MOISE

Biblia relatează că evreii au venit în Egipt datorită foametei (după una din cronologiile ipotetice - poate în anii 1700-
1600 î.Hr), în timpul lui Iosif, personaj provenit din Canaan și care avansase până la un rang de mare demnitar la curtea
Faraonului. După mitul ebraic timp de 430 de ani evreii au fost prizonierii egiptenilor, ca sclavi. În timpul unui faraon
pe care unii l-au identificat cu Seti I, după cum arată Biblia, faraonul a văzut o primejdie demografică în faptul că evreii
„se înmulțeau” prea mult. Astfel a dat poruncă ca toți pruncii de parte bărbătească ai evreilor să fie uciși, prin înecare
în fluviul Nil. Istoricii religiei recunosc aici binecunoscuta temă mitologică a pruncului divin (puer aeternus) amenințat
în existența lui de către un monarh diabolic. [49] În multe din legendele arătate (nu și în Biblie) doar un singur prunc a
supraviețuit. Această temă arhetipală a copilului abandonat apelor unui fluviu este și ea binecunoscută istoricilor
religiei, ea fiind chiar o cutumă antică: dacă fluviul lasă copilul abandonat în viață, înseamnă că acesta este destinat a fi
un erou.[50] Povestea spune că o Ioheved, o femeie din sămânța lui Levi născuse soțului ei, Amram ben Kehat, un copil
pe care l-a ascuns de soldații egipteni al faraonului. Aceasta l-a pus într-un coș uns cu smoală și i-a dat drumul să
plutească pe Nil. Coșul a fost găsit de una dintre fiicele faraonului și de servitoarele ei. Pruncul a fost numit Moise,
care, potrivit tradiției, ar proveni dintr-o sintagmă ebraică ce înseamnă scos din apă. Mulți savanți bibliști resping însă
ipoteza tradiției, arătând că fiicele faraonului nu puteau ști ebraica. Numele este mai degrabă unul egiptean. [7][51]
Potrivit aceleiași tradiții biblice, Moise a fost crescut și învățat la curtea regală a faraonului ca un cetățean egiptean.
Fiica cea mai mare a faraonului Seti I (și pe care tradiția mai târzie a evreilor, în Midraș, o cheamă Batya = Fiica lui
Dumnezeu), cea despre care se presupune că a fost aceea care-l găsise pe Moise în apă, ar fi născut însă după unii din
istoricii Egiptului antic, pe Ramses, acesta reieșind a fi, conform acestor speculații, nu mai puțin decât "fratele vitreg"
mai mic al lui Moise. Ca urmare, după aceste încercări de reconstrucție istorică, Moise ar fi trebuit să devină faraonul
Egiptului, fiind cel mai mare nepot al faraonului de pe atunci. Neștiind (poate) că el însuși era de origine evreiască,
Moise vizita câteodată construcțiile faraonului, ridicate ,conform narativului biblic, de către sclavii evrei. Odată Moise
a văzut un paznic egiptean bătând un sclav evreu. Nesuportând aceasta, el a luat o piatră cu care l-a ucis. Fapta aceasta
fiind descoperită, faraonul a hotărât să-l omoare, așa că Moise a fost nevoit să fugă din Egipt de gărzile faraonului.
Povestea biblică continuă, spunând Moise a ajuns în Midian, la o familie de păstori nomazi. Acolo și el s-a făcut păstor,
printr-o înțelegere cu preotul madianit Ietro. Mai târziu Moise s-a căsătorit cu Zipora, fiica lui Ietro, care i-a născut un
copil. Fiului i-au pus numele Gherșom („Sunt străin aici”); căci, a zis el, locuiesc ca străin într-o țară străină.

Într-o zi, după cum povestește Biblia, Moise găsește un rug aprins de flăcări, dar care nu se mistuia. Moise a
comunicat cu Dumnezeu (zeul unic Yahve) prin acest rug și a primit misiunea de a-i elibera pe evrei din
sclavia egipteană. Faraonul (Seti I ?) murise, iar după el a urmat la tron fiul său (Ramses al II-lea ?).
Dumnezeu îl anunță pe Moise că va trimite urgii asupra Egiptului, prin acționarea toiagului său miraculos.
Trimis în Egipt, Moise îl întâlnește pe fratele său, Aaron. Cum Moise avea dificultăți de vorbire, sau, după
ipotezele amintite ale unor critici ai Bibliei, nici nu ar fi știut limba evreilor, el a fost înștiințat de Dumnezeu
că va putea comunica cu poporul prin intermediul lui Aaron.

Mai ales după epoca Renașterii și a Iluminismului, mulți din cititorii moderni ai Bibliei și-au pus întrebări în
legătură cu diversele miracole descrise. De pildă, ce ar fi fost acel rug care arde și nu se mistuie? Mulți s-au
hazardat în a da diverse explicații raționale bazate pe unele cunoștințe furnizate de știință. După unele din
speculațiile unor astfel de comentatori moderni ai narativului biblic, explicația rugului care arde și nu se
mistuie ar fi următoarea: în zona Palestinei există foarte multe resurse de gaz, iar un astfel de gaz ar fi ieșit din
pământ, provocând arderea rugului, dar fără a-i schimba forma. Acest gaz ar fi fost, după unii, și sursa cernelii
topite cu care ar fi scris evreii.

Moise ajunge în Egipt, unde îl întâlnește pe Aaron, fratele său. El se arată în fața faraonului și-i cere să-i
elibereze pe evrei din robia Egiptului („Trimite poporul meu”). Faraonul refuză, negând și disprețuind pe
Dumnezeul evreilor. Dar cu putere de la Dumnezeu, Moise a scos toiagul, l-a aruncat în fața faraonului, și,
minune, toiagul s-a transformat într-un șarpe. Slujbașii faraonului nu s-au lăsat mai prejos și au reușit sa facă
la fel cu toiegele lor. În această întrecere de minuni, până la urmă șarpele lui Moise i-a înghițit pe ceilalți
șerpi, ai servitorilor. Dar nici atunci faraonul nu s-a lăsat convins și a continuat să refuze a-i elibera pe evreii
înrobiți, ba dimpotrivă, i-a chinuit cu munci și mai grele.

Dumnezeu îl anunță atunci pe Moise și pe Aaron că El va lovi țara Egiptului cu cele 10 urgii (sau Plăgi). Deși,
cum s-a arătat, nu întotdeauna este util de a căuta explicații științifice naturaliste în spatele tuturor miracolelor
descrise de o carte religioasă care abundă în mituri. (Pentateuhul grupează aproape toate miturile din întreaga
Biblie)[52], anumiți autori cedează tentației și caută astfel de explicații — în mod obișnuit în știință se caută
explicații unor fenomene atestate în mod repetat ca fiind reale, și nu unor singularități, care pe deasupra sunt
relatate și în context religios de niște texte pioase ale istoriei antice (iată ce spunea în acest sens, într-un
interviu în Les Cahiers de Science & Vie nr. 75, iunie 2003, p. 37, istoricul evreu israelian Israel Finkelstein:
„Acest demers este învechit. Văd aici marca și influența secolului al XIX-lea în aceste tentative care vor să
pună de acord Biblia cu fenomenele naturii. Consider că aceste tentative nu sunt necesare dar sunt destinate
eșecului. Evenimentele extraordinare raportate de Biblie pot pe alocuri conține urme de fragmente de amintiri,
dar care sunt totalmente transformate, deformate de la o generație la alta, în plus fiind marcate de intenții și
semnificații diverse ale cărui scop era întotdeauna același: mărturisirea atotputerniciei lui Dumnezeu. A
interpreta deci evenimentele descrise de Biblie în lumina fenomenelor naturale este un contrasens.”).

Mai jos sunt prezentate câteva astfel de tentative de explicații raționale ale Plăgilor Egiptului, conform unui
documentar istoric al canalului Discovery. Aceste plăgi sunt considerate a fi consecința erupției catastrofale a
vulcanului Santorini din anul 1613 î.C.

1. Înroșirea Nilului – s-ar fi produs din cauza infestării cu bacterii, numite Pfiesteria, care s-ar fi unit
împreună, formând pete mari de roșeață, foarte asemănătoare cu sângele, și ducând și la moartea
peștilor.
2. Broaștele – moartea peștilor a dus la alterarea mediului broaștelor, făcându-le să iasă din bălți și să se
înmulțească pe uscat. Moartea și putrezirea lor a produs o duhoare cumplită.
3. Păduchii – în urma duhorii s-au produs concentrări mari de insecte devorând organismele moarte, și
ele s-au răspândit atacându-i și pe oameni.
4. Muștele – mirosul a atras și muștele, producând și înmulțirea acestora în gospodăriile egiptenilor.
5. Moartea vitelor – probabil că muștele au răspândit prin contact și înțepături boli grave, ducând la
epizootii fatale în rândul animalelor.
6. Bubele – acest caz s-ar datora tot muștelor, care ar răspândi prin înțepături și la om boli ca antraxul.
Deci până aici, urgiile ar avea conexiuni una cu cealaltă.
7. Ploaia de foc și piatră – se poate să fi fost o grindină care a distrus recoltele egiptenilor.
8. Lăcustele – au acoperit întreg cerul, hrănindu-se cu recoltele rămase după grindină.
9. Întunericul de 3 zile – a fost probabil o eclipsă de Soare (dar greu de crezut că a durat 3 zile), sau mai
probabil o furtună grea de nisip.
10. Moartea întâilor-născuți – nu ar fi fost vorba de ciumă (deoarece ar fi ucis un sfert din populația
egipteană, evreii având o tradiție specială de a curăța grâul de dejecțiile șobolanilor). S-a emis ideea că
întâii-născuți s-au hrănit cu grâul distrus de grindină (aici intervine iarăși conexiunea dintre urgii), care
ar fi dus la înmulțirea germenilor patogeni și întâii-născuți fiind cei dintâi nutriți, pe timp de foamete,
au murit subit, ca și omorâți de îngerul morții.

Pierzându-și fiul, faraonul Ramses dă dispoziție supușilor de la curte să dea drumul evreilor și să le
dea și toate comorile cerute. După aproape 400 de ani (?) în Egipt, poporul evreu se refugia acum din
nou către Canaan - Palestina. Evreii, după cum ne spune Biblia, erau cinci sute de mii de bărbați evrei,
un milion cinci sute de femei și copii, rezultând doua milioane de refugiați, între care și familia lui
Moise - compusă din fratele său Aaron și sora sa Miriam. 2 milioane este evident un număr foarte
exagerat la vremea respectivă, mai ales că nu s-a găsit nicio urmă a unei migrații așa de masive în
deșert. S-a presupus că poate era vorba de circa 10.000 de oameni, dar și ei ar fi putut lăsa vreo urmă
arheologică oarecare pe parcursul peregrinărilor lor. Oricum în calea lor stătea un obstacol ce părea de
netrecut și acela era Marea Roșie. Le rămânea o singură alternativă: ori de a ocoli marea, ori de a se
întoarce în Egipt (după narativul din Coran, cartea sacră a islamului, redactată cu mult mai târziu, ei s-
au întors definitiv în Egipt). Chiar și faraonul se răzgândise între timp în privința evreilor. A trimis
trupe, inclusiv care trase de cai. Mulțimea de evrei era furioasă pe Moise, spunând că era de preferat să
trăiască în condițiile din Egipt, decât să moară în deșert. Evreii erau îngroziți de armata egipteană ce se
îndrepta spre ei. Mulți credeau că ar trebui mai degrabă să se predea. Dar o furtună de nisip îi
înconjură pe egipteni. Acum aveau ocazia - evreii se simțeau între ciocan și nicovală - ori se predau de
bună voie egiptenilor și se întorceau la robie și muncile silnice sub soarele strălucitor al Egiptului, ori
se duceau spre mare, riscând să se înece - ocolitul ei nu mai era posibil, le-ar fi luat prea mult timp.
Are loc însă un miracol salvator prin voia la Dumnezeu - Domnul îi poruncește lui Moise să ridice
toiagul spre mare. Se porni un vânt năprasnic și foarte puternic, iar Marea Roșie se despărți în două
ziduri de apă - un lucru ce nimeni nu mai văzuse. Apoi, mulțimea de evrei împreună cu animalele și cu
toate căruțele cu merinde și cu comorile din Egipt, alergau cu egiptenii și carele lor de luptă pe urmele
lor. Moise ridică încă o dată toiagul la porunca Domnului, și, încă o minune, zidurile de apă se
 prăbușiră peste egipteni, înecându-i. Diverși cărturari și-au dat părerea care ar fi explicația rațională a
unui eveniment de acest gen - majoritatea ipotezelor vorbind despre posibilitatea unei erupții vulcanice
în regiune și a unui tsunami. Un vulcan care a erupt prin sec. XII-XI î.Hr. a fost probabil Tera,
vulcanul din Creta care a erupt și a distrus civilizația cretană. În Biblie sunt descriși niște stâlpi de fum
și de foc. Era de ajuns ca un vulcan din apropierea Mării Roșii să fi erupt, pentru ca lava să fi format
un istm de cenușă doar pentru 1-2 ore.

Unii consideră ca marea descrisă de Biblie ar fi fost, în realitate, un lac mlăștinos, astăzi secat. Roțile
carelor egiptene s-ar fi împotmolit în el, iar evreii, profitând de ocazie, i-ar fi atacat pe egipteni, care s-
ar fi înecat.

După ce au părăsit teritoriul egiptean, evreii erau în drum spre Sinai. Cu hrana terminată și fără apă, Moise
avea de condus o mulțime de evrei simandicoasă, mulți furioși nerecunoscători față de ajutorul Domnului.
Preferau mulți să se întoarcă în Egipt, să muncească, să construiască, să cultive cereale, să mănânce pâine și
usturoi. Moise îi cere Domnului să-i trimită hrana zilnică. În acel timp, apar stoluri de păsări migratoare seara,
evreii ospătându-se cu carne friptă. Dimineața primeau mană cerească din cer, un praf format din bobite albe,
cu gust de miere. Astăzi, în orientul apropiat se găsesc diverse castane, crescute în ramuri, și acestea presate,
devin un fel de lichid, cu gust de miere. Le mai lipsea apa, iar mulțimea era gata să-l omoare pe Moise cu
pietre. El face un lucru miraculos - deși făcut de Domnul, el spunea că a scos apă din stâncă. Stânci cu izvoare
găsești peste tot - unele potabile, altele sărate.

Evreii ajung la poalele Muntelui Sinai, unde văd muntele înconjurat de nori negri și fulgere. Moise îi lasă
conducerea poporului fratelui său, Aaron, și se urcă pe munte unde rămâne 40 zile, ținând post. În timpul
acela, evreii uitând de Dumnezeul ce i-a salvat din Egipt, îl forțează pe Aaron să facă o statuie de aur din
bijuteriile lor, sub forma unui vițel (să fie oare zeița Hator luată de la egipteni?). Evreii pretindeau că zeii lor
egipteni erau furioși pe ei. Moise se întoarce cu Tablele Celor Zece Porunci. Acesta, mâniat că poporul nu mai
recunoștea autoritatea Domnului și închinându-se la el, sparge tablele din cauza mâniei și aruncă idolul. Pune
o armată de evrei să-i ucidă pe cei care s-au închinat. Refăcând tablele, Moise îi pune pe evrei să respecte cele
10 porunci: să-și recunoască Dumnezeul, să nu se închine la idoli, să nu insulte numele Domnului și să
respecte sâmbetele - ziua când au ieșit din Egipt ca zile de odihnă, (fiind și cea de-a șaptea zi în care Domnul
s-a odihnit după ce a creat Pământul în șase zile), urmând apoi alte șase porunci în care să-și respecte
aproapele, să nu ucidă, să nu fure, să nu mintă, să nu se desfrâneze sau să nu devină invidioși pe bunurile
altora. Încălcarea legilor urma pedeapsa cu moartea (prin aruncarea cu pietre). Diversele păcate și
neîncrederea i-au făcut pe evrei să fie pedepsiți și să pribegească 40 de ani în deșert. În acest timp s-a făcut
Chivotul Legământului - o comoară religioasă de neprețuit. Toți acești 40 de ani nu arată nicio dovadă ascunsă
în deșert dacă ar fi existat exodul - nicio rămășită de animal, om, lucru material, o bucată din corturile lor,
nicio urmă arheologică.
Iosif, în originalul ebraic Yoséf ‫יֹוסֵף‬, „El (Domnul) adaugă”; în arabă: ‫يوسف‬, Yusuf ; in latină "Josephus", este
un personaj important al Cărții Facerii (sau a Genezei) din Biblia ebraică (Vechiul Testament). El a fost cel
de-al unsprezecelea fiu al patriarhului Iacob și cel dintâi al Rahelei. El este pomenit și în Coran sub numele
Yusuf sau Yusef. A fost supranumit și Iosif Visătorul ‫ בעל החלומות‬sau Iosif cel Frumos.

Isaac, fiul lui Avraam, a avut doi fii: pe Esau și pe Iacob. Lui Iacob i-a dăruit Dumnezeu 12 fii și o fată. Toți
feciorii lui erau voinici și sănătoși. Mergeau zilnic cu turmele la pășune. Între fiii lui Iacob, cel mai așezat și
mai cuminte era Iosif.

Tinerețea și visurile
Iosif nu ieșea niciodată din voia părinților, vorbea numai prin cuvinte frumoase și se temea de Dumnezeu.
Părinții îl iubeau mult pe Iosif și pentru a-l cunoaște mai ușor între ceilalți fii, ei i-au făcut o haină lungă și
aleasă. Unii dintre frați însă nu-l iubeau pe Iosif, întrucât acesta îi mustra adesea pentru faptele și cuvintele lor
cele urâte. Într-o zi, Iosif a povestit fraților săi visul acesta: „Eram la câmp cu toții și legam snopi. Snopii mei
stăteau drept, iar ai voștri se plecau spre ai mei“. Într-o altă zi, el le-a mai spus un alt vis, prin care „se părea
că soarele, luna și unsprezece stele se aplecau și se închinau în fața mea“. Atunci frații s-au mâniat și au
strigat: „Cum! Să ajungi mai mare decât noi și să ne închinăm ție? Asta nu se va întâmpla niciodată!“. Și așa,
frații și-au pus în gând să-l piardă pe Iosif...

Iosif este vândut de frații săi

Iosif este vândut de către frații săi mai mari, pictură de Konstantin Flavitsky,
1855

Într-o zi, pe când fiii lui erau cu turmele la pășune, bătrânul Iacob îl trimise pe
fiul lui cel iubit să-i aducă vești despre ce fac ei pe acolo. Iosif era acum de 17
ani. Fiind foarte ascultător și-a luat repede haina cea frumoasă și a pornit spre
câmp. Când aproape să ajungă spre locul în care se aflau frații lui, aceștia au
zis: „Veniți, să-l omorâm și să zicem că l-a mâncat o fiară sălbatică. Tata ne va crede“. Unul dintre frați
(Ruben) le spuse să nu-l omoare, căci uciderea de frate este cel mai mare păcat. „Aruncați-l într-o groapă
pustie și-l lăsați acolo“, spuse fratele acela, care îl iubea pe Iosif și care voia să-l scape de la moarte. Când a
ajuns la frații săi, ei l-au prins, l-au dezbrăcat de haina cea frumoasă și l-au aruncat într-o fântână părăsită. Dar
tocmai atunci treceau pe acolo niște neguțători din Egipt (numiti "ismaeliti" - probabil de la Ismael - latura
arabeasca a istoriei- fratele lui Isaac), care cumpărau și oameni. Și ce gândise unul dintre ei (Yehuda - adica
Iuda)? Să-l dea pe fratele lor negustorilor, căci dacă acesta va muri în groapă, tot păcatul lor va fi. Frații s-au
învoit și l-au vândut pe Iosif cu 20 de arginți. Cum mai plângea bietul copil, dar numai unul dintre frați era
înduioșat de lacrimile acestuia. Neguțătorii l-au așezat sus pe o cămilă și au pornit spre Egipt. Pentru a-și
acoperi fapta, frații cei nemiloși au tăiat un ied, au rupt haina cea frumoasă a lui Iosif și au înmuiat-o în sânge.
Seara au dus haina și i-au arătat-o lui Iacob, spunându-i că fiul lui cel iubit a fost mâncat de o fiară sălbatică.
Bătrânul plânse mult după fiul lui cel iubit.

Iosif în Egipt
În Egipt, Iosif a fost vândut unui slujbaș împărătesc. Fiindcă s-a purtat bine, Iosif a ajuns mai mare peste toate
slugile acestuia. Soția slujbașului însă era o femeie foarte rea - de fapt il placea pe Iosif deoarece era "chipeș
la corp si frumos la față" și dorea sa fie al ei, dar Yosef (Iosif) nu dorea; de aceea tânărul a ajuns în închisoare.
Era rău după gratii, însă el avea nădejde în bunul Dumnezeu și nu se temea de nimic. În închisoare, Iosif a
tălmăcit visurile paharnicului împăratului și al pitarului împăratului, care fuseseră închiși din ordinul lui
Faraon. Peste trei zile, toate s-au împlinit după cum tălmăcise Iosif. Pitarul a fost spânzurat, iar paharnicul a
fost eliberat și pus din nou în slujba sa.Paharnicul a ieșit vesel din închisoare. Iosif s-a apropiat de paharnic și
i-a zis să nu-l uite și să-l scoată din închisoare, căci este nevinovat.

Tălmăcirea viselor
După doi ani a avut și faraonul un vis ciudat. Se făcea că, stând pe malul unui lac, au ieșit din apă șapte vaci
grase și după ele au ieșit șapte vaci slabe. Vacile cele slabe le-au mâncat pe cele grase, dar tot slabe au rămas.
Apoi, dintr-un pai au crescut șapte spice pline, apoi șapte spice goale. Spicele cele goale le-au înghițit pe cele
pline și tot goale au rămas.Faraon nu înțelegea visele și era neliniștit. A chemat la curtea lui mulți magi
învățați, dar nici unul dintre ei nu știa să interpreteze visurile lui. Atunci paharnicul și-a amintit de Iosif și i-a
vorbit faraonului despre el. Trimițând îndată după el, Iosif a venit în fața Faraonului și i-a zis: „Prin vis,
Dumnezeu îți vestește că vor veni șapte ani roditori și după ei vor urma șapte ani neroditori. Atunci va fi lipsă
și foamete mare. Să pui, deci, om care să strângă bucate și pentru anii cei răi“. Lui Faraon i-au plăcut
cuvintele spuse de tânărul Iosif și pentru aceasta l-a scos din închisoare și l-a pus mai mare peste toți oamenii
din țara sa.

Frații lui Iosif vin în Egipt

După șapte ani plini de rod, au urmat cei șapte ani neroditori, după cum tălmăcise Iosif. Acum era foamete
mare în Egipt și în alte țări. Foametea s-a extins și peste Canaan, unde locuia Iacob și frații lui Iosif. Mulți
oameni cerșeau la curtea lui Faraon. Printre aceștia, au sosit într-o zi și frații lui Iosif. Iacob însă a trimis
numai zece dintre copiii lui, pe Beniamin (fratele lui Iosif, născut din aceeași mamă) oprindu-l acasă, pentru a
nu-l pierde așa cum îl pierduse pe Iosif. Când au ajuns la curtea lui Faraon, Iosif i-a recunoscut, dar nu li s-a
descoperit. Întrebându-i despre ei, interesându-se de tatăl lor și de fratele cel mai mic, aceștia i-au spus că sunt
unsprezece frați, dar cel mai mic a rămas acasă. Iosif le-a zis: „Sunteți spioni!“ Și i-a aruncat în
închisoare.Apoi a poruncit să le umple sacii cu grâu și să pună argintul pe care ei îl aduseseră ca plată
deasupra. Când au fost toate gata, i-a scos și le-a zis: „Acum puteți merge în țara voastră. Simeon rămâne aici,
închis, până când îl aduceți pe Beniamin. Numai așa pot ști că nu sunteți spioni. Dacă vă întoarceți fără fratele
cel mai mic, nu mai primiți bucatele“.Când au ajuns acasă, frații au povestit tatălui lor ce li s-a întâmplat. Iar
când au dezlegat sacii au aflat argintul în sacii lor și s-au înspăimântat. Iacob a început atunci să plângă,
spunând: „Iosif nu mai este, Simeon nu mai este și acum este vorba să-l pierd și pe micul meu Beniamin.
Toate au venit asupra mea! Voi îmi răpiți copiii!“.Bucatele s-au isprăvit repede. Nevoit fiind, Iacob i-a trimis
din nou pe feciorii lui după hrană, de data aceasta lăsându-l și pe Beniamin cu ei.

Reîntâlnirea dintre tată și fiu

Iosif este recunoscut de către frații săi (Léon Pierre Urbain

Bourgeois, 1863)

Astfel, aceștia au luat daruri, bani și saci și au pornit spre Egipt. Iosif
i-a primit bine, i-a așezat la o masă bogată și i-a ospătat. Apoi a
poruncit să li se umple sacii cu grâu și, pe ascuns, să pună paharul în
sacul lui Benyamin (Veniamin). Frații au plecat spre casă veseli.
Deodată niște ostași i-au oprit, strigându-le: „Stați pe loc! Voi v-ați
purtat ca niște hoți și ați plătit binele cu rău. Unul dintre voi a furat
cupa de argint al domnului nostru”. Atunci, soldații au căutat și au
aflat paharul în sacul lui Beniamin. I-au întors în Egipt și i-au dus în fața lui Iosif. Stând în genunchi, cei
unsprezece frați așteptau pedeapsa domnului. „Cel ce a furat paharul va rămâne rob, iar voi vă veți întoarce la
casa voastră”, spuse Iosif cu durere. Atunci, unul dintre frați se oferise el să rămână, ca să nu-i rupă inima
bătrânului Iacov. Iosif nu s-a mai putut abține și printre lacrimi a strigat: „Eu sunt fratele vostru, Iosif! Mai
trăiește oare tatăl meu?”. Mângâindu-și frații înspăimântați, Iosif le-a zis: „Nu vă temeți! Dumnezeu mi-a
purtat de grijă. Dacă nu mă vindeați, acum nu era cine să vă scape de sărăcie și de foamete. Mergeți în Canaan
și-l aduceți și pe tatăl nostru aici”. Atunci, Iosif și-a sărutat frații în semn de iertare. Aceștia s-au întors acasă,
povestind cele întâmplate. Deși era bătrân, avea 130 de ani, Iacov a părăsit totuși Canaanul și a mers în Egipt
unde a mai trait 17 ani, la fiul lui cel iubit.
 Vârst LX
Nume
ă X
Matusale
969 969
m
Iared 962 962
Noe 950 950
Adam 930 930
Set 912 912
Cainan 910 910
Enos 905 905
Mahalale
895 895
el
Lameh 777 753
Sem 600 600
Eber 464 404
Cainan — 460
Arpaxad 438 465
Salah 433 466
Enoh 365 365
Peleg 239 339
Reu 239 339
Serug 230 330
210
Iov 210?
?
Terah 205 205
Isaac 180 180
Avraam 175 175
Nahor 148 304
Iacob 147 147
147
Esau 147?
?
Ismael 137 137
Levi 137 137
Amram 137 137
Kohath 133 133
130
Laban 130+
+
130
Debora 130+
+
Sara 127 127
125
Miriam 125+
+
Aaron 123 123
120
Rebecca 120+
+
Moise 120 120
Iosif 110 110
Iosua
110 110
Navi
in capitolul 1 Samuel, 17 [1] din Biblie este descrisă lupta dintre Goliat și David din timpul războiului evreilor
cu filistenii.

„El se numea Goliat, era din Gat, și avea o înălțime de șase coți și o palmă. Pe cap avea un coif de aramă, și
purta niște zale de solzi în greutate de cinci mii de sicli de aramă. Avea niște turetci de aramă peste fluierele
picioarelor, și o pavăză de aramă între umeri. Coada suliței lui era ca un sul de țesut, și fierul suliței cântărea
șase sute de sicli de fier. Cel ce-i purta scutul mergea înaintea lui. ”
„Îndată ce Filisteanul a pornit să meargă înaintea lui David, David a alergat pe câmpul de bătaie înaintea
Filisteanului. Și-a vârât mâna în traistă, a luat o piatră, și a aruncat-o cu praștia; a lovit pe Filistean în frunte, și
piatra a intrat în fruntea Filisteanului, care a căzut cu fața la pământ. Astfel, cu o praștie și cu o piatră, David a
fost mai tare decât Filisteanul; l-a trântit la pământ și l-a omorât, fără să aibă sabie în mână. A alergat, s-a oprit
lângă Filistean, i-a luat sabia, pe care i-a scos-o din teacă, l-a omorât și i-a tăiat capul. Filistenii, când au văzut
că uriașul lor a murit, au luat-o la fugă. ”

Goliat (în ebraică: ‫ ;ָּג ְלי ָת‬arabă: ‫جالوت‬, Ǧālūt), cunoscut și ca Goliat din Gat (unul din cele cinci state oraș ale
filistenilor), a fost un războinic filistean uriaș, faimos pentru lupta sa contra tânărului David, viitorul rege al
Israelului. Lupta dintre ei este descrisă în Biblia ebraică (Vechiul Testament) și, mai pe scurt, în Coran.
Tradițiile post-clasice evreiești au subliniat statutul lui Goliat ca reprezentant al păgânismului, în contrast cu
David, campion al Dumnezeului lui Israel. Tradiția creștină a văzut în lupta lui David cu Goliat lupta Bisericii
împotriva lui Satan.