Prorocul Ieremia

.
Face parte din şirul marilor proroci ai Vechiului Testament. Era fiu de preot, din
Anatot. Tatăl său se numea Hilchia. Nu a fost căsătorit. Viaţa şi lucrarea lui o cunoaştem din
scrierea sa: Cartea prorocului Ieremia scrisă de ucenicul său, Baruc 36). De aici aflăm ca
Ieremia a fost ales încă din sânul mamei lui: «Inainte de a te fi urzit în pântecele maicii şi
înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit proroc pentru popoare» i-a zis
Domnul. In slujba prorociei a fost chemat încă de tânăr, pe la 20 ani. «O, Doamne,
Dumnezeule, a răspuns atunci el, eu nu ştiu să vorbesc, fiindcă sunt tânăr». Dumnezeu însă i-a
spus: «Nu zice: eu sunt prea tânăr! Du-te încotro te voi trimite şi orişice îţi voi da poruncă,
vorbeşte. Nu te teme de ei, căci Eu sunt cu tine ca să te mântuiesc... Iată am pus cuvintele
Mele în gura ta. Vezi, te-am pus astăzi peste popoare şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai,
să dărâmi şi iar să zideşti şi să răsădeşti» . Aceasta era chemarea lui, ca şi a tuturor profeţilor:
să smulgă buruienile năravurilor rele, să taie rădăcinile patimilor, să dărâme zidurile
nedreptăţilor şi ale răutăţilor dintre oameni, iar în locul lor să clădească o viată nouă, în care
să culţi- ve în suflete, ca şi într-o grădină, florile virtuţilor morale şi religioase.
«Iată, îi zice Domnul mai departe, după ce i-a împărtăşit darul prorociei, te-am făcut
astăzi ca o cetate tare, ca un stâlp de fier şi ca un zid de aramă, pentru regii lui Iuda şi pentru
dregătorii săi, pentru preoţii săi şi pentru poporul său. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor
birui, căci Eu sunt cu tine, ca să te mântuiesc» . Aşa a şi fost. Cuvintele Domnului în gura
profetului erau ca focul ce arde putregaiul şi ca ciocanul care sfărâmă stânca inimii omului.
Vremurile pe care le-a trăit profetul Ieremia, sub regii Iosia, Ioahaz, Ioachim, Iehonia
şi Sedechia, au fost cât se poate de tulburi, zbuciumate, dramatice. Atunci a început pentru
regatul lui Iuda robia Babilonului, profeţită de el , atunci au căzut Ierusalimul şi templul cu
odoarele lui în mâna lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, atunci a fost ocupată ţara şi
poporul, împreună cu regii lui, a fost dus în robia cea lungă şi grea de şaptezeci de ani.
Marele profet a prevăzut prăpădul şi a prevestit întâmplările viitoare din istoria
poporului său ca nimeni altul. A văzut fărădelegile celor mari şi ale celor mici precum şi
urmările lor nefericite şi le-a mustrat fără cruţare. De aici conflictele si durerile lui, ciocnirile
şi dezamăgirile lui. Ieremia era un mare pedagog, un dascăl înţelept. In cuvântările sale
întrebuinţa asemănări usturătoare şi pilde lămuritoare. Nu putem cerceta şi înfăţişa întreg
cuprinsul cărţii lui. Vom alege din ea câteva pilde şi profeţii, precum şi câteva idei şi
învăţături morale şi religioase, care au o însemnătate deosebită şi pentru vremile noastre, ca şi
pentru vremile lui.
Casa lui Israil, din popor ales, căzuse în necredinţă, într-o îngrozitoare închinare la
idolii plăcerilor şi ai nelegiuirilor. Fusese sădită ca o viţă altoită şi ea s-a preschimbat într-o

1
viţă sălbatică. Umbla ca o cămilă pe toate cărările, scrie profetul, şi ca o asină sălbatică:
aprinsă de patimă, adulmecă vântul . Toată ţara era pângărită, toate colinele şi toate uliţele
erau pline de altare idoleşti, de înşelători şi desfrânaţi, netrebnici, ca un brâu de in, care după
ce l-ai îngropat în pământ şi-l dezgropi, e stricat şi nu mai este bun de nimic ca să arate
poporului său ce este omul în mâna lui Dumnezeu, care cunoaşte inimile şi rărunchii şi cum îi
va veni pedeapsa pentru fărădelegi, Ieremia a cumpărat un vas de lut de la un olar şi l-a spart
în ochii oamenilor, zicând: «Asa cum s-a sfărâmat vasul olarului, aşa se va sfărâma şi poporul
acesta şi cetatea aceasta, Ierusalimul». Altădată a luat două coşuri cu smochine, unul cu
smochine bune şi al doilea cu smochine rele şi le-a aşezat în faţa Templului, ca să arate în
văzul şi înţelesul tuturor cum sunt păstorii şi conducătorii cei buni şi cei răi . Altădată şi-a
făcut legături şi purta juguri la gât, ca să încredinţeze pe toţi că va veni robia sub jugul
caldeilor.
Ne putem închipui câtă tulburare au iscat astfel de arătări şi vorbiri în sânul poporului.
Totuşi, în loc să fie ascultat, Ieremia este prigonit, ocărât, bătut şi întemniţat. Mai întâi
concetăţenii săi, din Anatot, îi spun cu mânie: «Nu mai proroci în numele Domnului, de vrei
să nu mori de mâna noastră» . De aici înainte suferinţele lui se ţin lanţ. Auzind prevestirile
despre pedepsirea vinovaţilor şi pustiirea ţării, locuitorii Ierusalimului au pregătit uneltiri de
moarte împotriva lui , l-au legat cu mâinile şi cu picioarele în butuci şi l-au aşezat lângă
templu. Altădată «preoţii, prorocii şi tot poporul l-au prins şi au strigat: Acum ai să mori!... L-
au dus în faţa dregătorilor, ca să-l osândească la moarte, deoarece a propovăduit împotriva
cetăţii şi a templului. In faţa tuturor, Ieremia a răspuns cu îndrăzneală: Domnul m-a trimis să
prorocesc împotriva acestui templu şi împotriva acestei cetăţi şi să grăiesc cuvintele pe care
le-aţi auzit. Indreptaţi-vă dar căile voastre şi ascultaţi de glasul Domnului Dumnezeului vostru
şi Domnul va schimba strâmtorarea cu care v-a ameninţat. Iată, eu sunt în mâinile voastre.
Faceţi cu mine ceea ce vi se pare că e bine şi drept. Dar să ştiţi că de mă veţi omorî, vă
încărcaţi cu sânge nevinovat, atât voi cât şi cetatea voastră şi locuitorii ei, dacă intr-adevăr
Domnul m-a trimis la voi să vă spun în urechile voastre toate cuvintele acestea»
Când Nabucodonosor, împăratul caldeilor, înconjura Ierusalimul, Ieremia era închis în
palatul regelui Sedechia, pentru că îl sfătuia să nu ţină război împotriva caldeilor, că şi aşa nu-
i va putea birui . Altădată a fost aruncat într-o groapă adâncă, unde s-a afundat în noroi şi
murea de foame, dacă nu-l scăpa dregătorul Ebedmelec Etiopianul .
Când Ierusalimul a fost cucerit la 586 înainte de Hristos, Ieremia a fost aflat legat în
lanţuri. Căpetenia oştilor lui Nabucodonosor l-a slobozit şi l-a lăsat să aleagă singur: să
meargă în Babilon sau să rămână în ţara pustiită. Ieremia a rămas în Iudeea, alături de cei
săraci care scăpaseră de lanţurile robiei Nabucodonosor a lăsat pe Ieremia liber, dar cu aceasta
suferinţele lui încă nu au încetat. Pustiirea templului şi a ţării i-a umplut sufletul de jale.
Durerea prorocului de jalea poporului şi a Ierusalimului e cuprinsă în Plângerile lui Ieremia,
carte din cinci capitole, pline de amarnice tânguiri. Şi cu toate acestea, deşi uneori se părea
răpus de durere, încât şi-a blestemat ziua naşterii, sufletul lui de proroc s-a ridicat întotdeauna
deasupra suferinţei.
El seamănă în suflete credinţa în Dumnezeu şi nădejdea mântuirii; idolii se vor nimici ,
Babilonul se va ruina, Ierusalimul şi Dumnezeu îşi vor găsi loc şi stăpânire în inimile
credincioşilor . De aceea: «înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, nici viteazul cu
vitejia lui, nici bogatul cu bogăţia lui. Ci de se laudă cineva, să se laude că pricepe şi cunoaşte

2
că Eu sunt Domnul, Cel Ce fac milă şi judecată şi dreptate pe pământ şi într-însele este
plăcerea mea, zice Domnul» . «Opriţi-vă din căile voastre!
Priviţi şi întrebaţi de căile celor de demult, de calea cea bună şi mergeţi pe dânsa şi veţi afla
odihnă sufletelor voastre» . «Spală- ţi inima de păcate, Ierusalime, ca să afli mântuire» . «Cu
iubire veşnică te-am iubit, pentru aceasta te-am tinut sub milostivirea Mea... Glas în Rama se
aude, bocet şi plâns amarnic: Rahila plânge pe fiii săi şi nu vrea să se mângâie, căci nu mai
sunt... Curmă cu plânsetele şi ochii tăi să nu mai verse lacrimi, căci vei avea răsplată pentru
chinurile tale» . «O ţară, ţară, ţară, ascultă cuvântul Domnului!» . «Iată vin zile, zice Domnul,
când voi ridica lui David o Odraslă dreaptă, un rege care va domni cu înţelepciune; va face
judecată şi dreptate pe pământ... şi numele îi va fi: Domnul este dreptatea noastră»
Prorocul Ieremia prevesteşte pe Mesia şi Noul Testament, sfârşitul robiei Babilonului
şi al păcatului ca să-i îmbărbăteze, scrie celor din robie că după şaptezeci de ani se vor
întoarce în patrie, îşi vor zidi case, vor sădi grădini şi vor mânca din roadele lor; jugul robiei
se va sfărâma, cei ce mănâncă vor fi mâncaţi şi cei ce jefuiesc vor fi jefuiţi; furtuna şi vijelia
cad peste capul celor răi, iar cei drepţi se vor mântui, dacă se vor întoarce la Dumnezeu . «Iată
vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israil şi cu casa lui Iuda un legământ nou,
însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, pe care l-au călcat... Ci iată
legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israil, în zilele acelea, zice Domnul: Pune-voi
legea mea înlăuntrul lor şi în inima lor o voi scrie; Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi
poporul Meu... Eu voi ierta fărădelegile lor şi de păcatele lor nu-mi voi mai aduce aminte»
Când unii preoţi au sfătuit poporul de jos c e a mai rămas în ţara pustiită, să plece în
Egipt, ca să ceară ajutorul egiptenilor şi împreună să scuture jugul babilonenilor, în cuvântări
pline de înţelepciune, Ieremia îi sfătuieşte să nu-şi părăsească pământul strămoşesc, că după
plecarea din ţară îi aşteaptă alte nenorociri. Nici de astădată nu a fost ascultat. Totuşi, ca să nu
rămână singur şi ca să nu se despartă de popor, pleacă şi el în Egipt.
De aici încolo, urma lui Ieremia se pierde. Nu se ştie unde şi când a murit. După unii
ar fi murit în Egipt, după alţii în Babilon. Oriunde s-ar fi sfârşit, însă, viaţa profetului Ieremia
ne înfăţişează un caracter dintre cele mai frumoase. Avea o înfăţişare dârză şi aspră, dar o
inimă bună şi simţitoare. «O, pieptul meu! O, pieptul meu! - se destăinuieşte singur - Cât mă
zbucium! O, pereţi ai inimii mele! Inima mea zvâcneşte şi nu pot avea tihnă!»
Prigonit de regi şi de preoţi, neascultat de popor şi urât de prorocii mincinoşi,
vrăjmăşit, ocărât şi bătut, el totuşi înfruntă vremile cu bărbăţie; mustră pe cei vinovaţi şi
mângâie pe cei îndureraţi şi asupriţi. învaţă pe toţi să-şi îndrepte viaţa morală, fiindcă numai
acele jertfe sunt plăcute lui Dumnezeu care se întemeiază pe împlinirea poruncilor morale şi
sociale . Patruzeci de ani îşi serveşte patria cu credinţă neşovăielnică, prin cuvântări avântate
către popor şi prin rugăciuni calde către Dumnezeu. Viaţa şi lucrarea profetului Ieremia sunt
un model de dăruire, o întruchipare a iubirii lui Dumnezeu şi a slujirii Patriei, până la moarte.
A prorocului Tău, Doamne, Ieremia, pomenire prăznuind, printr-însul Te rugăm,
mântuieşte sufletele noastre” (Troparul).

Introducere Profetul Ieremia a activat într-un context ingrat, Regatul de Sud (Iuda)
fiind ameninţat, pentru ca - în anul 587 î. Hr. - Nabucodonosor să cucerească Ierusalimul,
dărâmând Templul şi zidurile de apărare ale cetăţii, iar populaţia fiind dusă în robie. Cât îl
priveşte pe profet, o tradiţie spune că ar fi murit în Egipt, o alta susţine că ar fi fost dus în

3
robia babiloniană. Conform Scripturii, Ieremia a murit în Egipt, fără a se cunoaşte data exactă.
Chiar numele Ieremia (= Domnul a izgonit pe poporul Său) are o semnificaţie profetică.
Originar din Anatot, aşezare destui de apropiată de Ierusalim, Ieremia era fiul preotului
Hilchia. Activitatea profetică a lui Ieremia se întinde pe parcursul a 40 de ani. Cinci regi s-au
perindat la Ierusalim în acest timp: Iosia, loahaz, Ioiachim, lehonia şi Sedechia. Dintre aceştia,
doar cu Iosia a avut o colaborare îndelungă şi pozitivă. Cartea Iremia îşi are numele după
autorul său: Ieremiah] în Biblia Hebraica, Iepepiaq în Septuaginta şi Hieremiae propheta în
Biblia Sacra Vulgata. Cartea Ieremia alătură profeţii, mustrări, gesturi profetice, detalii
autobiografice şi încurajări. Scrierea pare a fi cunoscut mai multe redactări. Dictată iniţial lui
Baruh şi distrusă de regele Ioachim, Baruh primeşte misiunea de a o reface cu adăugiri. Par,
însă, a fi şi adăugiri şi intervenţii mai târzii. între Textul Masoretic şi Septuaginta diferenţele
sunt destul de mari. Cum noi ne folosim de versiunea Bibliei ?Ptt"P 7 diortosită de Valeriu
Anania, se va urma în mod predilect Septuagintei, ca text. Capitolele, însă, păstrează ordinea
din Textul Masoretic, arătându-se, acolo unde este cazul, locul corespondent din Septuaginta.
Putem împărţi scrierea în patru părţi:
I - Mesaje profetice către Iuda şi Israel (cap. 1-25);
II - Mesaje împotriva neamurilor păgâne (25, 14-32, * s z i ; * 38);
III - Destinul cuvântului şi al profetului (cap. 33- 51);
IV - Adaos istoric (cap. 52). i 9
Ca de fiecare dată, pe lângă contextul istoric care a influenţat scrierea Cărţii Ieremia,
vom urmări împlinirea profeţiilor în Persoana Mântuitorului Hristos.
Profetul Ieremia Îl zugrăveşte pe Iisus ca pe păstorul turmei, pe care o va mântui.
Profetul Ieremia ne spune că Fiul lui Dumnezeu se va naşte din seminția lui David: „Iată vin
zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu
înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în
linişte. Iată numele cu care-L vei numi: «Domnul dreptatea noastră»” (Ieremia 23, 5-6).
Ieremia este, de asemenea, primul profet care vesteşte încheierea unui nou legământ,
care va înlocui pe cel încheiat cu Moise pe muntele Sinai: „Iată, zice Domnul, vin zile când
voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. Nu însă ca legământul pe care
l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul
Egiptului… Voi pune legea Mea înlăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi
Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor”(Ieremia 31, 31-34). De aici vine denumirea de Noul
Testament pe care o utilizează prima dată Sfântul Pavel în Epistola către Evrei 8, 8-12, citând
pe prorocul Ieremia.
Uciderea pruncilor din Betleem a fost proorocită tot de profetul Ieremia: „Aşa zice
Domnul: «Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă. Rahila plângea pe fiii săi şi nu
vrea să se mângâie pentru că nu mai sunt»” (Ieremia 31, 15).

Dumnezeu nu pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor

30 Mai 2011

În Duminica de ieri s-a citit în biserici pasajul evanghelic care descrie vindecarea unui
orb din naştere de către Mântuitorul Hristos. Printre multele învăţăminte descoperite de
Domnul prin această minune aş vrea să insistăm doar pe una, anume legătura dintre păcatele

4
părinţilor şi a copiilor. Apropiindu-se Iisus de acest orb ucenicii l-au întrebat cine a păcătuit,
el sau părinţii lui, de a ajuns într-un asemenea fel. Mântuitorul Hristos le răspunde:
“Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”(Ioan 9, 3)
Există un pasaj biblic din Vechiul Testament care a fost înţeles greşit de iudei dar şi de
creştinii de astăzi:“Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii? ” (Iez, 18, 2)
Acest verset scos din context poate fi adus ca argument în favoarea teoriei conform
căreia Dumnezeu îi împovărează pe copii cu greşelile părinţilor, pedepsindu-i. Dacă vom citi
întreg capitolul 18 de la Iezechiel vom observa că Domnul amendează această afirmaţie şi
porunceşte ca pe viitor această poruncă să nu se mai grăiască în Israel:
“Şi a mai fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: "Pentru ce spuneţi voi în ţara
lui Israel pilda aceasta şi ziceţi: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii? 
Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot aşa este de adevărat că pe
viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israel.” (Iez. 18, 1-3)
Iezichel  face această afirmaţie în cartea lui urmându-i lui Ieremia care spune: “În zilele acelea
nu vor mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s'au strepezit dinţii», ci fiecare va
muri în propriul său păcat; şi dinţii celui ce a mâncat aguridă, aceia se vor strepezi.” (Ir. 31,
29)
Mai există câteva versete care la prima vedere ar susţine acelaşi lucru:
“Să nu te închini lor, şi nici să le slujeşti; că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Eu sunt un
Dumnezeu gelos, Cel ce vina părinţilor o dă pe seama copiilor pân'la al treilea şi-al patrulea
neam pentru cei ce Mă urăsc, dar Mă milostivesc pân'la al miilea neam spre cei ce Mă iubesc
şi-Mi păzesc poruncile.”(Ieşire20,5-6)
“Cel ce păzeşte dreptatea şi face milă cu mii şi mii, Cel ce şterge fărădelegile şi
nedreptăţile şi păcatele, dar nu-l lasă nepedepsit pe cel vinovat, fărădelegile părinţilor ţinându-
le asupra copiilor şi asupra copiilor copiilor, asupra celui de al treilea şi al patrulea neam!“
(Ieşirea 34, 7)
“Domnul este îndelung-răbdător, mult-milostiv şi adevărat, Cel ce şterge fărădelegile,
nedreptăţile şi păcatele, şi cu curăţie nu-l va curăţi pe cel vinovat, ci nelegiuirile părinţilor le
va strămuta în copii până la al treilea şi al patrulea neam.” (Nm 14, 14)
Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul lui la Evanghelia după Ioan a vindecării
orbului din naştere, explica foarte detaliat faptul că iudeii au înţeles în mod greşit că
Dumnezeu i-ar pedepsi pe copiii din pricina păcatelor părinților lor. Iată ce spune: “S-a arătat
deci cum Dumnezeul  tuturor Îşi mărturiseşte El însuşi iubirea de oameni şi iertarea la culme.
Deci trebuie să se spună cauza pentru care s-au rătăcit iudeii, de au ajuns  să-L socotească pe
Bunul nostru Dumnezeu ţinând minte răul şi rămânând supărat din cauza acestui lucru.
Socotesc că n-au înţeles nicidecum cuvintele dumnezeieşti, sau că le-au atribuit un
înţeles nefavorabil, pentru că ei înşişi nu s-au făcut buni şi au ieşit mult din dreapta  rânduială
şi de aceea pătimesc pentru nepriceperea lor, încât socotesc că păcatele părinţilor trec la fii şi
prelungesc astfel mânia lui Dumnezeu, încât se întinde până la al treilea şi al patrulea neam,
pedepsind în chip nedrept pe cei ce n-au păcătuit, pentru ceea ce alţii sunt vinovaţi.
Cum n-ar fi trebuit ei să se gândească în mod cuvenit, dacă ar fi fost înţelepţi, că nu
poate face  Izvorul dreptăţii cele mai rele lucruri, întrecând chiar faptele noastre?
Căci oamenii înşişi supun pedepselor pe cei ce obişnuiesc să calce legile, dar nu
pedepsesc şi pe fii lor, dacă nu sunt împreună-vinovaţi şi părtaşi la acele păcate.
Deci, Cel ce ne-a stabilit legile dreptăţii în toate, cum ar supune oamenii unor pedepse
pe care le dispreţuim noi înşine ca foarte nedrepte?
Apoi, trebuie să ne gândim şi la aceasta: s-au dat prin Moise o mulţime de legi şi s-au
stabilit multe feluri de pedepse pentru cei ce vieţuiesc în moduri neevlavioase, dar nicăieri nu
se văd avertizaţi, odată cu cei ce le calcă, şi urmaşii lor. Pedeapsa s-a stabilit numai împotriva
celor ce se fac vinovaţi  faţă de lege. Deci e neevlavios a gândi iudaic, şi e lucru înţelept a

5
cugeta potrivit voii dumnezeieşti şi a păzi totdeauna cele potrivite Firii care stăpâneşte peste
toate.
Deci este drept să ne bucurăm de bunătatea proprie Dumnezeului tuturor, Care voieşte
să ne minuneze prin nemărginita Lui iubire de oameni şi de aceea se vesteşte ca îndelung-
răbdător, mult-milostiv şi adevărat, ştergând fărădelegile şi păcatele.
Deci, cum ar vrea El să fie cunoscut ca fiind atât de neiertător, încât să-şi prelungească
mânia până la al patrulea neam? Căci, cum ar fi în acest caz îndelung răbdător şi mult-
milostiv, sau cum ar mai şterge fărădelegile şi păcatele, când nu se mulţumeşte să limiteze
pedepsele la persoana ce-a păcătuit, ci le extinde până dincolo de al treilea neam, pelungindu-
le ca o lovitură
şi celor nevinovaţi?
Nu este deci cu totul nepotrivit  şi o ultimă nepricepre a socoti că trebuie să se atribuie
lui Dumnezeu o atât de neraţională mânie?” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la
Evanghelia Sfântului Ioan, pag 656)
Părintele Stăniloae, cel care a tradus tot comentariul Sf. Chiril la Evanghelia după
Ioan, aduce o explicaţie suplimentară zicând: “Dumnezeu rabdă pe părinţii ce se pocăiesc şi,
de asemenea, pe urmaşi. Iar dacă continuă generaţii în şir să păcătuiască şi să nu se pocăiască,
pedepseşte mai departe pe urmaşi, până în a patra generaţie dar şi mai departe. În aceasta se
manifestă şi răbdarea lui Dumnezeu, dar şi dreptatea Lui. Căci dacă păcătuiesc pe rând
urmaşii cuiva până în a patra generaţie, înseamnă că, cu toată răbdarea lui Dumnezeu, nu s-a
ivit pocăinţa nici în primul dintre cei patru, nici în următorii trei. Persistenţa răului în toţi arată
încăpăţânarea tuturor în păcat. Ceea ce este valabil pentru cei ce se succed într-o familie e
valabil şi pentru generaţiile unei naţiuni. Dumnezeu poată amâna pierzania ei când mai multe
generaţii continuă să-L nesocotească. Totuşi, dacă nu se întorc, poate aduce peste acea naţiune
necazuri tot mai mari, în generaţiile urmaşe, până la pierderea totală a ei, dacă şi după mai
multe generaţii continuă să rămână mai departe de El”.
Concluzia este simplă: Dumnezeu nu pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor ci
îi pedepseşte pentru păcatele lor personale.
Aşa cum Dumnezeu a avut milă şi răbdare cu părinţii, aşteptând să se îndrepte, aşa va
avea şi cu copiii.
Totuşi dacă neam după neam, din fiu în fiu, toţi sunt necredincioşi şi plin de păcate la
un moment dat Dumnezeu poate interveni pedepsind mai dur pentru ca lanţul acesta al
slăbiciunilor să se oprească. Totuşi chiar şi aşa, cei care vor suporta pedeapsa o vor suporta tot
pentru faptele lor.

Copilul ca model al desavarsirii in Noul Testament

„Noul Testament nu a dedicat copiilor şi educaţiei lor nici o reflecţie de sine

stătătoare." Cu toate acestea, în Noul Testament se întâlnesc referiri la copii şi la copilărie,
principalii termeni greceşti întrebuinţaţi fiind teknon, teknion, paidion, mikros, nepios,
brephos sau pais. Copilul, fiu sau fiică, apare în scrierile nou-testamentare zugrăvit simplu, în
Evangheliile sinoptice punându-se accentul pe smerenia pruncului (cf. Mt. 18,2 ş.u.
Dobândirea smereniei pruncilor era condiţia esenţială pentru a fi „cel mai mare în împărăţia
cerurilor), pe puritatea, modestia şi integritatea sa morală (cf.Mt. 9, 13-15).
Antropologia creştină susţine că „omul este adus în fiinţă şi există prin voinţa lui
Dumnezeu (cf. Fac. 1,26), el nefiind nici produsul materiei în evoluţie, ca în cosmologie, nici
identic cu fiinţa divină, ca în mitologie". Naşterea de prunci este un act creator la care
participă şi harul divin, copilul fiind astfel un dar al lui Dumnezeu, primit cu mare bucurie de

6
părinţii săi. Ambilor părinţi li se cere să se ocupe de educaţia lui (cf. Le. 11, 13. Părinţilor li se
dau şi unele sfaturi, pe care ar trebui să le urmeze; vezi Mt. 5,44 ş.u.; 7,11 ş.u.), părinţii înşişi
trebuind să-şi modifice comportamentul, pentru a putea fi exemple de viaţă pentru copil.
Părinţii erau avertizaţi să-şi educe copilul, să cultive în el dorinţa respectării învăţăturii
Domnului: Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura
şi certarea Domnului (Ef. 6, 4; Col. 3, 21). Pe de altă parte, şi copilul trebuia să dea ascultare
părinţilor (cf. Col. 3,20). Motivul nu este întâmplător, ci are un temei profund creştin: Căci
aceasta este bineplăcut Domnului. Intregul cuprins al învăţăturii îşi găseşte sensul dacă se află
sub autoritatea Domnului, amintind totodată şi de porunca dată lui Moise: Cinsteşte pe tatăl
tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul
Dumnezeul tău ţi-l va da ţie (leş. 20, 12). Astfel, dacă supunerea şi ascultarea conduceau către
mântuire, atitudinea opusă acestora revolta împotriva părinţilor, avea drept consecinţă nefasta
moartea (Mc. 7, 10: Şi cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa cu moarte să se
sfârşească). Observăm din toată această analiză că străduinţa de a se face înţeles, iubit şi
acceptat avea succes numai dacă totul se realiza cumpătat, cumpătare de care trebuiau să dea
dovadă atât părinţii, cât şi copilul aflat în perioada de educare: Invăţaţi-vă si povătuiţi-vă între
voi cu toată înţelepciunea.
Având în vedere desele adunări euharistice ale creştinilor din primele veacuri,
dezvoltarea şi educarea copilului nu se realiza numai în interiorul familiei, ci şi în mijlocul
comunităţii din care făcea parte. El participa la viaţa culturală şi religioasă a comunităţii
părinţilor săi. Faptele Apos-tolilor vorbesc despre femeile care erau însoţite de copii la
rugăciune, iar unele texte sinoptice amintesc, de asemenea, de prezenţa copiilor în Templu (cf.
Mt. 21, 15). Nu se poate şti însă cu exactitate dacă această prezenţă avea vreo legătură cu
participarea lor la adunările religioase. Giinter Haufe este de părere că pericopa evanghelică
de la Mc. 10, 13-16, a binecuvântării copiilor, ar putea fi o practicare a catehumenatului la
copii. Starea de copil este pentru Mântuitorul fundamentală, puritatea, sinceritatea, bunătatea
şi frumuseţea lui interioară fiind condiţii esenţiale pentru intrarea în împărăţia cerurilor.
Astfel, copilăria juca rolul unei paradigme morale pentru cei ce doreau să devină locuitori ai
lumii divine (cf. Mc. 10, 14). Iisus însuşi Se identifică cu aceste fiinţe mici, condiţionând
prezenţa Sa de atitudinea omului faţă de copii: Oricine va primi, în numele Meu, pe unul
dintre aceşti copii, pe Mine Mă primeşte (Mc. 9, 37).
Hristos nu Se separă de comunitate, ci chiar îi propune un model de mântuire în
persoana pruncului (cf. Mt. 18, 3; Lc 18, 17). Cu aceasta, cei ce vor simţi nevoile „fraţilor mai
mici" şi le vor împlini se vor bucura de lauda Domnului, deci de mântuire.
Faptele Apostolilor amintesc, de asemenea, de prezenţi copiilor atunci când relatează
despre convertirea unor famii Iii la credinţa creştină, care mai apoi s-au botezat (cf. Cor. 1,16;
16,15; Fapte 16,15,33). Se instaurase chiar obiceiul de a se recomanda celor rămaşi în viaţă să
primească botezul pentru cel care se afla pe moarte, indiferent dacă acesta era bătrân sau
tânăr. O asemenea practică nu constituia o taină şi, de aceea, a fost mai târziu eliminată.
Astfel, tânărul deprins de mic copil cu obiceiurile comunităţii încerca să-şi însuşească pe cât
posibil învăţătura Sfintei Scripturi, iar duminica să participe la frângerea pâinii (cf. Fapte 20,7
ş.u.). In concluzie, copilul nu apare în Noul Testament independent de viaţa concretă a
comunităţii. Nu întâlnim, în acelaşi timp, grupe speciale de copii atunci când sunt amintite
participările la rugăciune, şi nici mai târziu, la catehizare. Simbol al nevinovăţiei şi al curăţiei,

7
copilul este purtătorul virtual al mântuirii, într-un context în care tradiţiile iudaice căpătau un
caracter nou, creştin.
Se ştie că printre cei vindecaţi sau înviaţi de Iisus se aflau şi copiii. Putem să enumerăm
învierea fiicei lui Iair, unul dintre mai-marii sinagogilor (cf. Mc. 5, 22-42); învierea fiului
văduvei din Nain (cf. Lc. 7,11 -16); vindecarea fiicei unei păgâne din Fenicia Siriei, care era
demonizată (cf. Mc 7, 24 ş.u.; fiica acesteia este vindecată de la depărtare) si a fiului epileptic
demonizat al unui necunoscut din mulţime (cf. Mc. 9, 14, 27; Mt. 17, 14; Lc. 9, 38). Toţi au
fost înviaţi sau vindecaţi la stăruinţele părinţilor.
Şi Faptele Apostolilor fac referire la unele momente în care sunt prezenţi copiii.
Astfel, amintim vindecarea unei slujnice cu duh pitonicesc, de ghicire (cf. Fapt. 16, 16-18),
sau învierea tânărului Eutihie, care a adormit în timpul cuvântării Sfântului Apostol Pavel,
căzând mort. Toate aceste minuni îşi au originea în „filantropia divină", care „constă nu
numai în vindecarea naturii umane şi restabilirea ei în starea de început, ci şi în revărsarea în
noi a vieţii care este Dumnezeu".
Pildele de la Matei 21, 28-31 şi Luca 15, 11-32 fac referire la comportamentul fiilor, a
căror dorinţă de a se manifesta independent îi va pune în dificultate. Deşi aparent
asemănătoare, pildele zugrăvesc o diferenţă structurală: la Matei cei doi fii vor reacţiona
diferit la solicitarea tatălui, şi numai cel de-al doilea, deşi refuză să lucreze, se căieşte.
Atitudinea tatălui însă nu o cunoaştem, răspunsul fiind dat de continuarea pildei; la
Luca sunt amintiţi, de asemenea, cei doi fii. Cel mai tânăr se hotărăşte să plece în lume şi va
cere tatălui său o parte din averea ce i se cuvenea. Punctul central al pildei îl reprezintă, de
fapt, manifestarea tatălui la vederea fiului, care, aflat într-un proces personal de conştiinţă, se
întoarce acasă. Tatăl îl primeşte pe fiul ri sipitor ca un adevărat senior al iubirii, iertându-i
toate, înmbrăţişându-l şi punându-i inel în mână. Invăţătura fundamentală a parabolei constă
în faptul că „omul îşi schimba viaţa, comportamentul, se converteşte la bine nu pentru că e
certat, mustrat, pedepsit, ci pentru că se descoperă iubit, deşi e un păcătos". Aici întâlnim un
punct central al pedagogiei nou-testamentare referitor la copii: educaţia în iubire şi prin iubire.
Pericopa evanghelică de la Marcu 10, 15 îi prezintă pe copii ca fiind privilegiaţi atunci
când se vorbeşte despre împărăţia lui Dumnezeu: Adevăr vă zic vouă: Cine ce nu va primi
împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Copilul devine astfel chipul desăvârşirii,
iar această nouă imagine a omului reflectată în copil se află în corelaţie cu imaginea lui
Dumnezeu. Pruncul, şi mai apoi copilul, se bucură de iubire. Iubirea îl protejează şi astfel se
naşte încrederea. Acest sentiment, la rândul lui, dă puterea necesară atingerii altor idealuri.
Iată deci ce propune Hristos: întoarcerea la copilărie prin recâştigarea modului de a fi al
acestei perioade, singura cale care, mai târziu, conduce către împărăţia Tatălui. Pedagogia lui
Hristos ne spune doar atât: copilul este modelul adultului.