STRĂINI ŞI CĂLĂTORI

Dejan Andov

Pavel, în Epistola sa către Evrei a scris despre poporul lui Dumnezeu ca sunt străini şi călători pe acest pământ:
„Toţi aceştia au murit în credinţă, fără să fi primit făgăduinţele, dar văzându-le de departe, au fost convinşi de ele, le-
au îmbrăţişat şi au mărturisit că sunt străini şi călători pe pământ.” Evr. 11, 13
David de asemenea a recunoscut acest adevăr în Psalmul 39, 12:
„Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrimilor mele! Căci sînt
un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei.” Ps. 39, 12
Sora White a scris următoarele cuvinte:
„Noi trebuie să locuim aici ca străini şi călători, dacă vrem să câştigăm "o patrie mai bună, adică o patrie cerească"
(Patriarhi și profeți, 170)
Deci, singurii oameni care vor moşteni „o patrie mai bună” adica împaraţia lui Dumnezeu sunt cei care pe acest
pământ au locuit ca străini şi călători. Dar ce înseamnă a fi străin şi călător? Nu putem fi ceva dacă nu ştim ce înseamnă
acest lucru? De aceea vă invit să ne uităm împreuna la câteva experienţe a unora dintre oamenii care au trăit această
experienţă şi să învăţăm din exempele lor ce înseamnă cu adevărat a fi străin şi călător pe acest pamânt.

AVRAAM

Primul nostru exemplu este Avraam. Cu toți cunoaștem experienţa lui. Ne întălnim cu acest om pentru prima dată în
Geneza 12 unde citim de chemarea sa minunată din partea Domnului de a părăsi casa tatălui său și a pleca în țara pe care
Domnul avea să i-o arate mai târziu. Încă din prima întâlnire cu acest om avem un exemplu extraordinar a ceea ce înseamnă
credința ca și atitudinea unui om care este strain și călător. Avraam a ascultat de glasul Domnului fără a pune întrebări și
fără a căuta diferite motive de a nu asculta sau de a amâna chemarea cerului. El știa că Dumnezeu la chemat și că El știe cel
mai bine ce este spre binele lui. Ellen White a scris:
„Dumnezeu l-a ales pe Avraam ca trimis al Său prin care să comunice lumii lumina. Cuvântul lui Dumnezeu a venit la
el prezentându-i nu perspective măgulitoare în această viaţă, un venit mare sau apreciere şi onoare lumească. Mesajul divin
pentru Avraam a fost: "Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta". Patriarhul
a ascultat "şi a plecat fără să ştie unde se
duce", ca purtător de lumină al lui Dumnezeu, pentru a păstra viu pe pământ Numele Lui. El şi-a părăsit ţara, căminul,
rudele şi toate plăcutele legături de societate din viaţa lui de mai înainte, pentru a deveni un călător şi un străin.
Avraam... putea să pună la îndoială scopurile lui Dumnezeu în aceasta privință. Dar el a arătat că a avut o încredere
perfectă că Dumnezeu a fost Cel care-l conduce, el nu a întrebat dacă ţară e fertilă, plăcută sau dacă va avea o viață ușoară.
El a mers la licitarea lui Dumnezeu. Aceasta este o lecţie pentru fiecare dintre noi” (În locurile cerești, 112)
Asemenea lui Avraam și noi avem o chemare asemănătoare:
„Afară din oraşe; afară din oraşe!” – aceasta este solia pe care mi-o dă Dumnezeu... Trebuie să facem planuri înțelepte
pentru a avertiza orașele și, în același timp, să locuim acolo unde putem să ne protejăm pe noi și pe copii noștri de
influențele contaminatoare și demoralizatoare atât de răspândite în aceste locuri” (Afară din orașe, 32)
Vom asculta noi de chemarea lui Dumnezeu așa cum a ascultat Avraam? Vom accepta chemarea noastră de a fi străini
și călători pe acest pământ și să mergem acolo unde Dumnezeu ne cheamă? Sau vom argumenta și vom pune la îndoială
înțelepciunea lui Dumnezeu în trimiterea acestei solii? De câte ori găsim o grămadă de motive ca să nu ascultăm de solia
lui Dumnezeu? Nu înțelegem că, așa cum Avraam trebuia să se despartă de influențele rele ale orașului natal, tot așa și noi
trebuie să ne despărțim de cei care au o influență negativă asupra noastră și asupra copiilor noștri? Avraam nu a pus
întrebări, el nu a căutat motive de a nu asculta de Dumnezeu ci, prin credința, a făcut cea ce Dumnezeu i-a cerut și ca
urmare a primit multe binecuvântări. Vrem și noi aceste binecuvântări? Pâna la urmă, ce binecuvântare mai mare poate
primi un om decât de a-și vedea familia salvată? Dar, dacă vrem să primim binecuvântarea trebuie să ascultăm așa cum a
ascultat Avraam.
Să ne uităm acum la încă un exemplu din viața lui Avraam. După ce a ascultat chemarea lui Dumnezeu şi a părăsit
casa tătălui său, el, împreună cu nepotul său Lot, a ajuns la Betel. Aici au înţeles că „înmulţirea bogăţiilor a adus cu sine
înmulţirea necazurilor. În mijlocul greutăţilor şi al încercărilor au locuit împreună în deplină armonie, dar, o dată cu
creşterea avutului lor, exista primejdia izbucnirii certei între ei. Păşunea nu era suficientă pentru turmele şi cirezile lor şi, de
aceea, între păzitorii turmelor şi cirezilor lor izbucneau în mod frecvent certuri, care erau aduse înaintea stăpânilor lor
pentru a fi aplanate.” Era evident faptul că ei trebuiau să se separe.” (Patriarhi și profeți 132)
Deci, cu scopul de a rezolva problema, Avraam a propus nepotului său să se separe:
„Iar Avram i-a spus lui Lot: ‚Să nu fie ceartă, te rog, între mine şi tine, între slujitorii mei şi ai tăi, căci suntem fraţi.
Nu este toată ţara înaintea ta? Desparte-te de mine, te rog; dacă tu apuci la stânga, eu voi merge la dreapta; dacă tu te
îndrepţi spre dreapta, eu voi merge la stânga.” Geneza 13:2, 5-8. (8.9)
Aici ne este descoperit caracterul neegoist al lui Avraam. El a fost cel care a primit chemarea lui Dumnezeu să plece
din casa tatălui său și Lot a fost nepotul său care l-a urmat. În mod „normal”, Avraam ar fi trebuit să aleagă unde va merge.
În plus era și mai în vârsta. Totuși. Avraam renunță, plin de bunăvoință, la dreptul său și lasă alegerea nepotului său. Din
propunerea lui Avraam înțelegem că au existat numai două opțiunii, dreapta și stânga. Asta înseamnă că Avraam nu numai
că a renunțat la dreptul de a alege primul ci de fapt a renunțat cu totul la o alegere și a acceptat numai ce a rămas. Câţi
dintre noi astazi ar face la fel ca el? Cât de mulţi astăzi se agăţa de drepturile şi preferinţele lor personale? Câta luptă există
astazi în biserică din cauza „drepturilor noastre”? Câte comunitaţii n-au fost dezbinate din cauza acestor „drepturi” făcând
ca lucrarea lui Dumnezeu să ajungă de ocară şi batjocură printre cei nelegiuiţi? Nu citim ce spune Scriptura: „Iubiţi-vă unii
pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.” Romani 12:10?
Dar Avraam a fost un străin şi călător pe acest pământ. El ştia că lumea aceasta este trecătoare și că pătria şi
moştenirea sa nu erau din lumea aceasta. El nu a luptat pentru supremație și bunuri materiale pe acest pamânt ci a căutat o
alta împarație, cea cerească (Evrei 11, 14.16). El știa că pe acest pământ există un singur lucru pentru care trebuie să luptăm
și acesta este Hristos. Avându-l pe Hristos, avem totul, pentru că Hristos este totul. Avraam ar fi acceptat orice Dumnezeu
îi da, dar dacă bogăţiile lui din această viaţă ar fi fost mici, aceasta nu ar fi diminuat moştenirea care i-a fost făgăduită în
Hristos.
Mulți ani mai tărziu, un strănepot a lui Avraam a arătat ca a învățat lecția străbunicului său. Citim în Cuvântul lui
Dumnezeu despre Iosua:
„După ce au isprăvit de împărţit ţara, după hotarele ei, copiii lui Israel au dat lui Iosua, fiul lui Nun, o moştenire în
mijlocul lor. După porunca Domnului, i-au dat cetatea pe care o cerea el: Timnat-Serah, în muntele lui Efraim. El a zidit
cetatea din nou, şi şi-a aşezat locuinţa acolo.” Iosua 19:49,50
„‚După ce au isprăvit de împărţit ţara’ şi fiecărei seminţii i s-a dat moştenirea ei, şi-a prezentat şi Iosua cererea. Ca şi
lui Caleb, i se dăduse o făgăduinţă deosebită cu privire la moştenire; cu toate acestea, el nu a cerut o provincie întreagă, ci
numai o cetate... Numele dat cetăţii a fost Tinat-Serah, adică ‚partea care a rămas’ – o mărturie dăinuitoare despre
caracterul nobil şi starea sufletească plină de lepădare de sine a cuceritorului care, în loc să fie primul care-şi lua
partea din pradă, a aşteptat cu cererea până când şi cel mai umil om din popor şi-a primit partea.” (Pat. şi prof., 516)

ISAAC

Următorul exemplu este Isaac. În Geneza 26, 12-17 este scris despre acest om:
„Isaac a făcut semănături în ţara aceea, şi a primit în acelaşi an de o sută de ori mai mult; Domnul l-a binecuvântat.
Omul s-a îmbogăţit, a mers mai departe şi a crescut până a ajuns foarte mare; căci avea turme, cirezi şi mulţi servitori;
filistenii l-au invidiat… Şi Abimelec i-a spus lui Isaac: ‚Pleacă de la noi; pentru că eşti mult mai puternic decât noi.’ Isaac
s-a îndepărtat de acolo şi şi-a ridicat cortul în valea Gherar; şi a locuit acolo.” Geneza 26:12-17.
Ca și în cazul tatălui său, cu toate ca a fost „normal” să lupte pentru drepturile sale, Isaac și-a ridicat cortul și a plecat.
Asemenea tatălui său și el aștepta o țară după făgăduință și nu credea că merita să se certe pentru o bucată de pământ,
blestemat de păcat și care, oricum, într-o zi va arde. De ce ar fi luptat? De ce ar fi luptat pentru o parte a pământului care, în
primul rând, nu a fost a lui și pe care nu era decât un strain și călător?
 Da, dar trebuia să trăiască, va spune cineva, și noi de asemenea. Dacă nu ne luptăm pentru drepturile noastre vom
pierde totul. Da, așa este, trebuie să trăim, și Isaac de asemenea. Dar fraților, el nu a murit din faptul ca nu a luptat. Pur și
simplu sa predat lui Dumnezeu și s-a lăsat în mânile Lui ca El să aibă grijă de nevoile sale vremelnice așa cum ne-a promis
în Matei 6, 31-33:
„Nu vă îngrijoraţi, deci, zicând: „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate
aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”
Credem noi cu adevărat aceste cuvinte? Credem că numai „neamurile” se îngrijorează și luptă pentru mâncare și
băutură? Biblia merge mai departe și spune în Matei 5, 39.40:
„Vă spun, să nu vă opuneţi celui rău, ci oricui te va lovi pe obrazul tău drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. Şi dacă cineva
te dă în judecată şi îţi ia haina, lasă-i şi mantaua.” (Matei 5:39, 40)
Sunt aceste cuvinte valabile și astăzi sau sunt nepractice în lumea modernă în care trăim? Ce facem atunci când cineva
ne face o nedreptate? Întoarcem și celealt obraz sau luptăm pentru drepturile noastre? A exagerat Isus când a spus aceste
cuvinte?
Va rog, citiți următoarele cuvinte ale lui Waggoner în care face legătura între aceste versete și experiența lui Isaac:
„Dar vom pierde tot ce avem în această lume dacă am face precum spune textul” auzim spunându-se. Ei bine, chiar şi
atunci nu am fi în circumstanţe mai rele decât cele în care a fost Hristos, Domnul, aici pe pământ. Dar trebuie să ne
amintim că „Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi trebuinţă de aceste lucruri”. Cel care Se îngrijeşte de vrăbii este capabil să Se
îngrijească de cei care Îşi încredinţează cazul Lui. Vedem că Isaac prospera chiar dacă nu „se lupta pentru drepturile lui”.
Făgăduinţa ce le-a fost lor făcută ne este făcută şi nouă, de exact acelaşi Dumnezeu. „Când erau numai câţiva oameni la
număr; da, foarte puţini şi străini” în ţară; „când au plecat dintr-o naţiune într-alta, dintr-o împărăţie într-un alt popor, El nu
a suportat ca cineva să le facă rău; da, El a mustrat regii de dragul lor, spunând: ‚Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu faceţi rău
profeţilor Mei.’” Psalmul 105:12-15. Acelaşi Dumnezeu încă Se îngrijeşte de cei care îşi pun încrederea în El.
Moştenirea pe care Domnul a făgăduit-o poporului Său, sămânţa lui Avraam, nu trebuie obţinută prin luptă, exceptând
armele spirituale – armura lui Hristos – împotriva oştirilor lui Satan. Cei care caută ţara pe care Dumnezeu a promis-o,
declară că sunt străini şi călători pe acest pământ. Ei nu pot folosi sabia, nici măcar pentru autoapărare, cu atât mai
mult pentru o cucerire. Domnul este apărătorul lor. El spune: „Blestemat este omul care se încrede în om şi face din carne
braţul său şi a cărui inimă se îndepărtează de Domnul. Pentru că el va fi ca buruiana în deşert şi nu va şti când vine binele,
ci va locui în locurile uscate ale pustiei, într-un pământ sărat şi nelocuit. Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul
şi a cărui speranţă este Domnul. Pentru că el va fi ca un copac sădit lângă ape, care îşi întinde rădăcinile lângă râu şi nu va
şti când vine căldura, ci frunza lui va fi verde.” Ieremia 17:5-8. El nu a promis că toate relele vor fi îndreptate imediat sau
în această viaţă; dar El nu uită strigătul celui sărac şi a spus: „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti.” Romani 12:19. De
aceea, cei care suferă în conformitate cu voia lui Dumnezeu să încredinţeze păstrarea sufletelor lor Lui, ca unui Creator
credincios. 1 Petru 4:19. Putem face aceasta în deplină încredere că „Domnul va menţine cauza celui apăsat şi dreptul celui
sărac.” Psalmul 140:12.” LCV 82.83
Vom alege astăzi să ne predăm cu totul în mânile Tatălui nostru ceresc și îl vom lăsa să aiba grija de noi în fiecare zi?

MOISE

Un alt exemplu remarcabil de un “străin si călător” este Moise. Crescut ca prinț al Egiptului a fost pus la încercare de
a alege între bogățiile lumii acesteia și viața de pribeag în pustie împreună cu poporul lui Dumnezeu. În capitolul
dedicat eroilor credinței citim despre Moise:
„Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere
împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului”. Evr. 11, 24.25
Moise a avut posibilitatea de a câștiga tot cea ce viseaza omul modern. A avut posibilitatea de a alege să fie cel mai
puternic şi cel mai bogat om în lumea de atunci, și totuși a ales o sărăcie şi suferinţă fiind pe deplin convins că în felul
acesta, va fi mai aproape de Dumnezeul Său. Ce diferenţă între oameni lui Dumnezeu din vechime şi pretinsul popor al lui
Dumnezeu de astazi. Citiți următoarele cuvinte tremurătoare ale sorei White:
„Despre oamenii sfinţi din vechime ne este raportat că Dumnezeu nu se ruşina să fie numit Dumnezeul lor. Motivul
determinant este acela că, în loc să umble după averi pământeşti sau să caute fericirea în realizarea unor planuri sau
aspiraţii pământeşti, ei au pus tot ceea ce aveau pe altarul lui Dumnezeu şi au folosit pentru zidirea Împărăţiei Sale. Ei au
trăit numai pentru slava lui Dumnezeu şi au declarat în mod clar că erau străini şi călători pe pământ, căutând o
ţară mai bună, adică cerească. Comportarea lor vorbea despre credinţa lor. Dumnezeu a putut să le încredinţeze adevărul
Său şi a putut să lase ca lumea să primească de la ei o cunoaştere a voinţei Sale.
Dar cum păstrează cei ce mărturisesc a fi poporul lui Dumnezeu onoarea Numelui Său? Cum poate lumea să tragă
concluzia că ei sunt un popor aparte? Cum dovedesc ei că sunt cetăţeni ai cerului? Îngăduinţa de sine şi comportarea lor
iubitoare de plăceri denaturează caracterul Domnului Hristos. El nu-i poate onora în nici un fel înaintea lumii, fără să
aprobe falsele lor reprezentări ale caracterului Său.
Mă adresez comunităţii din Battle Creek: Ce mărturie daţi voi
lumii? Când cursul vieţii tale mi-a fost prezentat, am fost
îndrumată spre locuinţele înălţate nu de mult de poporul nostru în
acest oraş. Aceste locuinţe sunt tot atâtea monumente ale
necredinţei voastre în învăţăturile pe care mărturiseşti că le
păstrezi. Ele rostesc predici mai eficiente decât orice predică
rostită de la amvon. I-am văzut pe cei lumeşti arătând spre ele
cu batjocură şi dispreţ, ca la o negare a credinţei noastre. Ele
proclamă ceea ce proprietarii spun în inima lor: Stăpânul meu
întârzie să vină”. (Mărturii vol. 5, 188)
Când ne uităm astazi în jurul nostru la cei care pretind că sunt
urmașii acestor oamenii nobili din vechime, care și-au sacrificat
viețiile și confortul lumesc de dragul lui Hristos, când privim la
pretinșii straini și calatori de astazi, când ne uităm la alergările lor
nebunești după bogățiile lumii acestea, când ne uităm la averile lor
cheltuite în mod egoist, ne putem întreba, o Doamne, cine poate fi
mântuit? Cine poate intra prin poarta cea strâmtă?
Sora White ne dezvăluie adevărul trist că mulți vor pierde viața veșnică din cauza acestei nebunii lumești:
„Solemne au fost cuvintele acestea! L-am întrebat pe înger de ce erau atât de puțini cei interesați de bunăstarea lor
veșnică, atât de puțini pregătiți pentru ultima clipă. El a spus: "Pământul îi atrage, comorile lui li se par valoroase". Ei
găsesc suficiente lucruri cu care să-și încarce mintea și nu au timp să se pregătească pentru ceruri. Satana este întotdeauna
gata să-i arunce în greutăți tot mai mari; de îndată ce o neliniște sau un necaz este îndepărtat din minte, el le stârnește o
dorință nesfântã, mai mult pentru lucrurile de pe pământ; și astfel, timpul lor trece și, când este prea târziu, ei își dau seama
că nu au câștigat nimic substanțial. Ei s-au agățat de năluci și au pierdut viața veșnică. Unii ca aceștia nu vor avea nici o
scuză.” (Mărturii vol. 1, 132)
„O, cât de mulți dintre aceia care n-au căutat mântuirea sufletului, în curând se vor jeli cu amar: "Secerișul a trecut,
vara s-a isprăvit, și noi tot nu suntem mântuiți!" (Ier. 8,20)” (Mărturii vol. 8, 252)
Boala aceasta a „iubirii către lume” este o boala gravă care trebuie urgent tratată prin lepadare de sine și o viața după
voia lui Dumnezeu. Este o boala care e foarte greu de vindecat cum spune sora White:
„Nemulţumirea dorinţei pentru putere lumească şi fast sunt tot atât de greu de vindecat acum ca şi în zilele lui
Samuel. Creştinii caută să construiască cladiri aşa cum construiesc şi cei lumeşti, să se îmbrace aşa cum se îmbracă cei
lumeşti, să imite obiceiurile şi practicile acelora care se închina numai dumnezeului acestei lumi.” (Comentarii biblice, vol.
2, 1013)
Alegerea lui Moise este scrisa pentru noi, „cei peste cari vor veni sfârșiturile veacurilor” (1 Cor. 10, 13). Vom face și
noi alegerea lui să trăim numai pentru slava lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta implică o renunțare la planurile și ambițiile
noastre lumești? Trezește-ți, o Doamne, poporul!

ESAU

Următorul exemplu este diferit. Vom examina un om care de fapt nu a fost un străin și călător ci dimpotrivă, a fost
opusul a cea ce înseamnă aceasta. Este vorba despre Esau. În Geneza 25, 29-34 citim:
„Iacov fierbea o ciorbă, iar Esau se întorcea de la câmp şi era flămând; Esau i-a spus lui Iacov: ‚Dă-mi, te rog, din
ciorba aceea roşie, căci sunt flămând’; de aceea i s-a pus numele Edom. Iacov a zis: ‚Vinde-mi astăzi dreptul de întâi
născut.’ Şi Esau a spus: ‚Iată, sunt pe punctul de a muri şi la ce îmi foloseşte acest drept de naştere?’ Iacov a zis: ‚Jură-mi
astăzi’; şi el i-a jurat şi şi-a vândut dreptul de întâi născut lui Iacov. Apoi Iacov i-a dat lui Esau pâine şi ciorbă de linte; el a
mâncat şi a băut, s-a ridicat şi a plecat; astfel Esau şi-a dispreţuit dreptul de întâi născut.” Geneza 25:29-34.
Observaţi cuvintele lui Esau: „Iată, sunt pe punctul de a muri; la ce îmi foloseşte acest drept?” El nu avea altă speranţă
în afară de viaţa aceasta prezentă şi nu privea mai departe. Nu s-a simţit sigur pe nimic dacă nu avea acum în această viaţă.
Orice urma să aibă, el dorea să îl aibă acum. Dreptul primului nascut și moștenirea viitoare au avut o valoare mică în
comparație cu lucrurile acestei lumii. Nu facem oare și noi deseori la fel. Nu ne dezicem și noi de moștenirea cerească prin
compromiterea principiilor cerești pentru a căștiga câteva lucruri pământești? Nu suntem deseori nemulțumiți pentru că nu
avem un lucru pe care îl dorim și ca să-l câștigăm alergăm nebunește neglijând rugăciunea și studiul Cuvântului lui
Dumnezeu? Nu ne vindem și noi dreptul la mântuire prin aceasta? Citiți următorul citat a sorei White:
„Puțini sunt aceia care cred din toată inima și din tot sufletul că avem de evitat un iad și de câștigat un cer” (Maranata
33 ed. Româna)
Cu siguranță că toți dorim viața veșnică. Toți dorim să traim în împărăția lui Dumnezeu. Dar, dorim acest lucru cu
toată inima? Aceasta este întrebarea. Și, ce înseamnă a crede cu toata inima? Domnul Isus Însuși, ne raspunde în Matei 13,
44:
„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de
bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea”.
Deci, a dori cu toata inima viața veșnica înseamnă a fi gată de a părăsi orice lucru pământesc și a face numai voia lui
Dumnezeu. Sora White a scris:
„Această parabolă ilustrează valoarea comorii cerești și efortul ce ar trebui depus pentru a o dobândi. Cel ce a găsit
comoara în țarină, a fost gata să se despartă de tot ceea ce avea, gata să depună o muncă neobosită, numai să poată
intra în stăpânirea bogățiilor ascunse. Tot așa, cel ce găsește comoara cerească nu va considera nici un efort prea greu
și nici un sacrificiu prea mare, pentru a câștiga comoara adevărului.” (Parabolele, 104).
Nu putem spune că creștini de astăzi nu „depun o muncă neobosită” și că nu fac nici un efort greu, dar, care este
direcția acestei muncii și acestui efort? Citim în Spiritul Profetic:
„Când Mântuitorul a arătat urmaşilor Săi semnele revenirii Sale, El a profetizat starea de păcătoşenie care va exista
chiar înainte de a doua Sa venire. Ca şi în zilele lui Noe, va fi o activitate şi o alergare după afaceri lumeşti şi după căutarea
de plăceri - cumpărând, vânzând, clădind, zidind, căsătorindu-se şi dând în căsătorie - împreună cu uitarea lui Dumnezeu şi
a vieţii viitoare.” Marea Luptă, 310
„O agitație cum nu s-a mai văzut vreodată până acuma pune stăpânire pe lume. În distracții, câstigul de bani,
întrecerea pentru putere, în chiar lupta pentru existență există o forță teribilă, care absoarbe și trupul, și mintea, și
sufletul.” (Educație, 205)
„Fraţii mei, lumea nu va crede niciodată faptul că sunteţi sinceri în credinţa voastră, până când nu veţi avea mai puţine
de spus despre lucrurile trecătoare şi mai multe despre realităţile lumii veşnice. Domnul vine; dar mulţi dintre cei care
mărturisesc credinţa nu-şi dau seama că evenimentul acesta este aproape. Ei nu-şi pot prinde puternic credinţa, de scopurile
descoperite ale lui Dumnezeu. Pentru unii, pasiunea pentru a face bani a devenit o preocupare mai presus de orice
altceva şi bogăţiile pământeşti au pus în umbră comoara cerească. Lucrurile veşnice au pierit din minte ca fiind lucruri
de mică importanţă, în timp ce cele lumeşti au venit ca un potop. Întrebarea cea mare care se pune este: Cum să fac bani?
Oamenii sunt plini de viaţă la orice speranţă de câştig. Ei încearcă mii de planuri şi scheme, printre care şi diferite invenţii
şi drepturile ce decurg din brevetarea acestora. Unii scormonesc pământul după metale preţioase, alţii se ocupă cu
speculaţiile la bursă, iar alţii lucrează pământul; dar toţi au în vedere un singur lucru, şi anume acela de a face bani. Devin
tulburaţi şi chiar nebuni în alergarea după bogăţie; cu toate acestea, ei refuză să vadă avantajele moştenirii veşnice...
Isus a cunoscut dorinţele inimii omeneşti, care sunt aceleaşi în toate veacurile; şi El le atrage atenţia numai la bogăţiile
veşnice. Împărăţia cerurilor, spunea El, se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte, o
ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea.” (Mărturii vol. 5, 261)
Esau reprezintă marea clasă a acelora care astăzi pretind a fi străini şi călători, aşteptătorii venirii lui Isus, dar care
pentru a dobândi lucruri pieritoare de pe acest pământ sacrifică de multe ori moştenirea lor cerească. Citim în Spritul
Profetic:
„Din cauza indiferenței sale față de binecuvântările și cerintele divine, Esau este numit în Sfintele Scripturi "lumesc"
(Evr.12,16-17). El îi reprezintă pe aceia care disprețuiesc valoarea mântuirii realizate pentru ei de către Hristos si
sunt gata să sacrifice mostenirea lor cerească pentru lucrurile pieritoare de pe pământ. Mulți trăiesc pentru prezent,
fără să se gândească sau să se îngrijească de viitor. Asemenea lui Esau ei strigă: "Să mâncăm și să bem, căci mâine vom
muri" (1 Cor.15,32). Ei sunt stăpâniți de pornirile lor firești și, în loc să practice tăgăduirea de sine, ei trec cu vederea cele
mai de preț lucruri. Dacă trebuie să se renunțe la ceva, la satisfacerea unui apetit stricat sau la binecuvântările cerului,
făgăduite numai celui ce se tăgăduieste pe sine și se teme de Dumnezeu, cerințele apetitului biruiesc, iar Dumnezeu și cerul
sunt în totul disprețuiți. Cât de mulți, chiar dintre cei ce mărturisesc a fi creștini, se agață de pofte ce sunt dăunătoare
sănătății și care tocesc sensibilitățile sufletului. Când li se arată datoria de a se curăți de toate întinăciunile cărnii și ale
spiritului, desăvârșind sfințenia în temere de Dumnezeu, ei se simt ofensați. Ei își dau seama că nu pot împlini astfel de
pofte dăunătoare și totuși să câstige cerul, și atunci ajung la concluzia că, deoarece calea spre viața veșnică este așa de
îngustă, nicidecum nu vor merge pe ea.” (Patriarhi și profeți, 182)
Dragi frați și surori, vom face astăzi o decizie de a vinde totul pentru a căștiga viața veșnică? Sau vom vinde, dreptul
la mântuire, care deja ne este asigurat în Hristos, pentru plăcerile de o clipă a lumii acesteia? Decizia ne aparține.

POPORUL LUI DUMNEZEU ÎN PUSTIE

Ultimul exemplu despre ce înseamnă a fi strain și călător îl găsim în experiența poporului Izrael din pustie. După
ieșirea din Egipt, la scurt timp, poporul lui Dumnezeu a strigat către Domnul după mâncare. Domnul i-a auzit și i-a trimis
mana din cer și le-a poruncit să adune în fiecare zi dar pentru fiecare a fost rânduită o porție egala. Biblia spune:
„Şi copiii lui Israel aşa au făcut, unii mai mult, unii mai puţin. Când au măsurat un omer, cel care a strâns mai mult nu
a avut nimic peste, cel care a strâns mai puţin nu a dus lipsă.” Exodul 16:17, 18.
Aici avem o imagine clara a modelului perfect a bisericii lui Dumnezeu. Toți au lucrat și au împărțit în mod egal cea
ce au adunat. Nimeni nu avea mai mult decât ce a fost necesar pentru a trai și nimeni nu ducea lipsa. Acum, se refera
această la orice lucru pe care îl posedăm astazi? Probabil unii vor spune, ei bine dar mana nu a fost un lucru personal ci un
dar de la Dumnezeu și a fost foarte normal să fie împarțita în mod egal. Dar această nu se poate referi la lucrurile personale
pe care le avem și pentru care am muncit din greu. Dacă am ceva în plus este al meu. De ce să împart cu alții? Dar cine va
dat aceste „lucruri personale”? Sau, mai bine spus, există pentru un creștin „lucruri personale”? Nu înțelegem ca condiția
noastră este la fel ca a lor? Noi nu avem nimic în afară de ceea ce vine de la Domnul. Singurul lucru despre care putem
spune că este al nostru este moartea pentru ca „plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23). Însuși viața pe care o traim este
darul lui Dumnezeu dat prin jertva Domnului nostru Isus Hristos. De aceea, așa cum mana a fost darul lui Dumnezeu
pentru nevoile poporului de atunci, tot așa toate lucrurile pe care le posedăm astazi sunt darul lui Dumnezeu pentru nevoile
poporului Său și pentru raspândirea vestei bune în lume. Citiți ce spune Pavel în 2 Cor. 8, 13-15 referitor la prima biserica
creștina și vedeți cum face o legatură între experiența bisericii primare și experiența poporului din pustie:
„Nu spun că unii oameni să fie uşuraţi, iar voi împovăraţi; dar, ca o egalitate, acum, în acest timp, abundenţa voastră
să fie o provizie pentru lipsurile lor, pentru ca abundenţa lor să fie de asemenea o provizie a lipsurilor voastre; pentru ca să
fie egalitate, după este scris: ‚Cel care a strâns mult, nu a avut nimic peste; şi cel care a strâns puţin nu a dus lipsă.’” 2
Corinteni 8:13-15.
Vedeți legătura? Darnicia care trebuie să existe în biserica lui Dumnezeu astazi este ilustrată de experiența poporului
din pustie? Toți aveau în mod egal. Despre spiritul bisericii primare citim și în Faptele apostolilor:
„Şi mulţimea celor ce credeau era o inimă şi un suflet; nimeni dintre ei nu spunea că ceva din lucrurile pe care le
poseda era al lui, ci aveau toate lucrurile în comun. Cu mare putere au dat apostolii mărturie despre învierea Domnului
Isus; şi mare har era peste ei toţi. Nu era nimeni între ei care să ducă lipsă.” Fapte 4:32-34.
Sora White spune:
„Despre biserica apostolică din zilele acelea pline de strălucire, când slava Mântuitorului înviat lumina asupra lor, stă
scris că nimeni nu zicea că "averile sunt ale lui". Nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă". "Apostolii mărturiseau cu
multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi". "Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în
fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie din inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi
înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi" (Fapte 4,32.34.33; 2,46-
47).
Poţi să răscoleşti cerul şi pământul şi nu vei găsi un adevăr descoperit mai puternic decât acela care se dovedeşte prin
faptele de milostenie faţă de cei care au nevoie de simpatia şi ajutorul nostru. Acesta este adevărul aşa cum este în Isus.
Când cei care mărturisesc Numele lui Hristos vor trăi în viaţa lor principiile regulii de aur, lucrarea Evangheliei va
fi însoţită de aceeaşi putere ca pe vremea
apostolilor.” (Predica de pe muntele..., 137)
 Vreau să repet untima propoziție: „Când cei care mărturisesc Numele lui Hristos vor trăi în viaţa lor principiile regulii
de aur, lucrarea Evangheliei va fi însoţită de aceeaşi putere ca pe vremea apostolilor”. Fraților, va mirați de ce suntem înca
pe acest pământ blestemat? Va mirați de ce nu vine Isus? Va mirați de ce nu avem puterea Duhului Sfânt în aceeași masură
în care o aveau primii creștinii? Este pentru că nu trăim principiile regulii de aur pe care le-au trăit ei. Suntem plini de
egoism și fiecare iși caută folosul său în loc de folosul altuia cum ne învăță Scriptura (1 Cor. 10, 24).
Lumea de astazi nu are nevoie atât de mult de predicare teoretica decât de o predicare practica. Lumea are nevoie să
vadă adevărați străini și călători în cei care pretind ca sunt străini și călători. Lumea are nevoie de evanghelie practica care
va întoarce lumea din nou cu susul în jos (Fapte 17, 6). Suntem noi dispuși să i o aratam?
„Să nu uitați niciodata, oriunde v-ar arunca soarta, că sunteți calători și străini aici, călătorind spre o țară mai bună,
chiar cerească. Talentele pe care le aveți, proprietățile pe care Dumnezeu vi le-a împrumutat, trebuie folosite pentru a face
bine, adunând comori în cer. Lucrarea pe care o faceți cu mâinile sau cu creierul vostru trebuie să reziste la testul Judecății.
Cum o sa pară atunci? Va faceți bine partea în pregătirea voastra și a altora pentru glorie, onoare și imortalitate? Faceți voi
ceva care o să-va doriți să nu fi făcut atunci când cărțile vor fi deschise și o să va întâlniți cu faptele voastre așa cum sunt
înregistrate în ceruri?” (Slujitorii Evangheliei, 466)