BENIAMIN FĂRĂGĂU

1-18.Înapoi pe linia planului lui Dumnezeu

Dat în vileag și rușinat, cu numele pe care și-l clădise pe minciună și viclenie, sfărâmat deodată în pumni, Avram
s-a întors la altarul din Betel, ca să ia lucrurile de la capăt. „Și acolo, Avram a chemat Numele Domnului” (13:4).
Dar, la urma urmelor, din moment ce fusese dat în vileag, ce altceva putea să mai facă? Și ce greutate era în a lua
lucrurile de la capăt, repetând un simplu ritual religios, atunci când putea să păstreze oile, boii, măgarii, robii și
roabele aduse din Egipt, împreună cu aurul și argintul lui Faraon? Dar tocmai atunci când Avram a crezut că rușinea a
trecut și lucrurile s-au liniștit, cearta izbucnită între păzitorii turmelor lui și cei care îngrijeau vitele lui Lot îl așază pe
Avram în fața unei alegeri dureroase. Era evident că sosise ceasul despărțirii de Lot, însă unul dintre ei avea să
rămână cu dealurile sterpe, iar celălalt se alegea cu fertila Câmpie a Iordanului. Și nu puteau alege amândoi câmpia.
Iar pentru ca dramatismul acestei alegeri să fie și mai pregnant, autorul precizează: „Câmpia Iordanului era bine udată
în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma și Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca țara
Egiptului” (13:10). În rest, și în stânga, și în dreapta, pământ ars de soare, nisip și piatră: pustiu.
8Avram a zis lui Lot: „Te rog, să nu fie ceartă între mine și tine, și între păzitorii mei și păzitorii tăi, căci suntem
frați. 9Nu-i oare toată țara înaintea ta? (…) Dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta,
eu voi apuca la stânga” (…) 11Lot și-a ales toată Câmpia Iordanului [lăsându-i lui Avram pustiul] (Gen. 13:8-11,
n.n.).
După toate standardele culturii de atunci, Avram a făcut o prostie. El era întâiul născut al lui Terah. Lot nu-i era
nici măcar frate, ci nepot, și, la urma urmelor, Avram îl luase cu sine din milă. Iar acum, în loc să se folosească de
dreptul care i se cuvenea, ca să-și pună la adăpost vitele și averile în câmpia mănoasă a Iordanului, îl lasă pe Lot să
aleagă primul. Ce-or fi zis păzitorii vitelor lui, atunci când au aflat de isprava lui Avram? Ce părere a avut nevasta
lui? Și – după ce s-a dezmeticit – ce-o fi zis Avram însuși? Nu știm! Cunoaștem însă răspunsul lui Dumnezeu. Ca
Unul care S-a legat să-i facă lui Avram un nume mare, dar nu în termenii lumii, ci în condițiile Sale, Dumnezeu S-a
apropiat de Avram și l-a bătut pe umăr, încurajându-l și lăudându-l pentru alegerea făcută: „Domnul a zis lui Avram,
după ce s-a despărțit de Lot: «[Avrame, indiferent ce zic cei din jurul tău, indiferent ce simți tu acum, ai ales bine,
pentru că ai ales să dai drumul din mâini lucrurilor de care ai încercat să-ți legi până acum numele cu orice preț.]
Ridică-ți ochii, și, din locul în care ești, privește spre miază noapte și spre miază zi, spre răsărit și spre apus; căci toată
țara pe care o vezi, ți-o voi da ție și seminței tale în veac. Îți voi face sămânța ca pulberea pământului de mare (…)
Scoală-te, străbate țara în lung și în lat; căci ție ți-o voi da»” (13:14-17, s.n., n.n.).
Și, în timp ce Lot își privea turmele și cirezile propășind, fără să bage de seamă cum se afundă în mocirla răutății
și a păcatului Sodomei (vezi Gen. 13:13), Avram a venit la Hebron și a zidit Domnului un altar. Își învățase lecția în
Egipt, iar bucuria pe care i-o dăduse confirmarea de către Dumnezeu Însuși a alegerii făcute i-a redat libertatea de a
privi din nou în ochii Lui. Drumul însă nu era sfârșit.
C. M.Mackinthos

1-4.Începutul acestui capitol ne înfățișează ceva nespus de însemnat pentru cel credincios. Dacă starea duhovnicească
a credinciosului a scăzut dintr-o pricină oarecare, și dacă legătura lui cu Dumnezeu s-a rupt, este în primejdie să nu ia
harul dumnezeiesc așa cum este și să nu intre, astfel, din nou în legătură cu Dumnezeu, îndată ce i s-a trezit cugetul.
Noi știm că tot ce face Dumnezeu este vrednic de numele Lui; fie că face lumea, ori că mântuiește, El nu poate lucra
decât potrivit firii Lui: își mărește numele în toate căile sale. Aceasta este o prea mare fericire pentru noi, care
întotdeauna suntem porniți „să întărâtam pe Sfântul lui Israel” (Ps. 78. 41), mai ales când e vorba de harul Său, care
leagă din nou legătura ruptă cu El. Aici vedem nu numai că Avram a fost scos din Egipt, dar a fost iar „până la locul
unde fusese cortul lui la început… în locul unde era altarul pe care-l făcuse mai înainte. Acolo, Avram a chemat
Numele Domnului” (verset 3, 4). În privința celui rătăcit sau celui care a rămas îndărăt, Dumnezeu nu se va mulțumi
decât atunci când îl va aduce din nou la o legătură vie cu El. Inimile noastre, pline de bunătatea noastră firească,
socotesc că un astfel de om este vrednic de un loc mai jos decât acela pe care-l avea mai înainte. De bună seamă că
așa ar fi, dacă ar fi vorba de faptele noastre sau de firea noastră pământeasca. Dar, fiind vorba numai de har,
Dumnezeu hotărăște măsura primirii din nou la El; și această măsură o găsim în versetul următor: „Israele, de te vei
întoarce, întoarce-te la Mine”!(Ier. 4, 1). Iată cum primește din nou Dumnezeu pe cel abătut: la El. Când leprosul era
adus înapoi în tabără, era dus „la ușa cortului întâlnirii” (Levitic 14. 11). Când fiul risipitor s-a întors la casa
părintească, tatăl l-a pus să stea cu el la masă. După ce Petru a fost primit din nou, a îndrăznit să zică Israeliților: „Voi
v-ați lepădat de Cel Sfânt și Neprihănit” (Fapte 3. 14), învinuindu-i astfel tocmai de ceea ce făcuse el însuși în cele
mai grele împrejurări. În fiecare din aceste întâmplări și în multe altele, vedem că Dumnezeu primește din nou ca și la
început: aduce totdeauna sufletul la Sine, în deplina putere a harului și în deplina încredințare a credinței. „De te vei
întoarce, întoarce-te la Mine”. „Avram s-a întors până la locul, unde fusese cortul lui la început”.
De altminteri, urmările primirii din nou se văd numaidecât în viața. Odată primit din nou, sufletul are un simțământ
viu și adânc al răului de care a fost scăpat, și acest simțământ se arată printr-un duh de veghere, de rugăciune, de
sfințenie și de chibzuială. Domnul nu ne primește din nou ca să mai umblam cu ușurința în păcat, ci dimpotrivă, ca să
nu mai păcătuim (Ioan 8. 11). Cu cât cunoaștem mai adânc harul lui Dumnezeu, care ne-a primit din nou, cu atât mai
adânca va îi și pornirea noastră de a ne purta potrivit cu această primire din nou. Lucrul acesta ni se arată de la un
capăt la altul al Sfintei Scripturi, dar mai cu seamă în acele două versete bine cunoscute, Ps. 23. 3 și 1Ioan 1. 9: „îmi
înviorează sufletul, și mă povățuiește pe cărări drepte, din pricina Numelui Său” și „dacă ne mărturisim păcatele. El
este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire”. Cel primit din nou în har merge pe
calea neprihănirii. Căci a vorbi de har și a nu trăi în neprihănire înseamnă „a schimba în desfrânare harul
Dumnezeului nostru” (Iuda 4). dacă „harul stăpânește dând neprihănirea spre viață veșnică” (Rom. 5. 21), atunci se
arată și în fapte de neprihănire, care sunt tocmai rodul acestei vieți. Harul, care ne iartă păcatele, ne și curățește de
toată nelegiuirea. Aceste doua lucruri nu trebuiesc despărțite niciodată.
5-13.A mai fost pentru Avram o încercare cu mult mai mare decât aceea a foametei, care-i pricinuise coborârea în
Egipt; anume o ispita pricinuită de unul care, în chip văzut, nu umbla în puterea unei credințe personale. Se pare că,
de la început. Lot a fost călăuzit mai mult de Avram, decât de o credință personală în Dumnezeu. Lucrul acesta nu
este ceva neobișnuit. Răsfoind Sfintele Scripturi, vedem că, în toate mișcările mari, trezite de Duhul lui Dumnezeu, s-
au prins anumite persoane, mai mult sau mai puțin credincioase, care habar n-au avut de o lucrare a Domnului în ei
înșiși. Câtăva vreme, aceste persoane au mers pe drumul credinței, dar au apăsat ca o mare greutate pe mărturia celor
cu adevărat credincioși, dacă n-au împiedecat-o cu totul. Așa s-a întâmplat și cu Avram. Domnul îl chemase să-și
părăsească rudenia; dar, în loc s-o părăsească, Avram o duce cu el. Terah îi împiedecă umblarea, până când e ridicat
prin moarte. Lot îl însoțește puțin mai departe, până când „poftele altor lucruri” (Marcu 4. 19), l-au biruit și l-au
trântit la pământ.
Același lucru îl vedem și în marea mișcare a ieșirii israeliților din Egipt; „o mulțime de oameni de tot soiul” (Exod
12. 38) s-a suit împreună cu ei. Mulțimea aceasta a ajuns o pricină de stricare, de slăbiciune și de turburare, pentru
Israeliți, cum vedem în cap. din 11.4 Numeri: „Adunăturii de oameni, care se afla în mijlocul lui Israel, i-a venit
poftă, ba chiar copiii lui Israel au început să plângă și să zică: „Cine ne va da carne să mâncăm”? Tot așa a fost și în
cele dintâi zile ale Bisericii și, de atunci, în toate mișcările stârnite de Duhul Sfânt, s-au văzut mulți alipindu-se de
aceste mișcări, călăuziți de orice alte înrâuriri, numai de Duhul lui Dumnezeu nu. Aceste înrâuriri însă, nefiind
dumnezeiești, au trecut și odata cu ele s-au dus iarăși în lume și cei care au fost înrâuriți de ele. Nu rămâne decât ceea
ce este de la Dumnezeu, Trebuie să știi sigur că ai legătură cu Dumnezeul cel viu; trebuie să știi ca ești chemat de El
în locul unde te afli, altfel nu vei avea nici statornicie, nici stăruință în acel loc. Nu poți să calci pe urmele altuia,
numai sub cuvânt că acela pășește acolo. Căci Dumnezeu rânduiește fiecăruia drumul pe care trebuie să meargă,
câmpul de lucru și ce are de făcut Așa că fiecare trebuie sa știm care ne este chemarea și care ne este datoria
privitoare la acea chemare ca să fim în stare, cu harul ce ni-i dat, zilnic, să lucrăm cu spor, spre mărirea lui
Dumnezeu, N-are a face, dacă avem cinci talanți sau numai unul, vorba este că un singur talant, dacă avem, să-l
facem să rodească și vom auzi, cu siguranță, de la El aceste cuvinte: „Bine rob bun”, ca și cum ni s-ar fi încredințat
cei cinci talanți. Pavel, Petru, Iacov și Ioan și-au avut și ei, fiecare, talantul său deosebit, slujba lui aparte. Așa este cu
fiecare din noi. Nici unul nu trebuie să se amestece în lucrul altuia. Tâmplarul are un ferăstrău, o rândea, un ciocan și
o daltă; dar de fiecare se slujește numai când are nevoie. Nu-i nimic mai ușor: dar, în același timp, nimic mai fără preț
decât pornirea omului de a se lua după alții. În firea înconjurătoare, nu găsim nicăieri această pornire, căci fiecare
ființă și fiecare lucru își are rostul său anume, bine lămurit. Și dacă așa stau lucrurile lumea firească, cu atât mai mult
rânduiala stăpânește: în lumea duhovnicească. Câmpul este destul de larg pentru toți. În aceeași casă, sunt vase de
felurite mărimi și forme; și toate sunt trebuincioase Stăpânului.
 Să cercetăm, deci, de aproape, iubite cititor, dacă suntem călăuziți de vreo
înrâurire dumnezeiască, ori de una omenească; dacă credința noastră se bizuiește pe înțelepciunea omului sau pe
puterea lui Dumnezeu; dacă cele ce facem, le facem, pentru ca alții le-au făcut așa, sau din îndemnul Domnului; dacă
ne sprijinim numai pe pilda și pe înrâurirea celor care ne înconjoară, ori dacă suntem sprijiniți pe o credință personală
în Domnul. Fără îndoială, că este bine să ne bucurăm de starea laolaltă cu frații; dar, dacă ne bizuim prea mult pe ei,
vom aluneca, în curând, de pe calea Domnului. E ușor să vezi dacă un om lucrează la locul lui și potrivit însărcinării
dată de Domnul: căci orice prefacere, orice râvnă nesănătoasă și orice pornire de a face ce face altul este de disprețuit.
Așa că dacă nu putem fi mari, să fim fără vicleșug; dacă nu putem străluci, măcar să fim neprihăniți. Acela, care se
aruncă într-o apă adâncă, fără să știe să înoate, va trebui să se zbată. Dacă o corabie pleacă pe mare, fără să fie în stare
bună și fără oameni care s-o cârmuiască, ori se întoarce îndată înapoi, ori se scufundă. Lot a ieșit din „Ur din Haldea”,
dar s-a oprit în câmpia Sodomei. Chemarea lui Dumnezeu n-a pătruns adânc în inima lui; iar ochiul îi rămăsese închis
pentru mărirea moștenirii lui Dumnezeu. Pentru fiecare slujitor al lui Dumnezeu, este un drum luminat de strălucirea
feții Lui; și noi trebuie să fim plini de bucurie ca să mergem pe el. Cel care cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu n-are
nevoie decât de încuviințarea Lui. Căci nu-i cu putință să avem totdeauna încuviințarea și sprijinul fraților pe drumul
credinței; adeseori, vom fi neînțeleși. Dar „ziua Domnului” va da totul la lumină; și cel credincios poate sa aștepte cu
mulțumire venirea acelei zile, știind că „atunci fiecare își va căpăta lauda de la Dumnezeu. (1Cor. 3.13; 1Cor. 4. 5).
E de mare folos să cercetăm mai de aproape pricina, care a făcut pe Lot să părăsească drumul mărturiei
publice. În viața fiecărui credincios, se ivește câte o clipă de încercare, care destăinuiește temelia pe care se reazemă
el, pricinile care-l mână, cum și ținta pe care o urmărește în umblarea lui. Așa s-a întâmplat și cu Lot. N-a murit în
Haran; însă a căzut în Sodoma. Pe cât se pare, pricina căderii lui a fost cearta iscată între păzitorii vitelor sale și cei ai
vitelor lui Avram. Fără îndoială că este ușor să dai peste vreo piatră de poticnire, dacă nu umbli cu un ochi plin de
veghe și cu o dragoste neprefăcută pe calea credinței. Dar, oricare ar fi pricina văzută ce ți-a pricinuit rătăcirea,
adevărata pricină rămâne nebăgată în seamă de nimeni, ascunsă în tainițele inimii tale, acolo, unde a izbutit să se
încuibeze lumea, sub o înfățișare oarecare. Cearta, de care am vorbit, se putea potoli fără nici o pagubă duhovniceasca
pentru Lot și pentru Avram. Într-adevăr, lui Avram această ceartă i-a dat prilejul să-și arate puterea măreață a
credinței, înălțimea morală și cerească la care ea poate sa ridice pe cel care crede; pe când lui Lot aceeași ceartă i-a
dat la iveală deșertăciunea lumească, de care era plină inima lui Lot. Această ceartă a păstorilor n-a adus deci nici
deșertăciunea lumească în inima lui Lot, nici credința în inima lui Avram. Și la Lot și la Avram, această cearta n-a
făcut decât să dea la iveală ce era în inima fiecăruia.
Așa este întotdeauna: luptele, certurile și despărțirile ce se ivesc în Biserica lui Dumnezeu,
ajung, pentru mulți un prilej de cădere și de întoarcere în lume. Atunci cei căzuți aruncă vina asupra luptelor și
despărțirilor ca să scape de răspunderea ce cade asupra lor, când, de fapt, toate acestea n-au făcut decât să învedereze
starea sufletelor și a pornirilor inimilor lor. Căci dacă în inima ta stăpânește lumea, vei găsi ușor drumul ei; iar
învinovățirea oamenilor și a împrejurărilor, când rădăcina răului se află în tine, arată tocmai înălțimea morală în care
te afli. Fără îndoială că e destul de trist când se ivesc lupte și despărțiri în sânul poporului lui Dumnezeu. E de plâns și
umilitor să vezi pe frați certându-se chiar în fața „Cananiților și a Fereziților”, când vorbirea lor ar trebui să fie
întotdeauna: „Te rog, să nu fie ceartă între mine și tine… că suntem frați” (verset 8-9). Dar, de ce nu alege Avram
Sodoma? De ce aceasta ceartă nu-l împinge pe Avram în lume, ajungând, astfel, și pentru el, un prilej de cădere?
pentru că Avram a privit această cearta cu ochii lui Dumnezeu. Câmpia Iordanului putea să-i momească și lui inima,
întocmai ca lui Lot, dar el n-a dat voie inimii sale să aleagă. A lăsat pe Lot să aleagă și a lăsat pe seama lui Dumnezeu
grija de a alege pentru dânsul. Iată înțelepciunea de sus. Cel credincios lasă pe seama lui Dumnezeu grija așezării și
pe pământ și așteaptă, tot de la El, netezirea drumului spre așezarea hotărâtă de Dumnezeu. Totdeauna, e mulțumit cu
partea ce-i dă Dumnezeu și zice: „O moștenire plăcută mi-a căzut ia sorț” (Ps. 16. 6). Cel care umblă prin credință
lasă bucuros alegerea celui care umblă prin vedere; și-i zice: „Dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă
apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga” (verset 9). Avem aici cea mai frumoasă lărgime de inimă și o desăvârșita
siguranță sufletească! Care a fost alegerea lui Lot? Și-a ales Sodoma, locul asupra căruia avea să cadă judecata. Cum
și pentru ce își alesese Lot un astfel de loc? pentru că a privit la cele din afară și nu la răutatea oamenilor din cetate,
nici la soarta cetății lor. Adevărata însușire a Sodomei era „răutatea” (verset 13); și soarta ei „judecata”, pieirea prin
„foc și pucioasă” din cer. Dar, o să zică cineva, că Lot nu știa toate acestea. Se prea poate; dar nici Avram nu știa.
Dumnezeu știa, și dacă ar fi lăsat Lot lui Dumnezeu grija să-i aleagă locul unde să se așeze, de bună seamă că
Dumnezeu nu l-ar fi dus într-un loc, unde avea să-și găsească pieirea. Însă Lot a vrut să aleagă el însuși, și a socotit că
Sodoma era bună pentru el, chiar dacă nu era bună pentru Dumnezeu. Ochii lui s-au oprit „peste câmpia Iordanului,
bine udată în întregime” și inima a fost stăpânită de ea: „Și și-a întins corturile până la Sodoma” (verset 10-12). Iată
alegerea inimii firești. „Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit” (2Tim. 4. 10). Lot a părăsit pe Avram
pentru același cuvânt; a lăsat locul mărturiei și a trecut în acela al judecății.
14-18.Domnul a zis lui Avram, după ce s-a despărțit Lot de el: „Ridicăți ochii și, din locul
în care ești, privește spre miază-noapte și spre miază-zi, spre răsărit și spre apus: căci toată țara pe care o vezi ți-o voi
da ție și seminței tale în veac (verset 14, 15). Cearta și despărțirea, departe de a pricinui o pagubă duhovnicească lui
Avram, dimpotrivă, au pus în lumină și mai mare călăuzirea lui cerească, întărindu-i astfel nespus de mult viața
credinței. Ba mai mult: l-a scăpat de o tovărășie, care nu făcea decât să-l împiedice, netezindu-i, astfel, cărarea vieții.
Așa că toate au lucrat împreună spre binele lui Avram, spre un mai mare seceriș de binecuvântări. Să ne aducem
aminte de acest adevăr, foarte serios și mângâietor. Toți cei care aleargă fără să fi fost trimeși, sfârșesc cu o cădere și
se întorc la lucrurile pe care le lepădaseră într-o vreme. Pe de alta parte, toți cei care au fost chemați de Dumnezeu și
se bizuiesc pe El, sunt sprijiniți de harul său. „Cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare a cărei strălucire
merge mereu crescând până la miezul zilei” (Prov. 4. 18). Gândul acesta ar trebui să ne facă smeriți și veghetori în
rugăciune: „Cine crede ca stă în picioare să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10-12), căci desigur „sunt unii din cei de pe
urmă care vor fi cei dintâi și sunt unii din cei dintâi care vor fi cei de pe urmă” (Luca 13. 30). „Cine va răbda până la
sfârșit, acela va fi mântuit” (Matei 10. 22): iată o învățătura care are o însemnătate nespus de mare. Nu s-a văzut oare,
deseori, câte o corabie ieșind mândră din port, cu toate pânzele desfăcute, în mijlocul strigatelor de bucurie ale
mulțimii și având, parcă, toate chezășiile unei călătorii fericite? Dar vai! furtunile, valurile, nisipurile și stâncile au tot
lovit-o până când călătoria, începută în cele mai norocoase împrejurări, s-a sfârșit cu o nenorocire! Nu-i vorba aici
decât de slujbă și de mărturie pentru Domnul și nicidecum de veșnica mântuire a păcătosului în Hristos: mântuirea
aceea, lăudat fie Dumnezeu, nu atârnă, în nici un fel, de noi, ci de Acela, care a zis: „Oilor mele Eu le dau viață
veșnica, în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10. 28). Adesea, însă, vedem pe unii
credincioși intrând într-o slujbă, făcând vreo mărturie deosebită, sub cuvânt că sunt chemați de Dumnezeu. Dar, după
un timp oarecare, obosesc, fiindcă sunt călăuziți de alte gânduri, nu de Dumnezeu. Căci fiecare trebuie sa și aibă
chemarea și slujba de la Stăpânul însuși. Cei care sunt chemați de Hristos la o slujbă deosebită vor fi sprijiniți în
aceasta slujbă, căci El nu trimete niciodată pe cineva la război pe cheltuiala lui. Dar cel care aleargă, fără să fi fost
trimes nu numai că va obosi curând, dar își va dovedi și nebunia.
Avram a fost chemat de Dumnezeu să părăsească Ur ca să meargă în Canaan; de aceea
Dumnezeu l-a și călăuzit în toată calea. Când Avram s-a oprit în Haran, l-a așteptat Dumnezeu pe el. Când s-a coborât
în Egipt, Dumnezeu l-a adus înapoi. Când a avut trebuință de povață, Dumnezeu l-a povățuit. Când s-a ivit o ceartă și
o despărțire, Dumnezeu s-a îngrijit de el. Așa că Avram ar fi putut zice: „Cât de mare este bunătatea ta, pe care o
păstrezi pentru cei ce se tem de Tine”! (Ps. 31. 19). În această cearta, Avram n-a pierdut nimic: a avut, ca și înainte,
cortul și altarul sau. „Și Avram și a ridicat corturile, și a venit de a locuit lângă stejarii lui Mamre, care sunt lângă
Hebron. Și acolo a zidit altar Domnului” (verset 18). Lot poate să și aleagă Sodoma; Avram își caută și-și găsește
toate în Dumnezeu. În Sodoma, nu era nici un altar; toți cei care se îndreaptă într-acolo caută cu totul altceva decât un
altar. Nu se duc la Sodoma ca să se închine lui Dumnezeu, ci se duc acolo din dragoste pentru lume. Și sfârșitul? Ni-l
spune Scriptura: „El le-a dat ce cereau; dar a trimes o molimă printre ei”! (Ps. 106. 15).

BIBLIA DE STUDIU

10. Scriptura afirmă că “Domnul nu Se uită la ce se uită omul.”Lot privea la valea bine udată.Dumnezeu privea
la oameni idin Sodoma care erau “răi...afară din cale de păcătoşi”.Incapacitatea lui Lot de a discerne şi a respinge răul
a adus moartea şi tragedia pentru familia Sa.
12.Marea lipsă a lui Lot a constat în faptul că el a iubit câştigul persona lmai mult decât a urât răutatea Sodomei.Dacă
el iubea neprihănirea aceasta ar fi trebuit să-i determine să rămână departe de căile rele(imorale) ale oamenilor
păcătoşi.Însă el a tolerat răul şi a ales să trăiască în Sodoma imorală.Poate că e lgândea că avantajele materiale,cultura
şi plăcerile Sodomei compensau pericolele şi că el era destul de tare dpdv spiritual ca să rămână credincios lui
Dumnezeu.În felul acesta,el s-a expus pe el şi familia sa la imporalitatea şi nelegiuirea Sodomei,numai pentru a învăţa
lecţia amară că familai sa nu era destul de tare ca să reziste influenţelor ei rele.Părinţii trebuie să fie atenţi ca sî nu se
aşeze pe ei înşişi sau copii lor în vreo “Sodomă” ca nu cumva ei să ajungă la ruină spirituală aşa cum a ajuns familia
lui Lot.

CAP XIV
WILLIAM MacDonald
1-12.Cu treisprezece ani înainte de a se fi întâmplat evenimentele principale din acest capitol, Chedorlaomer, regele
Elamului (Persiei) a învins diverși regi din câmpiile limitrofe ale Mării Moarte (Sărate), în al treisprezecelea
an, cei cinci regi captivi s-au răsculat împotriva lui Chedorlaomer. Deci, el s-a aliat cu alți trei regi din regiunea
Babilonului, s-a deplasat în sud de-a lungul părții de est a Mării Moarte, apoi spre nord, prin partea de vest
către Sodoma, Gomora și celelalte cetăți din câmpie. Bătălia a avut loc în Valea Sidim, care era plină de puțuri
de smoală. Invadatorii i-au învins pe rebeli, înaintând apoi spre nord cu prada de război și cu prizonierii - printre care
se afla și Lot, nepotul decăzut al lui Avram.
13-16.Când Avram a primit știrea, a adunat o mică armată de trei sute optsprezece oameni instruiți și i-a urmărit pe
învingători până spre Dan, în nord. În final i-a înfrânt lângă Damasc, în Siria, salvându-l astfel pe Lot și recuperând
prada de război. Cei decăzuți nu numai că-și produc lor înșiși suferințe, ci provoacă necazuri și altora. Acum Avram
l-a salvat pe Lot cu sabia. Mai târziu el avea să-l scape prin intermediul rugăciunii de mijlocire (cap. 18,19).
17-18.Pe când se întorcea Avram acasă, regele Sodomei i-a ieșit înainte să-l salute, la fel cum Satan îl ispitește
uneori pe creștin după o biruință spirituală deosebită. Dar Melhisedec, regele Salemului și preot al Dumnezeului
Preaînalt, a venit cu pâine și vin pentru a-l încuraja pe Avram. Nu putem citi această primă mențiune a pâinii și
vinului fără să ne gândim la aceste simboluri ale jertfei Mântuitorului nostru. Când ne gândim la prețul pe care l-a
plătit El pentru a ne răscumpăra din păcat, suntem întăriți pentru a ne împotrivi oricărei ispite.Numele în Scriptură au
înțelesuri. Melhisedec înseamnă regele neprihănirii iar Salem (prescurtare a numelui Ierusalim) înseamnă pace. Deci
el era rege al neprihănirii și rege al păcii. El îl simbolizează pe Cristos, adevăratul rege al neprihănirii și păcii și
Marele nostru Preot. Când ni se spune în Evrei 7:3 că Melhisedec era „fără țară, fără mamă, fără genealogie, fără un
început al zilelor sale sau sfârșit al vieții", aceasta trebuie înțeles doar în legătură cu preoția lui. Cei mai mulți preoți
au moștenit preoția și au slujit un timp limitat. Dar preoția lui Melhisedec a fost unică prin aceea că, după câte știm,
nu i s-a transmis de la părinți și nu a avut un început sau un sfârșit. Preoția lui Cristos este „după rânduiala lui
Melhisedec" (Psalmul 110:4;Evrei 7:17).
19-20.Melhisedec l-a binecuvântat pe Avram și Avram la rândul lui i-a dat acestui preot al lui Dumnezeu o
zeciuială din tot ce capturase. În Evrei 7 aflăm că aceste acțiuni au avut o adâncă semnificație spirituală. Fiindcă
Avram a fost strămoșul lui Aaron, el este considerat reprezentant al preoției Aaronice. Faptul că Melhisedec l-a
binecuvântat pe Avram înseamnă că preoția lui Melhisedec este mai mare decât a lui Aaron, fiindcă cel ce
binecuvântează este superior celui binecuvântat. Faptul că Avram a plătit zeciuială lui Melhisedec este perceput ca o
ilustrare a preoției Aaronice care recunoaște superioritatea preoției iui Melhisedec, fiindcă cel mai mic plătește
zeciuială celui mai mare.
21-24.Regele Sodomei a spus: „Dă-mi mie oamenii și ține bogățiile pentru tine". Deci Satan încă ne ispitește să
ne investim resursele în jucării de țărână, în timp ce oamenii din jurul nostru pier. Avram a răspuns că nu va lua
nimic, nici măcar an capăt de ață sau o curea de încălțăminte.
J.VERNON McGee

1-2.În capitolul 14 găsim date despre primul război pe care îl prezintă Biblia. Tot în acest capitol facem cunoștință cu
primul preot al lui Dumnezeu – Melhisedec.În ceea ce privește războiul despre care vorbește Cuvântul lui Dumnezeu
aici este din nou o problemă care este legată de Lot.Vreau să spun că ceea ce avem noi în aceste versete este un
document istoric. De fapt, în primele 11 versete este relatat modul în care regii estului au învins regii Sodomei și
Gomorei.Cu privire la acest episod au fost mulți critici care susțineau că acest episod nu se regăsește în istoria
seculară, deci nu este unul real.Dar, după câteva descoperiri arheologice, criticile au încetat întrucât aceste nume pe
care Biblia le menționează apăreau și în materialele descoperite de arheologi. De fapt, Amrafel este cunoscut ca fiind
celebrul Hamurabi atât de bine cunoscut. Deci aceste versete sunt foarte importante.După cum vedeți războaiele au
început destul de devreme în istoria omenirii. Nu știu dacă au mai fost războaie până la acel moment dar motivul
pentru care Biblia îl prezintă pe acesta este din pricina lui Lot nepotul lui Avraam.
3-12.Spuneam au că multe necazuri i se trag lui Avraam din pricina nepotului său Lot. Se pare că între acești împărați
mai existaseră lupte, pentru că aceste cetăți de la câmpia au fost subjugate până când s-au răsculat și s-au eliberat.
Oricum toți s-au strâns pe malul Mării Moarte pentru a se lupta.În mijlocul acestei lupte este prins și Lot. Fiind un
locuitor al Sodomei și Gomorei, el a fost prins și luat prizonier.Acum avem un alt episod în care Avraam și calitățile
lui ies în evidență. Este interesant că deși, de cel mai multe ori problemele lui vin în urma neascultării, în cele din
urmă el folosește aceste evenimente și învață din ele pentru ca apoi să fie binecuvântat de Dumnezeu. ul mă
întreb de unde venea el. Care sun circumstanțele în care el este ales mare preot al Domnului.

Din cele câteva date pe care le avem despre el aflăm că era rege ale Salemului dar și Mare Preot al lui Dumnezeu. Dar
din nou mă întreb de unde a auzit el despre Dumnezeul cel Preaînalt? Elohim este Dumnezeu cel Preaînalt, Creatorul
cerului și al pământului. El este Dumnezeul cel viu din începuturile Bibliei, Dumnezeul lui Enoh și al lui Noe. Deci,
de undeva de la aceste persoane el a auzit despre Dumnezeu și a crezut în El și ajunge la o mare funcție pentru
Dumnezeu. Ceea ce mă surprinde pe mine este modul în care acționează Melhisedec. El vine înaintea lui Avraam cu
pâine și vin. Unde mai găsiți aceste elemente? La cina cea de taină, împărtășirea cu trupul și sângele Domnului Isus
Hristos. Oare cât de multe știa acest Melhisedec? Se pare că Duhul lui Dumnezeu îi descoperise multe lucruri.
Melhisedec este menționat de trei ori în paginile Scripturii. Pe lângă acest pasaj, el mai apare în Psalmul 110:4, un
psalm care profețește despre Domnul Isus Hristos: „Tu ești preot în veac, în felul lui Melhisedec.” Apoi mai este
menționat în Epistola către Evrei în câteva rânduri. După ce am citit Epistola către Evrei am înțeles de ce nu ni se
spune nimic în Geneza despre originile lui Melhisedec. Este destul de ciudat care Geneza care este o carte a familiilor
să nu spună nimic despre familia lui Melhisedec. De obicei în Geneza atunci când o persoană este importantă ni se
spune a cui fiu este el și chiar ceva despre urmașii lui. Deși Melhisedec este o persoană importantă nu avem nici un
detaliu de genul celor menționate până acum. Scriitorul Epistolei către Evrei ne spune de ce nu avem astfel de date
despre Melhisedec. Motivul pentru care Biblia nu menționează nimic despre familia lui Melhisedec, sau numărul
zilelor lui este datorită preoției lui Hristos care este după ordinul lui Melhisedec în ceea ce privește începutul ei. În
ceea ce privește funcția Preoției Domnului Isus, și mă refer aici la jertfa Lui, intrarea lui în Sfânta Sfintelor, care este
cerul de astăzi, El urmează ordinul lui Aaron. Dar în ceea ce privește persoana Lui, Domnul Isus nu are început sau
sfârșit al zilelor, și în acest fel Melhisedec, sub forma în care este el prezentat pe paginile Scripturii, este o bună
imagine a Mântuitorului. Vă amintiți că Melhisedec este prezentat ca fiind un prinț al Salemului. Domnul Isus este și
el prezentat ca și descendent al lui Avraam în ceea ce privește umanitatea lui, ba mai mult, el este descendent al casei
regale a lui David. Deci Melhisedec este o bună imagine pentru Domnul Isus Hristos.
În ceea ce privește pâinea și vinul pe care Melhisedec le aduce lui Avraam, cred că explicația este destul de simplă. El
nu face decât să anticipeze ceea ce Domnul Isus avea să facă.
În cadrul cinei sale cu ucenicii Domnul Isus le spune: „Pentru că, oridecâteori mâncați din pâinea aceasta și beți din
paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El.” Deci, Melhisedec anticipează jertfa Domnului Isus.
Melhisedec era marele preot al lui Dumnezeu pentru întreg pământul. Domnul Isus este astăzi Mare Preot al întregii
lumi. Deci, așa cum este prezentat aici Domnul Isus nu apare ca preot în virtutea ordinului lui Aaron. Aaron era preot
doar pentru Israel, pe când Domnul Isus este preot pentru întreaga omenire.
Iată dragi prieteni că planul pe care Dumnezeu l-a făcut pentru mântuirea oamenilor nu este unul de urgență,
circumstanțial, ci unul bine pregătit și pe care Dumnezeu l-a anunțat cu mult timp înainte. Cred că este o bună
invitație la meditație dragul meu, pentru că pentru tine a făcut Dumnezeu acest lucru.Acum apare răspunsul lui
Avraam: „Binecuvîntat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt care a dat pe vrăjmașii tăi în mîinile tale!” Și Avraam i-a dat
zeciuială din toate.”
Interesant este că Avraam I-a dat zeciuială lui Avraam din toate lucrurile. Sunt unii care susțin că zeciuiala a apărut
odată cu legea dată prin Moise. Ori mai este ceva timp până la acel moment. Deci, zeciuiala se pare că este ceva mai
timpurie. Și dacă nu a venit prin legea lui Moise ci este legată mai degrabă de preoția veșnică a Domnului Isus cred
eu că nici nu a trecut odată cu Moise sau legea lui ci a rămas în continuare. Mai mult, întrucât nu era nici o lege care
să stabilească zeciuiala, iar popoarele păgâne nu o practicau, cred eu că a fost vorba de o revelație din partea lui
Dumnezeu în ceea ce privește acest lucru.
21.Comportamentul lui Avraam este cu atât mai remarcabil cu cât refuză invitația regelui Sodomei de a-și opri o parte
din pradă.Aceasta era o ispită. Codul lui Hamurabi, care era un fel de cod al legilor în acea vreme, prevedea ca cel ce
învingea într-o situație ca cea în care era Avraam, avea dreptul legal nu numai la o recompensă în bunuri materiale
dar chiar și în persoane. Împăratul Sodomei îi propune un târg aici. El îi propune lui Avraam să ia el bunurile
materiale iar el, împăratul, să ia oamenii. Ispita cred că este aceea ca mai târziu, când lumea ar fi spus despre
Avraam: „Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam cu mari bogății!” regele să fi răspuns: „Da de unde, eu l-am făcut
bogat!”
Eu cred că Avraam a știut lucrul acesta pentru că nu acceptă nimic de la împărat. Avraam nu este un materialist care
de dragul bogățiilor să calce în picioare mărturia Domnului. Avraam era încă sub influența binecuvântării lui
Melhisedec și încă o dată afirm a foste foarte bine că acesta a ieșit înaintea lui Avraam. Eu cred că aici este o aplicație
concretă a versetului 13 din 1Corinteni capitolul 10. Aceste verset spune că Dumnezeu pregătește mijloacele ca noi să
ieșim din ispite. Melhisedec a fost acest mijloc pentru Avraam. 22-
24.Cred că atunci când Avraam a plecat la luptă el a făcut un legământ cu Dumnezeu. Probabil că el a spus: Doamne,
eu plec la un război pentru a prăda, nu vreau avantaje materiale. Tot ce vreau este să-l salvez pe nepotul meu Lot.” Și
cred că Dumnezeu I-a îngăduit lucrul acesta, iar acum Avraam îl propovăduiește pe Dumnezeu în fața împăratului
Sodomei. Ceea ce spune Avraam cu alte cuvinte sună cam așa: „Eu am făcut un legământ cu Dumnezeul cel viu. Eu
mă închin lui și nu voi îngădui ca tu să-mi oferi ceva pentru ca apoi să spui tuturor că tu m-ai îmbogățit. Dumnezeu
este cel care a dat izbânda și numai de la El aștept răsplata.”Cu siguranță că aceasta a fost o mărturie extraordinară.
Avraam ni se prezintă din ce în ce mai mult ca o persoană a cărei relație cu Dumnezeu se întărește tot mai
mult.Avraam se arată nu numi preocupat de neprihănirea lui dar și de binele oamenilor care l-au ajutat în luptă.
Acceptă ca ei să primească mai mult o despăgubire pentru costurile de război. Cred că aceasta este o bună lecție în
ceea ce privește neprihănirea.
Mai întâi, este vorba de credincioșia lui Dumnezeu. Neprihănirea noastră nu este rodul nostru ci este credincioșia lui
Dumnezeu cea care aduce neprihănirea.Apoi, noi trebuie să răspundem credincioșiei lui Dumnezeu tot cu
credincioșie.Un alt lucru cu privire la credincioșie este cel legat de faptul că nu putem să clădim neprihănirea noastră
pe cheltuiala altora sau în detrimentul altora.Spun lucrul acesta pentru că am întâlnit persoane care făceau din
neprihănirea lor o normă pentru toți cei din jurul lor și în loc să fie o mărturie erau tocmai contrariul.
Iată ce lecții minunate avem prin Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul săi cel Sfânt este mereu pregătit să ne învețe cum să
trăim o viață binecuvântată și cum să fi o binecuvântare pentru alții.Data viitoare dragi prieteni îl vom vedea pe
Dumnezeu ca unul care este scut pentru copii lui și cu răsplătește credincioșia. Până atunci însă să nu uităm să căutăm
neprihănirea Lui căci toate celelalte ne vor fi date pe deasupra.

MY BIBLE

1.Avram s-a suit din Egipt. Datorită îndurării lui Dumnezeu, Avram s-a întors cu bine din Egipt împreună cu soţia sa,
cu familia şi tot ce avea. Menţiunea despre Lot ca întorcându-se cu Avram îl pregăteşte pe cititor pentru raportul care
urmează despre legăturile dintre Lot şi unchiul său. Destinaţia lor imediată a fost Negeb, regiunea de sud a Palestinei,
care se întinde de la Cadeş-Barnea în sud până la Hebron în nord, cu Beer-Şeba la mijloc (vezi comentariul pentru
cap. 12,9).
2.Avraam era foarte bogat. Cuvântul tradus aici bogat înseamnă literal greu, folosit în sensul de a
fi încărcat cu avuţii. Deşi era bogat înainte de a merge în Egipt, Avram s-a întors înapoi cu averile mult sporite,
datorită generozităţii lui Faraon. Biblia aminteşte pentru prima dată aurul şi argintul ca metale preţioase şi faptul că de
a le poseda îl îmbogăţeşte pe om. Avram poate că avusese argint când a părăsit Mesopotamia, ţară bogată în acest
metal, însă aurul probabil că a ajuns la el din Egipt, ţara cea mai bogată în mine de aur din antichitate. Aproximativ pe
la jumătatea mileniului al doilea î.Hr,. guvernatorii asiatici cereau aur aproape în fiecare scrisoare pe care o scriau
către Faraon. În general, se credea că aurul era tot atât de abundent în Egipt ca pietrele. Mormintele unor
conducători fenicieni din Byblos, descoperite recent, conţineau multe daruri preţioase de la egipteni din secolul al
XIX-lea şi al XVIII-lea î.Hr. Vase frumoase, cutii, ornamente şi alte obiecte de lux s-ar putea să fi fost incluse în
darul pe care l-a primit Avram de la Faraon.
3.Până la Betel. Traversând partea sudică a ţării, Avram a revenit prin împrejurimile
Betel-ului, unde el tăbărâse mai înainte. Cuvântul tradus aici a mers înseamnă opriri sau locuri unde şi-a întins cortul.
Aceasta indică nu o călătorie directă, continuă, din Egipt prin ţara sudică până la Betel, ci o călătorie făcută în etape,
de la o regiune cu păşuni la alta, în direcţia generală a Betel-ului (vezi cap. 12,8).
4.În locul unde era altarul. Moise scoate în evidenţă întoarcerea lui Avram la un loc în
care mai înainte condusese un serviciu divin public. Betel-ul era scump inimii lui din cauza sfintei amintiri a
comuniunii de care s-a bucurat acolo cu Domnul. Poate că, de asemenea, el s-a aşteptat să găsească urechi gata să
asculte şi inimi binevoitoare printre oamenii de primprejur, care aveau să-şi amintească de şederea lui acolo mai
înainte. Aşezarea fiecărei tabere a lui Avram a fost marcată de un altar de la care canaaniţii care cutreierau ţara au
învăţat despre adevăratul Dumnezeu şi unde, după ce Avram pleca mai departe, ei se întorceau pentru a I se închina
Lui (PP 128). Un punct principal de luat în seamă la alegerea unui cămin era locul unde era altarul.
6.Averile lor erau aşa de mari. Prosperitatea unchiului s-a revărsat
asupra nepotului. Lot, singurul membru din familia lui Terah care ascultase de porunca lui Dumnezeu de a pleca în
Canaan, s-a împărtăşit de binecuvântarea făgăduită lui Avram. Deoarece ţara era deja ocupată de canaaniţi şi munţii
Canaanului erau abundent împăduriţi, aşa cum arată vechile rapoarte, existau doar puţine părţi din ţară cu păşuni
permanente pentru marile turme şi cirezi ale noilor veniţi. 7.Ceartă. Lipsa de păşuni accesibile şi câteodată şi lipsa
de apă a dat naştere la ceartă între păzitorii vitelor lui Avram şi aceia ai lui Lot. Natural că fiecare ceată dorea să vadă
averile stăpânului său prosperând. Canaaniţii şi Fereziţii. În alte pasaje, fereziţii sunt
menţionaţi împreună cu canaaniţii (vezi Geneza 34,30; Judecători 1,4, 5) şi sunt adesea enumeraţi împreună cu alte
triburi care au ocupat Canaanul în timpurile patriarhale (Geneza 15,19-21; Exod 3,8, 17; 23,23; etc.). Mulţi
comentatori au crezut că fereziţii erau locuitori ai satelor (ebraicul perazi locuitori ai pământului deschis, Estera 9,19),
în contrast cu canaaniţii care locuiau în cetăţile întărite. Legătura fereziţilor cu alte naţiuni din Palestina este incertă,
deoarece ei nu apar nici în tabela naţiunilor din cap. 10, nici în izvoarele extrabiblice.
8.Să nu fie ceartă. Probabil că certurile păzitorilor de vite
s-au reflectat în atitudinea şi purtarea lui Lot. Dorind să îndepărteze neînţelegerea şi duşmănia dintre el şi nepotul său,
Avram a propus despărţirea turmelor şi cirezilor lor ca o soluţie a dificultăţii. Ţinând seama de faptul că Lot era mai
tânăr şi că întreaga ţară îi fusese făgăduită lui Avram, felul cum s-a purtat el cu Lot dă pe faţă un adevărat spirit
generos. Nobleţea de suflet descoperită cu această ocazie se află într-un puternic contrast cu slăbiciunea de caracter
de care dăduse dovadă, cu puţin timp înainte, în Egipt. Avram sa dovedit a fi un om al păcii.
Suntem fraţi. Avram şi-a dat seama de influenţa
nefastă pe care ura şi cearta dintre el şi Lot avea să o aibă asupra naţiunilor din jur. Nimic nu avea să zădărnicească cu
mai mult efect planul lui Dumnezeu de a evangheliza naţiunile din Canaan, decât continua neînţelegere dintre cele
două familii. Deşi, dintre cei doi, Avram era cel mai în vârstă, el nu a profitat de prioritatea de vârstă şi de poziţia lui
pentru a face revendicări preferenţiale. Referirea la sine şi la Lot ca fraţi avea ca scop să-i asigure nepotului său
egalitate de poziţie şi tratament. El a căutat să îndepărteze orice îndoială pe care putea să o aibă Lot cu privire la
sinceritatea intenţiilor unchiului său. 9.Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Deşi a fost
hotărât ca moştenitor al întregii ţări, Avram a dat pe faţă adevărată umilinţă, subordonând propriile interese acelora
ale lui Lot şi îngăduindu-i, astfel, să ia din ţară atât de mult cât dorea. Avram a renunţat la propriile drepturi de dragul
păcii, dar, procedând în felul acesta, a câştigat cel mai mare respect al nostru. El a dat dovadă de generozitate,
bunătate sufletească, un caracter vrednic de urmat. A proceda altfel decât cum a făcut, ar fi trebuit să urmeze după
principiile egoiste care îi stăpânesc de obicei pe oameni în relaţiile cu alţii. Însă un om spiritual trăieşte în
conformitate cu principii mai înalte şi priveşte dincolo de foloasele vremelnice ale acestei lumi spre câştiguri veşnice.
Aşa a făcut Avram, zădărnicind scopul lui Satana de a naşte neînţelegere şi ceartă între el şi nepotul său.
10.Toată Câmpia
Iordanului. Mai puţin nobil decât unchiul său, Lot a căutat de îndată să profite de ofertă. În mintea lui, el a privit ţara
atât de departe cât putea să o facă. El a observat Câmpia Iordanului, numită kikkar în vremurile cele vechi, astăzi el-
Ghor, şi a văzut că era bine udată. Lot, un cetăţean al Mesopotamiei, unde râurile şi canalele dădeau o mare fertilitate
pământului, nu ar fi putut să greşească în a compara fosta patrie cu ţara muntoasă şi, în aparenţă, mai puţin fertilă, în
care venise. Avram îl convinsese să vină în Canaan, cugeta el, şi prin urmare, trebuia să se asigure că va fi instalat
după plac. Palestina de apus nu are
râuri vrednice de a fi numite. Singurul râu mai de seamă este Iordanul, iar cei mai mulţi dintre afluenţii lui curg
dinspre răsărit. Cu izvorul său în munţii Anti-Libanului, Iordanul îşi varsă mai întâi apele sale în lacule Hule din
Galilea superioară, aproximativ la 2 m şi ceva peste nivelul mării. Pierzând apoi repede din altitudine, intră în Marea
Galileii, la 16 km sud de lacul Hule, 20,5 m sub nivelul mării. Părăsind Marea Galileii, Iordanul merge vreo 105 km,
în zbor de pasăre până la Marea Moartă. Însă pe distanţa aceasta, el şerpuieşte vreo 320 de km., intrând în Marea
Moartă la o altitudine de 383 m sub nivelul mării. Cu albia adâncă, aşezată între munţii de vest ai Palestinei şi platoul
înalt al Transiordaniei, toată valea Iordanului are o climă tropicală tot anul, cu o fertilitate corespunzătoare.Sodoma şi
Gomora. Cele două cetăţi păcătoase, Sodoma şi Gomora, sunt puse pentru prima dată în legătură cu averile lui Lot.
Aceste cetăţi se pare că au fost aşezate în partea de sud a Mării Moarte, care pe timpul lui Avram era mult mai mică
decât acum (vezi comentariul pentru cap. 14,3 şi 19,24.25). Deci valea în care se aflau aceste cetăţi probabil că este
inclusă de Moise în expresia câmpia Iordanului numită în versetul 12 simplu câmpia.Ca o grădină a Domnului. Valea
cea roditoare a Iordanului, cu vegetaţia ei tropicală, se părea favorabilă, comparată cu ceea ce Moise auzise despre
paradisul de mult pierdut, şi cu fertila deltă a Nilului pe care, nu de mult, Lot şi Avram o părăsiseră.
11.Lot şi-a ales. Ademenit
de frumuseţea şi fertilitatea ei şi neţinând cont de alte lucruri, Lot a ales valea Iordanului ca viitor domiciliu al său.
Împins de egoism şi călăuzit numai de propriile înclinaţii şi de vederea unui avantaj vremelnic, Lot a luat hotărârea
fatală a vieţii sale. Această hotărâre l-a dus printr-o serie de experienţei nefericite, care au pus în pericol viaţa sa,
sufletul său şi familia sa. Lăsându-l pe Avram la Betel, Lot şi familia sa au plecat spre răsărit.
12.Şi-a întins corturile
până la Sodoma. Doritor să se aşeze în imediata apropiere a cetăţilor din valea Iordanului, de a căror bogăţie el spera
să aibă parte, Lot se află în evident contrast cu unchiul său, care a rămas toată viaţa un peregrin (vezi Evrei 11,9).
Experienţa lui Lot este o lecţie pentru creştinul care este ispitit să aleagă asociaţii pământeşti în schimbul fericirii
eterne. Mai întâi el a văzut şi apoi a ales ceva ce a plăcut ochilor săi. Întinzându-şi corturile până la Sodoma, în cele
din urmă a intrat în ea şi s-a aşezat acolo (vezi Geneza 14,12; 19,1). Deşi el însuşi era credincios, alegerea lui fatală a
însemnat pierderea aproape a fiecărui lucru drag lui (PP 168) 13.Oamenii din
Sodoma. Este clar că oamenii pe care Lot i-a ales de vecini erau deja păcătoşi când Lot şi-a aşezat căminul său între
ei. Stricăciunea cea mai mare se află adesea printre oamenii aşezaţi în cele mai fertile regiuni, care se bucură de
foloasele unei civilizaţii înaintate. Aşa este ingratitudinea naturii omeneşti, încât tocmai acolo unde darurile lui
Dumnezeu sunt revărsate în modul cel mai abundent, oamenii Îl uită mai întâi (vezi Osea 4,7; 10,1). Unul dintre
pericolele morale ale progresului este că oamenii devin atât de mulţumiţi de lucrurile acestei lumi prezente încât nu
simt nevoia de Dumnezeu. 14.Ridică-ţi
ochii. Aceasta este a patra ocazie în care Dumnezeu S-a adresat direct patriarhului. Fiecare dintre aceste ocazii a
însemnat o criză în viaţa lui. Desigur că, aprobând despărţirea lui Lot de Avram, Dumnezeu l-a invitat din nou pe
Avram să privească asupra ţării care urma să-i aparţină în mod definitiv lui şi urmaşilor lui. Porunca divină: Ridică-ţi
ochii trebuie să-i fi amintit lui Avram de Lot, care nu de mult şi-a ridicat ochii şi a văzut toată câmpia Iordanului
(v.10). Deşi Lot îşi alesese acea porţiune care se arăta a fi cea mai bună parte a ţării, lui Avram i s-a spus că cu timpul
aceasta va aparţine în întregime urmaşilor săi. 15.În veac.
Făgăduinţa lui Dumnezeu este de neschimbat. După cum sămânţa lui Avram avea să existe pentru veşnicie înaintea
lui Dumnezeu, tot astfel Canaanul urma să fie patria lor pentru totdeauna. Această făgăduinţă, făcută la început cu
privire la descendenţii trupeşti ai lui Avram, este în schimb acordată cu bunăvoinţă adevăraţilor descendenţi spirituali
ai săi, familiei celor credincioşi (vezi Galateni 3,29). Prin urmare, această făgăduinţă nu a exclus expulzarea seminţei
necredincioase din ţara Canaanului. 16.Ca pulberea pământului. Aceasta
este o repetare a făgăduinţei de mai înainte, că Avram avea să fie tatăl unui neam mare (cap. 12,2). Făgăduinţa este
exprimată în închipuirea mult mai colorată a Orientului, comparând acum sămânţa lui Avram cu pulberea pământului
care nu se poate număra, după cum mai târziu o compară cu stelele cerului (cap. 15,5).
18.Stejarii lui Mamre. Ascultând de
instrucţiunile lui Dumnezeu, Avram a pornit din nou la drum. Dacă el a crezut literal cuvântul lui Dumnezeu, această
călătorie l-a purtat, treptat, de-a lungul şi de-a latul ţării. În cele din urmă, Avram şi-a întins cortul lângă un crâng
aproape de Hebron. Cuvântul ebraic ’elone, tradus câmpie în KJV, trebuia să fie redat prin stejari (vezi comentariul
pentru cap. 12,6). Aici este folosit pluralul şi se arată în mod clar prin prezenţa unui număr de copaci mari. Această
pădurice aparţinea unui conducător de trib amorit, Mamre, care mai târziu a devenit prietenul şi aliatul lui Avram
(cap. 14,13.24). Care sunt lângă Hebron. Cetatea
Hebron este aşezată la peste 35 de km sud de Ierusalim pe drumul spre Beer-Şeba. Aceasta este o cetate foarte veche,
fiind zidită cu şapte ani înainte de Ţoan (Tanis) din Egipt (Numeri 13,22). Deoarece data întemeierii Tanisului
egiptean nu este cunoscută, această afirmaţie cronologică din cartea Numerilor este, din nefericire, lipsită de
însemnătate pentru noi. Numele de Hebron a fost folosit într-o perioadă mai târzie. Pe vremea patriarhilor ea a fost
cunoscută ca Chiriat-Arba sau cetatea din Arba (vezi Geneza 23,2; Iosua 14,15). Acesta este unul din multele cazuri
în care scriitorii Bibliei favorizează nume contemporane ca să facă istoria mai pe înţelesul cititorilor lor.
Un altar Domnului. Ca şi mai
înainte la Sihem (Geneza 12,7) şi la Betel (cap. 12,8) Avram a ridicat din nou un altar. Fiecare memorial pentru
adevăratul Dumnezeu exprima recunoştinţa pentru îndurările Sale şi credincioşia faţă de principiile Sale. Faptul că
vecinii amoriţi şi hetiţi ai lui Avram au ajuns prietenii săi (cap. 14,13.24; 23,7-17) poate că se datora influenţei sale
sănătoase asupra lor. Se poate, de asemenea, ca ei să fi apreciat, până la un anumit punct, cel puţin faptul că
binecuvântarea lui Dumnezeu era asupra lui, şi au simţit că ei s-ar putea împărtăşi de ea împreună cu el (vezi cap.
12,3). Trebuie că în inimile lor s-a stârnit convingerea că Dumnezeul căruia I se închina şi ÎI slujea Avram era într-
adevăr adevăratul Dumnezeu, Creator al cerului şi al pământului. Mărturia lui Avram prin învăţătură şi exemplu în
mod sigur că nu a fost fără rezultate

BENIAMIN FĂRĂGĂU
1-24.Biruința asupra spiritului Câmpiei Șinearului
Alegerea pe care Avram a făcut-o în pasajul precedent pare să arate înspre începutul desprinderii lui din mreaja
spiritului Câmpiei Șinearului. Dar, așa cum se întâmplă de obicei, când vrei să te desprinzi de o ispită, constați că, de
fapt, ea nu vrea să se desprindă de tine.
Cred că nu la întâmplare ne este descrisă, în capitolul de față, ofensiva Șinearului împotriva lui Avram. Istoria este
plasată în timp „pe vremea lui Amrafel, împăratul Șinearului” (14:1, s.n.). „S-a întâmplat [continuă textul, ascunzând
în el un strop de ironie] că ei [Amrafel, Arioc, Chedorlaomer și Tideal] au făcut război cu Bera, împăratul Sodomei,
cu Birșa, împăratul Gomorei, cu Șineab, împăratul Admei, cu Șemeeber, împăratul Ţeboimului și cu împăratul Belei
sau Ţoarului” (14:2, s.n., n.n.). Atunci când ne aducem aminte de faptul că „până la Ţoar [toată această câmpie, care
adăpostea cetățile amintite] era ca o grădină a Domnului, ca țara Egiptului” (13:10, n.n.), înțelegem de ce „s-a
întâmplat” ca împărații din Câmpia Șinearului să facă război cu ei. Cei ce și-au legat numele de cărămizile și de
smoala acestui pământ, de turnuri ale căror vârfuri trebuie să ajungă până la cer, au nevoie și de mijloacele financiare
cu care să-și susțină falnicele nume. Timp de doisprezece ani – precizează textul – bogățiile câmpiei Sodomei și
Gomorei s-au scurs înspre Câmpia Șinearului, împingându-i la răscoală, până la urmă, pe cei apăsați de robia grea.
Dar, odată ce ai optat pentru linia cărămizilor și a smolii, în jurul tău se zidește un întreg sistem care se cere alimentat.
Nu poți permite ca eșafodajul numelui, pe care ți l-ai zidit cu atâta trudă și prin care exiști, de fapt, pentru că din el îți
derivă identitatea, să se dărâme doar pentru că aceia care nu mai suportă birurile și jugul robiei au binevoit să se
răscoale. Iată de ce, „în anul al patrusprezecelea, Chedorlaomer și împărații cari erau cu el au pornit, și au bătut”
(14:5) cetate după cetate, împărat după împărat, strângând nu numai bogățiile văii Sodomei, ci și pe Lot, împreună cu
întreaga sa familie.
În contextul istoriei lui Avram, această descriere detaliată a situației politice și militare a acelor vremi pare puțin
nelalocul ei. Oare de ce a găsit cu cale autorul să o includă în istoria lui Avram? Ţinând cont de contextul parcurs deja
și de scopul pe care pare să-l urmărească autorul, am putea emite cel puțin două ipoteze. În primul rând, prin ea,
autorul reușește să zugrăvească cu deosebită forță ce înseamnă, de fapt, să pornești pe drumul facerii unui nume legat
de cetăți, turnuri și bogății: vei termina în războaie, cuceriri teritoriale, colonizări, intrigi, omoruri…
În al doilea rând, în lumina acestei descrieri, victoria pe care Dumnezeul cel Preaînalt i-a dat-o lui Avram capătă o
deosebită forță. Tu, un venetic, să te ridici împotriva împărățiilor vremii, a falnicilor și îngâmfaților lor împărați, și să-
i și biruiești, doar cu slujitorii născuți în casa ta, atunci când „împăratul Sodomei, împăratul Gomorei, împăratul
Admei, împăratul Ţeboimului, și împăratul Belei sau Ţoarului” (14:8), așezați în linie de bătaie după toate regulile
războiului, au trebuit s-o ia la fugă dinaintea lor, nu este puțin lucru. Avram trebuia să înțeleagă că Acela care îi
spusese: „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, și voi blestema pe cei ce te vor blestema” (12:3) avea și
puterea să împlinească ceea ce promisese. Moise scrie Genesa după minunea Exodului. Atunci când armatele lui
Faraon înghesuiseră pe Israel în apele Mării Roșii și când poporul, văzând că nu mai este scăpare, a început să țipe:
„«Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? (…) Nu-ți spuneam noi
în Egipt: „Lasă-ne să slujim ca robi Egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi Egiptenilor decât să murim în
pustie”?» Moise a răspuns poporului: «Nu vă temeți de nimic, stați pe loc, și veți vedea izbăvirea, pe care v-o va da
Domnul în ziua aceasta»” (Ex. 14:11-13). Dar, în același timp, Moise scria înaintea intrării lui Israel în Canaan, cu
scopul de a-i pregăti pentru extraordinara provocare ce îi aștepta. În fața cetăților întărite din Canaan și a uriașilor fii
ai lui Anac, Israel nu se deosebea cu nimic de grupul, neînsemnat ca număr, de slujitori crescuți în casa lui Avram.
Istoria biruinței lui Avram împotriva împăraților Șinearului avea menirea să aducă în urechile lui Israel cuvintele lui
Iosua, fiul lui Nun, și ale lui Caleb, fiul lui Iefune: „Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în țara aceasta,
și ne-o va da: este o țară în care curge lapte și miere. Numai, nu vă răzvrătiți împotriva Domnului, și nu vă temeți de
oamenii din țara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei” (Num.
14:8-9). Acestea să fi fost oare și cuvintele cu care și-a îmbărbătat Avram slujitorii, în noaptea aceea? Nu știm! Dar,
cu siguranță, o astfel de încredere ar fi trebuit să insufle în Israel biruința pe care Domnul a dat-o, în acea noapte, lui
Avram. Dar să ne întoarcem la textul nostru și să urmărim cu atenție istoria care se depănă înaintea ochilor noștri!
„A venit unul, care scăpase, și a dat de știre lui Avram, Evreul” (Gen. 14:13). După ceea ce-i făcuse Lot, alegând
cu nerușinare câmpia mănoasă a Sodomei, deși era mai tânăr și i-ar fi datorat unchiului său nu numai cinstea, ci și
recunoștința, Avram, simțindu-se, în sfârșit, răzbunat de soartă, ar fi putut spune cu inima împăcată: „Așa-i trebuie!”
Însă, „cum a auzit Avram că fratele său fusese luat prins de război, a înarmat treisute optsprezece din cei mai viteji
slujitori ai lui, născuți în casa lui, și a urmărit pe împărații aceia până la Dan. Și-a împărțit oamenii în mai multe cete,
s-a aruncat asupra lor noaptea, i-a bătut, și i-a urmărit până la Hoba, care este la stânga Damascului. A adus înapoi
toate bogățiile; a luat înapoi și pe fratele său Lot, cu averile lui, precum și pe femei, și norodul” (14:14-16). Însuși
faptul acesta era o mare victorie pentru Avram, nu doar una militară, ci, în mod deosebit, o victorie a Domnului în
caracterul său. Cu toate acestea, testul cel mare încă nu fusese trecut.
Avram se întorcea de la înfrângerea lui Chedorlaomer și a împăraților care erau împreună cu el, când „împăratul
Sodomei i-a ieșit în întâmpinare în valea Șave, sau Valea Împăratului” (17). Bogățiile și numele pe care Avram le-a
dorit atât de mult la coborârea lui în Egipt, încât a fost gata să-și împingă nevasta la curvie, împreună ceea ce a stors
el prin minciună de la Faraon (12:10-20) nu erau nimic pe lângă oferta pe care se pregătea împăratul Sodomei să i-o
facă: „Dă-mi oamenii, și ține bogățiile pentru tine” (14:21). Însă Dumnezeu, care Se legase să-i facă lui Avram un
nume mare, un nume legat nu de bogății și de cetăți, ci de Dumnezeu, S-a apropiat cu gingășie de el, prin Melhisedec,
ca să-i pregătească inima în vederea confruntării cu ispita ofertei împăratului Sodomei sau, în termenii Câmpiei
Șinearului, în vederea alegerii între „binecuvântarea” împăratului Sodomei și binecuvântarea lui Dumnezeu.
18Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine și vin: el era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. 19Melhisedec a
binecuvântat pe Avram, și a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului și al
pământului. 20Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale!” (Gen. 14:18-
20, s.n.)
De-a lungul veacurilor, figura lui Melhisedec i-a intrigat atât pe scriitorii Scripturii, cât și pe exegeții ei. Dar nu
persoana lui Melhisedec este în atenția autorului Genesei, ci efectul binecuvântării lui asupra alegerii pe care urma s-o
facă Avram, căci nici n-a terminat Melhisedec bine de vorbit, când împăratul Sodomei a și venit cu „binecuvântarea”
sa: „Dă-mi oamenii, și ține bogățiile pentru tine” (14:21, s.n.). Câte bogății să fi fost în mâinile lui Avram, atunci
când ele fuseseră luate din țara care, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului? Cu siguranță, nu puține. Tocmai de
aceea este importantă apariția lui Melhisedec. Prin binecuvântarea pe care o rostește peste Avram, el îl așază pe
acesta între binecuvântarea Dumnezeului Celui Prea Înalt și binecuvântarea împăratului Sodomei, aducându-i aminte
totodată de faptul că Dumnezeul cel Preaînalt a fost Acela care i-a dat în mâini pe vrăjmașii săi. În urechile lui Avram
a revenit ecoul promisiunii pe care Dumnezeu i-o făcuse cu ani și ani în urmă, probabil, în Ur: „Voi face din tine un
neam mare, și [Eu] te voi binecuvânta; [Eu] îți voi face un nume mare, și vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe
cei ce te vor binecuvânta, și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate
în tine” (12:2-3, n.n.). Trezit din gândurile lui, „Avram i-a dat [lui Melhisedec] zeciuială din toate” (14:20, n.n.).
Dumnezeu biruise în inima lui Avram. Decizia lui Avram era luată: „Avram a răspuns împăratului Sodomei: «Ridic
mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului și al pământului, și jur că nu voi lua nimic din tot ce
este al tău, nici măcar un fir de ață, nici măcar o curea de încălțăminte, ca să nu zici: „Am îmbogățit pe Avram”.
Nimic pentru mine!»” (14:22-23)
Nu este o minune să vezi nu numai cum Dumnezeu îi pregătește inima lui Avram pentru alegerea pe care urma s-o
facă, ci și cum îi pune cuvintele potrivite în gură, trimițându-l pe Melhisedec la el, înaintea împăratului Sodomei? Nu
este o minune să urmărești gingășia cu care Dumnezeu umblă, parcă, fie pe urmele lui Avram, ca să repare în tăcere
ce se mai putea repara (12:10-20) sau ca să confirme alegerile lui bune (13:1-18), fie înaintea lui Avram, ca să-i
șoptească cu tact în urechi: „Ţi-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să
trăiești, tu și sămânța ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui, și lipindu-te de El: căci de
aceasta atârnă viața ta” (Deut. 30:19-20)? Cu câtă gingășie îl asistă pe Avram, în coacerea credinței lui, Acela care S-
a legat să-i facă un nume!

C.M.Mackintosh

1-13.În acest capitol, avem istoria răzvrătirii celor cinci împărați împotriva lui Chedorlaomer și a bătăliei, care a
urmat. Duhul Sfânt vorbește de mișcările acestor împărați și ale oștilor lor, fiindcă ele ating întru câtva pe poporul lui
Dumnezeu. Avram nu era amestecat în aceste răzvrătiri; nici cortul său, nici altarul său nu puteau sa fie pricina unui
război, cu atât mai puțin aveau să sufere ceva în urma izbucnirii acestui război. Partea omului ceresc nu poate stârni
niciodată poftele împăraților sau ale cuceritorilor lumii acesteia.
Dar dacă Avram n-avea ce căuta în bătălia celor „patru împărați împotriva celor cinci”, nu tot așa stăteau lucrurile cu
Lot, căci acesta, fiind în Sodoma, se găsea în mijlocul focului. Cât timp umblăm prin har, pe cărarea credinței, suntem
în afară de împrejurările în care se află lumea. Dacă ne părăsim însă sfânta noastră stare de „cetățeni ai cerului” (Fil. 3
20), ca să ne căutăm un nume, un loc și o parte pe pământ, trebuie să ne așteptăm la încăierările și la învălmășelile din
această lume. Lot se așezase în câmpiile Sodomei așa că a fost greu lovit în războaiele Sodomei. Ce fel de mărturie
putea să mai facă Lot în Sodoma? Slabă de tot. Prin faptul că se așezase în acel loc, dăduse o lovitură de moarte
mărturiei sale. Dacă ar fi rostit un singur cuvânt împotriva Sodomei și împotriva purtărilor locuitorilor ei, s-ar fi
osândit pe sine însuși. Căci Sfânta Scriptură nu ne arată că Lot ar fi avut gândul de a mărturisi pe Domnul, atunci
când și-a întins corturile până la Sodoma. Dimpotrivă, se pare că numai interesele personale și familiare au fost
pricinile, care i-au hotărât purtarea. Cu toate că apostolul Petru ne zice că: „Lot era foarte întristat de viața
destrăbălată a acestor stricați”, totuși e destul de lămurit că Lot n-ar fi avut decât prea putină putere ca să se
împotrivească acestei răutăți, chiar dacă ar fi fost gata să i se împotrivească.
E foarte însemnat lucru să ne dăm seama, că e peste putință să urmărim doua ținte deodată, cum sunt, de pilda,
interesele mele pământești și ale Evangheliei Domnului Hristos. Firește că nimic nu mă împiedecă să-mi văd și de
afacerile mele, și de vestirea Evangheliei; dar, lămurit este că, una din amândouă va fi ținta mea anume. Pavel vestea
Evanghelia, în vreme ce împletea corturi; însă. Evanghelia, nu împletitul corturilor îi era ținta. Dacă afacerile mele
îmi sunt țelul, predicarea mea n-are să fie decât o lucrare de formă, neroditoare, dacă nu este o pricină spre a-mi sfinți
lăcomia. Inima noastră e nespus de rea și ne înșeală, adesea, îngrozitor, când dorim să ajungem la o țintă anumită. Ne
dă cele mai adevărate temeiuri ca să facem ce dorim; dar ochii minții noastre, întunecați de interese personale, sau de
o voință necugetată, nu mai sunt în stare sa priceapă rostul acestor temeiuri. Mulți, ca să rămână în starea pe care, de
altminteri, o recunosc ca greșită, spun că numai în această stare, pot avea un câmp de lucru mai întins! „Ascultarea
face mai mult decât jertfele, și păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor” (1 Sam. 10. 22), iată
răspunsul lui Dumnezeu în orice apărare a omului. Istoria lui Avram și a lui Lot ne dovedește, îndeajuns, că cel mai
sigur și cel mai bun mijloc de a. sluji lumii este tocmai să fii credincios față de ea, iar slujirea lui Dumnezeu nu se
arată decât despărțindu-ne de ea și mărturisind împotriva ei.
14-16.Să ne aducem aminte, totuși, că adevărata despărțire de lume nu poate izvorî decât dintr-o legătură vie cu
Dumnezeu. Ne-am putea despărți de lume, făcând din persoana noastră centrul viații noastre, cum fac călugării sau
filozofii. Despărțirea de lume, însă, din pricina lui Dumnezeu, este cu totul altceva. Cea dintâi ne face reci și ne
închide inima; cea din urma o deschide și o încălzește, făcându-ne ca, din iubire pentru alții, să lucrăm cu mai multă
sârguință, Una face din „eu”, împreună cu interesele sale, centrul nostru; cealaltă dă lui Dumnezeu locul ce i se
cuvine. Așa se petrec lucrurile cu Avram: despărțirea de lume l-a pus în stare sa ajute pe acela, care, din pricina
umblării sale lumești, se aflase în nenorocire: „Cum a auzit Avram ca fratele său fusese luat prins de război, a înarmat
trei sute optsprezece din cei mai viteji slujitori ai lui, născuți în casa lui, și a urmărit pe împărații aceia până la Dan…
A adus înapoi toate bogățiile, a luat înapoi și pe fratele sau Lot, cu toate averile lui, precum și pe femei și norodul”
(verset. 14-16). Lot era fratele lui Avram, și trebuia ca iubirea frățeasca să lucreze. Iubirea unei inimi de frate
răspunde nevoilor unui frate în nefericire. Asta-i dumnezeiesc. Deși adevărata credință ne face totdeauna neatârnați,
nu ne face niciodată răi și nepăsători. Nu se poate niciodată înveli credinciosul, liniștit în cojocul lui, în vreme ce un
frate tremură de frig pe afara. Căci credința „curățește inima” (Fapte 15. 9); „lucrează prin dragoste” (Gal. 5. 6);
„biruiește lumea” (1 Ioan 5. 4); și aceste trei roade ele credinții se arată, în toată frumusețea lor, la Avram. Inima lui
era curățită de nelegiuirile Sodomei; a arătat o adevărată dragoste pentru fratele său Lot; și, în sfârșit, a avut o
desăvârșită biruință asupra împăraților.

17-24.Dar cel care umblă prin credință nu este cruțat de loviturile vrăjmașului. Adesea, o nouă ispita vine numaidecât
după o biruință. Astfel se întâmplă lui Avram. „După ce s-a întors Avram de la înfrângerea lui Chedorlaomer și a
împăraților care erau împreună cu el, împăratul Sodomei i-a ieșit în întâmpinare” (verset 17). Această întâmpinare
ascundea, în chip vădit, o mare primejdie. „împăratul Sodomei” înfățișează un gând și o față a puterii vrăjmașului, cu
totul deosebite de cele ce vedem în „Chedorlaomer împreună cu împărații care erau cu el”. În cel dintâi, auzim, mai
de grabă, șuieratul șarpelui; în al doilea, răcnetul leului. Insă, fie că Avram are a face cu șarpele, fie că are a face cu
leul, harul Domnului îi este de ajuns; și acest har stă la îndemâna slujitorului lui Dumnezeu, tocmai la vreme
potrivită. „Melchisedec, împăratul Salemului, a adus pâine și vin: el era preot al Dumnezeului Celui Prea înalt.
Melchisedec a binecuvântat pe Avram și a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Prea-înalt, Ziditorul
cerului și al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul cel Prea-înalt, care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale”
(verset 18-20). Aici avem de luat în seamă, întâi, clipa în care Melchisedec s-a ivit, și, al doilea, îndoita urmare a
acestei întâlniri, Melchisedec nu vine în întâmpinarea lui Avram când acesta urmarește pe Chedorlaomer, ci tocmai
când împăratul Sodomei urmărește pe Avram. Ca să fie în stare să ducă o luptă mult mai apriga decât aceia din care
abia ieșise, Avram avea trebuință de o legătură cu Dumnezeu mult mai adâncă.
Pâinea și vinul lui Melchisedec au înviorat sufletul lui Avram, după lupta lui împotriva lui Chedorlaomer,
iar binecuvântarea i-a întărit inima pentru lupta ce avea să ducă împotriva împăratului Sodomei. Deși biruitor, Avram
stătea în preajma unei noi lupte. De aceia, jertfitorul împărătesc înviorează sufletul biruitorului și întărește inima
luptătorului. Simți o deosebită bucurie, văzând felul în care Melchisedec face cunoscut pe Dumnezeu minții lui
Avram. Îi numește „DumnezeuI cel Prea-înalt, Ziditorul cerului și al pământului” apoi spune că Avram e
„binecuvântat” din partea aceluiași Dumnezeu. Este o puternică pregătire pentru întâmpinarea împăratului Sodomei.
Un om binecuvântat de Dumnezeu n-avea trebuința de ceea ce-i putea da un vrăjmaș. Căci, dacă Ziditorul cerului și al
pământului îi umplea gândurile, bunurile Sodomei nu puteau să-l momească nicidecum. Și când vine împăratul
Sodomei și-i spune: „dă-mi oamenii, și ține bogățiile pentru tine”, Avram îi răspunde: „Ridic mâna spre Domnul
Dumnezeul Cel Prea-înalt, Ziditorul cerului și al pământului și jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar
un fir de ața, nici măcar o curea de încălțăminte; ca să nu zici: „Am îmbogățit pe Avram” (verset 21-23). Astfel,
Avram n-a primit să se îmbogățească de pe urma împăratului Sodomei. Cum ar fi putut încerca Avram să scape pe
Lot de puterea lumii, dacă ar fi fost stăpânit de lume? Nu pot scăpa pe aproapele meu decât dacă eu însumi sunt
scăpat. Cât timp eu sunt în foc, este cu neputință să scot pe altul din el. Calea despărțirii de lume pentru Dumnezeu
este calea puterii, păcii și fericirii.
Lumea, cu toate înfățișările ei felurite, este marea unealtă, de care se slujește Satana ca să slăbească mâinile și să
înstrăineze iubirea lui Hristos. Dar, dacă inima este sinceră față de El, întotdeauna, El vine s-o bucure, s-o
îmbărbăteze și s-o întărească la vreme potrivită. Dacă dorim să ne împotrivim „lumii, cărnii și Satanei”, Hristos ne va
fi putere și scut. „Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea, care-mi deprinde mâinile la luptă și degetele la bătălie”
(Ps. 144. 1). „El acoperă capul în ziua luptei” (Ps. 140. 8) și, în sfârșit: „va zdrobi, în curând, pe Satana sub picioarele
voastre” (Rom. 16. 20). Domnul să ne țină inimile, în adevărul Său, în mijlocul acestei lumi, care ne întinde fel de fel
de curse.

BIBLIA DE STUDIU

11. Termenul”evreu”se referea iniţial la oricare om care pribegea din loc în loc,străbătând locuri ca un
nomad.Mai târziu el a ajuns să se refere în mod specific la Avraam şi al urmaşii săi.
 14.Avraam nu era un nomad singuratic ci un conducător bogat al unui trib.Cei 318 oameni
înarmaţi care-i aparţineau arată că probabil el avea în jurul lui aproaep o mie de oameni.
18.Melhisedec(care înseamnă”împărat al neprihănirii”) a fost “atât împărat al
Salemului” cât şi”preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt”.El a slujit singurului Dumnezeu adevărat aşa cum a făcut
Avraam.Melhisedec a fost un canaanit şi astfel,la fel ca şi Iov,un exemplu de om evlavios care nu este
israelit.Melhisedec este un prototip sau un simbol al regalităţii şi al preoţiei veşnice a lui Isus Hristos.
20.Avram i-a dat lui Melhisedec o zecime din prada de
război pe care o recâştigase care recunoştinţă pentru ajutorul lui Dumnezeu.Aceasta este prima menţionare a zeciuielii
în Biblie. 23.Refuzul lui Avram de a lua din bogăţia
canaaniţilor dezvăluie dependennţa sa de Dumnezeu şi exclusiv de binecuvântare Sa.

CAPITOLUL XV

WILLIAM MacDonald

Versetul 1 este legat îndeaproape de ultima parte a capitolului 14. Fiindcă patriarhul a refuzat răsplata regelui
Sodomei, Iehova i-a spus: „Avram, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare", oferindu-i
astfel lui Avram protecţie şi o fabuloasă avere.
2-6.Neavând copii, Avram s-a temut că slujitorul său, Eliezer din Damasc, îi va fi urmaş, fiindcă aşa era legea pe
vremea aceea. Dar Dumnezeu i-a promis un fiu şi urmaşi numeroşi ca stelele de pe cer. Omeneşte vorbind, lucrul
acesta era imposibil, fiindcă Sarai trecuse de vremea când putea naşte copii. Dar Avraam a crezut în promisiunea lui
Dumnezei: şi Dumnezeu l-a declarat neprihănit. Adevărul justificării prin credinţă enunţat aici se repetă în Romani
4:3;Galateni 3:6 şi Iacov 2:23. În Geneza 13:16 Dumnezeu îi promisese urmaşi numeroşi ca pulberea pământului iar
aici, la 15:5, ca stelele.
Pulberea ilustrează posteritatea naturală a lui Avram - cei care sunt evrei din naştere.
Stelele îi simbolizează pe urmaşii spirituali - aceia care sunt îndreptăţiţi prin credinţă (vezi Galateni 3:7).
7-21.Pentru a confirma promisiunea unei seminţe (versetele 1-6) şi a unui pământ (versetele 7,8,18-21), Dumnezeu a
dat expresie vie unui simbolism straniu şi semnificativ (versetele 9-21), cum arată David Baron:
„În conformitate cu maniera străveche specifică Orientului de a încheia un legământ, ambele părţi contractante
treceau printre cele două jumătăţi despicate ale animalului sacrificat, atestând astfel simbolic că au jurat pe viaţă că
îşi vor împlini angajamentul luat (vezi Ieremia 34:18,19). Acum în Geneza 15, Dumnezeu singur, a cărui prezenţă s-a
manifestat prin cuptorul fumegând şi candela de foc, a trecut prin mijlocul bucăţilor animalelor înjunghiate, în timp
ce Avram a fost pur şi simplu un spectator al acestei minunate manifestări a harului fără plată al lui
Dumnezeu.”Aceasta înseamnă că a fost un legământ necondiţionat, a cărui împlinire depindea numai de Dumnezeu.
Conform altei opinii pe marginea pasajului de faţă, bucăţile animalului jertfit reprezintă naţiunea
Israel. Vulturii simbolizează neamurile. Pământul care nu le aparţinea este, bineînţeles, Egiptul. Israel avea să fie
eliberat din sclavia egipteană, urmând să revină în Canaan la a patra generaţie. Cuptorul fumegând şi torţa
înflăcărată descriu destinul naţional al Israelului - de a suferi în exil şi de a aduce mărturie.Izbăvirea Israelului avea
să se producă doar atunci când păcatul amoriţilor va fi ajuns la culme. Aceşti locuitori păgâni ai Canaanului trebuiau
exterminaţi. Dar Dumnezeu deseori lasă răul să-şi urmeze cursul, chiar în detrimentul poporului Său, înainte de a-l
judeca. El este îndelung răbdător, nedorind ca cineva să piară - chiar amoriţii cei depravaţi (2Petru 3:9). El de
asemenea îngăduie răul să atingă apogeul pentru ca astfel consecinţele groaznice ale răutăţii să poată fi văzute clar de
toţi. Astfel mânia Lui se dovedeşte a fi pe deplin dreaptă.
Versetele 13 şi 14 ridică o problemă de ordin cronologic. Ele prezic robia urmaşilor lui Avram pe pământ străin timp
de 400 de ani şi că ei vor pleca de acolo la sfârşitul acestei perioade, ducând cu ei o mare bogăţie. În Fapte
7:6 această cifră de 400 de ani este repetată.În Exod 12:40,41 citim despre copiii lui Israel, care au locuit în Egipt, că
au stat acolo timp de 430 de ani, până la ultima zi din acest interval.Apoi, în Galateni 3:17 Pavel spune că perioada de
la confirmarea Legământului Avraamic până la darea Legii a fost de 430 de ani.Cum vom putea reconcilia aceste cifre
diferite?
Cei 400 de ani menţionaţi în Geneza 15:13,14 şi Fapte 7:6 se referă la durata robiei groaznice a Israelului în Egipt.
Iacov şi familia lui nu au trăit în robie când au venit la început în Egipt. Dimpotrivă, au fost trataţi regeşte.Cei 430 de
ani din Exod 12:40, 41 se referă la timpul total pe care l-a petrecut poporul Israel în Egipt - până în ziua în care cei
430 de ani s-au împlinit. Aceasta este cifra exactă.Cei 430 de ani din Galateni 3:17 acoperă aproximativ aceeaşi
perioadă ca cea din Exod 12:40,41. Ei sunt calculaţi din momentul în care Dumnezeu i-a confirmat lui Iacov
legământul încheiat anterior cu Avraam, tocmai pe când Iacov se pregătea să intre în Egipt (Geneza 46:14). Anii
respectivi se întind până la darea Legii, cam la trei luni după Exod.
Cele patru generaţii din Geneza 15:16 pot fi văzute în Exod 6:16-20: Levi, Chehat, Amram, Moise. Israel nu a ocupat
încă teritoriul promis în versetele 18-21. Abia Solomon l-a avut în stăpânire (1Împăraţi 4:21,24), exercitând
dominaţia asupra unor state vasale, dar poporul ca atare nu l-a avut în stăpânire şi ocupaţie. Legământul va fi împlinit
când Cristos se va întoarce să domnească. Nimic nu va împiedica această împlinire. Ceea ce Dumnezeu a promis este
la fel de sigur ca şi când s-ar fi întâmplat deja!Râul Egiptului (versetul 18) se crede că ar fi un mic pârâu la sud de
Gaza, cunoscut acum sub denumirea de Wadi el Arish. Nu este vorba aici despre Nil.

J. Vernon McGee

1.Aceasta este cea de a patra oară când Dumnezeu se arată lui Avraam. Este interesant procesul prin care Dumnezeu
îl trece pe Avraam pentru a-l forma ca un slujitor credincios şi neprihănit. Avem acum în faţă un Avraam destul de
diferit de cel pe care l-am văzut la început. Credinţa lui Avraam este acum mult mai mare decât era la început. Chiar
evenimentul în care a fost implicat ne arată maturitatea lui Avraam. Curajul de care a dat dovadă, apoi refuzul ofertei
împăratului Sodomei arată un cu totul alt Avraam.Nu ştiu dragul meu prieten cum priveşti tu cuvintele acestea pe care
Dumnezeu le spune lui Avraam dar cred că este o promisiune extraordinară pe care Dumnezeu I-o face.Este adevărat
că Biblia nu oferă prea multe detalii despre bătălia care a avut loc dar cred că aceste cuvinte le-a auzit Avraam când
era încă în bătălie.Probabil în mijlocul luptei, când era cuprins de teamă, Dumnezeu îi spunea: „Nu te teme! Eu sunt
scutul tău!”
Nu este ceva ce şi-ar dori orice om? Nu-mi imaginez că există vreun om pe acest pământ care să refuze o asemenea
protecţie. Într-o lume în care pericolele se înmulţesc atât de mult, aceasta este promisiunea pe care noi toţi am dori să
o avem.Ei bine, dragii mei, am o veste bună: Dumnezeu ne face această promisiune şi nouă. Oricine se încrede în
Dumnezeu, oricine doreşte o relaţie cu Domnul Isus Hristos are parte de aceeaşi promisiune. Deci dragă prietene
promisiunea este la îndemâna ta. Foloseşte-o!
Următoarea promisiune pe care Dumnezeu o face este cu privire la răsplata pentru Avraam. Credeţi oare că ar ai fi
avut parte de aceeaşi promisiune dacă ar fi acceptat oferta împăratului Sodomei? Eu unul cred că nu. Dar, aşa cum
spuneam, Dumnezeu nu lasă nerăsplătită credincioşia şi mărturia noastră. Nu am auzit până acum pe cineva care să
rămână credincios lui Dumnezeu în ciuda unor aparente dezavantaje şi să nu fie răsplătit de Dumnezeu.Poate credeţi
că Avraam este unul din acei pioşi cu aureolă. Nu este deloc aşa. Avraam se dovedeşte a fi un om foarte practic şi
foarte îndrăzneţ. Să ştiţi că şi eu cred că uneori suntem marcaţi de o falsă pioşenie şi în acest fel vitregiţi de mari
binecuvântări.
2-3.Ceea ce îi spune Avraam lui Dumnezeu de fapt este cam aşa:„Doamne nu vreau să fiu ai bogat decât sunt acum.
A tot ce-mi trebuie sin acest punct de vedere. Ceea ce doreşte inima mea este un copil. Mi-ai promis că voi fi tatăl
unei mari naţiuni şi că ea va fi atât de numeroasă ca nisipul mării. Dar Doamne, cum se va întâmpla aceasta pentru
că nu am nici un copil?”În conformitate cu legile din acele zile, cuprinse în codul lui Hamurabi, dacă cineva nu avea
copii, întreaga lui avere era moştenită de cel ce era administratorul tuturor bunurilor lui. Deci, Eliezer ar fi devenit
moştenitorul lui Avraam.
4-5.Cum vi se pare acest cuvânt? Nu ştiu ce credeţi dumneavoastră, şi ce simţiţi când citiţi sau auziţi aceste cuvinte,
dar eu sunt parcă invidios pe Avraam care auzea cuvântul Domnului. Nu vă doriţi să aveţi acest dialog cu Dumnezeu,
să puteţi întreba şi să primiţi răspuns? Oare cum auzea Avraam atât de clar glasul lui Dumnezeu? Era el un om mai
deosebit decât noi? Vorbea Dumnezeu atunci altfel cu oamenii şi astăzi nu mai face la fel?
Dragii mei, cred că este vorba aici despre relaţie. Despre relaţia dintre Dumnezeu şi Avraam. De câte cuvinte este
nevoie pentru a te înţelege cu persoana iubită, cu cea care este într-o strânsă relaţie cu tine? Suntem într-o era a
telefoniei. Sunt persoane cu care vorbim des la telefon. Este nevoie ca acele persoane să îşi mai spună numele pentru
a fi recunoscute? Nu prea! Dar dacă suntem sunaţi de persoane c care nu conversăm atât de mult, atunci este o altă
situaţie.Cred că este la fel în comunicarea cu Dumnezeu. Cu cât faci mai rar lucrul acesta cu atât este mai greu să
distingi glasul lui Dumnezeu. Cu cât relaţia ta cu Dumnezeu este mai strânsă cu atât este mai uşor să recunoşti
cuvintele Lui.Deci, dragi prieteni, nu neglijaţi această comunicare cu Cel ce ne-a creat. În această comunicare El ne
ascultă rugăciunile dar ne şi vorbeşte prin Cuvântul Său scris – Biblia, cât şi prin Duhul Său cel Sfânt.
Avraam s-a bucurat de această comunicare. El s-a bucurat şi de vestea, sau mai bine spus, de asigurarea pe care
Dumnezeu I-a dat-o şi de această dată.De fapt ceea ce îi spune Dumnezeu aici este remarcabil. Dumnezeu este foarte
practic când omul este practic. Mai întâi Dumnezeu îi spune că urmaşii lui vor fi tot atât de numeroşi ca şi nisipul de
pe malul mării, iar acum Dumnezeu face o altă comparaţie: asemenea stelelor de pe cer. Avraam nu putea număra
stelele de pe cer. Chiar astăzi nu se pot număra mai mult de 4000 de stele, dar nimeni nu poate spune că numai
acestea sunt stelele de pe cer. Pe măsură ce apar noi tehnologii se pare că apar şi noi stele. Deci, nimeni nu poate
număra stelele cerului. Şi nimeni, spune Dumnezeu, nu va putea număra pe cei ce vor forma seminţia lui Avraam.
Omul acesta Avraam, are de fapt două seminţii. Una este cea fizică, concretizată prin Israel. Cealaltă este cea
spirituală şi aici avem Biserica. Cum se poate lucrul acesta? Sub ce formă devine Biserica urmaşă a li Avraam? Prin
credinţă. Observaţi numai ceea ce spune Pavel în Epistola sa către Galateni în capitolul 3 versetul 29: Şi dacă sunteţi
ai lui Hristos, sunteţi „sămînţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.Galatenii nu erau nicidecum evrei. Această
ţară era situată cam pe unde se află Turcia de astăzi, având o populaţie în mare majoritate asiatică. Cu toate acestea ei
erau urmaşi ai lui Avraam, datorită credinţei lor.
Cu ani în urmă am avut privilegiul de a mă adresa unui grup de tineri evrei. Înainte de deveni un creştin avusesem o
relaţie mai specială cu câţiva dintre ei iar acum ne întâlneam din nou. Le-am vorbit despre importanţa şi meritul
incontestabil al Legi Mozaice, a cărei apogeu este atins în Domnul Isus Hristos. Am început să le vorbesc
exprimându-mi încântarea că mă adresez unor fii ai lui Avraam. Dar când le-am spus că şi eu sunt fiu al lui Avraam
am văzut mirarea de pe feţele lor. Atunci le-am explicat în ce mod eu sunt un fiu al lui Avraam, pe baza credinţei
mele. Deci ceea ce avem aici este un adevăr minunat.Dar pentru că am ajuns la credinţa lui Avraam să mergem puţin
mai departe pe această temă.
6.Aceasta este una din marile afirmaţii ale Bibliei: „Avraam a crezut pe Domnul…!” Cred că Avraam a
spus „Amin!” la ceea ce a spus Dumnezeu.Dumnezeu spune: Avraame aceasta este ceea ce voi face pentru tine! Iar
Avraam spune: „Te cred Doamne!” Ei, chiar lucrul acesta a fost luat de Dumnezeu ca neprihănire a lui Avraam.În
Epistola pe care Pavel o scrie Romanilor el spune aşa:”Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul
nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui
Dumnezeu.
Căci ce zice Scriptura? Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi a-ceasta i s-a socotit ca neprihănire.” Însă, celui ce lucrează,
plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe cînd, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce
socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.
Deci ce avem noi aici? Nu eforturile lui Avraam, nu altarele pe care le-a zidit, nu războiul pe care l-a purtat, nu
faptele lui bune au constituit neprihănirea lui. Dar ce atunci? Credinţa! Poate că în ceea ce priveşte lumea, oamenii
ceea ce a făcut Avraam este apreciabil, dar nu în ochii lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Avraam nu avea cu
ce să se laude. Şi acum, să-mi fie cu iertare, dacă el nu se putea lăuda, avem noi oare? Ba, mai mult, nu că avea
neprihănire, ci Dumnezeu l-a considerat neprihănit. Acesta este marele adevăr pe care toţi trebuie să îl înţelegem aici.
Orice am face noi, nu putem să fim neprihăniţi, adică fără păcat înaintea lui Dumnezeu. Moralitatea noastră, abilităţile
noastre nu pot să ne absolve de păcatele noastre. Şi dacă noi nu putem, cu atât mai mult intervenţia altora este mai
puţin folositoare. Dar nu trebuie să disperăm. Chiar dacă nu suntem neprihăniţi, Dumnezeu ne consideră neprihăniţi
printr-un singur lucru – credinţa noastră. Dumnezeu ne-a promis şi ne-a oferit iertarea prin Domnul Isus Hristos.
Jertfa lui a înlocuit-o pe a noastră. De acum, tot ce trebuie să face este să-l credem pe Dumnezeu, iar consideră acest
lucru neprihănire. Aţi înţeles acum cum este cu această neprihănire?
7-8.Vedeţi cât de practic este Avraam? De fapt, aceasta este o trăsătură pe care evreii au moştenit-o de la Avraam. El
nu se pierde în discuţii interminabile. Pentru el lucrurile trebuie rezolvate cât mai practic. Pentru el realitatea era
foarte importantă. Nu se joacă cu relativisme aici.Cred că este un lucru pe care şi noi trebuie să-l învăţăm. Sunt atâţia
în biserici care se joacă cu lucrurile lui Dumnezeu. De multe ori ne pierdem în dezbateri sterile, care ne îndepărtează
de lucrurile practice.Avraam nu este un astfel de om. El cere de la Dumnezeu o dovadă palpabilă cu privire la
promisiunea făcută.Poate că noi am gândi că Dumnezeu se supără pentru o asemenea cere, dar nu este aşa. Dumnezeu
este parcă încântat că Avraam cere un asemenea lucru. Parcă I-ar spune Dumnezeu lui Avraam: „Avrame, mă bucură
cererea ta. Uite, haide să mergem la un notar şi să facem un contract legal.!”
9-12.Dumnezeu îi spune lui Avraam să pregătească o jertfă. Avraam trebuia să ia o juncană, o capră şi un berbece pe
care să le despice în două. O parte trebuia pusă într-o parte şi cealaltă de altă parte. Turtureaua şi porumbelul nu au
fost despicate, ci puse una de o parte iar cealaltă de altă parte. Vreau să vă spun că ceea ce a făcut Avram era un fel de
legalizare notarială. Oricine încheia un contract proceda în felul acesta. Să presupunem că era vorba despre vânzarea
unor oi. Ei vor proceda exact în aceeaşi manieră în care a procedat Avraam. Cele două părţi îşi dădeau mâinile,
discutau termenii contractului, apoi treceau împreună printre animalele sacrificate. Această procedură echivala cu
înfăţişarea înaintea unui birou notarial pentru legalizarea unor acte. Deci ceea ce face Dumnezeu aici este legalizarea
unui contract între El şi Avraam.
Un exemplu de acelaşi fel avem în cartea Ieremia, capitolul 34, versetul 18, care indică faptul că acest obicei era
destul de răspândit în acele timpuri.
„Şi pe oamenii, care au călcat legămîntul Meu, care n-au păzit îndatoririle învoielii pe care o făcuseră înaintea Mea,
tăind un viţel în două şi trecând printre cele două jumătăţi ale lui”Dragii mei, acesta era modul în care încheiau
oamenii contracte în acele zile. După cum vedeţi Dumnezeu respectă limbajul nostru. El se apropie de noi în termenii
pe care noi îi înţelegem.V-aţi gândit vreodată cât de mult seamănă Dumnezeu cu oricare dintre noi părinţii? Nu vi s-a
întâmplat să staţi de vorbă cu un copil de vârstă mai fragedă? El are un anumit limbaj, un anumit nivel de
înţelegere.Pentru a putea comunica cu el trebuie să îmbrăţişezi limbajul lui, să accepţi puterea lui de înţelegere şi de
pe acea poziţie să I te adresezi.
Vreau să vă spun că nu de puţine ori vorbeam păpuşilor pentru a putea comunica fiicei mele anumite lucruri. Ori
aceasta nu se întâmpla pentru că eu credeam că acele păpuşi înţelegeau ceva. Dar acesta era modul în care fiica mea
mă înţelegea mai bine.Exact la fel procedează şi Dumnezeu cu noi. El nu a acceptat acel model de angajament pentru
că avea nevoie de el. Nu a implicat acea jertfă pentru că ar fi crezut că aveau vreo calitate magică. Dar acela era
modul pe care îl înţelegea Avraam.
Dumnezeu doreşte să comunice cu noi cu orice preţ. Asemenea unui părinte care acceptă să se limiteze pe sine pentru
a se apropia de copilul său şi pentru a se face înţeles, Dumnezeu se limitează pe Sine pentru a se face înţeles de noi.
Cred că este o dovadă de dragoste pe care noi ar trebuie să o tratăm cu mult mai mul respect. Cuvântul lui este plin de
astfel de exemple şi este nevoie doar de voinţa noastră pentru a-l studia şi atunci, cu siguranţă va fi un cuvânt clar
pentru fiecare.
Trebuie să mai observăm şi că Avraam a executat întocmai ceea ce a spus Dumnezeu. Avem aici parte şi de o scenă
foarte umană. La un moment dat corbii au venit să mănânce anima-lele jertfite. Nu acesta este elementul important
aici. Era firesc ca acele păsări să arunce asupra celor jertfe. Se pare însă că este vorba de un oarecare timp care a
trecut de când Avraam a despicat animalele. Ba mai mult, a aşteptat atât de mult încât a adormit.
Dacă l-ar fi văzut cineva pe Avraam ce făcea, probabil ar fi zis: „Avraame nu mai pierde timpul degeaba. Nu vezi că
cel cu care vrei tu să închei contractul nu mai vine?” Dar Avraam ştia cu cine are de a face. Ştia că poate să se
încreadă în Dumnezeu.Ceea ce este de asemenea interesant cu privire la acest contract, este faptul că Dumnezeu nu-I
cere lui Avraam să se angajeze cu ceva faţă de El. Tot ce trebuie să facă Avraam este să-l creadă pe
Dumnezeu.Acelaşi lucru îl aşteaptă Dumnezeu de la noi, încrederea în El.Se spune că o mamă avea un fiu care se
duce la universitate departe de casă. Când se întoarce acasă era deja unul care nu mai credea în Dumnezeu.
Atunci, mama lui începe să-I spună cât de minunat este Dumnezeu, ce bun, ce lucruri mari face El şi mai ales, că ea,
mama, era foarte sigură că mântuită şi că va merge în ceruri. Tânărul, foarte sceptic, s-a simţit provocat. „De unde ştii
tu că vei merge în ceruri? Întrebă el! De ce crezi că sufletul tău contează atât de mult? Şi început tânărul să compare
sufletul mamei cu imensitatea universului, spunând că Dumnezeu, dacă ar exista, tot n-ar avea timp să se ocupe de
sufletul ei.Mama nu răspunde nimic ci continua să-I aducă fiului micul dejun. Când a terminat de aşezat masa, ea se
adresă tânărului. „Ştii, m-am gândit la ceea ce ai spus tu, şi s-ar putea să ai dreptate. Poate că sufletul meu este o
cantitate neglijabilă în raport cu imensitatea acestui univers. Poate că Dumnezeu este ocupat cu lucruri ai mari şi mai
importante. Dar şti ce mai cred? Că dacă Dumnezeu nu mă va mântui, tot El va fi Cel care pierde. Eu, spuse ea, nu
voi pierde decât sufletul meu, dar El, îşi va pierde orice reputaţie pentru că a făcu o promisiune şi nu s-a ţinut de
cuvânt.Această mamă avea mare dreptate. Nu noi I-am cerut ceva lui Dumnezeu ci El a fost acela care s-a angajat faţă
de noi. 13-
15.Acesta este momentul în care Dumnezeu îl anunţă pe Avraam modul în care o să se desfăşoare contractul, ce o să
se întâmple cu urmaşii lui Avraam. Elementele pe care Dumnezeu le precizează aici sunt profeţii care se vor împlinii
cu privire la cest popor care se forma din Avraam. 16-21.După cum
vedeţi, Dumnezeu este mare şi este bun. Dragul meu prieten, depinde doar de tine dacă vrei să fii beneficiarul
binecuvântărilor lui Dumnezeu. El nu a cerut nimic de la Avraam, nu cere nimic de la nimeni.Singurul lucru pe care
trebuie să-l facem este să credem că El face ceea e spune. Fie ca noi toţi să facem aceasta.
MY BIBLE

1.Cuvântul Domnului. Această nouă descoperire a Domnului se deosebeşte de cele de mai înainte atât în formă, cât şi
în conţinut şi constituie un alt punct de cotitură în viaţa lui Avram. Remarcabila expresie Cuvântul Domnului
[Yahweh, Iehova], mai târziu foarte obişnuită în Scriptură (Exod 9,20; Numeri 3,16; Deuteronom 34,5; 1 Samuel 3,1;
Ieremia 1,4, 11; etc.) este folosită aici pentru prima dată. Această expresie, legată în mod inseparabil de lucrarea
profeţilor, este cea mai potrivită pentru această descoperire divină către Avram (vezi Geneza 15,4.5.13-16.18-21), cu
atât mai mult de când Dumnezeu Însuşi Se referă la Avram ca la un profet (cap. 20,7).
Într-o vedenie. Deşi aceasta nu este prima vedenie raportată în Biblie, cuvântul vedenie aici este folosit pentru prima
oară. Descoperirile lui Dumnezeu au avut loc în diferite feluri, fie către patriarhi, profeţi, evanghelişti, fie către
apostoli: (1) prin manifestarea personală a celei de-a doua Persoane a Dumnezeirii, după aceea întrupată pentru
mântuirea neamului omenesc, de exemplu, Deuteronom 34,10. (2) printr-un glas care se putea auzi, uneori însoţit de
apariţia unor simboluri, ca la botezul Domnului, în Matei 3,16.17. (3) prin lucrarea îngerilor care apar ca fiinţe
omeneşti şi fac minuni pentru a da o asigurare cu privire la misiunea lor, aşa cum a fost cazul mamei lui Samson, în
Judecători 13,3-7. (4) prin mijlocirea puternică a Duhului lui Dumnezeu asupra minţii, împărtăşind o concepţie clară
şi o convingere puternică a adevărului despre lucrurile percepute, aşa cum a fost în situaţia lui Pavel, în Fapte 20,23.
(5) prin vise, ca în experienţa lui Iacov, în Geneza 28,11-15. (6) prin viziuni care aveau loc fie ziua, fie noaptea, ca în
cazul discutat aici, sau acela al lui Balaam, în Numeri 24,4.16. Ultimele două au fost formele mai obişnuite pe care
Dumnezeu le-a folosit spre a comunica voia Sa oamenilor. Acest fapt corespunde cu declaraţia divină Când va fi
printre voi un prooroc, Eu, Domnul Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis (Numeri 12,6).
Nu te teme. Aceste cuvinte de reasigurare aveau drept scop să liniştească starea sufletească a lui Avram. Împăraţii
Mesopotamiei se puteau întoarce pentru a răzbuna înfrângerea suferită, sau canaaniţii păgâni, deja geloşi pe puterea
sa crescândă, puteau să atace. Însă Dumnezeu i-a făgăduit să fie scutul lui, simbolul ocrotirii în războaiele din
vechime (vezi Psalmi 3,3) şi răsplata sa. Avram le experimentase pe amândouă în cursul expediţiei militare
precedente, pentru că Dumnezeu îl ocrotise în luptă şi îl răsplătise cu victorie. El trebuia să creadă că Dumnezeu va
continua să facă pentru el ce făcuse în trecut.
2.Mor fără copii. Teama lui Avram nu se datora atât de mult represaliilor militare posibile, cât faptului că el era încă
fără moştenitor. De la problemele mai apropiate, gândul său a revenit la făgăduinţa divină care l-a adus în Canaan.
Cum putea să se adeverească făgăduinţa lui Dumnezeu că el, fără copii cum era, avea să devină strămoşul unei mari
naţiuni? Combinaţia Doamne, Dumnezeule, ’Adonai Yahweh, se întâlneşte aici pentru prima dată. Recunoscând în
Dumnezeu pe Domnul, Stăpânitorul şi Monarhul său, Avram I se adresează ’Adonai, Domnul meu şi adaugă la
aceasta numele personal divin Iehova.
Moştenitorul casei mele. Rapoartele mesopotamiene, mai ales cele din cetatea Nuzi din vremurile patriarhale, au adus
o lumină binevenită asupra acestui pasaj, până acum obscur. Aceste rapoarte arată că soţi bogaţi, dar fără copii,
puteau să adopte unul dintre sclavii lor pentru a deveni moştenitorul întregii lor averi şi, astfel, să se îngrijească de ei
la bătrâneţe. Drepturile şi obligaţiile în legătură cu adoptarea erau scrise, sigilate şi apoi semnate de mai mulţi
martori, ca şi de cele două părţi care au căzut de acord. Avram s-a temut că nici o altă cale nu a mai rămas pentru el,
decât să urmeze practica obişnuită a timpului său şi să-l adopte pe cel mai de încredere serv al său, Eliezer din
Damasc, ca fiu legal şi moştenitor. Acest gând este exprimat în primul rând în expresia pe care KJV a tradus-
o administrator al casei mele, literal, fiu al posesiunii casei mele, însemnând acela care va moşteni casa mea. Aceeaşi
idee este repetată în mod clar în cuvintele Iată... slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu (v.3). Toate
dorinţele puternice, suferinţele şi dezamăgirile anilor de căsnicie ai lui Avram sunt exprimate în această tânguire, că
nu unul născut din el, ci doar unul născut în casa sa va fi moştenitorul său. Eliezer, născut în casa lui Avram şi crescut
aşa cum au fost toţi servii lui Avram, în frica de Domnul, nu a fost numai un rob de încredere, ci şi un vrednic urmaş
al credinciosului patriarh. El era un bărbat evlavios, cu experienţă şi judecată sănătoasă (PP 172).
5.Uită-te spre cer. Acest fapt dovedeşte că vedenia i-a fost dată lui Avram în timpul nopţii. Fiind
încă în viziune, patriarhul a fost condus afară, în loc deschis, şi i s-a poruncit să ridice ochii spre cerul înstelat şi să
numere – dacă putea să o facă – miliardele de stele scânteietoare, dacă dorea să cunoască numărul seminţei sale.
6.A crezut pe Domnul. Pavel a folosit acest text ca piatra unghiulară pe care a întemeiat doctrina
îndreptăţirii prin credinţă (Romani 4,3; Galateni 3,6). Cu toate că posibilitatea ca Avram să mai poată avea copii
descrescuse de la prima făgăduinţă a lui Dumnezeu, el nu a ezitat să creadă în Cuvântul lui Dumnezeu. Forma verbală
ebraică tradusă el a crezut, he’emin, este din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul amen, cu care accentuăm dorinţa noastră
ca Dumnezeu să audă şi să împlinească rugăciunile noastre. Acest verb exprimă încrederea deplină în puterea şi
făgăduinţa lui Dumnezeu. Forma specială a verbului folosit aici exprimă, în plus, că la acea dată aceasta nu era numai
experienţa vieţii lui Avram, ci şi o statornică trăsătură de caracter. El a continuat să creadă.
Credinţa şi încrederea ca de copil a lui Avram în Dumnezeu nu l-a făcut neprihănit; mai degrabă Domnul i-a socotit
lucrul acesta ca neprihănire. Pentru prima dată aceste importante concepte, credinţă şi îndreptăţire sunt puse alături.
Este evident că Avram nu a avut îndreptăţirea, până ce aceasta nu i-a fost creditată de Dumnezeu, şi dacă Avram nu a
avut această îndreptăţire, atunci nici un om nu a avut-o vreodată. Avram a fost un păcătos şi a avut nevoie de
mântuire, aşa cum are nevoie oricare altă fiinţă omenească, dar când îndreptăţirea i-a fost atribuită, îndurarea şi harul
au fost de asemenea înmulţite, îndeplinind iertarea păcatului lui şi aducând răsplătirile îndreptăţirii. Pentru prima oară
a fost adusă la iveală deplina semnificaţie a credinţei. Tot aici este menţionată pentru prima dată îndreptăţirea
atribuită. De aici înainte, amândouă noţiunile străbat Sfintele Scripturi pentru a fi tratate în cele din urmă în mod
amplu şi înţelept de apostolul Pavel (vezi Romani 4).
7.Eu sunt Domnul. Între versetul 6 şi 7 trebuie să fi fost un interval nedeterminat. Noua revelaţie are loc în timpul
zilei, după cât se pare spre sfârşitul zilei (versetele 12 şi 17), în timp ce viziunea precedentă avusese loc în timpul
nopţii (v.5). Aceasta a putut să aibă loc în ziua următoare, sau poate mai târziu. Împrejurările iniţiale ale noii revelaţii
nu sunt descrise.
Ca să-ţi dau... ţara aceasta. Dumnezeu îl asigură pentru a treia oară pe Avram că el urmează să stăpânească întreaga
ţară a Canaanului (vezi cap. 12,7; 13,14.15). Totuşi, situaţia lui nu se schimbase câtuşi de puţin de când intrase prima
dată în Canaan. La intervale de timp, Dumnezeu a repetat făgăduinţa, iar Avram a acceptat-o, fără să vadă măcar un
semn vizibil al împlinirii ei. El era încă peregrinul fără cămin, aşa cum fusese când a sosit din Mesopotamia, şi încă
nu avea copii. Nu este decât firesc că în mintea lui s-au ivit întrebări.
8.Prin ce voi cunoaşte? Cererea unui semn ar putea fi comparată cu cererile lui Ghedeon (Judecători 6,17.36-40) şi a
lui Ezechia (2 Regi 20,8). Întrebarea lui Avram nu a fost un simptom al necredinţei sau îndoielii, ci expresia sincerei
dorinţe arzătoare de a vedea împlinite făgăduinţele lui Dumnezeu. Mai târziu, Zaharia, în necredinţă, a cerut un semn
(Luca 1,18.20), însă Maria i-a pus îngerului o întrebare asemănătoare în credinţă, dorind cu umilinţă o nouă asigurare
(Luca 1,34.35). Dumnezeu, care cunoaşte inima şi răspunde în conformitate cu starea ei, a recunoscut dreptul
credinciosului Său serv, Avram, de a căuta deplina asigurare a credinţei.
9.Ia o juncană. Dumnezeu a consimţit să facă un legământ solemn cu Avram într-o formă obişnuită printre cei din
vechime. Expresia a încheia sau a face un legământ (v. 18), literal a croi un legământ, a derivat din practica descrisă
aici. Animalele pe care Avram a fost îndrumat să le folosească au fost în mod precis acelea prescrise mai târziu de
Moise ca animale de jertfă (vezi Exod 29,15; Numeri 15,27; 19,2; Deuteronom 21,3: Levitic 1,14). Cerinţa ca
patrupedele să fie de trei ani precizează că este vorba de animale mature.
10.Le-a despicat în două. Toate cele trei animale au fost ucise şi despicate, iar cele două jumătăţi au fost aşezate una
în faţa celeilalte, cu un spaţiu între ele. Păsările au fost omorâte, dar nu au fost despicate. Probabil că una a fost pusă
într-o parte, iar cealaltă faţă în faţă cu ea. Aceia care intrau în legământ trebuia să umble printre bucăţile despicate în
mod simbolic, jurând perpetuă ascultare faţă de dispoziţiile asupra cărora s-a căzut de acord în mod atât de solemn.
Vieţile animalelor garantau vieţile acelora care luau parte la legământ. Această practică a rămas în vigoare timp de
mai multe secole, pentru că o găsim şi în timpul lui Ieremia (Ieremia 34,18.19).
11.Păsările... s-au năpustit. Aceasta, desigur că a fost o întâmplare reală şi nu numai o vedenie sau un vis. Realitatea
împlinirii de către Avram a îndrumărilor divine se înţelege din faptul că a trebuit să alunge păsările de pradă care au
încercat să se hrănească cu stârvurile. Dacă nu sunt împiedicate, vulturii şi alte păsări din ţările orientale încep să
consume animalele căzute, imediat după moartea lor, de obicei, curăţindu-le oasele în numai câteva minute. Avram
umbla respectuos printre părţile despicate ale jertfei, conform obiceiului, totuşi nu era nici o dovadă vizibilă că
Dumnezeu, primise partea Sa din obligaţiile legământului. Aceasta avea să vină mai târziu (v.17). Dar până atunci,
Avram a considerat de datoria lui să apere stârvurile, ca să nu fie sfâşiate în bucăţi şi devorate (PP 137)
12.Un somn adânc. Nu este arătat dacă somnul lui Avram a fost rezultatul firesc al oboselii din cauza muncii, sau un
somn pricinuit de Dumnezeu. Cuvântul ebraic tradus somn adânc este folosit şi în cap. 2,21 pentru starea de
inconştienţă trimisă de Dumnezeu asupra omului, când El a creat-o pe Eva. În 1 Samuel 26,12, acelaşi somn
adânc este spus că este de la Domnul. Folosirea acestui cuvânt special, împreună şi cu faptul că Dumnezeu i s-a arătat
lui Avram în timp ce dormea, pare că sprijină părerea că somnul a fost pricinuit pe cale supranaturală.O groază.
Semnificaţia acestei groaze care l-a apucat pe Avram nu este arătată. S-ar putea să fi fost intenţionată de Dumnezeu
pentru a-l impresiona cu durerea pe care aveau să o îndure vrăşmaşii săi.
13.Să ştii hotărât. Acest vis – sau poate că era o vedenie – a lămurit pentru Avram făgăduinţele făcute mai înainte.
Informaţii suplimentare descoperite lămuresc acum că o luare în stăpânire imediată a Canaanului nu putea fi aşteptată.
Însă siguranţa făgăduinţei este prezentată în limbajul cel mai puternic posibil de care este în stare limba ebraică.
Expresia poate fi redată literal ştiind ce trebuie să şti. Poate că Avram s-a întrebat de multe ori, cât timp urma să mai
rămână un străin în Ţara Făgăduinţei şi cum va realiza el vreodată împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu? Această
descoperire nu lasă nici o nesiguranţă în ce priveşte faptul că el va rămâne un peregrin atâta timp cât va trăi, ca şi
urmaşii săi nenăscuţi, timp de patru generaţii. În viziune, ţara şederii lor nu este menţionată, însă împlinirea ei a
lămurit că a fost inclus atât Canaanul, cât şi Egiptul. Canaanul fiind dependent de Egipt din punct de vedere economic
şi din punct de vedere politic în timpul lui Avram şi Isaac, de asemenea, dependent sub regii hicsoşi de pe vremea lui
Iacov şi a lui Iosif, nu este ceva ciudat faptul că amândouă ţările sunt incluse într-o singură ţară.
Va fi robită. Cât de ciudat trebuie să-i fi părut lui Avram că sămânţa lui, cu privire la care au fost făcute făgăduinţe
atât de minunate, trebuia să le slujească acelora în mijlocul cărora va locui. Această profeţie a venit la timpul cuvenit.
Iacov, nepotul său, a ajuns rob la Laban pentru 20 de ani (cap. 31,41). Iosif, strănepotul său, a fost chiar vândut ca
sclav şi mai târziu pus în închisoare (vezi cap. 39,1; 40,4). În cele din urmă, toţi urmaşii lui Israel au fost făcuţi sclavi
în Egipt (Exod 1,13.14).
O vor apăsa greu. Şederea lui Israel urma să cuprindă nu numai robia, ci şi apăsarea – persecuţia. Succesiunea
declaraţiilor pare mai degrabă ambiguă pentru cititorul englez, însă nu este aşa pentru unul care cunoaşte ebraica.
Conform regulii paralelismului răsturnat, în care ultimul membru al unei perechi ajunge primul, când paralelismul
apare după pronumele (din textul englez –n. tr.) ei din expresia ei îi vor apăsa se referă înapoi la îi din îi vor robi (vezi
comentariul pentru Geneza 10,1.2).
Împlinirea aceste profeţii poate fi urmărită în mod practic în fiecare generaţie timp de patru secole. Isaac, fiul lui
Avram, a fost persecutat de Ismael (Galateni 4,29, compară cu Geneza 21,9). Iacov, spre a-şi scăpa viaţa, a fugit de
Esau (Geneza 27,41-43) şi mai târziu de Laban (cap. 31,2.21.29). Iosif a fost vândut ca rob de proprii fraţi şi mai
târziu aruncat în temniţă pe nedrept (cap. 37,28; 39,20). În cele din urmă, copiii lui Israel au fost crunt apăsaţi de
egipteni după moartea lui Iosif (Exod 1,8.12).
Patru sute de ani. Întrebările la care urmează să se dea răspuns sunt: (1) Este acesta timpul apăsării, sau timpul şederii
sau amândouă? (2) Ce legătură au aceşti 400 de ani cu cei 430 de ani din Exod 12,40 şi Galateni 3,16.17? Prima
întrebare depinde de rezolvarea celei de-a doua.Declaraţia din Exod 12,40 că şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost
de patru sute treizeci de ani pare că lasă să se înţeleagă că evreii au petrecut 430 de ani acolo, de la intrarea lui Iacov,
până la exod.
Faptul că semnificaţia nu poate fi aceasta reiese în mod evident din Galateni 3,16.17, unde se spune că Legea a fost
promulgată pe Sinai la 430 de ani după legământul dintre Dumnezeu şi Avram. Dacă Pavel se referă la prima
făgăduinţă făcută lui Avram în Haran (Geneza 12,1-3), atunci cei 430 de ani au început când Avram era în vârstă de
75 de ani (cap. 12,4). Cei 400 de ani de apăsare urmau, atunci, să înceapă cu 30 de ani mai târziu, când Avram era în
vârstă de 105 ani, iar fiul său Isaac în vârstă de 5 ani (cap. 21,5). Aceasta urma să fie aproximativ pe timpul când
Ismael, care se născuse în chip firesc prigonea pe (Isaac) cel care se născuse prin Duhul (Galateni 4,29; Geneza 21,9-
11).
Timpul exact de la data chemării lui Avram, până la intrarea lui Iacov în Egipt, a fost de 215 ani (vezi Geneza 21,5;
25,26; 47,9), care ar mai lăsa 215 ani din cei 430 ca timp real petrecut acolo de evrei. Din motivul acesta, cei 430 de
ani din Exod 12,40 trebuie să cuprindă şi şederea în Canaan şi pe aceea din Egipt, de la chemarea lui Avraam până la
exod. LXX redă Exod 12,40 astfel: Şi şederea copiilor lui Israel cât timp au rămas în ţara Egiptului şi ţara Canaanului,
a fost de patru sute treizeci de ani. După cum a fost deja arătat, ţara Canaanului a fost atât de dependentă de Egipt în
timpul epocii patriarhale, încât regii egipteni îl considerau în realitate al lor şi se refereau la el ca atare. În timpul
dinastiei a optsprezecea, ai cărei regi au stăpânit atât Palestina cât şi Siria, Moise putea prea bine să includă Canaanul
în termenul Egipt, aşa cum este folosit în Exod 12,40. 14.Neamul. Fără să descopere numele
naţiunii la care se referă, profeţia indică spre timpul plăgilor care au venit asupra Egiptului (vezi Exod 6,6).Va ieşi de
acolo cu mari bogăţii. Această făgăduinţă a fost în împlinită mod remarcabil în minunata eliberare din sclavie a
evreilor şi în imensa bogăţie pe care au luat-o cu ei (Exod 12,36). 15.Vei merge... la părinţii tăi. Cei mai mulţi
comentatori explică textul acesta ca lăsând să se înţeleagă prin el nemurirea sufletului şi existenţa lui fără trup, în
vreun adăpost al sufletelor care au plecat. Totuşi, această interpretare nu ţine seama de o obişnuită figură de vorbire
ebraică şi forţează un înţeles literal din cuvinte figurate. A merge cineva la părinţi (Geneza 15,15), a fi adăugat cineva
la poporul său (cap. 25,8.17), sau la părinţii săi (Judecători 2,10), şi a adormi cu părinţii săi (2 Regi 10,35) sunt
eufemisme ebraice obişnuite care înseamnă simplu a muri. A scoate din aceste expresii înţelesul de nemurire a
sufletului separat de corp înseamnă a presupune ca adevărat ceva ce în altă parte Scripturile neagă în mod specific
(vezi, de exemplu, Psalmi 146,4; Eclesiastul 9,5.6 etc.). Avram a murit în mod categoric şi nu va primi făgăduinţa,
până ce nu vor fi răsplătiţi pentru credinţa lor eroii tuturor veacurilor (vezi Evrei 11,10.13.39.40; 1 Tesaloniceni
4,16.17; Matei 16,27; Coloseni 3,3.4). Vei fi îngropat. Aceasta scoate în evidenţă părerea
exprimată mai sus, că lui Avram nu i s-a făgăduit că sufletul lui îşi va lua zborul spre ceruri, sau spre vreun alt loc. El
va fi îngropat cum fuseseră îngropaţi şi strămoşii lui. Ei se odihneau în mormintele lor; Avram li se va alătura acolo.
Cu toate acestea, Dumnezeu l-a mângâiat pe Avram cu asigurarea unei vârste paşnice înaintate. Avram a trăit până la
vârsta de 175 de ani (Geneza 25,7.8). 16.În al patrulea neam. Comentatorii care aplică cei 400 de ani
din v.13 la timpul real petrecut de Evrei în Egipt găsesc aici o mare dificultate. Ei trebuie să admită că, pentru fiecare
dintre cele patru generaţii, revine în medie exact 100 de ani. Acest fapt este împotriva dovezilor disponibile. Însă, din
moment ce 400 de ani din versetul 13 trebuie să se refere la timpul de la Avram la Exod (vezi comentariul despre
v.13) şi dacă adevăratul timp de şedere a lui Israel în Egipt a fost de numai 215 ani, nici o contradicţie nu există între
această prezicere şi împlinirea ei. Caleb a aparţinut celei de-a patra generaţii din Iuda (1 Cronici 2,3-5.18), iar Moise,
din Levi (Exod 6,16.20). Încercările de a determina lungimea unei generaţii pe temeiul din Geneza 15,13.16 nu sunt
întemeiate, iar rezultatele induc, cu siguranţă, în eroare. Oricum ar fi, o generaţie sau grup de oameni au intrat în
Egipt, două au locuit acolo, iar a patra a ieşit. Nelegiuirea amoriţilor. Pentru aparenta amânare a împlinirii
făgăduinţei divine, existau două motive fundamentale. În primul rând, sămânţa lui Avram avea nevoie de timp pentru
a se înmulţi până la măsura în care să fie în stare să ia ţara în stăpânire. În al doilea rând, iubirea şi dreptatea divină
pretindea pentru amoriţi o prelungire a zilelor de har, ca ei sau alţii să nu-L învinuiască pe Dumnezeu de nedreptate
sau părtinire, când avea să vină timpul nimicirii şi al luării în stăpânire a ţării lor. Cu alte cuvinte, evreii nu erau
pregătiţi să stăpânească ţara, nici Dumnezeu nu era gata s-i deposedeze pe Amoriţi.
Există un grad de nedreptate hotărât, dincolo de care
naţiunile nu pot trece fără să îşi atragă judecăţile lui Dumnezeu. Adâncimea stricăciunii şi degenerării morale până la
care s-au afundat popoarele din Canaan pe timpul lui Moise este dată pe faţă de literatura lor mitologică, descoperită
recent. Ea îi descrie pe zeii lor ca fiinţe crude şi însetate de sânge, omorându-se şi înşelându-se unul pe altul şi
neînchipuit de imorale. După cum au fost antediluvienii şi oamenii din Sodoma, oamenii din Canaan, întocmai ca zeii
lor, au fost stăpâniţi de cele mai josnice pasiuni. Îi găsim sacrificându-şi copiii, închinându-se la şerpi şi practicând
ritualuri imorale în templele lor. Sanctuarele lor găzduiau desfrânaţi de profesie, de ambele sexe. Amoriţii, cei mai
puternici dintre multele triburi canaanite, îi reprezentau pe toţi locuitorii Canaanului (vezi Iosua 24,15; Judecători
6,10; etc.). 17.Nişte flăcări. Faza finală a descoperirii divine era
destinată să întipărească în Avram chezăşia făgăduinţelor lui Dumnezeu. Un fum ca dintr-un cuptor, sau nişte flăcări,
simboluri ale prezenţei divine, au trecut printre stârvurile despicate, după cum făcuse şi Avram mai înainte, în timpul
zilei. Că aceasta nu a fost numai o vedenie, reiese în mod evident din faptul că animalele au fost complet consumate
(PP 137). Prin acest semn vizibil, Dumnezeu a confirmat legământul cu Avram care, în felul acesta, a văzut pentru
prima oară simbolul sacru al prezenţei divine. 18.Ţara aceasta. O dată cu aceasta, Dumnezeu
reafirmă făgăduinţa Sa cu privire la stăpânirea ţării Canaanului. Sunt indicate pentru prima oară hotarele geografice
ale Ţării Făgăduinţei. Practic, la aceste hotare s-a ajuns în timpul domniei lui David şi Solomon (vezi 1 Regi 4,21; 2
Cronici 9,26). 19.Cheniţii. Cele zece triburi enumerate nu cuprind toţi
canaaniţii. Poate că numărul este de universalitate simbolică. Cheniţii au fost în părţile muntoase ale Palestinei de
sud-vest, aproape de amaleciţi (Numeri 24,20.21; 1 Samuel 15,6, etc.). Originea lor nu este sigură. În vremurile de
mai târziu, se poate ca între ei şi madianiţi să fi avut loc căsătorii, pentru că Hobab, cumnatul lui Moise, este numit
Chenit (Judecători 1,16; 4,11) şi, de asemenea, şi Madianit (Numeri 10,29). Se poate ca ei să fi fost o sub-familie a
madianiţilor. Cheniziţii. Sunt încă neidentificaţi. Unii îi
consideră descendenţii lui Chenaz, nepotul lui Esau (Geneza 36,15). Dacă ar fi aşa, amintirea lor aici ca trib ar fi în
mod necesar profetică, pentru că Esau, ca nepot al lui Avram, nu era încă născut. Această sugestie pare a fi greu de
acceptat.Cadmoniţii. Neamintiţi niciunde în altă parte. Originea lor nu poate fi determinată. Numele lor, care
înseamnă răsăriteni, indică spre regiunile de răsărit ale Canaanului ca loc de aşezare al lor.

BENIAMIN FĂRĂGĂU

1-6.Avram a crezut pe Domnul

Drumul de la Hebron până la Hoba – lângă Damasc (vezi 14:15) – și înapoi n-a fost nici scurt, nici ușor (vezi
harta alăturată). Iar dacă adăugăm la aceasta sudoarea luptei, c u riscurile ei enorme, înțelegem oboseala extraordinară
cu care s-a întors Avram acasă. Și este imposibil ca, în asemenea momente de oboseală, care se transformă foarte ușor
în acele adâncuri întunecoase de văi ale depresiei, să nu te încerce deznădejdea și teama, mai ales atunci când te
întorci acasă cu pumnii goi, când ai dat tot ce puteai da, fără să fi primit în schimb nici măcar un capăt de ață sau o
curea de încălțăminte. „După aceste întâmplări” – continuă textul, obligându-ne să legăm ceea ce urmează de ceea ce
a fost – „Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie, și a zis: «Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău, și
răsplata ta cea foarte mare»” (15:1).
„Scut” și „răsplată” erau exact lucrurile care îl frământau pe Avram. În timp ce Aner, Eșcol și Mamre se întorceau
cu partea lor din pradă, Avram și aceia dintre cei trei sute optsprezece slujitori ai săi care mai rămăseseră în viață
aduceau cu ei numai oboseala și teama. Să nu fi existat niciun murmur în tabăra lui Avram? Imposibil! Dar, chiar
dacă Avram a reușit să stingă nemulțumirile din tabăra lui, n-a putut, în schimb, să scoată teama nici măcar din
sufletul său. Biruința de ieri nu era garanția biruinței de mâine. Poate că tocmai pentru a sublinia legitimitatea
temerilor lui Avram ne dă autorul detaliile politice și militare din capitolul precedent. Nu era în firea împăraților din
Câmpia Șinearului să se dea bătuți cu una cu două. Împărații văii Sodomei le fuseseră supuși „timp de doisprezece ani
(…) și în anul al treisprezecelea s-au răsculat. Dar în anul al patrusprezecelea, Chedorlaomer și împărații cari erau
împreună cu el” (14:4-5) au pornit răfuiala cu răzvrătiții și i-au biruit. Oare pe Avram să-l fi așteptat o altă soartă?
Puțin probabil! „După aceste lucruri [și în mijlocul acestor frământări], Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o
vedenie, și a zis: «Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău, și răsplata ta cea foarte mare»” (15:1, n.n.). Dar starea de
spirit a lui Avram era prea tensionată, ca el să nu fi izbucnit imediat înaintea Domnului, aducând la suprafață o teamă
și mai adâncă decât frica pentru propria sa viață: „Avram a răspuns Domnului: «Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da?
Căci mor fără copii; și moștenitorul casei mele este Eliezer din Damasc»” (15:2). Iar faptul că, pe nerăsuflate, Avram
mai repetă o dată plângerea sa înaintea lui Dumnezeu – „Iată că nu mi-ai dat sămânță, și slujitorul născut în casa mea
va fi moștenitorul meu” (3) – subliniază adevărata dimensiune a frământărilor lui. Pe lângă faptul că se întorcea acasă
obosit, cu pumnii goi și cu teama în suflet pentru propria sa viață, până și Dumnezeu părea că a uitat de el. Iar lucrul
acesta punea capac durerii lui: „Iată că nu mi-ai dat sămânță” (3, s.n.).
Nu știm cât timp a trecut din momentul în care Dumnezeu îi promisese lui Avram că îl va face un neam mare, așa
încât în sămânța lui să fie binecuvântate toate familiile pământului, dar textul Genesei ne dă dreptul să credem că,
omenește vorbind, acesta a avut toate motivele să-și pună astfel de întrebări. Iar la prima vedere, ceea ce pare ciudat
este că Dumnezeu nici măcar nu-i reproșează faptul acesta. Ca un părinte care știe nu numai pe unde trece drumul
copilului său, ci și de ce trebuie să treacă pe acolo, „Cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: «Nu el va fi moștenitorul
tău, ci cel ce va ieși din tine, acela va fi moștenitorul tău»” (4). Apoi, mâna mare și blajină a lui Dumnezeu l-a luat pe
Avram pe după umăr „și, după ce l-a dus afară, i-a zis: «Uită-te spre cer, și numără stelele, dacă poți să le numeri». Și
i-a zis: «Așa va fi sămânța ta»” (15:5).
Oprit între povara anilor trecuți fără ca promisiunea lui Dumnezeu să se fi împlinit încă și minunea cerului ce
materializa, parcă, făgăduința pe care tocmai i-o reînnoia Dumnezeu, Avram a trebuit să aleagă. A trebuit să aleagă
întocmai ca în zilele precedente, între binecuvântarea împăratului Sodomei și binecuvântarea lui Dumnezeu. Și
minunea care avea să facă din Avram tatăl tuturor credincioșilor de pe pământ s-a întâmplat: „Avram a crezut pe
Domnul [iar nu gândurile negre, care se frământau în sufletul lui, stârnite de „întârzierea evidentă” a lui Dumnezeu],
și Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire” (15:6, s.n., n.n.).Domnul a făcut un legământ cu Avram
Ca să-l încurajeze pe Avram în direcția în care acesta tocmai făcuse pasul credinței, „Domnul i-a mai zis: «Eu sunt
Domnul, care te-am scos din Ur din Haldea, ca să-ți dau în stăpânire țara aceasta»” (15:7).
7-21.Frecvența cu care este citat și comentat în Scriptură textul din Genesa 15:6 este pe măsura ecoului pe care l-a
avut în istorie credința lui Avram. Prin urmare, ne-am aștepta ca răspunsul acestuia să fie pe măsura piedestalului care
i s-a ridicat. Dar, citind versetul 8, suntem nu numai dezamăgiți, ci chiar contrariați de răspunsul lui și ne-am aștepta
ca Dumnezeu să-i replice pe măsură: „Avram a răspuns: «Doamne Dumnezeule, prin ce voi cunoaște că o voi
stăpâni?»” (8), cu alte cuvinte, părea să spună Avram: „Prin ce voi cunoaște că ceea ce-mi spui Tu, Doamne,
Dumnezeule, este adevărat?” Ce contrast extraordinar față de versetul 6! Oare nu S-a grăbit Dumnezeu să-i
socotească lui Avram acel act timid al credinței ca neprihănire? Știa El cu adevărat ce era în inima lui Avram? Știa
oare Dumnezeu că atât Avram, cât și credința lui erau plămădite din lutul acestui pământ? Știa Dumnezeu de povestea
cu Agar (16:1-16), de istoria din Gherar (20:1-18) și de legământul cu Abimelec (21:22-34), care aveau să se
succeadă în viața acestuia, negând, parcă, credința sa din Genesa 15:6? Cu siguranță că știa! Și tocmai de aceea,
Dumnezeu era gata ca, în loc de mustrare, să ofere o ancoră în plus credinței lui Avram, care se plămădea cu greu:
9Și Domnul i-a zis: „Ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea și un pui de
porumbel.” 10Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat în două, și a pus fiecare bucată una în fața alteia;
dar păsările nu le-a despicat. 11Păsările răpitoare s-au năpustit peste stârvuri; dar Avram le-a izgonit. 12La apusul
soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram; și iată că l-a apucat o groază și un mare întunerec. 13Și Domnul a zis
lui Avram: „Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, și o vor apăsa
greu, timp de patru sute de ani. 14Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: și pe urmă va ieși de acolo cu
mari bogății. 15Tu vei merge în pace la părinții tăi; vei fi îngropat după o bătrânețe fericită. 16În al patrulea neam, ea
se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriților nu și-a atins încă vârful”. 17După ce a asfințit soarele, s-a făcut un
întunerec adânc; și iată că a ieșit un fum ca dintr-un cuptor, și niște flăcări au trecut printre dobitoacele
despicate. 18În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram, și i-a zis: „Seminței tale dau țara aceasta, de la
râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, 19și anume: țara Cheniților, a Cheniziților, a Cadmoniților, 20a
Hetiților, a Fereziților, a Refaimiților, 21a Amoriților, a Canaaniților, a Ghirgasiților și a Iebusiților” (Gen. 15:9-21).
De-a lungul culoarului exegetic care vizează acest text, întâlnim o mulțime de ipoteze, deoarece multe dintre
înțelesurile celor afirmate mai sus rămân incerte. Să încercăm totuși să ne apropiem de text prin ceea ce se poate
interpreta din el!
O confirmare de dragul și în termenii lui Avram
 Ne surprinde faptul că, deși Dumnezeu nu i-a spus în mod explicit lui Avram ce avea de făcut cu animalele, acesta
pare să fi știut exact ce aștepta Dumnezeu de la el. Unii afirmă că, de fapt, autorul Genesei a fost cel care a ciuntit
porunca lui Dumnezeu din versetul 9, transferând o parte din conținutul poruncii în actul împlinirii ei, prin urmare
porunca nu conține instrucțiunile lui Dumnezeu cu privire la pregătirea animalelor. În lumina contextului, pare însă
mai plauzibil să credem că, prin ceea ce i-a propus lui Avram, Dumnezeu a coborât, de fapt, în sistemul de valori al
acestuia, în perimetrul cultural cu care Avram era familiarizat și, probabil, din acest motiv n-a fost nevoie ca
Dumnezeu să-i detalieze lui Avram ce anume avea de făcut cu animalele. Avram știa ce avea de făcut. În acest spirit
este comentat textul și de către autorul Epistolei către Evrei:
16Oamenii, ce-i drept, obișnuiesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezășie, care pune capăt orișicărei
neînțelegeri dintre ei. 17De aceea și Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moștenitorilor
făgăduinței nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; 18pentru ca, prin două lucruri cari nu se pot schimba,
și în cari este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi [oamenii]… (Evrei 6:16-18,
n.n.).
De dragul lui Avram, Dumnezeu a adăugat la promisiunea Sa jurământul legământului, ca să-i dovedească cu mai
multă tărie nestrămutarea hotărârii Sale. Nu Dumnezeu era Cel nestatornic, încât să fi avut nevoie de un jurământ, ci
acela care se îndoia era Avram. Și, de dragul lui, Dumnezeu a binevoit să coboare în cercul strâmt al limitărilor
acestuia, folosindu-Se de un obicei al vremii respective, ca să dea jurământului Său o formă relevantă pentru Avram.
Detaliile ritualului în vederea căruia se pregătea Avram le putem bănui atât din texte biblice, cât și din surse
extrabiblice. În Ieremia 34:8-22, ne este relatat un legământ pe care, la porunca Domnului, prin Ieremia, „împăratul
Zedechia (…) [l-a făcut] cu tot poporul Ierusalimului ca să vestească slobozenia robilor (…) Toate căpeteniile și tot
poporul care făcuseră învoiala”, spune textul, „s-au legat să lase slobozi fiecare pe robul și roaba lui și să nu-i mai țină
în robie. Ei au ascultat, și le-au dat drumul. Dar mai pe urmă s-au răzgândit, au luat înapoi pe robii și roabele, pe cari-
i sloboziseră, și i-au silit să le fie iarăși robi și roabe” (Ier. 34:8-11, s.n., n.n.). Versetele următoare vorbesc despre
mustrarea lui Dumnezeu, subliniind totodată și modul în care fusese făcută învoiala: „Și pe oamenii, cari au
călcat legământul Meu, cari n-au păzit îndatoririle învoielii pe care o făcuseră înaintea Mea, tăind un vițel în două și
trecând printre cele două jumătăți ale lui, și anume pe căpeteniile lui Iuda și pe căpeteniile Ierusalimului, pe famenii
dregători, pe preoți, și pe tot poporul țării, cari au trecut printre bucățile vițelului, îi voi da în mâinile vrăjmașilor lor,
în mâinile celor ce vor să le ia viața, și trupurile lor moarte vor sluji ca hrană păsărilor cerului și fiarelor câmpului”
(Ier. 34:18-20, s.n.).
Din text reiese clar faptul că, în asemenea ocazii, părțile care încheiau legământul trebuiau să treacă pe culoarul
făcut din cele două jumătăți ale animalului. Dar nu este limpede ce anume făceau părțile care intrau în legământ, în
timp ce treceau printre cele două jumătăți. Această prorocie a lui Ieremia a fost rostită pe vremea lui Zedechia (597-
586 î.Hr.), dar obiceiul pecetluirii unui legământ în acest fel pare să fi fost mult mai vechi. S-au descoperit textele mai
multor tratate încheiate între diferiți împărați. Un asemenea tratat datează din perioada domniei lui Ashurnirari al V-
lea (754-745 î.Hr.), fiind încheiat între Ashurnirari al V-lea, împăratul Asiriei, și Mati’ilu, împăratul Arpadului. Iată
un fragment din acest tratat sau legământ:
Acest miel de primăvară a fost adus din staul nu pentru o jertfă, nu pentru un banchet, nu pentru a fi cumpărat, nu
pentru a sluji în descântecul unui om bolnav, nu pentru a fi junghiat pentru […]: el a fost adus ca să se pecetluiască un
legământ între Ashurnirari și Mati’ilu. Dacă Mati’ilu calcă (acest) legământ făcut sub jurământ înaintea zeilor, atunci,
întocmai cum acest miel de primăvară, adus din staul, nu se va mai reîntoarce în staul, nu-și va mai vedea staulul din
nou, tot așa, Mati’ilu, împreună cu fiii, cu fiicele și cu mai marii lui și cu poporul țării lui [vor fi scoși afară] din țara
lor, nu se vor mai întoarce în țara lor și nu-și vor mai vedea țara vreodată. Capul acesta nu este capul mielului, este
capul lui Mati’ilu, este capul fiilor lui, al mai marilor țării lui și al poporului țării lui. Dacă Mati’ilu calcă acest
legământ, atunci, așa după cum capul acestui miel de primăvară a fost smuls de la locul lui și încheietura i-a fost pusă
în gură […], capul lui Mati’ilu să fie smuls de la locul lui, și al fiilor lui […]. Acest picior nu este piciorul mielului de
primăvară, este piciorul lui Mati’ilu, este piciorul fiilor lui, al mai marilor țării lui, și al poporului țării lui. Dacă
Mati’ilu calcă acest legământ, după cum piciorul acestui miel de primăvară a fost smuls de la locul lui, tot așa piciorul
lui Mati’ilu, al fiilor lui, al mai marilor țării lui și al celor din poporul țării lui să fie smuls de la locul lui și […] în
[…].
Deși în acest ritual nu ni se spune exact ce se făcea cu animalul de jertfă, față de textul din Ieremia mai aflăm în
plus faptul că, în asemenea situații, se rostea și un fel de blestem. El era rostit, probabil, de fiecare dintre cele două
părți, în timp ce, venind din capetele opuse ale culoarului dintre jertfe, treceau unul pe lângă altul: „Cum este trupul
acestor dobitoace, așa să fie trupul meu, dacă eu calc legământul”. Din ambele texte putem deduce că, în mintea celor
implicați în pecetluirea legământului, părțile se identificau cu animalele jertfite.
Lucrul acesta transpare și din termenii în care se precizează pedeapsa pentru călcarea legământului, în textul
din Ieremia: „Îi voi da în mâinile vrăjmașilor lor, în mâinile celor ce vor să le ia viața, și trupurile lor moarte vor sluji
ca hrană păsărilor cerului și fiarelor câmpului” (Ier. 34:20). Putem face oare vreo analogie între această precizare și
faptul că, în cazul lui Avram, „păsările răpitoare s-au năpustit peste stârvuri” (Gen. 15:11)? Cum să explicăm somnul
adânc și groaza care au căzut peste Avram? Ce legătură există (dacă există vreuna) între somnul, groaza și întunericul
care l-au năpădit pe Avram și ceea ce îi spune Dumnezeu despre viitorul descendenților lui? Toate acestea rămân
întrebări la care nu avem răspuns. De ce au fost totuși rostite toate aceste lucruri în acea zi și cum se leagă ele în
întregul pe care am început să-l intuim?
Chiar dacă nu putem răspunde la întrebările privind legătura dintre diferitele elemente pe care le găsim în text, în
lumina adevărului comunicat de fiecare detaliu în parte, putem învăța multe lucruri atât despre Dumnezeu, cât și
despre Avram și descendenții lui.
Suveranitatea lui Dumnezeu, în lumina oracolului profetic din ziua legământului
De-a lungul Scripturii, profeții ca acelea din versetele 13-16 au fost rostite ca dovezi ale faptului că Yahweh este
adevăratul Dumnezeu. Să luăm doar una dintre profețiile lui Isaia:
6Așa vorbește Domnul, Împăratul lui Israel și Răscumpărătorul lui, Domnul oștirilor: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe
urmă, și afară de Mine, nu este alt Dumnezeu. 7Cine a făcut proorocii ca Mine (să spună și să-Mi dovedească!), de
când am făcut pe oameni din vremile străvechi? Să vestească viitorul și ce are să se întâmple! 8Nu vă temeți, și nu
tremurați; căci nu ți-am vestit și nu ți-am spus Eu de mult lucrul acesta? Voi Îmi sunteți martori! Este oare un alt
Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta” (Isaia 44:6-8).
Cartea Genesei a fost scrisă, în primul rând, pentru cei care fuseseră apăsați greu în robia Egiptului timp de patru
sute de ani și care ieșiseră din Egipt, în al patrulea neam, cu mari bogății; a fost scrisă pentru cei care văzuseră cu
ochii lor cum Dumnezeu judecase neamul căruia îi fuseseră robi. Ce efect să fi avut asupra lor textul din Genesa?
Întrebarea se complică atunci când ținem cont de faptul că textul nu s-a scris înainte, ci după marele eveniment. Să fi
diminuat oare lucrul acesta impactul textului asupra cititorilor? Răspunsul ar putea fi afirmativ numai dacă am
exclude din ecuație faptul că Dumnezeul care l-a inspirat pe Moise în scrierea acestor texte nu Și-ar fi demonstrat deja
suveranitatea și puterea de a prevesti lucruri care s-au împlinit ulterior. Pentru cei care se întâlniseră deja cu
Dumnezeul Exodului, în toată puterea și măreția Lui, și se convinseseră de suveranitatea Lui absolută – „Cine este ca
Tine între dumnezei, Doamne?” (Ex. 15:11) – un text ca acela din Genesa 15:13-16 urma să aducă o confirmare în
plus, să adâncească și mai mult convingerea lor privind suveranitatea lui Dumnezeu. Cel care a putut spune de pe o zi
pe alta sau de la o lună la alta cu ce urgie va lovi Egiptul este Același cu Cel care a putut spune ce se va întâmpla cu
sămânța lui Avram, peste patru secole.
Imaginați-vă însă ce efect au avut asupra lui Avram aceste cuvinte! El fusese îngrijorat de faptul că trecuseră zece
sau cincisprezece ani de când Dumnezeu îi făcuse promisiunea și ea nu era încă împlinită. Să fi uitat Dumnezeu de
ea? Abia acum înțelegea Avram cu cine avea de-a face. Un Dumnezeu care știe ce se va întâmpla peste patru sute de
ani, ba mai mult, un Dumnezeu care are puterea să facă să se împlinească ceea ce a spus că se va întâmpla peste patru
sute de ani, cu siguranță că n-a scăpat de sub control nici împlinirea promisiunii pe care i-o făcuse.
Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, în lumina oracolului profetic
Acea profeție ciudată pe care a rostit-o Dumnezeu în auzul lui Avram, privind soarta descendenților acestuia,
sublinia nu numai suveranitatea lui Dumnezeu, ci și îndelunga Lui răbdare. „În al patrulea neam”, îi spune Dumnezeu
lui Avraam, „ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriților nu și-a atins încă vârful” (Gen. 15:16). Citind aceste
cuvinte, nu se poate să nu facem legătura cu profeția asemănătoare rostită înainte de Potop: „Atunci Domnul a zis:
«Duhul Meu nu va rămânea pururea în om [sau: nu se va lupta pururea cu omul], căci și omul nu este decât carne
păcătoasă: totuși zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani»” (Gen. 6:3, s.n.). În interpretarea pe care am dat-o acestui
text, cei „o sută douăzeci de ani” i-am legat de tiparul profetic izvorât din însăși natura lui Dumnezeu, tipar conform
căruia Dumnezeu refuză să pedepsească înainte să-l fi avertizat pe cel vinovat, încât astfel să îi acorde timp acestuia
ca să se pocăiască. Acest tipar este confirmat și în cazul canaaniților. Judecata a fost rostită asupra lor deja prin Noe
imediat după Potop (vezi Gen. 9:20-27), totuși Dumnezeu Se declară dispus să mai aștepte încă patru sute de ani. Să
ne imaginăm efectul acestor cuvinte asupra unei generații care stătea în pragul împlinirii celor patru sute de ani, ei
înșiși urmând să fie executorii pedepsei lui Dumnezeu! Porunca lui Dumnezeu de a nimici în Canaan bărbați, femei și
copii ar fi putut să-i îngrozească, mai ales când ei înșiși tocmai își terminaseră de îngropat părinții în nisipul pustiei,
din pricina neascultării acestora de Dumnezeu. Dacă Dumnezeul lor ar fi fost un Dumnezeu capricios, toanele Lui s-
ar fi putut prăvăli și asupra lor, în orice moment. Dar ei știau, din propria lor experiență, că Dumnezeul lor era un
Dumnezeu „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în
mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat, și
pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam” (Ex. 34:6-7).
Iar prin textul Genesei, Dumnezeu întărea cu atât mai mult această convingere în ei, cu cât acum ei aflau că îndelunga
răbdare a Dumnezeului lor s-a aplicat chiar și în cazul canaaniților.
Preoția lui Israel, în lumina oracolului profetic
 Avrame, – pare să-i spună Dumnezeu acestuia – Eu te-am ales pe tine dintre toate popoarele. Dar aceasta nu
înseamnă că, de dragul tău, am să-i lepăd pe toți ceilalți. Vreau să înțelegi că Eu te-am ales pentru ca toate familiile
pământului să fie nu blestemate, ci binecuvântate prin sămânța ta! Iată de ce, deși ți-am promis că ție și seminței tale
vă dau în stăpânire țara aceasta, o veți avea abia după ce Eu Îmi voi fi terminat lucrarea atât în voi, cât și în locuitorii
ei actuali, în amoriți. În ceea ce îi privește pe ei, vreau să știi că Eu nu doresc moartea păcătosului, iar în ceea ce vă
privește pe tine și pe descendenții tăi, te-am chemat din Ur ca să fac din tine nu doar un neam mare, ci ca să-ți fac în
același timp și un nume mare, care să fie o binecuvântare pentru tot pământul. Iar un nume demn de Dumnezeul
cerului și al pământului se plămădește, uneori, în cuptorul suferinței.
Mesajul trebuia să-l audă nu numai Avram, ci și întregul Israel. Ca sămânță a lui Avraam, ca beneficiari ai
promisiunii lui Dumnezeu, cei opriți pe malul Iordanului, gata să intre în Ţara Promisă, trebuiau să nu uite ceea ce
încercase Dumnezeu să sape în conștiința părintelui lor, Avraam. De aceea, acolo, în Câmpia Moabului, mesajul lui
Dumnezeu, rostit prin Moise, reverbera cuvintele spuse odinioară lui Avram:
1Ascultă, Israele! Astăzi vei trece Iordanul, ca să te faci stăpân pe niște neamuri mai mari și mai puternice decât tine,
pe cetăți mari și întărite până la cer, 2pe un popor mare și înalt la statură, pe copiii lui Anac, pe cari-i cunoști și despre
cari ai auzit zicându-se: „Cine va putea să stea împotriva copiilor lui Anac!” 3Să știi azi că Domnul, Dumnezeul tău,
va merge El însuși înaintea ta, ca un foc mistuitor; El îi va nimici, El îi va smeri înaintea ta; și tu îi vei izgoni, îi vei
pierde curând, cum ți-a spus Domnul. 4Când îi va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, dinaintea ta, să nu zici în inima ta:
«Pentru bunătatea mea m-a făcut Domnul să intru în stăpânirea țării acesteia». Căci din pricina răutății neamurilor
acelora le izgonește Domnul dinaintea ta. 5Nu, nu pentru bunătatea ta, nici pentru curăția inimii tale intri tu în
stăpânirea țării lor; ci din pricina răutății acestor neamuri le izgonește Domnul, Dumnezeul tău, dinaintea ta, și ca să
împlinească astfel cuvântul prin care Domnul S-a jurat părinților tăi, lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov (Deut. 9:1-5,
s.n.).
Astfel, acel oracol profetic aparent ciudat, rostit în auzul lui Avram, în ziua legământului, stabilea o coordonată
vitală a mandatului preoției lui Israel. Cei patru sute de ani, care, în ce-l privește pe Israel, au însemnat „așteptarea
dureroasă” pentru ca paharul nelegiuirii amoriților să se umple, trebuiau să fi fost un fel de introducere obiectuală la
mesajul pe care, la rândul Său, Dumnezeu a așteptat cu nerăbdare să îl repete în auzul seminței lui Avraam. Cei din
Câmpia Moabului urmau să devină, de la o zi la alta, beneficiarii unei promisiuni rostite cu aproape o jumătate de
mileniu în urmă, deoarece, în ziua aceea, Dumnezeu încheia un legământ nu numai cu Avram, ci și cu cei care,
atunci, fuseseră în coapsele lui, iar astăzi stăteau înaintea lui Dumnezeu, ca să primească din partea Lui mandatul
preoției lor: „Acum, dacă veți asculta glasul Meu, și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate
popoarele, căci tot pământul este al Meu” (Ex. 19:5, s.n.). Deși v-am ales dintre toate popoarele pământului, n-am
făcut-o ca, alegându-vă pe voi, să lepăd restul popoarelor, ci pentru ca ele să fie mântuite prin voi. De aceea, „Îmi veți
fi o împărăție de preoți și un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe cari le vei spune copiilor lui Israel” (Ex. 19:6,
s.n.). Israele, cei patru sute de ani ai îndelungii Mele răbdări să vă aducă întotdeauna aminte de faptul că împlinirea
mandatului preoției la care v-am chemat este scumpă sufletului Meu!
Împlinirea ultimă a oracolului profetic din ziua legământului
Mesajul oracolului profetic rostit în auzul lui Avram privea dincolo de vremurile din Câmpia Moabului, spre zări
pe care nu le-ar fi bănuit nici Avram și nici descendenții lui.
Să revenim, o clipă, la locul încheierii legământului. „După ce a asfințit soarele, s-a făcut un întunerec adânc; și
iată că a ieșit un fum ca dintr-un cuptor, și niște flăcări au trecut printre dobitoacele despicate” (15:17). În clipa aceea,
Avram, care știa regulile încheierii unui astfel de legământ, a sărit speriat în picioare și a strigat: „Doamne, stai, să vin
și eu!” Însă Dumnezeu i-a zis: „Avrame, s-a isprăvit!” „În ziua aceea”, spune textul, „Domnul a făcut un legământ cu
Avram” (18, s.n.), și nu invers. El singur a trecut pe culoarul dintre jertfe și a strigat: „Avrame, cum este trupul
acestor dobitoace, așa să fie trupul Meu, dacă Eu voi călca legământul”. Iar după aceea, luând asupra Sa și partea lui
Avram, Dumnezeu a zis: „Cum este trupul acestor dobitoace, așa să fie trupul Meu, dacă tu, Avrame, și urmașii tăi
veți călca acest legământ”.
Două mii de ani mai târziu, gloata urmașilor lui Avram se îmbulzea în jurul crucii unui Nevinovat, țintuit pe lemn
de călcările de legământ ale acelora cărora le-a vindecat bolile, le-a înmulțit pâinea, le-a înviat morții și le-a
astâmpărat sufletul: „Răstignește-L! Răstignește-L!” – strigau ei cu furie, în urechile dregătorului roman, care încerca
să-L smulgă din mâinile gloatei furibunde pe Cel în care nu găsise nicio vină. „Sângele Lui să fie asupra noastră și
asupra copiilor noștri” (Mat. 27:25) – s-au încăpățânat ei să urle, neștiind că, în nebunia răzvrătirii lor, împlinesc, de
fapt, promisiunea pe care Dumnezeul cel Preaînalt o făcuse, trecând în locul lor pe culoarul dintre jertfe: „Cum este
trupul acestor dobitoace, așa să fie trupul Meu, dacă tu, Avrame, și urmașii tăi veți călca acest legământ”. Trupul lui
Dumnezeu – al Celui care „S-a făcut trup, și a locuit printre noi plin de har și de adevăr”, încât aceia care Îl privesc să
vadă „o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14) – se frângea pe cruce, în locul întregii
omeniri, pentru ca „pe calea cea nouă și vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinlăuntru, adică trupul Său”
(Evrei 10:20), noi să avem „o intrare slobodă în Locul prea sfânt” (Evrei 10:19) și astfel să gustăm împlinirea
desăvârșită a legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat, în acea zi, cu Avram.

C.M.Mackintosh

„După aceste întâmplări, cuvântul Domnului a vorbit lui Avram, într-o vedenie, şi a zis: „Avrame, nu te teme; Eu sunt
scutul tău şi răsplata ta va fi foarte mare” (verset 1). Domnul nu va lăsa ca slujitorul Său să piardă ceva, pentru că a
dat la o parte toate momelile lumii. Mult mai bine era pentru Avram să se adăpostească înapoia scutului Domnului
decât să se pună sub ocrotirea împăratului Sodomei; să aştepte răsplătirea Sa cea mare, decât să primească bunurile
Sodomei. Starea, în care se află Avram, după cel dintâi verset al capitolului 15, înfăţişează, în chip minunat, starea
unui suflet credincios. Domnul era scutul în care se adăpostea Avram şi tot Domnul era şi răsplătirea lui. Tot aşa şi
cel credincios îşi găseşte în Hristos odihna, pacea şi siguranţa. Nici o săgeata a vrăjmaşului nu poate străbate scutul ce
acopere pe cel mai slab ucenic al lui Isus. Ba mai mult, Hristos nu este numai scutul, ci şi răsplata celui credincios. În
timpul de faţă, ne bucurăm, cu ajutorul Duhului Sfânt, care locuieşte în noi, şi de adăpostul şi de răsplătirea pe care le
avem prin jertfa Domnului Isus. De bună seamă că un credincios care umblă în calea lumii, sau care se lasă călăuzit
de poftele trupeşti, nu se poate bucura nici de scut, nici de răsplătire. Dacă Duhul Sfânt e întristat, prin purtarea
noastră, nu ne va dărui tot ce alcătuieşte partea şi nădejdea credinciosului. Şi, astfel, vedem, aici, că, după ce Avram
se întoarce de la bătălie şi după ce respinsese darurile împăratului Sodomei, Dumnezeu i se arată ca scutul său şi
răsplătirea sa foarte mare. Iată un adevăr, care ar trebui să ne umple inima.
Tot în acest capitol, găsim două învăţături de seamă în ce priveşte starea de fiu şi de moştenitor: „Avram a răspuns:
„Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fără copii; şi moştenitorul casei mele este Eliezer din Damasc. Şi
Avram a zis: Iată că nu mi-ai dat sămânţă şi slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu” (verset 2-3). Avram
dorea un fiu, căci ştia, chiar din cuvântul lui Dumnezeu, că sămânţa sa trebuia să moştenească pământul (Cap. 13.
15). Stările de fiu şi moştenitor nu se pot desparţi în gândurile lui Dumnezeu. „Cel ce va ieşi din tine, acela va fi
moştenitorul tău” (verset 4). Starea de fiu e adevărata temelie a tuturor lucrurilor şi este urmarea sfatului şi lucrării lui
Dumnezeu, cum citim în Epistola lui Iacov, cap. 1. 18: „El, de bună voia Lui, ne-a născut” şi această stare se reazemă
pe adevărul veşnic şi dumnezeiesc al învierii. Putea oare să fie altfel? Trupul lui Avram era „amorţit”, încât aici, ca
pretutindeni, n-a putut fi stare de fiu decât în puterea învierii. Firea sa era moartă şi nu putea nici naşte, nici zămisli
ceva pentru Dumnezeu. Moştenirea, în toată întinderea şi măreţia ei, se desfăşura sub ochit lui Avram; dar unde era
moştenitorul? Trupul lui Avram, ca şi sânul Sarei era „amorţit”, dar Domnul este Dumnezeul învierii, de aceea un
trup amorţit este tocmai ce-i trebuie ca să lucreze. De n-ar fi fost moartă firea, ar fi trebuit ca Dumnezeu s-o omoare
înainte de a-şi putea arăta pe deplin puterea. În astfel de împrejurări din care sunt înlăturate toate pretenţiile fără
noimă şi înfumurate ale omului, poate să lucreze mai bine Dumnezeu. De aceia, Domnul a zis lui Avram: „Uita-te
spre cer, şi numără stelele, dacă poţi să le numeri”. Şi i-a zis: „Aşa va fi sămânţa ta”! (verset 5), Când sufletul priveşte
pe Dumnezeul învierii, binecuvântările pe care le primeşte sunt fără margini, căci toate sunt cu putinţă pentru Acela
care poate dărui viaţa unui mort.
5-6.Socotirea de dreptate, făcută aici lui Avram, se reazemă pe credinţa lui Avram în Dumnezeu ca în Acela, care
învie pe morţii. Dumnezeu se descopere, astfel, într-o lume în care stăpâneşte moartea; iar sufletul, care crede în El, e
socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Omul firesc nu poate lucra împreună cu Dumnezeu; căci ce ar putea face el
faţă de puterea morţii? O să învie el pe morţi? O să deschidă el porţile mormântului? O să fie în stare el să scape de
sub puterea morţii spre a trece, viu şi slobod, hotarele pământului? Nu. Omul nu poate fi pus prin el însuşi în starea
omului după voia lui Dumnezeu, şi atunci nu poate fi nici copil al lui Dumnezeu, nici să se învedereze ca fiind în
starea de fiu. „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii” (Marcu 12. 27); de aceia, cât timp un
om este sub puterea morţii şi sub stăpânirea păcatului nu poate cunoaşte nici starea de neprihănire, nici legătura de
fiu. Numai Dumnezeu poate să dăruiască omului şi starea omului după voia lui Dumnezeu şi starea de copil al lui
Dumnezeu. Şi aceste două lucruri se capătă numai prin credinţa în EI, ca Acela, care a înviat pe Hristos din morţi.
În cap. 4 din epistola către Romani, credinţa lui Avram tocmai aşa ni se înfăţişează. „Dar nu numai pentru el este scris
că „i-a fost socotita ca neprihănire”, ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce
credem în Cel ce a înviat din morii pe Isus Hristos, Domnul nostru” (verset 23, 24). Aşa ca şi nouă ni se cere să
credem în Dumnezeul învierii, fiindcă această credinţă este singura temelie a neprihănirii noastre. Dacă Avram şi-ar fi
oprit ochii asupra trupului său amorţit, după ce şi-i îndreptase spre bolta cerească presărată de stele n-ar fi putut
dovedi niciodată gândul unei seminţe atât de mare la număr ca stelele. Dar Avram nu s-a uitat la trupul său, ci la
puterea de înviere a lui Dumnezeu şi tocmai fiindcă era nevoie de această putere ca să dea naştere seminţei făgăduite,
stelele cerului şi nisipul mării nu erau decât nişte slabe icoane pre-închipuitoare ale acestei puteri.
Tot aşa şi un păcătos, care aude vestea bună a Evangheliei, dacă ar putea să vadă cu ochii săi lumina curata a stării de
faţă a lui Dumnezeu şi apoi ar putea pătrunde toate adâncimile firii sale păcătoase, cu drept cuvânt, ar putea striga:
„Cum voi ajunge vreodată să stau înaintea lui Dumnezeu? Cum o să fiu în stare vreodată să locuiesc în această
lumină”? – Dar, dacă păcătosul nu vede în el însuşi nici un mijloc de scăpare, Dumnezeu a pregătit totul în Acela care
s-a pogorât din sânul Tatălui pe cruce şi în mormânt, făcând, astfel, prin lucrarea Lui, legătura între cer şi pământ.
Mai înalt decât sânul Tatălui nu este nimic, – veşnica locuinţa a Fiului; şi mai jos decât crucea şi mormântul nu se află
nimic; dar, minunat adevăr! găsim pe Hristos în amândouă. În moarte, s-a coborât, ca să lase îndărătul Lui, în
pulberea mormântului, întreaga greutate a păcatelor şi fărădelegile poporului său. În mormânt, Hristos dă la iveală
sfârşitul tuturor celor omeneşti, sfârşitul păcatului şi sfârşitul puterii diavolului. Mormântul lui Isus este sfârşitul
tuturor lucrurilor. Dar învierea ne duce peste acest hotar şi alcătuieşte temelia nepieritoare pe care se reazemă, pentru
totdeauna mărirea lui Dumnezeu şi fericirea omului – îndată ce ochiul credinţei priveşte pe Hristos cel înviat, găseşte
în El un răspuns biruitor în ce priveşte păcatul, judecata, moartea şi mormântul. Acela, care a biruit totul, în chip
dumnezeiesc, a înviat din morţi şi s-a aşezat în ceruri, la dreapta Tatălui; ba mai mult, Duhul celui înviat şi al celui
proslăvit dă mărturie celui credincios că este un copil al lui Dumnezeu. Din mormântul lui Hristos, credinciosul a ieşit
înviat, cum este scris: „Pe voi care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământeasca, ne tăiată împrejur,
Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după-ce ne-a iertat toate greşelile” (Col. 2. 13).
Aşadar, starea de fiu, fiind întemeiată pe înviere, este unită cu punerea noastră în starea de neprihănire, cu
neprihănirea şi cu scăparea desăvârşită de tot ce ne-ar putea fi potrivnic la mântuire. Dumnezeu nu ne putea primi
plini de păcate, căci sfinţenia lui este aşa de mare, că nu poate suferi nici măcar o singură pata de păcat pe fiii şi
fiicele Lui. Tatăl fiului risipitor nu putea să primească pe fiul său, la masă, cu zdrenţele cu care era îmbrăcat atunci
când păzea porcii. Putea însă să-i iasă în întâmpinare, sa-l îmbrăţişeze şi să-l sărute aşa zdrenţăros cum era: iată ce
poate face harul; dar era cu neputinţă ca să primească pe fiul său zdrenţăros la masa sa… Harul, care a împins pe tatăl
să iasă înaintea fiului risipitor, îl face să-i dea şi o haină nouă. Căci, dacă ar fi aşteptat tatăl ca fiul său să se îmbrace
cu un veştmânt cumpărat de el, n-ar mai fi fost har, cum n-ar fi fost nici drept sa ducă pe fiu în casă cu zdrenţele sale.
Când însă tatăl iese în întâmpinarea fiului risipitor şi se pleacă pe gâtul lui, harul şi neprihănirea strălucesc împreună:
fiul nu este primit la masa Tatălui înainte de a fi îmbrăcat potrivit stării lui înalte şi fericite. În Hristos, Dumnezeu s-a
coborât până la cel mai păcătos om ca, prin înjosirea Sa, să ridice pe om la cea mai mare fericire: legătura cu El
însuşi. Din toate acestea, se vede că starea noastră de copii ai lui Dumnezeu împreuna cu toată mărirea şi toate
binecuvântările legate de această stare este cu totul neatârnată de noi. Nu avem mai mult a face cu ea decât trupul
amorţit al lui Avram şi sânul mort al Sarei cu o sămânţă ca stelele cerurilor şi ca nisipul marii. De la Dumnezeu sunt
toate. Dumnezeu Tatăl a făcut planul; Dumnezeu Fiul a pus temelia şi Dumnezeu Sf. Duh a ridicat clădirea; iar pe
acea clădire se poate citi „prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, fără faptele legii”! (Rom. 3. 27 şi Efes. 2. 8).
7-11.Capitolul, pe care-l cercetăm, mai cuprinde ceva de seamă, anume: starea de moştenitor. După ce starea omului
după voia lui Dumnezeu si starea de copil al lui Dumnezeu, fuseseră rânduite în întregime, dumnezeieşte şi fără vreo
condiţie, Domnul a zis lui Avram: „Eu sunt Domnul, care te-am scos din Ur, din Haldeia, ca să-ţi dau în stăpânire ţara
aceasta” (verset 7). Aici ne este înfăţişată starea de moştenitori cum şi calea deosebită pe care au sa meargă
moştenitorii înainte de a ajunge la moştenirea făgăduită. „Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai
lui Dumnezeu, şi împreună moştenitorii cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să şi fim proslăviţi
împreună cu Ei” (Rom. 8, 17). Calea, care duce la moştenire, trece prin suferinţă, prin mâhnire şi prin necazuri; dar,
slavă lui Dumnezeu, prin credinţă, putem zice: „suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu
slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Rom. 8. 18); şi ştim că „întristările noastre uşoare de o clipă
lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnica de slava” (2 Cor. 4. 17); şi în sfârşit: „ne bucurăm chiar şi în
necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare; răbdarea aduce biruinţă în încercare; iar biruinţa aceasta aduce
nădejde” (Rom. 5. 3-5). Pentru noi, este o mare cinste să ni se dea voie să bem din paharul prea slăvitului nostru
Stăpân, şi să fim botezaţi cu botezul Său; să călătorim într-o necurmată legătură cu El, străbătând drumul ce duce de-a
dreptul la moştenirea noastră slăvită. Moştenitorul şi cei împreună cu El moştenitori, ajung la acea moştenire pe calea
suferinţei.
Să ne aducem aminte însă ca suferinţele, de care au parte împreună moştenitorii, nu sunt o pedeapsă. N-au de suferit
sub mâna dreptăţii dumnezeieşti din pricina păcatului, căci suferinţa aceasta a purtat o jertfa cea sfântă şi vie, deplin,
pe cruce, pentru roi, Hristos, când şi-a plecat sfântul Sau cap sub loviturile dreptăţii dumnezeieşti. „Hristos de
asemenea a suferit odată pentru păcate” (1 Petru 3. 18), şi acest „odată” a fost pe cruce şi în nici un alt loc. Înainte n-a
suferit niciodată pentru păcat, şi n-are să mai sufere niciodată pentru păcat. „Acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o
singura dată ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evr. 9. 26). „Hristos S-a adus jertfă o singură dată” (Evr. 9. 28).
Sunt doua feluri de a privi pe Hristos pătimind: întâi, ca lovit de Dumnezeu; apoi, ca lepădat de oameni. În întâia
înfăţişare, El singur a suferit; în a doua înfăţişare ne este dată cinstea sa-i fim tovarăşi. Lovit pentru păcat de
Dumnezeu, Hristos a suferit singur; căci cine ar fi putut suferi împreună cu EI? Numai El a fost în stare să stea în fata
mâniei lui Dumnezeu. Numai El a fost în stare să se coboare „în valea cu apă care nu seacă niciodată şi unde nu se
ara, nici nu se semăna” (Deut. 21. 4), şi a pus rânduială pentru totdeauna, cu privire la păcatele noastre. Pentru aceste
suferinţe ale lui Hristos, rămânem doar recunoscători pe veci; cu nici un chip nu putem spune că şi noi am suferit,
pentru că noi n-am fost părtaşi la ele. Numai Hristos, singur, s-a luptat şi a biruit; dar prada o împărtăşeşte cu noi.
Singur era „în groapa pieirii şi în fundul mocirlei” (Ps. 40. 2); dar, îndată ce-şi pune piciorul pe „stânca” veşnică a
învierii, ne face tovarăşii Săi. Tot singur era şi când a scos „strigătul tare”, pe cruce (Marcu 15. 37); dar cu mulţi
tovarăşi cântă „cântarea cea noua” (Ps. 40.3). Acum, vorba este să ştim dacă vom primi să suferim cu El tot ce vine
din partea oamenilor, după ce El a suferit pentru noi din partea lui Dumnezeu. Lucrul acesta este destul de lămurit,
din pricină ca Duhul Sfânt întrebuinţează cuvântul „dacă” în legătură cu starea de moştenire. „Dacă suferim cu
adevărat împreună cu El” (Rom. 8. 17); „dacă răbdăm, vom şi împăraţi împreuna cu El” (2 Tim. 2. 12). Când e vorba
de starea de copil al lui Dumnezeu nu este nici un „dacă” căci, la această vrednicie de copil al lui Dumnezeu, nu
putem ajunge prin suferinţă, ci prin puterea de naştere din nou a Duhului Sfânt, întemeiată pe lucrarea săvârşită de
Hristos, după veşnicul sfat al lui Dumnezeu. Nimic nu poate clăti această stare. Nu prin suferinţă ajungem sa facem
parte din familia lui Dumnezeu; căci Pavel nu zice Tesalonicenilor: „întrucât veţi fi găsiţi vrednici de familia lui
Dumnezeu pentru care şi suferiţi” (2 Tes. 1. 5). Tesatonicenii făceau parte din familie, dar erau chemaţi la împărăţie;
iar calea, care duce acolo, e o cale de suferinţa; ba mai mult, măsura suferinţelor lor pentru împărăţie era în legătura
cu asemănarea, la chip, cu Împăratul lor. Cu cât vom aduce mai mult la chip cu El, cu atât mai mult vom şi suferi cu
El; şi cu cât partea pe care o vom avea cu El în suferinţele sale va fi mai adâncă, cu atât partea pe care o vom avea cu
El în slavă va fi mai mare. Este o deosebire între casa Tatălui şi împărăţia Fiului; în cea dintâi, e vorba de o stare
dăruită; în a doua va fi vorba însă şi de lucrul lor. La masa mea, pot şedea toţi copiii mei; dar folosul ce vor avea, din
starea mea de faţă şi din vorbe cu mine va atârna numai de ei. Unul din ei poate şedea chiar pe genunchii mei,
bucurându-se, pe deplin, de legătura sa de copil cu mine, fără ca să fie însă în stare să înţeleagă măcar o singură vorbă
a mea. Altul, poate, dovedeşte o deşteptăciune deosebită în starea de vorba cu mine, fără ca să fie, prin asta, mai
fericit decât copilaşul ce-l ţin în braţe. Dar dacă e vorba de slujba copiilor mei faţă de mine, sau de recunoaşterea lor
în faţa lumii din partea mea, este cu totul altceva. Pilda aceasta nu-i decât o slabă icoană pentru înţelegerea îndoita a
gândului despre destoinicie, în împărăţia Fiului, şi starea dăruita, în casa Tatălui. Să ne aducem aminte totuşi, că a
suferi cu Hristos nu înseamnă jugul unui rob, nici nu este o lege de fier, ci un har deosebit dăruit din partea
Domnului; „Căci cu privire la Hristos vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Fil.
1. 29). Afară de asta, e lămurit că adevărata taină a suferinţelor pentru Hristos stă în dragostea ce o avem pentru El.
Cu cât vom iubi pe Isus mai mult, cu atât ne vom ţine mai aproape de El; şi cu cât ne vom ţinea mai aproape de El, cu
atât ne vom lua mai mult după El; şi cu cât ne vom lua după El mai mult, cu atât vom suferi mai mult cu El. Aşa ca
totul izvorăşte din dragostea pentru Hristos; şi „noi îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4. 19). Dar şi în ce
priveşte suferinţa, ca şi în privinţa tuturor adevărurilor Evangheliei, să ne ferim de a face o lege; adică sa nu cumva
sa-şi închipuie cineva ca o datorie pentru cel credincios să sufere pentru Hristos. Cine priveşte suferinţa ca o datorie
se prea poate să nu cunoască încă pe Hristos, nici starea binecuvântată de fiu, nefiind încă statornicit în har. Un astfel
de om încearcă mai degrabă să pătrundă în familia lui Dumnezeu prin faptele legii, în loc să ajungă în împărăţie prin
cărarea suferinţei.

Pe de altă parte, sa ne ferim iarăşi să dăm înapoi dinaintea paharului şi botezului Stăpânului nostru. Să nu mărturisim
că avem parte de cele dobândite prin crucea Sa, dacă nu avem să fim părtaşi la lepădarea din partea lumii, care
însoţeşte crucea. Să fim încredinţaţi că poteca ce duce la împărăţie nu este luminată de soarele bunei voinţe a lumii, şi
că nu-i presărată cu trandafirii fericirii ei. Când un credincios stă bine cu lumea, se prea poate să nu umble în legătură
cu Hristos. „Dacă îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12. 26). Ce
a urmărit Hristos în umblarea Sa pe pământ? A căutat oare să capete vreo stare de frunte în lumea aceasta? Nici vorba
de aşa ceva, căci locul Lui a fost pe cruce între doi tâlhari. Dar va zice cineva: Dumnezeu şi mâna Sa erau acolo. Aşa
este, însă era şi omul! Acest adevăr din urmă are ca urmare lepădarea noastră de către lume, dacă umblăm cu Hristos.
Cerul ne deschide legătura cu Hristos, şi ne alungă afară din lume; dar, dacă mărturisim că suntem din cer, fără ca
lumea să ne alunge, e semn că e ceva rău la mijloc. Dacă Hristos ar fi astăzi pe pământ, care i-ar fi drumul pe care ar
merge, şi care i-ar fi sfârşitul? Am dori să umblăm cu El? Dea Dumnezeu să răspundem acestor întrebării la lumina
Cuvântului, care este mai tăietor decât o sabie cu două tăişuri, fiind puşi sub privirea Celui Atotputernic şi să ne
întărească Duhul Sfânt ca să fim mai credincioşi Stăpânului nostru îndepărtat, răstignit şi alungat de lume. Acela, care
umblă potrivit Duhului va fi plin de Hristos; aşa ca nu se va uita la suferinţă, ci la Acela pentru care suferă. Dacă
privirea e aţintita asupra lui Hristos, suferinţele de acum nu vor fi nimic faţă de slava viitoare.

15-21.Să aruncăm acum o privire repede asupra vedeniei, pline de înţeles, ce ne e povestită în cele din urmă versete
ale acestui capitol: „La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram; şi iată că l-a apucat o groaza şi un mare
întunerec. Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţara, care nu va fi a ei; acolo va
fi robita şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar neamul căruia îi va fi roaba, îl voi judeca Eu; şi pe urma va
ieşi de acolo cu mari bogăţii…. După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adânc; şi iată ca a ieşit un fum ca
dintr-un cuptor, şi nişte flăcări de foc au trecut printre dobitoacele despicate” (versetele 12-17).
Putem zice că întreaga istorie a lui Israel e dată pe scurt în acele două icoane pre-închipuitoare; „ca dintr-un cuptor” şi
„nişte flăcări de foc”. Cea dintâi înfăţişează feluritele vremuri în care Israeliţii au fost puşi la încercare şi au pătimit:
lunga lor robie în Egipt, timpurile de supunere sub împăraţii Canaanului, robia lor în Babilon, şi în sfârşit împrăştierea
lor de acum. Israelitul poate fi socotit ca trecând prin cuptorul fumegând, în toate acele vremuri felurite
(Vezi Deuteronom 4. 20; 1 Împăraţi 8. 51; Isaia 48. 10). Dimpotrivă, flacăra de foc pre-închipuieşte părţile din istoria
lui Israel, în care Domnul, în mila Lui, se arată, pentru ca să scape pe ai Săi, ca de pildă: scăparea din Egipt prin mâna
lui Moise; scăparea de sub stăpânirea împăraţilor Canaanului, prin judecători; ieşirea din Babilon, pusă la cale de Cir;
şi, în sfârşit, scăparea de la urma a poporului, când va veni Hristos în slavă. La moştenire nu se poate ajunge decât
prin cuptorul fumegând; şi cu cât fumul cuptorului e mai gros, cu atât mai strălucitoare o să fie şi flacăra de foc, sau
făclia mântuirii lui Dumnezeu.
Dar învăţătura aceasta n-are a face numai cu poporul lui Dumnezeu îndeobşte, ci priveşte şi pe fiecare în parte. Toţi
câţi au ajuns vreodată la o stare de frunte ca slujitori, înainte de a fi chemaţi sa se bucure de flacăra de foc, au trecut
prin cuptorul fumegând. „Groază şi întuneric mare” au pus stăpânire pe Avram; Iacov a avut de răbdat munca grea în
casa lui Laban, vreme de douăzeci de ani; Iosif a întâmpinat cuptorul fumegând al suferinţei în închisorile Egiptului;
patruzeci de ani a petrecut Moise în pustie. Sf. Scriptură ne arată cum să potrivim această învăţătură pentru slujitori şi
pentru supraveghetori. „Slujitorii” să fie mai întâi „cercetaţi” apoi sa slujească dacă sunt fără prihană (1 Tim. 3. 10):
„să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului” (1 Tim. 3. 6).
Una este sa fii un copil al lui Dumnezeu; şi cu totul altceva este să fii un slujitor al lui Hristos. Dacă trimet pe copilul
meu în grădină ca să lucreze, o să facă, poate, mare pagubă; nu este el totuşi copilul meu prea iubit? Da; dar nu este
un slujitor deprins în lucrul de grădinărie. Iată toată deosebirea: rudenia şi slujba sunt două lucruri deosebite. Asta nu
înseamnă că un copil al lui Dumnezeu n-are nimic de făcut, nimic de suferit sau nimic de învăţat, ci numai că slujba şi
suferinţa lui sunt strâns legate în căile lui Dumnezeu. Acela care se arată mult în public, trebuie să aibă acea smerenie,
acel cuget aşezat, acea minte supusa şi umila, acea voinţă frântă, acel glas duios, care sunt roadele frumoase ale
suferinţei sub mâna lui Dumnezeu. Cei care iau un loc de frunte, fără sa aibă, mai mult sau mai puţin, însuşirile
despre care vorbim, îşi vor pierde cumpătul mai curând sau mai târziu. Doamne Isuse, ţine pe robii tăi cei slabi
aproape de Tine şi în mâna Ta.

BIBLIA DE STUDIU

1.După această luptă cu împărații,Avraam a devenit îngrijorat.De aceea Dumnezueu l-a încurajat într-o vedenie cu
care prilej îi spune că El era scutul şi răsplata sa.A vram a răspuns la aceste cuvinte de mângâiere prin reamintirea
faptului că nu avea copii,deci,nici moştenitor.aşa încât el a sugerat să înfieze pe unul din slujitoriisăi pentru a deveni
moştenitorul său.Dumnezeu a respins ideea,făgăduind lui Avram că el va putea fi tatăl unui fiu făcut de Sarai,soţia sa
stearpă,şi că va avea nenumăraţi urmaşi.Lucru de necrezut-şi aici se vede măreţia lui Avram-că el a crezut pe
Dumnezeu.Aceasta este credinţa în Dumnezeu care i-a fost socotită ca neprihănire.
6.Pentru prima oară în Scriptură sunt menţionate împreună credinţa cu neprihănirea.În VT credinţa avea o dublă
denumire”a avea încredere” sau”a te baza pe” şi”fidelitate” sau “credincioşie”.Astfel”a crede” înseamnă a stărui în
nădejde şi credinţă prin manifestarea unei credincioşii ascultătoare.Acesta era felul de credinţă pe care o avea
avram.Inima sa era îndreptată spre Dumnezeu în credinţă statornică,în ascultare şi supunere.
Dumnezeu a văzut attitudinea inimii pline de credinţă a lui Avram şi a socotit-o ca o
neprihănire.Termenul”neprihănire” înseamnă a avea o relaţie bună cu Dumnezeu şi cu voia Sa.De altfel,Dumnezeu a
intrat îm părtăşie cu Avram pe baza legământului,prin care el priema pe Dumnezeu ca scut al său;ca răsplată primea
mulţi urmaşi.
Sub noul legământ,binecuvântarea lui Dumnezeu,o relaţie bună cu El şi părtăşia cu El se realizează,de asemenea,prin
credinţă.În NT acesta este un adevăr fundamental.În felul acesta,Avraam este”tatăl tuturor celor care cred”.
13.Dumnezeu i-a spus lui Avram că urmaşii lui vor merge în Egipt şi vor fi asupriţi timp de patru sute de ani.Această
cifră este un număr rotunjit căci cel real este de 430 ani.
18.Încheierea legământului este descrisă în versetele 9-17.Aceasta a constat în luarea animalelor de jertfă,despicarea
lor în jumătăţi,punerea fiecărei bucăţi una în faţa celeilalte.După aceeea,cele două părţi care încheiau legământul
treceau printre cele două jumătăţi ale animalului omorât,sugerând că dacă ele nu aveau să respecte prevederile
legămâtnului,urmau să piarî exact ca animalele omorâte.”Fumul ca dintr-un cuptor şi flăcările” au reprezentat
prezenţa lui Dumnezeu.
Să reţinem că deşi un legământ stabilea în mod obişnuit repsonsabilităţi pentru ambele părţi.în acest caz numai
Dumnezeu a trecut printre jumătăţile animalului jertfit.Doar Dumnezeu stabilea făgăduinţele şi obligaţiile
legămâtnului,Avram trebuind doar să el accepte în credinţă ascultătoare.