MIDRAŞIM / LEGENDE

La începuturi, cu mult timp înainte ca Cerurile şi Pământul să ia naştere, Dumnezeu a creat şapte lucruri.
Lucruri apărute deci înaintea a însăşi Creaţiei.Şi acestea au fost: Tora (Cele cinci Cărţi ale lui Moşe), Tora
scrisă cu foc negru pe foc alb; Tronul Divin, Paradisul, Infernul, Sanctuarul Ceresc – pe al cărui altar se afla
o nestemată cu Numele lui Maşiah incrustat pe el; şi o Voce.
“Dar asta nu scrie în Biblie!!!” vor fi voci care o sa strige la mine. Ei bine, aşa este!
În Tora este scris “Şi Dumnezeu l-a făcut pe Om după Chipul şi Asemănarea sa”. I-a dat un intelect, prin
care să poată înţelege Creaţia, şi i-a dăruit întreaga lume s-o păzească şi s-o îngrijească.
Mai târziu i-a dăruit şi însăşi prima sa Creaţie, cea care stă la baza întregului Univers. I-a dăruit Tora.
Şi alături de Tora, i-a mai dăruit şi Tora Orală. Cea din care, mai târziu, înţelepţii au creat Talmudul. O parte
din această Lege Orală nu este altceva decât o explicare a Torei scrise. Pentru că nu oricine este în stare să
treacă dincolo de înţelesul primar al cuvintelor, şi să ajungă la esenţă.
Aceste Midraşim, aceste poveşti, descriu, explică, lămuresc, cu o dulceaţă şi o poezie de nedescris,
cuvântul şi sensul versetului, uneori prea arid, al Torei.
O parte din acestea mă voi strădui eu aici, după umilele mele puteri, să vi le aduc în faţa ochilor, să vă
deschid o poartă spre o altă lume, spre un alt fel de “Legende ale Olimpului”. Fără zei, de astă dată. În ele
există doar Dumnezeu şi creaţia sa prin care se împlineşte însăşi Creaţia.
Voi încerca să fiu un modest învăţăcel al acelor înţelepţi rabini din vechime, şi să încerc să re-compun, cât
mai clar şi mai curgător, această fascinantă poveste, aducând astfel spre voi, spre prezent, un crâmpei din
trecut, din tradiţie.

Înţelepţii Faraonului
Stă scris: Un rege nou, care nu l-a cunoscut de loc pe Iosif, se ridică peste Tara Egiptului.
El grăi către poporul său: „Priviţi neamul copiilor lui Israel e mai numeros şi mai puternic
decât noi… „

Bătrânii noştri înţelepţi povestesc, cu privire la cele de mai sus, că în al trei sute cincizeci
şi treilea an după coborârea evreilor în ţara Egiptului, Faraonul avu un vis.

In acest vis se făcea că era aşezat pe tronul său cu ochii ridicaţi la cer. Două degete se
iviră în noapte; intre aceste degete strălucea un drug mai lung decât o rază de soare; şi
sprijinite pe acest drug se legănau talgerele unui cântar: un talger plecat in jos, era făurit
din aur şi era mare cit un continent; celălalt, urcat in sus era uşor şi împletit dintr-un pai
gingaş ca un cuib de vrăbii.

Văzu apoi, pe talerul de aur, marginea unui fluviu; şi urcând dinspre acest fluviu lanuri de
grâu, secerători, războinici şi care de asalt, cetăţi şi piramide: iar dintre piramide,
înălţându-se regi după regi.
Mai zări apoi, pe talgerul de pai, un prunc nou născut.

Şi talgerul de aur cu fluviu şi holde bogate, cu luptătorii, oraşele, piramidele şi regii,

urcau mereu; şi talgerul de pai cobora mereu de parcă pruncul ar fi atârnat mai greu decât
tot pământul Egiptului cu toţi secerătorii, toţi ostaşii, toţi regii la un loc.

Faraonul se trezi, cu inima înspăimântată, fusese un vis.

Chemă pe sfetnici şi le povesti acest vis.

După Rabi Şimon, sfetnicii săi ar fi fost trei profeţi: Balaam, fiul lui Beor, din ţara celor
două râuri, Iov, Uzitul şi Itro, Madianitul. Căci aşa afirmă înţelepţii noştri, toate naţiile au
profeţii lor, cărora Dumnezeu, binecuvântat fie numele Său, le dezvălui adevărul: dar nu
întrevăd, ca profeţii lui Israel, inima celui Etern.

Baalam, fiul lui Beor, luă primul cuvântul, zicând: Se apropie o mamă care poartă la
sânul ei pe eliberatorul lui Israel. Ia seama, regele meu: el va nimici acest pământ şi pe
toţi locuitorii dacă nu te vei grăbi să stârpeşti tu mai întâi poporul lui Israel”.

Să distrug pe Israel? răspunse Faraonul; vorbim cam de multă vreme despre această
problemă. Când ai venit la mine, urmat de comandantul carelor de asalt, să-mi spui:
Ridică-te împotriva acelui neam care locuieşte in mijlocul poporului tău înainte de a nu se
înmulţi prea mult şi a se alia cu duşmanii tăi, am răspuns, adu-ţi aminte: Nebuni ce
sunteţi! Strămoşii noştri au fost salvaţi de la foamete de către Iosif, străbunul lor: fără
aceşti evrei n-am fi mâncat astăzi la fel; şi doriţi să pornesc împotriva lor?

– Ce-au făcut atunci ostaşii mei? Mi-au luat tronul şi mi-au smuls coroana, până când am
fost nevoit să spun: – Fie! Mă voi ridica împotriva acestor evrei. Le-am luat grinele şi
câmpurile: n-au încetat de a creşte şi a se înmulţi. I-am încovoiat sub biciul sclaviei, i-am
pus să ardă la soare cărămizi, să care bolovani la piramide, să sape canale pentru o cit mai
bună răspândire a apei şi să ridice ziduri împrejurul cetăţilor melc: n-au încetat să crească
şi să se înmulţească. Când am coborât cu Iacob în ţara Egiptului au fost şaptezeci la
număr: astă/i sunt numai şase sute de mii. Şi tu îmi zici: -Nimiceşte pe evrei! Spune mai
bine cum s-o fac”

Balaam, fiul lui Beor, răspunse: Prin foc nu-i vom putea distruge căci Dumnezeul lor a
scăpat din foc pe străbunul lor Abraham; şi ne va pedepsi prin foc. Cu spada nu-i vom
putea stârpi căci Dumnezeul lor scăpă de spada pe Isaac, părintele lor; şi ne va pedepsi cu
spada. Prin robie nu-i vom nimici căci Dumnezeul lor a scăpat de robie pe Iacob, tatăl lor,
şi vom ispăşi prin sclavie.

Să-i nimicim prin apă: Dumnezeul lor a scăpat, într-adevăr, de la înec pe strămoşul lor
Noe; dar nu va pedepsi în nici un chip prin apă, căci a jurat, după potop, că valurile nu
vor mai inunda uscatul. Dă ordin, deci, sa fie aruncaţi in fluviu toţi cer nou născuţi de
parte bărbătească, care aparţin lui Israel.

Auzind aceste vorbe, Faraonul se întoarse către Iov, Uzitul, întrebandu-l: „Ce părere ai?”
Dar Iov ridică privirea in sus, o plecă în jos şi nu răspunse nimic. Atunci Faraonul puse
aceeaşi întrebare lui Itro, Madianul, care grăi astfel:

„Dumnezeul lor a jurat să nu mai potopească pămîntul; dar pe o parte a pământului, de

pildă peste ţara Egiptului, jurat-a el să nu mai reverse apele? Ai fost înţelept, întoarce-te
la înţelepciune, o, Faraon! Dă-le pace acestor Evrei.

Sclavi şi umiliţi, ei rămân puternici; căci puternic este Dumnezeul lor”.

„Vrei să mi se ia din nou coroana? ţipă Faraonul. Am un Dumnezeu-taur, un Dumnezcu-

şacal, un Dumnezcu-şarpe, un Dumnezeu-leu, un Dumnezcu-maimuţă, un Dumnezeu-
crocodil, am o mie de Dumnezei, sunt stăpânul tuturor acestor Dumnezei; şi n-aş putea
întreprinde nimic împotriva acestor evrei care n- au decât un singur Dumnezeu? Începând
de azi, să fie aruncaţi in apă toţi noii-născuţi de parte bărbătească aparţinând lui Israel!”

Când auziră acestea, Balaam, cel rău, se bucură în sinea lui; Iov tăcu; dar Itro,
Madianitul, temandu-se de furia Faraonului, se făcu nevăzut şi cată refugiu în ţara
Madian.
Şi, aşa remarcă Rabbi Şimon, pentru că Iov n-a vorbit, a fost încercat de mari suferinţe,
pentru că Balaam susţinuse moartea lui Israel, a murit prin sânge; şi pentru că Itro a
pledat pentru viaţa Evreilor, fii fiilor săi au domnit in Sanhedrin.

Naşterea şi copilăria lui Moşe

După moartea lui Iosif şi-a fraţilor săi, evreii, păscând turmele lor pe păşunile din Goşen, în ţara Egiptului,
uitaseră să mai calce pe căile Domnului. Încetând să mai cresteze în carnea fiilor lor semnul alianţei
stabilite odinioară de străbunii lor cu Cel Sfânt, îşi spuneau: „Să fim la fel cu Egiptenii”. Şi asemeni
Egiptenilor, se închinau zeilor cu chip de vită. De aceea Dumnezeu preschimbase în ură dragostea
Egiptenilor şi îngădui să fie supuşi sclaviei acei care încetaseră sa-L mai slujească.
Un singur trib, cel al lui Levi, mai păstra în inima sa amintirea şi nădejdea în Israel, şi din acest trib făceau
parte Amram, un drept printre drepţi, soţ al Iohevetei şi tatăl lui Aaron şi-al fiicei sale Miriam. Şi pe
dreptatea lui Amram se sprijinea lumea.
Din bătrâni se zice că Dumnezeu doreşte ca Prezenţa Lui să dăinuiască printre pământeni. Se afla din prima
zi în primul om, dar când a păcătuit Adam, această Prezenţă a zburat de pe pământ şi s-a ridicat până la
primul cer; când a păcătuit Cain, ea s-a ridicat până la al doilea cer şi, fugind rând pe rând de generaţia lui
Enoh, de aceea a potopului, de aceea a turnului Babel şi a Sodomei, ea se ascunsese într-al treilea, apoi într-
al patrulea, al cincilea şi al şaselea cer; iar când Sara fu pângărită de Faraon, prezenţa lui Dumnezeu se
refugie într-al şaptelea cer. Dar, cu Abraham, Isaac şi Iacob, cu Levi, din cer la cer, ea pogorâse până la al
doilea cer; acum, datorită virtuţilor lui Amram, era gata să coboare din nou printre oameni, aşteptând la
graniţa primului cer; şi, iată că, în curând, cu Moise, Prezenţa lui Dumnezeu avea din nou să locuiască
pământul.
Între timp, porunca Faraonului era dusă la îndeplinire: mamele din Israel, încovoiate peste undele râului îşi
boceau fiii; şi fluviul curgea printre vaiete.
Atunci grăi Amram: „De vreme ce Evreii procrează pentru moarte, să înceteze de a mai procrea”. Şi se
despărţi de Iohevet. Dând acest exemplu, toţi evreii se despărţiră de nevestele lor.
Dar peste capul lui Miriam plutea spiritul înţelepciunii şi-al profeţiei, şi ea îndrăzni să deschidă gura în faţa
tatălui ei, Amram, vorbind: „Porunca ta e mai crudă decât aceea a Faraonului. Egipteanul nu condamnă
decât copiii de parte bărbătească, tu loveşti fiicele odată cu feciorii. El nu ridică decât viaţa pământească;
tu, care-i împiedici să se nască, le furi şi reînvierea.”
Aceste cuvinte l-au pus pe gânduri pe Amram; fără îndoială că el cunoştea proverbul nostru: Copilul tău îţi
poate da mai mult decât un sfat.
Spuse, deci, evreilor să-şi recheme soţiile; el însuşi, împăcându-se cu Iohevet, o conduse pentru a doua oară
sub baldachinul nupţial. Miriam şi Aaron jucară la a doua lor nuntă; şi astfel a fost conceput Moşe.
Din lună în lună Iohevet îşi regăsea acum tinereţile stinse; i se netezeau zbârciturile obrazului, picioarele
răspândeau parfum de floare şi pântecul purta cu bucurie făgăduinţa fructului conceput. Dar în acelaşi timp
inima lui Amram se întrista din ce în ce mai mult. În faţa fiecărei locuinţe evreieşti, în care o mamă aştepta
un nou născut Faraonul pusese la pândă câte doi paznici înarmaţi, şi oricine scăpa de la înec un băiat nou
născut îşi găsea pedeapsa în sânge, împreună cu toată familia sa. Şi Amram gândea: „Dacă îmi va naşte un
fiu, ce va deveni fiul meu?”
În timpul somnului avu un vis. Se vedea în acest vis pe ţărmul fluviului; ochii săi plecaţi priveau valurile,
parcă translucide, curgând ca un râu de aer. Pe albia fluviului mii şi mii de sugaci zăceau unul lingă altul.
Deodată, iată un copil viu înainta pe malul apei. Mânuţele lui se întindeau către valuri. Atunci tresări parcă
ceva printre stârvurile din adâncuri, un tremur străbătu aceste cadavre, le mişca, Ie ridica în picioare; se
animau, creşteau, ieşeau din apă, era un popor întreg care cânta: “S-a născut acela, care ne va mântui, iar
numele său va trăi pentru vecie”.
La strigătul acestor glasuri, Amram se deşteptă. O lumină inundase odaia.
Iohevet, înainte cu trei luni de data aşteptată, născuse fără dureri; căci, afirmă savanţii noştri, blestemul prin
care a fost Eva pecetluită odinioară nu apasă asupra mamelor virtuoase. Miriam zâmbi înfăţişând tatălui
copilul gata circumcis proorocind: „Iată mântuirea lui Israel”.
De trei ori răsărise şi apusese luna, şi ei tot nu declaraseră Egiptenilor pe fiul cel minunat. Dar se apropia
ziua când această naştere avea să fie descoperită. Atunci se hotărî să-l încredinţeze apei şi pazei Domnului.
Iohevet alcătui un coş de papură pe care-l unse cu smoală pe dinafară şi cu argilă pe dinăuntru. Puse copilul
în coşulet: apoi, invocând ajutorul Celui de Sus, puse cu mâna tremurândă coşul printre trestiile fluviului.
Şi în timp ce-şi întoarse chipul plâns spre Amram, Miriam, aşezată pe mal, urmărea cu privirea cum ducea
apa coşuleţul, bănuind ce va deveni proorocirea ei.
Cât de mare e providenţa cu privire la Israel! Cui i-ar fi trecut prin gând că Amram va face copii la
bătrâneţe?. Că Iacob, care nu avea, la trecerea Iordanului, decât un toiag, se va întoarce încărcat de bunuri
şi de binecuvântări? Cine ar fi crezut că Iosif care zăcea întemniţat în subteranele Egiptului va domni peste
acest Egipt ? Cine ar fi putut nădăjdui că un copil pierdut în undele unui fluviu, va mântui poporul său şi
omenirea întreagă? Miriam spera toate acestea.
După Rabbi Hanina, această zi era a douăzeci şi una a lunii Nissan; şi îngerii ce slujeau în acea zi spuseră
Celui Etern: „Rege al lumii, vei îngădui tu oare ca în această zi de Nissan, când va trebui să se cînte imnul
despărţirii apelor, să piară acela care va trebui să-l cânte?”
După Rabbi Aha bar Hanina, această zi era a şasea a lunii Sivan; şi îngerii grăiră celui Etern: „Rege al
lumii, vei îngădui tu oare ca, în această zi de Sivan în care va trebui să dai tablele legii pe muntele Sinai, să
piară acela care le va primi?”
Şi, în timp ce îngerii vorbeau, Bitia, fiica Faraonului, cobora împreună cu slujnicele ei spre apele râului.
Era acoperită de lepră din creştet pînă-n tălpi, şi lepra o făcea să fie stearpă. În fiecare dimineaţă se scălda
încercând să scape de lepră şi de sterilitatea ce-i lipsea pe faraoni de un descendent şi coroană, de nemurire.
Zărind sprintenul coşuleţ, legănat de valuri, Bitia porunci ceva unei slujnice. Servitoarea înotă până la
punctul cel mişcător din valuri; cum zăbovea să-l ajungă se întimplă o minune şi braţele ei se lungiră. Şi,
când fiica Faraonului desfăcu coşuleţul, zări înăuntru o lumină: Prezenţa lui Dumnezeu; şi sub nimbul de
lumină, un copil circumcis, un Evreu. Slujnica îi spuse:
„Stăpâna, scăpa-vei tu un evreu? Când regele ordonă, fiica lui ascultă”. Dar Bitia atinsese cu degetele
copilul. Deodată albeaţa leprei îi căzu de pe braţ: prinţesa se făcuse curată ca noul-născut. Simţi atunci, că îl
va iubi mai mult decât pe un fiu, purces din măruntaiele ei. Şi i-a dat numele de Moşe, salvatul, grăind:
“Pentru că l-am scăpat de la înec.”
Miriam se apropie. Copilul avea nevoie de doică. Ea propuse să se ducă, să caute doică printre mamele
îndoliate ale lui Israel; căci, spun înţelepţii noştri, gura ce va trebui într-o zi să discute cu Dumnezeu, nu
poate fi spurcată de laptele necurat al unei egiptence.
Doica adusă se numea Iohevet. Bitia î-l încredinţă pe acela care, în inima ei, îl aşezase de acum pe tronul
Faraonilor.
Apoi, simulând că e însărcinată, îl vesti pe Faraon că va avea un urmaş.

Obiceiul cerea ca moştenitorul tronului să nu fie prezentat curţii decât la sfârşitul celui
de-ai treilea an. Timp de trei ani îşi putu alinta fiul regăsit Iohevet, legănîndu-1 în
cântecele lui Israel, in timp ce Amram, Aaron şi Miriam vedeau cu bucurie cum ii
sporeşte frumuseţea.
La timpul potrivit, ţinând in braţe copilul, Bitia urcă aleea sfincşilor ce ducea spre palatal
regal.
Era ziua în care învinşii de la Nord şi cei de la Sud, aduceau Faraonului tributul lor de
palmieri, turcoaze, ulei, ivoriu şi aur. Îngenuncheaţi in faţa lui, sclavi, prinţi, preoţi, vraci,
se prosternau în colb. Şi, printre ei, Balaam şi Iov, profeţii neamurilor care, părăsiţi de
Itro, luminau acum singuri, cu oarba lor inteligenţă, pe Rege.
Zâmbind spre nădejdea succesiunii sale, Faraonul a vrut să mângâie copilul. Dar el, cu
mânuţele lui, animate deodată de o putere necunoscută, luă coroana de pe creştetul regesc
şi o puse pe capul său.
„Iată, zise Regele, un tânăr prinţ foarte grăbit să domnească”.
“Trebuie, izbucni Balaam, să fie aruncat în apă”. „Iarăşi? răspunse Faraonul. Nu erai tu
acela care citiseşi în stele acum trei ani că pruncul primejdios din visul meu se află de
acum în fluviu? De atunci n-am mai înecat pe nimeni. Şi vrei din nou să dau ordin de
înec?” „Dacă preferi, sugrumă-l răspunse Balaam; dar scapă-te de acest răpitor de
coroane”.
„Ştie el, la vârsta lui, cel puţin, ce face?” murmură Bitia. „Şi tu Iov, ce părere ai?” îl
întrebă Faraonul. Iov privi în sus, se uită în jos şi răspunse: „De ştie ce face, să moară;
dacă nu ştie, să trăiască”.
„Dar cum putem afla dacă e conştient sau nu?” Iov se uită in sus, se uită in jos, dar nu
mai răspunse nimic.
Zise Balaam: „Să se prezinte doua tăvi. Pe o tavă să fie pus jăratec; pe cealaltă tavă să se
pună monede de aur. Dacă va pune mâna pe cărbunii încinşi, coroana ta e în siguranţă; nu
ştie ce face. Dar dacă va pune mâna pe aur, teme-te de dânsul: e conştient”,
Balaam se gândea că nu-şi va frige degetele un copilaş atât de mare.
Într-adevăr, băieţelul a vrut să apuce o monedă de aur. Dar îngerul Gabriel, care veghea
asupră-i, îi împinse braţul în direcţia opusă. Moise luă un cărbune aprins şi-l duse la gură.
De aceea, spun rabinii, Moise a avut în tot timpul vieţii sale buza greoaie şi limba
neiscusită.
Bitia dădu un ţipăt. Faraonul râse din toată inimă. Iov cel prudent se reîntoarse în ţara Uz,
in oraşul său natal; iar Balaam, jignit, se înapoie în ţara celor două râuri.
Astfel deveni Moise, prin care era menit să piară Egiptul, Prinţ peste toţi prinţii Egiptului.

Fiul Bitiei
Stă scris: Şi deveni fiul ei…
Dar copilăria şi adolescenţa acestui fiu cum au fost oare? Un rabin care doreşte să rămână
anonim, comentând pe filosoful Filon şi pe istoricul Iosif, istoriseşte:
Când atinse Moise vârsta învăţăturii, în calitate de viitor suveran, a primit ca dascăli pe
cei mai desăvârşiţi tălmăcitori de semne.
Unii îl învăţară numele zeilor: Hator, vaca, taurul Hapi, născut dintr-o juncă virgină;
Anubis, şacalul ce îmbălsămează morţii; uliul Horus, şarpele Apofis; pământul Sibu,
cerul Nut; cei nouă zei de la Memfis, cei nouă zei de la Teba, toţi zeii din toate ţinuturile
pământului, de sub toate cerurile.
Moise studia numele acestor zei. Dar noaptea, in culcuşul său de fildeş, cântecele de
leagăn cântate cândva de doica sa Iohevet, se redeşteptau în inima lui şi ridicau imn unui
Dumnezeu, care n-are chip de bestie, nici obraz de om, nici raze de astru, nici culoarea
solului, un Dumnezeu pe care nu îl vedem, care e însă pretutindeni şi e unicul Dumnezeu.
Alţi dascăli îl învăţau istoria Faraonilor: despre acei care captaseră apele Nilului prin
canale şi adunaseră în coşare recolta anilor îmbelşugaţi; despre acei care săpaseră in
blocuri de piatră statui aşezate în temple; despre acei care nimiciseră popoare întregi şi
ţinuseră universul sub talpa sandalei lor.
Moise recita istoria Faraonilor.
Dar in timpul nopţii, pe patul lui de fildeş, cântecele Iohevetei se redeşteptau în sufletul
său şi cântau un popor care nu avea nici holde de grâu, nici statui, nici slugi robite, un
popor de sclavi, hrănit cu durere..
Alţii îl învăţau îndatoririle regale, zicând: „îmbracă-ţi zalele de războinic; striveşte ţările;
taie livezile de smochin şi viile; arde cetăţile, masacrează cu miile de oameni!”
Moise repeta menirea regilor. Dar noaptea, pe patul său de fildeş, cântecele Iohevetei se
redeşteptau în inima sa, intonând: „Fii prudent ca Iacob, blând ca Isaac, credincios ca
Abraham”.
Câteodată Bitia, pe care o credea mamă, îl ducea să se roage. Fardată cu roşu, ea oferea
jertfe idolului vopsit în albastru. Moise nu se ruga, ci gândea: „Cum trebuie să fie
rugăciunea către acel Dumnezeu pe care nu îl vedem”.
Adesea, prinţii pe care îi credea verii săi îl luau la jocuri. Aruncau cu mingea sau cu
cercul; zvârleau pioni; înălţau zmee. Moise nu se juca de fel, ci gândea: „Unde-o fi acel
popor care suferă?. Câteodată, Faraonul pe care îl credea bunicul său, îl chemă la
consiliile sfetnicilor tronului. Aşezat pe tron, suveranul asculta pe cel mai bătrân dintre
preoţi sau pe vistiernic. Moise. nu asculta pe nimeni. El gândea: „De la cine să ceară
sfaturi credinciosul Abraham, blândul Isaac, prudentul Iacob?
Când atinse vârsta războinicilor, i se dădu misiunea să supună etiopienii răzvrătiţi. De
nouă ani asediau zadarnic luptătorii Egiptului cetatea lor Saba şi pe regele lor Kicanos.
Spre Răsărit şi spre Miazănoapte, cetatea era apărată prin ziduri înalte; spre Apus era
ferită de un râu; spre Miazăzi se afla un camp plin de şerpi.
Primul comandant egiptean atacase cetatea din partea zidurilor, doborând păduri întregi
spre a construi turnuri de pe care arcaşii îşi azvârleau săgeţile. Dar Kicanos nimicise
turnurile şi arcaşii printr-o grindină de bolovani.
Al doilea, vrând să cucerească cetatea, a trecut râul, construind o punte de bărci. Dar
bărcile, smulse de vârtej şi izbite de cataracte, pieriră odată cu vâslaşii.
Al treilea înaintase cu carele de asalt peste şerpi. Dar, înălţându-şi în văzduh milioanele
lor de inele din care ieşeau veninoasele lor guri, şerpii uciseră cai şi vizitii.
Când se apropia Moise cu proaspetele sale trupe, Tarbis, fiica regelui Kicanos, îl zări într-
o zi de pe înălţimea meterezelor.
Comandantul era puternic, înalt, şi avea un obraz strălucitor. Tarbis se îndrăgosti de el şi-i
trimise vorbă: „Fii soţul meu; îţi dau oraşul şi frumuseţea mea”. Dar Moise, în al cărui
suflet cântau mereu cântecele Iohevetei, îşi aduse aminte de Sara, care fusese servitoare,
de Rebeca, de Raşel, care fuseseră păstoriţe; şi nu a vrut să ia de soţie o fiică de rege.
Ordonă soldaţilor să prindă o mulţime de ibişi şi-i slobozi împotriva şerpilor, cărora le
ciuguliră ochii şi le smulseră inima. Moise, călcând cu armata peste stârvurile lor,
pătrunsese în cetate. Întreaga Etiopie se afla la picioarele sale. Se întoarse apoi in Egipt,
aducând cu el comori de ebonit şi de fildeş, de pene şi giuvaeruri; maimuţe domesticite şi
pitici dansatori.
Atunci, Faraonul, făcîndu-l părtaş la tron, îi puse în mână garbaciul împletit şi pe cap
dubla coroană.
Urmat de un cortegiu de războinici şi preoţi, stând drept în picioare pe carul său de argint,
străbătu, aclamat de gloate, împărăţia de la Miazăzi şi Miazănoapte.
Întru-na din zile, parcurgând în plină glorie ţinutul Goşen, zări la marginea drumului nişte
oameni gemând văitându-se. I s-a spus: „Sunt nişte evrei”.
Moise cobori din car, aruncă gârbaciul şi dubla coroană, şi se amestecă printre sclavi.
Atunci se auzi un glas din infinit: „Deoarece îţi părăseşti regalitatea de dragul poporului
meu şi cobori în sclavie, îmi voi părăsi pentru tine cerul şi voi coborî pentru tine pe
pământ”.
Aspră era sclavia. Zi şi noapte Evreii lucrau. Unii plămădeau cărămizi din paie şi humă
umedă; alţi săpau şanţuri ce se umpleau de îndată ce pământul era scos sau ridicau clădiri
şi oraşe ce se dărâmau în scurtă vreme.
Ciuma îi prăpădea. Cadavrele lor, pe care nu aveau voie nici să le îngroape, nici să le
bocească, putrezeau pe ţărână; duhoarea morţilor ucidea pe cei vii. Şi Moise se gândi:
„Ce-au făptuit oare spre a merita această nenororcire?”
După Rabbi Iehuda, zece lucruri tari au fost create pe lume; piatra e tare, dar fierul o
străpunge; fierul e tare, dar focul îl topeşte; focul e tare, dar apa îi stinge; apa e tare, dar
norul o poartă; norul e tare, dar vântul îl alungă; vântul e tare, dar omul i se împotriveşte;
omul e tare, dar frica îl doboară; frica e tare, dar vinul o risipeşte; vinul e tare, dar somnul
îl dizolvă; somnul e tare, dar moartea e şi mai tare. Şi binefacerea e şi mai tare, căci
supravieţuieşte morţii.
Si Moise era un binefăcător.
El spunea Evreilor: „Fraţii mei, fraţii mei, vai şi amar de zilele voastre. Pentru a vă salva
de la moarte, de ce nu-mi pot da viaţa?” Şi, de dragul lor, frământa cărămizi, săpa şanţuri,
căra poveri; îngropa morţii in locul lor. Cântecele cântate lui odinioară de Iohevet se
redeşteptau în inima lui, cântând un Mesia al păcii; şi al dreptăţii, care va veni într-o zi să
mântuiască omenirea. Şi Moise se gândea: „De ce nu vine să salveze pe aceşti Evrei?”
Într-o noapte, cum încerca să-i consoleze, alte consolări se amestecau cu ale sale. Moise
recunoscu vocea Iohevetei. împreună cu Amram, Aaron şi Miriam, străbăteau ţinutul
Goşen, reamintind Evreilor despre un Dumnezeu nevăzut, pe care ei îl părăsiseră. Dar
Evreii, nu voiau să asculte: scuipau pentru a-şi arăta dispreţul lor, sau, apucaţi de o subită
nebunie, râdeau şi ţopăiau în horă; sau adunau fărâme de cărămizi şi le azvârleau în capul
celor care îl aduceau pe Dumnezeu. Şi Moise se gândea: „De aceea, oare, îşi merită
mizeria?”
Află atunci, din gura tatălui şi-a mamei sale, taina naşterii lui, întâmplările coşuleţului
scos din fluviu, ordinul Faraonului, veacurile de sclavie, măreţia uitată a lui Iacob şi Iosif,
despre ţara mierii şi a laptelui pe care păşiseră patriarhii si era făgăduită de Dumnezeu
urmaşilor lor. Află că un mântuitor se va ridica peste Israel. Miriam prooroci:
„Tu vei fi acela”. Dar el n-o crezu, căci era un om modest şi cu inima umilă.

Fuga în Madian
Stă scris: Moşe zări un Egiptean, bătând un evreu… Iar învăţaţii noştri
şi-au dat cu părerea: „Iată instinctul rău; acest instinct e voit de
Dumnezeu, căci, fără să vrea, serveşte voinţa Domnului”.
Faraonul pusese peste fiecare cohortă de zece evrei câte un vătaf;
Dathan era unul dintre ei, şi peste fiecare zece vătafi evrei, pusese
câte un şef de lucrări egiptean.
Se întâmplase ca Dathan să aibă o soţie, pe nume Şlomit, fiica lui Dinri,
din tribul Dan; Şlomit era frumoasă, egipteanul râvnea la trupul ei. Într-
o noapte, înainte de ivirea zorilor, el a venit la casa lui Dathan, l-a trezit
din somn şi i-a ordonat să se grăbească să-şi strângă oamenii şi să
pornească la lucru. În clipa în care l-a văzut pe Dathan plecat,
egipteanul a forţat-o pe Şlomit să se culce cu el. Fructul acestei relaţii
nelegiuite a fost acel om care, în timpul marşului prin deşert, a
blasfemiat Numele lui Dumnezeu.
Dathan îşi goni femeia. Dar din acea zi, egipteanul deveni şi mai crud,
îi bătea pe Dathan, îi căută moarte.
Văzând această nedreptate, Moşe se mânie foarte, şi, când egipteanul
ridică braţul să-l lovească iar pe Dathan, Moşe îl ucise.
Cum a putut Moşe să ucidă? se întreabă rabinii noştri. Nu stă scris:Nu
vei ucide? Dar, răspund ei, Moşe s-a gândit în accesul lui de furie la
justiţia divină, şi acest gând a fost atât de
puternic, încât îl răpuse pe Egiptean.
Când acesta se stinse, Moşe îl îngropă în nisip, spunând evreilor: „Israel
e comparat cu nisipul; cum e nisipul mut, aşa să amuţească buzele
voastre”. Dar gurile lor nu au tăcut.
A doua zi. Dathan se certă cu fratele său, Abirarh. Se ştie că cearta
vine de la ură şi duce la ură.
Moşe îi certă: „Tinere, ii răspunse Dathan, cine te-a făcut judecătorul
nostru? Vrei să ne omori cum ai omorât pe Egiptean? Sau vrei să
mergem să-l întrebăm pe Faraon de ce te cheamă feciorul Bitiei când,
in realitate, eşti fiul Iohevetei?” Într-adevăr, Dathan a cărui viaţă fusese
salvată de Moşe, se duse la palat şi apăru în faţa Faraonului, acuzându-
l pe Moşe: „Dezonorează sceptrul şi coroana ta, spuse el”. -„Graţie lui!”
răspunse Faraonul. „Întăreşte pe duşmanii tăi, ajută pe sclavii tăi”. – ”
Graţie lui, repetă Faraonul”. – „Nu e fiul fiicei tale; tatăl său e un
evreu”.
Auzind aceste vorbe, Faraonul, umflându-şi nările de mânie, ordonă ca
Moşe să fie prins şi executat. Şi, când fiul lui Amram auzi ce făcuse
Dathan, izbucni: „Israel, Israel, sufletul ţi-e mai mârşav decât sclavia;
ştiu acum de ce ai meritat mizeria ta!”
Între timp, îngerii, întinzând aripile spre tronul celui de sus, se rugau de
Cel Sfânt, binecuvântat fie el: „Stăpâne, Stăpâne, Rege al lumii, fiul tău
e deznădăjduit; judecata lui e pecetluită; eşafodul lui e ridicat: vei lăsa
să piară pe acela care trebuie să-ţi salveze poporul?”
Sfântul răspunse: „Îl iau sub ocrotirea mea”. Şi, când trimise Faraonul
spionii săi spre a-l aresta pe Moşe, Dumnezeu îi făcu pe unii muţi, pe
alţii orbi; cei orbi nu văzură unde se află, cei muţi îi văzuseră, dar nu
puteau vorbi, şi Moşe putu fugi în Madian.
Itro, sfetnicul care povăţuise pe Faraon să cruţe pe Evrei, devenise
preot in Madian. Gândindu-se în sinea lui că idolul c o deşertăciune, îl
predase Madianiţilor, zicându-le: „Sunt prea bătrân; căutaţi-vă alt
preot”. Madianiţii îl puseră atunci sub interdicţie; nimeni nu voia să-l
servească; cele şapte fiice ale sale erau singurele slujnice, mergând cu
vitele la păscut şi ducându-le să le adape.
În fiecare scară, se întorceau primele şi scoteau apa din puţuri pentru
oile lor; dar ciobanii cei nelegiuiţi din Madian le goneau şi dădeau apa
scoasă de ele, vitelor lor. Odată, aceşti ciobani au fost şi mai răi; după
ce le-au furat apa, au vrut să ia şi fetele; şi cum se împotriveau, au
vrut să le arunce în fântână.
În aceste clipe se ivi Moşe, obosit de pribegia lui. Zări în apropierea
oraşului, puţurile şi lângă puţuri, fetele care erau brutalizate.
Singur, împotriva tuturor, el le luă apărarea; apoi adăpă turmele lui Itro
şi, în urmă, pe cele ale ciobanilor din Madian, deşi nu meritaseră; tot
astfel, zic înţelepţii noştri, cu apa legii pe care le-a dat-o să fie băută
de Israeliţi, a adăpat mai târziu şi restul omenirii.
Priviţi cât de modest e Dumnezeu, înainte de a crea pe om, îi consultă
pe îngeri. Şi Moşe era modest ca şi Dumnezeu.
Fetele lui Itro zicând tatălui lor: „Un egiptean de-a salvat”, el nu le
contrazise, afirmând: „Sunt un evreu”. De ce? Voia să ascundă că e
evreu? Nicidecum. Dar povestea asta poate fi comparată cu acel om pe
care îl muşcase un şarpe; alergă să-şi moaie picioarele în apă, dar vede
că un copil era gata să se înece. Întinde braţul şi salvă copilul, care-i
spune: „Fără tine, mi-aş fi pierdut viaţa”.
– Nicidecum, răspunse omul; şarpele care m-a muşcat şi de care am
fugit, se târa spre râu, el te-a salvat, nu eu”.
Tot astfel gândea şi Moşe in modestia lui: „Egipteanului, din a cărui
pricină am fugit din Egipt, mergând spre puţurile unde ciobanii voiau
să siluiască fetele, lui şi nu mie trebuie să le fie recunoscătoare”.
Şi totuşi, pentru aceasta, Dumnezeu l-a pedepsit, lăsându-l să moară în
afara Israelului. Rămăşiţele lui Iosif, cel care şi-a proclamat public
evreitatea, şi-au găsit în cele din urmă odihna pe pământul cel sfânt, în
timp ce Moşe, care nu a obiectat la faptul că a fost numit egiptean, a
trebuit să trăiască şi să moară în afara Ţării Promise.
Dintre fiicele lui Itro, Ţipora era cea mai modestă. Moşe, se gândi la
Sara, la Rebeca şi Raşel, care fuseseră păstoriţe şi-i ceru să-i fie soţie.
Ea răspunse: „Tatăl
meu are un copac în grădină; fiecărui dintre pretendenţii la mina
noastră, îi porunceşte să smulgă acest arbore; şi oricine încearcă să-l
smulgă, e înghiţit de acest copac. Îndrăzni-vei tu
să smulgi acest copac?”.
Acest pom era băţul cu care Sfântul, binecuvântat fie-I numele, crease
ajunul primei Sâmbete, şi pe care Adam, primul om, îi primise în ziua
alungării sale din Paradis. Adam îi transmise lui Enoh care îl transmise
lui Noah, care îl lăsă moştenire lui Sem; apoi băţul ajunse în mina lui
Abraham, apoi in a lui Iţhak, apoi în a lui Iacov care se sprijinea de el,
când cobora spre Egipt, unde i-l dădu lui Iosif, celui mai drag dintre fiii
săi. După moartea lui Iosif, bastonul a fost depus în tezaurul Faraonului
şi Itro îl luase, când părăsise ţara Egiptului, spre a se stabili în Madian.
Într-o zi când se plimba prin grădina sa din Madian, lovi din neatenţie
cu acest baston pământul; deodată bastonul s-a înrădăcinat în pământ
şi se făcu pom cu fructe şi crengi. Moşe spuse: „Unde e acest pom?”
Se duse în grădină şi smulse pomul; pomul deodată, se prefăcu iarăşi
baston, căpătând ca şi în ajunul primei Sâmbete, culoarea safirului,
împrumutată cerului, şi având săpat la un capăt, Numele Sfântului,
binecuvântat fie El, pe care nici un muritor nu îl pronunţase încă.
Atunci se gândi Itro în sinea lui: „Fără îndoială acest om este unul
dintre fiii lui Abraham, prin care atâtea binefaceri trebuie să vină pe
pământ!. Sărută pe Moşe şi-i spuse: „Ia pe fiica mea, fii copilul meu.
Dar jură-mi că nu vei face ca strămoşul tău Iacob, care căsătorindu-se
cu fiicele lui Laban, fugi într-o bună zi de la Laban. „Moşe jură şi deveni
soţul Ţiporei; ea îi dărui un fiu şi îl boteză Gherşom, străin acolo,
spunând: „Am fost străin acolo şi am fost binecuvântat”.
Deci, spun bătrânii noştri, dacă egipteanul n-ar fi poftit la Şelomit, dacă
Dathan n-ar fi trădat pe Moşe, Moşe nu s-ar fi refugiat in Madian, şi n-ar
fi aflat ce voia Dumnezeu de la dânsul.
Dar egipteanul a dorit-o pe Şlomit, Dathan l-a trădat pe Moşe şi Moşe s-a refugiat in
Madian, şi află in acest chip ce dorise Dumnezeu din partea lui. Astfel instinctul cel rău
fără să vrea, a înfăptuit voinţa Celui Etern.
Marea tânguială
La întoarcerea sa din Anatot, Irmiahu văzu, de la mare distanţă, fum urcând către cer dinspre Muntele
Templului şi se binedispuse. Credea că evreii se căiseră pentru păcatele lor şi aduseseră jertfă tămâie.
Când a ajuns la zidurile oraşului, a aflat adevărul, şi anume că Templul căzuse pradă unui incendiu. Copleşit
de durere, strigă: „O, Doamne, m-ai ispitit, iar eu am permis să fiu ispitit; m-ai trimis către casa Ta pentru ca
să o distrugi.”
Însuşi Dumnezeu era mişcat de distrugerea Tempului, pe care îl abandonase pentru ca duşmanul să poată
intra şi să îl distrugă. Alături de îngeri, acesta vizită ruinele şi dădu glas tristeţii sale: „Vai Mie pentru casa
Mea. Unde sunt copiii mei, unde sunt preoţii mei, unde îmi sunt cei dragi? Dar ce puteam Eu să fac pentru
voi? Nu v-am prevenit, oare? Cu toate astea, nu aţi luat-o pe calea cea dreaptă”. Tu pari că mă înţelegi pe
Mine şi pe copiii Mei. Du-te şi cheamă-i pe Avraham, Iţhak, Iaakov şi pe Moşe de la mormintele lor. Ei ştiu
cum să jelească”. „Stăpân al lumii,” spuse Irmiahu „nu ştiu unde este îngropat Moşe.” „Stai pe malul
Iordanului,” spuse Dummnezeu, „şi strigă: Tu, fiu al lui Amram, fiu al lui Amram, scoală-te şi vezi cum lupii ţi-
au devorat oile.”
Irmiahu se duse la Peştera Machpela şi le vorbi Patriarhilor: „Ridicaţi-vă, sunteţi chemaţi în faţa lui
Dumnezeu.” Când aceştia l-au întrebat despre motivul pentru care erau chemaţi, acesta s-a prefăcut că nu
ştie, căci se temea să le spună adevăratul motiv; poate că i-ar fi reproşat că marele dezastru a căzut asupra
Israelului în timpul său. Apoi Irmiahu merse la malul Iordanului şi acolo strigă, aşa cum i s-a spus: „Tu, fiu al
lui Amram, fiu al lui Amram, trezeşte-te, căci trebuie să apari în faţa Domnului.” „Dar ce s-a întâmplat în
această zi, de mă cheamă Dumnezeu în faţa Sa?” întrebă Moşe. „Nu ştiu,” spuse din nou Irmiahu. Moşe s-a
dus atunci la îngeri şi a aflat de la ei că Templul fusese distrus, iar poporul lui Israel alungat de pe Pământul
Sfânt. Plângând şi jelind, Moşe s-a alăturat Patriarhilor, şi împreună, sfâşiindu-şi hainele şi frângându-şi
mâinile, se duseră la ruinele Templului. Jalea lor a fost mărită aici de tânguielile îngerilor: „Cât de pustii sunt
drumurile către Ierusalim, drumuri menite să se meargă pe ele fără să li se găsească sfârşitul! Cât de goale
sunt străzile care erau cândva pline de pelerini! O, Dumnezeu al universului, cu Avraham, tatăl poporului
tău, care ai învăţat lumea să Te cunoască astfel, Tu ai făcut un legământ ca prin el şi prin descendenţii său,
pământul să se umple de oameni, iar acum ai renunţat la legământul tău cu el. O, Dumnezeu al universului!
Ai dispreţuit Ţionul şi Ierusalimul, cândva locul ales de Tine. Ai fost mai dur cu poporul lui Israel decât cu
generaţia lui Enoş, primii idolatri.”
Dumnezeu le-a spus atunci îngerilor: „De ce vă uniţi împotriva Mea prin plângerile voastre?” „Dumnezeu al
universului,” au răspuns aceştia, „datorită lui Avraham, cel iubit de Tine, care a venit în casa Ta plângând şi
jelind, şi căruia totuşi nu-i dai atenţie.” Atunci Dumnezeu spuse: „Din moment ce acesta şi-a terminat treaba
pe acest pământ, nu a fost în casa Mea. Ce are el de făcut în casa Mea?”
Atunci Avraham a intervenit în conversaţie: „O, de ce, Dumnezeu al universului, mi-ai alungat copiii, i-ai dat
pe mâinile popoarelor, care îi chinuieşte în toate felurile şi care au pustiit sanctuarul, unde eram gata să Ţi-l
aduc pe fiul meu Iţhak ca sacrificiu?” „Copiii tăi au păcătuit,” a spus Dumnezeu, „au încălcat întreaga Tora,
au făptuit împotriva fiecărei litere din Ea.” Avraham: „Cine este de faţă pentru a depune mărturie împotriva
poporului lui Israel, care ar fi încălcat Tora?” Dumnezeu: „Să vină chiar Tora să depună mărturie!” Tora veni,
iar Avraham i se adresă: O, fiica mea, chiar ai venit să depui mărturie împotriva poporului lui Israel, să spui
că nu ţi-a respectat poruncile? Nu îţi este ruşine? Aminteşte-ţi de ziua în care Dumnezeu a vrut să Te ofere
tuturor popoarelor, tuturor naţiunilor de pe pământ, şi toate te-au respins cu dispreţ. Apoi copiii mei au venit
la muntele Sinai, te-au acceptat şi te-au onorat. Şi acum, în această zi plină de necaz, te ridici împotriva
lor?” Auzind acestea, Tora s-a dat la o parte şi nu a mai depus mărturie. „Să vină cele douăzeci şi două de
litere ale alfabetului ebraic, cu care este scrisă Tora şi să depună mărturie împotriva poporului lui Israel,”
spuse Dumnezeu. Au apărut imediat şi Alef, prima literă, era pe cale să depună mărturie, când Avraham o
întrerupse cu următoarele cuvinte: „Tu, conducătoarea tuturor literelor, vii să depui mărturie împotriva lui
Israel când acesta se află la mare necaz? Aminteşte-ţi de ziua în care Dumnezeu s-a revelat la muntele
Sinai, începându-şi cu tine cuvintele: Anohi Domnul, Dumnezeul tău. Nici un alt popor, nici o altă naţiune nu
te-a acceptat, în afară de copiii mei şi acum vii să depui mărturie împotriva lor!” Atunci Alef s-a dat la o parte
şi a tăcut. La fel s-a întâmplat cu cea de-a doua literă, Bet, apoi cu cea de-a treia, Ghimel, ca şi cu toate
celelalte – toate s-au retras ruşinate şi nu au grăit. Avraham s-a întors apoi spre Dumnezeu şi a spus: „O,
Stăpân al lumii! Când aveam o sută de ani, Tu mi-ai dat un fiu şi când acesta era în floarea vârstei, la
treizeci şi şapte de ani, mi-ai poruncit să Ţi-l sacrific, iar eu, asemenea unui monstru, fără compasiune, l-am
legat de altar cu propriile mele mâini. Fie ca asta să conteze pentru Tine şi ai milă de copiii mei.”
La rândul său Iţhak luă cuvântul: „O, Stăpân al lumii, când tata mi-a spus, <Dumnezeu va aduce El însuşi un
miel pentru sacrificiu, fiule,> nu m-am opus cuvântului tău. M-am lăsat de bunăvoie legat de altar, iar gâtul
meu a fost ridicat pentru a întâlni cuţitul. Fie ca asta să conteze pentru Tine şi ai milă de copiii mei.”
Atunci Iaakov vorbi: „O, Stăpân al lumii, timp de douăzeci de ani am locuit în casa lui Lavan, iar când am
plecat de acolo, m-am întâlnit cu Esau, care vroia să-mi ucidă copiii şi mi-am riscat viaţa pentru ei. Acum
însă, ei sunt lăsaţi în mâinile duşmanilor, precum oile duse la tăiere, după ce am avut grijă de ei ca de nişte
pui care tocmai ies din ou, după ce am suferit de dragul lor întreaga mea viaţă. Fie ca asta să conteze
pentru Tine şi ai milă de copiii mei.”
În sfârşit, vorbi şi Moşe: „O, Stăpân al lumii, nu am fost eu oare păstorul credincios lui Israel timp de
patruzeci de ani? Precum un armăsar, am alergat înaintea lor prin deşert şi când a venit vremea ca ei să
intre în Ţara Făgăduinţei, mi-ai poruncit: <Aici, în deşert, să îţi cadă oasele!> Şi acum, când copiii lui Israel
sunt exilaţi, ai trimis după mine să îi deplâng şi să îi jelesc. La acest lucru trebuie că se referă oamenii când
spun: Norocul stăpânului nu este şi al sclavului, dar necazul stăpânului este şi al său.” Întorcându-se către
Irmiahu, continuă: „Mergi înaintea mea, o să îi conduc înapoi; să văd cine va avea curaj să ridice mâna
împotriva lor.” Irmiahu răspunse: „Nu se poate trece de drumuri, sunt blocate de cadavre.” Dar Moşe nu s-a
oprit şi cei doi au ajuns la râurile Babilonului. Când evreii l-au văzut pe Moşe, au spus: Fiul lui Amram a venit
din mormânt ca să ne mântuiască de duşmanii noştri.” În acel moment se auzi o voce din ceruri: „Este
hotărât!” Atunci Moşe a spus: „O, copiii mei, nu vă pot mântui, hotărârea nu poate fi schimbată – fie ca
Dumnezeu să vă mântuiască în curând,” şi plecă de lângă ei.
Copiii lui Israel începuseră să se tânguiască, şi expresia durerii lor se străpunse cerul. Între timp, Moşe se
întoarse către Patriarhi şi le spuse la ce suferinţe erau supuşi evreii, iar aceştia toţi începuseră să se
lamenteze. Din cauza durerii, Moşe exclamă: „Blestemat să fii, soare, de ce nu s-a stins lumina ta în
momentul în care duşmanul a invadat sanctuarul?” Soarele răspunse: „O, credinciosule păstor, jur pe viaţa
ta, nu m-am putut întuneca. Puterile cereşti nu mi-au permis. Mi-au dat şaizeci de bice şi mi-au spus, <Du-te
şi lasă-şi razele să lumineze.>” Moşe s-a plâns atunci pentru ultima oară: „O, Stăpân al lumii, ai scris în Tora
Ta: <Fie că este vită sau oaie, nu o vei ucide pe ea şi pe puiul ei în aceiaşi zi. > Câte mame au fost ucise
împreună cu ai lor copii – şi Tu eşti tăcut!”
Apoi, iute ca o săgeată, Rahel, mama noastră, se duse în faţa Celui Sfânt, binecuvântat fie El şi spuse:
„Stăpân al lumii, Tu ştii cât de copleşitoare a fost dragostea lui Iaacov pentru mine, dar atunci când mi-am
dat seama că tatăl meu s-a gândit să o pună pe Lea în locul meu, i-am dat lui Iaacov semne secrete, ca
planul tatălui meu să fie zădărnicit. Apoi m-am căit însă pentru ceea ce făcusem şi, pentru a nu o umili pe
sora mea, i-am spus ei despre semnele respective. Mai mult, chiar eu m-am aflat în camera nupţială şi eu
am vorbit când i s-a adresat Iaacov, ca să nu se dea de gol cu vocea ei. Eu, o femeie, o fiinţă din carne şi
oase, din praf şi cenuşă, nu am fost geloasă pe rivala mea. Tu, Doamne, Rege Etern şi Tată Milos, de ce ai
fost gelos pe idoli, care nu sunt decât nişte zădărnicii? De ce mi-ai alungat copiii, i-ai străpuns cu sabia şi i-
ai lăsat la mila duşmanilor?” Atunci se trezi compasiunea lui Dumnezeu şi Acesta spuse: „De dragul tău, o,
Rahela, îi voi conduce pe copiii lui Israel înapoi pe pămantul lor.

Povestea lui Rabbi Amnon

Toata lumea din Mainz il cunostea pe Rabbi Amnon care era un om intelept si
saritor. Chiar si ducelui de Mainz ii placea sa vorbeasca cu el. “Amnon”, il
necajea ducele, “ce pacat ca esti evreu si nu poti merge in Rai”.
“Vezi tu, stimate domn,”, ii raspundea Rabbi Amnon, “evreii cred ca
Dumnezeu ii rasplateste pe toti
oamenii buni.”
Dar acest raspuns nu a facut
altceva decat sa-l enerveze pe
duce. “Amnon,” a explodat el in
cele din urma, “converteste-te
acum sau mori!”.
“Da-mi 3 zile sa ma hotarasc”,
a implorat Rabbi Amnon. Ducele a acceptat
gandindu-se ca in cele din urma va asculta
si se va converti.
Rabbi Amnon s-a intors acasa
profund suparat pe el ca I-a dat
ducelui ideea ca exista o
posibilitate sa se gandeasca la
convertire si sa nege existenta lui
Dumnezeu. A refuzat sa manance si sa bea
pana s-a imbolnavit. Toti cei apropiati si toti
cunoscutii au venit sa-l consoleze, dar
Rabbi Amnon nu se putea ierta pentru
greseala comisa in fata lui Dumnezeu.
Dupa trei zile Rabbi Amnon nu
s-a intors la Duce si in cele din
urma au fost trimisi soldatii
dupa el.
“De ce nu mi-ai adus raspunsul
in ziua pe care chiar tu ai fixat-
o?” ”Am gresit”, a suspinat
rabinul.”Ar fi trebuit sa spun:
Shema Israel, Hashem
Elokeinu, Hashem Echad,
proclamand ca nu exista decat un singur Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie
sa fiu pedepsit…”
“Si pedepsit vei fi”, a suspinat Ducele.
Dupa ore de tortura in mainile soldatilor ducelui, Rabbi Amnon a fost adus la
sinagoga fiind pe moarte. Era Rosh Hashana iar lumea era pe punctul sa rosteasca Kedusha. “Va rog”, a
suspinat el,”deschideti Aron Hakodes ca sa pot rosti o ultima rugaciune.” Lumea s-a adunat sa asculte.
“Unetaneh Tokef”… Rabbi Amnon si-a terminat rugaciunea si a murit. Rugaciunea lui a devenit o parte
importanta din serviciul de Ros Hashana si Yom Kipur in care recunoastem faptul ca Dumnezeu este cel mai
mare conducator al lumii.
O parte din rugaciunea Rabinului Amnon:
“Sa declaram maretia acestei zile sfinte! Este o zi in care recunoastem faptul
ca Tu, Dumnezeu esti Judecatorul nostru. Astazi trecem prin fata ta ca oile.
Nimeni nu trece neobservat. Ajuta-ne sa ne uitam in sufletul nostru sa ne
autojudecam. Da-ne puterea si curajul sa ne descurcam mai bine in anul ce
vine.
Stim ca zilele noastre pe pamant sunt pretioase. Doar Tu poti prezice viitorul. Dar numai noi putem sa
hotaram cum ne traim viata. ”

Şabatul

Şabatul în Tora
„Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a şasea. Astfel au fost săvârşite cerurile şi
pământul şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o
făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.” Geneza I,
1.31-2.2
„Să păziţi Şabaturile Mele, şi să cinstiţi locaşul Meu cel sfânt. Eu sunt Domnul.”
Leviticul, 19.30
„Adu-ţi aminte de ziua de Şabat, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci tot lucrul
tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeul tău: să nu faci
vreo muncă în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita
ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcul Domnul cerurile, pământul şi
marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat
Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” Exodul, 20.8-11
„Ţine ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău. Şase
zile să lucrezi şi să-ţi faci toate treburile. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă a
Domnului, Dumnezeul tău. Să nu faci nici o muncă în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica
ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din
dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale, pentru ca şi robul şi roaba ta să se
odihnească întocmai ca tine. Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului şi Domnul,
Dumnezeul tău te-a scos din ea cu mână tare şi braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul,
Dumnezeul tău să ţii ziua de odihnă.” Deuteronomul, 5.12-14
„Să nu care cumva să nu ţineţi Şabaturile Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi
urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc. Să
ţineţi Şabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt. Cine îl va profana, va fi pedepsit cu
moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta, va fi nimicit din mijlocul poporului
său. Să lucrezi şase zile; dar a şaptea este Şabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului.
Cine va face vreo lucrare în ziua Şabatului, va fi pedepsit cu moartea. Copiii lui Israel să
păzească Şabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ veşnic. Acesta va fi între
Mine şi copiii lui Israel un semn veşnit; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi
pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat.”Exodul, 31.13-17
„Şase zile să lucraţi, dar ziua a şaptea să vă fie sfântă; acesta este Şabatul, ziua de odihnă,
închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua aceea, să fie pedepsit cu moartea.
Să nu aprinzi foc, în niciuna din locuinţele voastre, în ziua de Şabat.” Exodul, 35.2-3
„Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: Zilele în care să aveţi sărbători, acestea sunt
zilele Mele cele sfinte. Şase zile să fie munca terminată; însă ziua a şaptea este Şabat, zi
de odihnă solemnă, o adunare sfântă; să nu faci nici o muncă: este Şabatul lui Dumnezeu
în toate casele voastre.” Leviticus XXIII 2-3
„Şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea să te odihneşti; să te odihneşti, chiar în vremea
aratului şi semănatului.” Exodul, 34-21
Citate despre Şabat
„Pentru mine, cel mai grozav lucru în legătură cu Şabatul este că nu pot să folosesc
telefonul.” – un rabin care explică înţelesul Şabatului.
„O zi pe săptămână încetăm să ne mai amestecăm în lumea lui Dumnezeu, în creaţia Lui.
Spunem „lăsaţi-o în pace.” – Educator care explică aspectele de mediu implicate în Şabat.
„Am în trezoreria mea un dar preţios, îi spuse Dumnezeu lui Moise. Numele lui este
Şabatş du-te şi spune poporului lui Israel că vreau să li-l fac cadou.”(Talmud Sabbath
10b)
„Şabatul i-a ţinut pe evrei mai mult decât au ţinut evreii Şabatul.” – Ahad Ha’am,
cunoscut autor evreu zionist.
Introducere
Şabatul e o zi speciala a săptămânii care prezintă multe lucruri deosebite. Într-un cămin
evreiesc care trăieşte într-o comunitate evreiască, în această zi se întâmplă multe lucruri
care nu se întâmplă de obicei în timpul săptămânii. La masă este vin şi mâncare, se cântă
şi se dansează, există rugăciuni şi ritualuri speciale, oamenii se odihnesc, studiază şi
bineînţeles, există şi restricţii. Toate acestea, însă, fac parte din unitatea reprezentată de
experienţa Şabatului. Şi toate acestea ne îndreaptă înspre un singur scop. „Şabatul,” după
părerea rabinului Irving Greenberg, „este încercarea de a crea cel puţin temporar o lume
perfectă şi armonioasă în care Dumnezeu este recunoscut ca fiind creatorul şi
binefăcătorul, o lume cum nu s-a mai văzut de la grădina Edenului încoace şi nici nu se
va mai vedea până la venirea lui Mesia.”
Într-adevăr, mulţi ar pretinde că singurul mod de a învăţa cum trebuie despre Şabat este
să ai experienţa unui Şabat. Şabatul nu este ceva ce poate fi înţeles ca o noţiune
conceptuală, trebuie să fie trăit şi practicat înainte să fie înţeles pe deplin. Din acest
motiv, orice este predat în clasă este imperfect în sine. Putem umple golul de cunoştinţe,
dar, de fapt, Şabatul îşi are locul în casă, nu în clasă. Deci, ca parte integrantă a lecţiilor
despre Şabat, voi madrichii veţi avea sarcina dificilă de a le oferi studenţilor voştri o
„experienţă de Şabat” şi să creaţi o atmosferă în care să trăiască Şabatul ca acasă.
Sursele Şabatului
Şabatul îşi are originea în creaţia lumii. Biblia înregistrează că Dumnezeu a făcut lumea
în şase zile şi că s-a oprit din creaţie în cea de-a şaptea zi, pe care a făcut-o pentru
totdeauna zi de odihnă. Respectarea Şabatului este una dintre primele porunci date
poporului evreu, este repetată în Cele Zece Porunci, precum şi în multe alte locuri. În
Biblie se dau două motive pentru existenţa lui. În primul rând, deoarece Dumnezeu s-a
abţinut de la muncă în ziua a şaptea, iar în al doilea rând, ca o amintire a exodului din
Egipt .
Există multe explicaţii ale acestor motive. Un motiv de bază este rolul poporului evreu de
a răspândi în lume cunoştinţele despre existenţa lui Dumnezeu. Când a apărut pentru
prima oară iudaismul, noţiunea existenţei unui singur Dumnezeu era în întregime nouă.
Aproape toţi ceilalţi adorau mai mulţi zei. Prin respectarea Şabatului şi a restricţiilor
acestuia, care au ca scop evitarea activităţilor creative şi a controlului asupra creaţiei lui
Dumnezeu care este mediul nostru de viaţă, noi spunem nu. Noi afirmăm că Dumnezeu,
unicul Dumnezeu, a creat singur lumea şi menţine controlul asupra ei, aşa cum ne arată
miracolele făcute de Dumnezeu în timpul exodului din Egipt. Spunem „nu este creaţia
noastră, ci a lui Dumnezeu.” De aceea Şabatul este o amintire a creaţiei lumii de către
Dumnezeu şi a exodului din Egipt. Nu facem decât să recunoaştem şi să-i înştiinţăm pe
toţi că Dumnezeu este cel care a creat lumea. Mai jos vom discuta interdicţiile în sine şi
cum se leagă de acest concept.
A face o lume perfectă şi Şabatul ca „o ocazie de a gusta din lumea care vine”
Mai sus ne-am referit la Şabat ca la un pas spre perfecţiune, înspre lumea perfectă pe care
o aşteaptă evreii odată cu venirea lui Mesia. Într-adevăr ne referim la Şabat ca fiind
„Meeyn Olam Haba” sau „gustul lumii care va veni.” Pentru a înţelege acest lucru trebuie
mai întâi să evaluăm ce înseamnă munca pentru noi şi de ce iudaismul consideră că
munca este atât de importantă în această lume.
Munca pe care o facem în timpul săptămânii are în esenţa ei un aspect de sfinţenie.
Iudaismul are ca principiu faptul că oamenii trebuie sa muncească pentru a face lumea un
loc mai bun. Vieţile noastre trebuie să fie dedicate imbunătăţirii lumii şi slujbele noastre
ar trebui să fie axate pe acest lucru. Acest concept se numeşte Tikun Olam sau
îmbunătăţirea lumii. Deci, de exemplu, dacă avem slujbe unde creem produsele,
infrastructura sau ideile care vor ajuta la îmbunătăţirea lumii sau vor crea posibilitatea
realizării acestui lucru, este considerată o muncă sfântă deoarece contribuie la Tikun
Olam, la imbunătăţirea lucrurilor şi la împlinirea rolului nostru în lume. A fi doctor,
arhitect sau chiar gunoier, toate au în ele un aspect de sfinţenie pentru că pot fi folosite în
scopuri bune (gunoierul ajută la împiedicarea împrăştierii bolilor, doctorul ajută la
vindecarea oamenilor). Într-adevăr, muncile care sunt interzise de Şabat sunt clasificate în
concordanţă cu cele 39 de activităţi care aveau loc în Templu. Aşa cum aceea era
considerată muncă sfântă, aşa şi acestea sunt activităţi sfinte.
Totuşi, maiestria şi productivitatea pe care le celebrează Torah conţin şi o potenţială forţă
malefică. Puterea poate duce la abuzarea de natură. De exemplu, străduindu-ne să creăm
o sursă mai bună de energie care va ajuta omenirea în atât de multe feluri, se poate să
creem o nouă sursă de poluare care să distrugă lumea. Producţia poate duce la alienare,
atunci când persoana care desfăşoară o anumită activitate devine mai puţin importantă
decât munca pe care o face, iar aceasta începe şi ea să simtă că, în afara rolului său de
producător, este neimportant. Ambele pot duce la idolatrizarea banilor şi a sclaviei în faţa
muncii: Natura poate deveni pur şi simplu un obiect care să fie manipulat şi folosit.
Astfel, oamenii încep să considere mediul ca fiind ceva de la sine înţeles şi să polueze şi
să distrugă lumea.
Restricţiile Şabatului nu sunt faţă de muncă aşa cum o definim noi: o activitate care
implică efort. Activităţile care ne sunt interzise sunt cele care implică folosirea sau
manipularea creaţiei lui Dumnezeu, aşa cum va fi explicat mai jos. De Şabat nu ne
atingem de creaţie. O lasăm aşa cum e şi recunoaştem maiestatea lumii lui Dumnezeu şi
punem înapoi la locul lor banii şi bogăţia. Recunoaştem că natura şi mediul nu trebuie
sacrificate de dragul productivităţii. Aşa cum spunea rabinul citat mai sus „o lăsăm în
pace.”
În mod asemănător, faptul că ne abţinem de la aceste activităţi împiedică alienarea prin
recunoaşterea faptului că munca sau creaţia unui produs nu este regina supremă. Mai
degrabă individul, persoana, este ridicată deasupra maşinii, deasupra profitului; oamenii
sunt mult mai importanţi decât banii. Şabatul ne propune să ne schimbăm accentul pe
sfinţenia fiinţei umane ca fiinţă umană, nu ca mână de lucru. Într-adevăr, de Şabat ca şi în
lumea perfectă care va veni, toţi devenim egali. Se elimină diferenţele de statut social,
pentru că banii şi bunurile lumeşti îşi pierd valoarea. Chiar şi animalele trebuie să se
odihnească de Şabat.
De aceea ne încetăm munca. Încetăm absolut tot. Încetăm să mai fim sclavii termenelor
de execuţie, ai responsabilităţilor noastre, ai banilor şi ai şefilor noştri. Ne concentrăm
asupra spectelor umane ale lumii: asupra familiei, spiritualităţii, a meselor bogate cu
mâncare bună, a somnului de după-amiază şi a plimbărilor. În acest sens putem înţelege
unul din citatele de mai sus „Cel mai grozav lucru în legătură cu Şabatul este că nu pot să
răspund la telefon.” Lumea din exterior, lumea plină de obligaţii, de programe, de
angajamente şi de calendare, nu ne poate atinge. Ce are exodul de-a face cu odihna din
ziua a şaptea? Exodul a adus atât o eliberare fizică, cât şi una spirituală. Asta se întâmplă
şi cu Şabatul.
Abraham Joshua Heschel, un faimos teolog al secolului 20 a numit Şabatul „o insulă în
timp.” De Şabat, spuse el, ni se spune să ne eliberăm de lucruri. Ni se dă o zi a armoniei
şi a păcii cu natura, între oameni şi în noi înşine. De Şabat ni se cere să nu schimbăm
lumea, ci să ne bucurăm de ea aşa cum e. Nu este surprinzător faptul că primul lucru care
a fost numit „sfânt” a fost Şabatul. De Şabat ne bucurăm de pacea şi liniştea acestei zile.
Ne relaxăm şi ne lăsăm gândurile să zboare către lucrurile cu adevărat importante în viaţă
cum ar fi familia, natura, a-i ajuta pe ceilalţi etc. De Şabat ne purtăm ca şi cum lumea ar
fi atins deja starea de perfecţiune şi liniştea pe care o aduce această idee este un preambul
la liniştea lumii ce va veni.
Astfel, Şabatul are două scopuri. Este mărturie a creaţiei lui Dumnezeu şi este o zi în care
noi ne relaxăm şi încercăm să menţinem atmosfera perfectă în care ne străduim să
aducem lumea în timpul săptămânii. De aceea Şabatul este o sărbătoare pe care o
împărţim cu Dumnezeu, pe care o înfrumuseţăm pentru Dumnezeu şi pentru noi. Pentru a
face acest lucru nu îl tratăm în mod special doar din punct de vedere spiritual, ci şi din
punct de vedere fizic. Se fac mese festive. Se poartă hainele cele mai bune şi se foloseşte
cea mai bună veselă. Oamenii dorm după-amiaza şi se bucră de compania celorlalţi.
Latura etică
Şabatul adaugă săptămânii şi o latură etică. Torah subliniază faptul că cei slabi, cei săraci,
sclavii şi chiar animalele trebuie să fie lăsate să se odihnească de Şabat. Şabatul se
extinde către ceilalţi prin a împărţi cu ceilalţi şi prin dărurire. Un obicei care se practică
înainte de Şabat este de a da bani în scopuri caritabile (tzedakah). Hachnasat Orchim sau
ospitalitatea faţă de musafirii care altfel nu ar avea o masă potrivită de Şabat este
considerată o mitzvah foarte specială. Cu fiecare ocazie când Torah dăruieşte câte o
sărbătoare poporului evreu, cum ar fi Pesachul sau Shavuot, se dau de asemenea indicaţii
ca aceasta să fie serbată cu „poporul său,” cu văduvele, cu orfanii, cu străinii, cu săracii.
(Vezi Deuteronomul XIV. 22 – XVI). În multe sinagogi şi comunităţi din jurul lumii, mai
există încă oameni care caută musafirii sau străinii care s-ar putea să nu aibă unde să stea
sau să mănâne de Şabat, iar apoi îi invită acasă la ei. Chiar şi autorul acestui text a fost în
mai multe rânduri beneficiarul acestei plăcute ospitalităţi.
Comunitatea
După cum ar trebui să vă fie clar, iudaismul pune mare accent pe importanţa sinelui, a
grijii pentru acesta, pentru maturizarea şi creativitatea lui. Comunitatea şi locul unui
individ în ea sunt la fel de importante. Hillel, unul dintre cei mai faimoşi savanţi
talmudici surprinde perfect esenţa acestei dicotomii atunci câmd ne învaţă „Dacă eu nu
sunt pentru mine, cine va fi pentru mine? Dar atunci când sunt [numai] pentru mine, ce
sunt?”
De Şabat, sinele se îndreaptă către comunitate. Anumite ceremonii religioase esenţiale,
inclusiv citirea din Torah, nu pot avea loc decât în prezenţa unui minyan (un cvorum de
zece), cerinţa minimă pentru a forma o comunitate după legea iudaică. Evreii care poate
nu se duc la serviciile religioase în timpul săptămânii sunt atraşi de sinagogă, unul dintre
punctele centrale ale comunităţii evreieşti, pentru a fi impreună cu ceilalţi în această zi
sfântă şi pentru a-şi restabili locul în mijlocul unor oameni uniţi de aceleaşi scopuri şi
credinţe care se găsesc în sine. O componentă esenţială a serviciului de dimineaţă este
citirea Torei. Parada care însoţeşte scoaterea ei din arcă şi dăruirea ei oamenilor, precum
şi citirea publică din ea este o mini-reînscenare a dăruirii Torei la muntele Sinai. Astfel,
aşa cum Şabatul ne leagă unul de altul în prezent, ne leagă de asemenea de tradiţia de
3500 de ani a tuturor celor care au respectat această zi specială în trecut şi de toţi cei care
o vor respecta în viitor.
Încălcarea Şabatului pentru a salva o viaţă
După cum am văzut, din moment ce Şabatul este investit cu rolul atot-important de a
menţine trupul şi sufletul poporului evreu de-a lungul timpului, ne-am putea imagina că
legea nu ar permite sub nici o formă o violare a acestuia. Într-adevăr, macabeii au discutat
dacă este permis să protejezi Şabatul şi vieţile evreilor tocmai prin încălcarea Şabatului.
Aceştia au hotărât că se poate şi astfel aflăm că „pikuach nefeş docheh Şabat,” primejdia
de moarte, alungă Şabatul. Această lecţie a fost învăţată de către rabini din multiple surse
din Talmud. Rabinul Jonathan a ajuns la această concluzie pe baza versetului din Exodul
„Respectă-mi Şabatul pentru că este sfânt pentru tine” (Exodul 31:14). „Pentru tine”
însemna dăruit „în mâinile tale, nu tu îi eşti dat.” Rabinul Simon a oferit un argument
cantitativ. „Încălcaţi un Şabat pentru a salva o viaţă pentru ca persoana să poată trăi să
respecte mai multe Şabaturi.” Prima explicaţie are lipsuri pentru că se poate într-un
anumit sens că noi suntem aceia care ne dăruim Şabatului pentru că ne abandonăm „viaţa
normală” în favoarea lui. Iar a doua pentru că poate fi interpretată ca şi cum totul ar fi în
regulă dacă respecţi majoritatea Şabaturilor. Răspunsul general acceptat este dat de un
rabin pe nume Shmuel (Samuel). Biblia spune (Leviticul 18:5) „Respectă-mi statutele şi
legile pe care oamenii trebuie să le îndeplinească şi după care trebuie să trăiască.” „Să
trăiască după ele,” spuse Shmuel „şi nu să moară din cauza lor.” Torah a fost dată pentru
viaţă, ca un ajutor pentru o viaţă mai bună şi, în consecinţă, pentru a fi practicată de
oameni vii.
Un Şabat tipic
În jurul orei 2 sau 3 vineri după-amiaza, evreii practicanţi pleacă de la birou pentru a
începe pregătirile pentru Şabat. Atmosfera este asemănătoare cu aceea dată de pregătirile
pentru sosirea unui oaspete special, mult iubit. Şabatul este o zi festivă şi plină de veselie
şi noi o întâmpinăm la sosire: se face curat în casă, membrii familiei fac baie şi se
îmbracă în haine de sărbătoare, se pun pe masă cele mai bune farfurii şi tacâmuri, se
pregăteşte o masă festivă. În plus, orice lucru care nu poate fi făcut în timpul Şabatului
trebuie pregătit dinainte; luminile şi aparatele trebuie reglate şi trebuie să se facă pregătiri
pentru restul meselor.
Ca toate celelalte sărbători evreieşti, Şabatul începe la apus, pentru că în povestea creaţiei
din capitolul 1 al Genezei se spune „Şi a fost seară şi apoi dimineaţă, o zi.” Din aceasta
putem deduce că ziua începe seara, adică la apus. Se aprind lumânările de Şabat şi se
recită o binecuvântare nu mai târziu de 18 minute înainte de apus. Bărbaţii şi femeile au
aceleaşi obligaţii de îndeplinit, deşi de obicei femeia este cea care relizează acest ritual.
Se aprind cel puţin două lumânări, reprezentând cele două moduri în care s-a referit
Dumnezeu la Şabat în Cele Zece Porunci, care sunt repetate în Biblie de două ori: la
prima menţionare a Celor Zece Porunci Dumnezeu spune „amintiţi-vă de el” (Zachor), la
cea de-a doua menţionare: „respectaţi-l” (Shamor). Scopul lumânărilor este de a păstra
„Şalom Bayit”, pace în casă: pentru a se ne asigura că de Şabat, când nu putem aprinde
lumânări, este îndeajuns de multă lumină în casă. Apoi familia participă la serviciul
religios de la sinagogă.
După sinagogă, familia se întoarce acasă pentru o cină festivă, dar lejeră. Înainte de masă,
de obicei bărbatul (deşi femeia poate şi ea îndeplini această obligaţie) recită Kiduş, o
rugăciune pe vin care sanctifică Şabatul. Apoi familia se ridică pentru a-şi spăla mâinile
în mod ritual (turnându-şi apă în palmă cu o cană) înainte de a mânca pâine.
Binecuvântarea care se spune de obicei când se mănâncă pâine se recită acum pe două
challot, o pâine dulceagă cu ou, împletită. Apoi se mănâncă cina. Deşi nu sunt cerinţe sau
obiceiuri în legătură cu ce se mănâncă, masa este de obicei compusă din alimente fierte
sau gătite înce, din cauza interdicţiei de a găti de Şabat. (Sunt acceptate mâncărurile care
sunt gătite aproape în întregime înainte de Şabat şi sunt apoi reîncălzite sau ţinute calde. )
Masa este de obicei însoţită de cântece, discuţii aprinse şi un Dvar Torah (discurs despre
Torah), care are ca punct de plecare fragmentul din Torah citit în acea săptămână la
sinagogă. Este şi momentul când familia se reuneşte şi fiecare povesteşte ce a făcut în
timpul săptămânii şi pentru a petrece în sfârşit ceva timp împreună. Vă rugăm să
consultaţi broşura Seder Oneg Şabat pentru mai multe detalii în legătură cu organizarea şi
înţelesul mesei de Şabat de vineri seara.
După cină se recită birkat hamazon (binecuvântarea de după masă). Deşi acest lucru se
face în fiecare zi, de Şabat se face într-o manieră foarte relaxată pe nişte melodii foarte
vioaie. Până la final, se face aproape 9, dacă nu şi mai târziu. Familia are la dispoziţie o
oră două pentru a se relaxa, iar apoi merge la culcare.
A doua zi dimineaţă serviciile la sinagogă încep în jurul orei 9 şi continuă până spre
prânz. La sinagogă se citeşte fragmentul săptămânal din Torah. Cele Cinci Cărţi ale lui
Moise au fost împărţite în fragmente. În fiecare an terminăm Torah de Simchat Torah
după ce în timpul anului am trecut prin unul sau chiar două din aceste fragmente în
fiecare săptămână. După rugăciuni, se spune kiduş din nou şi familia ia o nouă masă
festivă şi relaxantă. O mâncare tipică pentru prânz este cholent, o tocană gătită foarte
încet. Apoi se studiază Torah, se discută, se face o plimbare, se joacă dame sau alte jocuri
relaxante. Nu e ceva neobişnuit să se doarmă după-amiaza.
În mod tradiţional se mai mănâncă o dată înainte de ieşirea Şabatului. Această masă este
de obicei una uşoară, după-amiaza târziu. Şabatul se termină la căderea nopţii, când se
pot vedea trei stele, aproximativ 40 de minute după apus. La finalul Şabatului, familia
îndeplineşte un ritual numit Havdalah.
Havdalah
Havdalah este o ceremonie menită ca tranziţie de la lumea perfectă în care ne imaginăm
că ne aflăm de Şabat înapoi la lumea de zi cu zi în care muncim. Ceremonia în sine
menţine în suspensie forţele conflictuale ale idealului şi realului. Pentru a putea jongla cu
visul şi cu realitatea, trebuie să tragem o linie foarte clară de demarcaţie. Acest lucru este
realizat de Havdalah.
Havdalah începe cu consolarea. Pacea şi spiritualitatea Şabatului sunt lucruri de care
vrem să ne agăţăm. De aceea afirmăm „Iată acesta este Dumnezeul salvării mele. Voi
avea încredere şi nu îmi va fi frică.” Punctul culminant este un simbol al bucuriei din
Cartea lui Ester „Pentru evrei a fost lumină şi veselie, bucurie…aşa să fie şi pentru noi!”
În mod asemănător, aşa cum regretăm plecarea Şabatului, întâmpinăm venirea săptămânii
aşa cum am întâmpinat şi Şabatul, cu un pahar de vin. Dificultăţile vieţii trebuie acceptate
cu bucurie pentru că sunt indicaţii că suntem în viaţă. Numai cei morţi sunt în siguranţă
faţă de grji şi pericole. Folosim vinul pentru a sfinţi săptămâna şi munca sfântă pe care o
vom face de-a lungul ei, pentru o lume perfectă.
Apoi avem mirodeniile care trebuie să ne înalţe odată cu plecarea Şabatului, să ne împace
cu acest lucru. Rabinii au afirmat că evreii primesc un suflet „în plus” de Şabat. Unii
comentatori au spus că mirodeniile au rolul de a atrage sufletul înapoi în săptămâna care
vine. Alţii, că ne înalţă sufletele şi ne aduc mângâiere pentru pierderea acestui suflet
suplimentar.
A treia binecuvântare „care crează lumina focului” este aproape prima binecuvântare
adevărată a săptămânii care începe. Lumânarea de Havdalah trebuie să aibă mai multe
fitile pentru a produce o flacără puternică. Deşi ne-am abţinu de la muncă, reafirmăm
acum importanţa ei în lume şi importanţa întoarcerii la ea.
Cea de-a patra binecuvântare este cea a separării. Binecuvântat este Dumnezeu „care
separă ce este sfânt de ce este obişnuit, poporul său de celelalte naţiuni şi ziua a şaptea de
celelalte şase zile de muncă.”
Reclame
REPORT THIS AD
REPORT THIS AD

spunemi te rog ce cred evreii despre zilele de cratie.sint perioade mari de timp sau zile de 24 de ore
Despre vârsta Pământului
– împotriva creaţionismului ştiinţific fundamentalist –
Titlu original: Şase argumente şi şapte zile
(Investigator, nr. 3, noiembrie 1988)
BM
Sproul (1980) citează textual peste o sută de mituri diferite despre creaţie. De la povestirile triburilor africane
şi ale indienilor americani până la textele hinduşilor, chinezilor, polinezienilor, japonezilor, etc. Peste 100 de
relatări! Îi întreb pe adepţii creaţionismului ştiinţific: “De ce puneţi numai relatarea biblică despre creaţie
împotriva ştiinţei moderne şi nu şi toate celelalte relatări?”
Răspunsul la această întrebare – ca să-şi merite numele de „ştiinţific” – ar trebui să poată fi verificat prin
observaţie sau experiment. Astfel acesta este primul argument al meu: De ce se limitează creaţionismul
ştiinţific la o singură relatare despre creaţie?
Adepţii creaţionismului ştiinţific susţin că planeta Pământ este tânără – în vârstă de numai 6.000 ani. Mulţi
alţi comentatori biblici interpretează însă Biblia în aşa fel încât “pământul” poate fi mai vechi decât cele 7 zile
din Geneza. O mare discuţie se desfăşoară în jurul verbului “era” din Geneza 1:2. Se afirmă că acesta poate
fi redat cu “a devenit”. Textul ar suna în acest caz: “Pământul a devenit fără formă şi gol”. Aceasta ar implica
un interval de timp între creaţia iniţială şi începutul celor 7 zile. Argumentele gramaticale pro şi contra lui
“era” şi “a devenit” sunt complexe şi par (pentru mine) fără soluţie (Gadsby, 1985).
Anonimul (1987) prezintă ceea ce ar putea fi un nou argument. El zice că oricine presupune că „pământul”
din Geneza 1:1 înseamnă planeta Pământ cu uscatul, calotele glaciare, râurile şi oceanele ei, greşeşte.
„Pământul” în Biblie nu include niciodată în sensul lui oceane. „Pământ” înseamnă „uscat” (Gen. 1:9).
Geneza 1:1 ne spune deci că planeta Pământ avea la acel timp „pământ”, adică „uscat”. Cele câteva
versete ulterioare ne prezintă apoi planeta acoperită cu apă. Aceasta sugerează că „pământul”, „uscatul”
iniţial, nu doar „era”, ci de asemenea „a devenit” „fără formă şi gol”. Anonimul presupune că acel „uscat”
antic era locuit şi a devenit „gol” sau lipsit de viaţă. Iov 38:8 ar putea fi un indiciu despre originea apei care a
făcut „gol” pământul de odinioară. Astfel acesta este al doilea argument al meu – că Biblia sugerează că
planeta este mai veche de începutul celor 7 zile.
„Teoria intervalului” de timp între Geneza 1:1 şi 1:2 (şi probabil între 1:2 şi 1:3) implică moarte şi suferinţă în
regnul animal cu mult înainte de viaţa lui Adam. Adepţii creaţionismului ştiinţific citează Romani 5:12: “Printr-
un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor
oamenilor”. Argumentul este că moartea a început cu Adam şi astfel nu putea exista nici un „interval” în
Geneza 1:1-1:2 în care animalele să fi trăit şi să fi murit într-o lume anterioară omului. Cred însă că Romani
5 se referă în mod clar la intrarea morţii între oameni – nu între insecte, plante, etc.
Adepţii creaţionismului ştiinţific citează apoi Romani 8:18-25 pentru a arăta că nu era moarte, distrugere sau
corupţie înaintea de rebeliunea lui Adam:
„De asemenea şi creaţia aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci creaţia a fost
supusă deşertăciunii, nu de voie, ci din cauza celui ce a supus-o, cu nădejdea însă că însăşi creaţia va fi
eliberată din robia, în libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu”.
Nici chiar furnicile nu mureau la început, susţin adepţii creaţionismului ştiinţific (Ram, 1987). Romani 8 poate
fi înţeles însă şi în alt fel. Spanner (1987) este de acord că “creaţia” din Romani 8 se referă la toată viaţa
animală. El adaugă însă că „creaţia” a fost supusă „deşertăciunii”, adică morţii, chiar de la începutul ei
înainte de „intervalul” din Geneza 1:1-1:2. Mecanismele biologice n-au fost substanţial diferite atunci de
ceea ce vedem astăzi. O altă interpretare a lui Romani 8:18-25 este că „creaţia” din acel pasaj n-are nimic
de-a face cu animalele. Atât Spanner cât şi adepţii creaţionismului ştiinţific interpretează greşit Romani 8.
„Creaţia” din Romani 8 se referă la oameni şi societatea omenească. „A aştepta cu o dorinţă înfocată” este
ceva tipic fiinţelor inteligente, şi nu furnicilor. Iar când textul spune că creaţia va obţine „libertatea slavei
copiilor lui Dumnezeu” ideea este de restul societăţii omeneşti în comparaţie cu creştinii care obţin mai întâi
acea „libertate”. Al treilea argument al meu este deci că credinţa în existenţa morţii înainte de Adam şi de
asemenea înainte de cele 7 zile este în concordanţă cu Biblia.
Cât de lungă a fost fiecare din cele 7 zile? Geneza 1:9 spune: „Să se strângă la un loc apele…”. Curgerea
apelor mii de kilometri de la centrul unui continent „la un loc” cere mai mult de 24 ore. Geneza 1:11 şi 1:24
spune: „Şi aşa a fost”. Ce a fost „aşa”? Aceasta: „Plante care fac sămânţă, pomi roditori care fac rod după
specia lor… să se înmulţească şi păsările pe pământ”.
Asemenea evenimente iau mai mult de 24 ore. Al patrulea argument al meu este că Geneza nu este
împotriva zilelor „lungi”, nelimitate la 24 ore.
Creaţionismul ştiinţific îşi imaginează un Potop (al lui Noe) global care a depozitat în 40 de zile întreaga
coloană geologică de fosile despre care geologii învaţă că a fost depusă în decurs de 3 sau 4 miliarde de
ani. Criticii evidenţiază că dacă a căzut suficientă apă pentru a ridica nivelul oceanului planetar cu mii de
metri, energia eliberată ar fi ridicat temperatura atmosferei cu 3000 grade Celsius. În plus, mai este
problema hranei animalelor după părăsirea corăbiei lui Noe. Ne aşteptăm ca tot uscatul să fi fost acoperit cu
nămol şi sare după un asemenea potop. Mulţi credincioşi care acceptă Biblia cu seriozitate privesc ca
urmare Potopul lui Noe ca pe cel mai mare dintre toate potopurile locale. Ploi tropicale torenţiale, asociate
probabil cu cutremure şi valuri seismice în Oceanul Indian au dus la inundarea a suprafeţe întinse din
Orientul Mijlociu (Spanner, 1987). Al cincilea argument al meu este că Potopul lui Noe a fost cel mai mare
potop din experienţa umană, dar n-a fost atât de mare încât să acopere mulţii Himalaia. Rezultă că straturile
fosile au puţină legătură cu Potopul lui Noe şi acestea pot constitui dovezi ale faptului că Pământul este mai
vechi de 6.000 ani.
Impacturile meteoritice implică de asemenea că pământul este mai vechi şi Potopul lui Noe local. În urmă cu
600 milioane de ani (după metodele de datare ştiinţifice) un meteorit cu diametrul de 4 km a creat un crater
de peste 30 km diametru şi 3 km adâncime la Lake Acraman în Australia de Sud. Explozia a fost egală ca
putere cu detonarea simultană a tuturor arsenalelor nucleare ale lumii. Mii de bolovani au fost aruncaţi la
sute de kilometri şi pot fi găsiţi în Flinders Ranges (Childs, 1986).
Dacă acesta şi alte impacturi meteoritice au avut loc înainte de Potopul lui Noe – presupunând că Potopul a
fost atât de mare încât să creeze întreaga coloană de straturi geologice – ne-am aştepta ca dovezile
impacturilor să fie măturate sau acoperite. Alternativa, dacă un impact asemenea celui de la Acraman s-a
petrecut cu numai 4.000 de ani în urmă şi după Potopul lui Noe, atunci incendiile planetare şi furtunile cu
viteze de mii de kilometri pe oră, urmate de efectul de „iarnă nucleară”, i-ar fi luat acestei planete mii de ani
pentru refacere. Ar fi existat consemnări istorice. Faptele, însă, arată că urmele fizice ale impactului de la
Acraman (şi ale altora) n-au fost şterse aşa cum ar fi fost cazul într-un potop mondial. Nici nu avem
consemnări istorice care să descrie efectele unui asemenea impact. Această stare de fapt corespunde
următorului scenariu:
(1) Ultimul mare impact meteoritic s-a produs înainte să existe oameni (care să scrie despre el);
(2) Potopul lui Noe n-a fost atât de mare încât să afecteze serios Australia.
Un argument similar poate fi adus în legătură cu gheţarii din erele glaciare. Este clar că s-au format gheţari
de mărimi continentale (John, 1979). Dacă aceştia au apărut înainte de Potopul lui Noe – şi dacă Potopul lui
Noe a fost atât de mare încât să depoziteze toate formaţiunile geologice – toate dovezile erelor glaciare ar fi
fost şterse. Alternativa, dacă Potopul lui Noe a fost global şi numai cu 4.500 de ani în urmă, şi erele glaciare
au survenit după aceea, atunci nu a fost suficient timp să se formeze şi să se topească gheţarii continentali
de gheaţă, să avanseze şi să se retragă de patru ori.
Al şaselea argument al meu este deci: Impactul meteoriţilor şi erele glaciare implică o vârstă mult mai mare
de 6000 de ani a Pământului, iar Potopul lui Noe a fost un mare potop local care a avut loc la mult timp după
orice impact meteoritic major şi la mult timp după înaintările majore ale gheţarilor.
Dacă numai unele din aceste şase puncte ale mele ar fi valabile, atunci creaţionismul ştiinţific trebuie, fie să-
şi lărgească perspectiva, fie să înceteze să se mai numească „ştiinţific”.

Ciclul vieţii evreieşti

Fizic vorbind, fiecare zi e la fel. Soarele rasare; soarele apune. O monotonie a timpului.
Totusi Iudaismul are legi, al caror scop principal este “sa scoata in evidenta“ anumite zile,
anumite date, pentru ca spiritul sfant, Kedushah, sa-si faca aparitia in lumea noastra, si in
viata noastra. Sa patrundem pe taramul sfant, inseamna sa ne ridicam deasupra fiintei,
prin Spirit (prin emotie).

Evreii au un timp sfant, un loc sfant, si o legatura sfanta. Cum reusesc? Prin ritual, prin
rugaciune, si prin bucurie. Fiecare eveniment al vietii este sarbatorit cu ajutorul acestor
trei instrumente ale regasirii si sfintirii.

Miracolul nasterii

Ciclul vietii evreiesti incepe la nastere. Fara nici un ritual sau ceremonie solemna, orice
copil nascut dintr-o mama evreica este evreu, si ramane asa pana la ultima sa suflare.

In primul capitol al Cartii Genezei, Dumnezeu ii porunceste omului “fiti roditori si va

inmultiti.” Procreatia, astfel, este mitzvah – o porunca de la Dumnezeu. Este si o imitare a
lui Dumnezeu, si astfel un act sfant. Cand un tata si o mama concep un copil impreuna,
creeaza o noua fiinta si repeta actul creatiei. Si deoarece creatia este un act dumnezeiesc,
evreii spun ca un copil are de fapt trei parinti: o mama, un tata si Dumnezeu.

Nasterea unui copil evreu este un timp al bucuriei pentru toti evreii, pentru ca fiecare
copil evreu este o promisiune pentru poporul evreu. Natiunea evreiasca, care pune mare
valoare pe invatatura iudaica si pe viata comunitara, a rezistat peste 3.000 de ani. Un
copil evreu este garantia ca natiunea evreieasca va continua sa traiasca.
Primul eveniment real din ciclul vietii evreiesti este ceremonia care marcheaza acceptarea
copilului nou-nascut in Congregatia lui Israel, poporul evreu. Pentru un baiat, este Brit
Milah, circumcizia. Pentru o fata, este ceremonia primirii unui nume.

Brit Milah – Legamantul Circumciziei

Circumcizia este cel mai vechi ritual al iudaismului, care merge inapoi pana la Abraham.
Patriarhul a primit instructiuni sa se circumcida la varsta de nouazeci si noua de ani, sa isi
circumcida fiul de treisprezece ani Ishmael (Geneza 17:9-14 si 24-25), si, mai tarziu, sa il
circumicida pe fiul sau Isaac cand acesta avea opt zile (Geneza 21:4). Ceremonia, care
implica indepartarea preputului penisului, continua sa fie aplicata noilor-nascuti evrei de
sex barbatesc la varsta de opt zile (Leviticul 12:3), si a fost de-a lungul a trei mii de ani
semnul legamantului unui baiat evreu cu Dumnezeu. Din acest motiv ceremonia se
numeste Brit Milah, legamantul circumciziei.

Conform Halakha este datoria fiecarui tata sa indeplineasca porunca Biblica a

legamantului sangelui. De obicei, tatal incredinteaza aceasta misiune unui expert, numit
Mohel, care trebuie sa fie un Evreu religios, cunoscator al legilor, si detaliilor acestei
ceremonii, si in plus, bine pregatit in tehnicile avansate ale igienei chirurgicale.

Conform Legilor Mozaice, noile pracitici – in care un Doctor in Medicina sau un chirurg
executa operatia, in timp ce un rabin care sta langa el rosteste binecuvantarile, – NU sunt
valabile, ceea ce inseamna ca Bris’t-ul nu este caser, si deci nu are valoare. Asta, din
cauza ca convertirea consta in operatia in sine, taierea imprejur, nu in rugaciuni. Legea
Mozaica specifica ca rugaciunile rabinice NU valideaza o circumcizie improprie din
punct de vedere religios.

Bris’t- ul se savarseste de mai mult de 2000 de ani, in cele mai vitrege imprejurari, chiar
cu riscul de a infrunta moartea, ca pedeapsa a prohibitiilor antisemite. Dar Evreii cred ce
este scris in Biblie: „Iar cel de parte barbateasca netaiat imprejur, care nu se va taia
imprejur, in ziua a opta, sufletul acela se va starpi din poporul sau, caci a calcat
legamantul meu.” (Facerea 17:14). Astfel incat ritualul legamantului vesnic, Bris’t Mileh,
dintre Evrei si Dumnezeu continua si va continua pana la sfarsitul zilelor, spun
Ortodocsii.

Bris’t –ul se savarseste in ziua a opta, chiar daca e Sabat (ziua de odihna) sau Yom
Kippur. Ceremonia poate fii amanata, doar daca copilul este bolnav, slabit sau prematur,
pana cand doctorul hotareste ca taierea imprejur nu mai prezinta vreun pericol pentru nou
nascut.

Persoana care tine copilul in timpul ceremoniei se numeste Sandek, si are inca din
vechime un rol onorific. In diverse comunitati Evreiesti exista si alte functii onorifice (ca
obiceiuri).Este de preferat ca ceremonia sa aiba loc in prezenta unui Minyan, – 10
barbati, de peste 13 ani — daca imprejurarile o cer, Bris’t poate fi savarsit de Mohel, doar
in prezenta tatalui.
Se obisnuieste, deasemenea, ca evenimentul sa fie sarbatorit printr-un ospat, numit
Seudat Mitzvah.

Daca copilul este taiat imprejur inainte de opt zile, este totusi necesara o circumcizie
simbolica, si luarea de sange, asa numita Hatafas Dom bris. Ea presupune o intepatura,
care lasa o picatura de sange in spatele coroanei penisului. Bris’t este legamantul
sangelui.

De ce a devenit aceasta operatie minora simbolul legamantului, marele pact dintre

Dumnezeu si poporul evreu? Nicaieri in Torah nu exista un rationament pentru aceasta
porunca neobisnuita. Totusi, evreii accepta importanta lui Brit Milah, care este unul dintre
cele mai raspandite rituri practicate in traditia evreieasca.

De-a lungul istoriei, circumcizia a fost semnul fizic care ii diferentia pe barbatii evrei de
vecinii lor ne-evrei. Acum nu mai este cazul, deoarece circumcizia a devenit raspandita –
mai ales in America de Nord – ca masura sanitara. Totusi, evreii continua sa practice Brit
Milah ca semn al legamantului lor cu Dumnezeu, si sa sarbatoreasca aceasta ocazie – o
traditie care provine de pe vremea victoriei macabeilor care se sarbatoreste de Hannukah.
In 167 i.e.n., imparatul Antiohus si-a propus sa distruga iudaismul facand din respectarea
acestei traditii un pacat capital. In tot acest timp, multe mame evreice si-au circumcis
copiii pe ascuns, si aceasta a devenit un moment de revigorare pentru macabei. De atunci,
Brit Milah a fost o sarbatoare voioasa.

Ceremonia numirii copilului si Brit Ha-bat (Legamantul pentru fiica)

In concordanta cu traditia iudaica, o fetita primeste numele in sinagoga in timpul primei

citiri a Torei care urmeaza dupa nasterea ei (Torah se citeste in fiecare luni, joi si
sambata). Multi parinti asteapta citirea Torei de sambata dimineata pentru a realiza
ceremonia. In timpul serviciului, tatalui copilului i se da un aliah la Torah (este chemat sa
spuna o binecuvantare in timpul cititului Torei), ceea ce este o mare onoare in sinagoga.
Dupa ce fragmentul din Torah a fost citit, se recita o rugaciune speciala pentru nou-nascut
timp in care se anunta numele copilului. Ca si la Brit Milah, aceasta ceremonie este
urmata de o festivitate vesela.

In ultimii ani, odata cu ascensiunea feminismului, au fost create noi ceremonii care sa
celebreze nasterea unei fetite. Pana acum, nu exista o liturgie oficiala pentru aceste
ritualuri, care au primit o varietate de nume, incluzand Brit Ha-hayim (Legamantul
vietii), Shalom Bat (Bun venit pentru fata), Simchat Ha-bat (Bucuria fetei), si Brit Bat
(Legamantul fetei). Aceste ceremonii, care marcheaza intrarea fetei in Legamant, sunt
similare cu cele ale Brit Milah, dar numirea ia locul circumciziei. Se spun aceleasi
rugaciuni, cu exceptia celor care au legatura cu circumcizia; aceleasi persoane sunt
prezente, cu exceptia unui Mohel, si – bineinteles – dupa ceremonie urmeaza o festivitate.

Cand Avraham a intrat in Legamantul cu Dumnezeu, numele lui a fost schimbat din
Abram in Abraham, pentru a include litera ebraica “Hei,” care semnifica numele lui
Dumnezeu. Din acele timpuri, numele au avut o insemnatate aparte in traditia evreiasca.
In Biblie, numele adesea descriu ceva. Sunt nume care reflecta ceva cu care persoana
seamna, ca de exemplu Jonah, care inseamna “porumbel”; sunt nume care descriu o stare,
ca de exemplu Itzhak, care inseamna “el va rade”; si sunt nume care au de-a face cu
Dumnezeu, ca de exemplu Emanuel (Dumnezeu e cu noi) si Isaiah (sa salveze
Dumnezeu).

Este foarte comun ca unui copul sa i se dea doua nume: unul ebraic si unul in limba tarii
in care locuieste familia lui. Multe familii evreiesti folosesc prima litera a numelui ebraic
pentru a alege un nume laic. Astfel, de exmplu, daca numele ebraic al unui baiat este
Shlomo, numele lui laic va fi Sorin sau Silviu. La fel, daca numele ebraic al unei fete este
Leah, numele ei laic ar putea fi Livia sau Liliana. Acesta este doar un obicei al carui
origine e necunoscuta.

Astazi, cel mai important factor legat de ceremonia numelui evreiesc este continuitatea.
Evreii sefarzi – originari din Spania – isi numesc adesea copiii dupa rude care sunt in
viata. Ei vad acest lucru ca pe un semn al respectului, de parca ar spune celui care poarta
numele, “Vrem ca acest copil sa iti semene.” Evreii askenazi – cei originari din estul
Europei – pe de alta parte, folosesc numele numai pentru a-i onora pe cei morti. Dand
unui copil numele unui membru al familiei care a decedat, spera ca virtutile acelei
persoane sa treaca la copil si sa i se pastreze astfel memoria.

Pidyon Haben – Rascumpararea primului nascut

O a treia ceremonie traditionala este rezervata primului nascut daca este de sex masculin.
Aceasta ceremonie se refera la un precept din Biblie, rascumpararea de la Cohen a
primului nascut al mamei sale. Se intentiona la origine ca primul nascut sa fie in slujba
lui Dumnezeu. „Caci al Meu este tot intai-nascutul lui Israel” (Numerii 8:17). De
asemenea primul animal si primul fruct, este al lui Dumnezeu.

Cand a fost savarsit pacatul Vitelului de Aur, doar tribul Levitilor a ramas nepacatos.De
aceea ei au fost alesi de Dumnezeu sa inlocuiasca primul nascut al fiecarei familii din
poporul lui Israel. Cu toate astea primul nascut, trebuie sa fie legal rascumparat de
aceasta datorie.

Ceremonia de Pidyon Ha Ben, este necesara doar daca copilul deschide pantecul mamei
(daca mama nu a avut sarcini pierdute), daca este barbat, si daca tatal lui nu este nici
Cohen, nici Levi, si nici mama nu este fata unui Cohen sau unui Levi. Un nou nascut prin
cezariana, nu are nevoie de Pidyon Ha Ben.

Ceremonia de Pidyon Ha Ben trebuie tinuta in cea de a 31 zi dupa Bris’t. Nu este valabila
daca e tinuta inainte. Aceasta ceremonie nu se poate tine de Sabat sau de alte sarbatori
pentru ca presupune folosirea banilor in cadrul ritualului.

Este responsabilitatea tatalui aceea de a-si rascumpara fiul. Daca tatal este absent, dupa
varsta de treisprezece ani, baiatul se poate rascumpara singur.
Ceremonia trebuie facuta de un Cohen. Se folosesc deobicei, cinci monede de argint, de
oricare ar fi ele, pentru a simboliza cei cinci Sekeli dictati de Tora (Biblie). In timpul
ceremoniei, copilul este rascumparat cu cele cinci monede. Tatal ii da monedele lui
Cohen, iar acesta, la randul lui trece monedele peste capul cpilului spunand: „asta este
in schimbul lui….”, apoi il binecuvanteaza, si ceremonia se incheie cu sfintirea unui
pahar de vin.

UPSHERENISH

Cu toate ca educatia copilului incepe in momentul in care se naste, varsta de trei ani
marcheaza inceputul formal al educatiei si practicii Evreiesti.

Upsherenish este o eveniment fericit , care marcheza cea de-a treia aniversare a baietilor
Evrei, prin taierea, pentru prima data a parului. Tora spune ca: „Omul este ca un copac de
pe camp.” Omul este comparat cu un copac, pentru ca ambii cresc dintr-o samanta mica,
se dezvolta, ajung la maturitate si rodesc. Si la fel cum un rasad are nevoie de ingrijire si
de blandete ca sa creasca inalt si puternic, asa si copilul are nevoie de tandrete si de grija
pentru a creste atat fizic, cat si psihic.

De aceea, se obisnuieste ca legile copacilor sa se aplice si oamenilor. In primii trei ani din
viata unui copac, fructele nu trebuie culese. In mod similar, parul unui baiat nu va fi tuns
pana la varsta de trei ani. Cu ocazia Upsheren- ului, baiatului i se taie parul, intra in
Mitzvah, si incepe sa poarte tzitzis (haina cu ciucuri la poale). Familia si prietenii,
participa taind fiecare cate o suvita de par, impartasindu-si toate obiceiurile fascinante
prilejuite de aceasta ceremonie.

Cand o fetita Evreica implineste varsta de trei ani, incepe sa isi aprinda singura
lumanarea de Sabat.

Acesta, marcheaza inceputul unei vietii in care lumina Hashem-ului va aduce bucuria si
pacea in casa, si pe pamant. Intruparea fizica a acestei lumini este lumanarea de Sabat. Cu
ajutorul mamei ei, fetita aprinde lumanarea, si rosteste binecuvantarea, la inceputul
drumului spre a deveni „o adevarata femeie”.

De la varsta de trei ani, baietii si fetele, incep sa rosteasca binecuvantarea de dimineata,

rugaciunea de multumire de dupa masa, si la culcare recita Shema.

Informatii Suplimentare: Se spune ca motivul pentru care Evreii lasa parul baietilor sa
creasca, este pentru a o insela pe Lilit (o femeie din folclorul Evreiesc, care alearga dupa
baietii Evrei si ii ademeneste intr-o cursa), si a o face sa creada ca baiatul este de fapt o
fata, in asa fel incat sa nu rapeasca copilul.

Bar/Bat Mitzvah

Dupa legea evreieasca, un baiat este considerat “bar mitzvah” in momentul cand
implineste 13 ani si primeste statutul de adult. O fata evreica devine “bat mitzvah” cand
implineste 12 ani. In aceste momente insemnate ei devin evrei adulti in toata puterea
cuvantului si li se ofera atat posibilitatea sa creasca spiritual, cat si responsabilitatea de a
deveni o persoana mai buna. Fetele ajung la statutul de adult cu un an mai devreme
pentru ca de obicei fetele se maturizeaza fizic si emotional mai devreme decat baietii,
gata sa imbratiseze responsabilitatea pe care o implica maturitatea.

Bar /Bat Mitzvah marcheaza trecerea de la copilarie la maturitate, nimic mai mult. Cu sau
fara o ceremonie sau o petrecere, la varsta de 12 sau 13 ani, toti Evreii devin „supusi
legilor”.

In Biblie nu apare Bar Mitzvah, ci se considera varsta de 20 de ani ca inceput al vietii

adulte. Cu toate astea, din primul secol al erei noastre, maturitatea era considerata a
incepe la 13 ani pentru baieti, si la 12 ani pentru fete, varsta specificata si in Talmud, in
care se spune: „La varsta de 13 ani, oricine devine supus al legilor.” Cea mai veche
mentiune, referitoare la ceremonia care marcheaza aceasta trecere, dateaza din perioada
celui de-al Doilea Templu, cand se obisnuia sa se rosteasca o binecuvantare speciala
pentru baietii care isi treceau cu bine primul Yom Kipur. Dar pana in Evul Mediu,
distinctia religioasa dintre un baiat de zece ani si unul de treisprezece, era doar teoretica.
Copiii erau adeseori numarati, in scopul crearii unui minyan (o adunare de zece oameni ,
necesara pentru anumite rugaciuni), asa incat atingerea varstei de 13 ani, nu era asociata
cu nici un fel de ritual sau sarbatorire.

Semnificatia rituala a maturitatii, se schimba insa, drastic, undeva intre secolele 14 si 16,
in Germania si Polonia, unde minorilor nu le mai era permis sa citeasca din Tora (primele
cinci carti ale Bibliei), sau sa participe intr-un minyan. Din acel moment al istoriei, bar
mitzvah – ul a devenit un eveniment important in ciclul exitentei din lumea Evreiasca.
Baietii erau chemati la Tora, ca simbol al dobandirii statutului de adult, in viata religioasa
a comunitatii.

Actul principal al acestui ritual era onoarea primirii unui aliyah, (chemarea la
binecuvantare si/sau citire din Tora). Cu toate astea, ceremonia s-a imbogatit in scurt timp
cu noii elemente.In secolul 16, deja baietii care trecusera de Bar Mitzvah, tineau d’rashot
(cuvantari referitoare la fragmentele citite din Tora). In secolele 16 si 17, unele sinagogi
permiteau studentilor care s-au desavarsit, sa conduca o parte a ceremoniei.

Din punct de vedere religios, la implinirea varstei de 13 ani, baietii deveneau responsabili
pentru actiunile lor. Dupa Legile Mozaice, fetele se maturizau mai devreme, devenind
deci responsabile pentru propriile actiuni inaintea baietilor, la varsta de 12 ani.
Responsabil inseamna „ supus legilor”. Bar/Bat Mitzvah nu marcheaza decat trecerea de
la copilarie la maturitate.

In zilele noastre, pentru a marca acest moment, baiatul este chemat sa citeasca din Tora –
pasajul saptamanii, sau ultima parte, sau macar sa rosteasca binecuvantarile respective. In
unele comunitati, Bar Mitzvah – ul este prilej de rugaciune, si daca studiaza Yeshiva
trebuie sa vorbeasca in fata congregatiei despre un subiect continut in pasajul din Tora al
respectivei saptamani, sau un alt subiect Talmudic potrivit datei sau ocaziei respective.
Dupa terminarea ceremoniei, in sinagoga se serveste un Kidush (gustare) special, sau se
ia pranzul. Bar Mitzvah se poate desfasura in oricare zi a saptamanii in care se citeste
Tora. Multi prefera ca ceremonia sa se desfasoare de sfantul Sabat. Dar pentru ca de
Sabat este interzisa muzica si fotografierea, multe familii Ortodoxe, sarbatoresc dupa
Sabat, in noaptea sau in ziua urmatoare. Amploarea si natura acestor festivitati sunt date
de obiceiurile locale, gustul personal, si mijloacelor de care dispune familia.

Celebrarea Bar Mitzvah – ului este un obicei recent. Inainte de distrugerea Iudaismului
European, comunitatile ortodoxe nu faceau mare lucru pentru a marca acest eveniment.
Nu se organiza vreo mare sarbatoare, dar uneori se inchina un toast, dupa rugaciunile
obisnuite din dimineata de Sabat.

BAT – MITZVAH

Pentru ca femeile din comunitatile Ortodoxe nu conduc slujbele din sinagoga, pana de
curand nu exista o ceremonie care sa marcheze Bat Mitzvah- ul. Cea de-a 12 aniversare a
unei fete, trecea neobservata. Fetele asteptau deobicei implinirea varstei de 15 ani, in
America Latina, iar in Statele Unite implinirea varstei de 16 ani, pentru a sarbatori ….”un
moment crucial in existenta”.

Astazi, in mare parte din ei, Evreii Ortodocsi au inteles importanta ceremoniei pentru
fetele lor. Cu toate astea Bat Mitzvah- ul Ortodox nu se desfasoara in sinagoga, pentru ca
in sinagogile Ortodoxe fetele inca nu citesc din Tora si nu conduc slujbe.

Semnificatia unui bar sau bat mitzvah

Cand baietii si fetele devin bar si bat mitzvah, ei ating un nou stadiu de dezvoltare in
viata lor si incep sa se gandeasca la ce fel de oameni vor sa fie. La pubertate, o persoana
nu mai traieste in lumea fantastica a copilariei si poate incepe sa faca o apreciere realista
a lumii ei. Acesta este momentul cand constiinta lor morala si sensibilitatea se dezvolta
pe deplin, permitandu-le sa isi asume responsabilitatea completa pentru actiunile lor. In
conformitate cu traditia iudaica, acesta este momentul cand sunt considerati a fi gata sa-si
canalizeze inclinatia de a face bine si sa-si depaseasca tendintele naturale de a pune
nevoile lor inaintea celor ale altora.

La un nivel mai adanc, la fel cum corpurile lor cresc si se schimba intr-un mod nou, asa si
sufletele lor cresc si se schimba. Traditia cabalista ne spune ca fiinta spirituala a unei
persoane are mai multe nivele de suflet. Un nou nivel de suflet numit neshamah devine
constient la momentul bar sau bat mitzvah-ului. Acesta este nivelul care ii da unei
persoane abilitatea de a lua decizii constiente si rationale.

Termenul bar mitzvah inseamna literal “fiul unei porunci,” si bat mitzvah inseamna “fiica
unei porunci.” Aceasta face aluzie la doua lucruri:

Un baiat bar mitzvah sau o fata bat mitzvah se straduieste sa se apropie mai mult de
Dumnezeu – ca un fiu sau o fiica de parintele lui sau al ei. Principalul mod de a face asta
este prin a respecta poruncile sau mitzvot-urile pe care Dumnezeu le-a dat in Tora. Intr-
adevar, poate cea mai importanta intamplare a acestei zile este faptul ca tanara persoana
devine din acea zi complet responsabila de respectarea legilor Torei.

Desi nu este obligatoriu, bar si bat mitzvah-urile sunt de obicei sarbatorite cu o masa
festiva, cu familia si prietenii baiatului bar mitzvah sau a fetei bat mitzvah adunati pentru
a celebra intrarea lor in maturitate. Masa este adesea insotita de discursuri din partea
prietenilor sau a rudelor care ii incurajeaza pe bar sau bat mitzvah sa isi preia rolul de
evreu adult cu bucurie si sa se straduiasca sa adauge spiritualitate vietii lor. In plus, de
Shabbatul care urmeaza dupa cea de-a treisprezecea aniversare a baiatului bar mitzvah,
acesta este chemat la Tora in timpul slujbei de dimineata de la sinagoga pentru a recita
binecuvantarea de Haftorah. Multi baieti citesc de asemenea si pasajul saptamanal din
Tora, pe care l-au studiat dinainte cu un cantor sau cu un invatat cu experienta in citirea
Torei.

CASATORIA

In Tora se spune “Un barbat isi va parasi tatal si mama si se va alatura sotiei sale si vor fi
un singur trup” (Geneza 2:24). Casatoria este o institutie sfanta in iudaism. Insusi numele
acesteia in ebraica, kiddushin, inseamna sanctificare. Majoritatea legilor si obiceiurilor
legate de ceremonia nuntii (Chatunah), pregatirile pentru ea si Seudat Mitzvah (masa
festiva) provin din timpurile patriarhilor si daruirii Torei la Sinai. Legea evreieasca
cheama intreaga comunitate sa le aduca bucurie si fericire atat Kallah-ului (mireasa) cat
si Chatan-ului (mirele). In fiecare zi a casatoriei lor mireasa si mirele se vor stradui sa
creasca si sa se adapteze unul la celalalt pentru a pune fundatia unei Bayis Ne’eman
B’Yisrael – o casa evreieasca loiala.

Logodna

Logodna Evreiasca oficiala si legala presupune semnarea conditiilor tehnoyi’m.

Intelegerea tehnoyi’m, se face (in zilele noastre ea este prescrisa) stipuland diverse
obligatii, indatoriri, si responsabilitati, prevazand o pedeapsa sau o amenda in cazul in
care logodna este rupta. De obicei, la finalul intelegerii, dupa ce se semneaza, se sparge o
farfurie pentru a purta noroc. De ce? Din nou, exista doua raspunsuri: (1) raspunsul
traditional la „noroc”, care contine alungarea demonilor si a spiritelor, si (2) farfuria este
sparta ca preambul al spargerii paharului din cadrul ceremoniei de nunta.

Cu toate ca tehnoyi’m este un cuvant ebraic, el se foloseste de obicei in cercurile mai

traditionale, in care se vorbeste Idis. In alte cercuri, acelasi eveniment este adus la
cunostina si sarbatorit de catre reprezentanti ai mirelui si ai miresei, care tin de capetele
unei batiste albe, urmand semnificatia tehnoyi’m- ului. Aceasta ceremonie a „batistei
albe”, care simbolizeaza totodata intelegerea, este cunoscuta sub numele de kahbahlas
kinyan ceea ce inseamna „ dobandirea acceptarii”.
Shabbatul dinaintea nuntii

Oif-ruf, cunoscut si sub numele de oifrufen (chemarea in Idis), este obiceiul celebrarii
mirelui inainte de nunta. El primeste un aliyah ca acela de bar mitzvah. Se obisnuieste ca
oif-ruf sa se desfasoare in Sabatul din ajunul nuntii.

El este chemat la Tora de un cantor care intoneaza o anumita melodie pentru a-l „anunta”.
Deasemenea se obisnuieste sa fie „udat” de o ploaie de stafide, nuci si bomboane ceea ce
simbolizeaza dorintele lor pentru o casatorie dulce si roditoare, binecuvantata cu multi
copii.. Femeile si barbatii il „ploua” cu aceste vechi simboluri ale fertilitatii si blandetii.

„Ploua” este un termen bland.De obicei intreaga parohie ia parte la acest eveniment.
(bomboanele sunt recuperate si mancate de copiii din parohie). Mirele nu rosteste numai
binecuvantarile din Tora, ci si, daca are educatia necesara, el rosteste si Haftorah. Aceasta
ceremonie este foarte vesela, si foarte intalnita in ziua de azi.

Intre timp, de acelasi Shabbat, familia si prietenii Kallah-ei ii organizeaza o petrecere,

exprimand aceleasi dorinte si pentru ea.

Incepand cu cateva zile inainte de nunta si pana la o saptamana dupa nunta, cei doi
membri ai cuplului sunt considerati regi si, prin urmare, nu pot fi vazuti in public fara o
escorta personala.

Postul din ziua nuntii

Pentru ca in ziua casatoriei Dumnezeu iarta toate greselile anterioare ale mirelui si ale
miresei, nunta este vazuta ca un Yom Kippur personal numai pentru cuplu. Acestia
postesc pana la ceremonie, adauga confesiunile de Yom Kippur la rugaciunile de dupa-
amiaza, recita Cartea Psalmilor, cerandu-si iertare pentru greselile tineretii pe care le-au
facut cu stiinta sau cu nestiinta inainte de a-si incepe noua viata impreuna.

Intampinarea mirelui si a miresei

Receptiile de nunta se tin separat din moment ce Chatan-ul si Kallah nu se vad in

saptamana dinaintea nuntii. In acest moment, rudele si prietenii ii saluta pe mire si pe
mireasa si ii binecuvanteaza, oferindu-le individual urarile lor din inima. Inainte de
ceremonia nuptiala, se stipuleaza de catre mire si mireasa, si respectiv parintii acestora,
intr-un document scris, conditiile (Tena’im) standard. Acesta reprezinta anagajamentul
Chatanului de a-si tine promisiunea sa se casatoreasca cu Kallah.

Odata cu semnarea si finalizarea acestei obligatii prin citirea textului cu glas tare, se
sparge o farfurie, aratand ca asa cum spargerea farfuriei este ireversibila, asa trebuie sa fie
si logodna.
Asezarea voalului miresei

Inainte de ceremonia de Chupah, mirele, escortat de tatal sau si de (viitorul) socru, si

insotit de rude si prieteni, merge sa puna voalul miresei. Mirele coboara voalul peste fata
miresei. Acoperirea fetei simbolizeaza modestia, demnitatea si castitatea care
caracterizeaza virtutea feminitatii evreiesti.

Acoperirea cu voalul intipareste asupra miresei datoria de a se ridica la idealurile

evreiesti de modestie si le aminteste celorlalti ca prin statutul ei de femeie maritata va
deveni absolut inabordabila pentru ceilalti barbati. Femeia evreica, fiind puterea si stalpul
casei, este de asemenea reflectata in aceste semne de modestie si demnitate care vor fi
stalpii fundatiei noii lor case.

Ceremonia nuptiala de sub baldachin

Ceremonia nuptiala are loc adesea sub cerul liber, amintind de binecuvantarea lui
Dumnezeu catre Avraham ca samanta lui sa fie la fel de numeroasa ca stelele. Cand ajung
la Chupah, mireasa il inconjoara pe mire de sapte ori. Consacrarea unei femei unui
barbat, ne sfatuieste Tora, se face prin “daruirea unui lucru valoros – bani sau un inel –
(femeii), prin prezentarea unui document sau prin traiul comun in intimitate.” In zilele
noastre, ne spun invatatii nostri, noi realizam toate cele trei acte ca mijloc de a consacra o
femeie.

Din acest motiv, ceremonia de Chupah implica toate cele trei aspecte:

1. Daruirea unui inel Kallah-ei de catre Chatan (schimbul de valori);

2. Inmanarea Ketubei (contractul nuptial) miresei;

3. Dupa Chupah, mireasa si mirele poposesc intr-o camera separata (care simbolizeaza
intimitatea) unde isi incheie postul.

Martorii

Fiecare procedura legala in viata evreieasca trebuie confirmata de cel putin doi martori
“kosher”. Acesti martori nu pot fi in nici un caz membri ai familiei lor apropiate sau chiar
rude indepartate ale participantilor.

Este nevoie de doi martori (ceilalti sunt exclusi) pentru a atesta ca toate cele trei aspecte
ale casatoriei au avut loc in concordanta cu legile lui “Moise si Israel.” Doi martori sunt
chemati sa stea sub Chupah si sa fie martori la aceste proceduri.

Kiddushin si Nisuin

Ceremonia de casatorie evreieasca are doua parti de baza: “Kiddushin” si “Nisuin.”

Ambele parti sunt introduse prin binecuvantari pe vin, simbolul traditional al bucuriei si
abundentei. Prima binecuvantare pe vin semnifica faptul ca asa cum proclamam pe vin
sfintenia Shabbatului si a sarbatorilor, asa sanctificam si relatia personala de casatorie pe
vin. Mirele si mireasa iau amandoi cate o inghititura de vin. Cea de-a doua se recita chiar
in timpul ceremoniei, multumind lui Dumnezeu pentru ocazia de a respecta aceasta
mitzvah, dupa care Chatan-ul si Kallah mai iau cate o inghititura de vin, dupa cele sapte
binecuvantari. Binecuvantarea se incheie cu: “Binecuvantat esti Tu Doamne, Care
sfintesti poporul lui Israel prin Chupah si Kiddushin.”

Esenta ceremoniei care urmeaza este Kiddushin. In prezenta a doi martori, mirele pune
un inel simplu de aur (fara inscriptii sau ornamente) pe inelarul de la mana dreapta a
miresei. In timp ce mirele ii pune inelul pe deget el spune: “Harei At Mekudeshet Li
B’taba’at Zo Kedat Moshe V’Yisrael – Iata, cu acest inel imi esti consacrata dupa legile
lui Moise si Israel.”

Ketubah – Contractul de casatorie

Pentru a separa binecuvantarile de logodna de cele de casatorie (Sheva Berachot),

“Ketubah” (contractul de casatorie) se citeste cu glas tare. Ketubah este un document de
incredere, care detaliaza obligatiile sotului fata de sotia lui. In acesta, Chatan-ul jura ca
“voi munci pentru tine, te voi onora si te voi intretine, in concordanta cu practicile sotilor
evrei care muncesc pentru onoarea sotiilor lor si care le intretin cu adevarat.” Semnarea
Ketubei arata ca mireasa si mirele nu vad casatoria numai ca o uniune fizica si
emotionala, dar si ca un angajament legal si moral care delimiteaza obligatiile umane si
financiare ale sotului fata de sotia sa in acord cu legea si obiceiurile evreiesti.

Scopul ei principal este sa intareasca si sa afirme statutul demn al sotiei, cat si sa ii

confere privilegii speciale. Ketubah contine de asemenea stipulatii de natura financiara in
cazul in care, Doamne fereste, cei doi divorteaza. Dupa citirea acestui contract, Ketubah
ii este inmanata Kallah-ei. Daca acest document este cumva pierdut, cuplul nu mai poate
trai impreuna pana nu se alcatuieste un nou contract.

Sheva Berachot – Cele sapte binecuvantari

Sectiunea finala a ceremoniei de casatorie este formata din cele sapte binecuvantari.
Cateva persoane diferite sunt chemate sa recite aceste binecuvantari in prezenta unui
minim de zece barbati, datorita caracterului accentuat comunal al binecuvantarilor. Ele il
afirma pe Dumnezeu ca creator al umanitatii, al bucuriei, al mirelui si al miresei. De
asemenea, il lauda pe Dumnezeu pentru ca l-a creat pe om dupa imaginea Sa, si pentru ca
i-a dat abilitatea sa reproduca acea imagine.

Prima binecuvantare este recitata pe al doilea pahar de vin ca semn al bucuriei. Cea de-a
doua ii multumeste lui D-zeu pentru ca a creat lumea si in acelasi timp ii onoreaza pe cei
adunati la nunta.

A treia si a patra afirma creatia fizica si spirituala a omenirii de catre D-zeu. Aceste
binecuvantari se recita la nunti, deoarece numai atunci membrii cuplului isi incep viata ca
fiinte complete. In a cincea, ne rugam pentru restaurarea Ierusalimului si pentru
reconstructia Templului cel Sfant, edificiul care exprima intr-o asemenea masura relatia
speciala a lui D-zeu cu poporul evreu incat amintirea distrugerii lui se ridica deasupra
celor mai mari bucurii ale noastre. A sasea exprima speranta ca mireasa si mirele sa
creasca in iubirea lor unul pentru celalalt, fixandu-se asupra dragostei lor la fel de
exclusiv ca Adam si Eva cand nu mai era nimeni altcineva in lume. In a saptea
binecuvantare, ne rugam pentru timpul cand va veni Mesia sa ne rascumpere din exil
pentru ca pacea si linistea sa domneasca peste lume.

Spargerea paharului

La finalul binecuvantarilor, dupa ce cuplul bea din al doilea pahar, mirele sparge paharul
cu piciorul drept ca o amintire suplimentara a disturgerii Templului din Ierusalim. In mod
traditional, acest obicei era inclus in ceremonie pentru a aminti tuturor ca mai presus de
orice bucurie personala, trebuie, totusi, sa ne amintim de distrugerea Templului din
Ierusalim.

Uniunea (Yichud)

Dupa ceremonie mirele si mireasa ajung intr-o camera separata. Aceasta procedura este
urmarita de aceiasi doi martori exclusivi care au fost desemnati in momentul cand s-a pus
inelul pe degetul miresei sub Chupah. Cele cateva minute pe care cuplul le petrece
impreuna fac aluzie la noua lor relatie intima si accentueaza ca intimitatea lor absoluta
trebuie sa fie respectata. Se servesc gustari si Chatan-ul si Kallah isi incheie postul.

Seudat Mitzvah – Petrecerea de nunta

Majoritatea celebratiilor evreiesti (casatoria, circumcizia, bar mitzvah, etc.) sunt urmate
de un dineu pentru a onora respectiva ocazie. La aceasta masa toti musafirii participa la
Mitzvah de “L’Sameach Chatan v’Kallah,” pentru a celebra cu bucurie impreuna cu
mirele si mireasa. Desi petrecerea de nunta in sine este o mitzvah, accentul se pune pe
amuzamentul noilor casatoriti. Barbatii si femeile danseaza separati de o “Mechitzah”
(separator) din motive de “Tzniut” (modestie). Aceasta este una din virtutile puternice
care ii leaga pe sot si pe sotie, aceea de a-si intari propria unicitate. La sfarsitul Seudat
Mitzvah-ului (masa festiva), se recita “Birkat HaMazon” (Binecuvantarea de dupa masa)
si Sheva Berachot care au fost recitate sub Chupah sunt repetate.

Dupa nunta

Obiceiul evreiesc dicteaza cuplului sa-si inceapa noua viata impreuna in comunitate. In
sapte seri consecutive dupa nunta se obisnuieste ca prietenii sau rudele sa faca mese
festive in onoarea lor. Aceste mese festive amintesc de “serbarea de sapte zile” care a
urmat dupa nunta lui Jacob cu Leah, in timp se acestia isi petreceau zilele rugandu-se,
invatand Tora sau respectand Mitzvoturile pentru a da “noii case din Israel” un fundament
solid in sfintenia lui D-zeu.
Divortul

„Cand cineva divorteaza de prima sotie, pana si Altarul varsa lacrimi” (Gittin 90b)

In Iudaism, divortul este privit ca o ultima posibilitate tragica la care se apeleaza numai in
cazul in care nu mai este nici o alta solutie. Totusi, cand o relatie este plina de certuri si
de amaraciune, este mai bine sa se desparta cuplul. Legea evreiasca a divortului a fost
creata de dragul pacii si al armoniei. Nimeni nu ar trebui sa traiasca in iadul care este o
casnicie plina de ura, spune Eliyahu Kitov.

O casnicie evreiasca este sfanta „potrivit Legii lui Moise si a lui Israel”, deci, pentru a se
incheia o casnicie trebuie sa se faca recurs la aceiasi Lege. Divorturile civile halachice nu
au valabilitate pentru a termina o casnicie evreiasca.

Procedura de divort evreiasca (Ghet) trebuie sa fie realizata de o Bet Din, o curte rabinica
(formata din 3 rabini), un scrib (Sofer Stam), si doi martori (barbati, mai mari de 13 ani).

Potrivit Legii evreiesti, Bet Din inainte de a autoriza un divort trebuie sa incerce prin
orice mijloace sa faca Pace (Sholem Bais/t), si doar cand acest lucru se dovedeste ca fiind
imposibil se incearca stabilirea unei intelegeri reciproc avantajoase. Dupa ce s-a ajuns la
o intelegere, intregul ritual de divort mai dureaza aproximariv 2 ore pentru ca este
necesar ca un document (Ghet-ul propriuzis) sa fie scris de catre scrib intr-o maniera
specifica, special pentru acel cuplu.

Legea evreiasca functioneaza bine cand atat sotul cat si sotia sunt de acord cu incetarea
casatoriei si cu termenii divortului. Cand ei nu sunt de acord, ceea ce se intampla de
obicei, Legea evreiasca nu este deloc fuctionala. Curtea rabinica pune intrebari de rutina
ambelor parti pentru a se asigura de “libera lor vointa si de consimtamant” in cadrul
actiunii de divort. Sotul ii “da” in mod formal ghet-ul sotiei, iar aceasta il “primeste” oare
pe care din versetele biblice se bazeaza acest lucru, daca se bazeaza pe ele?

Scribul si martorii trebuie sa fie evrei religiosi, practicanti, si sa nu fie rude nici cu sotul,
nici cu sotia. Daca cei doi soti nu se pot intanli, aceasta procedura se poate realiza prin
intermediul unui mesager. Sotul ii da acestuia ghet-ul, care ajunge prin intermediul sau in
mainile sotiei.

Dupa ce sotia tine documentul in mana cateva secunde, documentul este impachetat cu
grija, apoi se face o taietura pentru a nu mai fi folosit din nou. Scrisori oficiale, numite
Patur, sunt date barbatului si femeii, prin care se atesta ca cei doi sunt liberi sa se
casatoreasca din nou.

Femeia nu are voie sa se marite in urmatoarele 3 luni pentru a se asigura ca nu este

insarcinata.
Agunah este o femeie a carui sot a disparut prin parasire sau printr-o moarte la care nu au
fost martori. Moartea poate fi stabilita ca fapt potrivit legii biblice si talmudice doar daca
exista 2 martori oculari. Autoritatile de mai tarziu au relaxat aceasta lege in cazul unor
Agunah, si au acceptat marturia unui singul martor, chiar daca altfel ar fi considerat
„incompetent.” Aceasta lege a dus la situatii tragice pentru multe evreice.

Moartea

Iudaismul ne invata ca moartea este sfarsitul vietii fizice; corpul moare, dar sufletul trece
in lumea de dincolo. Mai mult, credem ca dupa moarte urmeaza un fel de dare de seama
in fata lui Dumnezeu pentru felul cum ne-am purtat in viata. Iudaismul sustine ideea ca
suprema rasplata pentru o buna comportare in timpul vietii este sa fii primit in lumea de
dincolo. Astfel, o faimoasa parabola talmudica (Cartea legii evreiesti) ne invata ca lumea
asta este un fel de anticamera, in timp ce lumea cealalta este ca o sala de banchet.

Iudaismul are si un concept de Iad, numit Gehynom, unde pacatele sunt “arse” si sufletul
este purificat. In iudaism exista multe puncte de vedere asupra ideii de “iad”. Este clar
insa ca viziunea iudaismului difera de mistuirea eterna descrisa de crestinism. De fapt,
dupa o anumita parere, iadul este rusinea arzatoare pe care o simti cand Dumnezeu ii
arata dupa moarte sufletului decedat cat de corect si de bun ar fi putut sa fie si cat de rau
si-a trait viata. Toti par sa fie de acord ca in centrul vietii de apoi apare o intimitate
reinnoita intre suflet si Dumnezeu.

In mod similar, iudaismul are un concept al raiului (Gan eden), al lumii care vine (Olam
Habah) si al reinvierii mortilor (Tchiyat Hametim). Nu este foarte clar din ce constau
acestea si ce inseamna. Totusi, se intelege ca Dumnezeu ne-a rezervat o experienta mai
bogata, mai, in care vom fi rasplatiti pentru faptele noastre bune.

Iudaismul nu considera viata ca fiind o simpla serie de placeri, emotii si dureri

nesemnificative si efemere. Iudaismul considera mai degraba ca viata are un scop. Mai
presus de simpla indeplinire a poruncilor, oamenii trebuie sa-si implineasca potentialul
vietii si sa-si foloseasca viata pentru a-L servi cat mai bine pe Dumnezeu. Exista o
poveste despre un faimos rabin care pe vremea cand era un tanar incorigibil si salbatic nu
era dispus sa se concentreze asupra studiilor. Pana intr-o zi, cand, in mijlocul uneia dintre
iesirile sale salbatice, si-a auzit parintii discutand despre viitorul lui. Ei au spus ca nu va
reusi in studiul Torei si au decis sa-l dea ucenic ca sa invete o meserie. Atunci el s-a
hotarat imediat sa se dedice studiilor si a devenit in final un rabin foarte invatat si
respectat. A recunoscut insa in fata studentilor sai ca ar fi putut deveni un negustor corect
si onorabil. Dar, dupa cum le-a spus studentilor, la moartea sa, cand ar fi ajuns fata in fata
cu Dumnezeu, acesta i-ar fi aratat imaginea marelui rabin care ar fi putut deveni si i-ar fi
cerut o explicatie pentru faptul ca nu si-a infaptuit menirea in aceasta lume.

Legile doliului

Desi evreii cred ca moartea este un simplu stadiu inainte de inceperea vietii de apoi,
iudaismul recunoaste nevoia de a onora memoria celor decedati. Iudaismul nu incearca sa
elimine sentimentele si emotiile umane. Mai degraba incearca sa le ridice pe un plan mai
inalt. De aceea prescrie pentru oameni un mod de a plange pentru pierderea suferita si in
acelasi timp sa sfinteasca memoria decedatului si deopotriva pe cei care il plang. Mai jos
urmeaza o scurta descriere a acestor legi. Totusi, legile evreiesti pentru inmormantare si
doliu pot fi extrem de complicate.

In timpul vietii, corpul uman este venerat deoarece contine o scanteie dumnezeieasca, un
spirit format dupa imaginea lui Dumnezeu. La moarte, iudaismul ne invata ca trupul
trebuie in continuare respectat ca fiind un vas care a servit odata acest scop inalt.
Urmeaza regulile de baza de ingrijire a corpului decedatului.

Ochii si gura trebuie sa fie inchise iar corpul trebuie sa fie acoperit cu un cearsaf. Daca
este posibil, corpul trebuie orientat cu picioarele spre usa. Corpul trebuie aranjat intr-o
pozitie demna, dar in afara de asta trebuie sa ramana neatins. Trebuie asezata o lumanare
langa capul mortului. Oglinzile din casa trebuie acoperite (ca intr-o casa de doliu). Corpul
nu poate fi lasat nesupravegheat pana la inmormantare.

In multe comunitati evreiesti exista o Chevra Kaddisha responsabila cu ingrijirea corpului

dupa moarte. Daca exista asa ceva in comunitate, ei trebuie chemati cand are loc un deces
in familie. Chevra Kaddisha este responsabila cu Tahara sau curatirea corpului, un act de
purificare religioasa, care consta in spalarea corpului intr-un mod respectuos si in a spune
rugaciuni pentru iertarea pacatelor mortului. Corpul trebuie apoi invelit intr-un giulgiu
alb. Printr-o regula foarte egalitara, iudaismul interzice inmormantarea in haine mai
decorate si cere ca toate corpurile sa fie inmormantate intr-o cutie de lemn, deoarece toti
sunt egali in fata mortii, si bogatii si saracii.

In general, iudaismul interzice autopsiile. Iudaismul cere sa fie respectat corpul; acesta sa
fie integru, nemutilat in momentul inmormantarii. Trebuie sa se descompuna in mod
natural, intorcandu-se in pamantul din care a venit, dupa cum afirma Torah “pentru ca esti
tarana si in tarana te vei intoarce” (Geneza). Exista insa si rare exceptii de la aceasta
regula. De exemplu, cand autoritatile guvernamentale cer o autopsie, in cazuri de
omucidere, suspecti de sinucidere, precum si cazurile in care autopsia ar contribui la
studiul unor boli ereditare sau a unei boli de care se stie ca sufera altcineva. Totusi, pentru
fiecare caz trebuie consultata o persoana care cunoaste legile. Pentru a respecta corpul si
pe cel mort, toate partile corpului trebuie inmormantate impreuna. Exceptiile sunt
posibile in cazul donatiilor in scopuri medicale (de exemplu, un rinichi).

Principalii participanti la doliul pentru cel decedat sunt parintii, sotul/sotia, surorile si
fratii, precum si copiii. Pana la inmormantare, acestia sunt scutiti de efectuarea tuturor
poruncilor pozitive.

Inmormantarea trebuie sa aiba loc cat mai curand dupa moarte, pentru a nu lasa corpul sa
se descompuna in lumea asta, in timp ce sufletul s-a intors la Dumnezeu. Inmormantarea
poate fi amanata daca acest lucru aduce onoare (de exemplu, daca Rabinul nu poate veni
in aceeasi zi) sau daca acest lucru este cerut de autoritatile guvernamentale. Corpul nu
trebuie sa fie expus la vedere. La inmormantare nu trebuie sa fie flori la vedere. De-a
lungul istoriei evreii si-au exprimat durerea la moartea unei rude rupandu-si hainele
(Kriyah). Aceasta de catre principalii participanti la doliu care trebuie sa fi trecut de bar
or bat mitzvah (12 ani pentru fete si 13 ani pentru baieti) ca sa inteleaga semnificatia
acestui act. Nu trebuie sa se poarte haine noi. Este preferabil ca la aceasta ocazie sa se
poarte haine vechi. Daca decedatii sunt parintii, ruptura trebuie sa fie langa inima, trebuie
sa fie vizibila. Pentru alte rude, trebuie sa fie pe partea dreapta si nu trebuie neaparat sa se
vada.

Inmormantarea in sine consta din elogii, din citirea psalmilor (de obicei Psalmul 23)
impreuna cu El Maleh Rachamim, o rugaciune in numele celui decedat, precum si o
rugaciune numita Ztiduk Hadin, care reprezinta o afirmare a faptului ca in ciuda durerii
cauzate de aceasta pierdere, ne dam seama ca nu intelegem planul lui Dumnezeu pentru
lume, dar ca stim ca acest plan este unul drept. Mai jos puteti gasi o versiune transliterata
si tradusa a acestor rugaciuni.

Dupa inmormantare iudaismul cere respectarea unei perioade de doliu. Prima perioada se
numeste Shiva sau sapte, semnificand cele sapte zile de dupa inmormantare. In aceasta
perioada persoanele care tin doliul raman acasa sau in casa decedatului, (cu exceptia
Shabbatului cand merg la Sinagoga), respectand anumite semne de doliu. Nu se
barbieresc si nu se tund, nu asculta muzica, nu poarta imbracaminte de piele, nu poarta
haine proaspat spalate, nu fac baie de placere, stau pe scaune joase si sunt vizitati de
prieteni care le ofera condoleante. In mod traditional, acestia se adreseaza inainte de
plecare cu cuvintele: Atotprezentul sa te mangaie, impreuna cu toti aceia care jelesc
pentru Sion si Ierusalem. Prima masa mancata de cei in doliu este in mod traditional
pregatita de catre vecinii si prietenii lor. Nichum Avelim sau Alinarea celor in doliu este
considerata o porunca foarte importanta. Intr-adevar, aflam din Biblie ca Dumnezeu i-a
dat alinare lui Isaac (unul dintre patriarhii natiunii evreiesti) dupa moartea tatalui sau,
Abraham. Se tine o lumanare aprinsa tot timpul in amintirea sufletului plecat al celui
decedat.

Dupa shiva se respecta timp de 30 de zile o perioada de doliu mai putin stricta, si pentru
parinti, doliul se continua tot restul anului intr-o varianta mai relaxata. In timpul celor 30
de zile persoanele in doliu nu se rad, nu se tund, nu-si taie unghiile, nu poarta haine
proaspat curatate si nu merg la petreceri.

Dupa moarte, devine obligatia fiului (sau a fiicei daca nu exista un fiu) sa recite Kaddish
la sinagoga cu un minyan (un cvorum de 10 barbati; daca fiica va recita Kaddish, atunci
trebuie sa va interesati care sunt obiceiurile locale in legatura cu realizarea acestuia in
cele mai bune conditii), in fiecare zi la toate cele trei servicii timp de 11 luni. In cel mai
rau caz, versiunea speciala a Kaddishului pentru inmormantare trebuie spusa cu aceasta
ocazie si trebuie sa se spuna Kaddish si pentru shiva. Motivul pentru care dureaza 11 luni
este acela ca, dupa traditie, un suflet nu va fi niciodata trimis in iad pentru mai mult de un
an. De aceea ne oprim la 11 pentru a nu da impresia ca sufletul individului pentru care
suntem in doliu va fi in iad pentru un an intreg. Se poate spune si pentru copii, sot/sotie,
frati sau surori pentru o perioada de 30 de zile. Kaddishul trebuie recitat in prezenta unui
minyan (10 barbati evrei) si este interactiv, continand pasaje recitate de restul
congregatiei.

Kaddishul este o rugaciune a carei premisa de baza este lauda lui Dumnezeu. Se dau
multe motive pentru care se spune rugaciunea. De fapt, s-au scris carti intregi pe acest
subiect. Unul dintre raspunsurile date este ca recitarea lui de catre copiii decedatului este
dovada ca parintii si-au facut bine datoria si ca au asigurat pastrarea traditiei iudaice
transmitand-o copiilor lor.

Desi este o obligatie semnificativa, recitarea Kaddishului a devenit un aspect foarte

important al iudaismului, multi evrei nepracticanti alegand sa-si onoreze parintii pentru
ultima data prin recitarea Kaddish-ului de trei ori pe zi sau cat de des este posibil. Textul
Kaddishului se gaseste la sfarsitul lectiei.

Amintirea celor morti

Evreii privesc intotdeauna inapoi catre parintii si stramosii lor, pentru ca sunt legatura lor
cu traditia si cu daruirea Torei pe Muntele Sinai. Cei morti sunt astfel amintiti de catre
copiii lor la aniversarea mortii lor prin recitarea Kaddishului la serviciile din ziua
respectiva, prin aprinderea unei lumanari, prin recitarea rugaciunii El Maleh Rahamim si
cateodata prin organizarea la sinagoga a unei mese restranse pentru congregatie. Multi fac
de asemenea donatii caritabile sau studiaza Torah in onoarea parintiilor lor. In plus, multi
aleg aceasta zi pentru a merge la cimitir si a recita cateva Tehilim, capitole din Biblie care
Il descriu si Il lauda pe Dumnezeu si relatia Lui cu oamenii. Oamenii aleg si alte moduri
de a pastra memoria celor morti, ca de exemplu dandu-le copiilor nume dupa acestia.

Iudaismul cere ca un mort sa fie privit in mod onorabil. Astfel, nu este permis sa se
raspandeasca barfe despre acea persoana, sa se incalce o promisiune catre acea persoana
sau sa i se intineze memoria in orice alt fel. Un asemenea pacat este considerat mai rau
decat unul impotriva cuiva care este in viata, deoarece nu ne putem cere iertare de la un
mort. In mod similar, suntem incurajati sa ne platim datoriile mai vechi, fie financiare, fie
personale catre persoana decedata, de exemplu respectarea unei promisiuni de a face o
fapta buna pentru acea persoana la moartea ei. Intr-adevar, o astfel de fapta se numeste
Gemilut Khesed sau un act de dragoste si bunavointa, si este privita cu respect deoarece
nu poate fi rasplatita de catre cel decedat si este deci facuta din pur spirit altruist.

Lilit
Când Atotputernicul a creat primul om, a spus: Nu este bine ca omul să fie singur. Atunci
a creat pentru bărbat o femeie din pământ, la fel ca el (Adam) pe nume Lilit. Nu după
multă vreme, au început să se certe unul cu celălalt. Aceasta i-a spus: nu o să fiu a doua,
iar acesta spuse: Nici eu nu o să fiu al doilea, ci primul, căci aşa trebuie, tu să stai a doua
şi eu voi fi primul. Atunci ea îi spuse: amândoi suntem egali, pentru că ambii suntem
făcuţi din pământ. Totuşi nu s-au înţeles.
Când Lilit a văzut cum stau lucrurile, a pronunţat numele mărturisit al lui Dumnezeu şi a
zburat în văzduh. Adam începu să se roage Creatorului şi spuse: Dumnezeu al
Universului! Femeia pe care mi-ai dat-o a plecat de lângă mine. Imediat, Atotputernicul
trimise trei îngeri, pe nume Senoi, Sansenoi şi Semanglof, după ea, pentru a o aduce
înapoi.
Atotputernicul le-a spus îngerilor: Dacă vrea să se întoarcă, atunci este bine. Dacă nu,
atunci trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru că 100 dintre copiii ei vor muri în
fiecare zi. Aceştia s-au dus apoi la ea şi o găsiră în mijlocul Mării Roşii. Atunci i-au spus
care este cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, a refuzat să se întoarcă. Îngerii i-au spus: trebuie
să te înecăm în mare. Atunci ea le-a zis: Lăsaţi-mă! Nu am fost creată decât pentru a face
rău copiilor, timp de opt zile pentru băieţi şi douăzeci pentru fete.
Când au auzit îngerii ce a spus ea, au insistat şi mai mult. Atunci, aceasta a spus: Jur pe
numele lui Dumnezeu cel viu că atunci când vă voi vedea pe voi sau imaginea voastră pe
o amuletă, nu voi avea nici o putere asupra copilului pe care îl protejează. Şi-a asumat
responsabilitatea ca, în fiecare zi, o sută dintre copiii ei să moară. De aceea spunem că în
fiecare zi, o sută dintre demonii ei mor. De aceea se scriu numele Senoi, Sansenoi şi
Semanglof pe amuletele destinate copiilor mici. Când Lilit le vede, îşi aduce aminte de
promisiunea ei şi copilul respectiv este salvat.

Potrivit altor legende, Lilit a fost blestemată să se transforme într-un demon. Dumnezeu a
creat-o pe Eva după acest episod, din coasta lui Adam, pentru a o face mai supusă.
Descendenţii lui Lilit şi ai Evei s-au amestecat şi s-au înmulţit, iar Dumnezeu a hotărât că
Lilit trebuie să îşi ucidă toţi descendenţii, cu excepţia celor protejaţi de o amuletă.
Această credinţă potrivit căreia Lilit ar putea veni pentru a ucide copiii mici este încă
prezentă la mulţi oameni. Datorită mamei lor, fiicele lui Lilit, (sucubi sau pur şi simplu
Lilite, după unele povestiri), sunt şi ele supuse acestei hotărâri şi nu pot vătăma nici un
copil care este protejat de amuletă. Acesta este blestemul lui Lilit pentru că a fost prea
dominatoare, potrivit multor povestiri, deşi există şi întrebarea dacă adevăratul motiv nu
este acela că a pronunţat numele lui Dumnezeu, luându-i astfel o parte din puteri.
O altă legendă spune că Dumnezeu şi Lilit ar fi reprezentând de fapt o Divinitate
masculină şi respectiv o Divinitate feminină.
Se sugerează de asemenea că, deoarece Lilit nu a mâncat niciodată fructul interzis,
precum Adam şi Eva, aceasta nu este afectată de păcatul originar, astfel că este
nemuritoare precum un înger. Totuşi, îngerii pot fi distruşi. Ca şi demonii. Astfel se pune
întrebarea dacă şi Lilit este invincibilă.
Alte legende biblice sau nonbiblice o portretizează pe Lilit ca pe o teribilă Divinitate
mamă. Clerul său este descris ca fiind format din prostituate ale templelor, potrivit unor
istorici. Această credinţă s-a schimbat de-a lungul timpului, Lilit (sau sucubi, în general)
devenind „prostituata divină” potrivit clericului, descrisă ca o femeie înaltă, brumoasă, cu
ten închis, cu aripi de liliac cu păr roşu (unele legende spun negru) şi lung şi cu ochi de
un albastru profund. Acesta este un exemplu perfect în care bărbaţii descriu DOAR
trăsăturile fizice ale femeilor, precum şi teama lor evidentă de a fi controlaţi de o femeie.

Surse:
Geneza 1
26 Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el
să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi
peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.”
27 Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte
bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.
Geneza 2
20 Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar,
pentru om, nu s-a găsit nici un ajutor, care să i se potrivească.
21 Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om şi omul a adormit;
Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei.
22 Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la
om.
23 Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea
mea! Ea se va numi, femeie

LILIT ŞI LITERA ŞIN

În cea de-a opta zi Dumnezeu a creat literele ebraice pentru a se putea păstra istoria,
profeţiile, poezia şi mai ales poveştile noastre.
Fiecare literă era făcută din sticlă. Precum o prismă, fiecare reflecta toate culorile
universului. Dumnezeu nu se putea decide cine ar trebui să ţină aceste comori care vor
păstra pentru eternitate învăţăturile evreilor. Şi Dumnezeu se tot gândi; apoi, în cea de-a
optsprezecea zi, se hotărî.
„Lilit,” spuse Cel Sfânt, adresându-se primei femei, „pentru că tu înţelegi importanţa
învăţatului, nu doar pentru tine, ci pentru toţi oamenii, te pun pe tine să ai grijă de primul
set de litere ebraice.”
„Sunt onorată,” spuse aceasta. „Ştiu un loc tocmai bun în care să le ţin.” Atunci Lilit îl
conduse pe Dumnezeu într-o parte foarte împădurită a Grădinii Edenului. „Aici,” spuse
arătând către o imensă stâncă nivelată care se ridica de la pământ, fiind protejată de o
terasă suspendată. Acolo se găseau nenumărate plante de viţă de vie, păsări şi fluturaşi. O
cascadă îşi aduna apa într-un bazin unde se găseau peşti de toate culorile.
„Da,” spuse Dumnezeu, „acesta este un loc bun.” Cel Sfânt i-a înmânat litera Alef lui
Lilit. Aceasta s-a dus la lumina soarelui şi a ţinut litera deasupra capului, pentru a se
lumina şi a admira sticla fină şi rezistentă. Duse litera alef la obraz, o mirosi, o sărută
chiar.
„Litera Bet,” spuse Dumnezeu şi Lilit puse cu grijă litera Alef pe stâncă pentru a o putea
primi pe Bet. Una câte una, Dumnezeu denumea literele; la fel, Lilit le accepta şi le
admira. Când mai avea doar câteva de întins, Cel Sfânt se opri. „Aceasta,” spuse
Dumnezeu, „se cheamă şin. Vezi ce rotunjime perfectă are? Cred că este perfectă, cea mai
frumoasă dintre toate literele.”
Se întâmplă că exact în momentul în care Lilit acceptă litera şin, se auzi plânsetul unui
copil în apropiere. Nu era un plânset sfâşietor, nici de durere, nici de teamă. Spunea doar
„Sunt singur, vino şi ţine-mă în braţe.”
Lilit se gândi la copil doar o fracţiune de secundă, suficient însă pentru a scăpa litera pe
care Dumnezeu o decretase ca fiind perfectă.
Nici Dumnezeu, nici Lilit nu vorbi în timp ce Şin căzu de pe stâncă, spărgându-se cu un
sunet mai puternic decât cântecul păsărilor, decât cascada, decât zumzetul insectelor şi
decât vuietul plăcut al vântului printre viţa de vie.
„Iartă-mă,” spuse Lilit. Dumnezeu se pregătea să o ierte pentru că spărsese cea mai
frumoasă literă, când Lilit continuă, „trebuie să am grijă de copil.”
Dumnezeu nu spuse nimic în timp ce Lilit se îndepărta. „Când mă voi întoarce,” adăugă
Lilit, „voi repara litera Şin.”
Această remarcă i se păru foarte stranie lui Dumnezeu. Deşi lumea nu avea decât
optsprezece zile, Cel Sfânt nu se aştepta ca cineva să repare lucrurile. Dumnezeu a făcut
lucrurile şi oamenii aveau grijă de ele – sau nu, însă nimeni nu avea să le repare, nici om,
nici Dumnezeu.
Dumnezeu se mai gândea încă la această ciudăţenie când s-a întors Lilit. Ridică bucăţile
de sticlă şi le aranjă în forma pe care o numim Şin. „Lucrarea ta se reflectă în această
nouă formă,” spuse Lilit, „dar reflectă de asemenea umanitatea,” aşa cum fiecare
persoană este o reflectare a Divinului.”
„Cum să folosim litera Şin?” întrebă Dumnezeu, încântat de ceea ce tocmai spusese
prima femeie.
„Ca prima literă a unui salut,” sugeră aceasta. Ne va aduce aminte de faptul că putem să
îţi comunicăm ceea ce avem de spus.” Dumnezeu dădu din cap afirmativ. „De asemenea,”
fie ca acelaşi cuvânt să semnifice pace, pentru că fiecare dintre noi poate aduce pacea –
indiferent dacă pacea este întreruptă de un copil care plânge, o neînţelegere între prieteni
sau chiar între popoare. Cuvântul acesta ne va aduce aminte de faptul că lucrurile făcute
bucăţi pot fi reparate.”
Din nou, Dumnezeu fu de acord cu Lilit, dar adăugă, „Fie ca Şin să fie şi prima literă a
cuvântului ascultă.”
„Da,” spuse Lilit, trebuie să te ascultăm.”
„Iar eu îi voi asculta pe toţi cei care mă caută,” spuse Dumnezeu. Şi aşa a fost. Şi aşa va
fi mereu.

Kohelet/ Ecleziatul
în traducerea lui Petru Creţia

Cuvintele Ecleziastului, fiul lui David, regele Ierusalimului. „Efemeritatea Efemerităţii„, zice
Ecleziastul, „ Efemeritatea Efemerităţii, totul e efemeritate. Oricare i-ar fi truda, truda lui sub
soare, ce folos are omul de ea?”

ÎNTÎIA PARTE

Un rînd de oameni vine, altul trece, pămîntul însă rămîne veşnic neclintit. Răsare soarele şi
asfinţeşte şi se zoreşte-apoi către sălaşul lui şi de acolo iar răsare. Către miazăzi bate vîntul, apoi
se întoarce şi bate către miază-noapte, se duce şi se întoarce mereu, în acelaşi veşnic ocol. Rîurile
se varsă toate în mare şi marea nu se umple niciodată, dar rîurile curg mereu spre-acelaşi ţel.
Toate cîte sînt, sînt aceleaşi mereu. Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de
privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit. Ce-a fost o să mai fie, ce s-a făcut se va mai
face. Nimic din ce se află sub soare nu este nou. Ia orice lucru, poţi spune oare despre el: „Iată,
lucrul acesta e nou”? El se afla în lume mult înaintea vremii noastre, atîta doar că din vechime nu
rămîne nici o amintire, întocmai cum şi anul care vine o să piară în uitare.

Eu, Ecleziastul, am domnit în Ierusalim

asupra lui Israel. Cu ajutorul cugetului, m-
am străduit din greu să învăţ tot ce se
petrece sub cer. O, cît de trudnic lucru i-a
dat Domnul omenirii să îndeplinească pe
pămînt! Am văzut tot ce se săvîrşeşte sub
soare şi cît de efemere sunt toate, ce goană
după vînt.

Ce este strîmb nu poate fi îndreptat.

Ce lipseşte nn pote fi trecut la socoteală.

Mi-am spus în gîndul meu: „Iată, am adunat înţelepciune mai multă decît toţi înaintaşii mei din
Ierusalim. Am învăţat multe şi ştiu multe. M-am străduit să înţeleg bine ce este înţelepciunea, ce
este prostia, ce este nebunia. Dar mi-am dat seama că şi strădania aceasta e tot goană după vînt.

Înţelepciune multă — tot atîta suferinţă,

Cu cît mai multă ştiinţă — cu atît mai multă tristeţe.

Mi-am spus atunci în gînd: „Dacă aşa e, să încerc să văd ce bucurie pot să-mi dea plăcerile.” Dar a
fost la fel: iarăşi efemeritate. Rîsul acesta, m-am gîndit, este nebunie goală, plăcerea aceasta este
doar efemeritate. M-am hotărît atunci să-i dau trupului meu drept bucurie vinul, păstrîndu-i
totuşi inimii rîvna înţelepciunii. Am hotărît să-mbrăţişez uşurătatea şi să văd ce oare îi aduce
omenirii bucurie şi ce fac oamenii sub cer în scurtul şir de zile al vieţii lor. Din parte-mi, am făcut
lucruri măreţe: mi-am clădit palate, mi-am făcut grădini, podgorii şi livezi cu pomi de tot felul, cîţi
se află pe lume. Am pus să mi se sape iazuri adînci, ca să ud cu ele pămînturile mele. Am
cumpărat robi şi roabe, pe lîngă cîţi aveam pe lîngă casă. Am avut cirezi şi turme cîte nu a avut
nimeni în Ierusalim pînă atunci. Am adunat de la regi, de prin ţări, comori de argint şi de aur,
precum şi toate desfătările pămîntului, îngrămădindu-le în casele mele. Am adus la mine
cîntăreţi şi cîntăreţe fără seamăn. Am ajuns astfel mare, mai mare ca oricine din cîţi au fost
vreodată în Ierusalim, dar fără să mă lepăd de înţelepciunea mea. Am pus dinaintea ochilor mei
tot ce-au poftit, inimii mele nu i-am tăgăduit nici o plăcere. O inimă care s-a bucurat de toată
truda mea. Din toată osteneala, aceasta mi-a fost partea. Apoi m-am gîndit la toate cîte
izbutisem să le fac şi la cît m-am căznit să le fac. Cîtă efemeritate şi cîtă alergare după vînt! Sub
soare nu este nimica vrednic de a fi avut. Şi m-am întors din nou cu gîndul la înţelepciune, prostie
şi uşurătate. De pildă: ce poate face urmaşul unui rege? Ceea ce s-a tot făcut pînă acum. Desigur,
văd bine că mai bună este roada cumpătării decît cea a uşurătăţii, aşa cum mai bună e lumina
decît întunericul.

Cel înţelept vede calea dinaintea lui,

Nerodul păşeşte în beznă.

Nu încape îndoială. însă tot atît de bine ştiu că îi aşteaptă pe amîndoi aceeaşi soartă. M-am
gîndit: „Soarta nerodului va fi şi soarta mea. Şi atunci la ce bun să fiu înţelept?” Mi-am zis:
„Efemeritate este şi aceasta.” Nu este amintire trainică pe lume nici pentru înţelept şi nici pentru
nerod, şi amîndoi vor fi uitaţi în zilele ce vin. Iar, vai, şi omul înţelept, ca şi nerodul, va trebui
cîndva să moară. Şi am început atuncea să urăsc viaţa, căci tot ce ne este dat sub soare mă
scîrbeşte. De vreme ce totul e efemeritate şi goană după vînt. Şi-am urît tot lucrul pentru care
ostenisem în viaţă şi-acum va să-1 las moştenire celui care vine după mine. Cine ar şti să spună
dacă o să fie om înţelept sau vreun nerod? Şi totuşi el va stăpîni tot ce am dobîndit sub soare eu
cu trudă şi cu dreapta cumpănă a minţii. Efemeră este şi aceasta. Şi-am deznădăjduit. De ce ar
trebui un om care s-a străduit cu chibzuinţă, dibăcie şi izbîndă bună să adune ceva, să lase tot ce-
a dobîndit unuia care nu a ridicat un deget. Efemeră este şi aceasta şi o mare nedreptate. Ce-i
rămîne unui om din tot ce a făcut sub soare, din zilele de hărnicie, din grija cîrmuirii, din
neodihna cîtor nopti? Da, iată că efemeritate este şi aceasta.

Nu este altă fericire pentru om decît să bea şi să mănînce şi să fie mulţumit cu ce-a făcut şi cu ce-
a strîns. Dar şi acestea vin din mîna Domnului, el ne dă belşug, el sărăcie. El dă înţelepciune,
cunoaştere şi bucurie, şi le dă cui vrea. Şi astfel unui păcătos îi este dat să strîngă şi s-adune
pentru altul, Domnului plăcut. Efemeritate şi goană după vînt.

Toate îşi au prilejul lor, şi fiecare lucru de sub cer îşi are ceasul său:

Vreme este să te naşti

Şi vreme e să mori;

Vreme e să sădeşti

Şi vreme să smulgi ce ai crescut;

Vreme este să ucizi

Şi vreme e să vindeci;

Vreme este să dărîmi

Şi vreme să zideşti;

Vreme e pentru lacrimi

Şi vreme pentru rîs;

Vreme e pentru bocet

Şi vreme pentru joc;

Vreme e să împrăştii

Şi vreme e s-aduni;

E vremea-mbrătişării,

Dar şi singurătăţii.

Vreme este să cauţi

Şi vreme e să pierzi;

Vreme este să strîngi

Şi vreme e să spulberi;

Vreme este să sfîşii

Şi vreme e să îmbini.

Vreme este să taci

Şi vreme să vorbeşti.

Vreme-i pentru iubire

Şi vreme pentru ură;

E vreme pentru luptă

Şi vreme pentru pace.

Ce dobîndeşte omul din întreagă strădania lui? Mă gîndesc la tot ce ne-a dat Domnul să facem pe
pămînt. Tot ceea ce facem e potrivit la vremea sa. Însă, cu toate că Domnul i-a îngăduit omului să
cuprindă cu mintea timpul întreg, mintea lui nu este în stare să cuprindă în ea, de la un capăt la
altul, lucrarea Domnului.

Ştiu bine că altă fericire nu are omul decît să se bucure şi să-şi trăiască bine viaţa. Cînd mănîncă
şi bea şi află bucurie în ce face, dar de la Domnul este.

Ştiu bine că Domnul le face pe toate cu rost. La fapta lui nimica nu poţi să adaugi şi nici să scazi
ceva din ea. Totuşi Domnul are grijă să ne temem de el. Ce este acum a mai fost, va fi, va mai fi
fost. Totuşi, Domnul are grijă de cel prigonit. Văd însă că sub soare, unde s-ar cădea să fie lege,
se află nelegiuirea şi în locul celui bun şade cel fără de lege. Mi-am spus atunci în gîndul meu:
„Domnul îi va judeca şi pe cel drept şi pe păcătos, pentru că aici pe pămînt este o vreme pentru
toată năzuinţa şi pentru toată fapta. Şi m-am mai gîndit că oamenii se poartă aşa cum se poartă
pentru ca Dumnezeu să-i poată arăta şi dovedi drept ceea ce sînt unii faţă de alţii, nişte fiare
sălbatice. Şi de fapt soarta omului şi aceea a dobitoacelor este aceeaşi: şi unii şi altele au aceeaşi
suflare, şi unii şi altele mor. Omul nu este cu nimica mai presus decît jivina, pentru că totul e
efemeritate. Toţi şi toate au acelaşi capăt de cale: din ţărînă se nasc şi se întorc în ţărînă. Ştie
oare cineva dacă duhul omului urcă spre cer şi cel al dobitocului coboară în pămînt?

Şi iarăşi mă uit şi văd întreaga asuprire care se petrece sub soare. Iată, spre pildă, lacrimile
obidiţilor pămîntului. Sînt pradă silniciei celor care-i împilează şi nu se află să-i apere nimeni. Iată
de ce mai curînd îi fericesc nu pe cei vii, pe cei ce încă au în ei viaţă de trăit, ci pe cei morţi. Însă
mai fericit decît aceştia este cel încă nenăscut şi care n-a văzut ce rele se făptuiesc sub soare. Şi
văd că fiece năzuinţă şi fiece faptă se naşte din pizma ce se află între oameni. Aceasta iarăşi e
efemeritate şi goană dupa vînt.

Nerodul stă cu mîinile încrucişate

Şi îşi mănîncă însăşi carnea lui

Şi zice:

Mai bine un pumn de hodină

Decît doi pumni de trudă,

trudindu-te să alergi după vînt. Şi mai văd ceva efemer sub soare: un om e singur pe lume, n-are
nici fiu, nici frate, totuşi el trudeşte fără istov, ochii lui nu se mai satură de bogăţii. Şi îşi spune:
„Pentru cine mă căznesc atîta şi mă lipsesc de orişice plăcere?” Efemeritate este şi aceasta şi
lucru fără rost. Mai bine doi să fie decît unul singur, căci îşi sînt sprijin la nevoia grea. De cade
unul, îl ridică celălalt. Dar vai de cel ce este singur şi cade şi nimeni nu-i întinde mîna. Tot aşa,
dormind ei împreună, îşi ţin de cald, dar omul singur cum să-şi ţie singur cald? Unul singur fiind,
poate fi copleşit în luptă, doi pot să biruie mai lesne. Şi funia, cînd e împletită în trei, se rupe mai
greu.

Mai bine un tînăr sărac, dar înţelept

Decît un rege bătrîn şi fără minte,

care nu mai ascultă de sfatul nimănui. Tînărul poate, din sărac ce a fost, chiar şi din temniţă de ar
ieşi, s-ajungă rege, să domnească peste ţara unde a trăit cerşetor. Şi atunci, toţi cîţi vieţuiesc şi se
mişcă sub soare ar fi de partea lui, a noului venit care a urmat la tron, ajungînd stăpîn peste
mulţimi de oameni care, mai tîrziu, nu vor avea de ce să fie bucuroşi de el. De bună seamă şi
aceas-ta tot efemeritate este şi goană după vînt.

Cînd intri în Lăcaşul Domnului, să fii cu grijă. Apropie-te, să auzi: jertfa este mai de preţ decît
prinosul nerozilor, chiar dacă ei nu ştiu că fac vreun rău.

Nu te pripi la vorbă, nu te grăbi să-i faci făgăduinţe Domnului Dumnezeu, căci el se află în ceruri,
iar tu pe pămînt, şi de aceea să nu spui vorbe multe.
Nălucile din vis din mulţimea de griji prind fiinţă,

Necugetarea vorbei — din vorbe de prisos.

Dacă îi faci Domnului o juruinţă, îndeplineşte-o fără zăbavă, căci Domnului nu-i plac cei fără
minte. Mai bine să nu-i făgăduieşti nimic decît să nu-ţi îndeplineşti făgăduinţa. Nu-ţi lăsa gura să
te bage în păcat şi-apoi să-i spui îngerului tău că nu a fost cu voia ta. De ce s-ajungă un cuvînt al
tău să îi dea Domnului prilej pentru mînie şi să spulbere lucrul mîinilor tale?

Oricărui vis — cîte-o zădărnicie pe potriva lui,

Vorbe prea multe — goană dupăi vînt.

De aceea teme-te de Dumnezeu.

De vezi prin ţară năpăstuit pe cel sărac, de vezi dreptatea siluită, să nu te miri. O să ţi se spună că
dregătorii au deasupra lor, să-i privegheze, alţi dregători, mai mari, privegheaţi la rîndul lor şi ei.
Vei auzi vorbindu-ţi-se despre „binele obştesc”, despre „slujirea regelui”.

Cui îi plac arginţii nu se satură nicicînd de ei,

Cui îi place multa avere n-are niciodată cît ar vrea.

Şi aceasta e efemeră.

Unde-i huzur şi belşug

E plin deflămînzi hămesiţi.

Şi ce folos trage stăpînul din averile sale decît doar că le vede cu ochii? Dulce este somnul
lucrătorului, mult-puţin cît a avut ce mînca. Şi aceasta e o mare nedreptate văzută de mine sub
soare: multe avuţii adunate spre paguba stăpînului lor. Un nenoroc — şi de toate se alege praful,
nu mai are nimic de lăsat urmaşului său. Gol s-a născut din pîntecele mumei şi gol cum a venit
aşa se duce, cu mîinile goale de tot ce cu trudă a strîns. Mare necaz e acesta, cum ai venit, aşa să
te şi duci. După o viaţă de caznă să-ţi rămînă doar vînt, să îţi trăieşti ce mai ai de trăit în beznă,
durere şi chin, bolnav de părere de rău.

Aceasta este încheierea mea: atîta fericire are omul sub soare, să bea şi să mănînce şi să fie
mulţumit de tot ce a făcut în zilele puţine date lui să le trăiască pe pămînt. Iar cîte bogăţii şi cît
belşug chiverniseşte şi toată bucuria muncii şi agonisitei sale sînt numai daruri de la Dumnezeu.
Şi barem cîtă vreme lasă Domnul inimii sale bucuria aceasta, omul nu are vreme să se întristeze
de scurtimea zilelor sale.

Mai este un rău pe care 1-am văzut copleşindu-i pe oameni sub soare: iată de pildă un om care a
primit de la Domnul bogăţii, pămînturi şi slavă — tot ce putea să-şi dorească. Numai că Domnul
nu-i dă şi norocul să se bucure de ele, se bucură de ele un altul, un străin. Şi asta e efemeritate şi
amară suferinţă. Altă pildă: un om a avut o sută de fii şi o sută de fiice şi a trăit ani mulţi, dar pînă
la urmă nici un folos nu trage din agoniseala lui, nici măcar un mormînt care să fie al lui. Eu zic
atunci: mai fericit decît el e un prunc născut la ne-vreme:

În beznă venind,

În beznă plecînd,

învăluit în beznă e însuşi numele lui.

Soarele niciodată văzîndu-l,

De odihnd în veci neştiind.

Chiar dacă ar fi trăit de două ori cîte-o mie de ani, dar fără să se bucure de tot ce are, nu într-
acelaşi loc s-ar duce anii lui?

Omul trudeşte doar ca să mănînce

Şi totuşi, pofta lui rămîne nesătulă.

Oare ce are înţeleptul mai mult decît nerodul? Şi ce să zici de omul cel sărman care se arată
înlesnit în ochii semenilor săi? Oare mai bine este să te-arăţi în largul tău decît să-ţi fie pîntecul
sătul? Şi aceasta e efemeritate şi goană după vînt. Tot ce a fost pe lume pîn-acum are un nume;
iar ce anume e un om se ştie bine; iar el nu e în stare să-l înfrunte pe unul mai puternic decît el.
Cu cît mai multe vorbe, cu atît efemeritatea a toate este mai mare. Şi ce izbîndă are omul din
aceasta?

Cine oare să ştie ce e bine pentru om în viaţă, în zilele puţine pe care le trăieşte efemer, le
iroseşte ca o umbră? Şi cine o să-i spună ce se va întîmpla sub soare după vremea sa?

A DOUA PARTE

Mai bun e bunul nume decît untdelemnul scump;

Mai bună-i ziua morţii decît este ziua cînd te naşti;

Mai bine să te duci spre casa tînguirii

Decît spre casa unde se petrece;

Căci, să luăm cu toţii bine-aminte,

La capătul acesta se opresc toţi muritorii;

Mai bună e tristeţea decît voioşia;

O faţă mîhnită aduce folos.

Inima înţeleptului este casa tristeţii,

Cea a nerodului este sălaşul voioşiei;

Mai bine să înduri mustrarea unui înţelept

Decît să stai s-asculţi un cîntec cîntat de un nebun;

Rîsul nerozilor e ca un trosnet de vreascuri sub ceaun

Căci şi acesta, rîsul, e tot efemeritate

Şi chiar şi înţeleptului îi face-un chip nerod.

Prea multă voioşie strică inima din om.

Mai bun este sfîrşitul unui lucru decît e începutul lui.

Decît trufia şi încumetarea mult mai bună e răbdarea.

Nu te pripi să porţi ciudă cuiva, căci ciuda mocneşte doar în inimi de nerozi. Nu te tot întreba de
ce erau mai bune zilele de dinainte, e o întrebare prostească. Inţelepciunea este o moştenire de
preţ, un dar pentru cei de sub soare. Căci, ca şi banii, înţelepciunea ocrotire dă, iar binele aceluia
ce ştie este că se află ocrotit.

Să ne uităm la fapta Domnului: ce-a făcut Domnul strîmb cine poate să-ndrepte?

Cînd vremile sînt de belşug, să te bucuri de ele, cînd se strică — gîndeşte-te că: şi unele şi altele
sînt de la Dumnezeu şi ni le-a dat aşa, mereu schimbătoare, pentru ca noi nimic să nu pricepem
din ce ne e sortit.

În zilele fugare date vieţii mele multe am văzut: pierind pe omul fără de prihană, cît de vrednic să
fi fost, trăind şi tot trăind pe cel nelegiuit, oricît de fără lege îi este viaţa.

Să nu te-ntreci cu firea fiind vrednic,

Şi nu te arăta din cale-afară de-nţelept,

de ce să te întreci cu firea?

Dar nici să nu fii rău peste măsură

Şi caută să nu fii prea de tot nerod,

de ce să mori înainte de vreme? Cel mai bine este să poţi fi înţelept şi bun atît cît poţi, dar chiar
dacă se întîmplă cîteodată să fii rău şi fără minte, amîndouă i se întîmplă omului temător de
Dumnezeu. Înţelepciunea îi dă celui ce o are mai multă tărie decît îi pot da zece stăpînitori de
cetăţi. Nu este pe pămînt om bun şi făcător de bine care să fie scutit de păcat.

Încă ceva: să nu îţi pleci urechea clevetirilor: se poate întîmpla s-auzi că te-a vorbit de rău chiar
sluga ta. Şi numai inima ta ştie cît de des i-ai hulit şi tu pe altii.

Socotindu-mă înţelept, am cîntărit toate acestea cu înţelepciunea mea, dar de înţelepciunea cea
adevărată am rămas mereu departe. Adevărul lumii e dincolo de puterea mea de înţelegere
deplină. Este adînc, atîta de adînc, cine oare poate ajunge la el?

Şi totuşi, am încercat iarăşi şi iarăşi să pătrund rostul lucrurilor şi cît preţuiesc ele, să înţeleg cîtă
prostie se află în răutate şi cît de nebunească este prostia. Şi am găsit că mai amară decît
moartea e femeia, ea este o capcană, inima ei un năvod, iar braţele lanţuri.

Cel iubit de Dumnezeu scapă de ea,

Dar păcătosul îi cade în mreajă.

Iată ce am găsit, spune Ecleziastul, cercetînd lucrurile unul cîte unul, ca să le pătrund legătura şi
rostul. Am încercat să cercetez mai multe, dar n-am putut.

Printre o mie de oameni se află

Cîte unul mai vrednic,

Printre femei nu e una decît alta mai bună.

Dar să mai ştiţi şi alta: socotesc că Dumnezeu 1-a făurit pe om făptură limpede alcătuită, toată
încîlcitura singur el şi-a născocit-o.

Cine este pe măsura înţeleptului?

Cine altul decît el este în stare să desluşească ce-i de desluşit?

Înţelepciunea luminează chipul unui om:

Din încruntat se face cu vremea senin.

Şi vă mai spun: Supune-te poruncilor date de un rege, ca să-ţi păzeşti jurămîntul faţă de Domnul.
Nu te pripi să-1 încalci. Să nu te îndărătniceşti cînd pricina e strîmbă, pentru că regele face ceea
ce socoteşte potrivit. Cuvîntul regelui e mai presus de îndoială şi cine-ar cuteza să-i zică: „De
ce?”

Cel ce se supune poruncii n-o să păţească nici un rău.

Iar omul înţelept prea bine ştie ca va veni cîndva ziua judecăţii.
Căci vine ziua judecăţii pentru orişice. Iar omul se află mereu în primejdie, pentru că nu ştie
niciodată ce urmează să se-ntîmple, şi nici cînd. Cine să îi spună? Nimeni nu poate să-i aşeze
vîntului frîu, nimeni nu are vreo putere peste ziua morţii. La vreme de război scutit de primejdii
nu este nimeni. Iar răutatea unui om nu îl scapă de legea obştească. Eu bine văd toate acestea şi
mă uit la tot ce se săvîrşeşte sub soare ori de cîte ori un om îl asupreşte pe un altul şi îi face rău.

Şi apoi îi văd pe răii lumii duşi la groapă şi pe oamenii cetăţii venind acolo de la Templu să le
aducă cinstire pentru ce au fost. Efemeritate este şi aceasta. De vreme ce pedeapsa faptei rele nu
se dă pe loc, oamenii, în adîncul inimii lor, sunt porniţi să săvîrşească răul. Cel care săvîrşeşte o
sută de păcate trăieşte mai departe, păcătos cum e. Ştiu bine că fericirea e sortită celor ce se
tem de Domnul, tocmai pentru că sunt oameni cu frica lui Dumnezeu şi că fericirea nu este
hărăzită celui rău, care alta nu va face decît să-şi ducă zilele asemeni unei umbre, tocmai pentru
că nu are teamă de Domnul. Şi totuşi mai este o efemeritate pe pămînt: omul bun îndură ceea ce
ar merita să-ndure doar cel rău şi cel rău are parte de ce i se cuvine celui bun. Şi spun că şi
aceasta tot efemeritate este. Şi-atuncea eu pun preţ numai pe bucuria cîtă ne-a fost dată: să
bem şi să mîncăm şi să gustăm plăceri. Atîta doar ne ţine, în timp ce tot trudim prin zilele vieţii
noastre cîte ne-a hărăzit, sub soare, Dumnezeu.

Tot străduindu-mă să înţeleg ce este rău şi ce e bine, am privit cu luare-aminte la ce se petrece

aici, pe pămînt. Ochii omului nu află odihnă, zi şi noapte. Mă uit la toate cîte le face Dumnezeu şi
îmi dau bine seama că nimeni nu e-n stare, oricît ar încerca, să înţeleagă ce se petrece sub soare.

Nici măcar înţeleptul nu poate să se lămurească, oricît ar zice el că poate. M-am tot gîndit la
toate-acestea şi am ajuns să înţeleg că înţeleptul însuşi şi neprihănitul, orice-ar face, se află în
mîinile lui Dumnezeu.

Omul nu înţelege nici ce e iubirea, nici ce-i ura, şi-acestea amîndouă i se par efemere.

Aşa cum o singură soartă-i cuprinde pe toţi, pe buni şi pe răi deopotrivă, pe neprihăniţi şi
prihăniţi, pe cei ce aduc jertfe şi pe cei ce nu le-aduc, tot aşa cu cei vrednici şi cu cei păcătoşi, cu
cei care jură şi cu cei ce se tem să o facă. Acesta este răul de care sînt pătrunse toate cîte se
petrec sub cer: că au cu toţii una şi aceeaşi soartă; că inimile oamenilor prisosesc de răutate şi că
fac semenilor lor, ori cît trăiesc aceştia, ori după ce-au murit, atîtea lucruri rele şi nesăbuite. Căci
fiece făptură, cît mai este legată de tot ce este viu, păstrează o anume nădejde: un cîine viu este
mai bun decît un leu mort. Cei vii ştiu măcar atîta, că vor muri cîndva, însă cei morţi nu ştiu
nimic. Ei nu mai au de aşteptat nici o răsplată, amintirea lor s-a irosit. Iubirile şi urile lor, pizma şi
zavistiile, toate acestea au pierit şi niciodată n-or mai fi părtaşi la cîte se petrec sub soare.

Haideti, pîinea voastră s-o mîncaţi cu bucurie

Şi vinul să vi-l beţi cu inimă uşoară;

pentru că ceea ce faceţi voi acum Dornnul a încuviinţat cu mult înainte.

Umblaţi mereu înveşmîntaţi în alb,

Iar untdelemnul nu lipsească de pe capul vostru.

Petreceţi-vă zilele vieţii cu femeia care vă e dragă, toate fugarele zile date vouă de trăit sub
soare. Căci aceasta vă e partea hotărîtă, dimpreună cu truda întreagă. Şi orice lucru vă gîndiţi să
lucraţi, lucraţi-1 cîtă vre-me vă e cu putinţă, pentru că în Lăcaşul mortii, unde toţi veţi merge, nu
este împlinire, nici rost, nu este nici cunoaştere şi nici înţelepciune.

Şi iată ce mai văd sub soare: întrecerea n-o cîştigă cei iuţi, nici bătălia cei viteji; pîinea nu e
hărăzită celui înţelept, nici bogăţia pentru cel cu minte, nici măririle pentru cel învăţat, toate
atîrnă de vreme şi sînt supuse trecerii vremii şi sorţii, norocoase ori nu. Omul nu îşi cunoaşte
ceasul. Ca peştele prins în vicleanul năvod, ca păsările prinse-n laţ, aşa e prins şi omul de
nenorocul care cade-asupra lui.

Mai văd şi un alt rău sub soare, şi îl socotesc un mare rău. A fost cîndva o cetate nu prea mare,
locuită de puţini; şi a venit asupra ei un preaputemic rege şi a împresurat-o, ridicînd împotrivă-i
puternice întărituri. însă se afla acolo un înţelept sărac lipit pămîntului care, cu înţelepciunea lui,
a mîntuit cetatea. Şi apoi a fost de toţi uitat. Astfel că zic: înţelepciunea este mai putemică de-cît
puterea, însă nimeni nu preţuieşte vreodată înţelepciunea unui om sărac, iar vorbele lui rămîn
neluate în seamă. Şi totuşi blîndele-i cuvinte sînt mai presus de zbierătele unui rege de nerozi.

Mult mai de preţ este înţelepciunea decît armele războinice, totuşi o singură greşeală nimiceşte
multe lucruri bune. Cîteva muşte moarte spurcă un vas întreg de untdelemn înmiresmat. O
necugetare cît de mică este mai putemică decît cinstea şi înţelepciunea.

Inima celui înţelept pe drumul drept îl mînă,

Inima nerodului îl duce-n rătăcire.

Ajunge ca cel fără minte să se arate pe un drum, mergînd, pentru ca limpede să fie pentru toţi cît
este de nerod în nerozia lui.

Cînd vezi cum creşte împotriva ta mînia unui rege, nu da înapoi, păstrează-ţi cumpătul şi vei
scăpa de multe rele. Este încă un rău pe care-1 văd sub soare: felul de greşeli în care cad uşor
stăpînitorii. Nerozia pusă în dregătorii înalte, vrednicia umilită. Văd robi mergînd călare şi fii de
împărat umblînd pe jos ca nişte robi.

Cine sapă groapa altuia poate să cadă singur în ea,

Un om năruieşte un zid şi moare muşcat de un şarpe.

Cel care taie stînci poate cădea zdrobit sub ele,

Cine despică lemne în primejdie se află să se taie.

Dacă, neascuţit bine, tăişul securii e bont, trebuie să loveşti din răsputeri, dar răsplata
înţelepciunii este izbînda. Dacă şarpele muşcă înainte să fie vrăjit, la ce mai e bun vrăjitorul?

Cuvintele din gura unui înţelept plăcute sînt,

Dar gura celui fără minte pierzanie îi este.

Vorbele pe care le rosteşte omul fără cuget, neroade la-nceput, sînt la sfîrşitul lor nebunie curată.
Un nerod este un risipitor de cuvinte. Omul nu cunoaşte viitorul, astfel că cine să îi spună ce se
va petrece după vremea sa?

Nerozilor le e urît de munca grea,

Cine nu cunoaşte drumul nu mai ajunge în cetate.

Vai de tine, ţară cîrmuită de-un flăcău nevîrstnic şi ai cărei prinţi benchetuiesc în faptul zilei. Şi
fericită ţara care are rege de neam bun şi unde prinţii ştiu să se îndestuleze la ceasul potrivit, ca
să se întremeze, nu să se îmbete.

Neîngrijită bine, grinda care ţine-acoperişul cade frîntă,

Cînd nu îi porţi de grijă casei, plouă-n ea.

Şi:

Să nu-l blestemi pe rege nici în gînd,

Să nu-i blestemi pe cei avuţi nici în iatac:

O pasăre va duce ştirea prin văzduh,

Căci vorbelor necugetate le cresc aripi.

Aruncă-ţi pîinea pe ape, pînă la urmă ai să o găseşti din nou. Împarte-ţi-o cu şapte, ba cu opt,
căci nu ştii nici-odată ce cruntă nimicire e să vină pe pămînt. Cînd norii cerurilor sînt prea plini de
ploaie, ei o deşartă pe pămînt. Ori încotro ar fi să cadă un copac, spre miazănoapte ori spre
miazăzi, acolo unde a căzut acolo şi rămîne.

Tot aşteptînd să vezi dincotro bate vîntul,

N-ai să mai sameni niciodată

Şi n-ai să-ţi seceri lanul tot uitîndu-te la nori.

întocmai cum nu ştii căile vîntului şi cum nu cunoşti taina pruncului din maica sa, aşa nu înţelegi
nici care e lucrarea Domnului atoatefăcător.

Seamănă-ţi sămînţa de cu dimineaţă

Şi pînă în amurg mîinile tale să nu stea degeaba.

Fiindcă, din două lucruri, nu poţi şti care o să-ţi izbîndească, poate unul, poate altul, poate
amîndouă.

Dulce este lumina şi, la vederea soarelui, ochii strălucesc de bucurie. Oricît de mulţi ani i-ar fi
daţi unui om să-i trăiască, de toţi să se bucure, an după an, dar totodată să nu uite cît de multe îi
vor fi zilele negre. Viitorul e efemer.

Te bucură de tinereţe cît eşti tînăr,

Prisos de bucurie să îţi dea inima ta

În dimineaţa zilei tale.

Ce te îndeamnă inima să faci aceea să şi faci,

Inima şi pofta ochilor tăi.

Dar să nu uiţi: pentru toate Domnul te va judeca.

Nu te lăsa muncit de griji,

Păzeşte-ti trupul de orice durere.

Dar şi ea, tinereţea, vremea cît ai părul negru, tot efemeritate este. Aşadar eşti tînăr, aminteşte-ţi
de Domnul care te-a făcut, nu aştepta zilele grele şi anii tîrzii, cînd o să zici: „De aceşti ani nu am
plăcere”. Te bucură de tine şi de lume înainte să se adune iarăşi norii după ploaie, şi înainte ca
soarele şi stelele şi luna să înceapă a se stinge, lăsîndu-te în întuneric.

Înainte ca paznicii casei să înceapă să tremure

Şi oamenii puternici să se gîrbovească,

Cînd femeile nu se vor mai duce să macine la moarăt.

Pentru că lumina se întunecă în ferestre

Şi porţile ogrăzii se închid;

Cînd uruitul morii abia de se desluşeşte.

Cînd nu se mai aude cîntecul de păsări

Şi cîntecele toate se sting şi amuţesc;

Cînd oricare urcuş este o încercare

Şi cînd te temi să mai porneşti la drum.

Şi totuşi plin de floare e migdalul

Şi lăcusta este grea de rouă,

Şi tufa de caper este grea de rod

în ceasul cînd se duce omul către veşnicu-i sălaş şi bocitoarele încep să se jelească, uliţe
cutreierînd,

Înainte să plesnească coarda de argint

Sau să se sfarme candela de aur

Şi ulciorul să se spargă la izvor,

Înainte să se rupă funia căldării de la puţ,

sau înainte ca ţărîna să se-ntoarcă în ţărînă de unde s-a iscat şi răsuflarea să se-ntoarcă la
Domnul care-a dăruit-o.

Efemeritatea efemerităţilor, zice Ecleziastul. Totul e efemer.

Pe lîngă că era un înţelept, Ecleziastul a simţit îndemnul să-i înveţe pe oameni tot ce ştia, după ce
a cercetat, a cîntărit şi-a îndreptat un mare număr de proverbe. Ecleziastul a contat să-şi spuniă
gîndul lmpede şi fără ocoliş şi să scrie într-un fel atrăgător.

Vorbele înţelepţilor sînt ca nişte bice şi ca nişti bolduri: Bunul păstor le ştie folosi spre binele
cirezii sale.

Şi vorba de pe urmă, fiul meu: bine să ştii că lungă este truda celui care scrie cărţi, iară prea
multă strădanie întru învaţătură osteneşte trupul.

Pe scurt, iată ce trebuie să ştii: să te temii de Domnul şi să-i păzeşti poruncile, aceasta este toată
datoria omului. Pentru că la urmă toate faptele, şi cele bune şi cele rele şi cele mai ascnnse, vor fi
chemate negreşit la Judecata lui.

Meghilat Ruth / Cartea lui Ruth

în traducerea lui Petru Creţia
I
Cândva, în zilele Judecătorilor, s-a întins peste ţară o foamete mare. Un om din
Betlehemul lui Iuda a plecat atunci în ţara Moabului, să locuiască acolo un timp, el,
nevasta lui şi doi fii. El se numea Elimeleh, femeia lui — Naomi, iar pe cei doi feciori îi
chema Mahlon şi Hilion. Erau efratiţi din Betlehemul lui Iuda. Şi s-au dus în ţara
Moabului şi s-au aşezat acolo.
După o vreme, Elimeleh, bărbatul lui Naomi, a murit şi au rămas după el nevasta şi cei
doi feciori. Ei şi-au luat neveste moabite, Hilion pe Orfa, Mahlon pe Ruth şi au locuit
acolo preţ de vreo zece ani, după care şi Mahlon, şi Hilion au murit la rândul lor, astfel că
Naomi a rămas şi fără bărbat, şi fără fiii ei amândoi.
Atunci văduva şi cele două nurori ale sale s-au pregătit să plece din ţara Moabului pentru
că auziseră că Domnul şi-a pogorât privirea asupra poporului său şi că i-a dat pâine. Şi a
plecat Naomi din locul unde se afla, şi nurorile sale împreună cu ea. Şi au pornit toate trei
la drum, ca să se întoarcă Naomi în ţara lui Iuda.
Şi pe drum le-a spus Naomi amândurora nurorilor sale: „Acuma întorceţi-vă acasă, la
mamele voastre. Şi Domnul să vă aibă în mila lui, după cum şi voi aţi fost bune cu cei
răposaţi şi cu mine. Să dea Domnul să găsiţi pacea în casa bărbaţilor voştri.” Apoi le-a
sărutat. Iar ele au înălţat glas şi au plâns. Şi i-a zis: „Vrem să mergem cu tine în ţara alor
tăi.” Dar Naomi le-a spus: „Nu, fetele mele, întoarceţi-vă cum v-am zis. La ce bun să ve-
niţi voi cu mine? Mai poate oare pântecele meu să poarte fii, ca să vă fie soţi? Întorceţi-
vă, fetele mele, şi vă duceţi, sunt prea bătrână acum ca să mai am bărbat. Şi chiar dacă, să
zicem, m-aş mărita şi aş avea feciori, aţi mai aştepta voi până să se facă mari şi aţi vrea
voi să rămâneţi nemăritate de dragul lor? Nu, fetele mamei, dacă Domnul m-a oropsit pe
mine nu trebuie să suferiţi şi voi sporindu-mi amarul.” Cele două nurori au înălţat iarăşi
glas şi au plâns. Apoi Orfa şi-a sărutat soacra şi s-a întors la neamurile ei. Însă Ruth s-a
ţinut după ea. Iar Naomi i-a zis: „Uite, cumnata ta s-a întors la neamuri şi la zeii ei,
întoarce-te şi tu.” Dar Ruth n-a vrut: „Nu mai stărui să te părăsesc şi să mă întorc de la
tine căci
Oriunde te-ai duce tu, mă voi duce şi eu,
Oriunde vei trăi, o să trăiesc şi eu,
Poporul tău va fi poporul meu,
Şi Dumnezeul tău — Dumnezeul meu.
Şi unde va fi să mori tu va fi şi locul morţii mele
Şi al îngropării mele.
Naomi, văzând că este hotărâtă să vină cu ea, n-a mai rostit nici un cuvânt.
Şi au mers împreună, până au ajuns în Betlehem. Când au intrat acolo, întreaga cetate s-a
umplut de zarvă, şi femeile se întrebau: „Naomi să fie?” Dar ea le spunea: „Nu, nu-mi
mai ziceţi Naomi, căci n-am fost plăcută Domnului. Ziceţi-mi Mara, amara, căci Cel
Atotputernic numai amărăciune mi-a dat.”
Plecat-am plină de-acasă
Şi goală m-am întors, prin voia Domnului.
De ce să-mi mai ziceţi Naomi atunci,
Când Domnul mi-a împuţinat viaţa,
Şi când el, Atotputernicul, mi-a hărăzit numai amar.
Şi aşa a fost întoarcerea din ţara Moabului a lui Naomi şi a nurorii sale, Ruth moabita. Au
sosit în Betlehem la începutul secerişului orzului.
II
Şi avea Naomi o rudă din partea bărbatului ei Elimeleh, un om bogat, pe nume Boaz.
Ruth moabita i-a zis lui Naomi: „Lasă-mă, rogu-te, să mă duc în holdă şi să culeg spice în
urma vreunui om care să nu mă alunge.” „Du-te, fata mea,” i-a spus Naomi. Şi Ruth s-a
dus în lan şi a început să culeagă în urma secerătorilor. Şi, tot culegând, s-a întâmplat să
ajungă pe ogorul lui Boaz, cel din neamul lui Elimeleh. Şi s-a nimerit ca atunci Boaz
însuşi să vină din Betlehem. Sosind le-a spus secerătorilor: „Domnul cu voi.” Iar ei:
„Domnul să te binecuvânteze.” Apoi Boaz l-a întrebat pe mai marele slujitorilor săi: „A
cui este tânăra aceasta?” Iar acela i-a zis: „Este moabita cu care s-a întors Naomi din ţara
Moabului.” A venit la mine şi mi-a zis: „Cu îngăduinţa ta am să strâng şi am să culeg
spicele rămase printre snopi în urma secerătorilor.” A sosit aici dis-de-dimineaţă şi până
acum nu s-a odihnit o clipă.” Boaz i-a vorbit atunci: „Ascultă-mă, fata mea: să nu te duci
de aici ca să culegi de pe vreun alt ogor, nu te depărta, ci rămâi cu slujitoarele mele. Uită-
te după ele şi, în ce parte a ogorului vor secera, tu de urma lor să te ţii. Voi da slujitorilor
poruncă să te lase în pace. Iar când ţi se va face sete, du-te unde sunt ulcioarele şi bea din
apa scoasă de slujitori din fântână.” Atunci Ruth s-a aruncat cu faţa la pământ şi i-a spus:
„Cum oare m-am învrednicit de bunătatea ta, de m-ai luat în seamă pe mine o străină?”
Boaz i-a răspuns: „Am aflat tot ce-ai făcut pentru soacra ta după ce ţi-a murit bărbatul. Şi
cum ţi-ai părăsit tatăl şi mama şi ţara naşterii tale, ca să vii aici, printre nişte oameni de-
spre care nu ştiai nimic. Domnul să-ţi răsplătească faptele şi plată deplină să-ţi dea
Dumnezeul lui Israel, sub aripile căruia, încrezându-te în el, ai venit să-ţi găseşti
adăpost.” „Stăpâne”, i-a zis ea „fie să mă arăt vrednică de vorbele tale bune, care au
mângâiat inima roabei tale. Te voi sluji cu credinţă, la un loc cu slujitoarele tale.” Apoi,
când a venit vremea, Boaz i-a zis lui Ruth: „E vremea prânzului, apropie-te să mănânci
pâine şi să-ţi înmoi dumicatul în oţet.” Ruth a şezut lângă secerători. Boaz i-a întins un
blid cu grăunţe prăjite, iar ea a mâncat până s-a săturat, dar o parte din mâncare a pus-o
deoparte. Apoi s-a ridicat să se apuce iarăşi de lucru. Boaz le-a spus slujitorilor: „Lăsaţi-o
să culeagă printre snopi şi să n-o ruşinaţi. Ba chiar lăsaţi să vă cadă spice din snopi, să le
mănânce sau să le strângă, şi să n-o ocăriţi.” Ruth a rămas în lan, culegând, până s-a făcut
seară. Atunci a bătut spicele culese şi i s-a adunat preţ de o măsură de grăunţe. A ridicat
povara şi s-a întors acasă. I-a arătat soacrei sale ce adunase şi apoi a scos din sân şi i-a dat
ce-i rămăsese de la prânz. Naomi a întrebat-o: „Unde-ai fost astăzi la cules? Unde-ai
lucrat? Binecuvântat fie acela care te-a luat în seamă!” Atunci Ruth i-a spus pe ce ogor
lucrase: „Omul la care am lucrat astăzi este Boaz.” Iar Naomi: „Domnul Dumnezeu, care
este bun şi cu viii şi cu morţii, să-l binecuvânteze! Omul acesta e o rudă a noastră. El este
unul dintre cei care are drept de răscumpărare asupră-ne.” Iar Ruth i-a zis soacrei sale:
„Şi mi-a mai spus să rămân printre slujitoarele sale până la sfârşitul secerişului.” Atunci
Naomi i-a zis nurorii sale Ruth: „Este mai bine, fata mea, să mergi cu slujitorii lui. De ce
să te duci pe alt ogor, să te vitregească cineva?” Astfel că Ruth a rămas printre slujitorii
lui Boaz şi a cules spice până s-a isprăvit secerişul orzului şi cel al grâului. De trăit, trăia
mai departe în casa soacrei sale.
III
A doua zi, Naomi i-a spus lui Ruth: „Nu sunt eu datoare să am grijă de tine să te văd la
casa ta? Şi nu e Boaz, cu ai cărui slujitori ai lucrat, ruda noastră? Deseară o să vânture
orzul pe arie. Hai, spală-te, unge-ţi trupul şi îmbracă-te, apoi du-te pe arie. Să nu i te arăţi
până ce n-o să isprăvească de mâncat şi de băut. Iar când se va duce să se culce, caută să
ţii minte locul unde s-a întins, apoi, după o vreme, du-te acolo, dă la o parte pătura de pe
picioarele sale şi culcă-te şi tu acolo. O să-ţi spună el ce să faci.” Ruth i-a zis: „O să fac
cum mi-ai spus.” Şi aşa a şi făcut, ducându-se pe arie şi urmându-i sfatul întocmai. După
ce Boaz a mâncat şi a băut, s-a simţit plin de mulţumire şi s-a dus să se culce lângă
grămada de orz. Ruth s-a dus încetişor acolo, a ridicat cerga de pe picioarele lui şi s-a
strecurat lângă el. În puterea nopţii. Bărbatul s-a trezit şi s-a uitat în preajmă-i. Şi iată, la
picioarele lui se afla o femeie. „Cine eşti?” a întrebat-o. Ea i-a răspuns: „Sunt Ruth,
slujitoarea ta. Întinde poala acoperământului tău peste slujitoarea ta, căci ai asupră-mi
drept de răscumpărare.” „Domnul să te binecuvânteze, fata mea”, i-a spus atunci Boaz,
„această faptă din urmă a ta este şi mai frumoasă decât ce-ai făcut până acum, căci, iată,
n-ai umblat după tineri, săraci sau bogaţi. Să nu ai teamă, fata mea, voi face ceea ce-mi
ceri, căci toată cetatea Betlehemului ştie că eşti femeie cinstită. E adevărat că am asupra
ta drept de răscumpărare, dar ai în cetate o rudă mai apropiată decât mine. În noaptea asta
rămâi aici, lângă mine, iar mâine dimineaţă o să vedem: dacă vrea să te răscumpere bine,
să te răscumpere; dar, dacă n-are dorinţa aceasta, atunci, aşa cum viu este Domnul, te voi
răscumpăra eu. Acum dormi aici.” Iar ea a rămas la picioarele lui până la ziuă. Boaz s-a
trezit când încă nu se putea desluşi om de om, zicându-şi: „Nimeni nu se cade să ştie că
femeia aceasta a venit pe arie.” Iar ei i-a zis: „Ia-ţi de pe tine straiul şi ţine-l întins.” Ea l-
a întins, iar Boaz i-a turnat în el şase măsuri de orz şi i-a spus să le ducă acasă. Ruth s-a
întors în cetate. Când a văzut-o în zori, Naomi a întrebat-o: „Ei, cum a fost, fata mea?” Şi
Ruth i-a povestit tot ce făcuse pentru ea bărbatul acela. „Şi mi-a dat şi măsurile acestea de
orz şi mi-a spus: „Nu se cuvine să te întorci la soacra ta cu mâna goală.” Atunci Naomi i-
a zis: „Acuma aşteaptă, fata mea, şi ai să vezi ce se va întimplă: omul acesta n-o să aibă
odihnă până nu va rândui lucrurile, şi asta chiar astăzi”.
IV
Între timp Boaz s-a dus la poarta cetăţii şi s-a aşezat acolo. Şi iată, ruda despre care
vorbise a trecut pe acolo. Boaz i-a zis: „Vino aicea, omule, şi aşează-te.” Iar acela a venit
şi s-a aşezat lângă el. După aceea, Boaz a mai chemat acolo zece dintre bătrânii cetăţii şi
le-a zis: „Aşezaţi-vă”. Iar ei s-au aşezat. Atunci Boaz i-a spus celui ce avea dreptul de
răscumpărare: „Naomi, cea care s-a înapoiat din ţara Moabului, vinde bucata de pământ
care a fost a fratelui nostru Elimeleh. M-am gândit că trebuie să-ţi dau ştire despre
aceasta şi să-ţi spun: Cumpă-ră-1 în faţa celor ce se află prin preajmă şi în faţa acestor
bătrâni ai cetăţii. Dacă voieşti, foloseşte-te de dreptul tău de răscumpărare şi răscumpără-
l; dacă nu, spune-mi, ca să ştiu. Numai noi doi din neamul lui Elimeleh avem drept de
răscumpărare, dar tu vii întâiul.” Acela i-a spus: „Doresc să-l răscumpăr.” Numai că Boaz
i-a mai spus: „În ziua în care cumperi de la Naomi pământul o cumperi şi pe Ruth
moabita, nevasta celui mort, şi prin aceasta pământul rămas de la el moştenire rămâne pe
numele lui.” La acestea, cel cu dreptul a spus: „Atunci nu pot să mă folosesc de dreptul
ce-i am, pentru că astfel îmi primejduiesc moştenirea. Aşa că, eu neputând, foloseşte-te tu
de dreptul de răscumpărare.”
Odinioară era în Israel obiceiul, când era vorba de o răscumpărare ori un schimb, ca,
drept semn de întărire a târgului, unul să-şi scoată sandaua şi să i-o dea celuilalt. Acesta
era semnul de încheiere a târgului în Israel şi lucrul se făcea în faţa martorilor. Astfel că,
atunci când omul cu drept de întâietate la răscumpărare i-a spus lui Boaz: „Răscumpără-1
tu”, el şi-a scos sandaua. Iar Boaz le-a spus bătrânilor şi tuturor celor ce se aflau de faţă:
„Sunteţi astăzi martori că eu cumpăr de la Naomi tot ce au stăpânit Elimeleh, Hilion şi
Mahlon. Şi mai sunteţi martori şi că o cumpăr pe Ruth, moabita, văduva lui Mahlon, să-
mi fie soţie, pentru ca moştenirea mortului să-i poarte numele, astfel ca numele lui să nu
se piardă între fraţii săi şi la poarta acestei cetăţi.” Auzind acestea, toţi cei de acolo, de
lângă poarta cetăţii, au spus: „Suntem martori.” Iar bătrânii au adăugat: „Fie ca Domnul
să facă aşa ca femeia care stă să intre în casa ta să fie ca Rahela şi ca Lea, care, împreună,
au zidit Casa lui Israel!
Arată-ţi puterea în Efratah, Slăvit să fii în Betlehem.
Şi, prin copiii pe care ţi-i va da tânăra aceasta, fie să ajungă casa ta asemeni casei lui
Pereţ, căruia Tamar i l-a născut pe Iuda.”
Şi aşa Boaz a luat-o pe Ruth de soţie. Şi, după ce şi-au fost bărbat şi femeie, Domnul a
făcut-o să zămislească şi a născut un fiu. Iar femeile i-au spus lui Naomi: „Binecuvântat
fie Domnul, care n-a vrut ca mortul să fie lipsit de neam apropiat, acum numele lui nu va
pieri în Israel. Copilul acesta o să-ţi aducă mângâiere şi o să fie sprijinul bătrâneţilor tale,
pentru că l-a născut nora ta, care atât de mult te iubeşte.
A fost pentru tine, Naomi, mai mult decât şapte feciori.” Iar Naomi a luat pruncul în braţe
şi l-a strâns la sânul ei, fiindu-i ca şi mamă. Şi vecinele i-au dat nume. „I s-a născut un fiu
lui Naomi”, ziceau şi i-au pus nume Obed.
El a fost tatăl lui Iese, care i-a fost tată lui David.
1. Elemente comune şi diferenţe dintre TaNaCh şi alte scrieri din
Orientul Antic
„Semiluna Fertilă”
Istoria poporului evreu se desfăşoară în principal în teritoriul cunoscut ca „Semiluna Fertilă” – teritoriul aflat
între Nil, pe de o parte, Tigru şi Eufrat pe de cealaltă parte. Înconjurat de centre de cultură cum au fost
Egiptul sau Babilonul, încadrat între pustiul arid, dar nu fară viaţă, al Arabiei şi Mediterana, Canaanul a fost
din totdeauna o punte, un loc de întâlnire între civilizaţiile Africii şi ale Asiei, ceea ce îi conferă acestei regiuni
denumirea de „Leagăn al civilizaţiilor”. Istoria poporului evreu nu apare, deci, într-un vid. De fapt, istoria nici
unui popor nu apare din senin.

Iar istoria menţionează că, aproximativ în 3000 î.e.a.

apar primele formaţiuni statale în zona Asiei Mici,
Egiptului şi Mesopotamiei, precum şi apariţia….
Scrisului
Chiar dacă astăzi considerăm scrierea ca un lucru
absolut banal, apariţia sa în istoria culturii umanităţii a
reprezentat o descoperire fundamentală. Totul a
început cu nişte pictograme. De exemplu, desenai un
, sau un ,sau o şi ştiai că e vorba de un

om, sau fericire, sau ca trebuie sa asculţi. Mai târziu

(şi cand spunem asta ne referim la sute, sau chiar mii
de ani), aceste pictograme au evoluat în simboluri şi
mai abstracte, care nu mai reprezentau o idee
întreagă, ci doar o silabă, pentru ca, în cele din urmă,
să se ajungă la litere, fiecare reprezentând un anume sunet şi care, combinate, constituiau cuvintele care
exprimau ideea. Şi astfel putem spune că istoria civilizaţiilor este, într-o mare măsură, o istorie a scrisului.
Miturile au inceput să se transforme în istorie, fără a mai fi deformate de transmiterea pe cale orală.
Potopul – în TaNaCh şi în Epopeea lui Ghilgameş
Printre cele mai cunoscute opere ale Orientului Antic se numără şi Epopeea lui Ghilgameş, regele semi-
legendar al Uruk-ului, pe care o vom compara cu povestea Potopul-ui, aşa cum apare în cartea Genezei.
Astfel se va evidenţia legătura tematică între cele două scrieri, precum şi diferenţele cauzate de religiile şi
culturile în care au luat naştere. După o scurtă prezentare a epopeii sumeriene se va realiza un studiu
comparat al câtorva fragmente din cele două texte, pentru a evidenţia asemănările şi deosebirile între ele.
 Conform listei regilor Sumerieni, Ghilgameş a fost cel de-al cincelea rege al Uruk-ului. În ciuda
lipsei unor dovezi directe, cea mai mare parte a istoricilor îl consideră pe Ghilgameş un personaj
istoric real, care a trăit aproximativ în sec. XXVI î.e.a. Unii savanţi l-au identificat ca fiind biblicul
rege Nimrod al Mesopotamiei.

Cea mai completă versiune a Epopeii lui Ghilgameş a fost găsită în colecţia de tăbliţe de lut a regelui asirian
Assurbanipal (sec. VII î.e.a.), dar cele mai vechi fragmete descoperite până acum datează din perioada
2100 – 2000 î.e.a., deci aproximativ la 400 de ani de la perioada în care se presupune că a domnit
Ghilgameş.
Epopeea este compusă din 11 tablete de lut, la care, ulterior, s-a mai adăugat o a douăsprezecea.
Pentru noi, însă, cel mai relevant este fragmentul de pe cea de-a unsprezecea tăbliţă. În acest capitol,
Ghilgameş se întâlneşte cu Utnapiştim, care îi povesteşte despre potop, după care îi oferă două şanse
pentru a deveni nemuritor.
Sugestii metodologice
 De identificat pe text cât mai multe asemănări şi deosebiri
 De pus în discuţie următoarele:
o Care este cauza potopului (în Epopee este „gălăgia”, în Geneză este „răul” făcut de
oameni. De aici se pot sesiza diferenţe între „mentalitatea” zeilor şi cea a lui Dumnezeu.
o Cum se adresează zeul omului din Şurrupak şi cum se adresează Dumnezeu lui Noah.
Care este statutul omului în faţa divinităţii?
o Cum se încheie “călătoria”? Care este simbolul pământului în cele două opere?
o Care sunt păsările trimise pentru a cerceta dacă potopul s-a încheiat? De ce se întorc/nu
se întorc?
 Ce se întâmplă cu omenirea după potop?

POTOPUL TRIMIS DE ZEI NIMICEŞTE OMENIREA

(Epopeea lui Ghilgameş)
In zilele acelea, lumea mişuna, poporul se înmulţea peste măsură, mugind ca un taur sălbatec, iar marele
zeu era mîniat din pricina zarvei. Enlil a auzit larma şi a glăsuit către zeii adunaţi la sfat :
„Hărmălaia omenirii a devenit de neîndurat şi nu mă mai cuprinde somnul din pricina harababurii.”
Astfel inima i-a îmboldit pe zei să dea drumul Potopului, dar stăpînul meu Ea m-a înştiinţat din vreme printr-
un vis. El a şoptit aceste cuvinte către sălaşul meu de trestie : «Casă de trestii, casă de trestii ! Perete, o,
perete, dă-mi ascultare, casă de trestii, perete, cugetaţi ! Omule din Şurrupak, fiu al Ubara-Tutu, dărîmă-ţi
casa ta şi clădeşte o corabie ; părăseşte averile şi ai grijă de viaţa ta, dispreţuieşte bogăţiile lumeşti şi
mîntuieşte-te pe tine doar! Dărîmă-ţi casa, aşa cum îţi spun eu, şi întocmeşte-ţi o corabie. Aici – ai măsurile
corăbiei, cum trebuie să o făureşti; lungimea ei să fie deopotrivă cu lărgimea ei, puntea ei să fie acoperită ca
bolta ce acoperă adîncimile, apoi ia în corabie sămînţă din toată făptura vie ?»
Faţa pământului am privit-o şi pretutindeni dormea liniştea ; toată omenirea se schimbase în pulbere.
Intinderea mării era tot aşa de netedă ca suprafaţa unui acoperiş ; deschis-am o răsuflătoare şi lumina mi-a
căzut pe obraz. Apoi m-am aplecat, ne-am aşezat şi-am plîns, lacrimi îmi brăzdau faţa, căci departe în jurul
meu pretutindeni era pustiul apelor. M-am uitat în zadar după uscat, şi doar la cincisprezece leghe depărtare
se zărea un munte, şi în acel loc corabia s-a înţepenit. Pe muntele Nisir corabia mea s-a proptit, s-a oprit şi
nu s-a mai clătinat. O zi s-a oprit, chiar şi a doua zi ea a stat nedezlipită de muntele Nisir. A trei zi şi a patra
zi ea nu s-a urnit de lîngă munte şi nu s-a mişcat; a cincea şi a şasea zi ea a stat lipită de munte. Cînd a
mijit dimineaţa celei de-a şaptea zile, am dat drumul unui porumbel şi 1-am lăsat să zboare. El a zburat
departe, dar neaflînd nici un loc de popas, s-a întors înapoi. Am scos afarâ o rîndunică, ea a zburat departe,
dar neaflînd nici un locuşor de popas, s-a întors înapoi. Am scos un corb, el văzu că apele se trăseseră
înapoi, mîncă ceva, se roti în zbor, croncăni, dar nu se mai întoarse. Atunci deschis-am larg ferestrele spre
cele patru vînturi, adus-am jertfa zeilor şi am turnat o libaţie pe vîrful muntelui. Am aşezat cazane pe
pirostriile lor şi încă şapte cazane, am îngră-mădit în ele lemne, trestie plăcut mirositoare, lemn de cedru şi
mirt. Cînd zeii au mirosit dulcea lor mireasmă, s-au adunat ca muştele deasupra jertfei.

Potopul

(Geneza 6-9)

Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau
îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că l-a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în
inima Lui. Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la
vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.”
Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului. Iată care Sunt urmaşii lui Noe. Noe era un om neprihănit şi fără
pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu. Noe a născut trei fii: Sem, Ham şi Iafet. Pământul
era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ şi iată că
pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ. Atunci Dumnezeu i-a zis lui Noe:
„Sfârşitul oricărei făpturi este Hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i
nimicesc împreună cu pământul. Fă-ţi o corabie din lemn de gofer (chiparos); corabia aceasta s-o împarţi în
cămăruţe şi s-o tencuieşti cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară. Iată cum s-o faci: corabia să aibă trei sute
de coţi în lungime, cincizeci de coţi în lăţime şi treizeci de coţi în înălţime.
În luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe munţii Ararat. Apele au mers scăzând
până în luna a zecea. În luna a zecea, în ziua întâi a lunii, s-au văzut vârfurile munţilor. După patruzeci de
zile, Noe a deschis fereastra corăbiei pe care o făcuse. A dat drumul unui corb, care a ieşit, ducându-se şi
întorcându-se, până când au secat apele de pe pământ. A dat drumul şi unui porumbel, ca să vadă dacă
scăzuseră apele de pe faţa pământului. Dar porumbelul n-a găsit nici un loc ca să-şi pună piciorul şi s-a
întors la el în corabie, căci erau ape pe toată faţa pământului. Noe a întins mâna, l-a luat şi l-a băgat la el în
corabie. A mai aşteptat alte şapte zile şi iarăşi a dat drumul porumbelului din corabie. Porumbelul s-a întors
la el spre seară; şi iată că în ciocul lui era o frunză de măslin ruptă de curând. Noe a cunoscut astfel că
apele scăzuseră pe pământ. A mai aşteptat alte şapte zile; şi a dat drumul porumbelului. Dar porumbelul nu
s-a mai întors la el. În anul şase sute unu, în luna întâi, în ziua întâi a lunii, apele secaseră pe pământ. Noe
a ridicat învelitoarea corăbiei: s-a uitat şi iată că faţa pământului se uscase. În luna a doua, în a douăzeci şi
şaptea zi a lunii, pământul era uscat de tot. Atunci Dumnezeu a vorbit lui Noe şi i-a zis: „Ieşi din corabie, tu şi
nevastă-ta, fiii tăi şi nevestele fiilor tăi cu tine!