iubirea
lui Dumnezeu, nu strigă: „pace, pace! când nu este pace” (Ier. 6. 14), nici „nu tencuiește zidul cu ipsos” (Ezech. 13.
10). Dumnezeu vrea ca inima păcătosului să se odihnească, în pace, în corabia siguranței veșnice, bucurându-se, de
acum, de împărtășirea sa, iubind și hrănindu-se cu nădejdea odihnei unei făpturi înnoite, atunci când prăpădul,
pustiirea și judecata nu vor mai fi.