Universitatea Craiova

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Teologie Pastorală

Lucrare de seminar

Pr.prof.dr Picu Ocoleanu Student: Ceaușescu Marius Adelin

Aprilie 2023
 Universitatea Craiova
Facultatea de Teologie Ortodoxă

Cele patru virtuți cardinale ca virtuți teologice

-Sfântul Calist Patriarhul-

Pr.prof.dr Picu Ocoleanu Student: Ceaușescu Marius Adelin

Aprilie 2023
 Cuprins

1. Sfântul Calist. Viața și opera...............................4

2. Cele 4 virtuți cardinale ca virtuți teologice în
viziunea Sfântului Calist......................................4
3. Concluzii................................................................8
 1. Sfântul Calist. Viața și opera

Sfântul Calist I, Patriarhul Constantinopolului, s-a nevoit la început în Muntele Athos

sub îndrumarea duhovnicească a Sfântului Grigore Sinaitul (prăznuit în 8 august), a cărui
viață a și scris-o. În 1350 a fost ales Patriarh al Constantinopolului, rămânând în funcție sub
împărații Ioan Cantacuzino (1341-1355) și Ioan Paleologul (1341-1376)¹. În 1354 s-a retras
în liniștea mănăstirii pe care a ridicat-o în cinstea Sfântului Mamas, la Tenedos¹, iar mai târziu
a fost pus din nou în scaunul de patriarh între anii 1355-1363. Sfântul Patriarh Calist s-a
stins din viață în anul 1363 în Serbia, unde se afla ca ambasador al Împăratului Ioan
Paleologul.

Sfântul Calist este cunoscut și ca scriitor duhovnicesc, lucrările sale apărând

în Filocalia (volumul 8), împreună cu cele ale bunului său prieten Ignatie din Xanthopoulos.

2. Cele 4 virtuți cardinale ca virtuți teologice în viziunea Sfântului Calist

O virtute cardinală este o virtute care joacă un rol esențial (adjectivul „cardinal” provine
din latinescul „cardo” care înseamnă „balama, pivot”) în acțiunea umană, în special în doctrina
morală creștină , și determină celelalte virtuți². Virtutile cardinale sunt patru la număr, și
anume prudența , cumpătarea , tăria și dreptatea . Cunoscuți și lăudați de filosofi înainte de
creștinism, ei formează împreună cu cele trei virtuți teologice ale acesteia virtuțile creștine .
Prudența este înțelepciunea care dispune de rațiuni practice pentru a discerne , în orice
împrejurări, adevăratul bine și pentru a alege mijloacele juste de realizare a acestuia.
Prudența este înțelepciunea care dispune de rațiuni practice pentru a discerne , în orice
împrejurări, adevăratul bine și pentru a alege mijloacele juste de realizare a acestuia.1
Cumpătarea asigură controlul voinței asupra instinctelor și menține dorințele în limitele
onestității, oferind astfel echilibru în utilizarea bunurilor.
Fortăreața, pe de altă parte, corespunde curajului sau forței morale, numită și forță, care
permite, în dificultăți, fermitate și constanță în căutarea binelui prin întărirea rezoluției de a
rezista tentațiilor și de a depăși dificultățile.
Dreptatea corespunde voinței constante și ferme de a da moral fiecăruia ceea ce i se
datorează universal.
Din câte putem observa cele patru virtuți cardinale reprezintă stâlpii de bază pe care s-a
clădit societatea umană în decursul timpului. Aceste calități morale au fost analizate și
prezentate umanității încă din perioada precreștină, mai exact încă din perioada filozofică
clasică oferind astfel o viziune în ansamblu a calităților morale naturale ale firii umane. Odată
cu apariția creștinismului și redeschiderea firii umane către dumnezeire, s-a înțeles rolul precis
al celor 4 virtuți ca elemente primordiale ale teologiei și vieții umane duhovnicești ce ascede
spre mântuire. Despre aceste virtuți(considerate filozofice inițial, ci nu teologice), au discutat
și Sfinții Părinți, care au oferit o retrospecție moral creștină și o analiză soteriologică. Dintre
Sfinții Părinți care s-au ocupat de acest aspect trebuie menționați Sfântul Ambrozie al
Mediolanumului și Fericitul Augustin. În următoarele rânduri vom analiza și perspectiva

1. 1https://doxologia.ro/viata-sfantului-ierarh-calist-patriarhul-constantinopolului (accesat azi

12.05.2023)
2. https://ro.frwiki.wiki/wiki/Vertu_cardinale (accesat azi 12.05.2023)
Sfântului Calist Patriarhul asupra virtuților creștine care cuprind în mod indirect și cele patru
virtuți cardinale.2 Aceste informații le găsim în lucrarea sa „Capete care au lipsit” din volumul
Filocalia volumul 8.
În conținutul acestei opere, autorul oferă o explicație teologică despre izvorul central al
iubirii creștine și al virtuților primordiale „inima e sădită spre luminile cunoștinței soarelui
cugetat.”³ Prin „inimă”, autorul afirmă că centrul firii umane se regăsește în profunzimea
sentimentului de iubire care elimină orice percepție a stării de păcătoșenie. Cu toate acestea,
Sfântul Calist nu scoate din atenția faptul că inima, ca organ al iubirii trebuie să se afle în
armonie cu mintea, element al înțelepciunii și al cunoașterii „căci inima, după Părinți, lipsită de
lumina cunoștinței, nu poate produce înțelesuri și gânduri dumnezeiești.”⁴ Pornind de la acest
aspect, autorul a realizat o analiză simbolică, punând în oglindă „inima” cu „Izvorul Edenului”
care devine izvor prin pătrunderea Duhului Sfânt în inima, iar cele patru virtuți cardinale ca
cele patru râuri sfinte ce izvorăsc din Eden.
Prin acest simbolism, autorul a dorit să arate în mod teologic originea creștină a celor patru
virtuți moral naturale cu care omul se naște și pe care le dezvoltă ulterior în decursul vieţii sale.
Se poate observa că prin învățătura creștină ortodoxă, existența celor patru calități naturale nu
are un început ambiguu, fără explicație, ci are ca esență caracterul paradisiac cu care omul a
fost înzestrat încă din creație. În alt ordine de idei, existența acestor patru virtuți se datorează și
Iconomiei dumnezeiești care are ca scop întoarcerea firii umane către Adevărul Absolut. Totuși
nu trebuie înțeles faptul că existența acestora reprezintă o privare de la libertatea omului, ci
constituie doar puncte naturale din alcătuirea dihotomică naturală a omului, adică fac parte din
compoziția sa.
Faptul că autorul a comparat cele patru virtuți cu cele patru râuri sfinte se datorează
caracterului sfințitor pe care le dețin „De aceea s-a și spus în continuare că prin acest râu se
adapă toată fața pământului.”⁵ Așa cum explică și autorul, aceste râuri reprezintă semne ale
vieții și sunt o punte de comunicare între creație și Creator. Astfel și cele patru virtuți reprezintă
un mijloc de comunicare, cu atât mai mult de trăire, între om și Dumnezeu. Deci prin existența
lor naturală, omul are capacitatea de a comunica din nou cu Creatorul și de a reveni pe calea în
care se afla inițial.
Totodată, cu toate că autorul nu oferă o descriere în mod explicit a celor patru virtuți, acesta
prin explicațiile făcute asupra „capetelor care au lipsit”, oferă o idee despre existența acestora
din punct de vedere teologic. Astfel, despre dreptatea: Chiar dacă nu este menționată explicit în
text, putem deduce ideea de dreptate prin referirea la Eden, care este considerat un loc perfect,
sădit de Dumnezeu. Dreptatea poate fi asociată cu această imagine ideală a raiului, unde toate
lucrurile sunt în armonie și ordine, într-un mod corect și echitabil. Deși autorul menționează
mai târziu comparația menționată anterior, încă din primele rânduri ale capitolului se descrie în
mod dogmatic-moral existența „Dreptății” ca virtute teologică. Așa cum știm dreptatea
reprezintă caracterul echitabil și corect ce trebuie aplicat comportamentului uman pentru o mai
bună conviețuire interumană. În acest sens, Sfântul Calist afirmă că prin harul Duhului Sfânt,
omul se împărtășește de înțelepciune ce îl conduce în mod concret către dreptate „Căci întrucât

23. Dumitru Pr. Prof. Dr., „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul
curăți, lumină și desăvârșiri”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1979, p.234
4. Ibidem
5. Ibidem, p.235
e Duh, conlucrează cu înțelepciunea; întrucât e cunoștință, ajută celui ce se împărtășește de
dreptate.”⁶
Despre curaj putem deduce o anumită semnificație încă din primele rânduri. Deși nu este
evidențiat în mod explicit, există sugestii ale curajului în text prin menționarea faptului că omul
are posibilitatea de a sădi pomi în acest "rai preafrumos". Curajul poate fi asociat cu inițiativa
omului de a explora și de a crea, de a cultiva și de a aduce noi frumuseți și bogății în viața sa
interioară. Cu cât autorul avansează în explicarea teologică a virtuților creștine și rolul lor de
bază în viața duhovnicească, aflăm că bărbăția sau curajul se manifestă atât prin răbdarea pe
care creștinul o are în multele încercări, cât și prin lupta pe care o duce împotriva celor ce
condamnă credința creștină. Ca suport al acestei informații, autorul oferă drept exemplu pe
Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Prooroc Ilie care prin misiunea lor curajoasă de a mărturisi
Adevărul, nu au dat dovadă de lașitate și au luptat cu demnitate „dar râvna ajunge la mustrări
și uneori și la ucideri.. Iar aceasta ar putea spune și marele prooroc Ilie, prieten al lui Dumnezeu,
care a trecut prin sabie pe atâția preoți ai rușinii..”⁷ Putem observa că deși autorul nu
menționează în mod explicit virtutea curajului, acesta descrie în mod elocvent comportamentul
uman al sfinților care au demonstrat o atitudine demnă și din care reiese fără precedent
„bărbăția” pe care au deținut-o. Curajul reprezintă virtutea pe care fiecare om trebuie să o dețină
pentru rezista atacurilor/încercărilor ce apar pe parcursul vieții. Totodată prin curaj omul își
menține vie speranța(nădejdea) și reușește să se redreseze pe calea mântuirii.
Despre înfrânare aflăm că deși termenul nu este folosit în mod direct în începutul textului,
se subliniază faptul că inima omului hrănește "Edenul acesta în chip firesc și are în sine spre
plăcere și bucurie vădită cele dumnezeiești"⁸. Acest aspect poate fi asociat cu capacitatea omului
de a-și controla dorințele și pasiunile și de a se bucura de ceea ce este divin și nobil în mod
rațional și echilibrat. Odată ce compară cele patru virtuți cu cele patru râuri, autorul ne explică
că centrul acestei virtuți se regăsește în harul Duhului Sfânt ce lucrează în om. Asemănător și
în cazul celorlalte virtuți, autorul oferă exemple biblice pentru a prezenta cât mai corect, esența
teologică a virtuților cardinale. În acest sens, Sfântul Calist îi aduce ca exemple pe Sfântul
Apostol Pavel și Sfântul Prooroc Isaia drept modele de trăire în Duh „Iar Sfântul Pavel și
proorocul Isaia sunt martori foarte tari despre Duhul ca împreună lucrător spre iubire și
înțelepciune.”⁹ Prin înfrânare, omul nu se lasă pradă instinctelor animalice, ci își controlează
viața sub auspiciile unor norme morale și echitabile. Înfrânarea îi oferă omului unicitatea în
creație și îl ajută să rămână pe calea mântuirii. După căderea în păcat, omul tinde mereu să se
supună instinctelor animalice(poftele trupești, mâncare peste măsură etc) și să devină una cu
creația, însă prin constituția sa macrocosmică, omul nu este supus naturii, ci reprezintă un inel
de legătură între creație și Creator. Cu alte cuvinte, natura nu are nimic de câștigat dacă omul
devine parte a acesteia, însă dacă omul se ridică din nou la statutul pe care îl deținea inițial,
atunci și natura se va putea bucura de dumnezeire. Astfel, prin înfrânare, omul își creează
propriile limite față de așa numita „libertate totală” și decide să trăiască în armonie cu creația
și Creatorul apropiindu-se treptat de Acesta. 3

3 6. Ibidem, p.236
7. Ibidem,
8. Ibidem, p.233
9. Ibidem
10. Ibidem, p.236
 Dacă până acum autorul a oferit explicații indirecte legate de primele trei virtuți, despre
prudență sau înțelepciune autorul dedică o atenție mult mai aparte. În teologie înțelepciunea
reprezintă capacitatea de a discerne faptele și obiectele și de a filtra ceea ce este bun și ceea ce
este rău. În acest sens, autorul nu menționează doar o singură data rolul pe care înțelepciunea îl
joacă în viața creștinului, ci și dezvoltă această idee aducând numeroase argumente și descrieri
biblice „Iar Isaia numără între cele șapte lucrări ale Duhului, duhul înțelepciunii.”¹⁰ Prin ceea
ce autorul transmite, se observă clar că înțelepciunea își are originile din harul divin și joacă un
rol important în viața cotidiană a omului. „Între cele ce sunt de făptuit lucrul cel mai însemnat
este cunoștința, iar în cele de contemplat, neștiința cea mai presus de minte”¹¹ cunoștința
faptelor și a vieții se descoperă prin înțelepciune. Odată ce mintea se limpezește și contemplă
la ceea ce sufletul trebuie să devină, omul se împărtășește de cunoașterea dumnezeiască și
ascede către mântuire. Dacă prin înfrânare, omul își pune limite în ceea ce reprezintă normal și
anormal, prin înțelepciune acesta devine mult mai atent la scopul și situația în care se află
societatea. Totodată prin înțelepciune, omul se luminează și devine mentor al creației pentru a
o ridica din nou la stadiul în care se afla original. 4
Cu toate că autorul prezintă virtuțile într-o alegorie biblică, acesta nu le descrie separat ca
elemente independente ce nu conlucrează, ci le prezintă într-o armonie perfectă demonstrând
caracterul lor unitar și interdependența acestora în planul mântuirii.
Așa cum menționam, în perioada precreștină cele patru virtuți au reprezentat punctele
centrale morale în care s-a dezvoltat societatea umană. Asemănător Sfântului Calist, și filozofii
au menționat unitatea virtuților în scopul stabilirii unei vieți cât mai echitabile. Existența lor
atestă unicitatea omului ca ființă în creație și oferă o reflecție profundă asupra vieții și a naturii
umane.
În final, Sfântul Calist oferă o retrospecție largă asupra celor analizate și menționează că
punctul central de existență al virtuților se regăsește în inimă. Inima reprezintă izvorul iubirii și
centrul trăirii duhovnicești. Prin inimă omul poate simți adevărata să chemare către dumnezeire
și poate trăi la maxim fiecare moment al vieții ca de treaptă a cunoașterii divine. Cu toate
acestea, nu trebuie scos din context că alături de inimă, lucrează și mintea, Izvorul Înțelepciunii.
Prin minte omul filtrează gândurile și cântărește greutatea faptelor, deci mintea devine procesul
de conștientizare a acțiunilor noastre personale și în armonie cu inima sub ascultarea poruncilor
divine, devine cale de iluminare și mântuire „Iar rămânând astfel, cu vederea care adună
cugetările și înțelesurile mai înainte spuse, ba și învățăturile despre Dumnezeu și le sădește pe
acestea în inima ca în Dumnezeu.”¹² Se poate înțelege astfel de ce inima și mintea reprezintă
elementele centrale în care se pot dezvolta treptat virtuțile morale.
Pe lângă aceste virtuți care în sine au reprezentat puncte din teologia creștină, există de
asemenea și alte diferite virtuți teologice precum: credința, nădejdea și dragostea¹³. Cu toate că
pe acestea le-am descoperit odată cu venirea Mântuitorului pe pământ, nu erau străine pentru
firea omului. Existența inițială a virtuților cardinale a oferit o înțelegere mai clară a virtuților

4 11. Ibidem, p.237

12. Ibidem, pp.239-240
13. https://ro.orthodoxwiki.org/Virtu%C8%9Bi (accesat azi 12.05.2023)
14. Arhimandritul Sofronie Saharov, „Rugăciune-experiența Vieții Creștine”, traducere de diacon Ioan Ică Jr.,
Editura Deisis, Sibiu, 2007, p.71
15. Arhimandritul Sofronie, „Taina Vieții Creștine”, traducere din limba rusă de ieromonahul Rafail Noica,
Ediția a II-a revăzută, Editura Accent Print, Suceava, 2020, p.22
transmise de creștinism și a demonstrat clar unitatea acestora într-o singură grupe de virtuți
teologice ce trebuie deține de fiecare creștin adevărat. Nu trebuie uitat faptul că în cadrul vieţii
duhovnicești, rugăciunea joacă un rol esențial în obținerea virtuților, mai ales că rugăciunea
reprezintă punctul cel mai înalt de comunicare între om și Dumnezeu, iar prin cadrul acesteia
omul se poate împărtăși fără vreo limită de dumnezeire și înțelepciune „Dintre toate apropierile
de Dumnezeu, rugăciunea este cea mai bună şi nu în ultimă instanţă este singurul mijloc autentic
în acest scop.”¹⁴

3. Concluzii
Putem observa faptul că tema virtuților creștine și abordarea lor în viața socială, a
reprezentat din totdeauna un subiect de dezbatere pentru diferiții moraliști. Începând cu
filozofia antică clasică, oamenii au început dezbaterea treptată a virtuților ce îl transformă pe
om într-o ființă morală, dreaptă ce nu își urmează instinctele animalice periculoase. Se poate
observa totodată că umanitatea s-a interesat încă din primele veacuri de calitățile sociale sau
comportamentul echitabil care se prezintă adevărata față a omului. Odată cu apariția
creștinismului, omul a primit răspunsurile clare asupra vieții și scopul primordial al acesteia.
Teologia a oferit umanității un răspuns clar față de existența acestor virtuți, precum și rolul lor
în viața omului. Pe lângă acest aspect, teologia creștină a deschis omului șansa de a descoperi
și trăi multe alte virtuți necesare în viața omului. Din câte vedem și teologia s-a ocupat de
explicarea și evidențierea virtuților cardinale, iar prin intermediul unor sfinți s-a putut prezenta
succint și clar existența lor în cadrul doctrinei teologice. Tot prin intermediul acestora, s-a
realizat că existența lor(și a tuturor virtuților) se datorează armoniei dintre inimă și minte în
cadrul rugăciunii și al contemplării față de lume și păcatele ei. Practica cea mai benefică care
conduce la trăirea virtuților este isihasmul. Prin isiham omul se rupe de lumea materială, dar nu
o uită, se roagă pentru această și preia toată suferința ei¹⁵, se împărtășește de harul Duhului
Sfânt și trăiește în lumina dumnezeiască. Prin această practică, omul se bucură de virtuți în mod
inconștient, deoarece ele devin parte din el în mod indirect și le practică ca fiind acte normale
ale comportamentului. Astfel, fiecare om, cu atât mai mult creștin, trebuie să trăiască în viața
sa toate cele patru virtuți cardinale devenite teologice(și nu numai) pentru a înțelege scopul său
ca om în societate și cu atât mai mult scopul său de a atinge mântuirea.
Bibliografie:
1. Dumitru Pr. Prof. Dr., „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se
poate omul curăți, lumină și desăvârșiri”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1979;
2. Arhimandritul Sofronie Saharov, „Taina Vieții Creștine”, traducere din limba rusă de
ieromonahul Rafail Noica, Ediția a II-a revăzută, Editura Accent Print, Suceava, 2020;
3. Arhimandritul Sofronie Saharov, „Rugăciune-experiența Vieții Creștine”, traducere de diacon
Ioan Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 2007;

Webgrafie:
1. https://doxologia.ro/viata-sfantului-ierarh-calist-patriarhul-constantinopolului
2. https://ro.frwiki.wiki/wiki/Vertu_cardinale
3. https://ro.orthodoxwiki.org/Virtu%C8%9Bi