STATUL

Societatea umana reprezinta un ansamblu unitar complex si sistematic de relatii intre oameni,
istoriceste determinatesi este conditia si rezultatul activitati oamenilor de creare a bunurilor
materiale si a valorilor spirituale necesare traiului individual si colectiv.
Societatea umana poate sa existe, sa se dezvolte si sa impuna numai structuri organizate, iar
structura care s-a impus, a reZistat si inca mai rezista este statul.
Stiintific, statul are 2 acceptiuni:
Una larga, data de unitatea a trei elemente definitorii:
• teritoriu
• populatia (natiunea)
• suveranitatea (capacitatea de a exercita puterea de guvernare pe teritoriu si pentru
natiunea respectiva)
Una restransa, in sensul unei forme organizata a puterii
BISERICA
In cel mai simplu sens, biserica este un spatiu consacrat celebrarii unui cult crestin.
Din punct de vedere administrativ, este o institutie de drept care isi exercita autoritatea in
anumite limite, dependent de opinii si interese omenesti, subiective si schimbatoare.
Din punct de vedere religios, Sfanta Biserica isi are normele de viata de la Dumnezeu, fiind
extensiunea comunitara a lui Hristos, sau organismul celor adunati in Hristos, ei constituind
trupul tainic al Lui, Hristos fiind Capul – „Hristos este cap Bisericii, trupul Sau, al carui
Mantuitor si este” (Efeseni 5, 23).
Biserica se afla intre legile pozitive, create de om, si Legea cea noua, data de Iisus Hristos –
„Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul” (Ioan 13, 43)
DREPTUL
In conceptia stiintifica pozitiva, dreptul reprezinta, in cea mai larga expresie , un ansamblu de
norme juridice, adoptate de catre stat, reguli ce exprima vointa poporului ridicata la rangul de
lege, reguli a caror aplicare este realizata de bunavoie si, in caz de constrangere , prin forta
coercitiva a statului.
Dreptul pozitiv nu poate exprima decat nevoile sociale ale unei colectivitati constituite in forma
politica, fiind indisolubil legat de societate – Ubi societas ibi jus, dar si ubi jus ib societas.
Putem imparti dreptul in drept laic (secular) si drept sacru (religios)
Dreptul religios, la randul sau poate fi impartit in mai multe ramuri:
• Crestin Mozaic Musulman
• Dreptul bisericesc, care se mai numeste si canonic, este dreptul religiei crestine sau
suma principiilor si normelor de drept dupa care se conduc confesiunile crestine.
 DREPTUL CANONIC
Cuvantul „canon” provine de la cuvantul grecesc kanon, care inseamna „regula”. Astfel,
primele norme din cadrul Bisericii au fost desemnate cu termenul de „canoane”, pentru a nu se
confunda cu cealalta acceptiune a legii in greaca „nomos” care se referea la legea civila.
Dreptul canonic este un drept dualist, care include atat elementul realist (exclusivist si
materialist), cat si pe cel de natura idealista (Divinitatea).
Aceasta natura idealista este de fapt vointa lui Dumnezeu manifestata direct prin revelatia
supranaturala si Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie.
Obiectul dreptului canonic este ansamblul normelor si obiceiurilor care reglemnteaza
functionarea bisericii, ca institutie de drept si raporturile dintre aceasta si membrii sai, celelalte
culte religioase si fata de stat, precum relatiile dintre credinciosi.
Dreptul canonic este direct subordonat scopului si ratiunii de a fi a Bisericii, servind atat ca un
sistem de norme juridice complex, cat si ca un element adiacent parcurgerii caii Mantuirii.
IZVOARELE DE DREPT CANONIC
În teoria generala a dreptului, termenul de izvor de drept are semnificația de sursă, de factor de
determinare și creare a dreptului.
Izvoarele de drept canonic pot fi împărțite în doua mari categorii, generale valabile, respectiv:
• izvoarele de drept divin - jus divinum
• izvoarele de drept pozitiv - jus positivum
în rândul primei categorii, avem Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, care reprezinta adevărurile
revelate de credință și normele morale desprinse din acestea.

Sfanta Scriptură
Sfanta Scriptură este alcătuită din doua cărți, Vechiul Testament și Noul Testament, al căror
conținut a fost stabilit prin Canonul 60 al Sinodului local din Laodicea (364)
Aceasta a fost scrisa sub inspirația Duhului Sfânt și cuprinde adevăruri de credință și norme de
purtare. "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare,
spre îndreptare, spre inteleptirea cea întru dreptate" (II Timotei 3, 16).
Dreptul divin din Noul Testament a stat la baza constituirii Bisericii, desăvârșind, după
cuvintele lui Iisus Hristos, legea veche (a lui Moise). "Să nu socotiți ca am venit sa stric Legea
sau proorocii; n.am venit sa stric, ci sa împlinesc" (Matei 5, 17).

Sfânta Tradiție
Sfanta Tradiție s.a păstrat în epoca apostolica prin viu grai. "Credința este din auzire, iar auzirea
prin cuvântul lui Hristos" (Romani 10, 17)
Aceasta cuprinde toate învățăturile care au rămas nealterate în Bisericile creștine de
pretutindeni și de-a pururea și, totodată completează și lămurește Sfânta Scriptură. "Și alte
multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor sai, care nu sunt scrise în cartea aceasta" (Ioan
20, 30)
Începând cu secolul al II-lea, numeroase învățături au fost fixate într-o serie de documente,
cum ar fi Hotărârile sinoadelor, care cuprind Canoanele Sfinților Apostoli și Canoanele
Sinoadelor Ecumenice, ce formează colecția de canoane fundamentale ale bisericii.
Sfanta Tradiție are doua trăsături fundamentale: vechimea și universalitatea.

Canoanele Sfinților Apostoli

Primele îndrumări canonice sunt formulate în cadrul Sinodului Apostolic de la Ierusalim, în
jurul anului 50. Sinodul, prezidat de Sf. Ap. Iacov, a afirmat principiul sinodalitatii în Biserică,
evidențiat prin folosirea pluralului în formula: "Pârutu-s-a Duhului Sfânt și nouă" (F. Ap. 15,
28)
Canoanele Sfinților Apostoli deși sunt denumite în acest sens, nu au fost scrise efectiv de Sfinții
Apostoli, ci de ucenicii acestora, păstrându-se, însă, prin tradiție, conținutul nealterat al
învățăturii acestora.
Canoanele Sfinților Apostoli sunt grupate într-o colecție de 85 de canoane, întărite prin Can. 2
ale Sinodului VI ecumenic (Trulan, 691-692).

Hotărârile Sinoadelor Ecumenice

Hotărârile Sinoadelor Ecumenice sunt acele decizii aprobate în cadrul adunărilor de episcopi
din întreaga Biserica creștină, înainte de Marea Schismă din 1054. Acestea au fost în număr de
șapte:
• Sinodul I Ecumenic(Niceea, 325),
• Sinodul II Ecumenic (Constantinopol, 381),
• Sinodul III Ecumenic (Efes, 431),
• Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451),
• Sinodul V Ecumenic (Constantinopol, 553),
• Sinodul VI Ecumenic (numit și Sinodul Trulan, 691-692),
• Sinodul VII Ecumenic (Niceea, 787).
Sinoadele locale, spre deosebire de cele ecumenice, care au fost universale, au statuat doar
pentru anumite zone.
Totuși, ele au fost incluse în dreptul bisericii în vaza Can. 2 al Sinodului VI ecumenic (Trulan,
691-692).
Printre Sinoadele locale se numără:

• Sinodul din Cartagina (256),

• Sinodul din Ancira (314),
• Sinodul de la Neocezareea (314),
• Sinodul din Antiohia (341),
• Sinodul de la Gangara (343),
 • Sinodul din Laodiceea (349),
• Sinodul de la Sardica (343),
• Sinodul de la Constantinopol (394),
• Sinodul din Cartagina (419).

Canoanele Sfinților Părinți

Canoanele Sfinților Părinți nu sunt canoane în înțelesul specific al acestui cuvânt, ci sunt
rânduieli pe care le.au stabilit ocazional un număr de Sfinți Părinți, în legătură cu diverse
probleme practice ale vieții bisericești, fără a fi redactate în chipul obișnuit al canoanelor
propriu-zise
Unele dintre acestea sunt simple rostiri sau enuntari de păreri ale Sfinților Părinți, pe când altele
sunt extrase târzii din unele scrieri, ba chiar din unele scrisori ale lor.
Acestea au fost selecționate de Sinodul VI ecumenic (Can. 2),fiind sistematizate și normate.

OBICEIUL DE DREPT CANONIC

Din punct de vedere istoric, primele reguli, au avut forma de porunci.
Numai o parte din aceste reguli s-au fixat în scris, pe când restul, cea mai mare parte, s.a
transmis pe cale orala, din generație în generație, formând astfel, obiceiuri de drept.
În Dreptul Canonic, obiceiul juridic are 3 elemente caracteristici:

• sa fie în deplina concordanta cu normele Bisericii,

• sa fie admis prin consensul întregii Biserici
• spre deosebire de obiceiul din viata de stat, obiceiul de drept canonic poate sa fie contrar
legii scrise, în cazul în care încălca învățătura de credință sau normele religios-morale
ale Bisericii.

LEGILE SECULARE
Legile seculare- în teoria generala a dreptului, legea este definita ca fiind actul normativ cu
forța juridică superioara, adoptata de organul suprem al puterii de stat.
În general însă, legea are o accepțiune mai larga, ce acoperă ansamblul dispozițiilor normative
cuprinse în Legea fundamentala și actele normative ce formează dreptul intern.
Legile seculare constituie izvor de drept pentru dreptul canonic, deoarece Biserica respecta
legislația Statului. De altfel, conform legii nr 489/2006 cultele din România prezintă
Guvernului statutele și codurile canonice pentru recunoașterea lor, devenind astfel, parte
integranta și din dreptul laic.

IZVOARELE DERIVATE
Izvoarele derivate ale dreptului canonic sunt:
• Hotărârile secundare emise de sinoade particulare sau locale, altele decat cele ce fac
obiectul sinoadelor ecumenice sau ale ierarhilor Bisericesti pentru teritoriile bisericesti
pe care le pastoresc
• Jurisprudenta instantelor de drept canonic
• Doctrina canonica
Toate aceste produc efectele numai daca nu sunt contrare izvoarelor fundamentale de drept si
ajuta la o mai buna organizare a vietii bisericesti in general

PRINCIPIILE DREPTULUI CANONIC

Principiile de drept sunt acele prescriptii fundamentale ale continutului totalitatii normelor de
drept.
Termenul de principiu provine din latinescul “principium”, care inseamna inceput, baza, punct
de plecare sau element fundamental.
Dreptul canonic are la baza o serie de principii care pot fi definite ca temeiurile care stau la
baza fiintei dreptului canonic sau prin care se elaboreaza randurile canonice.
Exista 9 principii de drepturi canonice:
1. ierarhic,
2. sinodal,
3. organic,
4. teritorial,
5. jurisdictional,
6. nomocanonic,
7. autonomiei,
8. autocefaliei,
9. iconomiei.
1.Principiul ierarhic:
Este randuiala potrivit careia Biserica se organizeaza, lucreaza si se conduce in mod ierarhic.
Ierarhia este de 2 tipuri: sacramentala si jurisdictionala.

• Ierarhia sacramentala are la baza taina hirotomei in cele 3 trepte (diacon, preot si
episcop), fiind asadar o institutie de origine divina, provenita de la Iisus Hristos. Harul
primit la hirotomi, primit prin punerea mainilor se da odata pt totdeauna.
• Ierarhia jurisdictionala este ierarhia instituita de Biserica (instituirea umana), aparuta
din motive pastoral-misionare. Ierarhia jurisdictionala se dezvolta orizontal, in cadrul
fiecarei trepte.
 2.Principiul sinodal:
Este randuiala potrivit careia organele de conducere ale Bisericii sunt cele sinodale sau ca
Biserica, in toata activitatea ei, ia deciziile in comun cu toti .
Are 4 temeiuri:
• Temeiul comunitar, deoarece omul este creat dupa chipul si asemanarea Sf. Treimi si
deci, are un chip comunitar, motiv pentru care nu poate trai decat in comunitate de
persoane. Pacatul a rupt comuniunea si dintre om si Dumnezeu si dintre oameni. Hristos
este cel care reface comuniunea prin Mantuire, care mai este numita si unirea cu
Hristos.
• Temeiul istoric, pentru ca sinodalitatea s-a manifestat inca de la inceput, prin Sinodul
Apostolic de la Ierusalim, ecumenice si comuniunea dintre reprezentantii Bisericii
locale, sub forma pentarhiei (cele 5 Biserici vechi: Roma, Constantinopol, Alexandria,
Antiohia si Ierusalim.
• Temeiul canonic, intrucat principiul sinodal este exprimat in canoane:
Can. 34 Ap. : „Episcopii fiecarui neam sa-si aleaga pe intaiul dintre ei”
Can. 1 Ap: „Orice episcop sa fie hirotonit de 2 sau 3 episcopi”
• Temeiul liturgic, deoarece in cadrul Sf. Liturgii, la citirea dipticelor sunt pomeniti cei
care nu se mai afla in comunitate.
3.Principiul constitutional bisericesc:
Este randuiala potrivit careia intre membrii Bisericii, atat mirenii cat si clericii, exista o
interdependenta.
Sf. Scriptura vorbeste despre modelarile Bisericii, care trebuie sa fie in armonie, dar in acelasi
timp intr-un raport de interdependenta.
Acestea armonizeaza cele 2 principii anterioare, deoarece daca s-ar exagera p. ierarhic s-ar
ajunge la clericalism, si daca s-ar accentua principiul sinodalitatii s-ar ajunge la
pardomentarism.
4.Principiul teritorial:
Este randuiala potrivit careia impartirea unitatilor bisericesti locale si face dupa impartirea
administrative-teritoriala a statului.
A fost stabilit prin Can. 17 al Sinodului IV “ Impartirea parohiilor sa urmeze alcatuirilor civile
si de stat”.
Reforma administrative a imparatului Diocletian a adus la impartirea imperiului roman in:
cetati, provincii, dieceze si prefecturi.
Biserica a preluat aceasta impartire si in jurul cetatilor a intemeiat episcopii, in jurul
provinciilor, a diecezilor – arhiepiscopie si a prefecturilor- patriarhilor.
5.Principiul jurisdictional
Este randuiala potrivit careia taina hirotonia se savarseste numai cu o destinatie precisa si
predefinita. Acest principiu are fundament biblic intrucat in Sf. Scriptura ni se spune ca
hirotoniile se faceau in cetati , deci cu o anumita destinatie.
Can. 6 al Sinodului IV, stabileste ca hirotonia se face cu destinatie, iar incalcarea acestei
prevederi duce la anularea hirotoniei.
Formulari similar sunt si in alte canoane: Can. 2 al Sinodului II, care prevede ca episcopii sa
nu treaca peste dieceza lor.
Can. 8 al Sinodului I enunta un principiu derivat din principiul jurisdictional: sa nu fie 2
episcopi intr-o cetate.
Can. 10 al Sinodului Iv interzice ca un cleris sa aiba 2 jurisdictii.
6.Principiul nomocanonic
Este randuiala potrivit careia Biserica se conduce atat dupa legi proprii, cat si dupa legile de
stat, atata timp cat acestea nu contravin credintei crestine.
Nomocanoanele sunt acele colectii de legi bisericesti si legi de stat, imparatul Teodosie al II
lea fiind cel care a dat legilor bisericesti puterea legilor de stat.
Traditia nomocanonica s-a transmis si la statele bizantine si post-bizantine. Asa a aparut si la
români pravilele (termenul sclav pt. nomocanon), ca niste corpuri de legi de stat si legi
bisericesti.
In sec. XIX, sub influenta iluminismului apusean, a inceput desfiintarea principiului
nomocanonic – prin separatia legislatiei de stat de legislatia bisericeasca.
Acesta a fost continutul principal si al reformelor juridice ale lui A. I. Cuza.
7.Principiul iconomiei.
Este randuiala potrivit careia sfintele canoane pot fi aplicate cu ocrivie (rigoare, strictete,
suveranitate) sau cu iconomie (exceptie, derogare, acomodare), atunci cand acrivia ar fi
daunatoare.
Se intemeiaza pe faptul ca dreptul bisericesc considera legile ca prescriptii pe care autoritatea
bisericeasca le poate aplica, in functie de imprejurari, fie cu ingaduinta, fie cu asprime.
Presupune scaderea rigorii dispozitiilor canonice sau chiar suspendarea bisericeasca, in functie
de interesul Bisericii si cel al credinciosilor.
Biserica poate “sa indulceasca” severitatea prescriptiilor canonice, insa doar in imprejurari
exceptionale si doar pentru motive binecuvantate.
Aplicarea iconomiei bisericesti nu implica niciodata abrogarea canonului si implicit incalcarea
acriviei.
8.Principiul autocefaliei
Este randuiala canonica potrivit careia o unitate bisericeasca, ierarhic, sinodal si teritorial
determinate, se conduce in mod complex, independent de alte unitati, de acest fel, cu care
pastreaza in mod obligatoriu, unitatea dogmatica, canonica si cultica.
Prin autocefalie se determina in principiu pozitia de independenta deplina a unei Biserici locale
in raporturile interortodoxe “Episcopii diecezelor sunt opriti de a trece peste hotarele diecezelor
lor pt hirotonie sau alte treburi bisericesti” (Can II, Sinodul II)

9.Principiul autonomiei
Cuprinde: autonomia bisericeasca externa si interna.
Autonomia bisericeasca externa este randuiala potrivit careia biserica este independenta fata
de toate organizatiile si institutiile din afara ei, in primul rand fata de stat, ceea ce inseamna ca
Biserica isi poate elabora legile ei propria.
Nu poti impune ca biserica sa aiba alte principii si credinte.
Autonomia bisericeasca trebuie sa fie recunoscuta la randul ei de stat, acolo unde statul nu
recunoaste autonomia bisericeasca se creeaza o stare de conflict si persecutie.

EVOLUTIA ISTORICA A BISERICII SI A DREPTULUI BISERICESC

Prima etapa incepe ziua ciniczecimii si se incheie in anul 380, odata cu adoptarea Edictului de
la Milano. La 50 de zile de la Inaltarea Domnului a luat fiinta in chip vazut Biserica, incepand,
astfel, o epoca noua cu istoria mantuirii neamului omenesc.
In aceasta zi, in urma predicii Sfantului Apostol Petru , s-au convertit la crestinism aprox. 3000
de suflete, care au alcatuit cea dinati comunitate crestina din Ierusalim, nucleul Bisericii de mai
tarziu.
In acest timp s-au alcatuit cateva colectii de canoane ce provin din traditia apostolica si diferite
prescriptii refertioare la credinta morala, cult si in general referitoare la ceea ce venea in
legatura cu viata religioasa si sociala a crestinilor.
Din punct de vedere misionar, trebuie precizat faptul ca dupa unele izvoare istorice, Sf. Apostol
Andrei ar fi predicat in Scitia – in regiunea de la nordul Marii Negre in cetatile Histira, Tomis,
Callatis si Dionysopolis.
Pestera Sfantului Apostol Andrei din Dobrogea este un loc considerat in traditia crestina drept
adapost al Sf Andrei nu cu mult inainte sa fie martirizat.
In primul secol, Imperiul Roman cunoaste crestinismul ca pe o secta ebraica, ceea ce si era, dar
nu ii recunoaste un statut juridic precis.
Intre crestinism si religia greco-romana era o mare deosebire prin existenta Cultului
Imparatului care constituia de fapt o manifestare de loialitate politica fata de puterea Romei si
a Imparatului de la care crestiniise sustrageau.
Acesta a fost si motivul pentru care au inceput persecutiile impotriva crestinilor, odata cu
imparatul Nero in anul 64 si au durat pana la Edicul de la Milano din anul 313
In ajunul luptei cu Maxentiu 312 imparatul Constantin a avut o viziune cu o cruce luminoasa
cu inscriptia “IN HOC SIGNO VINCES” (Sub acest semn vei învinge) , motiv pentru care

ordona purtarea steagului cu inscriptia monogramei .

Dupa cateva luni de la victorie, Constantin emite Edictul de la Milano, prin care acorda libertate
de cult generala, cu preferinta si staruinta pentru crestinism, singura religie netolerata pana
atunci in Imperiu.
Din biserica persecutata, biserica crestina se transforma in biserica dominanta, ocrotita si
inzestrata cu mari bogatii din partea imparatiilor.
In aceasta perioada au loc sinoadele Ecumenice (325-757) ale caror decizii reprezinta temelia
invataturii crestine si a dreptului canonic, de Biserica Universala.
In anul 1054 are loc scindarea Bisericii Universale, acest eveniment a marcat intreruperea
comuniunii liturgice intre Biserica Rasariteana si cea Apuseana si separarea canonoca a celor
doua Biserici.
Marea Schisma a fost consecinta instrainarilor treptate dintre Roma si Constantinopol, atat din
cauze de ordin politico-religios cat si din cauze dogmatice.
In primul rand, Europa crestina devine din punct de vedere politic, bicefala, incepandu-secu
anul 800, odata cu incoronarea ca imparat roman al lui Carol cel Mare
Atat acesta cat si imparatul de la Constantinopol pretindeau ca sunt succesorii vechilor imparati
romani, avand astfel dreptul la mostenirea teritoriala.
Trei din cele cinci patriarhii istorice, Alexandria, Antiohia si Ierusalim au disparut ca urmare a
cuceririlor popoarelor islamice.
Caderea Constantinopolului 1453 a insemnat, nu numai sfarsitul Imperiului Roman de Rasarit,
dar si moartea ultimului Imparat Bizantin Constantin al XI lea.
Desi, Constantinopolul a cazut in fata Imperiului Otoman, patriarhul Bizantin a dobandit
deplina libertate de credinta si de administratie prin firman al sultanului Mohamed al II lea.
Crestinii-ortodocsi au fost supusii si in ceea ce priveste jursdictia civila puterii patriarhului,
toate chestiunile spirituale cadeau in atributiile unui Sinod permanent, compus din 12 arhierei
in frunte cu patriarhul.
In 1359 se intemeieaza in Muntenia o mitropolie cu resedinta in Arges iar in Moldova, in anul
1401, sub Alexandru cel Bun.
Dupa unirea principatelor, cele doua mitropolii se unesc intr-o singura biserica, a carei
autocefalie este recunoscuta in 1885 prin Tomosul de autocefalie semnat de patriarhul Ioachim.
In Transilvania, vechea mitropolie ortodoxa, cu resedinta in Alba Iulia se uneste cu Roma in
1700,iar romanii care au ramas ortodocsi sunt supusi jurisdictiei metropoliei sarbesti de la
Carlovit.
In 1884, Sinodul din Carlovit incuviinteaza reinfiintarea mitropiliei coordonata cu cea
sarbeasca, iar pe Saguna il numeste mitropolit al romanilor din Transilvania si Ungaria.
Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfantul Sinod de la Bucuresti in 23 aprilie 1919.
Din 1925 Biserica Ortodoxa Romana este organizata ca Patriarhie.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVA SI FUNCTIONAREA BISERICII

Biserica Ortodoxa Romana este organizata ca Patriarhie autocefala, cu titulatura" Patriarhia
romana" pe teritoriul statului român și cuprinde pe toți credincioșii de religie- creștin Ortodoxa
din tara, bucurandu-se de toate libertățile și drepturile asigurate și garantate prin Constituţie și
prin legile Statului român .
În cadrul statului, Biserica Ortodoxa Romana este una din cele 14 organizatii religioase
autonome sau culte religioase recunoscute de stat, sub denumirea de " cult ortodox" .
Ca Biserica ortodoxa locala națională, autocefala, este unitara în organizarea sa și își păstrează
unitatea dogmatica, canonica și a Cultului cu Biserica Ecumenica a răsăritului, de tradiție
constantinopolitana .
Sub aspect instituțional, Biserica Ortodoxa Romana are:

• Organizare centrala ( art 8 dim Statutul BOR) cu organe proprii:

• Organe deliberative ( Sfântul Sinod și Adunarea Nationala Bisericească )
• Organe executive ( Consiliul Național Bisericesc și Administrația Patriarhală)
În fruntea acestora se găsește Patriarhul ca intaistatator .
Organizarea locala - alcătuită din multe parti componente ( parohia, protopopiatul, eparhia,
mitropolia și manastirea ), fiecare cu organe de conducere proprii .
Biserica mai dispune de organe disciplinare și de judecata:

• Pentru clerici ( preoți, diaconi ) - Consistoriul disciplinar protopopesc, Consistoriul

eparhial și Consistoriul General Bisericesc
• Pentru monahi - Consiliul de judecata, Consistoriul monahal eparhial și Consistoriul
monahal central )

ORGANELE DELIBERATIVE CENTRALE

Sfântul Sinod se compune din Patriarh ( ca președinte) și toți mitropoliții, episcopii și arhiereii
vicari în funcțiune ( ca membri ).
Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate în Biserica Ortodoxa Romana pentru toate
chestiunile canonice și spirituale.
Atribuțiile Sfântului Sinod:

• Păstrarea unității dogmatice, canonice și cultice in Biserica Ortodoxa Romana

• Păstrarea unității dogmatice, canonice și a Cultului cu Biserica Ecumenica a Răsăritului
și cu celelalte Biserici Ortodoxe
• Tratarea oricărei chestiuni de dogmatica, canonica sau cultica și de a o rezolva în
conformitate cu învățătură și tradițiile Bisericii Ecumenice a Răsăritului
• Examinează alegerile de ierarhi și dacă aceștia îndeplinesc cerințele canoanelor
• Emite gramata pentru intronizarea Patriarhului
 • Alege episcopii romanilor ortodocși de peste hotare
• Judeca le membrii sai, iar ca instanta canonica de recurs judeca pe clericii sancționați
cu pedeapsa caterisirii sau a excluderii din cler
Adunarea Nationala Bisericească este organul reprezentativ central al Bisercii
OrtodoxeRomane și are competente în toate problemele economico-administrative precum și
în cele ce nu întra în competenta Sfântului Sinod .
Atribuțiile Adunării Generale Bisericesti:

• Reglementează și conduce treburile patrimoniale, culturale și economice ale Bisericii

• Hotărăște asupra titulaturilor și întinderii eparhiilor
• Reglementeaza și hotărăște asupra administrării bunurilor bisericești
• Verifica și aproba bugetul și contul de gestiune anual

ORGANELE EXECUTIVE CENTRALE:

Consiliul Național Bisericesc este organul suprem administrativ pentru wacerile întregii
Biserici și tot odată organul executiv al Sfântului Sinod și al Adunării Generale Bisericești .
El se compune din noua membri, trei clerici și sase mireni, aleși de Adunarea Nationala
Bisericească pe termen de 4 ani, precum și din consilierii administrativi, cu membrii
permanenți.
Consiliul exercita o parte din Atribuțiile Adunării Naționale Bisericești între sesiunile acesteia,
cu excepția celor legate de aprobarea bugetului și a contului de gestiune, întocmește darea de
seama anuala asupra mersurilor treburilor Bisericești și exercita orice alte atribuții ce i se vor
da de Adunarea Generala Bisericească
Patriarhul este Intaistatator între ierarhii Bisericii Ortodoxe Romane, Mitropolit al
Munteniei și Dobrogei și Arhiepiscop al Bucureștilor, cu următoarele atributii:

• Convoacă și prezidează organele centrale deliberative ale Bisericii Ortodoxe Romane

• Duce la îndeplinire hotărârile acestora
• Reprezintă Patriarhia in justiției, în fata autorităților de stat și fata de terți
• Numește loctiitorii de mitropoliți, primește plângeri impotriva ierarhilor
• Exercita orice alte atribuții acordate lui prin canoane, legi și regulamente
Patriarhul este "primus inter pares" în cadrul Sfântului Sinod având rolul de a prezida Sfântul
Sinod, nefiind, în afara gradului ierarhic superior celorlalți episcopi .
Aparatul prin care Patriarhul își exercita atributiile administrative este format din administrația
Patriarhală, cancelaria Patriarhală, corpul de inspecție și control .

ORGANIZAREA LOCALA A BISERICII ORTODOXE ROMANE:

Potrivit art 39 din Statut, organele locale sunt urmatoarele:
• Mitropolia
• Eparhia
 • Protopopiatul
• Manastirea
• Parohia
Fiecare parte componenta se administrează și se conduce independent de alta parte de același
grad, modul lor de constituire și organele lor fiind identice la unitățile de acelasi fel (art 40 din
Statut).
Mitropolia ( art 111- 114) este unitatea administrativa Bisericească teritorială, formata dintr-
un număr de eparhii, sub conducerea organelor centrale mitropolitane ale puterii bisericești, în
frunte cu un mitropolit .,
În fiecare mitropolie, organul central de conducere deliberativa este Sinodul mitropolitan,
alcătuit din mitropolit și episcopii din subordinea sa
Eparhia este unitatea administrativa Bisericească din cadrul unei mitropolii aflata sub
conducerea organelor centrale eparhiale ale puterii bisericești, în frunte cu un episcop eparhiot
.
Conducerea eparhiei este realizata de episcop, ajutat de urmatoarele organe:
• Adunarea eparhială (organ deliberativ )
• Consiliul eparhial ( organ executiv al Adunării eparhiale )
• Consistoriul eparhial ( organ judiciar disciplinar, funcționând ca prima instanta si
instanta canonica de apel )
• Administrația eparhială ( organ executiv al lucrărilor administrative ale organelor
deliberative și executive ale eparhiei) .
Adunarea eparhială are competente în toate problemele administrative, culturale sau economice
și este compusa din 30 de membrii, 1/3 clerici și 2/3 laici sau mireni.
Protopopiatul este o circumscripţie administrativa Bisericească care cuprinde mai multe parohii
din aceiași eparhie, toate aflate sub conducerea administrativa a unui protopop
Parohia, comunitatea credincioșilor clerici și mireni, de religie creștin- Ortodoxa așezați pe un
teritoriu delimitat și organizați ca o unitate administrativ Bisericească locala sub conducerea
organelor locale colegiale de exercitare a puterii bisericești în frunte cu preotul paroh.
Ca organe colegiale avem:
• Adunarea Parohiala,
• Consiliul Parohial,
• Comitetul Parohial.
organe individuale de conducere și administrare:
• preotul
• paroh
• epitropul
 PROCESUL LUI IISUS
• Contextul istoric
▫ Existenta unui conflict dintre Iisus si mai marii Iudeilor
▫ Iisus a intors mesele schimbatorilor de bani din Templu
▫ Falsa intelegere si raportare la idea mesianica a iudilor
▫ Universitatea Evangheliei
• Pretextul Imediat:
▫ Invierea lui Lazar
▫ Intrarea triumfala in Ierusalim
Sinedriu era un organ politico-administrativsi tribunal ecleziastic suprem sub conducerea
Marelui Preot care, sub dominatia romana, erau puntea de legatura a cuceritorului roman cu
poporul dominat, facilitand in acest mod rezolvarea unor probleme administrative in raport cu
cetatenii teritoriului cucerit.
• Discutiile din Sinedriu
“Deci arhierii si fariserii au adunat sinedriul si ziceau: Ce facem, pentru ca Omul Acesta face
multe minuni?
Daca-L lasam asa toti vor crede in El, si vor veni romanii si ne vor lua tara si neamul.
Iar Caiafa, unul dintre ei, care in anul acela era arhiereu le-a zis: Voi nu stiti nimic;
Nici nu ganditi ca ne este mai de folos sa moara un om pentru popor, decat sa piara tot
neamul….
Deci, din ziua aceea, s-au hotarat ca sa-L ucida.”
(Ioan 11, 47-50, 53)
• Arestarea lui Iisus
▫ Arestarea din Gradina Ghetsemani s-a realizat de catre garda templului la porunca
preotilor conducatori si nu de catre soldatii romani.
▫ Iuda l-a identificat pe Iisus si o „multime multa, cu sabii si cu ciomege, de la arhierei si
de la batranii poporului” l-au arestat.
▫ Iisus a fost arestat in secret, in timpul noptii, si nu a fost acuzat oficial de nicio
infractiune, ceea ce constituie primele doua erori judiciare.
▫ Legea prevedea ca astfel de proceduri ca arestarea, interogatoriul, infatisarea in fata
completului de judecata sa se realizeze pe timp de zi.
▫ Nu a existat nicio acuzatie clara care sa i se prezinte.

• De la Anna la Caiafa
Prima infatisare a lui Iisus a fost inaintea lui Anna, fostul mare Preot si socrul lui Caiafa
Intalnirea cu Anna reprezinta doar „o cercetare prealabila”
 • Interogatoriul:
„Arhiereul L-a întrebat pe lisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui.
lisus i-a răspuns: Eu am vorbit pe față lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu,
unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.
De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. lată aceştia ştiu ce am
spus Eu.
Și zicând El acestea, unul din slujitorii care erau de față, l-a dat lui lisus o palmă, zicând: Aşa
răspunzi Tu arhiereului?
lisus i-a răspuns: Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă
bați?"
(Matei 18, 19-23)

• Interogatoriul s-a realizat cu nerespectarea mai multor reguli:

▫ lisus a fost interogat fără a fi acuzat de nimic
▫ Anna nu avea dreptul să-l interogheze pe lisus
▫ era împotriva legii să se efectueze interogatorii noaptea
▫ era ilegal să fie lovit prizonierul în timp ce era interogat
▫ Aducerea lui lisus în fața lui Anna a avut ca scop crearea contextului în care să se
contureze anumite acuzații, tocmai pentru ca actele premergătoare judecăţii nu erau
întemeiate și susţinute cu probe
▫ După Anna, lisus a fost adus în fața lui Caiafa, Marele Preot şi ginerele lui Anna
▫ Împotriva lui lisus au fost aduși martori mincinoși
▫ ,,lar arhiereli, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui lisus, ca
să-L omoare. Și n-au găsit, deşi veniseră mulți martori mincinoşi" (Matei 26, 59-60)
• Acuzele aduse lui lisus
▫ Dărâmarea templului -,,Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l clădesc"
▫ Blasfemie „Şi arhiereul l-a zis: Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. lisus i-a răspuns: Tu ai zis"
▫ ,,Atunci arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori? lată
acum ați auzit hula Lui. Ce vi se pare? lar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte"
Și în această etapă, sunt încălcate mai multe reguli:
▫ evenimentele se petrec tot noaptea
▫ împotriva lui lisus au fost aduşi martori mincinoși
▫ Nici un proces nu putea fi ținut în alt loc decât Camera de Consiliu din templu, iar nu
în casa arhiereului.
▫ Chiar dacă Marele Preot avea calitatea unui judecător, el nu trebuia şi nu putea potrivit
legii să acuze în mod direct învinuitul.
• Judecata Sinedriului
▫ Împotriva tuturor regulilor de procedură ale timpului, Sinedriul s-a întrunit în miez de
noapte, nestatutar, cu doar o parte din cei 71 de înalți preoţi şi a procedat la audierea lui
lisus.
▫ Lui lisus i-au fost încălcate rând pe rând toate drepturile:
▫ a fost reținut fără a fi învinuit de ceva
▫ nu s-a bucurat de prezumţia de nevinovăţie
▫ a fost lipsit de apărare calificată
▫ a fost lovit înainte de a fi fost declarat vinovat pentru ceva
▫ şedinţa s-a ţinut noaptea în secret și nu ziua în public
▫ termenele au fost acordate fără a se respecta intervalul de o zi solară întreagă
▫ judecătorii au administrat probe doar în detrimentul acuzatului fără a se preocupa în
vreun fel de apărarea acestuia
▫ Cel mai însemnat abuz procesual, a fost comis sub aspectul probatiunii, în sensul că
acuzele aduse nu au fost dovedite cu minimum doi martori, aşa cum se preciza în Legea
acelor vremuri.
▫ In lipsa oricărui element probatoriu, lisus a fost declarat vinovat de blasfemie, faptă ce
atrăgea, conform Legii, sentinţa capitală.
▫ Cu toate acestea, arhiereii nu au putut executa ei înşişi sentinţa deoarece singurul care
putea decide într-un astfel de caz era guvernatorul roman al provinciei
▫ În aceste condiții, cel mai probabil, în dimineața zilei de 7 aprilie 30 d.Hr., Sinedriul l-
a trimis pe lisus în fața lui Pilat din Pont pentru a fi judecat.

• Procesul Roman
▫ În fața lui Pilat evreii au schimbat încadrarea juridică şi l-au acuzat pe lisus de delicte
civile față de imperiul roman, ceea ce trăgea competenţa guvernatorului roman
▫ Pilat și-a început interogatoriul cu întrebarea „Tu ești regele ludeilor?", iar lisus i-a
răspuns „Tu zici"
▫ Au urmat şi celelalte întrebări, pentru ca, în final, Pilat să spună că nu-i găseşte nici o
vină
▫ Încearcă însă să se eschiveze și, aflând că lisus este din Galileea, îl trimite la Irod
Antipa, tetrarhul Galileei, care se afla de Paști în lerusalim.
▫ Irod a fost dornic să-l vadă pe lisus, deoarece a auzit multe lucruri despre El.
▫ Irod se temea că lisus să nu fie cumva loan Botezătorul revenit la viață
▫ El a dorit să-l vadă pe lisus făcând minuni, dar lisus nu a făcut minuni şi nici nu a
răspuns la întrebările sale
▫ Dezamăgit, Irod Antipa,,împreună cu ostaşii săi, batjocorindu-L şi luându-L in râs, L-
a îmbrăcat pe lisus cu o haină strălucitoare" (Luca 23, 11)
▫ Procedând doar la o examinare sumară a cazului Irod Antipa s-a declarat necompetent
pentru a pronunţa pedeapsa capitală
▫ În fața acestui veritabil conflict negativ de competenţă, înalţii prelați au hotărât să se
întoarcă la reşedinţa lui Pilat și să forţeze obținerea sentinţei capitale prin schimbarea
încadrării juridice din blasfemie în lezmajestate
 ▫ Guvernatorul roman, văzând că nici Irod nu i-a găsit vreo vină, încearcă o ultimă
stratagemă pentru eliberarea lui: lasă mulțimea zgomotoasă care se strânsese în faţa
pretoriului să decidă
▫ Exista un obicei de Paşti să fie pus în libertate un evreu, deținut de romani
▫ lar Pilat, crezând că poporul va cere eliberarea lui lisus, și nu a lui Baraba, care era
vinovat pentru crimă, îi lasă libertatea de a elibera pe cine doreşte, voind să scape de
răspundere
▫ Mulţimea l-a preferat pe Baraba, pe care-l considera un erou, şi a cerut cu înverşunare
moartea lui Hristos, după ce a aflat că e acuzat de blasfemie
▫ Ultimele cuvinte ale lui Pilat în procesul lui lisus au fost „Să rästignesc pe regele
vostru?" (loan 19, 13)
▫ „Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a
spălat mâinile înaintea mulțimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia.
Voi veți vedea" (Matei 27, 4)
▫ Sentinţa ce a urmat a fost: Ibis ad crucem!
▫ Imediat a fost întocmită minuta şedinţei
▫ Pe o tabliță (titulus) a fost înscris motivul condamnării la moarte prin crucificare (causa
poenae): lisus Nazarenus Rex ludaeorum
▫ Soldații romani au executat de îndată cumplita sentință.

DESPRE PUTEREA BISERICEASCA, IN GENERAL

Fiind o societate văzută , omeneasca Biserica trebuie sa aiba o autoritate care sa conducă sa o
guverneze prin mijloacele sale propriu
Puterea si conducerea suprema in biserica si a rezervat o Mântuitorul pentru Sine asa ca puterea
bisericeasca in plenitudinea ei este concentrata in El ca si Cap suprem si nevăzut al Bisericii.
Iisus Hristos conduce Biserica prin învățătura Sa , prin normele si poruncile date de El cuprinse
in Sfânta Scriptura si Sfânta Tradiție si care singure formează legile fundamentale ale Bisericii.
Apoi Mântuitorul conduce Biserica prin asistenta si conlucrarea permanenta a Sfântului Duh
pe care a promis ca l va trimite spre a le fi de ajutor.

Originea si perpetuarea puterii bisericești

Desi Iisus Hristos chiar dupa înălțarea Sa la cer a ramas capul suprem si nevăzut al Bisericii,
totusi a trebuit sa dea Bisericii si o organizatie corespunzătoare nu numai cu scopul si cu
caracterul ei supranatural, ci si cu natura ei omeneasca .
Deci, a trebuit sa instituie in Biserica o autoritate de conducere omeneasca, care ținând seama
de Învățăturile si de poruncile date de Mântuitorul sa conducă Biserica cu ajutorul Sf. Duh
întrebuințând in mod nemijlocit si mijloace proprii potrivit scopului sau.
Iisus Hristos a realizat acest lucru cand a instituit organe anumite pentru a realiza acest scop si
a dat Sf. Apostoli însușirea speciala, adica puterea sau dreptul de a folosi mijloace conferite de
El.
“Datu-mi-s-a toata puterea in cer si pe pământ. Drept aceea mergând învățați toate neamurile,
botezându-le in Numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, invitându-le sa păzească toate
cate v am poruncit voua si iată Eu cu voi sunt in toate zilele pana la Sf veacului . amin “
Iisus Hristos a dat Apostolilor puterea de a invata, de a sfinți sau administra Sfintele Taine si
puterea de a conduce.
Apostolii, dupa Pogorârea Duhului Sfânt, au exercitat puterea bisericeasca atat in comun ca
adunare sau sinod al apostolilor cat si numai câțiva dintre ei.
Transmiterea puterii au facut-o apostolii prin instituirea unor anumite persoaneprin punerea
mainilor si chemarea duhului Sfant.
Aceste persoane se numesc episcopi, apoi prezbiteri(care exercitau puterea bisericeasca fiind
subordonati episcopiilor) si diaconii.

Natura puterii bisericești

In ce privește natura ei , puterea bisericeasca se deosebește de cea lumeasca .
Puterea lumeasca pentru atingerea scopului ei- realizarea ordinii intre oameni se foloseste mai
ales de mijloace pământești pe cand puterea bisericeasca fiind de natura spirituală se foloseste
de mijloace spirituale.
Natura aceasta a puterii bisericesti reiese atat din activitatea Mantuitorului, cat si din cea a
Sfintilor Apostoli.

Subiectul puterii bisericești

Subiect al puterii bisericești sunt Apostolii iar dupa ei urmașii lor direcți, episcopii .
Iisus a dat putere suprema tuturor apostolilor in mod egal, iar nu in parte fiecăruia sau numai
unuia singur dintre ei
Din mai multe locuri din Sfânta Scriptura reiese ca Mântuitorul a exclus orice putere suprema
individuală a unui singur Apostol asupra celorlalți ci dimpotrivă pe toti i-a înzestrat cu însușiri
drepturi si putere egala .
Iisus a hotărât ca fiecare Apostol sa poate exercita singur puterea bisericeasca in prima instanța,
in a doua instanța sa o poate exercita câțiva dintre ei , iar in ultima instanța toti impreuna.
"De-ți va greşi ţie fretele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta ai
câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau
trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, supune-l Bisericii; iar
de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ție ca un păgân şi vameş" (Matei 18:15-17)
Apoi, când s-a ivit ceartă între Apostoli, care dintre ei să fie mai mare în Împărăţia cerurilor,
Mântuitorul a chemat la sine un copil, l-a pus în mijlocul lor şi a zis: "Adevărat zic vouă: de nu
vă veţi întoarce şi nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăţia cerurilor" (Matei 18:1-4).
Dupa cum acesta este raportul intre Apostoli tot asa a fost si este in Biserica si raportul intre
urmașii Apostolilor, episcopii.
Fiecare episcop deține o putere egala cu a fiecărui membru al episcopatului si exercita puterea
suprema in Biserica.
Un episcop este supus numai unei adunări formată din mai multi episcopi, dar puterea suprema
văzută o constituie adunarea sau sinodul episcopal care reprezinta intreaga Biserica.
Conţinutul puterii bisericeşti
Din punct de vedere obiectiv, puterea bisericească se împarte în trei ramuri, şi anume:
• Puterea învăţătorească (potestas magisterii) care se manifestă prin păstrarea şi
răspândirea credinței creştine.
• Puterea sacramentală, sfinţitoare sau preoțească (potestas ordinis) care constă în
administrarea Sfintelor Taine.
• Puterea jurisdicțională (potestas jurisdictionis) constă în păstrarea şi menţinerea ordinei
externe în Biserică, şi se împarte, de asemenea, în trei ramuri:
▫ Puterea legislativă - autoritățile bisericeşti emit hotărâri, norme şi legi.
▫ Puterea judecătorească - dreptul de a judeca şi da pedepse.
▫ Puterea executivă - supravegherea administrării problemelor bisericeşti.
Din punct de vedere subiectiv, puterea bisericească se împarte în:
• Puterea sacramentală sau sfințitoare, care este facultatea de a săvârşi Sfintele Taine,
precum şi dreptul de a formula și exprima adevăruri de credinţă şi de a le propovădui
în mod oficial. Această putere se conferă printr-un act sacramental special, numit
hirotonie.
• Puterea jurisdicțională, care constă în împuternicirea de a exercita un complex de
acțiuni bisericeşti din cele trei domenii a puterii bisericeşti în sens obiectiv. Această
putere se conferă numai acelor persoane care au primit în prealabil Taina Hirotoniei,
iar în unele împrejurări ea se poate modifica sau chiar şterge.
• Puterea sacramentală se deosebeşte de cea jurisdicțională prin aceea că, pe când cea
sacramentală se dă prin hirotonie, în urma cărui act sacramental candidatul primeşte
darul de a săvârşi Sfintele Taine, cea jurisdicțională se conferă printr-un act de
jurisdicţie.
• Prin hirotonie se primeşte numai facultatea de a administra Sfintele Taine, iar prin actul
jurisdictional se dă şi dreptul de a le săvârşi în realitate, într-un anumit cerc de
competenţă. Nu există hirotonie fără jurisdicție, acest adevăr bazându-se pe canonul 6
al Sinodului IV ecumenic.
PERSOANELE IN BISERICA

Laicii
Atat in ecclesiologia ortodoxa, cat si in cea catolica, laicii (mireni) au reprezentat si reprezinta
unul din stalpii importanti ai Bisericii, ca societate.
Intr-o acceptiune stricta a termenului de “laic” in ortodoxie se intelege simplul fapt de a nu fi
initiat, adica de a nu fi cleric.
Intr-o interpretare mai larga, termenul de “laici” se refera la totalitatea credinciosilor crestini
membri ai Bisericii, care nu au starea preoteasca (in nici una dintre treptele sale) si nici calitatea
de slujitori inferiori ai Bisericii.
Pentru a avea calitatea de laic membru al Bisericii, se cere savarsirea Sfintei Taine a Botezului.
Primind Botezul, persoana fizica dobandeste capacitatea juridica de drept canonic, devenind
astfel subiect de drepturi si obligatii din punct de vedere canonic.
Dreptul bisericesc determina patru conditii care privescpersonalitatea canonica a laicilor,
modificand-o sau dezvoltand-o:
▫ varsta
▫ domiciliul
▫ consangvinitatea, afinitatea si adoptia
▫ apartenenta de o Biserica rituala
Varsta declanseaza aplicarea unui mare numar de canoane, in special in dreptul penal canonic
sau in cel sacramental.
Din punct de vedere canonic, majoratul este obtinut la 18 ani.
Incepand cu varsta de 7 ani, minorul este prezumat ca avand un discernamant diminuat,
depinzand de parinti sau tutori.
Dreptul canonic cunoaste 2 tipuri de prezumtii legale:
▫ Prezumtia simpla- JURIS TANTUM – care admite proba contrara;
▫ Prezumtia exceptionala (absoluta) JURIS ET DE JURE- care nu admite proba contrara
Absenta discernamantului in cazul minorului sub 7 ani este o prezumtie absoluta, in timp ce
prezenta discernamantului la un minor care a implinit aceasta varsta poate fi contestata prin
orice mijloc de proba.
Domiciliul
Determinarea domiciliului sau a resedintei in dreptul canonic are importante legaturi cu
administrarea unora dintre Sfintele Taine (botez, cununie) a competentei tribunalelor canonice
precum si a activitatii laicului intr-o anumita parohie.
Distinctia dintre domiciliu si resedinta (quasi – domiciliu ) este data de intentia unei persoane
de a locui un anumit timp intr-un anumit loc.
Persoanele care nu sunt intr-un anumit moment nici la domiciliul lor nici la o resedinta, dar au
intentia de a si le pastra sunt denumite peregrini (calatori) , iar cei care nu au un domiciliu nici
quasi-domiciliu sunt numite vagi.
Consangvinitatea, afinitatea si adoptia
Consangvinitatea se masoara pe linii si pe grade, cea directa masurand atatea grade cate
generatii, radacina (antecesorul de la care se calculeaza) fiind exlusa.
Consangvinitatea colaterala foloseste acelasi principiu, radacina fiind exclusa , se aduna cele
doua linii numarandu-se atatea grade cate persoane.
Afinitatea apare cand nu sunt legaturi de sange, dintr-o parentate prin alianta, se naste dintr-o
casatorie valida, creand legaturi intre sot si rudele acestuia si consagvinii sotiei si reciproc.
Adoptia creaza legaturi determinate de legislatiile civile in vigoare in diverse state, putand fi
plus plena (cu efecte deplina) sau minus plena (cu efecte restranse) intre adoptat si adoptator,
pe de o parte si intre consagvinii si afinii adoptatului si adoptatorului, pe de alta parte .
Apartenenta la o Biserica rituala
Aceasta conditie a persoanei fizice laice in Biserica este data de cultul propriu-zis in care ea
functioneaza si al carui subiect este.
In sens larg, laicul ortodox poate fi subiect al unei Biserici Ortodoxe autocefale (EX. Biserica
Ortodoxa Romana, Biserica Ortodoxa Rusa) sau de rit liturgic (Biserica Ortodoxa Romana de
Rit vechi) iar credinciosul catolic poate fi de rit latin (Biserica Romano-Catolica sau in cadrul
bisericii latine, de rit liturgic diferit, cum ar fi cel ambrozian sau galican) sau de rit oriental
(apartinand unei Biserici Orientale Unite cu Roma – greco-catolic).
In sens restrans, laicii participa la viata spirituala din parohia in care sunt inscrisi, contribuind
totodata si la administrarea si buna functionare ale parohiei privite ca o persoana juridica.

Clericii
Sub numele de cler se intelege totalitatea preotilor instituiti prin hirotonie.
Trebuie sa mentionam ca starea clerica propriu-zisa sau ceea ce se numeste, in sens larg,
preotie, reprezinta o categorie de membrii ai Bisericii si anume aceea formata prin conferirea
harului sfintilor intr-una dintre cele trei trepte de slujitori bisericesti si anume cea formata prin
conferirea harului sfintilor intr-una dintre cele trei trepte de slujitori bisericesti de instruire
divina.
Atat in Biserica Ortodoxa, cat si in cea Catolica, Latina si Orientala, ierarhia in Biserica se
imparte in ierarhie sacramentala si ierarhie jurisdictionala.

Episcopatul
Gradul cel mai intalt in Biserica este cel de episcop, prin faptul ca puterea este mostenita de la
Apostoli.
Ca si grade administrative, din tagma episcopilor se desprind arhiepiscopii, mitropolitii,
patriarhii, cardinalii si Papa.
Numai episcopii pot administra in mod plenar Sfintele Taine/Sacramente si au rol de conducere
in unitatile de cult pe care le pastoresc.
Episcopii administreaza Taina/Sacramentul Hirotoniei diaconilor, prezbiterilor si epsicopilor
in acest caz, pentru hirotonia in episcop sunt necesari doi sau mai multi episcopi pentru a
savarsi aceasta Taina.
Pentru a accede in stadiul episcopal se cere un stagiu monahal in Biserica Ortodoxa precum si
un stagiu de minimum cinci ani in preotie si in Biserica Catolica.

Presbiteratul si Diaconatul
Presbiteratul, denumit si preotie propriu-zisa, clasa presbiterilor are, in baza hirotoniei acordate
de catre episcop, anumite drepturi in Biserica, putere conditionata insa de puterea episcopala .
Presbiteratul, obtinut in baza hirotoniei, da puterea membrilor lui sa indeplineasca anumite
lucrari in Biserica , cu exceptia celor rezervate in mod special episcopilor : hirotonia, sfintirea
antimiselor, sfintirea Sfantului Mir.
Diaconatul este al treilea grad ierarhic de instituire divina, instituit prin hirotonie si are rol
ajutator pe langa episcopi si prezbiteri in viata sacramentala si in cea administrativa.

Monahii
O a treia stare in care se pot gasi membri Bisericii este cea monahala, mai cunoscuta si sub
numele de calugarie.
Trebuie precizat ca monahii, prin adancimea trairilor lor religioase si prin perseverenta cu care
urmeaza perceptele Mantuitorului , se constituie intr-o categorie diferita de cea a laicilor sau a
clericilor .
Un laic poate imbratisa starea monahala fara a fi neapart cleric.
Pentru a deveni monah sau membru al unui institut de viata consacrata, persoana botezata valid
va alege, prin propria sa vointa, sa urmeaza perceptele religioase crestine si, mai ales, sa depuna
cele trei voturi (sau lepadari de sine) cerute pentru a intra in cinul monahal: votul ascultarii
(supunerea neconditionata vointei superiorilor) cerute pentru a intra in cinul monahal: votul
ascultarii (supunerea neconditionata vointei superiorilor), al castitatii al saraciei ( renuntarea la
bunurile materiale).

SFINTELE TAINE
Sfintele Taine sunt principalele instrumente de sfintire instituite de Iisus Hristos, prin care se
sfinteste viata credinciosilor, administrandu-li-se Harul Divin.
Dreptul canonic priveste aceasta notiune dintr-o perspectiva juridica, sociala. Pentru unele
dintre Sfintele Taine (e.g. Botez , Cununie, Hirotonie) exista un numar mai mare de randuieli
canonice cu privire la administrarea lor, producand mai multe efecte juridice, in timp ce pentru
alte Taine, normele canonice reglementoare sunt mai putine (Mirungerea, Euharistia, Taina
Pocaintei, Penitentei) sau chiar lipsesc (Sfanta Taina a Maslului).
Sfintele Taine sunt in numar de sapte:
▫ Sfanta Taina a Botezului
▫ Sfanta Mirungere
▫ Euharistia
▫ Sfanta Spovedanie
▫ Sfana Hirotonie
▫ Maslul
▫ Sfanta Cununie
Reguli generale privind Sfintele Taine
Persoanele care pot primi Sfintele Taine sunt numai crestinii, cu exceptia Botezului, pe care il
primesc doar necrestinii.
Persoanele care pot savarsi sau administra Sfintele Taine trebuie sa fi primit anterior Taina
Sfintei Hirotonii.
Episcopii pot savarsi toate Tainele, presbiterii pe toate, cu exceptia Tainei Hirotoniei, ar
diaconilor le este ingaduit sa administreze doar Taina Botezului, in caz de forta majora,
prerogativa ce se extinde asupra tuturor crestinilor.
In dreptul canonic catolic se considera ca, pentru ca Tainele sa isi produca efectul haric este
nevoie sa indeplineasca doua conditii esentiale, care tin atat de forul extern, cat si de cel intern,
si anume validitatea si liceitatea
Taina Botezului
Administrarea Sfintei Taine a Botezului este primul act prin care se aplica puterea sfintitoare a
Bisericii asupra persoanelor din afara crestinismului aceastia devenind crestini dupa primirea
ei.
Sfanta Taina a Botezului este intemeiata pe invataturile Mantuitorului : “Mergeti, invatati toate
neamurile, botezandu-le in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh” (Matei 28 19).

• Savarsitorii Sfantului Botez sunt in mod obisnuit episcopii si preotii, in cazul in care
episcopii sau presbiteri nu pot savarsi Taina (in cazuri de forta majora sau din
necesitate), Taina poate fi savarsita de catre un diacon sau chiar de un laic, barbat sau
femeie, ori de un monah sau monahie, cu conditia ca acestia sa fie botezati in mod valid
in numele Sfintei Treimi si sa nu fie eretici ( can. 46-50 Ap).Poate savarsi Botezul si
un cleric decazut din treapta cu conditia sa nu fie eretic(can. 68 Ap).Si mama poate sa
isi boteze propriul copil urmand ca , la fel ca in celelalte ipostaze in care Botezul nu
este savarsit de episcop sau presbiter, acestia din urma vor completa Botezul savarsit
din necesitate sau forta majora, fara a afunda in apa pe primitor (can. 46-50 Ap.).
 • Primitorii Tainei Botezului sunt persoanele nebotezate (necresitinii), iar acestia pot fi
orice persoana umana in viata de orice varsta, sex sau stare sociala (can. 2,14 Sin I
ecumenic,can. 19,46 Laodiceea, can. 19 Cartagina). Botezul este o Taina care se
savarseste doar o singura data si are un caracter indelebil, prin urmare persoanele odata
botezate, nu vor mai fi supuse niciodata unui alt Botez. Este traditional ca botezul sa se
administreze copiilor, la varste cat mai fragede. In cazul copiilor minori, care nu au
ajuns inca la stadiul intelegerii si deci a marturisirii credintei crestine, Botezul se
realizeaza prin asistarea botezatiilor de nasi, care trebuie sa fie crestini de aceeasi
credinta, valid botezati, si sa nu fie tatal sau mama celui botezat (can. 57 Trulan).
• Efectele Sfantului Botez sunt, in principal de ordin dogmatic (stergerea pacatului
stramosesc si a pacatelor personale), dar si de factura juridica si anume dobandirea
capacitatii depline in Biserica, in calitate de laic.
Taina casatoriei
In dreptul canonic, in mod obisnuit, casatoria este receptata ca fiind o instituie de drept divin
si natural cu un aspect dual, social-juridic si religios-moral, prin aceea ca scopul ei este
formarea unei familii indisolubile vointei umane.
Conform invataturii crestine, familia se intemeiaza prin cununie, fiind definita in si prin iubire
deoarece familia presupune comuniune si comuniunea nu este posibila fara iubire.
Taina Nuntii este un act sfant de origine divina, in care, prin preot, se impartaseste harul
Sfantului Duh unui barbat si unei femei ce se unesc liber prin casatorie, care sfinteste si inalta
legatura naturala a casatoriei la demnitatea reprezentarii unirii duhovnicesti dintre Hristos si
Biserica.
• Savarsitorii Sfintei Taine a Cununiei pot fi numai episcopul si preotul (presbiterul),
acestia trebuind sa aiba hirotonia valida si sa nu se afle sub o pedeapsa canonica ce sa
ii impiedice de la savarsirea Sfintelor Taine. Totodata, este necesara competenta
teritoriala a savarsirii Sfintei Taine a cununiei de catre prelat, acesta trebuind sa oficieze
in unitatea sa proprie administrativ-bisericeasca, cu exceptia cazurilor in care se obtine
incuvintarea ierarhului locului sau se accepta co-slujirea cu un preot competent la locul
incheierii casatoriei. Pentru ca Sfanta Taina a Cununiei sa poate fi savarsita intr-un mod
valid, este necesara prezenta fizica a preotului si primitorilor ei (barbatul si femeia care
se casatoresc) la savarsirea Tainei.
• Preconizatul mariaj sa fie anuntat prin asa numitele vestiri sau strigari, adica anuntarea
consecutiva in trei duminici sau sarbatori consecutive a hotararii de a se casatori.
• Randuielile canonice cu privire la modul de administrare al Sfintei Tainea Cununiei
sunt :
-persoanele care doresc sa se casatoreasca sa se marturiseasca si sa primeasca dezlegare de
pacate
-casatoria sa nu se savarseasca in vreme de post
-casatoria sa se savarseaca in biserica si dupa ritualul prescris de Biserica
-sa nu se favorizeze, prin repetarea cununiei unor persoane valid cununate, vreo credinta
desarta in legatura cu o astfel de repetare
-sa se obtina dispensa in cazurile posibile : vestiri, pentru post, etc.
Taina Mirungerii
Mirungerea este Taina cresterii in Duhul Sfant
Din punct de vedere canonic, Taina inseamna integrarea intr-o Biserica Autocefala, pentru ca
Taina se face cu Sfantul si Marele Mir sfintit de o Biserica Autocefala.
Botezul inseamna integrarea in Biserica Ortodoxa (imbisericirea – integrarea in Biserica
Parohiala ) si Mirungerea – in Biserica Autocefala.
Ungerea in Vechiul Testament avea semnificatia puterii iar la romani, sportivii erau unsi ca
semn al atletului desavarsit.
• Savarsitorul este Episcopul sau Preotul iar primitorul este numai credinciosul botezat
valid.
Canonul 48 Laudiceea prevede ca mirungerea se face imediat dupa botez.
Canonul 7 al Sinodului II ecumenic prevede ca Mirungerea se administreaza si eterodocsilor
care vin la Ortodoxie.
Mirungerea se savarseste numai cu Sf. Mir obtinut de la Episcopul locului, sfintit de Sinodul
Autocefal sub jurisdictia caruia se afla parohul. De aceea mirungerea nu se poate savarsii cu
Sfantul si Marele Mir obtinut de la alte Biserici.