Exod 1:1 Iată numele fiilor lui Israel, intraţi în Egipt; au intrat cu Iacov fiecare cu

familia lui:
Iată. Din particula ebraică we, care este mai obişnuit tradusă „şi”. Acesta este primul loc al
folosirii ei la începutul cărţii. Dintre toate cărţile istorice ale Vechiului Testament, numai patru încep
astfel.
Fiilor lui Israel. Despre numele fiilor lui Iacov, vezi comentariul pentru Geneza 29,32 la
30,24; 35,18; 46,8-26; 49,3-27.

Exod 1:5 Sufletele ieşite din coapsele lui Iacov erau şaptezeci de toate. Iosif era
atunci în Egipt.
Sufletele erau şaptezeci. Raportul despre cei puţini care au migrat cu Iacov în Egipt este dat
aici pentru a sublinia remarcabila creştere numerică a copiilor lui Israel în timpul anilor lor de şedere
(în Egipt, n.trad.). Creşterea aceasta a fost împlinirea făgăduinţelor făcute lui Avraam (Geneza
15,14). Şi lui Iacov (Geneza 46,3). Despre numărul de 70, în care se cuprinde şi Iacov, vezi
comentariul pentru Geneza 46,27.

Exod 1:7 Fiii lui Israel s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte
puternici. Şi s-a umplut ţara de ei.
Fiii lui Israel s-au înmulţit. Familia lui Iacov a crescut în mod miraculos atât în timpul vieţii
celor 12 patriarhi, cât şi după moartea lor. Binecuvântările rostite asupra neamului omenesc la
creaţiune (Geneza 1,28) şi făgăduinţa făcută mai târziu lui Avraam (Geneza 22,17) era acum
realizată în mare măsură.
S-a umplut ţara de ei. Aceasta se referă mai ales la ţinutul Goşen ,unde locuiau evreii
(Geneza 47,11). Clima Egiptului, fertilitatea pământului şi binecuvântarea lui Dumnezeu au dat
naştere la o extraordinară creştere de populaţie.

Exod 1:8 Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif.
Un nou împărat. Nu numai o altă persoană, ci o nouă dinastie. Deoarece acest comentariu
adoptă mijlocul secolului al XV-lea ca dată a Exodului, se poate presupune că Iosif a trăit în timp ce
în Egipt stăpâneau hicsoşii (vezi comentariul pentru Geneza 39,1; precum şi PP 191, 492. În
conformitate cu acestea, regii dinastiei a optsprezecea, care au eliberat Egiptul de stăpânirea
hicsoşilor, au fost faraonii apăsării. Hicsoşii erau asiatici ca evreii şi, deşi egiptenizaţi, ei aveau să fie
prietenoşi faţă de Iosif şi familia sa. Dar alungarea hicsoşilor a dus la un nou spirit de naţionalism şi
toţi străinii erau priviţi cu suspiciune, mai ales cei care au fost favorizaţi de hicsoşi. Contribuţia
adusă de Iosif la bunăstarea poporului avea să fie uitată, mai ales pentru că el a fost un asiatic şi
ministru al unui rege străin. Generaţia care a trecut prin experienţa celor şapte ani de foamete
murise, şi urmaşii fiilor lui Iacov au fost confruntaţi cu o situaţie cu totul nouă, o populaţie de
băştinaşi egipteni şi o dinastie care ura pe izraeliţi.

Exod 1:9 El a zis poporului său: "Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi
mai puternic decât noi:
El a zis. „El” ar fi primul rege al dinastiei a optsprezecea, fie Ahmose, marele eliberator al
Egiptului, fie fiul său Amenhotep I (1546-1525), în cazul în care n-a fost aceeaşi persoană cu regele
care a trăit pe timpul naşterii lui Moise. Însă, dacă el a fost regele în palatul căruia a fost crescut
Moise, atunci este vorba de Thutmose I (1525-1508 î.Hr.), tatăl lui Hatshepsut.
Poporului său. Fără îndoială că regele a conferit cu miniştrii şi sfetnicii săi. În puţinele
documente care aruncă ceva lumină asupra războiului de eliberare, este făcută de două ori
declaraţia că regii Sekenenre şi Kamose au adunat pe sfetnicii lor înainte de a porni la acţiune. Cu
toate că Kamose luase deja hotărârea sa şi n-a urmat sfatul lor, el a discutat problema cu miniştri

-1-
săi.
Mai mare şi mai puternic. Probabil că Faraon exagera, deoarece Egiptul fusese timp de
secole o mare naţiune. Acesta era felul de exagerare pe care şi-l îngăduiau oamenii neprincipiali în
scopul de a justifica o acţiune extremă şi nerezonabilă.

Exod 1:10 Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească, pentru ca nu

cumva dacă se va întâmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să ne
bată şi să iasă apoi din ţară."
Să ne arătăm dibaci. Faraon a sugerat un expedient politic dibaci spre a evita pericolul de
revoltă şi posibilitatea ca izraeliţii să facă o cauză comună cu vrăjmaşii lui, hicsoşii, şi apoi să
părăsească Egiptul. Poate că nu se temea aşa de mult de cucerirea regatului lui de care se temea,
cât de o alianţă cu vrăjmaşii săi. Printre evrei erau mulţi muncitori iscusiţi şi de aceea Faraon a
propus să-i reţină ca robi pe care să-i poată folosi la diferitele lui proiecte de construcţii. Se poate că
el a adoptat această politică faţă de evrei fie în timpul, fie curând după revolta împotriva hicsoşilor,
rudele lor rasiale.

Exod 1:11 Şi au pus peste ei isprăvnicei să-i asuprească prin munci grele. Astfel a
zidit el cetăţile Pitom şi Ramses, ca să slujească de hambare lui Faraon.
Isprăvnicei. Literal, „supraveghetori de muncă (forţată şi neplătită)”. Faraon a sperat că un
tratament de asuprire va frânge tăria fizică a izraeliţilor şi va întârzia remarcabila lor creştere în
număr. El se aştepta la mai mult, să zdrobească spiritul lor de independenţă şi respect de sine. În
cele din urmă, el va fi în stare să-şi ducă la îndeplinire vastele lui planuri de construcţie fără să pună
vreo sarcină pe poporul său.
Cetăţile hambare. Deoarece ţinutul Goşen era situat în delta estică, Faraon i-a pus pe
izraeliţi să lucreze la temple şi alte construcţii guvernamentale pe malul de răsărit al regiunii. În
vremurile vechi, bogăţia naţională era adesea înmagazinată în temple, presupuse a fi sub ocrotirea
zeilor.
Pitom. Acest nume este explicat ca redarea ebraică a egipteanului Per-Atum, „Casa
(soarelui-zeu) Atum”. Unii cercetători l-au identificat cu actualul Tell el-Maskhuta din Wadi Tumilat,
vreo 20 de mile vest de Lacul Timsah, în regiunea estică a Deltei, unde în 1833 Naville a descoperit
mari magazii pentru cereale. Aflând că această cetate fusese clădită de Ramses II, la care se pare
că se referă numele celei de-a doua, Naville a crezut că el este Faraonul asupririi. În privinţa
aceasta Naville a avut mulţi urmaşi. Alţii au identificat pe Tell el-Maskhuta cu Sucot-ul biblic
(cap.12,37), de unde izraeliţii au plecat din Egipt, având în vedere că inscripţiile descoperă că
numele egiptean al locului fusese Tjeku. Totuşi, până nu apare la lumină o dovadă mai hotărâtă,
aşezarea Pitom-ului rămâne nesigură.
Şi Ramses. Această cetate a fost identificată de Flinders Petric cu Tell el-Retabeth din Wadi
Tumilat, 8 mile spre vest de Tell el-Maskhuta. Alţi cercetători ar identifica, totuşi, pe „Ramses” cu
Tanis, Ţoan-ul biblic (Numeri 13,22), numit mai înainte Avaris, capitala hicsoşilor. Mult timp după
alungarea lor din Egipt, Ramses II l-a mărit şi înfrumuseţat, şi l-a numit după numele lui.
Totuşi Ramses II nu se poate să fie Faraonul asupririi. Cronologia biblică de la Exod la
monarhia lui Israel cere cel puţin secolul al XV-lea pentru Exod (vezi 1 Regi 6,1), care de aceea a
avut loc cu două secole mai devreme decât domnia lui Ramses II. Numele cetăţii, hambar, numită
aici „Ramses” trebuie să fie înţeles ca modernizarea unui vechi nume. O altă ilustrare a acestei
practici se întâlneşte în Geneza 47,11, unde ţinutul Goşen este numit „Ţinutul lui Ramses”. Nimeni
nu va susţine că intrarea lui Iacov în Egipt a avut loc sub domnia lui Ramses II; de aceea, vechiul
nume al regiunii numită „Ramses” în Geneza 47,11 pare să fi căzut în favoarea unuia mai modern
(vezi comentariul pentru Geneza 47,11). Vechea cetate Laiş (Iosua 19,47), de asemenea este
numită Dan în Geneza 14,14 (vezi comentariul pentru acest text), cu toate că ea a primit acest
nume la multe secole după ce muriseră atât Avraam cât şi Moise. Cea mai rezonabilă explicaţie

-2-
pentru aceste texte şi altele în care numele moderne de cetăţi sunt aplicate în naraţiune la timpuri
mai timpurii este a se presupune că copişti de mai târziu au schimbat vechile nume ieşite din uz cu
altele mai moderne, în încercarea de a lămuri naraţiunile pentru generaţiile următoare.

Exod 1:12 Dar cu cât îl asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea, şi s-au
scârbit de copiii lui Israel.
Cu atât se înmulţea. Primul plan al lui Faraon nu şi-a ajuns scopul. Evreii creşteau la număr
proporţional cu gradul de asuprire şi fireşte că egiptenii au fost neliniştiţi de o astfel de creştere fără
precedent. S-a dovedit că persecuţia şi încercările n-au putut zădărnici planul lui Dumnezeu şi
măsurile care urmăreau să nimicească pe poporul său, s-au dovedit a fi izvor de mai mare tărie.
S-au scârbit. Neliniştea egiptenilor se datora nereuşitei planului lor. Prezenţa unui vrăjmaş
înăuntrul hotarelor lor, care nu putea fi subjugat, îi încurca şi-i irita.

Exod 1:14 Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi, şi prin tot felul
de lucrări de pe câmp: şi în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă, erau
fără nici un pic de milă.
Le-au făcut viaţa amară. Neînfricaţi, egiptenii au depus un efort mai mare să înrobească pe
Israel. Versetele 13 şi 14 nu relatează despre o asuprire nouă, ci continuarea şi intensificarea
programului de muncă grea deja în vigoare.
În lut şi cărămizi. În timp ce piatra era materialul principal folosit de egipteni pentru marile
lor temple, palate şi alte clădiri publice, cărămida era folosită într-o mare măsură pentru clădiri mai
mici, pentru ziduri de cetăţi, pentru forturi, pentru împrejmuiri de templu şi pentru hambare
asemenea celor amintite în v.11.
Tot felul de lucrări. La început, evreii au fost folosiţi să pască turmele şi cirezile regale
(Geneza 47,6), dar mai târziu s-au ocupat şi cu agricultura (Deuteronom 11,10). Nu există ţară
unde se cere o atât de constantă grijă şi muncă asiduă de-a lungul anului ca în Egipt. Revărsarea
anuală a Nilului necesita o vigilenţă extremă, pentru a salva vitele şi a preveni inundarea caselor şi
satelor şi surparea digurilor râului. Cultivarea pământului este continuă peste an şi reuşita depinde
de un sistem de irigaţii care cere muncă permanentă şi o neîncetată atenţie. Dacă „lucrările de pe
câmp” ar fi cuprins şi săparea de canale (Josephus II 9.1), viaţa evreilor ar fi fost făcută într-adevăr
mai amară. A lucra sub arzătorul soare egiptean fără nici o umbră şi aproape fără o adiere de vânt,
de la răsăritul soarelui până la apusul lui, şi cu picioarele în apă (Deuteronom 11,10), este cea mai
zdrobitoare experienţă. Când Mehmet Ali a construit canalul alexandrin aproximativ pe la mijlocul
secolului al XIX-lea, a pierdut 20.000 de muncitori din 150.000. Procentul de pierdere poate să fi
fost aproximativ acelaşi şi în timpurile vechi. Dar în ce îl privea pe Faraon, cu cât piereau evrei mai
mulţi, cu atât lucrul acesta convenea mai bine planului lui rău.

Exod 1:15 Împăratul Egiptului a poruncit moaşelor Evreilor, numite una Şifra şi
cealaltă Pua
A poruncit moaşelor evreilor. A doua încercare a lui Faraon de a controla înmulţirea evreilor
n-a avut pretenţia de a ascunde adevăratul lui obiectiv. De la asuprire crudă, el a mers la ucidere pe
faţă. S-a pus la îndoială dacă moaşele erau într-adevăr evreice, deoarece în cazul acesta regele nu
putea fi sigur de cooperarea lor. Expresia tradusă „moaşele evreice” poate fi redată şi "moaşele
femeilor evreice”, care înseamnă moaşe care asistau pe femeile evreilor la naştere. Dar numele lor
sunt în mod hotărât semite şi nu egiptene, Şifra însemnând „frumuseţe” şi Pua „splendoare” sau
„strălucire”. Aceasta confirmă redarea din KJV (vezi comentariul pentru v.17).

Exod 1:16 şi le-a zis: "Când veţi împlini slujba de moaşe pe lângă femeile Evreilor, şi
le veţi vedea pe scaunul de naştere, dacă este băiat, să-l omorâţi, iar dacă este fată,

-3-
s-o lăsaţi să trăiască."
Scaunul de naştere. Literal, „două pietre”. Au fost date diferite explicaţii neconvingătoare
acestui termen, nefiind nevoie să fie repetată aici vreuna, având în vedere că adevăratul înţeles al
lui a fost descoperit de egiptologul Spiegelberg. În Egipt era folosit scaunul de naştere care consta
fie din două pietre, fie din pietre aşezate în formă de potcoavă. Obişnuita expresie egipteană „a
şedea pe cărămizi” pentru „a naşte” cum se află pe diferite inscripţii vechi, descoperă înţelesul
cuvintelor regelui, „Păziţi-le când sunt pe cele două pietre”. Folosirea acestei expresii egiptene
confirmă paternitatea mozaică a Exodului.
Dacă este băiat. Era o practică obişnuită în toată lumea veche a scăpa de copii nedoriţi
lăsându-i să moară, sau, mai obişnuită, să fie mâncaţi de păsări sau animale sălbatice. Porunca
regelui reflectă şi obiceiul păgân de ucidere a tuturor vrăjmaşilor de sex masculin şi a forţa pe femei
şi fete să devină roabe servitoare ale cuceritorilor. În multe războaie antice de cucerire, toată
populaţia bărbătească era trecută astfel prin sabie. După cum s-ar părea, Faraon a intenţionat să
folosească bărbaţii în viaţă pentru planurile de construcţii pe care le avea în minte, dar să lase pe
evrei să piară ca popor o dată cu acea generaţie. În felul acesta a plănuit să scape de un vrăjmaş
puternic dinăuntrul graniţelor sale şi, în acelaşi timp, să asigure sclave pentru familiile egiptene.

Exod 1:17 Dar moaşele s-au temut de Dumnezeu, şi n-au făcut ce le poruncise
împăratul Egiptului: ci au lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască.
Moaşele s-au temut. Este clar că moaşele au fost evreice, pentru că ele „s-au temut de
Dumnezeu” şi ştiau că El a interzis uciderea. Deşi nu aveau cunoştinţă de cuvintele poruncii a şasea
a Decalogului, „Să nu ucizi”, ele erau familiarizate cu regula: „Dacă varsă cineva sângele omului, şi
sângele lui să fie vărsat de om” (Geneza 9,6). Temându-se de Dumnezeu mai mult decât de regele
tiran (vezi Fapte 4,19; 5,29), aceste femei curajoase au îndrăznit să nesocotească porunca regală.
Teama de oameni face pe om victima împrejurărilor, dar teama de Dumnezeu aduce odihnă în
mijlocul tumultului şi pace în faţa pericolului de moarte. Aceasta trebuie să fi fost experienţa celor
două moaşe evreice principale, pe umerii cărora zăcea o aşa răspundere gravă.

Exod 1:19 Moaşele au răspuns lui Faraon: "Pentru că femeile Evreilor nu sunt ca
Egiptencele; ele sunt vânjoase şi nasc înainte de venirea moaşei."
Femeile evreilor. Femeilor evreice fără îndoială că li se cerea să lucreze la câmp împreună cu
bărbaţii. Deoarece erau obişnuite să muncească din greu în aer liber, probabil că naşterea de copii
era comparativ uşoară pentru ele. Femeile arabe, înrudite rasial cu evreii, duc o viaţă istovitoare şi
au nevoie doar de puţină asistenţă la naştere. Faptul acesta explică veridicitatea scuzei prezentate
lui Faraon de moaşele evreice. În orice caz, nu este nici o dovadă că istorisirea lor a fost pusă la
îndoială.
Ele sunt vânjoase. Literal, „ele sunt viguroase”. Rezultatul a fost că moaşele erau chemate
rar. Era mică cererea după serviciile lor, deoarece orice femeie, rudă sau cunoştinţă putea de obicei
să asigure toată ajutorul necesar. Lucrul acesta poate să explice de ce au fost necesare la evrei
numai două moaşe, în ciuda numărului mare al lor.

Exod 1:21 Pentru că moaşele se temuseră de Dumnezeu, Dumnezeu le-a făcut

case.
Le-a făcut case. Dumnezeu le-a răsplătit pe moaşe pentru credincioşia lor dându-le familii şi
păstrând urmaşii lor. Faptul că acesta este înţelesul textului, este clar din texte paralele în care
acesta este folosit în acest sens (vezi Rut 4,11; 2 Samuel 7,11.27). Nesocotind nemiloasa poruncă a
regelui, ele au ajutat la întemeierea familiilor lui Israel şi astfel au fost întemeiate de Dumnezeu
propriile lor familii. Ele au riscat propria viaţă pentru a salva poporul lor.

-4-
Exod 1:22 Atunci Faraon a dat următoarea poruncă la tot poporul lui: "Să aruncaţi în
râu pe orice băiat care se va naşte, şi să lăsaţi pe toate fetele să trăiască."
Faraon a dat următoarea poruncă la tot poporul lui. Eşecul tuturor planurilor de a slăbi pe
poporul evreu a dus pe rege la fapte de violenţă pe faţă. Acest decret nou a pus asupra fiecărui
egiptean responsabilitatea de a-şi însuşi porunca regelui. Sarcina de a-i extermina pe evrei era
acum transferată de la isprăvnicei şi moaşe, la poporul de rând.
Orice băiat. S-a susţinut că marele număr de izraeliţi la Exod exclude ca vreun astfel de
ordin criminal să fi fost emis vreodată. Totuşi, este probabil că mulţi egipteni care n-au fost ostili
izraeliţilor l-au nesocotit, sau că el a rămas în vigoare numai un timp scurt. Poate că Faraon a anulat
edictul, după ce a înţeles mai bine avantajele care decurgeau din munca de rob gratuită, sau când
planurile lui de construcţii s-au extins. Deoarece 80 de ani mai târziu au fost aşa de mulţi bărbaţi
maturi care au părăsit Egiptul, această poruncă crudă n-a putut să rămână mult timp în vigoare.
Uneori se ridică obiecţiunea că este foarte puţin probabil ca vreun monarh să fi ordonat cu
atâta sânge rece o nimicire totală de copii nevinovaţi. Trebuie să fie observat, totuşi, că în vremurile
cele vechi, viaţa, mai ales a celui de altă rasă sau naţiune, era privită fără valoare. Era un lucru
obişnuit să se masacreze prizonierii luaţi în război, să se nimicească populaţii întregi şi să se
sacrifice zeilor copiii nedoriţi.
Comentariile lui Ellen G. White
1-22 PP 241-242; SR 104-106
6-10 SR 104
7-10 PP 241
11-14 SR 105
12-14 PP 242
13,14 SR 147
16 SR 105
22 PP 242; SR 106

Exod 2:1 Un om din casa lui Levi luase de nevastă pe o fată a lui Levi.
Un om (a mers) (engleză). Având în vedere că Aaron era cu trei ani mai în vârstă decât
Moise (cap. 7,7) şi se pare că s-a născut înainte ca să intre în vigoare decretul regal, această
expresie ebraică ar trebui redată „un om se dusese”. De aceea, decretul trebuie să fi fost dat
aproximativ pe timpul când s-a născut Moise. Căsătoria părinţilor lui Moise probabil că a avut loc cu
mai mult de un deceniu înainte ca acest decret fatal să se fi dat, deoarece, la data naşterii lui, Maria
era destul de în vârstă pentru a juca rolul descris în versetele 4, 7 şi 8.
O fată a lui Levi. Deşi în uzanţa ebraică „fiică” poate să însemne în realitate „nepoată”,
Iochebed era literal fiica lui Levi (vezi Exod 6,20; Numeri 26,59). Soţul ei era Amram, un fiu al lui
Chehat (Exod 6,18) şi nepot al lui Levi (v.16). Deoarece Chehat a fost născut înainte ca Iacov să se
fi mutat în Egipt (Geneza 46,11), probabil că Iochebed, sora lui Chehat, care s-a căsătorit cu
Amram, fiul fratelui ei, s-a născut mult mai târziu (vezi Numeri 26,59). Cronologia rămânerii în Egipt
(vezi comentariul pentru Exod 12,40) face necesară o astfel de concluzie deoarece Moise s-a născut
la 135 de ani după intrarea lui Iacov în Egipt. Iochebed, mama lui Moise, trebuie să fie socotită, din
cauza aceasta, un copil al bătrâneţilor tatălui ei.

Exod 2:2 Femeia aceasta a rămas însărcinată, şi a născut un fiu. A văzut că este
frumos, şi l-a ascuns trei luni.
Un fiu. Moise a fost al treilea copil al lui Iochebed, pentru că Aaron era cu trei ani mai mare
decât el (cap. 2,4).
Frumos. Încă de copilaş, Moise a dat pe faţă intelect pătrunzător, stabilitate emoţională,
precum şi desăvârşire fizică, care au caracterizat anii lui de mai târziu. Toate acestea sunt cuprinse
în cuvântul ebraic tradus „frumos”. Iochebed a văzut în aceste calităţi semnul aprobării divine, pe
care ea l-a luat ca un semn că Dumnezeu a trasat o sarcină specială pentru el. După Fapte 7,20, el
era, literal, „frumos înaintea lui Dumnezeu”. Aceasta este redat în KJV ca „excesiv de frumos”.
Desigur că Iochebed ar fi iubit şi ocrotit pe Moise chiar dacă n-ar fi fost un copil atât de „frumos”,

-5-
pentru că adesea mamele consacră cea mai adâncă iubire a lor pentru copiii slabi şi bolnavi. Cu
toate acestea, eforturile lui Iochebed de a păstra viaţa lui Moise sunt lăudate în Evrei 11,23 ca o
faptă a credinţei şi aceasta înseamnă înştiinţare pentru ea că Dumnezeu îl hotărâse pentru un rol
important şi de aceea avea să intervină pentru a-i păstra viaţa. Totuşi, aceasta nu confirmă
neapărat o afirmaţie a istoricului evreu Iosephus (Antichităţi II, 9,3), că lui Amram îi fusese
descoperit înainte de naşterea copilului că el va fi chemat să fie salvatorul lui Israel.

Exod 2:3 Nemaiputând să-l ascundă, a luat un sicriaş de papură, pe care l-a uns cu
lut şi cu smoală, a pus copilul în el, şi l-a aşezat între trestii, pe malul râului.
Un sicriaş. După ce sicriaşul fusese ascuns timp de trei luni, pentru unele motive
necunoscute nouă, s-a părut practic imposibil să-l mai ţină ascuns. Crezând că Dumnezeu va
interveni pentru păstrarea vieţii lui, mama lui a născocit un plan prin care să se poată supune faţă
de litera poruncii regelui, şi totuşi să nu ia viaţa copilului. Ea avea să facă tot ce putea şi pentru rest
să se încreadă în Dumnezeu.
Cele două cuvinte traduse „sicriaş” şi „papură” sunt amândouă egiptene şi împreună cu
multe altele aflate în Pentateuc dovedesc că scriitorul era un îndeaproape cunoscător al limbii
egiptene. Cuvântul tebah, „sicriaş”, era derivat din egipteanul tebet şi este folosit în Biblie numai
aici şi în Geneza 6 şi 7, pentru arca lui Noe. Însemnând literal o „cutie”, el poate descrie orice
recipient în formă de cutie.
Cuvântul gome, „papură” este din egipteanul qama. El indică planta papirus, renumită în
vechime ca principal material din care era făcută vechea hârtie de scris. Planta papirus este o trestie
viguroasă cu o tulpină triunghiulară, înaltă de 3-41/2 metri. Deşi obişnuită în Egipt, acolo ea nu se
mai găseşte. Papirusul mai era întrebuinţat în scopuri de construcţie şi la facerea de vase uşoare
pentru râu. Astfel de vase sunt zugrăvite pe multe monumente egiptene vechi şi poate că a asigurat
lui Iochebed un model la facerea coşuleţului lui Moise.
Smoală. Acelaşi cuvânt ca şi cel folosit în Geneza 11,3 pentru asfalt sau bitum, care era
importat în Egipt din regiunea Mării Moarte. La egipteni, ea era folosită pe scară largă la
îmbălsămarea morţilor.
Între trestii. Suph, din egipteanul tjufi, însemnând „trestie”, este al doilea cuvânt în acest
verset împrumutat din acea limbă. În apele stătătoare ale Nilului şi în întinderea mlăştinoasă unită
cu el abundă tot felul de plante de apă. Scopul lui Iochebed, când a pus coşuleţul în desişul de
trestii, a fost probabil de a-l preveni să fie dus de apă. Unii comentatori au sugerat că Iochebed
cunoştea locul unde prinţesa egipteană obişnuia să vină şi l-a aşezat acolo cu speranţa că mila ei
putea să fie stârnită la vederea copilaşului frumos şi neputincios (vezi PP 243).

Exod 2:4 Sora copilului pândea la o depărtare oarecare, ca să vadă ce are să i se

întâmple.
Sora copilului. Adică Maria (vezi Geneza 15,20, 21; Numeri 12,1; DA 243). Se pare că ea a
fost singura soră a lui Moise (Numeri 26,59).

Exod 2:5 Fata lui Faraon s-a coborât la râu, să se scalde, şi fetele care o însoţeau
se plimbau pe marginea râului. Ea a zărit sicriaşul în mijlocul trestiilor, şi a trimis pe
roaba ei să-l ia.
Fata lui Faraon. În tradiţia iudaică ea este numită Thermouthis, Merris sau Bithia.
Diversitatea de nume şi lipsa lor din rapoartele egiptene fac ca tradiţia să fie fără valoare.
O deducţie rezonabilă din cronologia biblică întemeiată pe 1 Regi 6,1 şi alte declaraţii
întemeiate (vezi GC 399) este că Exodul a avut loc aproximativ pe la jumătatea secolului al XV-lea
î.Hr. Data aceasta duce la concluzia că Moise a crescut sub Thutmose I (1525-1508 î.Hr.),
Thutmose II (1508-1504 î.Hr.) şi regina Hatshepsut (1504-1482 î.Hr.). Hatshepsut a fost o femeie
remarcabilă. Ea fusese singurul copil legitim al lui Thutmose I şi era căsătorită cu fratele ei vitreg

-6-
Thutmose Isus, pentru ca el să poată urma în mod legitim tatălui său la tron. Dar căsătoria legitimă
a lui Thutmose II, ca şi aceea a tatălui său, din nou n-a adus un moştenitor de parte bărbătească.
Când Thutmose II a murit, după o domnie de numai patru ani, preoţii lui Amen, printr-o lovitură
neaşteptată, au încoronat un fiu nelegitim al lui Thutmose II, care la data aceea era doar un băiat şi
servea în templu ca preot mai mic. Deoarece Thutmose III, aşa cum a fost cunoscut mai târziu, era
prea tânăr să domnească, mătuşa sa Hatshepsut a activat ca regentă timp de 22 de ani. Domnia ei
a fost o domnie paşnică. Ea a construit temple mari şi a ridicat obeliscuri înalte. Au fost trimise
expediţii la Punt, probabil pe coasta Somaliei din Africa de răsărit, în scopuri comerciale, şi la Sinai şi
Nubia la minele de cupru, fosfat de aluminiu şi aur. Ajutată de Senenmut, un puternic prim-
ministru, Hatshepsut a ocupat tronul timp de 22 de ani; apoi ea şi Senenmut dispar din raport.
Urmând după ea, Thutmose III a şters numele ei de pe toate monumentele, în încercarea de a
dezrădăcina amintirea ei din istoria Egiptului. Faptul acesta dă greutate presupunerii că el a
îndepărtat-o de la tron şi că ea şi Senenmut au murit de moarte violentă.
Când s-a născut Moise, Hatshepsut era doar fiica lui Thutmose I. Naşterea lui Moise a avut
loc cu mulţi ani înainte de căsătoria ei cu fratele ei vitreg, Thutmose II, şi cu mai bine de 20 de ani
înainte ca ea să înceapă domnia ei personală, după moartea soţului ei.
Să se scalde. Îngerii au condus pe prinţesă acolo unde stătea culcat Moise (PP 243). Faptul
ca o prinţesă să se scalde în apa liberă a râului, desigur că nu este conform cu obiceiurile Orientului
mahomedan modern. Dar acesta era în armonie cu obiceiurile vechiului Egipt. O scenă de scaldă
dintr-un vechi mormânt egiptean zugrăveşte o femeie egipteană de rang însoţită de patru femei
slujnice. El mai concordă şi cu părerile din vechiul Egipt despre sfinţenia Nilului, şi despre faptul că
apa lui împărtăşea rodnicie şi garanta o viaţă lungă. Acesta era motivul pentru care Nilul era venerat
ca zeu.

Exod 2:6 L-a deschis şi a văzut copilul: era un băieţaş care plângea. I-a fost milă de
el, şi a zis: "Este un copil de al Evreilor!"
Un copil al evreilor. După deschiderea coşuleţului, prinţesa a recunoscut în plânsul copilaşului
un copil de-al evreilor. Mila faţă de copilul neajutorat şi simpatia pentru mama evreică necunoscută
au îndemnat-o să-l salveze, adoptându-l ca fiind al ei. În comentariul despre cap. 1,22 s-a remarcat
că edictul cel crud al regelui probabil că n-a rămas mult timp în vigoare. Întâmplarea descrisă aici
poate că a contribuit la aducerea unei schimbări. Îndurerată de soarta tristă a copiilor evrei, fiica lui
Faraon poate că l-a implorat pe tatăl ei să revoce edictul său criminal. Dacă aceasta este adevărat,
Moise devenise deja mijlocul pasiv prin care au fost salvate vieţile nenumăraţilor copii evrei.

Exod 2:7 Atunci sora copilului a zis fetei lui Faraon: "Să mă duc să-ţi chem o doică
dintre femeile Evreilor, ca să-ţi alăpteze copilul?"
O doică. Fără îndoială că totul fusese aranjat de mamă. Maria se găsea prin apropierea
locului unde plutea Moise pentru a lua seama la soarta frăţiorului ei, şi fusese probabil instruită ce
să spună în eventualitatea că vreun egiptean avea să găsească copilaşul. Acum aducea la îndeplinire
instrucţiunile cu o admirabilă judecată şi tact. Ea a apărut pe scenă în momentul potrivit, nici prea
devreme, nici prea târziu. Făcând aşa, ea n-a spus nici prea mult, nici prea puţin.

Exod 2:8 "Du-te", i-a răspuns fata lui Faraon. Şi fata s-a dus şi a chemat pe mama
copilului.
Fata s-a dus. Credinţa şi abilitatea unei mame iubitoare şi tactul şi priceperea unei surori
prudente au fost încununate de succes. Nu numai că a fost salvată viaţa lui Moise, ci el a fost şi
readus în propriul leagăn şi la pieptul propriei mame. În felul acesta a fost luată o măsură de
precauţie, ca el să poată primi de la ea acele prime impresii care sunt atât de puternic fixate în
mintea unui copil.

-7-
Exod 2:9 Fata lui Faraon i-a zis: "Ia copilul acesta, alăptează-mi-l, şi îţi voi plăti."
Femeia a luat copilul, şi l-a alăptat.
Îţi voi plăti. Deoarece copilaşul, un evreu, a fost pus într-un cămin evreiesc, trebuiau să fie
luate măsuri pentru a clarifica presupusa legătură a lui Iochebed faţă de el ca doică. Pentru a arăta
în mod clar că el devenise proprietatea fiicei lui Faraon, pentru a reduce la tăcere întrebările despre
originea sa şi despre motivele pentru care este păstrat în viaţă şi pentru a închide gura
informatorilor care ar fi dorit să-l vadă omorât, aşa cum erau alţi băieţi evrei, prinţesa a arătat plata
pe care urma s-o plătească pentru îngrijirea dată lui.
Femeia a luat copilul. Este semnificativ că Iochebed nu este numită aici „mama” lui Moise, ci
simplu „femeia”. Se pare că ea n-a trădat nici prin cuvânt şi nici prin fapte adevăratele simţăminte,
nici n-a dezvăluit adevărata ei legătură faţă de copil. Ce stăpânire de sine trebuie să fi cerut acel
moment de tensiune nu poate spune nici o limbă. Ea a luat copilul cum l-ar fi luat o străină, totuşi în
inima ei era bucurie pasionată. Dacă ar fi fost mai puţin vigilentă doar pentru o clipă, tulburarea ar
fi putut descoperi scopul urmărit de ea. Totul depindea de rămânerea ei calmă în cele mai grele
împrejurări – dar iubirea poate să îndure toate lucrurile. Problema cea mare care stă la temelia
oricărei slujiri nu este atât de mult una de intelect, cât de inimă, menţinută de puterea susţinătoare
a lui Dumnezeu.

Exod 2:10 Copilul a crescut, şi ea l-a adus fetei lui Faraon şi el i-a fost fiu. I-a pus
numele Moise (Scos), "căci", a zis ea, "l-am scos din ape."
Copilul a crescut. Iochebed salvase viaţa fiului ei transferând drepturile de mamă fiicei lui
Faraon. Acum ea l-a primit înapoi, cu împrumut ca să zicem aşa, şi angajată ca o simplă doică
pentru anii copilăriei lui. Ea a renunţat la el pentru a-l putea păstra, l-a pierdut ca să-l poată regăsi,
s-a supus pentru a putea învinge. Timpul cât a fost copilul cu mama lui, nearătat în Biblie, ci dat de
cei mai mulţi comentatori ca fiind de 2 sau 3 ani, a fost în realitate aproximativ de 12 ani (PP 244).
În timpul acestor ani de copilărie au fost puse temeliile caracterului şi mai târziu ale experienţei
religioase. Instruirea neglijată acum nu mai putea fi refăcută mai târziu. Viaţa lui Moise de mai
târziu dovedeşte în mod clar că părinţii lui au folosit bine anii lăsaţi lor pentru educarea lui pe calea
pe care trebuia să meargă.
Ea l-a adus. Mulţi comentatori şi-au exprimat părerea că mama lui Moise a dus la palat pe
fiul ei din propria voinţă, de îndată ce a fost înţărcat, poate la vârsta de doi sau trei ani. După cum
s-a observat mai sus, aceasta s-a întâmplat în realitate aproximativ la vârsta de 12 ani. Ideea că ea
l-a predat în mod voluntar se întemeiază pe lipsa oricărei indicaţii că a fost obligată să renunţe la el.
Numai dacă l-a dus la palat la o dată asupra căreia se căzuse mai dinainte de acord, dar a face aşa
din propria iniţiativă s-ar părea a dovedi o ciudată lipsă de afecţiune maternă. Ar fi renunţat
Iochebed la un fiu care îi era atât de drag, fără a i se cere să facă lucrul acesta? Trebuie că ea l-a
păstrat atâta timp cât a putut. Predarea lui Moise la vârsta de 12 ani ar însemna că termenul de
serviciu ca „doică” avea să expire o dată cu încheierea a ceea ce în general era considerat a fi
perioada de copilărie (vezi PP 244).
Moise. Mosheh este comparabil cu egipteanul mes sau mesu, care înseamnă „copil”, „fiu”,
„cel născut din”. În timpul dinastiei a optsprezecea, sub care s-a născut şi a fost educat Moise, se
obişnuia să se aleagă pentru membrii familiei regale, nume arătându-i ca urmaşi ai zeilor. Nume ca
Ahmose, „Cel născut din (luna-zeu) Ah”; Kamose, “Cel născut din (sufletul zeificat) Ka”; Thutmose,
“Cel născut din (zeul) Thoth”; şi obişnuitul nume Ramose (mai târziu Ramses), „Cel născut din
(soarele-zeu) Ra” au fost în viaţa de toate zilele adesea prescurtate la „Mose”. Cercetătorii
egiptologi ar spune că fiica lui Faraon a dat copilului pe care l-a adoptat un nume asemănător cu
Thutmose sau Ahmose, din care acea parte care se referea la zeitatea păgână a fost lepădată de
Moise, când n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon” (Evrei 11,24). De asemenea, se poate că ea a
omis titlul oricărui zeu, dându-i în schimb, numai numele prescurtat de „Mose”, deoarece nu

-8-
cunoştea nici ascendenţa lui pământească, nici nu putea pretinde ca, evreu fiind, să fie fiul unui zeu
egiptean. Totuşi, este probabil că numele pe care l-a dat copilului era egiptean, deşi forma în care-l
cunoaştem noi astăzi este ebraică.
L-am scos. Numele Mosheh înseamnă, literal, „cel scos”. El este forma de participiu şi are
aceleaşi consoane ca verbul mashah, “a scoate”. Deoarece numele egiptean Mose şi verbul ebraic
mashah erau asemănătoare în sunet şi înrudite în înţeles, evreii poate că au transliterat pe Mose ca
Mosheh. Astfel, ar fi conform cu declaraţia prinţesei egiptene, „căci... l-am scos din ape”. Această
declaraţie înseamnă că ea l-a primit ca pe un dar pentru ea de la Nil, râul-zeu. În panteonul
egiptean, Nilul a fost zeificat ca Hapi, deşi fluviul însuşi era cunoscut ca ’Itru, mai târziu simplu ’Iru.
Pe acesta evreii l-au transliterat ca Yeor, şi cu o singură excepţie (Daniel 12,5-7), scriitorii biblici îl
folosesc în mod exclusiv (49 ori) referindu-se la Nil şi afluenţii lui (vezi Geneza 41,1; Isaia 7,18;
Ezechiel 29,3; Naum 3,8 etc.). La origine, numele lui Moise în limba egipteană poate că a fost
Hapmose sau ’Irumose, care înseamnă „cel născut din (ebr. „scos din”) Nil”. Refuzând să fie numit
fiul fiicei lui Faraon (Evrei 11,24), fireşte că el avea să înlăture referirea la o zeitate egipteană.
Traducătorii LXX au redat numele lui prin Mouses. În lămurirea numelui său, Iosephus (Antichităţi II
9. 6) explică Mo ca nume egiptean pentru Nil, şi uses, ca nume egiptean pentru cineva „scos” sau
„salvat” din el. Conform cu această explicaţie, Moise ar însemna atunci „cel salvat din Nil”, cel mai
potrivit nume pentru cineva destinat să salveze pe poporul lui din ţara Nilului. Totuşi, nu este clar
dacă explicaţia lui Iosephus se întemeiază pe fapte sau pe o închipuire dorită.

Exod 2:11 În vremea aceea, Moise, crescând mare, a ieşit pe la fraţii săi, şi a fost
martor la muncile lor grele. A văzut pe un Egiptean, care bătea pe un Evreu, unul
dintre fraţii lui.
Moise crescând mare. Raportul sacru trece sub tăcere aproape 30 de ani din viaţa lui Moise.
Următoarea întâmplare relatată este despre un incident care a avut loc când era în vârstă de 40 de
ani (Fapte 7,23). Anii tinereţii lui au fost petrecuţi sub tutori regali, care i-au împărtăşit „toată
înţelepciunea egiptenilor” (Fapte 7,22). O parte din educaţie el a primit-o de la preoţi şi o parte de
la comandanţii militari. Aceasta era educaţia care se dădea de obicei unui prinţ regal. Deoarece
Moise era „puternic în cuvinte şi în fapte” (Fapte 7,22), n-ar fi greşit a se presupune că el a condus
importante expediţii militare în ţări străine (vezi PP 245). Totuşi, el n-a devenit un egiptean iubit.
Înfăţişarea lui exterioară, îmbrăcămintea lui, vorbirea lui şi comportarea lui poate că au fost în totul
egiptene, dar el a rămas evreu în caracter, religie şi credincioşie. Aceasta reiese clar din întâmplările
narate în Exod 2,11-13 (vezi Evrei 11,24).
A ieşit. Moise ajunsese la acel stadiu al vieţii sale când a înţeles că trebuia să devină
egiptean fără rezerve, sau să se alăture la poporul lui dispreţuit. Se pare că înainte de această
ocazie el luase hotărârea să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu” (Evrei 11,25) şi s-a
considerat pe sine ca unealta aleasă pentru această sarcină (Fapte 7,23-25). În cele din urmă, el s-
a considerat pregătit să părăsească curtea cu „plăcerile păcatului” ei, să abandoneze perspectiva de
succesiune la tron şi să păşească înainte cu îndrăzneală, să apere cauza poporului său apăsat (vezi
PP 246, 247). Din Fapte 7,23 reiese clar că Moise a mers în ţinutul Goşen cu scopul de a studia
situaţia şi a face planuri. Faptul că el renunţase la orice pretenţie la tronul Egiptului, arată că
motivele lui nu erau egoiste. El a fost, mai degrabă, îndemnat de sincera iubire pentru poporul său
şi ura pentru asupritorii lor, aspect subliniat de termenul „fraţi”, folosit de două ori în Exod 2,11.
A văzut pe un egiptean. Probabil că acesta a fost unul din isprăvniceii amintiţi în cap. 1,11
sau unul din supraveghetorii folosiţi de ei. Astfel de persoane sunt reprezentate pe monumentele
egiptene ca înarmaţi cu lungi bastoane de lemn, pe care le foloseau fără reţineri lovindu-i pe cei
leneşi. Fără îndoială că ei abuzau adesea de autoritatea lor şi că pedeapsa era aplicată pentru cea
mai uşoară greşeală, sau pentru nici un fel de greşeală. Adesea autoritatea degenerează în tiranie şi
apăsare crudă, şi ca un exemplu de astfel de abuz de putere acest incident a stârnit mânia lui Moise
(Fapte 7,24).

-9-
Exod 2:12 S-a uitat în toate părţile, şi, văzând că nu este nimeni, a omorât pe
Egiptean şi l-a ascuns în nisip.
A omorât pe egiptean. Văzând că nu era nimeni care să fie martor al faptei, el l-a ucis pe
egiptean. Faptul că supraveghetorul a continuat să-l bată pe muncitorul evreu când Moise s-a
apropiat, dovedeşte că slujbaşii mai mari în general aprobau astfel de abuzuri de autoritate din
partea subalternilor lor. Acţiunea lui Moise nu poate fi trecută cu vederea, deşi a fost fără îndoială
sugerată de indignare îndreptăţită. Cu toate că era un conducător militar şi un favorit al oştilor
Egiptului (PP 245), lui îi lipseau anumite calităţi de conducere esenţiale pentru serviciul în cauza lui
Dumnezeu (PP 247).

Exod 2:13 A ieşit şi în ziua următoare; şi iată că doi Evrei se certau. A zis celui ce n-
avea dreptate: "Pentru ce loveşti pe semenul tău?"
În ziua următoare. Aceasta a fost a doua zi (Fapte 7,26). Moise a sperat că evreii vor
accepta conducerea lui şi-l vor sprijini într-o revoltă generală împotriva egiptenilor (PP 246). Cu
toate că bătrânilor lui Israel le fusese descoperit că Moise avea să fie eliberatorul lor (PP 245), ei „n-
au priceput” (Fapte 7,25). Faptul că a petrecut mai mult de o zi printre poporul său sugerează că
aceasta a fost mai mult decât o vizită ocazională. Întoarcerea sa prin apropierea incidentului
sugerează că el a considerat că este timpul pentru revoltă.
Pentru ce loveşti? Bătaia la care Moise era martor în a doua vizită a lui printre poporul său
era una în care a avut loc un schimb de lovituri, şi el a considerat de datoria lui să-i convingă pe cei
doi bărbaţi să înceteze a se bate. Interpunându-se aici, desigur că Moise a făcut ce era drept.

Exod 2:14 Şi omul acela a răspuns: "Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător
peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine cum ai omorât pe
Egipteanul acela?" Moise s-a temut şi a zis: "Nu mai încape îndoială că faptul este
cunoscut."
Cine te-a pus pe tine mai mare? Acum n-a fost intervenţia lui, ci fapta sa de ieri care l-a
expus pe Moise la mustrare. Nu există nici o asumare de autoritate judecătorească în simpla
întrebare, „De ce loveşti pe semenul tău?”, numai dacă este legată de fapta din ziua precedentă.
Violenţa dintr-o zi a făcut fără efect amabila stăruinţă din ziua următore. Influenţa spre bine pe care
educaţia şi poziţia lui Moise l-ar fi putut face în stare s-o exercite asupra naţiunii sale, a fost
pierdută tocmai prin fapta la care fusese îndemnat de simpatia lui pentru ei.
Moise s-a temut. Renunţând la supunerea sa faţă de Egipt prin fapta sa din ziua precedentă,
pentru a fi acum lepădat de propriul său popor, Moise a ajuns într-o situaţie periculoasă. El era
singur, fără prieteni.

Exod 2:15 Faraon a aflat ce se petrecuse, şi căuta să omoare pe Moise. Dar Moise
a fugit dinaintea lui Faraon, şi a locuit în ţara Madian. A şezut lângă o fântână.
Faraon a aflat. Dacă identificarea fiicei lui faraon cu Hatshepsut este corectă, întâmplarea
aceasta trebuie să fi avut loc în ultimii ani ai regenţei ei, când autoritatea nepotului ei crescuse şi la
scurt timp înainte ca el s-o înlăture şi să urce pe tron în mod formal ca Thutmose III. Fapta lui
Moise a fost corect interpretată la curte ca însemnând o sfidare pe faţă a Egiptului şi s-a bănuit că
şi-a propus să se aşeze el însuşi pe tron (PP 247). Soarta naţiunii era în mod evident în joc, şi Moise
a fost condamnat de îndată la moarte. Timp de 40 de ani, Hatshepsut îl susţinuse pe Moise la curte,
poate în ciuda temerilor din partea altor membri ai familiei regale şi, prin aranjamentul ca el să urce
pe tron, fără îndoială că s-a plănuit să se întărească controlul ei asupra naţiunii. Dispariţia ei bruscă
din istorie aproximativ pe vremea aceasta se poate datora cunoscutului ei sprijin pentru Moise.
Moise a fugit. Fuga lui Moise desigur că n-a fost uşoară. Graniţa de răsărit a Egiptului era

- 10 -
păzită de la Marea Mediterană până la golful de Suez, printr-un sistem de turnuri echipate cu
oameni, fiecare în legătură cu celălalt. O istorisire egipteană asemănătoare cu fuga lui Moise, cea a
lui Sinuhe, un curtean al regelui Amenemhet I, care, din motive necunoscute nouă, a presimţit la
moartea regelui că propria viaţă era în pericol, şi în consecinţă a fugit în Siria, unde a petrecut mulţi
ani ca exilat. El face o descriere vie a pericolelor în legătură cu trecerea frontierei. Ascunzându-se
pentru câtva timp într-un tufiş, ca să nu-l vadă străjerul, el a traversat noaptea. Înaintând într-un
deşert, ar fi pierit de sete, dacă nu l-ar fi găsit nişte asiatici care i-au dat să bea apă şi lapte fiert.
Nu avem un raport despre greutăţile suferite de Moise în timpul fugii sale, dar nu este o greşeală a
se presupune că aceasta a fost o experienţă chinuitoare pentru unul care până aici cunoscuse
numai luxul vieţii de la curte şi nu făcuse cunoştinţă cu suferinţa.
Ţara Madian. Aceasta este o expresie oarecum vagă, deoarece madianiţii au fost nomazi.
Aşezările lor principale pare să fi fost în partea de est a golfului Aqaba, unde au fost găsite cele mai
vechi inscripţii ale lor. Dar, din când în când, ei au migrat spre nord până la hotarele Moabului
(Geneza 36,35; Numeri 22,4.7) şi spre apus în peninsula Sinai, care se pare că a fost „ţara Madian”
în care a fugit Moise (vezi Exod 3,1; PP 247).

Exod 2:16 Preotul din Madian avea şapte fete. Ele au venit să scoată apă, şi au
umplut jgheaburile ca să adape turma tatălui lor.
Preotul din Madian. Madianţii erau descendenţi din Avraam prin Chetura (Geneza 25,1.2) şi
pentru câtva timp se poate că au rămas închinători ai adevăratului Dumnezeu. Reuel, cel puţin, la
care Moise şi-a făcut locuinţa sa (Exod 2,18.21) a fost un preot al adevăratului Dumnezeu (cap.
18,12.23; vezi PP 247).
Şapte fete. Aceasta nu este pentru prima oară în istoria biblică în care se află că femeile
păşteau turmele tatălui lor. Rahela păzea oile tatălui ei Laban şi le adăpa (Geneza 29,9). O astfel de
practică concordă cu simplitatea timpurilor şi popoarelor primitive şi n-ar fi privită ca ciudată în
Arabia, nici chiar în zilele de azi.

Exod 2:18 Când s-au întors ele la tatăl lor Reuel, el a zis: "Pentru ce vă întoarceţi
aşa de curând azi?"
Tatăl lor Reuel. Reuel înseamnă „prietenul lui Dumnezeu” şi implică monoteism. Traducerea
KJV transliterează numele lui cu Raguel în Numeri 10,29, deşi ortografia ebraică nu se deosebeşte
de forma dată aici. Reuel mai era cunoscut şi ca Ietro (Exod 3,1; etc.). Diferite alte personaje
biblice au fost cunoscute prin două nume, ca Solomon, al cărui al doilea nume a fost Iedidia (2
Samuel 12,24.25).

Exod 2:19 Ele au răspuns: "Un Egiptean ne-a scăpat din mâna păstorilor, şi chiar a
scos apă, şi a adăpat turma."
Un egiptean ne-a scăpat. După cum s-ar părea, Moise nu-şi făcuse cunoscut naţionalitatea
sa şi, deoarece purta un costum egiptean şi avea capul tuns ca un egiptean, fiicele lui Reuel l-au
luat, în mod firesc, pe străinul prietenos drept un egiptean. Mirarea lui Reuel la întoarcerea lor mai
devreme şi explicarea lor favorabilă că un egiptean le-a apărat de păstori este o dovadă clară că
erau obişnuite cu un astfel de tratament aspru şi că tatăl lor nu era în situaţia de a le ocroti. Ca
preot, se pare că el nu a avut o influenţă prea mare asupra păstorilor din regiune. Aceasta se poate
să fi fost aşa din cauză că Reuel mai era încă un închinător al adevăratului Dumnezeu, cu toate că
cei mai mulţi din tribul lui părăsiseră religia strămoşului lor Avraam, pentru a se închina la idoli.

Exod 2:21 Moise s-a hotărât să locuiască la omul acela, care i-a dat de nevastă pe
fiică-sa Sefora.

- 11 -
 Moise s-a hotărât. Moise fugise din Egipt fără un alt plan hotărât decât acela de a-şi salva
viaţa şi acum era confruntat de problema practică de a-şi câştiga existenţa. Buna primire ospitalieră
a lui Reuel, rezultat al ajutorului prietenesc al lui Moise de la fântână, a dus la un aranjament prin
care Moise a intrat în slujba lui.
Sefora. Cu timpul, Sefora, una din cele şapte fiice ale lui Reuel, a devenit soţia lui Moise.
Numele acesta, care înseamnă „pasăre” mai este încă purtat de multe femei din deşertul Arab.

Exod 2:22 Ea a născut un fiu căruia el i-a pus numele Gherşom; "căci", a zis el,
"locuiesc ca străin într-o ţară străină."
Gherşom. Însemnând „exilare” de la garash, “a goni” sau „a alunga”. Moise a explicat
numele referindu-se la faptul că el era „un străin” [ger] într-o ţară străină. Deşi îşi salvase viaţa,
trăia în exil, şi şi-a exprimat simţământul său de singurătate şi umilire în punerea numelui întâiului
său fiu.
Din nou s-au scurs mulţi ani trecuţi sub tăcere. Un fost prinţ al celei mai puternice case
regale a timpului îşi petrecea zilele ca păstor. El schimbase palatul cu un cort, luxul Egiptului pentru
viaţa deşertului Sinai, publicul cel numeros şi oştirea sa, pe o turmă de oi şi de capre. Ce schimbare!
Totuşi, cei 40 de ani petrecuţi prin întinsele locuri ale deşertului au făcut din el un om pe care
Dumnezeu l-a putut folosi la eliberarea poporului Său din Egipt. În timpul acestor ani, Moise a
învăţat lecţii importante pentru a fi conducătorul unei naţiuni rebele. Calităţile dezvoltate de Moise
în timpul acestor lungi ani de viaţă în deşert, singur cu Dumnezeu şi natura, au fost foarte preţioase
şi au necesitat pe drept lunga singurătate şi umilire spre a le câştiga. Istoria lui de mai târziu
dovedeşte că anii aceia n-au fost pierduţi, ci că el fusese elev sârguincios sub tutela lui Dumnezeu şi
că absolvise acest curs cu cinste.

Exod 2:23 După multă vreme, împăratul Egiptului a murit; şi copiii lui Israel gemeau
încă din pricina robiei, şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care
li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu.
După multă vreme. Expresia aceasta acoperă o perioadă de vreo 40 de ani (Fapte 7,30).
Împăratul Egiptului a murit. Thutmose III de care fugise Moise a murit aproximativ pe la
1450 î.Hr., după o domnie de unul singur de 32 de ani, care fusese precedată de o coregenţă cu
Hatshepsut ce este posibil să fi durat timp de 22 de ani.
Copiii lui Israel gemeau. Moartea lui Thutmose III n-a adus nici o uşurare a asupririi, ci se
pare că a devenit chiar mai severă. Vechi documente egiptene descoperă că Thutmose III a fost
urmat la tron de fiul său Amenhotep II, care s-a dovedit a fi un rege crud şi un cuceritor nemilos. La
începutul domniei lui, el s-a întors dintr-o campanie asiatică cu şapte prinţi canaaniţi ca prizonieri.
Navigând în susul Nilului spre capitala sa, Teba, a spânzurat pe şase dintre ei pe zidul oraşului, şi l-a
dus pe al şaptelea în capitala nubiană, Nepata, unde a primit acelaşi tratament. Amenhotep II şi-a
asigurat ascultarea supuşilor lui acasă şi în ţinuturile cucerite printr-o administraţie de teroare
intenţionată. Caracterul lui, aşa cum este descoperit de rapoartele laice, corespunde bine cu acel al
încăpăţânatului Faraon care a intensificat asuprirea izraeliţilor când a mijlocit Moise în favoarea lor
pe timpul vărsării plăgilor.

Exod 2:25 Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel, şi a luat cunoştinţă de ei.
Dumnezeu a privit. Credincios legământului Său cu Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeu şi-a
adus aminte de poporul Lui asuprit. Pentru că ei au fost obiectul atenţiei Lui deosebite, Dumnezeu a
intrat în acţiune într-un mod miraculos, ca să îndeplinească scopul Său milostiv cu privire la ei.
Expresii omeneşti folosite pentru a descrie atitudinea şi faptele lui Dumnezeu pot să pară uneori
nedemne de o fiinţă atotputernică, atotştiutoare şi veşnică. Totuşi, trebuie să fie amintit că nişte
cuvinte mărginite dau, în cel mai bun caz, o zugrăvire nedesăvârşită a voinţei şi căilor Celui
Nemărginit.

- 12 -
Comentariile lui Ellen G. White
1-25 PP 242-251; SR 106-110
2 PP 242
2-6 PP 243
6-8 SR 107
7,9 PP 243
8,9 AH 238
10 PP 244
11,12 PP 246
11-15 FE 342; SR 109
14-16,21 PP 247
23 1T 264
23-25 PP 251; SR 147

Exod 3:1 Moise păştea turma socrului său Ietro, preotul Madianului. Odată a mânat
turma până dincolo de pustie şi a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb.
Ietro. Un alt nume pentru Reuel (vezi comentariul pentru cap 2,18).
Despre preoţia lui, vezi cap. 2,16; despre aşezarea Madianului, vezi cap. 2,15.
Dincolo de pustie. Muntele Horeb trebuie să fie căutat în partea centrală a peninsulei Sinai,
şi conform cu acest verset, patria lui Ietro era despărţită de el printr-un deşert. De aceea, locuinţa
lui trebuie să fi fost la est sau sud-est de Horeb, şi nu spre nord-est, aşa cum consideră unii. Numai
în felul acesta este posibil a se explica următoarele două fapte: (1) Când s-a întors din Madian în
Egipt, Moise a mers pe drumul Horebului, unde l-a întâlnit Aaron, venind din Egipt (cap. 4,27). (2)
În călătoria lor, izraeliţii n-au întâlnit nici un fel de madianiţi prin deşert, deşi drumul spre patria lui
Hobab, madianitul, i-a despărţit de al lor, când au plecat de la Sinai (Numeri 10,30). Cuvântul
tradus „spre partea dinapoi” înseamnă uneori „apus”, ca în RSV din Judecători 18,12; Ezechiel
41,15; Zaharia 14,8; Isaia 9,12. Aceasta se datora faptului că evreii erau de obicei, cu faţa spre
răsărit când indicau direcţiile şi, de aceea, apusul era „înapoia” lor în timp ce răsăritul era „înainte”.
Aceasta reiese clar din LXX, Isaia 9,12. Mai departe este evident că Horeb se afla la apus de locul
natal al lui Ietro. Cuvântul tradus „spre partea dinapoi” (engleză) este redat „partea de apus” în
RSV.
Muntele lui Dumnezeu. Exodul a fost scris după arătarea lui Dumnezeu la Horeb, care i-a
dat numele de „Muntele lui Dumnezeu”. Horeb şi Sinai sunt două nume pentru acelaşi munte (vezi
Exod 19,11; Deuteronom 4,10). Prin secolul al cincilea d.Hr., Horeb a fost identificat cu unul din
piscurile muntelui din partea centrală de sud a lui Sinai numit Jebel Musa, „Muntele lui Moise”. Este
înalt de 2544 m şi se ridică la vreo 500 m deasupra văilor înconjurătoare. Totuşi s-a observat că
acest munte este invizibil din cea mai mare câmpie din vecinătate, er-Raha, care este considerată
„pustia Sinai” (cap. 19,2). Această câmpie oferă loc pentru o mare mulţime de oameni şi, cu unele
văi mici care-i aparţin, ea are un număr de izvoare. Totuşi, din şesul er-Raha, piscul învecinat Ras
es-Safsaf de 2213 m înălţime, poate fi văzut cu uşurinţă. Din motivul acesta mulţi cercetători care
acceptă identificarea tradiţională a şesului er-Raha cu pustia Sinai, cred că Muntele Sinai trebuie să
fie identificat cu Ras es-Safsaf mai degrabă, decât cu Jebel Musa.
Alţii au identificat muntele Legii cu Jebel Serbal, care se află la vreo 15 mile spre nord-vest
de, cel mai impresionant munte din întreaga peninsulă Sinai. Jebel Serbal, cu o înălţime de numai
2287 m, este departe de a fi unul din cei mai înalţi munţi din regiune, dar se înalţă prăpăstios din
Wadi Feiran, care are o înălţime medie de 667 m. Marea diferenţă de altitudine justifică aspectul
impresionant al lui Jebel Serbal. Acesta este unul din motivele pentru care unii cercetători văd în el
Horebul, şi în Wadi Feiran, „pustia Sinai” din Exod. Al doilea motiv este că tradiţia care leagă Jebel
Serbal cu muntele Sinai pare să fie mai timpurie decât aceea care identifică pe Jebel Musa cu
Muntele Sinai. Deoarece nu există nici o dovadă hotărâtă spre a sprijini vreuna din identificări, acum
nu se poate determina dacă Horeb este Jebel Musa, la poalele căruia este faimoasa mănăstire Sf.
Ecaterina, unde Tischendorf a găsit Codex Sinaiticus, sau învecinatul Ras es-Safsaf, ori chiar Jebel
Serbal (vezi comentariul pentru cap. 19,1.20).

Exod 3:2 Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul
unui rug. Moise s-a uitat şi iată că rugul era tot un foc, şi rugul nu se mistuia deloc.

- 13 -
 Îngerul Domnului. Contextul (v.4-6, 14) arată clar că acest „înger al Domnului” era Însuşi
Domnul, a doua Persoană a Dumnezeirii (vezi PP 252, 311, 366). Deja pe vremea lui Avraam,
Domnul se descoperise în acest fel şi cu acest nume (vezi Geneza 22,11).
Flacără de foc. Textul ebraic se citeşte literal „din mijlocul rugului”, nu în sensul că nu există
decât un singur rug lângă Muntele Horeb, ci mai degrabă că acesta era singurul rug care avea o
însemnătate deosebită. Rugul aprins era o reprezentare vizibilă potrivită a soliei pe care Dumnezeu
a făcut-o cunoscută lui Moise. În contrast cu copacii mai semeţi şi mobili (Judecători 9,15), rugul
aprins poate fi comparat cu poporul lui Israel în smerenia lui, dispreţuit de lume. Focul, arzând, dar
neconsumând rugul, poate fi considerat ca reprezentând durerea curăţitoare a robiei. Dar rugul n-a
fost consumat şi în flacăra curăţitore Domnul nu lasă pe poporul Său pradă morţii (Psalmi 118,18).

Exod 3:5 Dumnezeu a zis: "Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintele
din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt."
Nu te apropia. Când Moise s-a apropiat de rug, el nu s-a aşteptat să aibă o vedenie, nici nu
era conştient de prezenţa lui Dumnezeu. De aceea, când s-a apropiat spre a examina „această
vedenie minunată” (v.3), el a fost sfătuit să rămână la o distanţă neprimejdioasă de rug.
Scoate-ţi încălţămintele. Deoarece încălţămintea aşa cum o cunoaştem noi astăzi nu era
purtată nici de egipteni, nici de locuitorii pustiului răsăritean, este mai bine a traduce cuvântul
ebraic na‘al prin „sandale”. Practica de a le scoate înainte de intrarea într-un templu, palat sau chiar
case particulare, a fost întotdeauna un obicei general în Orientul Apropiat. Deoarece ghetele sau
sandalele poartă praf sau alte impurităţi, spiritul reverenţios oriental consideră drept sacrilegiu a
intra cu încălţămintea în picioare într-un loc curat sau sfânt. Aceeaşi poruncă dată acum lui Moise a
fost repetată mai târziu lui Iosua (Iosua 5,15).
Pământ sfânt. Locul unde stătea Moise era sfânt, nu pentru că era un sanctuar vechi sau loc
sfinţit necunoscut, aşa cum consideră unii comentatori, ci din cauza prezenţei lui Dumnezeu.

Exod 3:6 Şi a adăugat: "Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam,
Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov." Moise şi-a ascuns faţa, căci se temea
să privească pe Dumnezeu.
Dumnezeul tatălui tău. Trecerea de la „îngerul Domnului” (v.2) la „Domnul”, Iehova (v.4) şi
apoi la „Dumnezeu” (v.4, 6) exclude ideea că Iehova este numai un Dumnezeu naţional, după cum
pretinde înalta critică. Aceasta dovedeşte că cele trei expresii sunt mai mult sau mai puţin sinonime.
După ce Moise a făcut cunoştinţă cu faptul prezenţei Sale, Dumnezeu se prezintă pe Sine ca
Dumnezeul părinţilor lui, Avraam, Isaac şi Iacov. În felul acesta, Dumnezeu îi aminteşte de
făgăduinţele făcute patriarhilor, pe care era aproape să le ducă la îndeplinire faţă de sămânţa lor,
copiii lui Israel. În expresia „tatălui tău” sunt clasificaţi ca unul singur cei trei patriarhi, din cauza
legăturilor personale de care s-au bucurat fiecare din ei cu Dumnezeu, şi a făgăduinţelor pe care
fiecare le-a primit direct de la Dumnezeu.
Moise şi-a ascuns faţa. Slava Dumnezeului celui Sfânt nu o poate suporta nici un om
păcătos, deci, pentru Moise era numai firesc să-şi ascundă faţa. Mai târziu, Ilie a făcut la fel în
acelaşi loc (1 Regi 19,13), şi chiar sfinţii îngeri fac la fel înaintea tronului lui Dumnezeu din ceruri
(Isaia 6,2).

Exod 3:8 M-am coborât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor şi să-l scot din ţara
aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi
anume, în locurile, pe care le locuiesc Cananiţii, Hetiţii, Amoriţii, Fereziţii, Heviţii şi
Iebusiţii.
Să-i scot. Expresia aceasta, „să-i aduc sus” este literal corectă, pentru că Palestina este
aşezată la un nivel mai înalt decât Egiptul. Scriitorii biblici sunt foarte grijulii în această privinţă şi

- 14 -
întotdeauna indică diferenţele de înălţime prin expresii ca „s-a suit” sau „s-a pogorât (vezi Geneza
12,10; 13,1; 37,25; 39,1; 42,2; 46,3.4; 50,25).
O ţară bună. Ţara în care urmau să fie duşi izraeliţii este numită o „ţară bună” din cauza
marii ei fertilităţi (vezi Deuteronom 8,7-9) şi „întinsă” în contrast cu ţara Goşen. Chiar dacă
fertilitatea Palestinei nu o egala pe aceea a Egiptului, totuşi ea era mare. Pământul bogat de la
răsărit de Iordan produce enorme recolte de cereale primăvara şi dă păşune tot anul. Regiunea de
apus este mai puţin productivă, dar dacă este cultivată cu grijă aduce excelente recolte de măsline,
smochine şi orz. Din punct de vedere modern, Canaanul apare ca o ţară mică, nefiind mai întinsă
decât statul Vermont din Statele Unite şi ceva mai mare decât Belgia din Europa. Dar pentru
izraeliţii de pe vremea lui Moise, ea părea întinsă, fiind considerabil mai mare decât toată regiunea
de deltă din Egipt, din care ei ocupaseră doar o mică parte. Ţara făgăduită în legământul făcut de
Dumnezeu cu Avraam (Geneza 15,18-21) şi în realitate stăpânită de David şi Solomon (1 Regi 4,21)
includea nu numai Palestina ci şi o regiune considerabilă din Siria (vezi harta colorată).
Ţară unde curge lapte şi miere. Folosită aici pentru prima oară, dar obişnuită în cărţile de
mai târziu (Numeri 13,27 Deuteronom 26,15; 31,20; Ieremia 11,5; 32,22; Ezechiel 22,6), aceasta a
devenit o expresie proverbială pentru o ţară a abundenţei, şi nu trebuie să fie împinsă până la
sensul exact literal. S-a vrut a se face prin ea o descriere figurativă a marii fertilităţi şi a frumuseţii
naturale a ţării Canaanului. Laptele şi mierea sunt cele mai simple şi mai alese produse ale unei ţări
bogate în iarbă şi flori, iar în Palestina ele se aflau în mare abundenţă.
În locurile pe care le locuiesc canaaniţii. Pentru explicarea originii şi istoriei diferitelor naţiuni
amintite, vezi comentariul pentru Geneza 10,15-17. Enumerarea naţiunilor din Palestina, făcută aici,
este incompletă, fiind amintite în mod expres numai cinci din cele zece al căror ţinut fusese făgăduit
lui Avraam (Geneza 15,19-21). Totuşi, mai este adăugat unul, acela al heviţilor. Este posibil că ei
succedaseră cheniziţilor sau cadmoniţilor în timpul lui Avraam.

Exod 3:11 Moise a zis lui Dumnezeu: "Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, şi să
scot din Egipt pe copiii lui Israel?"
Cine sunt eu? Cu Moise se petrecuse o mare schimbare. Înainte cu patruzeci de ani el se
prezentase ca un eliberator voluntar. Mersese la fraţii lui şi omorâse pe unul din asupritorii lor,
socotind că ei vor pricepe că „Dumnezeu, prin mâna lui le va da izbăvirea” (Fapte 7,25). Totuşi, pe
vremea aceea, el nu era calificat pentru poziţia de conducere la care aspira, şi nici copiii lui Israel nu
erau gata pentru eliberare. Cei 40 de ani din Madian l-au învăţat umilinţa şi l-au umplut cu o totală
neîncredere în sine însuşi. Prinţul adoptiv al casei regale a Egiptului a devenit un păstor, având o
ocupaţie dispreţuită de egipteni (Geneza 46,34), şi se simţea atât de nesigur de sine însuşi, încât să
se teamă de Faraon. Ce influenţă se putea aştepta el să aibă, un păstor dispreţuit din partea estică
a pustiului, în faţa puternicului rege al celei mai tari naţiuni de pe pământ? Ba mai mult, ce influenţă
avea să aibă el asupra propriului său popor? Când a fost un bărbat puternic, ei îl respinseseră; vor
accepta ei conducerea lui ca un fugar reîntors? Astfel de gânduri puteau să treacă prin mintea lui
Moise când i s-a făcut chemarea să se întoarcă în Egipt să elibereze pe poporul lui. Împotrivirea lui
de a accepta chemarea, neîncrederea în sine şi în poporul lui pot fi uşor înţelese.

Exod 3:12 Dumnezeu a zis: "Eu voi fi negreşit cu tine şi iată care va fi pentru tine
semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veţi sluji lui
Dumnezeu pe muntele acesta."
Eu voi fi cu tine. Dumnezeu n-a respins argumentele lui Moise, ci l-a asigurat de însoţirea şi
ajutorul divin. Nici o dibăcie omenească, nici o putere pământească, sau simpla ingeniozitate nu pot
face ceea ce este posibil prin conlucrarea cu Dumnezeu. Unui conducător al poporului lui Dumnezeu
nu-i poate fi făcută o făgăduinţă mai mare decât aceea dată lui Moise atunci când a fost chemat.
Semnul. Dumnezeu a dat lui Moise un semn că nu este trimis într-o misiune fără succes, ci
acesta era un semn a cărui împlinire va veni mai târziu, ca şi acela dat lui Ezechia prin Isaia (2 Regi

- 15 -
19,29). Totuşi, înainte ca semnul să poată fi împlinit, Moise trebuia să asculte şi să îndeplinească
sarcina pe care era împuternicit să o întreprindă.

Exod 3:13 Moise a zis lui Dumnezeu: "Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel, şi le
voi spune: "Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi" şi mă vor întreba: "Care
este Numele Lui?" ce voi răspunde?"
Care este numele lui. Pe punctul de a accepta chemarea divină, Moise a întrebat ce trebuia
să spună în cazul când poporul va întreba despre scrisorile lui de acreditare divină. Presupunerea că
poporul putea să pună această întrebare nu trebuie să fie atribuită necunoaşterii numelui
Dumnezeului lor. Numele prin care Se descoperise părinţilor lor nu putea să dispară întru totul din
amintire şi simpla menţiune a numelui lui Dumnezeu nu putea să-i fi fost de mult ajutor lui Moise.
Totuşi, natura şi puterea Aceluia care-l trimitea pe Moise, aveau să fie exprimate în acel nume şi,
deoarece numele înseamnă atât de mult pentru spiritul semitic, era important pentru Moise să
descopere poporului său adevărata natură a Dumnezeului lor, care acum era gata să-i elibereze din
robie.

Exod 3:14 Dumnezeu a zis lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt." Şi a adăugat: "Vei
răspunde copiilor lui Israel astfel: "Cel ce se numeşte "Eu sunt", m-a trimis la voi."
Eu sunt cel ce sunt. De aceea, Dumnezeu s-a descoperit lui Moise, sau mai degrabă i-a
explicat numele prin care Se făcuse cunoscut lui Avraam la facerea legământului (Geneza 15,7). În
ebraică şi în engleză (în limba română la fel), numele acesta este o formă a verbului „a fi” şi
înseamnă că posesorul lui este cel veşnic, cel existent prin sine (vezi Ioan 8,58; DA 469).
Universalitatea lui atotcuprinzătoare exclude orice comparaţie a Dumnezeului izraeliţilor cu zeităţile
Egiptului, sau a altor naţiuni. S-a intenţionat a se asigura lui Moise şi poporului său o puternică
mângâiere în suferinţa lor şi un sprijin puternic pentru încrederea lor în realizarea scopului Lui de a-i
elibera.
„Eu sunt” m-a trimis. „Eu sunt” este o formă prescurtată pentru „Eu sunt Cel ce sunt”, şi are
de scop să exprime aceeaşi idee.

Exod 3:15 Dumnezeu a mai zis lui Moise: "Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel:
Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi
Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu pentru veşnicie,
acesta este Numele Meu din neam în neam.
Acesta este numele Meu. Tradus din cuvântul ebraic ca „Eu sunt”, rezultă forma derivată
Yahweh. Yahweh este mai potrivit redat „Domnul” de către KJV, cu întreg cuvântul în majuscule şi
litere majuscule mici, cum apare aici. Traducerea ASV din 1901, transliterează pe Yahweh ca
„Iehova”. Pentru evrei, acesta a fost întotdeauna numele sacru prin care a fost deosebit adevăratul
Dumnezeu de toţi zeii falşi. Vezi p.172,173.

Exod 3:16 Du-te, strânge pe bătrânii lui Israel, şi spune-le: "Mi s-a arătat Domnul,
Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov. El a zis: "V-
am văzut, şi am văzut ce vi se face în Egipt,
Strânge pe bătrâni. Dumnezeu continuă să-i dea mai departe instrucţiuni lui Moise cu privire
la aducerea la îndeplinire a misiunii sale. La sosirea lui în Egipt, în primul rând, el trebuia să-i
informeze pe bătrâni, ca reprezentanţi ai naţiunii, şi anume, pe capii de familie şi de triburi, despre
planul lui Dumnezeu de a-i elibera. „Bătrânii” nu erau în mod necesar de vârstă înaintată, ci aceia
care erau recunoscuţi drept conducători de popor (vezi cap. 6,14.15; 12,21).
V-am văzut. O repetare a cuvintelor folosite de Iosif pe patul lui de moarte (Geneza 50,24).
Ele pot să însemne: „Am făcut cum a profetizat Iosif, şi puteţi fi siguri că tot ce a făgăduit el se va

- 16 -
împlini”.

Exod 3:17 şi am zis: "Vă voi scoate din suferinţa Egiptului, şi vă voi duce în ţara
Cananiţilor, Hetiţilor, Amoriţilor, Fereziţilor, Heviţilor şi Iebusiţilor, într-o ţară unde
curge lapte şi miere."
Vezi comentariul pentru versetul 8.

Exod 3:18 Ei vor asculta de glasul tău şi te vei duce, tu şi bătrânii lui Israel, la
împăratul Egiptului şi îi veţi spune: "Domnul, Dumnezeul Evreilor s-a întâlnit cu noi.
Dă-ne voie să mergem cale de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului,
Dumnezeului nostru."
Ei vor asculta. Moise credea că ei îl vor dispreţui, vor avea urechi surde pentru cuvintele sale
şi vor refuza conducerea lui. Dar Dumnezeu i-a spus că de data aceasta primirea lui se va deosebi
mult de aceea care i s-a făcut cu 40 de ani înainte. Inimile oamenilor sunt în mâna lui Dumnezeu, şi
Dumnezeu Însuşi condusese treburile poporului Său aşa fel încât să fie gata să-l recunoască pe
Moise ca unealta aleasă de Dumnezeu pentru eliberarea lor.
Dă-ne voie să mergem. Cererea pentru îngăduinţa lui Faraon de a părăsi ţara este formulată
în aşa fel încât să exprime legătura precisă faţă de el. El n-avea nici un drept să-i reţină, dar
consimţământul pentru plecarea lor era necesar tot aşa cum a fost acela al unui rege de mai înainte
pentru aşezarea lor în ţinutul Goşen (Geneza 45,16-20). El n-avea nici un motiv întemeiat să refuze
cererea lor de a face o călătorie de trei zile în pustie, pentru că întoarcerea lor la sfârşitul acestei
perioade era cuprinsă în cerere. Era aceasta înşelăciune? Nicidecum. Dumnezeu cunoştea inima lui
Faraon şi l-a instruit pe Moise să nu ceară deocamdată mai mult decât putea fie să acorde, fie –
prin refuz – să-şi descopere asprimea inimii. Dacă Faraon ar fi consimţit, probabil că Dumnezeu i-ar
fi făcut atunci cunoscut întregul Său plan şi ar fi cerut eliberarea definitivă a poporului Său. Când
Faraon a refuzat prima cerere rezonabilă (Exod 5,2), Moise a trebuit să demonstreze puterea
Dumnezeului evreilor prin minuni şi judecăţi. Prin urmare, Moise a persistat în cererea de a îngădui
poporului să meargă să slujească Dumnezeului lor (cap. 7,16; 8,1; 9,1.13; 10,3). Numai când regele
le-a dat îngăduinţa de a sacrifica în Egipt, Moise a adăugat la cerere lui semnificaţia expresiei „după
cum ne va spune” (cap. 8,27), care înseamnă că ei nu se mai puteau întoarce. Desigur, că acest era
motivul de care se temea Faraon.

Exod 3:19 Ştiu că împăratul Egiptului n-are să vă lase să plecaţi decât silit de o
mână puternică.
Silit de o mână puternică. Faraon nu avea să binevoiască a lăsa pe popor să plece, chiar
dacă mâna puternică a lui Dumnezeu era asupra lui (vezi cap. 8,15.19.32; 9,12.35; 10,20.27).
Dumnezeu a prevăzut rezistenţa lui şi a făcut planul în conformitate cu aceasta. Citirea marginală a
traducerii KJV, „decât prin mână puternică”, este întemeiată pe LXX şi urmată de RSV, dar nu este
favorizat de textul ebraic.

Exod 3:20 Eu Îmi voi întinde mâna, şi voi lovi Egiptul cu tot felul de minuni pe care le
voi face în mijlocul lui. După aceea, are să vă lase să plecaţi.
După aceea. Declaraţia aceasta nu este în dezacord cu v.19. Înţelesul v.19 şi 20 este că
Faraon nu avea să vrea să lase pe Israel să plece, chiar fiind lovit de mâna puternică a lui
Dumnezeu, dar avea să fie constrâns să facă aşa, împotriva voinţei sale. Chiar după plaga a noua,
Faraon încă mai refuza să-i lase să plece (cap. 10,27). În cele din urmă, după moartea întâiului său
născut, când a dat îngăduinţa, de fapt i-a alungat (cap. 12,31-33) şi curând şi-a schimbat
hotărârea, urmărindu-i (cap. 14,5-9). Mâna puternică a lui Dumnezeu nu a înfrânt voinţa regelui,
dar a contribuit la eliberarea lui Israel.

- 17 -
Exod 3:22 Fiecare femeie va cere de la vecina ei şi de la cea care locuieşte în casa
ei, vase de argint, vase de aur, şi haine, pe care le veţi pune pe fiii şi fiicele voastre.
Şi veţi jefui astfel pe Egipteni."
Fiecare femeie va cere. Fără îndoială că evreii n-au avut de gând să restituie ce încercau să
obţină de la egipteni. Prin urmare, au fost învinuiţi de fraudă şi Dumnezeu este blamat nu numai
pentru iertarea faptei de înşelăciune, ci şi pentru plănuirea şi dirijarea ei. Însă verbul tradus cu
„împrumuta” (engleză) trebuie să fie tradus „cere” ca în RSV (şi în traducerea Cornilescu). Izraeliţii
trebuiau să ceară daruri de la vecinii lor egipteni ca o contribuţie pentru cheltuielile necesare lungii
călătorii. Ei munciseră zeci de ani ca robi în folosul egiptenilor, a căror impozite fuseseră mai
uşoare, proporţional cu valoarea muncii gratuite făcută de evrei. Ultima avea să fie, desigur,
îndreptăţită numai la o mică răsplătire pentru îndelungaţii ani de muncă făcută. Izraeliţii au cerut
fără intenţia de a restitui şi egiptenii au aprobat cererea lor fără a se aştepta să primească înapoi,
pentru că Dumnezeu a făcut ca inimile lor să fie deschise faţă de izraeliţi (v.21). Egiptenii îi jefuiseră
pe evrei, iar acum evreii au scos jaful din Egipt ca o compensare parţială (PP 281).
Comentariile Ellen G. White
1-22 PP 251-253
1 CT 406, 417; Ed 62; FE 342, 360; GW 333; MH 474; PP 247, 251; 4T 343, 442, 611
1,2 DA 23
1-3 PP 251
2 SR 110
2-5 MH 212
4,5 MH 508
4-6PP 251
5 CS 83; Ed 243; FE 192; GW 179; PK 49; PP 350; TM 60; 5T 711
5,6 MH 436; 8T 284
7,8 PP 252
7-10 SR 111, 147
10 FE 287; MH 475
10,11 4T 611
10-13 PP 252
12 CH 313; DA 641; 7T 221; 8T 144
14 DA 24; 1T 292; 5T 704, 725; 6T 20; 9T 260
14-22 PP 253

Exod 4:1 Moise a răspuns, şi a zis: "Iată că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte
de glasul meu. Ci vor zice: "Nu ţi s-a arătat Domnul!"
N-au să mă creadă. Îndoiala lui Moise, după făgăduinţa de călăuzire şi ocrotire (cap. 3,13) a
lui Dumnezeu, presupunea dispoziţia de a merge şi dorinţa de a primi informaţii noi. Se pare că
Moise încă se opunea destul de mult faţă de ideea de a accepta misiunea. El a încercat să se apere,
încercând să explice: „Ce se va întâmpla dacă poporul nu mă va crede? etc. Dar declaraţia lui este
emfatică şi nu poate fi nici tradusă, nici explicată astfel. Este de imaginat că de la intrarea lui Iosif în
Egipt, cu mai bine de două secole în urmă, Israel nu mai avusese parte de nici o descoperire divină
şi de aceea s-ar fi putut naşte uşor îndoiala cu privire la validitatea pretenţiei lui Moise de a fi primit
o însărcinare divină.

Exod 4:3 Domnul a zis: "Aruncă-l la pământ." El l-a aruncat la pământ, şi toiagul s-a
prefăcut într-un şarpe. Moise fugea de el.
S-a prefăcut într-un şarpe. Deoarece credinţa lui Moise nu era încă destul de puternică
pentru a se baza pe semnul viitor promis lui (cap. 3,12), Dumnezeu a oferit semne imediate prin
care putea să-Şi valideze însărcinarea. Aceste trei semne au avut ca scop să-i convingă pe izraeliţi
de faptul că Dumnezeu se arătase lui Moise, dar au slujit în acelaşi timp să întărească şi credinţa lui
Moise şi să risipească teama lui de nereuşită. Aceasta avea să fie dovada că Dumnezeu îl chemase
pe Moise să fie conducătorul lui Israel şi l-a înzestrat cu puterea de a aduce la îndeplinire această
răspundere.

Exod 4:4 Domnul a zis lui Moise: "Întinde-ţi mâna, şi apucă-l de coadă." El a întins
mâna şi l-a apucat şi şarpele s-a prefăcut iarăşi într-un toiag în mâna lui.

- 18 -
 De coadă. Un vrăjitor de şerpi prindea de obicei şerpii lui de gât, în aşa fel încât să nu-l
poată muşca. Moise a fost instruit să demonstreze încrederea lui în Dumnezeu, luând şarpele de
coadă.

Exod 4:6 Domnul i-a mai zis: "Bagă-ţi mâna în sân." El şi-a băgat mâna în sân; apoi
a scos-o, şi iată că mâna i se acoperise de lepră, şi se făcuse albă ca zăpada.
Mâna i se acoperise de lepră. Lepra era considerată ca absolut de nevindecat. Apariţia şi
îndepărtarea ei instantanee erau împotriva tuturor experienţelor şi va fi primită ca dovadă a puterii
supranaturale. Semnul acesta se poate să mai fi slujit ca avertizare că acela care se va opune sau
nu va asculta de Moise avea să sufere rezultate dureroase. În timp ce scopul primei minuni a fost să
dovedească faptul că Moise era omul pe care-l chemase Dumnezeu să fie conducător al poporului
Său, a doua minune avea să arate clar că el, ca trimis al lui Dumnezeu, a fost dăruit cu puterea
necesară de a aduce la îndeplinire însărcinarea.

Exod 4:8 "Dacă nu te vor crede", a zis Domnul, "şi nu vor asculta de glasul celui
dintâi semn, vor crede glasul celui de al doilea semn.
Glasul celui dintâi semn. Dumnezeu a personificat aceste semne ca având „glas”, pentru că
ele aveau să dea mărturie pentru El în persoana uneltei alese. După Scriptură, tot ce are un „glas”,
numai dacă noi vrem să ascultăm cu inima noastră – ziua, noaptea, cerurile, fiarele sălbatice,
păsările cerului, peştii şi chiar pietrele. Ele strigă tare şi îşi înalţă glasurile, proclamând voinţa
Făcătorului lor, indiferent dacă omul vrea sau nu vrea să asculte (vezi Psalmi 19,1-3; Iov 12,7.8;
Habacuc 2,11; Luca 19,40).

Exod 4:9 Dacă nu vor crede nici aceste două semne, şi nu vor asculta de glasul tău,
să iei apă din râu, şi s-o torni pe pământ; şi apa pe care o vei lua din râu se va
preface în sânge pe pământ."
Apă. Egiptenii se închinau la Nil ca izvor de prosperitate naţională. Puterea de a schimba apa
dătătoare de viaţă a Nilului în sânge avea să însemne puterea asupra zeilor Egiptului şi puterea de a
nenoroci ţara Egiptului. Din acest semn, Israel trebuia să înveţe încrederea în Dumnezeu, în timp ce
Faraon şi egiptenii trebuiau să fie călăuziţi, prin acelaşi semn, să se teamă de El (cap. 7,15-19). În
felul acesta, lui Moise nu i s-a încredinţat numai cuvântul lui Dumnezeu, ci a fost înzestrat şi cu
puterea Lui. El a fost primul profet şi făcător de minuni trimis de Dumnezeu la poporul Său şi astfel
a devenit un tip al lui Hristos (Deuteronom 18,15; Ioan 1,45; Fapte 3,22).

Exod 4:10 Moise a zis Domnului: "Ah! Doamne, eu nu sunt un om ori vorbirea
uşoară; şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când
vorbeşti Tu robului Tău; căci vorba şi limba mi-este încurcată."
Nu sunt un om cu vorbirea uşoară. Ţinând seamă de făgăduinţa lui Dumnezeu de a face ca
misiunea lui să prospere, pare a fi nejustificat ca acela care fusese „puternic în cuvinte şi fapte”
(Fapte 7,22) să se scuze cu dificultatea în vorbire. Absenţa lui îndelungată din Egipt şi faptul că nu
vorbise limba egipteană în timpul şederii lui în Madian, fără îndoială că l-au făcut să se simtă
necalificat să meargă în faţa lui Faraon, dar el trebuia să fi fost dispus să se încreadă în Dumnezeu.
S-a sugerat că Moise s-a temut să vorbească în limba ebraică, pentru că locuise printre madianiţi.
Totuşi, faptul acesta nu putea constitui motivul, deoarece inscripţiile madianite se deosebesc doar
puţin de ebraica veche. Nici tradiţia ebraică în care se spune că Moise avea dificultate în
pronunţarea unor litere ebraice nu are nici un temei.

Exod 4:12 Du-te, dar, Eu voi fi cu gura ta, şi te voi învăţa ce vei avea de spus."

- 19 -
 Eu voi fi cu gura ta. Dumnezeu l-a convins cu răbdare pe Moise ca pe un prieten. Acela care
făcuse gura omului era în măsură să împărtăşească abilitatea de a vorbi curgător.

Exod 4:13 Moise a zis: "Ah! Doamne, trimite pe cine vei vrea să trimiţi."
Ah, Doamne, trimite. Când toate scuzele pe care le-a putut prezenta Moise s-au dovedit
neîntemeiate, motivele lui ascunse au devenit evidente. Ceea ce la început părea o neîncredere în
propria destoinicie, acum s-a descoperit ca neîncredere în Dumnezeu (vezi v.19). El a refuzat să
meargă din motive practice. Răspunsul său tăios, aproape obraznic, faţă de însărcinarea divină este
chiar mai evident în ebraică decât în engleză.

Exod 4:14 Atunci Domnul S-a mâniat pe Moise, şi a zis: "Nu-i oare acolo fratele tău
Aaron Levitul? Ştiu că el vorbeşte uşor. Iată că el însuşi vine înaintea ta, şi, când te
va vedea, se va bucura în inima lui.
Domnul s-a mâniat. Expresia folosită este foarte expresivă, dar probabil că nu înseamnă mai
mult decât că Dumnezeu a fost nemulţumit. El nu l-a pedepsit pe Moise decât prin împărţirea
răspunderii pe care ar fi trebuit s-o aibă Moise singur.
Aaron, levitul. Nu este clar de ce a vorbit Dumnezeu aici despre Aaron ca „levitul”. Unii au
sugerat că mai erau printre izraeliţi şi alţii cu acelaşi nume şi că această numire era necesară pentru
a-l deosebi. Dar nu este clar de ce nu erau de ajuns cuvintele „fratele tău”. Alţii au considerat că
numirea anticipează viitoarea consacrare a seminţiei sale pentru lucrarea specială a lui Dumnezeu.
El vine înaintea ta. S-a sugerat că Aaron a plănuit să-l viziteze pe Moise în Madian pentru a-l
informa despre moartea regelui de care fugise (vezi cap. 2,15.23). În orice caz, Aaron n-a pornit la
drum, până ce nu l-a însărcinat Dumnezeu să meargă (cap. 4,27).

Exod 4:16 El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi tu vei ţine pentru
el locul lui Dumnezeu.
El va vorbi pentru tine. Dumnezeu a făgăduit că va fi cu amândoi bărbaţii – cu Moise, ca să
poată exprima corect ce i-a descoperit Dumnezeu, şi cu Aaron, ca să poată vorbi clar şi convingător.
Poziţia lui Moise era mai vrednică de cinste, cu toate că poporului poate să i se fi părut a fi a lui
Aaron.
Locul lui Dumnezeu. În cap. 7,1 Dumnezeu a făgăduit lui Moise ca fratele său să fie
proorocul sau purtătorul de cuvânt al lui. Inspiraţia divină trebuia să rămână asupra lui Moise. Aaron
trebuia să accepte cuvintele lui Moise ca fiind cuvintele lui Dumnezeu şi să facă tot ce îi poruncea
Moise.

Exod 4:17 Ia în mână toiagul acesta, cu care vei face semnele."

Ia toiagul acesta. Lui Moise i s-a poruncit să ia, nu orice toiag, ci acela deosebit, care fusese
deja transformat în şarpe. Pluralul „semnele” indică plăgi care aveau să cadă asupra Egiptului,
deoarece numai unul din cele trei semne date până aici urma să fie îndeplinit cu toiagul.

Exod 4:18 Moise a plecat; şi, când s-a întors la socrul său Ietro, i-a zis: "Lasă-mă, te
rog, să plec şi să mă întorc la fraţii mei, care sunt în Egipt, ca să văd dacă mai
trăiesc." Ietro a zis lui Moise: "Du-te în pace!"
Lasă-mă să plec. Moise nu i-a amintit lui Ietro adevăratul scop al călătoriei lui, de teamă că
Ietro n-avea să-i îngăduie soţiei şi copiilor lui să-l însoţească şi probabil pentru că ar fi fost
posibilitatea ca un raport despre întoarcerea lui în Egipt să ajungă la curte înainte ca el să fie gata
să apară acolo, făcând astfel misiunea lui şi mai grea.

- 20 -
Exod 4:19 Domnul a zis lui Moise, în Madian: "Du-te, întoarce-te în Egipt: căci toţi
cei ce umblau să-ţi ia viaţa au murit."
Du-te, întoarce-te. Când Moise făcea pregătiri spre a se întoarce în Egipt, Domnul i s-a arătat
pentru a doua oară cu asigurarea că nu trebuia să se temă în ce priveşte siguranţa personală,
deoarece Faraon şi toţi cei care-i căutau viaţa au murit.

Exod 4:20 Moise şi-a luat nevasta şi copiii, i-a pus călări pe măgari, şi s-a întors în
ţara Egiptului. Şi-a luat în mână toiagul lui Dumnezeu.
Copiii. Moise avea doi fii (cap. 18,3.4), Gherşom, a cărui naştere este amintită în cap. 2,22, şi
Eliezer, care probabil că nu era decât un copilaş. Ultimul pare să se fi născut după întoarcerea lui
Moise în căminul lui Ietro, deoarece cap. 2,22 vorbeşte numai de un fiu care i s-a născut înainte de
descoperirea divină de la muntele Horeb.
I-a pus pe măgari. Vechii egipteni niciodată nu călăreau ei înşişi pe animale, cu toate că
adesea ei au zugrăvit străini şi mai ales copii şi nobili, călărind pe măgari. Cuvântul acesta
sugerează că Moise renunţase la obiceiurile lui egiptene de mai înainte şi a adoptat felul de viaţă
semitic.
Toiagul lui Dumnezeu. Toiagul lui Moise (cap. 4,2) devenise „toiagul lui Dumnezeu” ca
rezultat al minunilor raportate în v.3 şi 4.

Exod 4:21 Domnul a zis lui Moise: "Plecând ca să te întorci în Egipt, vezi, toate
minunile pe care ţi le pun în mână, să le faci înaintea lui Faraon. Eu îi voi împietri
inima, şi nu va lăsa pe popor să plece.
Toate minunile. Dumnezeu i s-a arătat încă o dată lui Moise, fie înainte de a pleca din
Madian, fie pe drum spre Egipt. Cu ocazia aceasta, Dumnezeu îi împărtăşeşte lui Moise informaţii cu
privire la ce trebuie să se aştepte în Egipt. Expresia „toate minunile” nu se referă numai la cele trei
semne amintite în v.2-9, ci la toate minunile pe care avea să le facă în faţa lui Faraon.
Îi voi împietri inima. În parabola lui Hristos despre semănător şi sămânţă nu era nici o
deosebire între sămânţa semănată într-un fel de pământ şi cea semănată în altele, şi nici în felul în
care a fost semănată. Totul a depins de primirea făcută seminţei de fiecare fel de pământ. Tot aşa,
împietrirea inimii lui Faraon în nici un caz nu era un act al lui Dumnezeu, ci mai degrabă o alegere
deliberată din partea lui (vezi PP 268). Prin avertizări şi manifestări repetate ale puterii divine,
Dumnezeu a trimis lumină destinată să arate lui Faraon greşeala căilor lui, să înmoaie şi să-i supună
inima şi să-l facă să colaboreze cu voinţa Sa (DA 322). Dar fiecare manifestare succesivă a puterii
divine l-a făcut mai hotărât să procedeze după cum i-a plăcut. Refuzând să fie corectat, a dispreţuit
şi lepădat lumina, până ce a devenit insensibil faţă de ea şi, în cele din urmă, lumina a fost retrasă.
Astfel că propria rezistenţă faţă de lumină a fost ceea ce a împietrit inima lui. Chiar şi păgânii au
recunoscut faptul că Faraon şi egiptenii înşişi au fost aceia care şi-au împietrit inimile, iar nu
Dumnezeu (1 Samuel 6,6).
Comentatorii se deosebesc mult în înţelegerea lor despre împietrirea inimii lui Faraon,
atribuită aici lui Dumnezeu. Există în total zece astfel de declaraţii. Opt dintre ele (Exod 4,21; 9,12;
10,20, 27; 11,10; 14,4.8.17) folosesc cuvântul chazaq, care înseamnă că Domnul va face inima lui
Faraon „fermă”, aşa încât ea nu se va mişca, şi că simţămintele lui faţă de Israel nu se vor schimba.
În cap. 7,3, este folosit un alt cuvânt ebraic, qazhah, care înseamnă că Dumnezeu va face inima lui
Faraon „tare” sau „nesimţitoare”. În cap. 10,1 este folosit un al treilea cuvânt, kabed, care
înseamnă că Dumnezeu făcuse inima lui Faraon „grea” sau insensibilă la influenţa divină. Faptul că
diferitele cuvinte sunt folosite mai mult sau mai puţin alternativ rezultă clar dintr-un studiu al
contextului.
Există de asemenea şi zece declaraţii care arată efectul, adică faptul că Faraon şi-a împietrit
inima. Patru din ele (cap. 7,13, 22; 8,19; 9,35) folosesc cuvântul chazaq, “a face ferm”, cinci (cap.
7,14; 8,15, 32; 9,7, 34) cuvântul kabed, „a îngreuna”, şi unul (cap. 13,15) cuvântul qazhah, “a

- 21 -
întări”. Împietrirea inimii lui Faraon s-a evidenţiat înainte de toate în faptul că el n-a dat nici o
atenţie cererii Domnului de a lăsa pe Israel să plece. Refuzul lui n-a fost limitat la plăgile pe care
vrăjitorii Egipteni au fost în stare să le imite, ci le-a cuprins şi pe acelea pe care vrăjitorii înşişi le-au
recunoscut a fi „degetul lui Dumnezeu” (cap. 8,19). Ea a continuat şi după plăgile a patra şi a
cincia, care au căzut asupra egiptenilor, dar nu asupra izraeliţilor, fapt despre care regele a fost
informat (cap. 9,7). Împietrirea inimii lui a fost dovedită şi mai clar când a încălcat făgăduinţa de a
lăsa pe Israel să plece cu condiţia ca Moise şi Aaron să îndepărteze plaga şi când a fost obligat să
mărturisească faptul că păcătuise (cap. 9,27). Astfel că, atunci când i s-a spus lui Moise, înainte de
a ajunge în Egipt, că Domnul va împietri inima lui Faraon (cap. 4,21), Dumnezeu s-a referit la
refuzul continuu al regelui de a-L asculta şi de a-i elibera pe izraeliţi.
Dumnezeu nu are plăcere de suferinţa şi moartea celui rău, ci mai degrabă doreşte ca toţi
oamenii să se pocăiască şi să fie mântuiţi (Ezechiel 33,11; 1 Timotei 2,4; 2 Petru 3,9), şi face ca
soarele Lui să strălucească peste cei răi şi peste cei buni (Matei 5,54). După cum soarele
influenţează diferite materiale în diferite feluri, după natura lor – de exemplu, topeşte ceara şi
întăreşte lutul – tot aşa şi influenţa Duhului lui Dumnezeu produce asupra inimii oamenilor efecte
diferite după situaţia lor. Păcătosul care se pocăieşte îngăduie Duhului lui Dumnezeu să-l conducă la
transformare şi mântuire, dar cel nepocăit îşi împietreşte inima din ce în ce mai mult. Aceeaşi
manifestare a îndurării lui Dumnezeu conduce în cazul unuia la salvare şi viaţă şi în al celuilalt la
judecată şi moarte – fiecăruia după propria alegere.

Exod 4:22 Tu vei zice lui Faraon: "Aşa vorbeşte Domnul: "Israel este fiul Meu, întâiul
Meu născut.
Israel este fiul Meu. Declarând că Israel este fiul întâi născut al lui Dumnezeu, Moise avea să
folosească limbajul familiar regelui egiptean. Fiecare Faraon se socotea pe sine fiu al soarelui-zeu
Amen-Ra.

Exod 4:23 Îţi spun: "Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l
laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut."
Voi ucide pe fiul tău. Pentru împlinirea acestei preziceri, vezi cap. 12,29. Moise n-a anunţat
această ameninţare până nu fuseseră epuizate toate celelalte mijloace de convingere, întrucât ştia
că aceasta avea să fie ultima lui întrevedere cu regele (cap. 10,29; 11,4.5; PP 273). Făcând aşa, el
a îndeplinit, după cât se pare, una din cele mai speciale directive primite după întoarcerea sa în
Egipt (cap. 6,11; 7,9.15.19, etc.).

Exod 4:24 În timpul călătoriei, într-un loc unde a rămas Moise peste noapte, l-a
întâlnit Domnul, şi a vrut să-l omoare.
Într-un loc unde a rămas peste noapte. (engleză, „într-un han”). Traducerea „han” este
greşită. Nu exista nici un han şi nici chiar loc de poposire pentru caravane pe drumul dintre Madian
şi Egipt. Cuvântul ebraic folosit aici are mai degrabă înţelesul de „un loc de petrecut peste noapte”
(compară cu Iosua 4,3.8; Isaia 10,29). În RSV scrie „într-un loc de locuit pe drum”. Probabil că
întâmplarea a avut loc la un izvor, sau un loc cu apă, unde se oprise familia peste noapte.
A vrut să-l omoare. Unii cred că Moise a avut o experienţă asemănătoare cu aceea a lui
Iacov la Peniel (Geneza 32,24-32). Alţii sunt de părere că o boală grea l-a lovit pe neaşteptate, pe
care el şi Sefora au recunoscut-o ca o pedeapsă a lui Dumnezeu din cauză că n-au îndeplinit una
din poruncile Lui. În realitate, lui Moise i sa arătat un înger, într-un fel ameninţător, ca şi când ar fi
avut intenţia să-l omoare (PP 255).

Exod 4:25 Sefora a luat o piatră ascuţită, a tăiat prepuţul fiului său, şi l-a aruncat la
picioarele lui Moise, zicând: "Tu eşti un soţ de sânge pentru mine."

- 22 -
 Sefora a luat o piatră ascuţită. Chirurgii Egiptului foloseau în mod obişnuit cuţite de piatră.
După Iosua 5,2, acestea erau şi instrumentele obişnuite pentru aducerea la îndeplinire a ritualului
circumciziunii.
A tăiat prepuţul. Moise s-a întors în Egipt cu cei doi fii ai săi (vezi Exod 4,20). Evident că
Gherşom, cel mai mare, fusese circumcis după instrucţiunile date de Dumnezeu lui Avraam (Geneza
17,10-14). În cazul lui Eliezer, fiul cel mai mic, ritualul acesta a fost neglijat (PP 256). Necrezând în
necesitatea circumciziunii, Sefora se opusese intenţiei lui Moise de a-l circumcide pe Eliezer la timpul
cuvenit. Arătarea îngerului a făcut să se înţeleagă clar că opoziţia ei nu-l scuza pe Moise de
administrarea ritualului. Şi acum, fiind în pericol viaţa soţului ei, ea a găsit cu cale că este necesar
să aducă ea însăşi operaţia la îndeplinire.
Un soţ de sânge. Cuvintele acestea sunt în mod clar o expresie de reproş. Ele arată că
Sefora a îndeplinit ritualul cu strângere de inimă, nu din dorinţa de a asculta de Dumnezeu, ci de
nevoie, pentru a scăpa viaţa soţului ei. Înţelesul ei pare a fi că Moise a fost un fel de soţ sărman,
spre binele căruia a fost necesar să se verse sângele fiilor ei, în conformitate cu un obicei naţional
pe care ea îl socotea ca barbar.

Exod 4:26 Şi Domnul l-a lăsat. Atunci a zis ea: "Soţ de sânge!" din pricina tăierii
împrejur.
Şi l-a lăsat. Dumnezeu a primit actul tardiv al Seforei şi i l-a redat pe Moise.
Din pricina tăierii împrejur. Când îngerul l-a eliberat pe Moise, Sefora a repetat cuvintele de
reproş, adăugând ca explicaţie, literal, „din pricina tăierilor împrejur”. Poate că ea o avea în minte
pe cea îndeplinită în Madian asupra lui Gherşom, cât şi pe aceea a lui Eliezer.

Exod 4:27 Domnul a zis lui Aaron: "Du-te înaintea lui Moise în pustie." Aaron a
plecat: a întâlnit pe Moise la muntele lui Dumnezeu, şi l-a sărutat.
Du-te în pustie. Această instrucţiune trebuie să fi fost dată lui Aaron cu ceva timp înainte ca
Moise să părăsească Madianul, pentru că ei s-au întâlnit la Horeb, în mijlocul peninsulei Sinai (vezi
comentariul pentru cap. 3,1), curând după plecarea lui Moise de la socrul său. De asemenea, este
cert că directivele date lui Aaron au fost mult mai ample decât indică raportul scurt din Exod. Având
în vedere că pustia se întindea de la hotarul Egiptului prin peninsula Sinai şi în Arabia, Dumnezeu
trebuie să-i fi spus precis ce fel de drum să urmeze ca să-l întâlnească pe fratele său.

Exod 4:29 Moise şi Aaron şi-au văzut de drum, şi au adunat pe toţi bătrânii copiilor
lui Israel.
Toţi bătrânii. Cât despre bătrâni, vezi comentariul pentru cap. 3,16. Deşi Moise şi Aaron nu
aveau autoritatea să cheme căpeteniile seminţiilor şi să adune familiile, aceşti bărbaţi au răspuns la
invitaţia lor.

Exod 4:30 Aaron a istorisit toate cuvintele pe care le spusese Domnul lui Moise; şi
Moise a făcut semnele înaintea poporului.
Aaron a istorisit. Aaron a trecut de îndată la îndatoririle slujbei lui de „purtător de cuvânt”
(v.16), făcând cunoscut bătrânilor faptul că Dumnezeu îl chemase pe fratele său să aducă la
îndeplinire eliberarea lor. Tot Aaron, şi nu Moise, după cum ne-am fi aşteptat (v.17) a făcut semnele
(vezi PP 263). După cât s-ar părea, Dumnezeu fie că a poruncit, fie că a aprobat această delegare
de putere. Cu alte ocazii, mai târziu, îl găsim pe Aaron cerându-i-se de mai multe ori să facă minuni
(cap. 7,19; 8,5.16).

Exod 4:31 Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel,
că le văzuse suferinţa, şi s-au plecat şi s-au aruncat cu faţa la pământ.

- 23 -
 Poporul a crezut. Aceasta a fost o altă dovadă despre favoarea divină. Ea stă în contrast
izbitor cu obişnuita atitudine de neîncredere a izraeliţilor, care atât de des „n-au crezut în
Dumnezeu... şi n-au avut încredere în ajutorul Lui” (Psalmi 78,22). Dorinţa lor după eliberare şi
manifestările acestea de putere miraculoasă au dat naştere la un răspuns favorabil din partea
bătrânilor.
Şi s-au plecat. Credinţa poporului şi închinarea în cadrul căreia a fost exprimată au dovedit
că făgăduinţa lui Dumnezeu către părinţii lor era încă vie în inimile lor. Cu toate că credinţa lor n-a
rezistat la proba următoare, totuşi, ca primă expresie a simţămintelor lor, ea a făcut dovada faptului
că Israel voia să urmeze chemarea lui Dumnezeu.
Comentariile lui Ellen G. White
1-31 PP 253-257
1,3,4 PP 253
6-8PP 254
10 4T 314
10-14PP 254
14 PP 320
15-17PP 254
16 3T 293
18 PP 255
19 SR 111
21 PP 268
22,23 DA 51; PP 273
24 PP 255
25,26 PP 256
27-31 PP 257

Exod 5:1 Moise şi Aaron s-au dus apoi la Faraon şi i-au zis: "Aşa vorbeşte Domnul,
Dumnezeul lui Israel: "Lasă pe poporul Meu să plece, ca să prăznuiască în pustie un
praznic în cinstea Mea."
S-au dus la Faraon şi i-au zis. După ce Moise şi Aaron fuseseră acceptaţi de bătrânii lui Israel
spre a fi conducătorii lor numiţi de Dumnezeu, cei doi bărbaţi au mers la Faraon şi au obţinut o
audienţă înaintea regelui. Rapoartele vechi arată că nu era aşa uşor pentru un om din clasa de jos
să obţină o audienţă la rege. Experienţa lui Moise la curte i-a fost acum de mare folos, pentru că
ştia cum să se apropie de rege.
Un praznic. Cererea prezentată lui Faraon era o cerere rezonabilă. Izraeliţii nu puteau aduce
animalele de jertfă în prezenţa egiptenilor, fără să provoace o explozie de animozitate religioasă,
deoarece printre animalele care urmau să fie ucise erau unele pe care egiptenii le considerau sfinte
şi de aceea nu trebuiau să fie omorâte în nici un fel de împrejurări. Spre a evita acest pericol,
praznicul izraeliţilor trebuia să fie ţinut în pustie, dincolo de graniţele Egiptului.

Exod 5:2 Faraon a răspuns: "Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, şi să las
pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul, şi nu voi lăsa pe Israel să plece."
Cine este Domnul? Faraon fie că nu cunoştea numele Dumnezeului izraeliţilor, fie că
pretindea a nu-l cunoaşte. Oricum ar fi putut să fie, el se socotea superior oricărui Dumnezeu străin.
Nu i-au asuprit tatăl şi bunicul lui pe izraeliţi fără ca Dumnezeul lor să intervină? De ce să se
deranjeze el să ia seama la un Dumnezeu atât de evident dezinteresat de treburile propriului Lui
popor, şi, după cum s-ar părea, neînstare să-l ajute.

Exod 5:3 Ei au zis: "Ni s-a arătat Dumnezeul Evreilor. Dă-ne voie să facem un drum
de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, pentru ca să nu ne bată cu
ciumă sau cu sabie."
Ca să nu ne bată. Refuzul lui Faraon nu i-a înspăimântat pe Moise şi Aaron pentru că
încrederea lor era în puterea Aceluia care va împlini, la timp, scopul Său milostiv. Totuşi,
cunoaşterea faptului că ei erau aliaţi cu puterea divină nu i-a făcut să fie îngâmfaţi. Ei au rămas
politicoşi şi respectuoşi şi au depus toate eforturile spre a-l convinge pe rege să-şi schimbe
hotărârea. Ei au arătat cât era de necesar pentru popor să se supună faţă de cererile lui Dumnezeu
şi să serbeze praznicul poruncit. În loc să-l ameninţe pe rege cu pedeapsă dacă va persista să
refuze a lăsa pe Israel să plece, ei au protestat înaintea lui Faraon pentru că pedeapsa va veni

- 24 -
asupra izraeliţilor, dacă nu vor asculta de o poruncă atât de clară a Dumnezeului lor.

Exod 5:4 Împăratul Egiptului le-a zis: "Moise şi Aaron, pentru ce abateţi poporul de
la lucrul lui? Plecaţi la lucrările voastre."
Plecaţi la lucrările voastre. Faraon nici nu voia să audă de aşa ceva şi n-a dat nici un răspuns
direct la cererea lor. Bănuind că Moise şi Aaron complotau în taină o revoltă din cauza slujbei lor, el
le-a poruncit să se întoarcă înapoi la îndatoririle lor de robi. Aceasta dovedeşte clar că identitatea lui
Moise n-a fost recunoscută. Regele nu ştia că Moise trăise pe vremuri la curte, sau că locul lui
recent de domiciliu nu era Egiptul, ci ţara Madian.

Exod 5:5 Faraon a zis: "Iată că poporul acesta s-a înmulţit acum în ţară, şi mai voiţi
să-l faceţi să-şi înceteze lucrările?"
Poporul acesta. Era ca şi cum regele ar fi spus: „Turma de jos deja nu mai este bună de
nimic, şi voi voiţi să-i opriţi să nu mai lucreze deloc?” Moise şi Aaron instituiseră o reformă în păzirea
Sabatului şi lucrul acesta ajunsese în atenţia regelui (PP 258). Poporul era inactiv şi avea nevoie de
muncă mai multă spre a le consuma energiile. Aşa raţiona el.

Exod 5:6 Şi chiar în ziua aceea, Faraon a dat următoarea poruncă isprăvniceilor
norodului şi logofeţilor:
Isprăvniceilor norodului. Cuvântul tradus aici „isprăvnicei” nu este acelaşi ca acela din cap.
1,11 şi probabil că indică o altă clasă de slujbaşi. „Isprăvniceii” din textul de mai înainte erau
supraveghetorii muncii, probabil puţini la număr şi mari în grad, în timp ce „isprăvniceii” erau
egipteni din clasa de jos şi mult mai numeroşi. „Logofeţii”, literal „scribii”, fără îndoială că erau
evrei, după cum reiese din expresia „logofeţii copiilor lui Israel” din cap. 5,14 şi din tratamentul crud
pe care l-au primit. Probabil că ei erau folosiţi ca şefi şi trebuiau să dea socoteală de munca făcută.

Exod 5:7 "Să nu mai daţi poporului paie ca mai înainte pentru facerea cărămizilor; ci
să se ducă singuri să strângă paie;
Paie pentru facerea cărămizilor. Neavând de gând să se lase intimidat de Dumnezeul
evreilor, şi mândru de siguranţa propriei puteri, Faraon era hotărât să-şi impună voinţa. Bănuind că
dorinţa lor de a merge în pustie nu era altceva decât un motiv inventat de cei leneşi şi insuflat de
setea lor de libertate, care putea păgubi regatul, el a născocit un plan pentru a face asuprirea mai
crudă decât era deja.
În vechiul Egipt, cărămizile erau făcute exact aşa cum sunt şi astăzi, uneori cu paie, alteori
fără paie. În mod mai obişnuit, cărămizile conţineau un soi de plantă legată împreună cu lutul, de
obicei paie, numită teben în ebraica biblică şi tibn în araba egipteană de astăzi. Procesul de facere a
cărămizilor în vechiul Egipt este reprezentat de mai multe matriţe găsite în mormintele egiptene,
precum şi pe o pictură murală din mormântul vizirului Rekhmire, care a trăit sub Thutmose III în
mijlocul sec. al 15-lea î.Hr. Ea arată bărbaţi scoţând apă dintr-o baltă, amestecând noroi cu o sapă,
cărând amestecătura în vase la cei ce fac cărămizile, şi cărămidarii dând formă cărămizilor în matriţe
de lemn. Un şef cu un baston în mână veghează asupra grupei de muncitori. Bărbaţii care poartă
cărămizile sunt descrişi drept „captivi pe care i-a adus maiestatea sa pentru muncile templului lui
Amon”. Unii dintre captivii zugrăviţi sunt semiţi şi se aseamănă cu evreii.
Moise nu prezintă pe evrei ca făcând „cărămizi fără paie”, după cum s-a afirmat uneori în
mod eronat. Mai degrabă, decretul lui Faraon le cere în mod special să folosească paie, dar să şi le
asigure singuri. Dacă evreii ar fi continuat să confecţioneze cărămizi fără paie, ei ar fi călcat decretul
şi acest lucru cu greu ar fi fost îngăduit de isprăvnicei. Astfel de cărămizi ar fi fost în mod categoric
de o calitate inferioară, deoarece paiele tocate măresc de mai multe ori rezistenţa cărămizilor de
pământ. Aceasta se datorează în parte prezenţei firului de paie şi în parte acţiunii chimice de

- 25 -
putrezire a materiilor vegetale asupra amestecului de cărămidă. Când amestecul este lăsat să stea
câteva zile, cărămizile sunt şi mai rezistente şi mai uşor de făcut. Unii au interpretat în mod eronat
prezenţa cărămizilor fără paie în zidurile unor vechi clădiri egiptene drept dovadă care confirmă
istorisirea din cap. 5,7.8. Astfel de relatări, însă, sunt întemeiate pe înţelegerea greşită a raportului
biblic şi necunoaşterea felului de a face cărămizi, aşa cum se practica în valea Nilului. (vezi The
Biblical Archaeologist, vol.13, nr. 2 [Mai 1950], p. 22-28).

Exod 5:8 totuşi, să le cereţi acelaşi număr de cărămizi, pe care le făceau mai
înainte; să nu le scădeţi nimic din ele, căci sunt nişte leneşi, de aceea strigă mereu:
"Haidem să aducem jertfe Dumnezeului nostru."
Acelaşi număr de cărămizi. („The tale of the bricks” – engleză). Cuvântul tradus aici „tale”,
înseamnă mai degrabă „numărul cerut zilnic”, şi arată că evreilor li se cerea să producă în fiecare zi
un număr fix de cărămizi. Cu toate că acum trebuiau să-şi asigure ei înşişi paiele, strângându-le de
pe câmp, numărul de cărămizi cerut trebuia să rămână acelaşi ca mai înainte.

Exod 5:14 Au bătut chiar pe logofeţii copiilor lui Israel, puşi peste ei de isprăvniceii
lui Faraon. "Pentru ce", li se zicea, "n-aţi isprăvit ieri şi azi, ca mai înainte, numărul
de cărămizi, care vă fusese hotărât?"
Logofeţii. Supraveghetorii egipteni, de obicei, sunt zugrăviţi cu bastoane în mâinile lor. O
pictură de pe un zid de templu din Teba de pe vremea lui Thutmose III arată un isprăvnicel cu un
baston ridicat în mâna lui, zicând către muncitor: „Bastonul este în mâna mea; nu fii leneş”. Când
noua poruncă a regelui a intrat în vigoare, curând a fost imposibil pentru izraeliţi să producă
numărul de cărămizi cerut. Drept urmare, logofeţii evrei a căror treabă era să dea zilnic socoteală
de lucrarea făcută, au fost pedepsiţi de isprăvniceii egipteni.

Exod 5:15 Logofeţii copiilor lui Israel s-au dus să se plângă la Faraon, şi i-au zis:
"Pentru ce te porţi aşa cu robii tăi?
Să se plângă la Faraon. După cum se pare, logofeţii evrei aveau acces la rege. Când oamenii
aceştia au fost bătuţi pe nedrept pentru neputinţa lor de a-i obliga pe oamenii lor să producă
numărul de cărămizi cerut, ei s-au plâns la rege, crezând că sunt de vină isprăvniceii.

Exod 5:17 Faraon a răspuns: "Sunteţi nişte leneşi şi nişte trântori! De aceea ziceţi:
"Haidem să aducem jertfe Domnului!"
Sunteţi nişte leneşi. Se pare că Faraon a fost satisfăcut de ideea fericită de a interpreta ca
lenevie dorinţa izraeliţilor de a se închina Dumnezeului lor. După cât se pare, el a considerat un
lucru înţelept să acuze poporul suprasolicitat că este leneş şi foloseşte religia ca scuză pentru
aceasta.

Exod 5:21 Şi le-au zis: "Să vă vadă Domnul, şi să judece! Voi ne-aţi făcut urâţi lui
Faraon şi slujitorilor lui, ba încă le-aţi dat sabia în mână ca să ne omoare."
Urâţi. Neplăcute au fost cuvintele pe care logofeţii evrei le-au spus solilor lui Dumnezeu.
Cuvintele de mânie de obicei sunt neraţionale. Aceasta poate să explice metafora lor încurcată,
făcând aluzie la efectul „mirosului” lor urât pe care avea să-l aibă în „ochii”, în loc de în nasul lui
Faraon. Ei au mers chiar mai departe, acuzând în mod figurat de punerea unei săbii în mâinile
egiptenilor pentru a-i omorî. Ei au presupus că Moise şi Aaron l-au făcut pe rege şi sfetnicii lui să-i
bănuiască de trândăvie. La drept vorbind, logofeţii fără îndoială că n-ar fi suferit o bătaie severă
(v.14), probabil administrată prin lovituri de baston, obişnuita formă de pedeapsă corporală din
Egipt. Această bătaie pe tălpile goale ale picioarelor este extrem de dureroasă şi nu rareori duce la
moarte.

- 26 -
Exod 5:22 Moise s-a întors la Domnul, şi a zis: "Doamne, pentru ce ai făcut un astfel
de rău poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis?
Moise s-a întors la Domnul. Cei doi fraţi n-au dat nici un răspuns cuvintelor logofeţilor. Poate
că inimile lor au fost prea pline pentru a vorbi, dar în orice caz, nu ştiau ce să spună. În schimb, s-
au întors la Dumnezeu, singurul lor izvor de mângâiere şi călăuzire.
Doamne, pentru ce. Cuvintele lui Moise nu reflectă un spirit de nemulţumire sau
nesupunere, ci de încurcătură uluitoare şi de informare. Întrebarea şi plângerea proveneau dintr-o
credinţă care nu putea să înţeleagă procedeele lui Dumnezeu. În acelaşi timp, el a apelat după
ajutor în acest ceas de nevoie şi pentru îndepărtarea a ceea ce se părea contrar naturii şi voinţei lui
Dumnezeu.
Comentariile lui Ellen G. White
1-23 PP 257-259; SR 112-115
1,2 PP 333
1-5 PP 257
2 DA 51; Ev 560; GC 269; PP 280; SR 117
10-17,21 PP 258
22,23 PP 259

Exod 6:1 Domnul a zis lui Moise: "Vei vedea acum ce voi face lui Faraon: o mână
puternică îl va sili să-i lase să plece; da, o mână puternică îl va sili să-i izgonească
din ţara lui."
Vei vedea acum. Moise n-a primit un răspuns direct la plângerea lui. În loc de aceasta,
Dumnezeu a făgăduit din nou eliberarea lui Israel printr-o mână tare. Deoarece Moise nu era acum
pregătit să înţeleagă procedeele lui Dumnezeu, n-ar fi slujit nici unui scop folositor să dea explicaţii
pentru el. Ca şi când Dumnezeu îi spunea lui Moise, „Ce fac Eu tu nu pricepi acum, dar vei pricepe
după aceea” (Ioan 13,7). Având în vedere faptul că, chiar după eliberarea lor miraculoasă din Egipt
şi după marşul lor glorios prin pustiu, în care evreii au văzut atât de multe dovezi ale puterii şi
îndurării lui Dumnezeu, totuşi s-au răsculat de repetate ori împotriva Lui, cu greu ar fi fost ei
bucuroşi să părăsească Egiptul, dacă asuprirea sub care trăiau în Egipt nu era mult mărită. Este un
lucru cert că n-ar fi fost bucuroşi să plece, dacă ar fi cunoscut toate evenimentele care îi aşteptau.
Aceasta explică poate, cel puţin în parte, de ce Dumnezeu n-a descoperit tot ce putea despre viitor.
Dacă ucenicii ar fi ştiut dinainte ce-L aştepta pe Învăţătorul lor şi pe ei înşişi, se putea ca ei să nu fi
ascultat niciodată de chemarea Lui: „Urmaţi-Mă”. Dacă aceia care au acceptat solia adventă înainte
de 1844 ar fi ştiut despre marea dezamăgire şi despre anii grei care se aflau în faţă, probabil că
niciodată n-ar fi fost o Mişcare Adventă.

Exod 6:3 Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul Cel
Atotputernic; dar n-am fost cunoscut de el sub Numele Meu ca "Domnul."
Dumnezeul cel atotputernic. În Raportul Sacru sunt relatări diferite despre descoperirea lui
Dumnezeu sub acest nume, ’El-Shaddai, faţă de Avraam (Geneza 17,1) şi faţă de Iacov (Geneza
35,11). Numele întreg nu este folosit de Dumnezeu în nici o descoperire raportată cu privire la
Isaac, deşi Isaac însuşi l-a folosit în binecuvântarea de rămas bun adresată lui Iacov (Geneza 28,3).

N-am fost cunoscut de el sub numele meu ca „Domnul”. Înţelesul acestei declaraţii nu este
clar pe deplin. În conformitate cu Geneza 15,7, Dumnezeu Se descoperise lui Avraam ca Iehova,
chiar mai înainte de a face cunoscut numele Lui de ’El-Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic. Mai
târziu, El S-a descoperit lui Iacov ca Iehova (Geneza 28,13). Faptul că Avraam cunoştea acest nume
este de asemenea evident din numele Iehova-ire pe care l-a dat locului unde a mers să-l jertfească
pe Isaac (Geneza 22,14). Iar faptul că Moise socotea acest nume ca fiind cunoscut de la începutul
istoriei este evident din Geneza 2,4 şi 4,1 şi 26. De aceea, înţelesul aparent al acestei afirmaţii nu
poate fi înţelesul ei adevărat, pentru că nici un scriitor inspirat nu s-ar contrazice pe sine astfel.
Evreii au considerat întotdeauna că numele indică fie caracteristicile personale ale celui

- 27 -
numit, fie gândurile şi emoţiile celui care dă numele, sau împrejurările prezente la data atribuirii
numelui. Acum, Dumnezeu avea intenţia să Se descopere mai mult decât în trecut, eliberând pe
poporul Lui cu „mână puternică” (Exod 6,1), primindu-l ca popor al Său (v.7), încheind legământul
cu ei şi dându-le ţara Canaanului (v.4). Având în vedere acest fapt, se pare că în versetul 3
Dumnezeu trebuie să se refere la înţelesul cel nou pe care experienţa eliberării îl va aduce numelui,
mai degrabă decât la numele însuşi (vezi v.1-7).
O problemă asemănătoare apare în Apocalipsa 19,11-16. În v.12 se declară că „nimeni nu
ştia (greceşte „ştie” ca în RSV)” numele cel nou al lui Hristos, când El apare călare pe un „cal alb”,
comandând oştile din cer. Totuşi în v.11 El Se numeşte „Cel credincios” şi „Cel adevărat” şi în v.13
numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Acestea erau nume prin care Hristos era deja cunoscut
în caracter de poporul Său, cel puţin într-o anumită măsură. Cu toate acestea, în v.16 Ioan vorbeşte
despre Hristos ca „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” şi descrie în mod specific acest titlu ca
un nou „nume scris pe care nimeni nu-l ştie decât numai El singur” (v.12). Din 1 Timotei 6,15
rezultă clar că titlul acesta era aplicat la Hristos în trecut, până în vremurile apostolice. Fără
îndoială, declaraţia lui Ioan că „nimeni nu ştia” numele, se referă nu la titlul în sine, ci mai degrabă
la rolul cel nou în care apare Hristos în calitate de conducător al poporului Său asediat, ca să
„cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier” (Apocalipsa 12,5; compară cu 19,15).

Exod 6:4 De asemenea Mi-am încheiat legământul Meu cu ei, ca să le dau ţara
Canaan, ţara călătoriilor lor sfinte, în care au locuit ca străini.
Legământul Meu. Vezi comentariul pentru Geneza 15,9; 17,7.8; vezi şi cap. 26,3; 28,13.

Exod 6:5 Acum însă am auzit gemetele copiilor lui Israel, pe care-i ţin Egiptenii în
robie şi Mi-am adus aminte de legământul Meu.
Auzit gemetele. Dumnezeu îl asigurase deja pe Moise că strigătul poporului Său asuprit
ajunsese până la El (cap. 3,9, compară cu cap. 2,24), dar asigurarea a fost repetată din cauza
plângerii lui Moise. El, ca şi poporul său, trebuia să fie sigur că Dumnezeu nu i-a uitat, ci îi va
susţine în suferinţa lor şi-i va elibera curând.

Exod 6:6 De aceea, spune copiilor lui Israel: "Eu sunt Domnul: Eu vă voi izbăvi din
muncile cu care vă apasă Egiptenii, vă voi izbăvi din robia lor, şi vă voi scăpa cu braţ
întins şi cu mari judecăţi.
Mari judecăţi. Acum se lăsa a se înţelege că izbăvirea nu putea fi îndeplinită prin mijloace
paşnice, ci va necesita o desfăşurare de forţă din partea lui Dumnezeu. Mai înainte fuseseră făcute
deja aluzii la judecăţile care aveau să vină (cap. 3,20; 4,23). Este adevărat că nu fuseseră numite
ca atare, cu toate că Dumnezeu îi făgăduise lui Avraam că El va judeca acea naţiune căreia urmaşii
lui îi vor fi robi (Geneza 15,14). Plăgile care aveau să se abată asupra lui Faraon şi asupra poporului
său nu erau simple „minuni”, sau „semne” în sensul obişnuit, ci şi pedepse aplicate unei naţiuni
mândre şi crude de către un Judecător divin.

Exod 6:7 Vă voi lua ca popor al Meu, Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi veţi cunoaşte că
Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, vă izbăvesc de muncile cu care vă apasă Egiptenii.
Eu voi. Dumnezeu a continuat să facă făgăduinţe, adunându-le ca să zicem aşa, una după
alta. El avea să-l facă pe Israel poporul Său ales, avea să li Se descopere ca Marele Izbăvitor, avea
să-i ducă în Ţara Făgăduinţei, şi să le-o dea ca moştenire. Toate aceste făgăduinţe au fost împlinite
la timpul cuvenit. Izraeliţii au fost adoptaţi în mod oficial ca popor al lui Dumnezeu la Sinai (cap.
19,5.6), unde Dumnezeu a devenit în mod special Dumnezeul lor (cap. 20,1.2).

- 28 -
Exod 6:9 Astfel a vorbit Moise copiilor lui Israel. Dar deznădejdea şi robia aspră în
care se aflau, i-au împiedicat să asculte pe Moise.
I-au împiedicat să asculte. Izraeliţii, aşteptând o izbăvire grabnică, dar cu atât mai asupriţi
din cauza amestecului nebinevenit al lui Moise, erau prea deznădăjduiţi spre a se mai bucura chiar
de îndurătoarele făgăduinţe şi asigurări pe care Moise a fost însărcinat să le dea. Ei au refuzat să-şi
mai pună încrederea în cineva despre care credeau că-i înşelase, unul care a fost în mod evident
doar un visător, un idealist, dacă nu mai rău. „Deznădejdea” a nimicit sufletul lor şi „robia aspră” a
obosit zi de zi trupurile lor, cu rezultatul că le lipsea atât timpul, cât şi voinţa să asculte.
Traducerea samariteană are la v.9 o adăugare care, deşi probabil că nu este scrisă de
Moise, aduce o oarecare lumină asupra motivului dezamăgirii izraeliţilor. În armonie cu o afirmaţie a
izraeliţilor, făcută ceva mai târziu (cap. 14,12), ea spune: „Şi ei i-au spus, lasă-ne în pace, şi să
slujim egiptenilor, pentru că este mai bine pentru noi să slujim egiptenilor, decât să murim în
pustie”.

Exod 6:11 "Du-te de vorbeşte lui Faraon, împăratul Egiptului, să lase pe copiii lui
Israel să iasă afară din ţara lui."
Să iasă afară din ţara lui. În noua însărcinare primită acum de Moise nu mai există
menţiunea despre trei zile de călătorie, ca prima dată (cap. 3,18; 5,3). Este făcută o declaraţie clară
că fiii lui Israel urmează să părăsească ţara pentru totdeauna. Moise a fost instruit să apară din nou
în faţa lui Faraon şi să ceară fără echivoc ca izraeliţii să fie eliberaţi din robie.

Exod 6:12 Moise a răspuns în faţa Domnului: "Iată că nici copiii lui Israel nu m-au
ascultat: cum are să m-asculte Faraon pe mine, care n-am o vorbire uşoară?"
Cum are să mă asculte Faraon? Plânsetele amare ale izraeliţilor l-au descurajat pe Moise într-
atât, încât că el a refuzat din nou însărcinarea. El făcuse voia Domnului şi apăruse atât înaintea
poporului, cât şi în faţa regelui, dar suferise o dezamăgire amară, deoarece atât poporul, cât şi
regele au refuzat să-l asculte. Îndată, toată neîncrederea în sine de la început şi împotrivirea sa de
a-şi lua greaua sarcină a conducerii au revenit.
Vorbire uşoară (engleză „buze necircumcise”). Aceasta este o expresie tipic ebraică, având
acelaşi înţeles ca „vorbire uşoară” din cap. 4,10. Tot aşa, ureche „netăiată împrejur” (Ieremia 6,10)
este o ureche care nu aude şi o inimă „netăiată împrejur” (Ieremia 9,26) este o inimă care nu
înţelege.

Exod 6:13 Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron, şi le-a dat porunci cu privire la
copiii lui Israel şi cu privire la Faraon, împăratul Egiptului, ca să scoată din ţara
Egiptului pe copiii lui Israel.
Le-a dat porunci. Răspunsul lui Dumnezeu la protestul cel nou al lui Moise nu este raportat.
Se pare că El n-a dat nici un răspuns formal argumentelor lui Moise, ci a dat, mai degrabă o
însărcinare autoritară care nu prevedea nici un loc pentru refuz. Moise era trimis la izraeliţi şi la
rege, nu cu o cerere sau propunere, ci cu o poruncă imperioasă.

Exod 6:14 Iată căpeteniile familiilor lor. Fiii lui Ruben, întâiul născut al lui Israel:
Enoh, Palu, Heţron şi Carmi. Acestea sunt familiile lui Ruben.
Iată căpeteniile. La acest punct, Moise întrerupe naraţiunea pentru a insera o secţiune
asupra genealogiei, în care reia istoria familie lui Israel din punctul în care a lăsat-o în cap. 1,5.
Organizarea socială a lui Israel era întemeiată pe triburi, şi un raport al diviziunilor şi subdiviziunilor
diferitelor familii era, din cauza aceasta, importantă. Ţinând seamă de faptul că naraţiunea ajunsese
la un punct de cotitură, acesta a părut un loc potrivit pentru a insera informaţiile. Prin „casele
părinţilor” (fathers’ houses) se înţelege „familii” (vezi 1 Cronici 4,38; 5,13; 7,40; etc.). „Căpeteniile”

- 29 -
sunt şefii recunoscuţi şi întemeietori ai diferitelor familii izraelite.
Ai lui Ruben. Cu privire la numele acestor patru fii ai lui Ruben, vezi Geneza 46,9.

Exod 6:15 Fiii lui Simeon: Iemuel, Iamin, Ohad, Iachin şi ţohar; şi Saul, fiu născut
dintr-o femeie Cananită. Acestea sunt familiile lui Simeon.
Ai lui Simeon. Cu privire la numele fiilor lui Simeon, vezi comentariul pentru Geneza 46,10.

Exod 6:16 Iată numele fiilor lui Levi, după spiţa neamului lor: Gherşon, Chehat şi
Merari. Anii vieţii lui Levi au fost o sută treizeci şi şapte de ani.
Ai lui Levi. Cu privire la cei trei fii ai lui Levi, vezi comentariul pentru Geneza 46,11.
După spiţa neamului lor. Expresia aceasta este folosită pentru că Moise nu se opreşte la fiii
lui Levi, ci continuă cu nepoţii, strănepoţii şi alţi descendenţi, cu scopul de a stabili legătura exactă a
lui Moise şi Aaron cu Iacov şi cu celelalte seminţii.
Anii vieţii lui Levi. Ca frate mai mare al lui Iosif, Levi trebuie că trecuse de vârsta de 40 de
ani pe vremea coborârii în Egipt, deoarece Iosif era aproximativ de 39 de ani la acea dată (vezi
comentariul pentru Geneza 27,1). Toţi cei trei fii ai lui se născuseră înainte de acea vreme (Geneza
46,8-11). Deoarece el a murit la vârsta de 137 de ani, el trebuie să fi petrecut mai mult de nouăzeci
de ani ai vieţii în Egipt şi a supravieţuit cu mulţi ani fratelui să Iosif, care a murit la vârsta de 110
ani (Geneza 50,26). Probabil că Moise raportează lungimea vieţii lui Levi, pentru că Levi era propriul
strămoş.

Exod 6:17 Fiii lui Gherşon: Libni şi Şimei, şi familiile lor.

Fiii lui Gherşon. Sunt amintiţi fiii lui Gherşon mai întâi pentru că el era cel mai mare fiu al lui
Levi. Libni înseamnă „cel alb” şi poate că se referă la un ten deschis; Şimei poate să însemne „cel ce
aude”.

Exod 6:18 Fiii lui Chehat: Amram, Iţehar, Hebron şi Uziel. Anii vieţii lui Chehat au
fost o sută treizeci şi trei de ani.
Fiii lui Chehat. Amram înseamnă „recoltă”; Iţehar, „ulei proaspăt”; Hebron, „asociat”; şi Uziel,
„Dumnezeu este tăria mea”.
Anii vieţii lui Chehat. Chehat, care s-a născut înainte de coborârea lui Iacov în Egipt (Geneza
46,11), se pare că a petrecut cea mai mare parte a lungii sale vieţi de 133 de ani în Egipt şi se
poate să fi continuat să trăiască în perioada asupririi.

Exod 6:19 Fiii lui Merari: Mahli şi Muşi. Acestea sunt familiile lui Levi, după spiţa
neamului lor.
Fiii lui Merari. Mahli înseamnă „cel plăcut”, dar înţelesul numelui lui Muşi este obscur.
Merariţii şi muşiţii erau printre cele mai de seamă familii levite de pe vremea Exodului (Numeri 3,33;
26,58).

Exod 6:20 Amram a luat de nevastă pe mătuşă-sa Iochebed, şi ea i-a născut pe

Aaron şi pe Moise. Anii vieţii lui Amram au fost o sută treizeci şi şapte de ani.
Amram. Faptul că acest Amram este „omul din casa lui Levi” amintit în cap. 2,1 nu poate fi
pus la îndoială. El era un strănepot al lui Levi. Dumnezeu îi făgăduise lui Avraam că a patra
generaţie a acelora care aveau să meargă în ţara asupririi se va întoarce în Ţara Făgăduinţei
(Geneza 15,16). Cele patru generaţii ar fi astfel acelea ale lui Levi, Chehat, Amram şi Moise.
Iochebed. Având înţelesul de „Iehova este glorios”, Iochebed este cel mai timpuriu nume
omenesc cunoscut, înrudit cu numele divin Iehova, care apare aici în forma lui prescurtată de „IO”.

- 30 -
 Mătuşă-sa. Iochebed, despre care în Exod 2,1 şi Numeri 26,59 se vorbeşte în termeni
generali ca despre o fiică a lui Levi, care ar însemna o oarecare femeie descendentă din Levi, aici
este numită mătuşa lui Amram. De aceea, ea a fost o soră a lui Chehat şi o fiică adevărată a lui
Levi. Deşi o astfel de căsătorie era interzisă de legea mozaică (Levitic 18,12), s-ar părea că era
îngăduită în timpurile mai vechi. Nu există nici un temei de a urma LXX şi Vulgata, care traduc
cuvântul „verişoară” în evidentă opoziţie cu cel folosit în ebraică.
Ea i-a născut. Fiii lui Amram sunt enumeraţi după vârstă. Fiind cu trei ani mai în vârstă
decât Moise (Exod 7,7), Aaron a fost numit primul. Sora lor, Maria, era şi mai vârstnică (vezi cap.
2,4), dar nu este amintită aici, deoarece numele de femei apar în vechile liste genealogice numai în
cazuri excepţionale. Inserarea numelui ei în textul acesta din LXX, Vulgata şi un manuscris ebraic,
se pare a fi opera unui scrib de mai târziu.

Exod 6:21 Fiii lui Iţehar: Core, Nefeg şi Zicri.

Fiii lui Iţehar. Dintre cei trei fiii ai lui Iţehar, fratele lui Amram, mai este amintit în Biblie
numai Core (vezi Numeri 16,1; 1 Cronici 6,37). Numele lui înseamnă „cel pleşuv”. Înţelesul lui Nefeg
este necunoscut; Zicri înseamnă „amintirea mea”.

Exod 6:22 Fiii lui Uziel: Mişael, Elţafan şi Sitri.

Fiii lui Uziel. Fiii lui Uziel, fratele cel mai mic al lui Amram, sunt amintiţi iarăşi în istorisire.
Mişael, nume al cărui înţeles este nesigur, şi Elţafan care înseamnă „Dumnezeu este ascuns” au fost
folosiţi mai târziu de Moise pentru a duce afară din tabără trupurile lui Nadab şi Abihu (Levitic 10,4).
Elţafan, numit Eliţafan este amintit în Numeri 3,30ca fiind o căpetenie a chehatiţilor. Numele lui Sitri
înseamnă „ascunzătoarea mea”. Numele acestor oameni născuţi în timpul severei asupriri din Egipt
reflectă sentimentele părinţilor lor pe timpul naşterii lor. Elţafan se poate că s-a născut într-un ceas
deosebit de întunecat, când viitorul lui Israel părea cel mai îngrozitor şi se părea că Însuşi
Dumnezeu Se ascunsese. Sitri, asemenea lui Moise, poate că s-a născut în taină şi a fost ascuns un
oarecare timp.

Exod 6:23 Aaron a luat de nevastă pe Elişeba, fata lui Aminadab, sora lui Nahşon;
şi ea i-a născut pe Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar.
Aaron a luat de nevastă pe Elişeba. Numele soţiei lui Aaron înseamnă „Dumnezeul meu a
jurat”. Amminadab, tatăl ei, amintit aici pentru prima oară, era un descendent al lui Iuda prin Pereţ
şi Heţron şi a fost strămoşul lui Isus (vezi 1 Cronici 2,3-10; Matei 1,4). Amminadab înseamnă
„poporul meu este binevoitor”.
Nahşon. O transliterare a lui Nachashon, din rădăcina nachashon, „şarpe”. Un nachashon
era un „vrăjitor”, adică unul care folosea şerpii ca mijloace de ghicire. Nahşon era pe vremea aceea
„mai marele fiilor lui Iuda” (Numeri 2,3).
Ea i-a născut. Cu privire la soarta celor doi fii mai mari ai lui Aaron care au ajuns cei dintâi
preoţi sub legea levitică de la Sinai, vezi Levitic 10,1.2. Nadab înseamnă „el este binevoitor”, şi
Abihu „tatăl meu este el”.
Eleazar. Eleazar, care înseamnă „Dumnezeu a ajutat”, a devenit mare preot după moartea
lui Aaron (Numeri 20,23-28), şi slujba de mare preot a fost perpetuată prin descendenţii lui (1
Cronici 6,4-15). Moartea lui este relatată în Iosua 24,33.
Itamar. Înţelesul numelui fiului celui mai mic al lui Aaron este nesigur. Ca şi alţi fii ai lui
Aaron, Itamar a devenit preot şi a fost însărcinat cu socoteala darurilor de bunăvoie ale poporului
pentru facerea cortului (cap. 28,1; 38,21).

Exod 6:24 Fiii lui Core: Asir, Elcana şi Abiasaf. Acestea sunt familiile Coriţilor.

- 31 -
 Fiii lui Core. În răscoala din pustie n-au fost nimiciţi toţi fiii lui Core (Numeri 26,11). Cei trei
fiii amintiţi aici au ajuns căpetenii ale „familiilor Coriţilor” ai căror urmaşi au fost vestiţi cântăreţi pe
timpul lui David (1 Cronici 6,22.23.31; Psalmi 42,1; 44,1; etc.). Asir înseamnă „prizonier”; „Elcana”,
„Dumnezeu a întemeiat”; Abiasaf, „tatăl meu a adunat”.

Exod 6:25 Eleazar, fiul lui Aaron, a luat de nevastă pe una din fetele lui Putiel şi ea
i-a născut pe Fineas. Aceştia sunt căpeteniile familiilor Leviţilor cu familiile lor.
Putiel. Socrul lui Eleazar, neamintit niciunde în altă parte. Prima parte a numelui este
egipteană, a doua ebraică, şi numele înseamnă fie „Dumnezeu a dat”, fie „consacrat lui Dumnezeu”.

Fineas. Fineas este un nume egiptean. Înseamnă „negru” şi se poate să fi indicat că Fineas
avea un ten neobişnuit de închis (compară cu Libni, „cel alb”, din Exod 6,17). Prezenţa numelor
egiptene în cartea Genezei pentru persoane de origine evreiască este o altă dovadă că acesta este
un raport istoric scris de cineva familiar cu Egiptul. Nu este de mirare că se află nume egiptene
printre izraeliţi după ce au trăit atât de mult timp în Egipt. Astfel de nume ar fi asemănătoare cu
numele engleze ale emigranţilor ne-englezi în America. În acele împrejurări este surprinzător a afla
atâţia izraeliţi purtând nume evreieşti, fapt datorat împotrivirii de a accepta obiceiurile, metodele şi
limba asupritorilor lor.

Exod 6:26 Aceştia sunt Aaron acela şi Moise acela, cărora le-a zis Domnul:
"Scoateţi din ţara Egiptului pe copiii lui Israel, după oştirile lor."
Aaron acela şi Moise. Genealogia încheiată, autorul mai adaugă o notă cu scopul că Aaron şi
Moise amintiţi aici (v.20) sunt chiar acei Aaron şi Moise cărora li s-a dat porunca de a scoate pe
copiii lui Israel din Egipt.

Exod 6:27 Ei sunt aceia care au vorbit lui Faraon, împăratul Egiptului, ca să scoată
din Egipt pe copiii lui Israel. Aceştia sunt Moise acela şi Aaron acela.
Ei sunt aceia. Expresia „aceştia sunt Aaron acela şi Moise acela” (v.26) este repetată în v.27
cu o inversiune semnificativă a ordinii numelor. În genealogia propriu-zisă, Aaron este primul, fiind
cel mai în vârstă din cei doi, dar aici, ca anticipare a istoriei care urmează, Moise trece înaintea
fratelui său mai mare, fiind cel numit pe cale divină ca eliberator al lui Israel.

Exod 6:28 Când a vorbit Domnul lui Moise în ţara Egiptului,

Când. Versetele 28-30 sunt o repetare a ideilor din versetele 10-12. Introducând o secţiune
genealogică, Moise reia naraţiunea de unde a lăsat-o în v.12, şi repetă ultima secţiune a naraţiunii
spre a face legătura cu istoria care urmează.

Exod 6:29 Domnul a zis lui Moise: "Eu sunt Domnul. Spune lui Faraon, împăratul
Egiptului, tot ce-ţi spun."
Eu sunt Domnul. Aceasta este singura deosebire importantă în repetarea v.10-12. Este
posibil că orice descoperire făcută lui Moise era autentificată prin aceste cuvinte de început „Eu sunt
Domnul”, care au puterea acelei expresii de început atât de des găsită în declaraţiile profeţilor de
mai târziu, „Aşa zice Domnul”.
Comentariile lui Ellen G. White
1,2-4 PP 259
9 PP 260
11,12 PP 263

Exod 7:1 Domnul a zis lui Moise: "Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon şi fratele
tău Aaron va fi proorocul tău.

- 32 -
 Dumnezeu pentru Faraon. Ultima obiecţie a lui Moise (cap.6,12, repetată în v.30) a fost
respinsă de Dumnezeu. Moise a refuzat să apară a doua oară înaintea lui Faraon care era superiorul
lui pământesc, dar Dumnezeu i-a amintit că, fiind un reprezentant al Dumnezeului cerului şi al
pământului, el era superior faţă de Faraon. Puterea lui Faraon era numai omenească, a lui era
divină. El trebuia să fie faţă de Faraon „ca un Dumnezeu”, cu autoritate şi putere spre a comanda
ascultare.
Proorocul tău. După cum un prooroc este purtătorul de cuvânt pentru Dumnezeu, aşa
trebuia să vorbească Aaron pentru Moise, să explice poruncile sale lui Faraon şi izraeliţilor (vezi cap.
4,16).

Exod 7:3 Eu voi împietri inima lui Faraon şi îmi voi înmulţi semnele şi minunile în
ţara Egiptului.
Eu voi împietri. Vezi comentariul pentru cap. 4,21.
Voi înmulţi semnele. Scopul lui Dumnezeu de a descoperi puterea Sa atât lui Israel, cât şi
egiptenilor printr-o lungă serie de minuni este afirmat aici în mod distinct pentru prima dată. Mai
înainte fuseseră date trei semne (cap. 4,3-9) şi a fost amintită una din plăgi (cap. 4,23). Acum
semnele şi minunile aveau să fie înmulţite, întrecând cu mult tot ce Moise însuşi ar fi putut aştepta
(cap. 3,20; 6,6).

Exod 7:4 Totuşi Faraon n-are să v-asculte. Apoi Îmi voi întinde mâna asupra
Egiptului, şi voi scoate din ţara Egiptului oştile Mele, pe poporul Meu, pe copiii lui
Israel, prin mari judecăţi.
Voi întinde mâna mea asupra Egiptului. Dumnezeu a prevăzut îndărătnicia lui Faraon, care
avea privilegiul să se împotrivească lui Dumnezeu dacă alegea să facă în felul acesta. Astfel avea să
fie o mare manifestare a puterii divine, aşa încât să atragă atenţia întregului Egipt, cât şi a naţiunilor
din jur. Drept rezultat, puterea şi maiestatea adevăratului Dumnezeu aveau să fie respectate şi
naţiunile aveau să se teamă să pună piedici poporului Său (vezi Exod 15,14-16; Deuteronom 2,25;
11,25; etc.).
Oştile Mele. Literal, „Oştile Mele” ca în RSV. Când au plecat izraeliţii din Egipt „erau
neînarmaţi şi neobişnuiţi cu războiul” (PP 282, vezi şi comentariul pentru cap. 13,18). Organizarea
lor pentru călătorie când au părăsit Goşen-ul, era numai parţial efectuată şi nu a fost perfectată
decât când au ajuns la Muntele Sinai.

Exod 7:5 Egiptenii vor cunoaşte că Eu sunt Domnul, când Îmi voi întinde mâna
asupra Egiptului, şi când voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel."
Egiptenii vor cunoaşte. Faraon pretinsese a nu cunoaşte pe Dumnezeul evreilor (cap. 5,2),
dar Moise este asigurat că egiptenii vor ajunge să-L cunoască bine. Ei aveau să recunoască faptul
că El este singurul Dumnezeu adevărat, şi că alţii aşa numiţi zei nu sunt decât lemn şi piatră.

Exod 7:6 Moise şi Aaron au făcut ce le poruncise Domnul: aşa au făcut."

Moise şi Aaron au făcut. Ascultarea lui Moise şi Aaron faţă de Dumnezeu a fost consecventă
şi indiscutabilă de aici înainte, până când Aaron a condus închinarea la viţelul de aur (cap. 32,21-24)
şi Moise a lovit stânca, atunci când i s-a poruncit să-i vorbească (Numeri 20,8-11).

Exod 7:7 Moise era în vârstă de optzeci de ani, iar Aaron de optzeci şi trei de ani,
când au vorbit lui Faraon.
În vârstă de 80 de ani. Vârsta lui Moise este confirmată prin afirmaţia că el era de 120 de ani
la data morţii (Deuteronom 31,2; 34,7) care a avut loc la 40 de ani după Exod (Deuteronom 29,5).
Vârsta lui Aaron la moarte este dată ca fiind de 123 de ani (Numeri 33,38.39).

- 33 -
Exod 7:9 "Dacă vă va vorbi Faraon, şi vă va zice: "Faceţi o minune!" să zici lui
Aaron: "Ia-ţi toiagul, şi aruncă-l înaintea lui Faraon. Şi toiagul se va preface într-un
şarpe."
Faceţi o minune. Era evident că, dacă urma să le acorde o altă audienţă, Faraon avea să le
ceară prezentarea scrisorilor de acreditare pentru a verifica pretenţia lor de a fi soli ai Celui mai
mare Dumnezeu. Atât timp cât nu era făcută o astfel de cerere, nu era necesar să se facă minuni în
faţa lui. Din motivul acesta, ei nu făcuseră nici o minune la întrevederea lor de mai înainte. Totuşi,
acum, sosise timpul când au fost cerute scrisorile lor de acreditare, şi li s-a dat o poruncă expresă
de a prezenta primul semn (vezi cap. 4,3.4).
Ia-ţi toiagul. Acesta era toiagul de cioban al lui Moise, numit şi „toiagul lui Dumnezeu” (cap.
4,20). Conform capitolului 7,15-18, Moise a fost trimis să meargă în faţa lui Faraon şi să ceară să-i
îngăduie lui Israel să părăsească Egiptul şi să anunţe că are să lovească apele Nilului cu toiagul din
mâna lui. Din v.19 şi 20 reiese că minunea aceasta a fost făcută de Aaron care a luat toiagul lui
Moise şi a întins mâna peste apele Egiptului. De aceea, toiagul pe care Aaron l-a ţinut deasupra
Nilului nu poate fi altul decât toiagul lui Moise, care se prefăcuse în şarpe. N-a fost decât un singur
toiag cu care amândoi, Moise şi Aaron, au făcut minuni (PP 263).

Exod 7:10 Moise şi Aaron s-au dus la Faraon, şi au făcut cum poruncise Domnul.
Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s-a
prefăcut într-un şarpe.
S-a prefăcut într-un şarpe. Cuvântul ebraic folosit aici pentru „şarpe”, tannin, nu este acelaşi
ca şi cel folosit mai înainte, nachash (cap. 4,3), dar este puţin probabil că este vorba despre o altă
specie. Cele două cuvinte sunt folosite în mod sinonim.

Exod 7:11 Dar Faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte vrăjitori; şi vrăjitorii
Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor.
Înţelepţii. „Înţelepţii” erau educaţi în ştiinţa şi arta scrisului. „Magicienii” erau vrăjitori care
pretindeau a fi în stare să producă farmece magice. Cuvântul tradus (în engleză) „magi” este
echivalentul egiptean al cuvântului ebraic tradus „vrăjitori”. Magia era obiectul unei atenţii şi studiu
mai mare în Egipt, după cum arată texte existente cu privire la magie. Ea consta în mare măsură în
farmece despre care se credea că au putere asupra oamenilor şi animalelor, mai ales asupra
reptilelor. Că oamenii aceştia trebuie să fi experimentat rezultate reale în practicarea magiei lor este
evident din faptul că au fost ţinuţi într-o cinste aşa de mare de-a lungul secolelor. De aceea trebuie
să fie presupus că ei au făcut cel puţin unele din minunile lor prin puterea spiritelor rele, cu toate
că, fără îndoială, multe au fost numai şiretlicuri (vezi PP 264).
Şi ei. Toiegele vrăjitorilor nu s-au prefăcut într-adevăr în şerpi, cum s-a prefăcut toiagul lui
Aaron. Nici vrăjitorii, nici Satana însuşi nu puteau crea viaţa. Prin puterea magiei rele, toiegele lor
au fost făcute să apară ca fiind şerpi (vezi PP 264). Ca şi în cap. 8,18, ei au încercat, dar n-au
realizat aceleaşi rezultate.

Exod 7:12 Toţi şi-au aruncat toiegele, şi s-au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron
a înghiţit toiegele lor.
A înghiţit toiegele lor. Şarpele lui Aaron s-a întors asupra rivalilor lui şi i-a devorat,
prezentând astfel o evidentă superioritate asupra lor. Astfel a fost dovedită superioritatea
Dumnezeului evreilor, chiar prin cel dintâi semn miraculos făcut în prezenţa lui Faraon.

Exod 7:13 Inima lui Faraon s-a împietrit, şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după
cum spusese Domnul.
- 34 -
 Inima lui Faraon s-a împietrit. Literal, „inima lui Faraon a fost împietrită”. Traducerea KJV
pare să atribuie aici rezultatul unei acţiuni directe a lui Dumnezeu. În versetul 22 expresia ebraică
identică este tradusă „inima lui Faraon s-a împietrit”, aşa cum este şi redarea versetului 13 din RSV.
Minunea n-a făcut nici o impresie asupra inimii lui împietrite. Atât cât putea el să vadă, Moise şi
Aaron făcuseră ceva mai mult decât au putut face vrăjitorii lui (vezi şi comentariul pentru cap.
4,21).
După cum spusese Domnul. Dumnezeu îl avertizase pe Moise despre rezultatul acestei
întrevederi cu Faraon, pentru ca Moise să nu fie dezamăgit de atitudinea regelui. În timp ce Moise a
ştiut dinainte în mod exact ce evenimente să aştepte, Faraon nu ştia nimic în afară de ce i-a spus
Moise. Situaţia aceasta i-a dat lui Moise un avantaj deosebit asupra lui Faraon.

Exod 7:14 Domnul a zis lui Moise: "Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase
poporul să plece.
Vezi comentariul pentru cap. 4,21.

Exod 7:15 Du-te la Faraon dis de dimineaţă, când are să iasă să se ducă la apă şi
să te înfăţişezi înaintea lui pe malul râului. Să-ţi iei în mână toiagul care a fost
prefăcut în şarpe,
Du-te la Faraon. Aici Dumnezeu împărtăşeşte lui Moise instrucţiunile făcute privind anunţarea
lui Faraon a celei dintâi dintr-o serie de judecăţi divine asupra ţării Egiptului. Teba era capitala ţării
sub faraonii dinastiei a optsprezecea, dar este greu de conceput că Moise a făcut aceste minuni
acolo, la sute de mile la sud de deltă, unde era situat ţinutul Goşen. Psalmul 78,43 se referă la plăgi
ca fiind făcute „în câmpia Ţoan”. Deoarece Ţoan-ul biblic este vechiul Tanis din regiunea de răsărit
a Deltei, o cetate construită cu şapte ani mai târziu decât Hebronul din Palestina (Numeri 13,22),
trebuie că regele era în şedere temporară la Tanis sau în apropiere, în timpul plăgilor. Este ştiut că
palatele regale existau în diferite părţi ale ţării.
Când are să iasă. Remarca aceasta şi aceea din cap. 8,20 înseamnă că regele mergea la râu
în fiecare dimineaţă. Având în vedere că hrana şi prosperitatea Egiptului erau dependente de Nil
(vezi comentariul pentru Geneza 41,34), una din îndatoririle regelui era să se închine pe malurile lui
în fiecare dimineaţă (vezi DA 265).
Toiagul. Vezi comentariul pentru v. 9.

Exod 7:17 Acum aşa vorbeşte Domnul: "Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul.
Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea, şi ele se vor preface în sânge.
Vei cunoaşte. La o vizită anterioară, Faraon declarase: „Eu nu cunosc pe Domnul” (cap. 5,2).
Moise îl avertizează acum pe nesăbuitul monarh că în curând i se va da ocazia să afle ceva despre
puterea lui Dumnezeu (vezi cap. 9,14). Zeul Nil, izvorul fertilităţii şi al binecuvântării, avea să devină
agentul morţii.
Plăgile care s-au abătut asupra egiptenilor au fost destinate nu numai pentru a-i face pe
Faraon şi poporul lui să-L recunoască pe Dumnezeul cel adevărat, ci şi pentru a nimici încrederea în
puterea şi protecţia zeilor lor falşi (cap. 12,12). Fiecare din cele zece plăgi a fost dureros de literală,
şi totuşi în acelaşi timp era îndreptată împotriva unor faze ale falsei religii. În providenţa îndurătoare
a lui Dumnezeu, durerea fizică pricinuită de fiecare plagă trebuia să-l facă pe rege şi pe sfetnicii săi
să reconsidere comportamentul lor, ca să poată cunoaşte nebunia slujirii idolilor şi înţelepciunea
conlucrării cu Dumnezeul cerului. În Egiptul antic, interesele regelui şi ale preotului erau strâns
înrudite, regele însuşi fiind întotdeauna iniţiat în casta preoţească. Faraon şi preoţii, presupuneau în
mod just că era în joc atât stabilitatea statului cât şi a religiei. Poporul şi sfetnicii regelui, mai mult
din consideraţii practice, erau gata să se supună cu mult timp înaintea regelui şi a preoţilor (cap.
10,7). Numai după cea de-a zecea plagă, al cărei rezultat a fost că următoarea generaţie a
regalităţii şi a preoţiei murit, preoţia a fost, pentru un moment, gata să se supună (PP 272, 283). În

- 35 -
plăgile care au căzut asupra Egiptului vedem o anticipare a judecăţilor lui Dumnezeu care vor cădea
în curând asupra pământului, mult mai teribile şi mai extinse.
Preface în sânge. Cuvintele acestea nu înseamnă că apele Nilului aveau să ia doar culoarea
sângelui, aşa cum au interpretat unii comentatori acest text, ci mai degrabă că ele într-adevăr
aveau să devină sânge. Nu are nici un rost să se pună întrebarea dacă apa ar fi trecut diferitele
teste moderne microscopice şi altele prin care este analizat sângele. Apa a apărut ca sânge cât
priveşte gustul, mirosul şi legătura particulelor şi a fost considerată ca fiind sânge. N-a fost numai
apă colorată de pământul roşu din Etiopia, sau de „plante cryptogamice şi infuzorii” cum au susţinut
unii savanţi. Apa prefăcută în felul acesta nici n-ar fi omorât peştii, nici nu s-ar fi „împuţit”, nici n-ar
fi fost întru totul de nebăut.

Exod 7:19 Domnul a zis lui Moise: "Spune lui Aaron: "Ia-ţi toiagul, şi întinde-ţi mâna
peste apele Egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor, şi
peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge; şi va fi sânge în toată ţara
Egiptului, atât în vasele de lemn cât şi în vasele de piatră."
Peste apele egiptenilor. Prefacerea apei s-a extins la „râurile”, sau la diferiţii afluenţi ai
Nilului, „pâraiele” sau canalele Nilului, „iazuri”, sau mari lacuri stătătoare formate de Nil şi la toate
„bălţile”, sau rezervoare artificiale unde era adunată apa pentru folosire după inundarea anuală.
Aceşti patru termeni dovedesc o cunoaştere exactă a Egiptului. Cu toate că Aaron trebuia să-şi
întindă mâna peste Nil numai într-un singur loc, schimbarea avea să aibă efect în tot Egiptul.
În vase de lemn. Faptul că minunea avea să afecteze chiar şi apa adunată în borcane sau
alte recipiente, dovedeşte că transformarea apei nu poate fi explicată de cauze naturale, având în
vedere că o astfel de schimbare nu ar fi afectat apa adunată înainte ca minunea să fi avut loc.

Exod 7:22 Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui
Faraon s-a împietrit, şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese
Domnul.
Vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel. Întocmai ca în timpul vizitei anterioare a lui Moise,
vrăjitorii au fost consultaţi din nou. Încă o dată, ei au contrafăcut o minune adevărată, prin
aparenţa de a transforma o anumită cantitate de apă în sânge. La întrebarea de unde au avut
vrăjitorii apa pe care au folosit-o, răspunde v.24, care dă de înţeles că fântânile proaspăt săpate au
furnizat apă de băut satisfăcătoare. Faptul că vrăjitorii au schimbat într-adevăr apa în sânge nu se
înţelege în mod necesar din expresia vagă „au făcut la fel”. Ei aveau nevoie doar să-l convingă pe
Faraon că erau în stare să facă ce au făcut Moise şi Aaron. Nu s-a făcut nici o examinare critică
pretinsei lor minuni care, în ciuda faptului de a fi o înşelăciune, a trecut drept adevărată. Dacă
oamenii aceştia ar fi avut puterea pe care pretindeau că o au, ei ar fi trebuit să fie în stare să
schimbe apa prefăcută în sânge a Nilului din nou în apă obişnuită. Faptul că regele a fost satisfăcut
cu o imitaţie de minune dovedeşte absurditate, în cazul lui, probabil un rezultat al împietririi inimii.
El a crezut ce dorea să creadă.

Exod 7:23 Faraon s-a întors de la râu, şi s-a dus acasă; dar nu şi-a pus la inimă
aceste lucruri.
Faraon s-a întors. Convins că Moise şi Aaron erau simpli vrăjitori care aveau puteri cu ceva
mai mari decât acelea ale propriilor vrăjitori, Faraon i-a alungat pe solii lui Dumnezeu şi s-a întors în
palatul său. Suferinţele ţării sale, deposedată de provizia de apă dătătoare de viaţă, a impresionat
puţin sufletul lui împietrit.

Exod 7:24 Toţi Egiptenii au săpat în împrejurimile râului, ca să găsească apă de

băut; căci nu puteau să bea din apa râului.

- 36 -
 Egiptenii au săpat. Suferind mult, egiptenii au săpat fântâni pentru satisfacerea nevoilor lor
în timpul marii nenorociri. Din cauza calităţii azotoase a solului din Egipt, apa de fântână are un gust
amar şi sălciu. Era însă îndestulătoare pentru băut şi gătit pentru durata plăgii (v.25).
Aprovizionarea cu apă a evreilor se poate că n-a fost afectată, având în vedere că numai egiptenii
sunt amintiţi ca făcând săpături pentru apă. Aici nu s-a făcut o astfel de deosebire, dar pare să se
subînţeleagă. În plăgile de mai târziu, Moise face în mod specific o astfel de distincţie (vezi cap.
8,22; 9,4; etc.).

Exod 7:25 Au trecut şapte zile, după ce a lovit Domnul râul.

Şapte zile. Această precizare cu privire la timp este considerată ca fixând intervalul dintre
prima şi a doua plagă, dar este mai firesc a o privi ca indicând durata primei plăgi (vezi PP 265).
Intervalele de timp dintre o plagă şi cea care a urmat nu sunt date. Este evident că plăgile au
continuat pe o perioadă de mai multe luni. Natura diferitelor plăgi şi intervalele de timp notate de
Moise, indică o perioadă care este posibil să fi durat de vara târziu, până primăvara timpuriu.
Comentariile lui Ellen G. White
1-25 PP 263-265, 334
2-4 PP 263
5 PK 369
10 SR 116; 1T 264
10-12 PP 263
12 1T 292; 5T 696
13 1T 265
14 5T 274
15-17 PP 265
16 6T 9
19,20 SR 116
20-25 PP 265

Exod 8:1 Domnul a zis lui Moise: "Du-te la Faraon, şi spune-i: "Aşa vorbeşte
Domnul: "Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească.
Du-te la Faraon. După un interval de timp nedeterminat, lui Moise i s-a poruncit să anunţe
plaga a doua. Ca şi plaga întâi, aceasta a fost anunţată mai dinainte, ca să nu fie considerată ca o
coincidenţă sau un fenomen natural.

Exod 8:2 Dacă nu vrei să-l laşi să plece, am să aduc broaşte pe toată întinderea
ţării tale.
Broaşte. Pentru egipteni, broaştele erau animale sfinte. Una din zeităţile lor, Heqa, era o
zeiţă cu cap de broască considerată a avea putere creatore. Cu toate că scopul principal al acestei
plăgi a fost ca să pedepsească pe asupritorii lui Israel, ea a mai fost destinată spre a arunca
dispreţul asupra numeroşilor lor zei păgâni. Marea înmulţire de broaşte a făcut ca zeiţa Heqa să
apară nu numai ridicolă, dar chiar urâcioasă. Prin aceasta, ea îi chinuia chiar pe oamenii care
mărturiseau a fi cei mai înflăcăraţi adepţi ai ei. Superstiţiile religioase i-au obligat pe egipteni să
respecte fiinţele de care acum le era scârbă şi le urau şi pe care altfel le-ar fi nimicit.

Exod 8:3 Râul va mişuna de broaşte, ele se vor sui, şi vor intra în casa ta, în odaia
ta de dormit şi în patul tău în casa slujitorilor tăi şi în casele poporului tău, în
cuptoarele şi în postăvile de frământat pâinea.
Râul va mişuna. Este greu pentru noi să înţelegem asuprirea acestei plăgi. Pentru ca ţara
întreagă să fie plină cu aceste creaturi dezgustătoare, să nu poţi merge pe stradă fără a călca pe
ele, să le găseşti nu numai ocupând pragul cuiva, ci şi în casa cuiva, în camera de dormit a cuiva şi
în patul cuiva, să auzi fără întrerupere orăcăitul lor sumbru, să nu vezi altceva decât formele lor
urâcioase peste tot, să fii în veşnic contact cu ele şi să simţi repulsivitatea pielii lor reci şi moi ar fi
fost poate îndeajuns să pună pe cineva la încercare.

Exod 8:8 Faraon a chemat pe Moise, şi pe Aaron, şi a zis: "Rugaţi-vă Domnului să

depărteze broaştele de la mine şi de la poporul meu; şi am să las pe popor să plece

- 37 -
să aducă jertfe Domnului."
Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron. Deşi au putut să imite noua plagă, vrăjitorii egipteni
n-au fost în stare s-o înlăture. Aceasta nu se spune în mod explicit, dar reiese clar din faptul că
Faraon a fost obligat să trimită după Moise şi Aaron spre a mijloci la Domnul pe care el pretinsese
că nu-L cunoaşte. Astfel, împietritul rege, care îndurase cu încăpăţânare plaga întâi, până când
Dumnezeu a hotărât s-o îndepărteze, a fost forţat să recunoască neputinţa zeilor lui şi să cheme în
ajutor pe Dumnezeul evreilor.

Exod 8:9 Moise a zis lui Faraon: "Hotărăşte-mi când să mă rog Domnului pentru
tine, pentru slujitorii tăi şi pentru poporul tău, ca să îndepărteze broaştele de la tine
şi din casele tale? Nu vor mai rămâne decât în râu."
Hotărăşte-mi. (Engleză „Glory over me”). Aceasta este o expresie de reverenţă, care
înseamnă: „să ai onoarea supunerii mele”, sau ca în RSV, „fii binevoitor şi porunceşte-mi”.
Rugându-l pe Faraon să stabilească timpul pentru îndepărtarea broaştelor, Moise i-a dat o altă
ocazie să fie martor la netăgăduita putere a lui Dumnezeu.

Exod 8:12 Moise şi Aaron au ieşit de la Faraon. Şi Moise a strigat către Domnul cu
privire la broaştele cu care lovise pe Faraon.
Moise a strigat către Domnul. Până acum Moise a lucrat numai ca răspuns la instrucţiunile
directe de la Dumnezeu. Totuşi, acum a îndrăznit să fixeze un timp hotărât pentru îndepărtarea
plăgii, după cum s-ar părea fără nici o poruncă specifică. Potrivit cu acesta, el s-a întors spre a face
cea mai serioasă rugăciune, ca propunerea sa să poată primi aprobarea divină. Moise apare pentru
prima oară în rolul unuia care a făcut cunoştinţă cu puterea nemărginită a rugăciunii, la care el a
revenit adesea şi cu succes deplin în timpul greilor ani de conducere care au urmat (vezi Exod
32,31.32; Numeri 12,13).

Exod 8:15 Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, şi-a împietrit inima, şi n-a
ascultat de oise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.
Faraon văzând. De îndată ce s-a dat un răgaz spiritului lui rebel, Faraon s-a împietrit din nou.
Crezând că pericolul recent a trecut şi, fără îndoială, speculând cu o uşoară încăpăţânare că nu mai
sunt de aşteptat alţi vizitatori, el şi-a călcat cuvântul. El a ajuns să dispreţuiască „bogăţiile bunătăţii,
îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări”, neştiind că „bunătatea lui Dumnezeu” avea de scop să-l ducă
la „pocăinţă”. Prin „împietrirea inimii” sale „care nu vrea să se pocăiască”, el îşi adunase „o comoară
de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2,4.5).
După cum spusese Domnul. Vezi comentariul pentru cap. 3,19; compară cu cap. 4,21; 7,4.

Exod 8:16 Domnul a zis lui Moise: "Spune lui Aaron: "Întinde-ţi toiagul, şi loveşte
ţărâna pământului, şi se va preface în păduchi, în toată ţara Egiptului."
Păduchi. Kinnam, derivat probabil din egipteanul chenemes, „musculiţe” sau „ţânţari”.
Redarea „păduchi” este conform părerii istoricului ebraic Iosephus şi a scriitorilor talmudici, dar n-
are temei lingvistic. Musculiţele egiptene erau aşa de mici, încât abia se vedeau cu ochiul, dar aveau
o înţepătură care, după Philo şi Origen, pricinuiau cea mai dureroasă iritare a pielii.

Exod 8:18 Vrăjitorii au căutat să facă şi ei păduchi prin vrăjitoriile lor; dar n-au putut.
Păduchii erau pe oameni şi pe dobitoace.
N-au putut. Mulţi comentatori au sugerat că vrăjitorii au renunţat la întrecerea inegală din
proprie alegere, înţelegând că nu vor fi în stare să concureze cu Moise şi Aaron. Textul
îndreptăţeşte cu greu o astfel de explicare, deoarece se afirmă că ei au încercat să facă ce făcuseră
trimişii Dumnezeului evreilor, dar fără să producă nici o musculiţă. Dumnezeu le-a îngăduit să

- 38 -
continue lucrarea de împotrivire până la un anumit punct, şi apoi a hotărât o oprire, împiedicând
pentru viitor o imitare aparent reuşită a puterii Sale miraculoase.

Exod 8:19 Şi vrăjitorii au zis lui Faraon; "Aici este degetul lui Dumnezeu!" Dar inima
lui Faraon s-a împietrit şi nu a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese
Domnul.
Aici este degetul. Vrăjitorii au recunoscut propria neputinţă mai mult decât o fac comentatorii
moderni, care consideră că vrăjitorii ar fi putut imita plaga a treia tot aşa de uşor cum le-au făcut
pe cele două de mai înainte, dacă ar fi dorit să facă astfel. Atribuind plaga aceasta puterii Aceluia
ale cărui lucrări nu le puteau egala, vrăjitorii şi-au unit forţele în mod neintenţionat cu Moise şi
Aaron. Cât de adesea împotrivitorii lui Hristos dintre Farisei, şi chiar cei posedaţi de demoni au
mărturisit despre puterea Lui supranaturală (Ioan 11,47.48; Luca 8,28). Cât de des este scos
adevărul, fără voie, de la aceia ale căror înclinaţii fireşti îi fac să i se împotrivească!
Inima lui Faraon s-a împietrit. Vrăjitorii au recunoscut zădărnicia unei împotriviri mai departe
faţă de Dumnezeu, dar Faraon a rezistat. Mândria l-a împiedicat a recunoaşte înfrângerea. Inima sa
era de granit (vezi comentariul pentru Exod 4,21).

Exod 8:20 Domnul a zis lui Moise: "Scoală-te dis de dimineaţă, şi du-te înaintea lui
Faraon, când are să iasă să se ducă la apă. Să-i spui: "Aşa vorbeşte Domnul: "Lasă
pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească.
Du-te înaintea lui Faraon. Primele nouă plăgi au căzut în mod logic în trei grupe fiecare a
câte trei plăgi, dintre care primele două au fost precedate de o avertizare, iar a treia n-a fost. În
alte privinţe, nu este aparentă nici ordinea deosebită, în afară de faptul că fiecare plagă care urma
întrecea în general severitatea sau puterea de atac a celei dinaintea ei.

Exod 8:21 Dacă nu vei lăsa pe poporul Meu să plece, am să trimit muşte câineşti
împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi, împotriva poporului tău şi împotriva caselor
tale; casele Egiptenilor vor fi pline de muşte, şi pământul va fi acoperit de ele.
Muşte. De la ‘arob, un cuvânt cu înţeles nesigur. El poate fi înrudit cu asirianul urubatu,
„amestecat, insecte vătămătoare”. Traducătorii LXX-ei, care au trăit ei înşişi în Egipt, au luat-o drept
muscă câinească. Această insectă mare şi veninoasă este descrisă de scriitorii antici şi moderni ca o
nenorocire serioasă, pentru că atunci când era furioasă se agăţa de corpul omenesc, mai ales de
marginea pleoapelor. Aceasta explică, în parte, faptul că bolile de ochi erau atât de obişnuite în
Egipt (vezi şi v.24).

Exod 8:22 Dar, în ziua aceea voi deosebi ţinutul Gosen, unde locuieşte poporul
Meu, şi acolo nu vor fi muşte, pentru ca să cunoşti că Eu, Domnul, sunt în mijlocul
ţinutului acestuia.
Voi deosebi. Este introdus un termen nou, care deosebeşte ultima plagă de cele de mai
înainte, cu o singură excepţie posibilă (vezi comentariul pentru cap. 7,24). Aceasta a constituit o
dovadă în plus a caracteristicii miraculoase a vizitatorilor, bine calculată spre a imprima în minţile
sincere şi cu judecată, faptul că Dumnezeu nu era o zeitate locală, sau chiar naţională, ci unul a
cărui putere se întindea asupra tuturor popoarelor. Egiptenii care au studiat cursul evenimentelor în
timpul acelor săptămâni sau luni fatale trebuie că au recunoscut autenticitatea supremă a
Dumnezeului lui Israel asupra Egiptului, ca şi asupra evreilor înşişi.

Exod 8:23 Voi face o deosebire între poporul Meu şi poporul tău. Semnul acesta va
fi mâine."

- 39 -
 O deosebire. Literal „mântuire”. Dumnezeu avea să stabilească un semn prin care oricine
putea să vadă că evreii erau deja „salvaţi” de sclavie, cu toate că nominal erau încă în robie.

Exod 8:24 Domnul a făcut aşa. A venit un roi de muşte câineşti în casa lui Faraon şi
a slujitorilor lui şi toată ţara Egiptului a fost pustiită de muşte câineşti.
Ţara a fost pustiită. Plaga aceasta trebuie că a fost extrem de aspră spre „a pustii”, sau
literal „a nimici” ţara. Nu este clar cum putea fi aceasta adevărat, chiar despre muşte câineşti, oricât
de numeroase ar fi putut fi. Noi acceptăm pur şi simplu declaraţia Sfintei Scripturi.

Exod 8:25 Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron, şi le-a zis: "Duceţi-vă de aduceţi
jertfe Dumnezeului vostru aici în ţară."
Duceţi-vă. Plaga a patra l-a impresionat pe Faraon mai mult decât acelea care au precedat-o.
Cu toate acestea, el nu era încă pregătit să accepte cererea lui Moise, ci în locul acesteia a oferit un
compromis. Acordând izraeliţilor o pauză de la munca lor cea grea, el era acum dispus ca ei să
prăznuiască propusa lor sărbătoare – în limitele graniţelor Egiptului.

Exod 8:26 Moise a răspuns: "Nu este deloc potrivit să facem aşa; căci am aduce
Domnului, Dumnezeului nostru, jertfe, care sunt o urâciune pentru Egipteni. Şi dacă
am aduce, sub ochii lor, jertfe care sunt o urâciune pentru Egipteni, nu ne vor ucide
ei oare cu pietre? Vom face mai bine un drum de trei zile în pustie, şi
Nu este potrivit. „N-ar fi bine să facem aşa” ca şi în RSV. Multe animale erau considerate de
egipteni ca sfinte, unele pe tot cuprinsul, altele numai local. Prin prăznuirea marii sărbători oriunde
în Egipt, izraeliţii ar fi ofensat în mod inevitabil sensibilităţile religioase ale vecinilor lor. Faptul acesta
era atât de evident, încât nici chiar Faraon n-a încercat să respingă argumentele lui Moise. Chiar el
însuşi ar fi privit ritualurile ceremoniale îndeplinite de izraeliţi ca pe o insultă injurioasă adusă zeilor
lui.

Exod 8:28 Faraon a zis: "Vă voi lăsa să plecaţi, ca să aduceţi jertfe Domnului
Dumnezeului vostru, în pustie, numai, să nu vă depărtaţi prea mult, dacă plecaţi.
Rugaţi-vă pentru mine."
Să nu vă depărtaţi prea mult. Motivele prezentate de Moise pentru a merge în pustie s-au
recomandat însele regelui păgân din punct de vedere religios. Drept rezultat, el a făgăduit să lase
poporul să meargă în pustie să aducă jertfe, dacă ei se vor mulţumi să nu meargă prea departe şi
cu condiţia, desigur, ca Moise şi Aaron să-l scape pe el şi poporul său de plagă. Faraon a dat aici pe
faţă, pentru prima dată, că adevăratul lui motiv pentru care a refuzat lui Israel să plece a fost
teama de a nu-i pierde de tot. Având acest lucru în minte, el a propus compromisul ca ei să intre în
pustie în partea de răsărit a ţării, să rămână aproape de graniţă, ca astfel să fie uşor ajunşi de
oastea lui. Se pare că Moise n-a făcut nici o obiecţie faţă de sugestia aceasta, deoarece el ceruse
îngăduinţa să plece numai pentru trei zile şi aceasta nu i-ar fi dus pe evrei prea departe, dincolo de
frontiera egipteană.

Exod 8:29 Moise a răspuns: "Am să ies de la tine, şi am să mă rog Domnului.

Mâine, muştele se vor depărta de la Faraon, de la slujitorii lui, şi de la poporul lui.
Dar, să nu ne mai înşele Faraon, nevrând să lase pe popor să plece, ca să aducă
jertfe Domnului."
Mâine. Pentru ridicarea plăgii a doua, Faraon fixase ziua următoare (v.10). Tot aşa, Moise
anunţă acum timpul pentru îndepărtarea celei de-a patra. Totuşi, el a adăugat o avertizare solemnă
regelui cu privire la o nouă înşelăciune. Îndrăzneala lui este, desigur, surprinzătore, dar după cât s-
ar părea, Faraon a acceptat propunerea sa fără obiecţie.

- 40 -
Exod 8:31 Domnul a făcut cum cerea Moise şi muştele s-au depărtat de la Faraon,
de la slujitorii lui şi de la poporul lui. N-a mai rămas una.
N-a mai rămas una. Mâna lui Dumnezeu s-a arătat nu mai puţin în îndepărtarea plăgilor,
decât în aducerea lor. Completa dispariţie a muştelor a fost tot atât de supranaturală, cum fusese şi
neaşteptata lor venire.
Comentariile lui Ellen G. White
1-32 PP 265-267
3-8 PP 265
5-14 SR 116
9, 10 PP 265
13-15 PP 266
15 5T 119
17, 18 PP 266
18,19 SR 116
19 DA 262; PP 266; SR 116; 1T 292
24 SR 116
24-30 PP 266
31,32 PP 267

Exod 9:3 iată, mâna Domnului va fi peste turmele tale de pe câmp; peste cai, peste
măgari, peste cămile, peste boi şi peste oi; şi anume va fi o ciumă foarte mare.
Peste turmele tale. Până acum plăgile fuseseră îndreptate împotriva egiptenilor înşişi, mai
degrabă decât împotriva averii lor. Bunurile lor poate că au suferit ceva sub plaga precedentă (vezi
cap. 8,24), dar altfel diferitele nu calamităţi fuseseră ceva mai mult decât supărare şi amărăciune.
Acum aveau să fie lovite bunurile. Dacă Faraon avea să fie mai impresionat de calamităţile care i-au
sărăcit pe supuşii săi, decât prin acelea care le-au pricinuit doar suferinţă personală, rămâne de
văzut. Ţinând seamă de aceasta, pentru prima dată mâna lui Dumnezeu a fost peste vitele lor, sau
mai degrabă, peste toate animalele lor domestice.
Caii. Caii, care nu fuseseră cunoscuţi înainte de invazia hicsoşilor şi prin urmare nu apar în
lista animalelor prezentate lui Avraam (Geneza 12,16), au ajuns obişnuiţi sub dinastia a
optsprezecea. Se pare că au fost folosiţi mai ales în război.
Cămile. Cămila nu prea era folosită în Orientul Apropiat înainte de sec. al XIII-lea î.Hr.
Drept, urmare ea este amintită numai în mod sporadic în primele rapoarte biblice. Totuşi,
reprezentări de cămile aflate în Egipt, Siria-Palestina şi Mesopotamia din al treilea şi al doilea
mileniu î.Hr. arată că avusese loc domesticirea sporadică a acestui animal cu mult înainte de sec. al
XIII-lea î.Hr. (vezi comentariul pentru Geneza 12,16; 24,11).
Ciumă (Murrain). Termenul obişnuit ebraic pentru „plagă”, redat astfel în RSV. Având în
vedere că boala specială amintită aici a lovit numai animalele, cuvântul poate fi redat prin „ciumă
animală”. Bolile epidemice la animale în Egipt nu sunt neobişnuite şi uneori au secerat un mare
număr de animale. Totuşi, caracterul miraculos al acestei încercări a fost indicat prin anunţarea ei
anterioară, prin apariţia ei în ziua hotărâtă, prin severitatea ei şi prin faptul că animalele evreilor au
rămas neatinse.

Exod 9:5 Domnul a hotărât vremea, şi a zis: "Mâine, va face Domnul lucrul acesta în
ţară."
Mâine. Pentru căderea plăgii a fost fixat un timp hotărât, ca în cazul celei de dinaintea ei
(cap. 8,23), pentru ca Faraon să poată recunoaşte în ea judecata lui Dumnezeu. De asemenea, ar fi
fost timp pentru aceia care l-ar fi crezut pe Moise să-şi aducă animalele din câmp acasă (vezi cap.
9,3).

Exod 9:6 Şi Domnul a făcut aşa chiar de a doua zi. Toate turmele Egiptenilor au
pierit, dar n-a pierit nici o vită din turmele copiilor lui Israel.
Toate turmele egiptenilor. Adică, toate acelea care erau pe câmp (v.3). În timpul plăgii
următoare, mulţi egipteni mai aveau animale (v.19). Faptul că mulţi egipteni au adus vitele acasă
arată cât de adânc fuseseră impresionaţi de puterea lui Dumnezeu şi de catastrofele care au urmat

- 41 -
una după alta, în rapidă succesiune.
N-a murit nici una. Despre deosebirea dintre izraeliţi şi egipteni vezi cap. 8,32.

Exod 9:7 Faraon a trimis să vadă ce se întâmplase: şi iată că nici o vită din turmele
lui Israel nu pierise. Dar inima lui Faraon s-a împietrit, şi n-a lăsat pe popor să plece.
Faraon a trimis. Faraon îşi manifestă pentru prima dată curiozitatea cu privire la plăgi. Deşi a
descoperit că faptele corespund cu anunţul făcut de Moise, el n-a fost serios impresionat. Într-un
fel, se pare că a fost mişcat mai puţin de această plagă decât de celelalte. După cât se pare, el nu
suferise o pierdere prea mare, iar pierderea bănească a supuşilor lui era de mică importanţă pentru
el. Poate că el a atribuit salvarea animalelor izraeliţilor aerului sănătos din Goşen, sau unei mai mari
cunoştinţe a proprietarilor lor cu privire la creşterea de animale, deoarece ei erau păstori de
meserie. O inimă împietrită găseşte întotdeauna motive pentru lucrurile pe care preferă să le
creadă.

Exod 9:8 Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: "Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din
cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer sub ochii lui Faraon. Ea se va preface într-o
ţărână, care va acoperi toată
Umpleţi-vă. Plaga a şasea, ca şi a treia, a venit neanunţată, deşi minunea trebuia să fie
îndeplinită în prezenţa regelui. Poate că aceasta a avut loc în timp ce el se afla în drumul spre râu,
în vederea ritualurilor zilnice pe care le îndeplinea acolo (vezi cap. 7,15; 8,20).
Cu cenuşă din cuptor. Cercetătorii sunt împărţiţi cât priveşte înţelesul cuvântului ebraic
„cenuşă”. Unii consideră că ar trebui să fie redat prin „funingine”. Cuptorul era un cuptor de topit.
Plaga ceasta în mod deosebit pare să fie o împlinire a făgăduinţei făcută lui Avraam cu patru sute
de ani mai înainte (PP 267).

Exod 9:9 ţara Egiptului şi va da naştere, în toată ţara Egiptului pe oameni şi pe

dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte beşici fierbinţi."
Bube. Poate „abcese” sau „nişte băşici fierbinţi”. Natura exactă a acestei boli nu este clară.
Unii cred că este vorba de aşa numitele abcese de Nil, de care oamenii din Egipt suferă mult spre
sfârşitul inundaţiei anuale şi care pricinuiesc o mâncărime aproape insuportabilă. Deoarece boala
aceasta este obişnuită în Egipt, cu greu ar putea fi considerată supranaturală, afară doar dacă ea a
venit cu gravitate nemaipomenită. Alţii cred că plaga a fost variolă, sau o boală de piele
asemănătoare cu lepra.

Exod 9:11 Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise, din pricina bubelor; căci
bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi Egiptenii.
Vrăjitorii nu s-au putut arăta. Se pare că, până la această dată, vrăjitorii fuseseră
întotdeauna de faţă când au fost săvârşite minunile, deşi de la un timp ei n-au mai reuşit să
producă o contrafacere a minunilor. De data aceasta, plaga a căzut asupra lor cu atâta gravitate,
încât ei n-au putut să se prezinte la rege, ci au alergat la casele lor pentru ocrotire şi tratament.

Exod 9:12 Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n-a ascultat de Moise şi de
Aaron, după cum spusese Domnul lui Moise.
Domnul a împietrit. Vezi comentariul pentru cap. 4,21.

Exod 9:13 Domnul a zis lui Moise: "Scoală-te dis de dimineaţă, du-te înaintea lui
Faraon, şi spune-i: "Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul Evreilor: "Lasă pe poporul
Meu să plece, ca să-Mi slujească.

- 42 -
 Înaintea lui Faraon. Plaga a şasea n-a avut efect asupra inimii împietrite a lui Faraon, care n-
a fost mişcat nici de suferinţele poporului său, nici de propria nenorocire. De aceea, Moise a primit
poruncă să se înfăţişeze încă o dată înaintea lui spre a-l avertiza despre alte manifestări
supranaturale şi mai înspăimântătoare.
Spune-i. Moise trebuia să repete aceeaşi solie, exact în aceleaşi cuvinte ca înainte, arătând
că Dumnezeu nu se schimbă (vezi cap. 8,1.20; 9,1 etc.). Solia lungă care urmează, fără a fi egalată
de cele de mai înainte, conţine avertizări menite să-l impresioneze chiar şi pe cel mai împietrit
păcătos.

Exod 9:14 Fiindcă, de data aceasta, am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii
tale, împotriva slujitorilor tăi şi împotriva poporului tău, ca să ştii că nimeni nu este ca
Mine pe tot pământul.
Toate urgiile Mele împotriva inimii tale. Acest anunţ energic a pus în contrast viitorul imediat
cu trecutul apropiat şi i-a făcut cunoscut regelui că Dumnezeu avea să aducă asupra lui judecăţi şi
mai aspre decât în trecut. Acum putea să se aştepte la urgii de o intensitate mai mare şi într-o mai
rapidă succesiune, îndreptate în primul rând spre spiritul său împietrit şi încăpăţânat. Pierderea
întâiului născut, viitorul prinţ de coroană, avea să supună inima lui înăsprită şi el urma chiar să-i
roage pe izraeliţi să plece, implorând pe conducătorii lor, cei mai mari vrăjmaşi ai lui, să-i dea
binecuvântarea lor (cap. 12,32).

Exod 9:15 Dacă Mi-aş fi întins mâna, şi te-aş fi lovit cu ciumă, pe tine şi pe poporul
tău, ai fi pierit de pe pământ.
Dacă Mi-aş fi întins mâna (engleză „Voi întinde mâna Mea”). În ebraică, verbele acestui
verset sunt la timpul trecut şi nu la viitor, aşa cum sunt redate în RSV, creând astfel, cel puţin o
contradicţie aparentă (vezi mai departe la v.16).

Exod 9:16 Dar te-am lăsat să rămâi în picioare ca să vezi puterea Mea şi Numele
Meu să fie vestit în tot pământul.
Ca să vezi. Dumnezeu continuă să explice motivul pentru care n-a nimicit deja pe Faraon, a
cărui încăpăţânare atrăsese de mult o astfel de pedeapsă. Motivul prezentat aici este dublu: (1)
pentru ca Faraon să poată experimenta şi astfel să ajungă să recunoască puterea adevăratului
Dumnezeu şi să fie constrâns în mod repetat să-I dea slavă lui Iehova; (2) pentru ca numele lui
Dumnezeu să fie făcut cunoscut pe tot pământul. Lucrul acesta a fost adus la îndeplinire întru totul
şi Faraon a fost obligat să admită nu numai superioritatea puterii lui Dumnezeu, ci şi dreptatea Lui
(vezi v.27). Grandioasele evenimente care au precedat şi au însoţit Exodul au ajuns să aibă faimă
mondială. Conform obiceiului lor de a nu raporta întâmplările care le erau adverse, egiptenii n-au
lăsat nici o urmă a experienţei Exodului pe monumentele lor. Dar n-au putut opri răspândirea
istoriei acestor puternice evenimente la alte naţiuni (vezi Exod 15,14; Iosua 2,10, etc.). Şi astăzi,
deşi au trecut mai bine de trei milenii de când s-au întâmplat aceste minuni în ţara Egiptului, în
câmpia Ţoan” (Psalmi 72,12), cele întâmplate sunt citite în mai mult de o mie de limbi, în orice ţară
din lume, proclamate de nenumărate mii de predicatori şi crezute încă de milioane de evrei şi
creştini. Ar fi putut fi vreo profeţie împlinită în mai literal decât aceasta spusă regelui Egiptului?
Timpul viitor folosit de KJV în redarea textului din Exod 9,15.16 (vezi comentariul pentru
v.15) a dus la înţelegerea greşită a caracterului lui Dumnezeu şi a naturii lucrării Lui cu oamenii.
ESTE făcut să pară că Dumnezeu l-a predestinat pe Faraon să urmărească politica lui de opoziţie
faţă de Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să poată beneficia de împietrirea inimii lui. Mai departe, se
trage concluzia că, fie Dumnezeu l-a adus la existenţă, fie că l-a pus pe tronul Egiptului tocmai
pentru acest scop şi l-a sortit să acţioneze în ciuda voinţei divine. Un astfel de amestec este în
dezacord cu multe afirmaţii clare ale Scripturii, care spun că Dumnezeu nu predestinează soarta nici
unui om, nici nu constrânge voinţa omenească (vezi Iosua 24,15; Isaia 55,1; Ioan 1,12; 3,16; 7,37;

- 43 -
Apocalipsa 22,17; etc.). Ideea din originalul ebraic al v.15 şi 16 este exprimată mult mai potrivit
astfel: „Eu aş fi putut să-Mi întind mâna să te lovesc cu ciumă pe tine şi pe poporul tău, şi tu ai fi
putut fi nimicit de pe pământ; dar te-am lăsat să trăieşti cu scopul ca să vezi puterea Mea, ca
Numele Meu să fie vestit pe tot pământul” (RSV; vezi Ed. 174-178, 238, 304).

Exod 9:17 Dacă te mai ridici împotriva poporului Meu, şi dacă nu-l laşi să plece,
Dacă te mai ridici. Prin aceasta se înţelege că, chiar în acest ultim ceas, ar fi putut să evite
dezastrele majore care au căzut asupra lui şi a poporului lui. Faraon trebuia să mai aibă ocazia să
hotărască el însuşi dacă va conlucra cu Dumnezeu sau nu. În ebraică, versetul acesta nu este o
întrebare (ca în engleză n.trad.), ci o simplă declaraţie de fapt, deşi prin aceasta sensul nu este
schimbat: „Te mai ridici împotrivă”.

Exod 9:18 iată, mâine, la ceasul acesta, voi face să bată o piatră aşa de mare, cum
n-a mai fost în Egipt, din ziua întemeierii lui şi până azi.
Mâine la ceasul acesta. Faptul că a fost fixat timpul pentru începerea plăgii avea să
dovedească regelui că Iehova era Domnul cerului şi al pământului şi că forţele naturii, toate obiecte
ale idolatriei egiptene, erau creaturile puterii Sale şi supuse voinţei Lui. Departe de a fi în stare să le
ajute, elementele acestea, privite de egipteni ca zei ai lor, erau sub controlul Dumnezeului
vrăjmaşilor lor, şi acum El le va folosi ca instrumente pentru pedepsirea acelora care se închină la
ele. Cât de mult detestă Dumnezeu idolatria.
O piatră aşa de mare. Ploaia şi mai ales grindina sunt relativ rare în Egipt. În regiunea Cairo
sunt numai două ploi pe an, şi la sud de Cairo ploaia este un eveniment rar. Uneori nu cade timp de
ani de zile nici un strop de ploaie. De aceea este de înţeles că o furtună cu grindină ca aceea
descrisă în v.23 şi 24 a fost o experienţă atât de extraordinară încât să fie considerată ca un act de
pedepsire divină (vezi v.27).
Din ziua întemeierii. Aceasta este redată de Moise în ebraică dintr-o altă expresie tipic
egipteană, care împreună cu multe altele, arată că autorul era un bun cunoscător al limbii egiptene.
În v.24 este exprimată aceeaşi idee, prin cuvintele „de când este el locuit de oameni”. Multe
inscripţii egiptene se referă la trecutul antic, când primul lor rege a unit mai multe triburi într-o
naţiune.

Exod 9:19 Pune-ţi dar la adăpost turmele şi tot ce ai pe câmp. Piatra are să bată pe
toţi oamenii şi toate vitele de pe câmp, care nu vor fi intrat în case; şi vor pieri."
Pune-ţi dar la adăpost turmele. Chiar în plină judecată, Dumnezeu a mai dovedit îndurare,
avertizându-i pe egipteni despre soarta lor iminentă şi sfătuindu-i să se apere atât pe ei, cât şi
proprietăţile lor. Dacă Faraon şi supuşii lui ar fi primit avertizarea dată cu atâta îndurare, vieţile
oamenilor şi ale animalelor ar fi fost cruţate. Dimpotrivă, ei n-au ţinut seamă de avertizare, şi a avut
loc o mare pierdere (v.25).

Exod 9:20 Aceia dintre slujitorii lui Faraon care s-au temut de Cuvântul Domnului,
şi-au adunat în case robii şi turmele.
Aceia care s-au temut. Pentru prima dată se face o înştiinţare că egiptenii au fost aceia care
au învăţat să se teamă de Domnul. După cât se pare, efectul plăgilor îi convinsese treptat pe mulţi
dintre ei că Dumnezeul evreilor era într-adevăr un Dumnezeu puternic. Probabil că ei încă nu-L
cunoşteau ca pe singurul Dumnezeu adevărat, ci numai ca pe Unul care era făcut să fie mai vrednic
de respect. La Exod, „o adunătură de oameni”, care nu erau evrei, după cum s-ar părea (Numeri
11,4) au părăsit Egiptul împreună cu robii (Exod 12,38). Ca rezultat al plăgilor, mulţi egipteni
trebuie să fi ajuns la concluzia că ar fi în folosul lor să se unească cu evreii dispreţuiţi şi să tragă
foloase cel puţin dintr-o credinţă cu numele faţă de Dumnezeul lor. Aici, pe timpul plăgii a şaptea,

- 44 -
este prima indicaţie despre disensiunea dintre egipteni, care par să fi fost departe de a fi uniţi în
opoziţia lor faţă de izraeliţi. Unii dintre „slujitorii lui Faraon” (oficiali), au profitat de avertizarea dată
de Moise (cap. 9,19) şi au adunat în case vitele şi păstorii lor în aşteptarea furtunii ce avea să vină.

Exod 9:21 Dar cei ce nu şi-au pus la inimă Cuvântul Domnului, şi-au lăsat robii şi
turmele pe câmp.
Cei ce nu şi-au pus la inimă. O furtună cu piatră de proporţii suficiente spre a periclita vieţile
oamenilor şi ale animalelor era dincolo de orice experienţă a egiptenilor şi se părea o imposibilitate
absolută. De aceea, Moise şi Aaron trebuie să fi apărut marii mase a egiptenilor ca şi Lot în faţa
ginerilor lui care „credeau că glumeşte” (Geneza 19,14).

Exod 9:22 Domnul a zis lui Moise: "Întinde-ţi mâna spre cer; şi are să bată piatra în
toată ţara Egiptului pe oameni, pe vite, şi pe toată iarba de pe câmp în ţara
Egiptului!"
Spre cer. Acţiunea de a întinde mâna spre cer era potrivită, pentru că plaga avea să vină din
cer. Mâna lui Aaron fusese întinsă asupra apelor într-un fel asemănător pentru prima şi a doua
plagă (cap. 7,19.20; 8,6), şi asupra „ţărânii pământului” pentru plaga a treia (cap. 8,17).

Exod 9:23 Moise şi-a întins toiagul spre cer şi Domnul a trimis tunete şi piatră de
cădea foc pe pământ. Domnul a făcut să bată piatra peste ţara Egiptului.
Moise. Începând cu plaga a şaptea, Moise păşeşte înainte ca singurul trimis al lui Dumnezeu.
Chemându-i pe delegaţii izraeliţilor, Faraon încă a mai trimis după Moise şi Aaron (v.27; cap. 10,8)
ca fiind cei doi cu care el a avut de-a face de pe vremea când au început plăgile. Dar acum, Moise
devenise purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu în faţa regelui şi executorul judecăţilor divine. Acum,
trebuie că el şi-a pierdut timiditatea şi teama şi a devenit campionul neînfricat pentru cauza lui
Dumnezeu, ceea ce el a şi rămas până la sfârşitul vieţii lui.
Tunete şi piatră de cădea foc. Deşi fusese prezisă numai piatră, în climatele calde o furtună
cu grindină este de obicei însoţită de fulgere şi tunete. Manifestarea electrică specială descrisă aici
ca „foc care cădea pe pământ” pare să fi fost ceva corespunzător cu „meteoriţii”.

Exod 9:25 Piatra a nimicit, în toată ţara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni
până la dobitoace; piatra a nimicit şi toată iarba de pe câmp, şi a frânt toţi copacii de
pe câmp.
Piatra. Oricât ar fi putut fi de teribile fulgerele, piatra a produs o distrugere mai mare.
Conform cu avertizarea dată (v.19), păstorii şi vitele care au rămas pe câmp au fost omorâte.
A nimicit şi toată iarba. Nu în sensul absolut, deoarece conform celor din cap. 10,5, o parte
din vegetaţie a scăpat. Aceasta indică mai degrabă orice fel de cereale şi pomi fructiferi. Din cap.
9,31 este evident că au fost distruse total numai două culturi, inul şi orzul, în timp ce celelalte au
suferit stricăciuni într-o măsură mai mică.

Exod 9:26 Numai în ţinutul Gosen, unde erau copiii lui Israel, n-a bătut piatră.
Numai în ţinutul Goşen. Vezi cap. 8,22; 9,4; 10,23.

Exod 9:27 Faraon a trimis să cheme pe Moise şi pe Aaron, şi le-a zis: "De data
aceasta, am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu suntem vinovaţi.
Am păcătuit. Plaga cu piatră a făcut o impresie mai puternică asupra regelui decât oricare
din judecăţile anterioare. Aceasta a fost prima plagă care a pricinuit moartea oamenilor şi a fost cea
mai uimitoare şi teribilă manifestare a puterii divine pe care el o experimentase (v.24). De aceea
Faraon, a fost mult mai smerit decât înainte, şi deşi a chemat pe Moise de două ori şi a cerut

- 45 -
îndepărtarea plăgilor (cap. 8,8.28), aceasta a fost prima dată când îngâmfatul rege a admis
greşeala comportamentului lui. Oricât a fost de remarcabilă o astfel de mărturisire, totuşi ea n-a
reprezentat o pocăinţă sinceră, după cum indică expresia „de data aceasta”. Aceasta a fost mai
degrabă efectul groazei pricinuite mai mult de fulgerele teribile şi de piatra nimicitoare, decât de o
sinceră părere de rău de păcat.

Exod 9:28 Rugaţi-vă Domnului, ca să nu mai fie tunete şi piatră; şi vă voi lăsa să
plecaţi, şi nu veţi mai fi opriţi."
Să nu mai fie. Din nou regele şi-a dat cuvântul că lasă pe evrei să plece, dacă plaga avea să
înceteze.

Exod 9:29 Moise i-a zis: "Când voi ieşi din cetate, voi ridica mâinile spre Domnul,
tunetele vor înceta şi nu va mai bate piatra, ca să ştii că al Domnului este pământul!
Când voi ieşi din cetate. Este posibil ca Memphis sau Tamis, mai probabil că ultima cetate
(vezi comentariul pentru cap. 7,15), unde îşi avea regele reşedinţa şi unde au plecat Moise şi Aaron,
când au fost trimişi de Dumnezeu să se întrevadă cu regele, sau când erau chemaţi de el.
Voi ridica mâinile. Acesta este unul din multele texte în care este amintit obiceiul ridicării
mâinilor în rugăciune. Nu numai Moise s-a rugat în felul acesta, ci şi Iov (Iov 11,13), Solomon (2
Cronici 6,13) şi Ezra (Ezra 9,5).
Al Domnului este pământul. Deşi cuvântul tradus „pământ” ar putea fi tradus şi „ţară”, şi
astfel aplicat la Egipt, probabil că primul este corect, pentru că întotdeauna scopul lui Dumnezeu a
fost să-i înveţe pe oameni să-L cunoască nu ca pe un zeu regional, ci ca pe Stăpânul cerului şi al
pământului.

Exod 9:30 Dar ştiu că tu şi slujitorii tăi tot nu vă veţi teme de Domnul Dumnezeu."
Dar ştiu că nu vă veţi teme. Moise, ştiind că atitudinea regelui avea să rămână tot aşa de
împietrită ca întotdeauna, de îndată ce va veni potolirea plăgii, a fost destul de îndrăzneţ să exprime
convingerea sa despre acest fapt în prezenţa regelui. Adevărata temere de Dumnezeu se arată prin
ascultare de poruncile Sale, dar teama lui Faraon era de felul aceleia pe care o au şi demonii,
pentru că şi ei „cred, dar se înfioară” (Iacov 2,19). Teama sinceră duce la ascultare, dar teama
inimii lui Faraon l-a condus la făgăduinţe false şi păcat mai mare. Adevărata „temere de Domnul” nu
este teama umilitoare pe care a simţit-o Faraon, ci un spirit de teamă respectuoasă, rezultând din
cunoaşterea puterii şi maiestăţii sublime a lui Dumnezeu.

Exod 9:31 Inul şi orzul se prăpădiseră, pentru că orzul tocmai dăduse în spic, iar inul
era în floare;
Inul. Informaţia cu privire la culturile care au suferit indică timpul aproximativ al omului când
a avut loc plaga. Egiptenii cultivau inul, pentru că preferau îmbrăcămintea de pânză. Preoţii nu
purtau altceva decât îmbrăcăminte de pânză.
„Era în floare”. Aceasta ar indica spre sfârşitul lui ianuarie, sau spre începutul lui februarie.
Orz. Cam pe acea vreme orzul era în spic, în mod obişnuit fiind secerat prin martie. Orzul
era cultivat pe scară largă pentru fabricarea berii, o băutură obişnuită la vechii egipteni. Mai era
folosit şi ca hrană pentru cai, şi clasele mai sărace făceau pâine din el.

Exod 9:32 grâul şi ovăzul nu se stricaseră, pentru că erau târzii.

Grâul. În Egipt, secerişul grâului începea aproximativ cu o lună mai târziu decât secerişul
orzului şi continua până în primele zile ale lui aprilie.
Secara (tr. engleză „Rye”). Secara nu creştea în Egipt şi părerea generală este că aici
cuvântul ebraic tradus „rie” (în engleză) era în realitate spelta, un fel de grâu inferior cultivat acum

- 46 -
în Egipt, de obicei după seceriş. După cum dovedesc monumentele, el a fost cultivat în mod mai
mult în vremurile antice decât astăzi. Fiind semănat o dată cu grâul, el avea să se coacă în acelaşi
timp, la sfârşitul lui martie.
Observaţia că inul şi orzul fuseseră distruse, dar că grâul şi speltul scăpaseră de o vătămare
majoră, dovedeşte că plaga cu piatra trebuie să fi avut loc fie la sfârşitul lui ianuarie, sau la
începutul lui februarie. Ar mai fi fost două sau trei luni până la Exod. Despre durata plăgilor, vezi
cap. 7,25 şi 9,31.

Exod 9:34 Faraon, văzând că ploaia, piatra şi tunetele încetaseră, n-a contenit să
păcătuiască şi şi-a împietrit inima, el şi slujitorii lui.
N-a contenit să păcătuiască. În nepocăinţă încăpăţânată, regele „şi-a împietrit inima” cum
prezisese Moise. După cât s-ar părea, slujitorii lui au stat alături de această hotărâre, totuşi plaga
următoare i-a convins de zădărnicia unei rezistenţe în continuare (cap. 10,7). Dacă l-au sprijinit pe
Faraon din slugărnicie, sau pentru că încă nu erau convinşi de puterea lui Dumnezeu, este nesigur.
Ca şi unele din plăgile precedente, cea de-a şaptea a dovedit din nou lipsa de valoare a
pocăinţei născută din frică. În felul acesta, Dumnezeu ar putea să-Şi asigure supunerea tuturor
oamenilor, dar victoria ar fi fără valoare, pentru că inimile oamenilor n-ar fi câştigate. Dumnezeu nu
se află în teama de furtună şi foc, ci în glasul care vorbeşte în şoaptă înăuntrul inimii omului. Mulţi
păcătoşi trec prin porţile groazei, unde aud glasul Lui, mărturisesc puterea Lui şi recunosc propria
nimicnicie, dar oamenii vor fi schimbaţi în caracter numai după ce liniştea sufletului a ajuns să
distingă acel glas.
Comentariile lui Ellen G. White
1-35 PP 267-270
3 PP 267
3-11SR 117
6-8,10 PP 267
11 1T 292
11,12, 14 PP 267
16 PK 368; PP 267
18-21 PP 269
23-25 SR 117
24-26 PP 269
27 SR 117; 5T 637
27-30,33-35 PP 270

Exod 10:1 Domnul a zis lui Moise: "Du-te la Faraon, căci i-am împietrit inima lui şi a
slujitorilor lui, ca să fac semnele Mele în mijlocul lor,
I-am împietrit inima. Literal, „Eu, chiar Eu, i-am făcut inima greoaie” (vezi comentariul pentru
cap. 4,21). Cuvântul „Eu” apare în original de două ori, o dată ca pronume personal independent, şi
apoi iarăşi legat de verb, pentru accentuare.

Exod 10:2 şi ca să istoriseşti fiului tău şi fiului fiului tău cum M-am purtat cu
Egiptenii, şi ce semne am făcut în mijlocul lor. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul."
Ca să istoriseşti. Acum se descoperă un nou scop al plăgilor. Ele erau destinate nu numai să-l
impresioneze pe Faraon şi slujitorii lui cu măreţia lui Dumnezeu şi să obţină conlucrarea lui, ci şi să-i
convingă pe copiii lui Israel din toate generaţiile următoare că Domnul este singurul şi adevăratul
Dumnezeu. Psalmii 78, 105 şi 106 arată cum istoria eliberării a fost transmisă din generaţie în
generaţie. A fost planul lui Dumnezeu ca îndurările şi lucrările minunate ale Lui să fie păstrate spre
amintire veşnică. Înclinaţia de a uita binefacerile lui Dumnezeu fiind una din trăsăturile rele ale
caracterului lui păcătos, omul are nevoie de un îndemn constant spre a-şi aduce aminte de ele.
Acest lucru adesea este adevărat cu privire la nevoile lui zilnice, dar se aplică şi la împrejurările
providenţiale ca acelea în legătură cu pocăinţa sau vindecarea de o boală grea.

Exod 10:3 Moise şi Aaron s-au dus la Faraon, şi i-au zis: "Aşa vorbeşte Domnul
Dumnezeul Evreilor: "Până când ai de gând să nu vrei să te smereşti înaintea Mea?
Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească.

- 47 -
 Până când. Mărturisirea lui Faraon (cap. 9,27) fusese un act de umilinţă, dar aceasta a fost
anulată printr-o reafirmare îngâmfată a inimii lui răzvrătite (cap. 9,34.35). Ceea ce dorea Dumnezeu
nu era o simplă mărturisire a umilinţei, ci o acţiune care să fie în concordanţă cu ea. Pocăinţa lui
Faraon nu avea să se dovedească a fi sinceră, până când nu avea să-l ducă la eliberarea izraeliţilor.

Exod 10:4 Dacă nu vrei să laşi pe poporul Meu să plece, iată, voi trimite mâine nişte
lăcuste pe toată întinderea ţării tale.
Lăcuste. Ca pedeapsă următoare asupra regelui împietrit, Dumnezeu a anunţat plaga
lăcustelor, mai teribilă decât oricare alta pe care Egiptul o cunoscuse până atunci. Lăcustele,
„oştirea cea mare” a lui Dumnezeu, cum sunt numite în Ioel 2,25, au adus până în ziua de azi
calamitatea periodică ţărilor Orientului Apropiat, de obicei la fiecare 10 sau 15 ani. Acum este posibil
un control efectiv prin metode ştiinţifice, precum folosirea flăcărilor, şanţuri tratate chimic în care
lăcustele cad cu grămada, distrugerea ouălor şi folosirea arsenicului, dar astfel de mijloace n-au
devenit utilizabile decât relativ recent. Pe vremuri, venirea lăcustelor era considerată cea mai teribilă
din toate judecăţile care puteau să se abată asupra unei ţări. Ioel prezintă o descriere vie a unei
astfel de plăgi, când zice: „Arde focul înaintea lui şi pâlpâie flacăra după el. Înaintea lui ţara era ca o
grădină a Edenului; şi după el este un pustiu sterp: nimic nu-i scapă” (Ioel 2,3) Ele nimiceau orice
urmă de vegetaţie, cuprinzând recolte, vegetale, pomişori sau spini. Ele vătămau chiar şi scoarţa
pomilor, ramurile mai mici fiind cu desăvârşire descojite şi ajungând albe (vezi Ioel 1,7-12). Ele
veneau în roiuri mari, zgomotul lor în zbor asemănându-se cu acela al unei ploi sau al pârâiturii de
foc în iarbă uscată, şi numărul lor făcea să se întunece cerul (Ioel 2,2.3).

Exod 10:5 Ele vor acoperi faţa pământului, de nu se va mai putea vedea pământul;
vor mânca ce a mai rămas nevătămat, vor mânca ce v-a lăsat piatra, vor mânca toţi
copacii, care cresc pe câmpiile voastre,
Acoperi faţa pământului. Aceasta este literalmente adevărat. Uneori ele acoperă pământul
într-un strat atât de gros, încât pe regiuni întinse pământul nu poate fi văzut deloc.
Vor mânca ce a mai rămas. Deoarece lăcustele nu lasă nici o urmă de verdeaţă (vezi
comentariul pentru v.4), evident că ele aveau să mănânce tot ce a supravieţuit nimicitoarei furtuni
cu grindină, şi mai ales grâul şi ovăzul (vezi cap. 9,32). Într-adevăr, perspectivele pentru recolta ce
urma apăreau sumbre. Acum nu mai era de aşteptat nici un fel de produs pentru anul în curs şi
foametea trebuia să rezulte în mod inevitabil.

Exod 10:6 îţi vor umplea casele tale, casele tuturor slujitorilor tăi şi casele tuturor
Egiptenilor. Părinţii tăi şi părinţii părinţilor tăi n-au văzut aşa ceva de când sunt ei pe
pământ până în ziua de azi." Moise a plecat şi a ieşit de la Faraon.
Vor umple casele tale. Construite cu diferite deschizături pentru lumină şi aerisire, casele din
vechime au pus la îndemâna insectelor mijloace de intrare. În timpul urgiei, roiuri de lăcuste aveau
să pătrundă în zbor în case şi să se târască cu zecile de mii. Observatorii care au avut ocazia să aibă
o astfel de experienţă susţin că este chiar greu a nu lăsa să intre lăcustele în gura cuiva când
mănâncă.
Părinţii tăi. Ca şi alte ţări din Orientul Apropiat, Egiptul a suferit ocazional de plăgile
nimicitore ale lăcustelor. Totuşi această apariţie supranaturală avea să întreacă orice alte plăgi din
trecut.
A plecat. Moise n-a mai aşteptat să afle efectul acestei înştiinţări asupra regelui, ştiind că
Faraon n-avea să se teamă de Domnul.

Exod 10:7 Slujitorii lui Faraon i-au zis: "Până când are să fie omul acesta o pacoste
pentru noi? Lasă pe oamenii aceştia să plece, şi să slujească Domnului,

- 48 -
Dumnezeului lor. Tot nu vezi că piere Egiptul?"
Slujitorii lui Faraon au zis. Până acum, curtenii n-au riscat să-şi arate părerea, cel puţin în
opoziţie cu a lui Faraon. Cu excepţia vrăjitorilor care au arătat păduchii din plaga a treia ca fiind
„degetul lui Dumnezeu” (cap. 8,19), curtea întreagă a rămas pasivă în timp ce regele lua fatalele
hotărâri succesive, care afectau naţiunea. Se spune chiar că ei şi-au împietrit inimile lor ca şi regele
(cap. 9,34). Dar acum ei îşi exprimă temerile. Pierzând deja cea mai mare parte din vitele lor şi
aproape toată recolta anului curent, ei au ajuns în mod firesc alarmaţi, temându-se că alte
nenorociri îi vor ruina pentru timp îndelungat. Este semnificativ faptul că ei au intervenit înainte ca
plaga, de fapt, să înceapă, pentru că aceasta descoperă că ei au ajuns să creadă în veracitatea
prezicerilor lui Moise şi în puterea Dumnezeului lui. Unii ajunseseră deja până la acest punct, când
fusese anunţată furtuna cu piatră (cap. 9,20), dar simţământul acela devenise acum mai general.

Exod 10:8 Au întors la Faraon pe Moise şi Aaron. "Duceţi-vă", le-a zis el, şi slujiţi
Domnului, Dumnezeului vostru. Care şi cine sunt cei ce vor merge?"
Duceţi-vă şi slujiţi Domnului. Înţelegând că nu are sprijinul sfetnicilor lui, Faraon le-a îngăduit
să cheme înapoi pe Moise şi pe Aaron pentru a le pune alte întrebări. Porunca „duceţi-vă” a fost
aproape imediat limitată de o întrebare care lăsa să se înţeleagă că ea nu se referea la întregul
popor. Se pare că regele căuta în zadar un minimum de concesiune pe care putea s-o facă pentru
a-l domoli pe Moise şi să îndepărteze nenorocirile în viitor. De aceea, el s-a gândit să-i dea cererii lui
Moise aparenţa de a fi neraţională.

Exod 10:9 Moise a răspuns: "Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi fiicele
noastre, cu oile şi boii noştri; căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului."
Cu copiii şi cu bătrânii noştri. În răspunsul lui Moise nu era nici un echivoc. La sărbătoarea
propusă trebuia să participe naţiunea întreagă. Turmele şi cirezile lor trebuiau să-i însoţească nu
numai spre a aproviziona sacrificiile pentru sărbătorire şi hrana pentru oameni, ci şi pentru a fi
îngrijite în timpul zilelor de absenţă.

Exod 10:10 Faraon le-a zis: "Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi,
pe voi şi pe copiii voştri! Luaţi seama, căci este rău ce aveţi de gând să faceţi!
Le-a zis. Trăgând concluzia din declaraţia lui Moise că izraeliţii n-aveau de gând să se
întoarcă, Faraon s-a mâniat din nou, zicând, tradus mai clar: „Domnul să fie cu voi, dacă vreodată
vă voi lăsa pe voi şi pe copiii voştri să plecaţi! Iată că aveţi un scop rău în mintea voastră” (RSV).
Răspunsul acesta reflectă dispreţ nu numai pentru Moise şi Aaron, ci şi pentru Domnul, care
dovedise deja prin puternicele manifestări ale puterii Sale, că poate face cu Faraon cum doreşte El.
După această exprimare de rea voinţă, regele a spus solilor lui Dumnezeu că el a înţeles relele lor
intenţii. El a pretins că se îngrijorează pentru femeile şi copiii evreilor mai mult decât o făceau Moise
şi Aaron, dar era hotărât să-i reţină ca pe o garanţie că bărbaţii se vor întoarce (PP 271).

Exod 10:11 Nu, nu, ci duceţi-vă, voi bărbaţii şi slujiţi Domnului, căci aşa aţi cerut." Şi
i-au izgonit dinaintea lui Faraon.
Duceţi-vă. Chiar această concesie aparentă nu era luată în mod serios. Aceasta reiese
evident din expresia „duceţi-vă”, în care ironia este evidentă, precum şi din faptul că prin aceste
cuvinte el a rupt orice negociere cu Moise şi Aaron şi i-a izgonit dinaintea lui. Insulta aceasta, pe
care el nu le-o adresase mai înainte, dovedeşte că mânia lui a crescut când şi-a dat seama din ce în
ce mai clar că până la urmă trebuie să se supună.

Exod 10:13 Moise şi-a întins toiagul peste ţara Egiptului; şi Domnul a făcut să sufle
un vânt dinspre răsărit peste ţară toată ziua şi toată noaptea aceea. Dimineaţa,

- 49 -
vântul dinspre răsărit adusese lăcustele.
Un vânt dinspre răsărit. De obicei, lăcustele veneau aduse de vânt, deoarece nu puteau să
zboare prea departe fără el. Un vânt de răsărit în cazul acesta avea să le aducă din Arabia nordică,
o regiune unde se înmulţeau adesea. Acest fapt avea să fie oarecum neobişnuit, deoarece lăcustele
care aduceau nenorociri asupra Egiptului în mod ocazional veneau de obicei din Libia sau Etiopia,
dinspre sud sau sud-vest. Faptul că vântul a suflat timp de o zi şi o noapte întreagă înainte ca să
sosească lăcustele sugerează faptul că ele au venit de la o distanţă considerabilă.

Exod 10:14 Lăcustele au venit peste ţara Egiptului, şi s-au aşezat pe toată întinderea
Egiptului; erau în număr atât de mare cum nu mai fusese şi nu va mai fi un astfel de
roi de lăcuste.
Pe toată întinderea. De obicei, roiurile de lăcuste sunt limitate la anumite părţi ale ţării, dar
de data aceasta plaga a afectat o regiune mai mare ca oricând. În aceasta a constat minunea.
Nu va mai fi. Declaraţia aceasta nu este în dezacord cu Ioel 2,2, unde cu secole mai târziu
este amintită o altă unică plagă de lăcuste. Cea de mai înainte are legătură cu Egiptul, iar ultima cu
ţara lui Israel.

Exod 10:15 Au acoperit toată faţa pământului, de nu se mai vedea pământul; au

mâncat toată iarba de pe pământ şi tot rodul pomilor, tot ce lăsase piatra; şi n-a
rămas nimic verde în copaci, nici în iarba de pe câmp, în toată ţara Egiptului.
Au acoperit toată faţa pământului. Nu este prea clar dacă întunericul despre care se vorbeşte
aici a fost pricinuit de lăcuste în zbor, sau după ce s-au aşezat. De obicei, lăcustele vin în nori atât
de groşi, încât întunecă lumina soarelui şi fac ca amiaza să devină amurg. Este adevărat şi faptul că
trupurile şi aripile lor negricioase întunecă pământul o dată ce s-au aşezat pe el. Explicaţia ultimă
este mai probabilă (vezi Ioel 2,2).
Tot rodul. Deşi distrugerea roadelor provocată de piatră nu este amintită în mod expres în
relatarea acelei plăgi, ea se subînţelege (vezi Exod 9,25). În general, lăcustele devorează culturile
verzi, plantele şi frunzele în primul rând, şi după aceea se apucă de lucru la materiale mai tari
precum: trestie, crenguţe şi coaja copacilor. În Egipt, fructele principale ar fi smochinele, rodiile,
dudele, strugurii şi curmalele.
Nimic verde. Observatorii moderni afirmă că aşezarea unui roi de lăcuste pentru numai o
jumătate de oră este suficientă spre a transforma o regiune fertilă într-o pustie vremelnică. După ce
au trecut lăcustele, n-a mai rămas nimic decât rădăcini, trunchiuri şi ramuri groase. Înfăţişarea unei
regiuni devastate în felul acesta este asemănătoare cu ce ar fi fost dacă ar fi trecut peste ea focul.
(vezi Ioel 2,3).

Exod 10:16 Faraon a chemat îndată pe Moise şi pe Aaron, şi a zis: "Am păcătuit
împotriva Domnului, Dumnezeului vostru, şi împotriva voastră.
Faraon a chemat. Regele mai făcuse şi înainte astfel de chemări, dar niciodată nu s-a grăbit
ca de data aceasta. Este clar că plaga aceasta l-a îngrozit mai mult decât oricare dintre cele şapte
de mai înainte.

Exod 10:18 Moise a ieşit de la Faraon, şi s-a rugat Domnului.

S-a rugat Domnului. Moise ştia că nici cuvântul de reproş, nici cererea nu aveau să schimbe
inima împietrită a monarhului. Cu toate acestea, el s-a rugat, dar nu pe temeiul vreunei făgăduinţe
a regelui, despre care ştia acum din experienţă că avea să fie călcată curând. Răbdarea şi mărinimia
lui Moise sunt într-adevăr remarcabile. El a aprobat cererea în clipa în care a fost făcută, fără să
ceară nici favoare şi fără să pronunţe nici cel mai mic reproş.

- 50 -
Exod 10:19 Domnul a făcut să sufle un vânt foarte puternic dinspre apus, care a luat
lăcustele, şi le-a aruncat în marea Roşie; n-a rămas o lăcustă pe toată întinderea
Egiptului.
Un vânt foarte puternic dinspre apus. Literal „un vânt de mare”, arătând că el venea dinspre
Mediterană. Deoarece el a dus lăcustele în Marea Roşie, trebuie că a venit dinspre nord-vest. Având
în vedere că Marea Mediterană se află la apus de Palestina, evreii foloseau de obicei „marea” ca
sinonim cu „apus”.
Marea Roşie. Literal „Marea Trestiilor”. Nu este sigur de ce să fi avut acest nume, deoarece
astăzi nu mai există acolo trestie, nici nu există vreo indicaţie că a fost în vremurile străvechi.
Totuşi, dovada numeroaselor texte biblice (vezi Exod 15,4; 23,31; Numeri 21,4; etc.), indică mai
degrabă că Marea Trestiilor era în realitate Marea Roşie, iar nu unul din Lacurile Amare din regiunea
canalului de Suez, după cum susţin unii comentatori.

Exod 10:20 Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n-a lăsat pe copiii lui
Israel să plece.
A împietrit inima lui Faraon. Vezi comentariul pentru cap. 4,21.

Exod 10:21 Domnul a zis lui Moise: "Întinde-ţi mâna spre cer, şi va fi întuneric peste
ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi."
întinde-ţi mâna. Plaga a noua, ca şi a treia şi a şasea, a fost adusă fără avertizare anterioară.
După plaga vărsatului negru, Dumnezeu anunţase că El avea să trimită plăgile Sale „împotriva
inimii” regelui (cap. 9,14). De aceea, era de aşteptat o succesiune de judecăţi. După cum s-ar
părea, plaga aceasta a urmat repede după cea de-a opta.
Întuneric. Unii comentatori susţin că întunericul cel des a fost pricinuit de o eclipsă de soare.
Totuşi, această interpretare nu poate fi corectă, deoarece o eclipsă nu putea niciodată să producă
întuneric care să dureze timp de trei zile (v.22). Majoritatea comentatorilor consideră că minunea a
fost făcută de chasim, o furtună de nisip a pustiului care, din când în când, bate asupra Egiptului şi
acoperă ţara cu un întuneric straniu. Aceasta se datorează norilor denşi de nisip fin pe care-l aduce
vântul şi care împiedică lumina soarelui, producând un întuneric mai mare decât acela al celei mai
dese neguri. Scriitorul rândurilor de faţă a avut experienţa unei astfel de furtuni de nisip la
marginea pustiului indian într-o zi luminoasă şi poate să mărturisească faptul că timp de o jumătate
de oră întunericul a domnit la fel ca acela al unei nopţi fără lună. Îmbibat cu particule fine de nisip,
vântul a fost cel mai supărător şi deprimant, iar oamenii şi animalele căutau adăpost. Nisipul cel fin
a pătruns în orice încăpere până şi în toaletele caselor. O furtună de nisip poate să sufle timp de
două sau trei zile, dar rareori are un efect atât de puternic un timp atât de îndelungat. Chiar dacă
Dumnezeu a folosit nisip adus de vânt spre a produce întunericul, acesta n-a fost mai puţin
miraculos, deoarece, deşi întreaga ţară era acoperită de întuneric de nepătruns timp de trei zile,
copiii lui Israel, care locuiau în aceeaşi ţară aveau lumină (v.23). Dar egiptenii erau obişnuiţi cu
furtuni de nisip care suflau dinspre pustiu. Ba mai mult, la fiecare din celelalte plăgi Moise descrie
mijlocul prin care acestea au fost aduse la îndeplinire şi ar fi numai drept să aşteptăm ca el să se
refere la acesta ca fiind o furtună de nisip, dacă aceasta este ce voia el să spună.
Ca şi plăgile de mai înainte, şi aceasta a dat o lovitură puternică zeilor egipteni. Ra, zeul
soarelui era zeul conducător al Egiptului de veacuri, şi fiecare rege se numea pe sine „fiul lui Ra”. În
vremea lui Moise, zeul acesta a fost identificat cu Amen şi purta numele Amen-Ra. Cele mai mari
temple pe care lumea le-a văzut vreodată au fost construite în onoarea lui şi unul din ele, marele
templu de la Karnak din Egiptul superior, mai este încă măreţ, chiar în stare de ruină. Un alt zeu era
soarele disc Aten, care la câteva decenii după Exod, a devenit, în scurt timp zeul suprem al
sistemului religios egiptean. Prin plaga a noua a fost clar dovedită neputinţa totală a acestor zei.

- 51 -
Exod 10:23 Nici nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de
trei zile. Dar, în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel, era lumină.
Era lumină. Nu este dată nici o explicaţie cu privire la cum s-a întâmplat acest lucru. Aceia
care considerau întunericul ca rezultat al furtunii de nisip îl explică prin faptul că ea nu s-a întins
până la ţara Goşen. Dar în cazul acesta, egiptenii care locuiau printre izraeliţi, dacă erau vreunii, ar
fi avut parte de binefacerile vecinilor lor, ceea ce se pare că n-a fost cazul. Raportul arată că
întunericul a fost general, dar copiii lui Israel au fost aprovizionaţi cu lumină în mod miraculos.

Exod 10:24 Faraon a chemat pe Moise, şi a zis: "Duceţi-vă, şi slujiţi Domnului! Să nu

rămână în ţară decât oile şi boii voştri; copiii voştri vor putea merge şi ei împreună
cu voi."
Faraon a chemat pe Moise. Întunericul beznă a fost mai lung decât putea să îndure regele.
În ziua a treia a întunericului el a trimis soli să-l găsească pe Moise. Sosit în faţa regelui, Moise a
fost informat că evreii, inclusiv familiile lor, erau liberi să plece pentru propusa sărbătoare religioasă
în pustiu, dar că trebuiau să lase în urmă turmele şi cirezile. Aceasta avea să asigure întoarcerea lor
din pustiu, pentru că fără vite nu puteau să trăiască multe zile în pustiu.

Exod 10:26 şi turmele noastre tot trebuie să meargă cu noi, şi să nu rămână o

unghie din ele; căci din ele vom lua ca să slujim Domnului, Dumnezeului nostru; iar
până vom ajunge acolo, nu ştim ce vom alege ca să aducem Domnului."
Să nu rămână o unghie. Moise a refuzat în cuvinte clare compromisul propus de Faraon. Cu
o ocazie mai înainte, el declarase deja că vor merge cu familiile şi animalele lor (v.9), şi nu avea să
retragă această prevedere acum cu nici un chip.
Nu ştim. Moise a dat o explicaţie a refuzului său. Sărbătoarea propusă era nouă şi ritualul ei
nu era cunoscut încă. Nu puteau fi aşteptate îndrumări exacte, până nu aveau să ajungă la locul
hotărât de Dumnezeu. Animalele trebuiau să fie luate cu ei pentru că praznicul cu siguranţă că va
cere aducere de jertfe.

Exod 10:27 Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n-a vrut să-i lase să
plece.
Domnul a împietrit. Vezi comentariul pentru cap. 4,21

Exod 10:28 Faraon a zis lui Moise: "Ieşi de la mine! Să nu cumva să te mai arăţi
înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta înaintea mea, vei muri."
Ieşi de la mine. Această replică dovedeşte mânie furioasă. Regele a înţeles că Moise avea să-
l priveze de munca gratuită de care Egiptul se beneficiase atâta timp. Mâniat la culme, el şi-a
pierdut stăpânirea de sine şi a poruncit în mod brutal lui Moise să nu se mai întoarcă, deoarece îl
aşteaptă pedeapsa cu moartea.

Exod 10:29 "Da!" a răspuns Moise, "nu mă voi mai arăta înaintea ta.
Da. Răspunsul lui Moise a fost politicos şi demn. Reprezentantul unei naţiuni de robi stătea
înaintea stăpânului lor crud, deplin stăpân pe situaţie. Cuvintele lui Moise înseamnă că Moise a
primit bine hotărârea regală, deoarece alte întrevederi erau de prisos.
Nu mă voi mai arăta înaintea ta. Cuvintele acestea exprimă în mod simplu consimţământul
faţă de porunca regelui. Moise nu avea să mai apară în mod voluntar în faţa lui Faraon.
Comentariile lui Ellen G. White
1-29 PP 270-272
1-6 PP 270
7-20 PP 271
13,21 SR 117
21-29 PP 272

- 52 -
 28 PP 273

Exod 11:1 Domnul a zis lui Moise: "Voi mai aduce o urgie asupra lui Faraon şi asupra
Egiptului. După aceea, vă va lăsa să plecaţi de aici. Când vă va lăsa să plecaţi de
tot, chiar vă va izgoni de aici.
Voi mai aduce o urgie. Deşi Dumnezeu îi arătase mai dinainte lui Moise că vor fi necesare
mai multe judecăţi pentru a obţine îngăduinţă pentru plecarea lor (vezi cap. 3,19; 9,14), El n-a
descoperit niciodată numărul exact de plăgi care aveau să fie necesare. Vălul nesiguranţei este
ridicat acum pentru prima oară în ce priveşte timpul când putea fi aşteptată eliberarea.
Vă va izgoni. Verbul ebraic este foarte expresiv. Faraon probabil că avea să-i alunge,
nepăstrând pentru sine nimic.

Exod 11:2 Vorbeşte cu poporul ca atunci fiecare să ceară de la vecinul său şi fiecare
de la vecina ei, vase de argint şi vase de aur."
Fiecare. La început numai femeile trebuiau să „ceară” (vezi cap. 3,22). Acum, o dată cu
venirea vremii au fost incluşi şi bărbaţii. Poate că pare ciudat că bărbaţii, ca şi femeile, erau sfătuiţi
să ceară bijuterii de la vecinii lor, dar pe monumentele egiptene sunt zugrăviţi bărbaţi purtând tot
atât de multe podoabe – coliere, brăţări, inele, etc. – ca şi femeile.

Exod 11:3 Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea Egiptenilor. Chiar
Moise era foarte bine văzut în ţara Egiptului, înaintea slujitorilor lui Faraon şi înaintea
poporului.
Moise era foarte bine văzut. Unii au considerat ciudat faptul ca Moise, dacă el este într-
adevăr autorul Pentateucului, să facă un astfel de comentariu. Cu toate acestea, nu există nimic în
declaraţie care să exprime o vanitatea din partea lui Moise. El explică simplu de ce au dat egiptenii
cu atâta sinceritate din bunurile lor. Era fireşte că, fiind un sol al lui Dumnezeu, poporul să-l
asocieze pe Moise cu semnele cele „foarte mari” la care fuseseră martori. Înainte de toate, Moise îi
uimise pe vrăjitori (cap. 8,18.19), apoi îi impresionase atât de mult pe curteni, încât o parte dintre
ei au ţinut seamă de avertizările lui şi şi-au salvat bunurile (cap. 9,20). În sfârşit, aproape întreaga
curte se convinsese că avea puterea să nimicească ţara (cap. 10,7). Moise îl tratase pe rege ca pe
un egal, şi faptul că poporul îl venera ca pe un dumnezeu, în mod automat a sporit reputaţia lui
Moise faţă de ei. Dacă Moise nu ar fi apărut faţă de ei ca o persoana extraordinară, pe care ar fi
fost periculos să o agreseze, probabil că de mult s-ar fi comis violenţe asupra lui. Întrucât întreaga
naţiune părea fericită că poporul care le pricinuise atâta nenorocire urma să plece, le-au dat cu
bucurie din bunurile lor.

Exod 11:4 Moise a zis: "Aşa vorbeşte Domnul: "Pe la miezul nopţii, voi trece prin
Egipt;
Moise a zis. Moise a mai apărut încă o dată înaintea lui Faraon. Conform cu cele din cap.
10,28, Faraon îl ameninţase cu moartea, dacă ar îndrăzni să mai facă acest lucru. Este cert că Moise
urma să se mai întoarcă doar la o poruncă divină clară.
Pe la miezul nopţii. Acest miez de noapte nu putea fi acela care a urmat după ziua în care
Moise a făcut anunţul la rege, pentru că Moise n-a primit instrucţiuni cu privire la Paşti decât după
această conversaţie cu Faraon. Aceste instrucţiuni trebuie să fi fost comunicate poporului cu mai
multe zile înainte de sărbătoarea Paştelor şi plecarea lor din Egipt (cap. 12,3.6). Fără îndoială că
noaptea a fost lăsată înadins nedefinită, pentru ca Faraon să poată avea timp să mediteze asupra
sorţii care îl aştepta pe el şi poporul lui.
Voi trece. Este vrednic de observat că Însuşi Domnul a vizitat Egiptul cu plaga a zecea, în
timp ce toate celelalte fuseseră aplicate de Moise şi Aaron ca soli ai lui Dumnezeu.

- 53 -
Exod 11:5 şi toţi întâii născuţi din ţara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al lui
Faraon, care şade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă
la râşniţă şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor.
Toţi întâii născuţi. Lovitura aceasta avea să cadă atât asupra întâiului născut al omului, cât şi
asupra celui al animalelor. Dumnezeu nu a dorit să-i nimicească pe egipteni şi vitele lor, ci doar să-i
convingă că nu mai putea fi tolerată împotrivirea faţă de planul Său pentru Israel.

Exod 11:6 În toată ţara Egiptului vor fi ţipete mari, aşa cum n-au fost şi nu vor mai fi.
Ţipete mari. Intensitatea emoţiilor orientale şi libertatea cu care sunt exprimate sunt bine
cunoscute. Antice scene funebre egiptene zugrăvesc femei care jelesc, având părul în dezordine şi
braţele ridicate şi exprimând durerea lor atât prin gesturi cât şi prin glas. Herodot relatează că
egiptenii se dezgolesc la servicii funebre şi îşi bat piepturile (II 85), un obicei care se întâlnea şi
printre semiţi. Cu jale amară în fiecare casă, ţipătul Egiptului putea să fie acum un astfel de ţipăt
cum nu se mai auzise înainte şi cum nu va mai fi încă o dată.

Exod 11:7 Dar dintre toţi copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar
un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între
Egipteni şi Israel.
Chelălăi cu limba lui. Cuvântul tradus „chelălăi” înseamnă „a tăia în”, „a ascuţi”, „a aduce la
un punct”, şi face aluzie la câinele care îşi arată limba când latră. Israel nu avea să sufere nici cea
mai mică pagubă (vezi Iosua 10,21), în timp ce mulţi egipteni aveau să moară.

Exod 11:8 Atunci toţi aceşti slujitori ai tăi se vor coborî la mine şi se vor închina până
la pământ înaintea mea, zicând: "Ieşi, tu şi tot poporul care te urmează." După
aceea, voi ieşi." Moise a ieşit de la Faraon, aprins de mânie.
Aprins de mânie. Literal „în căldura mâniei”. Până acum Moise a dat dovadă în
comportamentul lui cu regele de o răbdare mai mult decât omenească. Aceasta era o reoglindire a
îndelungii răbdări şi îndurări a lui Dumnezeu, al cărui ambasador era şi în al cărui nume şi prin a
cărui autoritate lucrase. Dar acum, mânia servului lui Dumnezeu, care pleca, era o dovadă pentru
regele împietrit, că ziua lui de har ajunsese la sfârşit şi că mânia lui Dumnezeu era pe punctul de a
se abate asupra lui.

Exod 11:9 Domnul a zis lui Moise: "Faraon n-are s-asculte de voi, pentru ca să se
înmulţească minunile Mele în ţara Egiptului."
Domnul a zis lui Moise. Cei mai mulţi comentatori consideră aceste cuvinte ca o repetare a
declaraţiei divine şi încearcă să le traducă: „cum spusese lui Moise Domnul”. Dar ele pot fi
considerate şi ca asigurare reînnoită a lui Dumnezeu faţă de Moise că El va împlini prezicerea făcută
mai înainte la chemarea lui (cap. 4.23).

Exod 11:10 Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui Faraon. Domnul
a împietrit inima lui Faraon şi Faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece din ţara lui.
Au făcut toate aceste minuni. Înainte de a trece la relatarea ultimei şi celei mai mari plăgi,
Moise se opreşte pentru o clipă şi aruncă o privire retrospectivă asupra seriilor de minuni, meditând,
ca să zicem aşa, asupra nereuşitei lor de a mişca voinţa încăpăţânată a lui Faraon. Despre
împietrirea inimii lui Faraon, vezi comentariul pentru cap. 4,21.
Comentariile lui Ellen G. White
3 PP 272
4-8 PP 273
5 SR 118
10 5T 274

- 54 -
Exod 12:1 Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului:
Domnul a zis. În acest capitol sunt prezentate prescripţii regulamentare aparţinând primelor
aşa numite instituţii mozaice. Trebuie observat că nici Moise, nici Aaron n-au introdus propria
legislaţie, nici aici, nici mai târziu. Lui Moise i-a fost descoperit întregul sistem religios şi civil anunţat
lui Israel prin el înainte şi după Exod. El n-a fost autorul legilor din Pentateucul care-i poartă
numele, ci numai unealta aleasă, prin care Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voinţa Sa poporului Său.

În ţara Egiptului. Deoarece partea cea mai mare a legislaţiei mozaice a fost dată la muntele
Sinai, Moise accentuează că această orânduire, Paştele, a fost instituită înainte de Exod.

Exod 12:2 "Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună, ea va fi pentru voi cea
dintâi lună a anului.
Luna aceasta. Uneori, ca aici, desemnând-o ca fiind „cea dintâi lună a anului” (Exod 40,2.17;
Levitic 23,5, etc.), mai este numită şi Abib (Exod 13,4; 23,15; 34,18; Deuteronom 16,1). Abib, care
de obicei cade în luna lui aprilie al nostru, înseamnă „luna-spic”, datorită faptului că cerealele erau
atunci în spic. După captivitate au fost adoptate nume ale calendarului babilonian şi Abib a devenit
Nisan (vezi Neemia 2,1; Estera 3,17). Noua orânduire înseamnă că anul izraelit începea de aici
înainte la o dată diferită, probabil cu luna numită mai târziu Tishri, care corespunde cu septembrie,
sau octombrie al nostru. De aici înainte s-au folosit două modalităţi de calcul, una pentru scopuri
sfinte şi cealaltă pentru scopuri civile, prima lună a fiecărui an fiind luna a şaptea a celuilalt, cu
toate că numărătoarea începea întotdeauna cu Nisan, ca fiind prima. Abib, „luna spicelor”, a devenit
acum cea dintâi lună a anului eclesiastic, iar Tishri a devenit cea de-a şaptea lună a lui, onorată de
asemenea prin sărbători importante instituite mai târziu la Sinai. Anul civil, care începea cu luna
Tishri, n-a fost niciodată părăsit de izraeliţi şi mai este încă folosit de iudeii de astăzi. Existenţa lui
poate fi urmărită în întreaga perioadă a Vechiului Testament. El a fost perpetuat de iudei crezând că
Dumnezeu a creat lumea toamna.

Exod 12:3 Vorbiţi întregii adunări a lui Israel, şi spuneţi-i: "În ziua a zecea a acestei
luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă.
În ziua a zecea. Deşi mielul hotărât pentru sărbătoarea Paştelor nu avea să fie ucis şi mâncat
înainte de a 14-a zi a lunii (v.6), pregătirile pentru sărbătoare trebuiau să fie începute cu patru zile
mai devreme.
Un miel. Cuvântul ebraic se poate aplica atât la oaie, cât şi la capră, fără limitare cât
priveşte vârsta. Dar, vârsta a fost fixată prin poruncă (vezi v.5) la un an, şi omul era liber să aleagă
fie un miel, fie un ied (v.5). Este interesant că evreii preferau de obicei un miel în locul iedului şi, cu
o singură excepţie raportată (2 Cronici 35,7), se pare că pentru ritualul Paştelor, niciodată nu s-a
folosit altceva.

Exod 12:4 Dacă sunt prea puţini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai
de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteala cât poate mânca fiecare din
mielul acesta.
În casă. Mai târziu, tradiţia iudaică a fixat la zece numărul persoanelor pentru care trebuia să
fie repartizat un miel şi a statornicit, de asemenea, că toţi membrii familiei, bărbaţi, femei şi copii,
trebuiau să ia parte la lucrările sărbătorii. După izvoarele iudaice, mielul era de obicei sacrificat între
orele 9 (3 p.m.) şi 11 (5 p.m.).
Cât poate mânca. Când se făcea aprovizionarea pentru cei care aveau să participe, trebuia
să se ţină seama de cantitatea pe care probabil că avea s-o mănânce fiecare. Copiii şi bătrânii nu
trebuiau să se socotească în acelaşi fel ca bărbaţii în floarea vieţii. Prin urmare, pentru scopul acesta

- 55 -
se puteau uni mai mult de două familii.

Exod 12:5 Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veţi putea să
luaţi un miel sau un ied.
Fără cusur. Fără cusur şi defect nu numai că era potrivit pentru sfinţenia scopului pentru
care avea să fie consacrat animalul, ci era şi un simbol al integrităţii morale al Aceluia care era
reprezentat prin jertfă. Un spirit consacrat îl va învăţa pe om că un (animal) „orb”, „şchiop” şi
„bolnav” nu avea să fie primit de Dumnezeu (Maleahi 1,8). Mai târziu, legea a interzis în mod expres
folosirea animalelor imperfecte pentru jertfele obligatorii, cu toate că puteau fi aduse ca dar de
bunăvoie (Levitic 22,20-25). A fi fără cusur era un aspect deosebit important la o jertfă prin care se
urmărea simbolizarea lui Hristos.
De parte bărbătească. Aceasta se cerea pentru că mielul lua locul fiului întâi născut al
familiei.
De un an. Animalele pentru alegere probabil că erau mai mari de 7 zile (vezi Exod 22,30;
Levitic 22,27), dar în nici un caz nu trebuiau să fie mai mari de 12 luni.

Exod 12:6 Să-l păstraţi până în ziua a patrusprezecea a lunii acesteia; şi toată
adunarea lui Israel să-l junghie seara.
Toată adunarea. Capul fiecărei familii trebuia să aducă jertfa pentru sine şi pentru familia lui.
În felul acesta, nimeni din afara familiei nu intervenea între ea şi Dumnezeu. Prevederea acesta era
o recunoaştere a faptului că Israel era o naţiune de preoţi, cum sunt şi creştinii de astăzi
(Apocalipsa 1,6; 1 Petru 2,5.9). Instituirea preoţiei levitice a venit la o dată mai târzie (Exod 32,26-
29; Deuteronom 10,8)
Seara. Cuvintele ebraice ale acestei expresii se citesc literal „între cele două seri”.
Prevederea aceasta este explicată în două feluri. Unii zic că prima „seară” începe cu apusul soarelui
şi că a doua începea cu sfârşitul amurgului. Învăţatul iudeu medieval Eben Ezra socotea că amurgul
dura aproximativ o oră şi 20 de minute. Porunca din Deuteronom 16,6, „să jertfeşti Paştele seara, la
apusul soarelui”, pare să sprijine acest punct de vedere. Alţii consideră că prima „seară” începe
când soarele începe să coboare în mod vizibil de la zenit, aproximativ pe la orele trei după amiază,
iar a doua seară ca începând la apusul soarelui. Întru sprijinirea acestui punct de vedere sunt citate
diferite texte, cum ar fi Levitic 23,5; Numeri 9,3, care se referă la Paşte ca începând în ziua de 14 a
lunii. Ei zic că dacă sacrificarea avea loc după apusul soarelui, ea ar fi avut loc în 15 Nisan, iar nu în
14. Obiceiul existent pe timpul lui Hristos concordă cu această explicaţie, deoarece mieii pascali
erau sacrificaţi târziu, după amiază, aproximativ pe timpul când adevăratul „Miel al lui Dumnezeu” a
murit pe cruce pentru vinovăţia omului (1 Corinteni 5,7; Matei 27,45-50).
Deoarece în mod necesar trebuia să se îngăduie timp pentru pregătirile mesei pascale, care
trebuia să fie terminată înainte de miezul nopţii, şi deoarece cuvântul „seară” în ebraică şi în alte
limbi, nu este limitat la timpul de după apusul soarelui, obiceiul sacrificării animalului în timpul de
după amiază poate să fi fost deja în uz cu mult timp înainte ca autorităţile eclesiastice a perioadei
rabinice să-şi fi dat aprobarea lor. După Iosephus, pe vremea lui, obiceiul era ca mielul să fie
sacrificat aproximativ pe la orele trei după amiază. (Antichităţi XIV 4. 3).

Exod 12:7 Să ia din sângele lui, şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al
caselor unde îi vor mânca.
Să ia din sângele lui. Sângele reprezintă viaţa (Levitic 17,11) şi ca esenţă a sacrificiului,
întotdeauna a fost considerat ca simbol special al ispăşirii, pe care o simbolizau jertfele. Deoarece
„mielul” pascal avea să salveze „casa”, care în ebraică mai înseamnă şi „familie”, semnul ispăşirii
trebuia să fie arătat în mod vizibil.
Să ungă. Acest lucru trebuia să fie făcut prin înmuierea unui buchet de isop (p.101) în sânge
şi astfel să-l stropească pe tocul uşii (vezi Exod 12,22). Faptul că această stropire a sângelui

- 56 -
mielului pascal era un simbol al jertfei şi ispăşirii făcută prin moartea lui Isus Hristos este clar înţeles
în Noul Testament (vezi 1 Petru 1,2; Romani 5,8.9; Evrei 9,13.14; 13,12). Este de observat că pe
pragul de jos nu era stropit sânge, poate că în armonie cu gândirea că un om nu trebuie să calce
„în picioare pe Fiul lui Dumnezeu”, nici să pângărească „sângele legământului cu care a fost sfinţit”
(Evrei 10,29). Că stropirea sângelui trebuia să fie privită ca un act de curăţire, este evident din
faptul că un mănunchi de isop era folosit pentru acest scop (Exod 12,22). Stropirea cu isop este
prescrisă numai în legătură cu curăţirea (Levitic 14,49-52; Numeri 19,18.19; Psalmi 51,7; PP 275).
În Egipt, izraeliţii nu avuseseră un altar comun şi, din această cauză, casele în care s-au
adunat pentru Paşte au fost consacrate şi persoanele care se aflau în ele au fost ocrotite când a
trecut Nimicitorul. Astfel, stropirea sângelui pe uşiorii uşii şi pe pragul de sus a devenit un semn al
eliberării. Dumnezeu a făgăduit să cruţe fiecare casă însemnată în felul acesta prin credinţa în
făgăduinţă. După aşezarea în ţara Canaanului, mielul pascal trebuia să fie junghiat şi Paştele
sărbătorit de tot poporul într-un singur loc, pe care avea să-l aleagă Dumnezeu, mai degrabă decât
în diferitele cetăţi şi sate (Deuteronom 16,5.6). Orice parte bărbătească în vârstă de peste 12 ani
trebuia să vină pentru acest scop la Ierusalim. Evident că în Egipt Paştele a fost sărbătorit în
împrejurări neobişnuite. Dacă ritualul stropirii cu sânge s-a perpetuat, poate în formă modificată, nu
se ştie.

Exod 12:8 Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; şi anume s-o
mănânce cu azimi şi cu verdeţuri amare.
Friptă la foc. Carnea jertfelor de mâncare era de obicei fiartă (1 Samuel 2,14.15), dar pentru
mielul pascal s-au dat instrucţiuni deosebite, ca să nu fie mâncat crud sau fiert, ci să se frigă (vezi
Exod 12,9). Motivul poate să fi fost pentru că a-l frige era mai uşor decât a-l fierbe şi pentru că ar fi
fost mai greu a fierbe „mielul” fără să fie tăiat în bucăţi, o procedare care era interzisă (Exod 12,46;
Numeri 9,12; Ioan 19,36).
Cu azimi. Mielul fript trebuia să fie mâncat cu azimi, pentru că aluatul produce fermentare,
un simbol firesc al necurăţiei şi corupţiei morale. Tot din motivul acesta era exclus aluatul şi din
jertfele de mâncare, fiind pângăritor (Levitic 2,11). Faptul că Pavel a înţeles în sensul acesta aluatul,
se vede din interpretarea pe care o dă Paştelui ca simbol al lui Hristos (1 Corinteni 5,7.8).
Cu verdeţuri amare. Faptul că „ierburi amare” este traducerea corectă a cuvântului ebraic
care înseamnă „lucruri amare” nu poate fi pus la îndoială rezonabil. Deşi nu se ştie ce fel de ierburi
au fost folosite în Egipt, iudeii palestinieni de mai târziu au folosit varietăţi de lăptuci, un fel de
spini, un fel de cicoare şi brâncuţă. Lăptuca şi acel fel de cicoare cresc în Egipt şi Palestina. Ultima
se poate găsi de la începutul lunilor de iarnă până la sfârşitul lui martie şi lăptuca în aprilie şi mai.
Probabil că aceasta explică faptul că iudeii au considerat aceste plante ca ingrediente necesare ale
mesei pascale. Orice fel de ierburi amare au fost folosite, este evident că ele erau destinate să le
amintească participanţilor de robia şi amara lor suferinţă din ţara Egiptului.

Exod 12:9 Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă; ci să fie fript la foc: atât capul, cât şi
picioarele şi măruntaiele.
Să nu-l mâncaţi crud. Porunca aceasta era necesară având în vedere faptul că popoarele
păgâne mâncau carne crudă la mesele lor de jertfă. Cât priveşte interzicerea de a fierbe mielul
pascal, vezi comentariul pentru v.8.
Atât capul cât şi picioarele. Vechi comentatori evrei au înţeles în mod corect aceasta ca
însemnând că mielul trebuia să fie fript întreg, incluzând atât capul cât şi coapsele (v.46).
Măruntaiele. Viscerele trebuiau să fie fripte împreună cu restul mielului, cele dintâi fiind mai
întâi curăţate. Prepararea mielului a simbolizat faptul că trupul lui Isus nu trebuia să fie frânt (vezi
Ioan 19,33.36).

- 57 -
Exod 12:10 Să nu lăsaţi nimic din el până a doua zi dimineaţa, şi, dacă va rămâne
ceva din el pe a doua zi dimineaţa, să-l ardeţi în foc.
Să nu lăsaţi nimic din el. Toată carnea trebuia să fie consumată la o singură masă, ca să nu
apară putrefacţia. Deoarece trupul lui Hristos nu trebuia să vadă putrezirea (Fapte 2,27.31; 13,35-
37), nici mielul simbolic nu trebuia să putrezească. Dacă mielul pascal se dovedea a fi prea mult
pentru participanţi, ce rămânea trebuia să fie nimicit pentru a se preveni profanarea simbolurilor
sfinţite ale trupului Domnului nostru Isus Hristos.

Exod 12:11 Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare, şi
toiagul în mână, şi să-l mâncaţi în grabă, căci sunt Paştele Domnului.
Mijlocul încins. Reprezentări antice îi arată pe semiţi purtând îmbrăcăminte lungi şi largi, care
mai există în multe ţări orientale. Pentru lucru sau călătorie cu povară de purtat, partea dinainte a
îmbrăcămintei este împăturată şi strânsă cu cingătoare.
Încălţămintele. Sunt menţionate în mod deosebit, nefiind obiceiul de a purta încălţăminte
înăuntrul casei sau la masă. Unii iudei au considerat aceste directive ca fiind perpetuu obligatorii. Cu
toate acestea, punctul de vedere general este că instrucţiunile acestea s-au aplicat numai la acea
primă ocazie, când au slujit doar pentru un scop folositor.
Să-l mâncaţi în grabă. Necunoscând momentul când aveau să pornească în călătorie şi
trebuind să ardă oasele mielului înainte de plecare, trebuiau să termine mâncarea în cel mai scurt
timp posibil.
Paştele Domnului. Prin aceste cuvinte este subliniată însemnătatea mesei. Poporul trebuia
să înţeleagă că mâncarea aceasta nu era o mâncare obişnuită, nici nu era o simplă masă
ceremonială, aşa cum ştiau ei. În primul rând, viaţa întâilor lor născuţi a depins de ascultarea de
instrucţiuni. Ba mai mult, acesta era simbolul eliberării lor, mai întâi din robia egipteană, şi în al
doilea rând, într-un sens mai larg pe care nu-l înţelegeau încă, din robia păcatului.

Exod 12:12 În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului, şi voi lovi pe toţi întâii
născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; căci voi face judecată
împotriva tuturor zeilor Egiptului: Eu, Domnul.
Tuturor zeilor. Executarea judecăţii asupra tuturor zeilor Egiptului, poate fi cel mai bine
înţeleasă când ne amintim că multe animale erau zeificate şi li se aducea închinare. Unele animale
domestice suferiseră deja din cauza plăgilor anterioare, dar acum avea să fie ucis fiecare animal
întâi născut. Plaga aceasta nu avea să atingă numai boul sacru Apis, un animal întâi născut, ci şi
multe vaci, berbeci, crocodili, şerpi, pisici etc. sacre. Deşi multe din fiinţele acestea nu aveau nici o
valoare comercială sau utilă, moartea lor pe neaşteptate şi simultană, cu siguranţă că avea să-i
impresioneze pe egipteni privind propria neputinţă (vezi comentariul pentru cap. 7,17; 8,2; vezi şi
PP 333).

Exod 12:13 Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea
sângele, şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci când voi
lovi ţara Egiptului.
Voi trece pe lângă voi. Trecând prin ţara Egiptului, ca să-i lovească pe toţi întâii născuţi din
oameni şi animale, Domnul avea să „treacă pe lângă”, pasach, izraeliţi. Cuvântul acesta a fost
tradus în greacă prin pascha, din care derivă cuvântul românesc (englez) pascal.

Exod 12:14 Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi, şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare
în cinstea Domnului, s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri.
Şi pomenirea. Instrucţiunile date până aici se refereau, în principal, la prima sărbătorire a
Paştelui, noaptea dinaintea Exodului. Acum este făcut cunoscut că ritualul trebuia să fie comemorat

- 58 -
în fiecare an. În viitor aveau să fie adăugate anumite alte lucruri, precum îndepărtarea din casă a
oricărui aluat, mâncarea de pâine nedospită timp de şapte zile după Paşte, adunarea pentru
închinare în prima şi în ultima zi a sărbătorii şi păzirea acestor zile ca zile de odihnă sabatică.
Veşnică. De la ‘olam, a cărui redare literală ar fi „în mod perpetuu”. Având în vedere că
eliberarea lui Israel era de însemnătate perpetuă, comemorarea evenimentului trebuia să fie
perpetuă, atâta timp cât Israel va continua să fie poporul ales al lui Dumnezeu. Ca simbol, el trebuia
să rămână în vigoare până la venirea antitipului, Isus Hristos, care avea să aducă eliberarea din
păcat. Durata lui „veşnic”, ‘olam, este condiţionată de natura lucrului căruia îi este aplicat. El se
poate referi la ceea ce n-are nici început, nici sfârşit, aşa cum este Însuşi Dumnezeu, sau la timpul
care are început, dar n-are sfârşit, precum viaţa veşnică a celor mântuiţi, sau mai poate să însemne
şi o mai scurtă perioadă, care are atât început cât şi sfârşit. Aici el are acest ultim sens. Instituit pe
timpul Exodului, Paştele a rămas în vigoare până la răstignire.

Exod 12:15 Timp de şapte zile, veţi mânca azimi. Din cea dintâi zi veţi scoate aluatul
din casele voastre: căci oricine va mânca pâine dospită, din ziua întâi până în ziua a
şaptea, va fi nimicit din Israel.
Şapte zile. Prima din aceste şapte zile era a 15-a zi a lunii întâi (Levitic 23,6; Numeri 28,17),
sau din seara care urma după ziua a 14-a până în seara care urma după ziua a 21-a din luna întâi
(Exod 12,18).
Va fi nimicit. Sunt 36 de cazuri în care cel care neglija vreo îndatorire religioasă specială este
ameninţat cu „nimicirea” din poporul ales. Nu se ştie ce se întâmpla în realitate în astfel de caz,
pentru că nu este raportat nici un caz cu o astfel de întâmplare, şi n-au fost date nici instrucţiuni de
felul cum trebuia să fie adusă la îndeplinire ameninţarea. Unii consideră că ea însemna o moarte
violentă, o moarte prematură, sau poate o moarte veşnică. Mai mult decât probabil că ea însemna
pur şi simplu despărţirea de toate drepturile şi privilegiile aparţinând unui izraelit. După ce era
„nimicit”, omul era considerat ca un străin, cu nici un fel de participare la binecuvântările
legământului.
Deşi poate neştiut de alţii, greşeala unui om era cunoscută de Dumnezeu, şi ascultarea
viitoare faţă de prevederile legii morale şi ceremoniale nu avea să ispăşească prin ea însăşi păcatele
trecutului privind omiterea sau comiterea. Persoana era despărţită, dar nu este clar dacă actul urma
să fie adus la îndeplinire de om sau de Dumnezeu. Această „despărţire” probabil că este aceea la
care se referă Pavel în Romani 9,3 (vezi comentariul pentru Geneza 17,14).

Exod 12:16 În ziua dintâi veţi avea o adunare de sărbătoare sfântă; şi în ziua a
şaptea, veţi avea o adunare de sărbătoare sfântă. Să nu faceţi nici o muncă în zilele
acelea; veţi putea numai să pregătiţi mâncarea fiecărui îns.
O adunare de sărbătoare. La 15 ale lui Abib sau Nisan, prima din cele şapte zile ale azimelor
care urmează după noaptea mesei pascale, poporul trebuia să se adune pentru închinare. Acesta
este primul loc în Scripturi, în care se aminteşte o adunare convocată pentru astfel de scop.
„Adunare sfântă” este o traducere exactă şi potrivită a termenului ebraic folosit aici şi înseamnă o
adunare convocată prin porunca expresă a lui Dumnezeu pentru promovarea sfinţeniei.
În ziua a şaptea. Ziua de 21 Abib, ultima din cele şapte zile ale azimelor era de asemenea
distinctă de celelalte cuprinse între prima şi ultima, ca zi de „adunare sfântă” (vezi şi Levitic 23,4-8).
Numai încă o altă sărbătoare izraelită, sărbătoarea Corturilor (Levitic 23,39-42) mai avea o durată
atât de lungă.
Nici o muncă. În toate ţările, zilele de sărbătoare erau ocazii în care poporul se abţinea de la
acele ocupaţii obişnuite ale vieţii, care ar încurca îndeplinirea ritualurilor religioase, sau îndatoririle
zile. Numai la evrei, deci, era strict poruncită încetarea absolută a oricărei lucrări obişnuite. A şaptea
zi a sărbătorii era o zi de odihnă şi de aceea era numită un „sabat” (vezi Levitic 23,15), pentru că
“sabat” înseamnă „odihnă”.

- 59 -
 Veţi putea numai să pregătiţi. Nu era îngăduită nici o „lucrare de slugă” (Levitic 23,7). Dar
Dumnezeu n-a intenţionat ca poporul Lui să sufere din lipsa de hrană, pentru că zilele acelea
trebuiau să fie perioade de veselie şi bucurie a inimii. De aceea, era permis să fie făcute îndatoriri
care sunt necesare la păstrarea normală a vieţii şi sănătăţii.

Exod 12:17 Să ţineţi sărbătoarea azimilor, căci chiar în ziua aceea voi scoate oştile
voastre din ţara Egiptului; să ţineţi ziua aceea ca o lege veşnică pentru urmaşii
voştri.
Oştile voastre. Israel a părăsit Egiptul neînarmat şi nepregătit pentru război (PP 282). Pentru
diferite expresii folosite şi prescripţii amintite în v.17-20, vezi comentariul pentru v.14-16.

Exod 12:19 Timp de şapte zile, să nu se găsească aluat în casele voastre; căci
oricine va mânca pâine dospită, va fi nimicit din adunarea lui Israel, fie străin, fie
băştinaş.
Fie străin. Neizraelitul care locuia fie temporar, fie permanent în poporul evreu, dar fără să
accepte credinţele şi practicile lor religioase. Prescripţia care interzicea folosirea pâinii dospite era la
fel de obligatorie şi faţă de aceşti „străini”.
Fie băştinaş. Un izraelit. „Ţara” (în engleză n.trad.) trebuie că se referă la Canaan, care era
privită ca adevăratul cămin al lui Israel încă de pe vremea când acesta a fost hotărât de Dumnezeu
pentru urmaşii lui Avraam (Geneza 15,18). Termenul „băştinaş” (născut în ţară în engleză n.trad.)
se aplica la izraeliţii născuţi pe cale naturală, deşi toţi cei care trăiau pe vremea lui Moise au fost în
realitate născuţi în Egipt. Ei erau urmaşi ai lui Isaac şi Iacov, care au fost născuţi în ţara Canaan şi-l
primiseră de la Dumnezeu ca permanentul lor cămin.

Exod 12:21 Moise a chemat pe toţi bătrânii lui Israel, şi le-a zis: "Duceţi-vă de luaţi
un miel pentru familiile voastre, şi junghiaţi Paştele.
Bătrânii. Vezi comentariul pentru cap. 3,16.
Luaţi („a trage din”, în engleză n.trad.). Probabil că aceasta se referă la obiceiul păstorilor şi
al tunzătorilor de a trage o oaie din turmă, prinzându-i piciorul cu un cârlig ciobănesc. Cât despre
miel, vezi comentariul pentru v.3.

Exod 12:22 Să luaţi apoi un mănunchi de isop, să-l muiaţi în sângele din strachină,
şi să ungeţi pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii cu sângele din strachină. Nimeni din
voi să nu iasă din casă până dimineaţa.
Isop. Cele mai înalte personalităţi sunt de acord că isopul biblic este izma verde-cenuşiu,
Origanum maru, cunoscut acum în Palestina ca za‘tar. Această plantă mică, cu plăcut miros
pătrunzător, cu gust ceva asemănător cu menta piperată şi o mulţime de flori albe creşte de obicei
pe stânci şi locuri în terase. Are frunze groase şi păroase şi ramuri fine, adaptate a ţine lichide.
Astăzi este folosit ca mirodenie sau condiment şi are şi o oarecare reputaţie ca medicament.
Samaritenii încă mai folosesc un mănunchi de za‘tar la ceremoniile Paştelui, pentru a unge cu
sângele mielului pascal uşiorii uşilor caselor lor.
Ca un adaos la folosirea lui în ritualul Paştelor, isopul mai era întrebuinţat în ziua curăţirii
unui lepros sau a casei (Levitic 14,6,49), în legătură cu jertfa vacii roşii şi cu ceremoniile funebre
(Numeri 19,6.17). Mai mult, Moise a folosit isop când „a stropit cartea şi tot norodul” (Evrei 9,19).
Astfel, isopul a devenit simbolul curăţeniei (Psalmi 51,7). Vezi şi comentariul pentru v.7.
Nimeni din voi să nu iasă din casă. În această noapte de judecată nu avea să fie siguranţă
niciunde, în afară de dincolo de uşa stropită cu sânge. După cum pentru evreu nu era garantată
siguranţa în afară de protecţia sângelui mielului, tot aşa pentru creştin nu există nici o altă mântuire
decât sângele lui Isus Hristos, adevăratul „Miel al lui Dumnezeu” (Ioan 1,36; Fapte 4,12).

- 60 -
Exod 12:23 Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, şi va vedea sângele pe
pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă, şi nu va
îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.
Pentru versetele 23 şi 24 vezi comentariul pentru versetele 12-14.

Exod 12:26 Şi când vă vor întreba copiii voştri: "Ce înseamnă obiceiul acesta?
Ce înseamnă obiceiul acesta? Moise a presupus că ceremoniile pascale vor face să apară
curiozitatea şi că fiecare generaţie care urma avea să dorească să cunoască originea şi
însemnătatea lor. Ceremonia este numită „o slujire” sau îndatorire, având în vedere că era
îndeplinită ca împlinire a unei porunci divine.

Exod 12:27 să răspundeţi: "Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut
pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, şi ne-a scăpat casele
noastre." Poporul s-a plecat, şi s-a închinat până la pământ.
S-a închinat. Auzind aceste instrucţiuni, poporul, în persoana bătrânilor lor (vezi v.21), „s-a
plecat”, literal „au dat ascultare”. În felul acesta, au exprimat şi credinţa lor şi au dovedit gratitudine
pentru eliberarea de care aveau să aibă parte în curând.

Exod 12:28 Şi copiii lui Israel au plecat şi au făcut cum poruncise Domnul lui Moise
şi lui Aaron; aşa au făcut.
Aşa au făcut. Seria lungă de minuni făcute prin Moise şi Aaron, impresionase într-atât
poporul, încât a ascultat imediat fără rezerve. Deoarece porunca fusese dată mai înainte, în 10 a lui
Abib (v.3), şi mielul pascal nu trebuia să fie junghiat înainte de ziua a 14-a, versetul 28 cuprinde
mai multe zile de curăţire.

Exod 12:29 La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de
la întâiul născut al lui Faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul
născut al celui închis în temniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor.
La miezul nopţii. Literal, „la jumătatea nopţii”. Deşi ziua era cunoscută pentru izraeliţi, ea nu
fusese anunţată regelui, şi această nesiguranţă trebuie să se fi adăugat la neliniştea lui. Când Moise
plecase de la regele cel dârz, fiecărui curtean fără îndoială că îi era teamă de perspectiva pierderii
întâiului lui născut. Totuşi, după ce au trecut mai multe zile fără ca ameninţarea să se împlinească,
mulţi, poate chiar şi regele însuşi, au putut să cugete că aşa ceva nu avea să se întâmple. Cu toate
acestea, trebuie să fi fost mereu actuală teama că cuvântul lui Moise putea să fie adevărat.
Întâiul născut al lui Faraon. Dacă Amenhotep II a fost Faraonul Exodului (vezi
Introducerea), cel care a fost omorât în timpul nopţii de groază a fost fiul cel mai mare al lui, fratele
succesorului său, Thutmose IV. Nu există nici o relatare nebiblică asupra acestui eveniment; de
fapt, vechii egipteni au trecut sub tăcere orice experienţă umilitoare. Cu toate acestea, Thutmose IV
a lăsat o dovadă concludentă despre moartea neaşteptată a fratelui său şi propria înălţare la rangul
de prinţ de coroană. Stela Sfinxului din Giza arată că el a îndepărtat nisipul de pe acel monument
vechi, ca recunoştinţă pentru neaşteptata numire divină pe care a primit-o la umbra lui. În inscripţie
el spune despre o vânătore prin apropiere de Sfinx într-una din zile. În timp ce îşi făcea siesta la
umbra lui, acest „mare zeu” (Sfinxul) i-a apărut într-o vedenie şi i-a vorbit aşa cum se adresează un
tată către fiul său, descoperindu-i că el avea să fie viitorul rege al Egiptului. Faptul că acest incident
este raportat pe o piatră de monument arată că Thutmose IV nu fusese desemnat de la început ca
prinţ de coroană, şi nici el nu se aşteptase să devină rege. El mai descoperă şi că a atribuit înălţarea
sa pe tron intervenţiei divine. Deşi fratele său mai mare, prinţul de coroană nu este amintit, nu
există nici o îndoială printre cei ce cunosc inscripţiile egiptene că fiu mai mare al lui Amenhotep II i

- 61 -
s-a întâmplat ceva neobişnuit acestui nemenţionat.
Nu ne putem aştepta la un răspuns satisfăcător de la rapoartele egiptene cu privire la ce s-a
întâmplat cu acest tânăr. Doar presupunând că Amenhotep II a fost Faraonul Exodului, moartea
fiului său mai mare în timpul plăgii a zecea ar avea ca rezultat înălţarea fiului mai tânăr, Thutmose
IV de mai târziu, ca moştenitor evident al tronului. Pentru a evita atribuirea înălţării sale unui
dezastru adus de Dumnezeul evreilor asupra ţării sale, Thutmose IV a putut să inventeze şi să
publice povestea unei presupuse vedenii cereşti. Succesiunea regală nereglementară era de obicei
explicată ca o astfel de intervenţie din partea marilor zei egipteni. Când Hatshepsut a urmat tatălui
ei pe tron, anunţul făcut a fost că o născuse zeul Amen şi i-a poruncit să fie stăpâna Egiptului. Când
Thutmose III, fără drept regal la tron, a fost proclamat rege în timpul unei revolte la templu, a fost
publicat pe calea autorităţii un decret special al zeului Amen pentru succesiunea nereglementară a
lui.
Întâiul născut al celui închis. Expresia aceasta este paralelă cu aceea din cap. 11,5, „întâiul
născut al roabei care stă la râşniţă”. În ambele cazuri, înţelesul general este că au suferit toate
clasele poporului, de la cel mai mare până la cel mai mic. Totuşi, şi aceasta este adevărat, în unele
cazuri robii erau folosiţi ca lucrători la râşniţă (Judecători 16,21)
Întâii născuţi ai dobitoacelor. Cuvântul tradus aici „vite” (în engleză) cuprinde „animalele”, în
general ca în Levitic 11,2, unde acelaşi cuvânt ebraic a fost redat mult timp mai bine prin „animale”.
Vezi şi comentariul pentru cap. 11,5.

Exod 12:30 Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui, şi toţi Egiptenii; şi au fost
mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort.
Faraon s-a sculat. Vizita îngerului morţii la oştirea lui Sancherib (2 Regi 19,35) pare să nu fi
fost bănuită până ce nu s-au sculat supravieţuitorii a doua zi dimineaţă. Dar în Egipt se pare că
fiecare familie s-a sculat din somn la miezul nopţii, când întâiul născut s-a îmbolnăvit brusc şi a
murit.
Ţipete mari. Vezi comentariul pentru Exod 11,6, lucruri ale căror împlinire este aceasta.
Ţipătul general care s-a înălţat în acel ceas al miezului nopţii în lungul şi-n latul Egiptului, a fost
însoţit de o insistare urgentă ca izraeliţii să plece imediat (v.33). Acum, fără îndoială că egiptenii se
temeau că aveau să moară cu toţii, dacă evreii rămân.

Exod 12:31 În aceeaşi noapte Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron, şi le-a zis:
"Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă de slujiţi
Domnului, cum aţi zis.
A chemat pe Moise şi pe Aaron. „Strigătul” poporului fără îndoială că fusese auzit în palat şi
regele a ţinut seamă de cererea populară ca izraeliţii să fie scoşi afară din ţară. Acum suferea
întreaga ţară până la limita răbdării din cauza încăpăţânării monarhului ei. Înţelegând că trebuie să
acţioneze de îndată spre a abate judecăţi mai aspre, Faraon i-a trimis pe slujbaşii lui cei mai de
seamă (vezi cap. 11,8) pe când era încă noapte să-i cheme pe conducătorii evreilor, pe care-i ura, şi
pe care refuzase să-i mai vadă (cap. 10,28).

Exod 12:32 Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă, şi binecuvântaţi-mă."
Binecuvântaţi-mă. Acum supunerea lui Faraon era completă. Nu numai că le-a poruncit să
plece din ţară imediat şi să ia cu ei lucrurile lor, dar a mai făcut şi o cerere celor doi fraţi la care ei
cu greu s-ar fi aşteptat. Cuvintele lor au adus un blestem asupra lui; se putea întâmpla ca ele să
poată aduce şi binecuvântare. Nu este raportat cum a fost primită cererea lui, dar că a trebuit să fie
făcută, în general, este un remarcabil indiciu cu privire la cât de mult a fost umilită mândria lui.

- 62 -
Exod 12:33 Egiptenii zoreau poporul, şi se grăbeau să-i scoată din ţară, căci ziceau:
"Altfel, toţi vom pieri."
Egiptenii zoreau. Cererea populară, mai întâi amestecată cu strigătul de jale (v.30), curând a
devenit generală şi insistentă. Evreii nu numai că trebuiau să plece, dar trebuiau să plece imediat.
Strigătul „altfel toţi vom pieri” descoperă că populaţia întreagă putea să fie nimicită şi ţara să fie
stăpânită de evrei.

Exod 12:34 Poporul şi-a luat plămădeala (coca), înainte de a se dospi. Şi-au învelit
postăvile cu plămădeala în haine, şi le-au pus pe umeri.
Şi-a luat plămădeala. Aceasta reflectă graba egiptenilor. Probabil că izraeliţii se pregăteau să-
şi ia pâine pentru călătoria lor. Deşi avertizaţi de Moise cu mai multe zile înainte, se pare că poporul
nu s-a aşteptat la o plecare atât de grăbită, şi pregătirile lor încă nu erau complete. Deşi li se
spusese că timp de şapte zile după părtăşia la mielul pascal trebuiau să mănânce azime (v.15),
mulţi, fie că nu luaseră la inimă această poruncă, fie că au plănuit să coacă pâine dospită pentru
zilele care aveau să urmeze după cele şapte zile de azime. Orişicum, presiunea nevoii i-a obligat să
fie mulţumiţi cu pâine nedospită, sau aşa cum este numită în Deuteronom 16,3, „pâinea întristării”.

Exod 12:35 Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise, şi au cerut Egiptenilor vase
de argint, vase de aur şi haine.
Au cerut („împrumutat” în engleză n.trad.). Literal „cerut”. Cu privire la traducerea cuvântului
ebraic sha‘al redat în KJV ca „luat cu împrumut”, vezi comentariul pentru cap. 3,22. Cuvântul sha‘al
înseamnă „a cere”, iar nu „a lua cu împrumut”.

Exod 12:36 Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea Egiptenilor care le-
au împlinit cererea. Şi astfel au jefuit pe Egipteni.
Le-a împlinit cererea (în engleză „au dat cu împrumut” n.trad.). După cum cuvântul „au luat
cu împrumut” este o traducere greşită, aşa este şi cuvântul „au dat cu împrumut”. Cuvântul ebraic
în discuţie este o formă pasivă a aceluiaşi verb sha‘al care în forma lui activă înseamnă „a cere”.
Forma pasivă exprimă nu numai înţelesul de a fi cerut, ci şi de a aproba o cerere. Ideea textului
este acesta: „Domnul dăduse poporului har înaintea egiptenilor, aşa fel încât ei i-au lăsat să aibă
aceea ce au cerut” (R.S.V.)
Au jefuit pe egipteni. Vezi comentariul pentru cap. 3,22.

Exod 12:37 Copiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape
şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii.
Din Ramses. Faptul că „Ramses” de aici este acelaşi ca şi „Ramses” din cap. 1,11, cu greu
poate fi pus la îndoială, deoarece cuvintele ebraice diferă numai în vocalizarea lor, care a fost
inserată în Biblie aproximativ prin secolul al VII-lea al erei creştine. Ramses a fost oraşul pentru a
cărui construire mâna de lucru a sclavului izraelit fusese folosită pe scară largă. După cum este spus
în comentariul asupra cap. 1.11, numele dat aici probabil că este un nume de mai târziu al cetăţii
Tanis (Avaris). La două sute de ani după Exod, Tanis a primit numele de Ramses, acordat de marele
lui renovator, Ramses II. Ruinele acestei cetăţi sunt cunoscute astăzi sub numele arab San el-
Hagar. Ea este aşezată în delta nord-estică, aproximativ la 27 mile nord-vest de cetatea El Qantara
pe canalul de Suez.
Spre Sucot. Comentatorii mai vechi au identificat în mod incorect acesta, ca fiind primul loc
de oprire al izraeliţilor după plecarea lor din Ramses, cu Pitom. Acum, cercetătorii sunt în general de
acord că numele ebraic dat aici este o transliterare a egipteanului Tjeku, amintit în documentele
egiptene ca o localitate de graniţă. Locul acesta este identificat cu Tell el-Maskhuta, în partea de
răsărit a lui Wadi Tumilat, aproximativ la 32 mile sud-est de Tanis sau Ramses.

- 63 -
 Şase sute de mii. Comentatorii scot în evidenţă unele dificultăţi cu privire la numărul indicat
aici. Văzând că au fost incluşi numai bărbaţii în vârstă de peste 20 de ani (Numeri 1,3-43), populaţia
totală putea fi evaluată la mai multe milioane. Problema este cum a putut o asemenea mulţime,
împreună cu miile de animale ale lor, să treacă prin strâmtele văi ale peninsulei Sinai, fără a se
întinde pe un parcurs de sute de mile, fără să se mai spună nimic despre găsirea măcar a unui loc
de tabără destul de mare pentru a-i adăposti?
Unii citează dovezi biblice care arată că Israel era relativ mic şi slab – prea puţini ca să
ocupe ţara, dacă li s-ar fi oferit într-un an (Exod 23,29.30; Numeri 13,28-33; Deuteronom 1,26-30;
7,7.17-22).
Alţii explică faptul că numerele din ebraica originală ar putea produce încurcături. De
exemplu, nu se ştie dacă numeralele asociate 100 şi 1000 trebuie să fie înţelese ca de 100 de ori,
sau ca 100 plus 1000.
Unii comentatori sugerează că nu puteau înţelege în mod precis cuvântul ebraic tradus prin
„mie”, ‘lph sau ‘eleph. Cuvântul mai înseamnă şi familie, ca în Judecători 6,15. În alte locuri pare să
însemne „familie” sau „clan” (1 Samuel 10,19; 23,23; Mica 5,2). Ba mai mult, ‘aluph, un cuvânt
având aceleaşi consoane ca ‘eleph, dar vocale diferite înseamnă „prieten”, sau „şef tribal”. Din
cauza aceasta, s-a sugerat că expresia tradusă de obicei „şase sute de mii”, în realitate înseamnă
„şase sute de familii”. Comentatorii cred că mult mai probabil că cele 12 familii care au coborât în
Egipt cu Iacov să crească la 600 de familii în 215 ani, decât să presupună că cei 70 de bărbaţi din
Geneza 47,27 au crescut la 600.000 de bărbaţi în numai patru generaţii. (vezi Geneza 15,16).
Unii au explicat că 600.000 de bărbaţi ar fi putut să rezulte din creşterea naturală, dacă
fiecare fiu, asemenea lui Iacov, ar fi avut 12 fii. Împotriva acestei teoretice soluţii matematice s-a
ridicat obiecţia că nici unul din urmaşii lui Iacov, ai căror fii sunt raportaţi, nu a avut atât de mulţi
copii.
O altă semnificaţie a lui ‘eleph este „unitate militară” (Numeri 31,5.14, etc.). Prin urmare,
unii spun că armatele izraelite erau constituite de 600 de unităţi, fiecare dintr-un clan, sau diviziune
tribală.
Referirea lui E.G. White la „mai mult de două milioane de suflete” (PP 334, 379 tr. română)
şi că „milioanele” care au ieşit din Egipt şi-au găsit mormântul în pustie (PP 410) se armonizează cu
cuvintele lui Moise aşa cum le găsim traduse ca fiind 600.000, aici şi în alte texte asemănătoare
(vezi cap. 38,25.26).

Exod 12:38 O mulţime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau şi
turme însemnate de oi şi boi.
O mulţime de oameni de tot soiul. S-au făcut diferite încercări pentru a identifica „oamenii de
tot soiul”. Unii consideră că ei sunt băştinaşi egipteni care, impresionaţi de puterea Dumnezeului
evreilor, au căutat părtăşie în binecuvântările acelora care Îi serveau Lui, şi care în acelaşi timp au
dorit să scape de tirania regelui. Alţii i-au luat drept rămăşiţele hicsoşilor sau alţi semiţi care
fuseseră reţinuţi de Faraon şi care acum au prins ocazia să părăsească Egiptul. Unii, cel puţin erau
descendenţi ai evreilor care s-au căsătorit cu egiptenii (1 SP 243). Deşi nu cunoşteau identitatea
acestor neizraeliţi care s-au unit cu evreii triumfători în acest ceas al ocaziei, mai târziu ei apar din
nou în naraţie. Ei au fost întotdeauna aceia care au regretat primii plecarea lor din Egipt şi au dorit
după delicatesele lui (Numeri 11,4,5).

Exod 12:39 Cu plămădeala, pe care o luaseră din Egipt şi care nu se dospise încă,
au făcut turte fără aluat; căci fuseseră izgoniţi de Egipteni, fără să mai poată zăbovi,
şi fără să-şi ia merinde cu ei.
Au făcut turte. Izraeliţii au făcut o oprire scurtă la Sucot spre a face pregătirile finale pentru
lunga călătorie din pustie. Lungimea acestei şederi aici nu este amintită, dar ea a fost destul de
lungă pentru a coace pâinea de care aveau nevoie pentru zilele imediat următore.

- 64 -
Exod 12:40 Şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani.
Patru sute treizeci de ani. Discuţia asupra Geneza 15,13 arată că declaraţia lui Pavel din
Galateni 3,17 şi alte dovezi explică faptul că aceşti 430 de ani cuprind perioada de la chemarea lui
Avraam de a pleca din Haran până la coborârea reală a lui Iacov în Egipt cu 215 ani mai târziu, şi că
intervalul dintre intrarea lui Iacov în Egipt şi Exod au fost alţi 215 ani. Deoarece, pe timpul lui Moise,
Palestina era considerată o parte a imperiului egiptean, nu este ceva ciudat a găsi un autor al acelei
perioade incluzând Canaanul în termenul „Egipt”. Necunoscând situaţia politică a timpului lui Moise,
dar înţelegând că cei 430 de ani cuprindeau călătoria patriarhală în Canaan, traducătorii LXX-ei au
inclus în mod specific în cuprinsul acestei perioade timpul călătoriei lor „în ţara Egiptului şi ţara
Canaanului. Profeţia că a patra generaţie a acelora care intraseră în Egipt aveau să plece din ea
(Geneza 15,16) şi raportul împlinirii ei (Exod 6,16-20) fac imposibilă orice altă explicaţie a perioadei
de 430 de ani.

Exod 12:42 Noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Domnului, pentru că atunci i-
a scos din ţara Egiptului; noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Domnului de
toţi copiii lui Israel şi de urmaşii lor.
Noaptea aceea. Adică, noaptea mâncării mielului pascal, cu privire la care se dăduseră deja
instrucţiuni (vezi v.6-11, 14). Grozăvia ei amestecată cu bucuria, niciodată nu putea fi ştearsă din
memoria unui popor care şi-a avut naşterea lor ca naţiune în acea noapte memorabilă.

Exod 12:43 Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: "Iată porunca privitoare la Paşte: nici
un străin să nu mănânce din ele.
Iată porunca. La Sucot au fost date anumite instrucţiuni suplimentare cu privire la Paşte.
Acestea erau necesare din cauza multor neizraeliţi care se uniseră cu evreii, şi se ocupă în principal
de aceşti „străini”. S-au făcut prevederi prin care ei puteau participa la sărbătoarea pascală şi să se
împărtăşească de binecuvântările ei.
Nici un străin. Adică, unul de altă rasă care dorea să-şi păstreze calitatea de străin şi să
rămână necircumcis. Dacă Paştele avea semnificaţia ca sărbătorire comemorativă a naşterii lui Israel
ca naţiune, ar fi în mod firesc nepotrivit pentru un străin să participe la ea.

Exod 12:44 Să tai împrejur pe orice rob cumpărat cu bani, şi apoi să mănânce din
ele.
Să tai împrejur. Nu printr-o descendenţă naturală, ci printr-o chemare divină a devenit Israel
poporul Domnului. În această calitate, fiind destinat să fie o binecuvântare pentru toate naţiunile,
Israel nu trebuia să ia o atitudine exclusivistă faţă de străini. Ei trebuiau să-i primească bine pe cei
care doreau să li se alăture în închinarea şi slujirea lui Dumnezeu. Fiind încorporaţi politic şi
economic, aceşti „străini” trebuiau să fie acceptaţi şi religios prin ritualul circumciderii. Astfel, ei
deveneau una cu poporul lui Dumnezeu şi le era îngăduit să participe la ritualul Paştelui (vezi v.48).

Exod 12:45 Veneticul şi simbriaşul să nu mănânce.

Veneticul şi simbriaşul. Cei ce rămâneau temporar şi slujitorii care lucrau pentru plată nu
trebuiau să mănânce din Paşte, pentru că legăturile lor cu Israel puteau fi desfăcute oricând.

Exod 12:46 Să nu le mănânce decât într-o singură casă; să nu luaţi deloc carne
afară din casă, şi să nu zdrobiţi nici un os.
Să nu zdrobiţi nici un os. Acest precept arată că mielul pascal era un simbol al lui Hristos, şi
faptul că aşa s-a înţeles în biserica creştină primară este clar din Ioan 19,33.36. Deşi Mielul lui
Dumnezeu care ridică păcatul lumii a fost răstignit ca un criminal de rând, nici unul din oasele Lui

- 65 -
nu a fost zdrobit, în ciuda faptului că aşa se obişnuia şi aşa li s-a făcut celorlalţi doi. După cum a
fost tratat Antitipul răstignit, deosebit de ceilalţi oameni răstigniţi, tot aşa şi mielul pascal a fost
pregătit în mod deosebit. Oasele altor miei mâncaţi în timpul anului puteau fi zdrobite spre a se
extrage măduva.

Exod 12:48 Dacă un străin, care va locui la tine, va vrea să facă Paştele Domnului,
orice parte bărbătească din casa lui va trebui tăiată împrejur; apoi se va apropia să
le facă, şi va fi ca şi băştinaşul; dar nici un netăiat împrejur să nu mănânce din ele.
Dacă un străin. Această poruncă, ocupându-se cu prozeliţii, este asemănătoare cu aceea
dată în v.14.

Exod 12:51 Şi chiar în ziua aceea, Domnul a scos din ţara Egiptului pe copiii lui
Israel, după oştile lor.
Şi chiar în ziua aceea. Versetul acesta aparţine naraţiunii capitolului următor, la care el
constituie introducerea.
Comentariile lui Ellen G. White
1-51 PP 274-282
5 CD 20; CH 68; DA 50; GC 473; PK 489; PP 274, 352; SL 23; 5T 541
7 PP 274; 5T 505
8 PP 274, 278
11 DA 77, 653
11-14PP 274
12 6T 195
13 AH 325; TM 157; 4T 21; 5T 505
15 DA 77
15, 19, 22 PP 278
22, 23 MH 403; 5T 505
22-246T 195
26, 27 DA 77
27 PP 274, 279
29 4T 20
29-311T 265; 5T 119
29-33 PP 280
29-36 SR 119
30,31 4T 21
31 DA 77
31,32 PK 369
37-39 PP 281
38 PP 315; SR 120
40,41 PP 282
41 DA 32
46 PP 277
49 PP 507
51 PP 282

Exod 13:2 "Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi născut, pe orice întâi născut
dintre copiii lui Israel, atât dintre oameni cât şi dintre dobitoace: este al Meu."
Orice întâi născut. Porunca aceasta a fost dată chiar în ziua Exodului (vezi cap. 12,51).
Cuvântul ebraic folosit aici limitează porunca la întâiul născut de parte bărbătească, singurul care
fusese în pericol din cauza plăgii a zecea. Explicaţia adiţională „oricare care deschide pântecele”,
arată că era vorba numai de acei fii întâi născuţi, care în acelaşi timp erau şi întâii născuţi ai
mamelor lor. Consacrarea lor era strâns legată de Paşte. Având în vedere că Domnul eliberase pe
întâii născuţi ai lui Israel, ei au devenit proprietatea specială a Lui şi trebuiau să-I fie consacraţi.

Exod 13:3 Moise a zis poporului: "Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit
din Egipt, din casa robiei, căci cu mână puternică v-a scos Domnul de acolo. Să nu
mâncaţi pâine dospită.
Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta. Porunca aceasta a venit la încheierea primei zile de
călătorie (vezi cap. 12,37), când evreii experimentaseră în mod atât de minunat mâna cea bună a
Dumnezeului lor. Egiptenii nu numai că le-au îngăduit să plece, ci i-au şi ajutat să se grăbească pe
drumul lor. Izraeliţii au putut să simtă din plin că fuseseră eliberaţi din „Casa robiei”.
Pâine dospită. Vezi cap. 12,15-20.

- 66 -
Exod 13:4 Astăzi ieşiţi, în luna spicelor.
Ieşiţi. Literal, „sunteţi în curs de ieşire”. Traducerea din RSV „trebuie să plecaţi”, deşi posibilă
gramatical, contrazice faptul că izraeliţii plecaseră deja în călătoria lor (vezi cap. 12,37.51).
În luna spicelor (Abib). Numele lunii este dat aici pentru prima dată. Despre însemnătatea şi
locul ei în calendarul eclesiastic ebraic, vezi comentariul pentru cap. 12,2.

Exod 13:5 Când te va duce Domnul în ţara Cananiţilor, Hetiţilor, Amoriţilor, Heviţilor
şi Iebusiţilor, pe care a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da, ţară unde curge lapte şi miere,
să ţii următoarea slujbă în luna aceasta.
Ţara canaaniţilor. Vezi comentariul pentru cap. 3,8.
Pe care a jurat. Vezi Geneza 15,18; 24,7; compară cu Exod 6,8.
Următoarea slujbă. Vezi Exod 12,25.

Exod 13:6 Timp de şapte zile, să mănânci azimi; şi în ziua a şaptea, să fie o
sărbătoare în cinstea Domnului.
Diferite expresii şi instrucţiuni date deja în cap. 12, mai ales în v.15, 16, 19, 26, 27, sunt
repetate aici în versetele 6-8.

Exod 13:9 Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte
între ochii tăi, pentru ca legea Domnului să fie totdeauna în gura ta; căci cu mână
puternică te-a scos Domnul din Egipt.
Ca un semn. Unii cercetători cred că instrucţiunea aceasta n-a fost adusă la îndeplinire literal
până pe vremea regilor, sau se poate chiar a Macabeilor. Dovada clară nebiblică cum că iudeii au
purtat părţi din lege fixate pe braţul stâng şi pe frunte datează aproximativ de pe vremea lui
Hristos. Iudeii le-au numit tefilin, care s-a explicat că înseamnă „rugăciuni”, în timp ce denumirea
greacă era phulakterion (Matei 23,5), de unde a derivat cuvântul filacterie. Acestea constau din
pungi mici făcute din piele de animale de jertfă curate, cusute de fâşii de piele prin care erau fixate
pe frunte între ochi şi puţin deasupra lor, precum şi de braţele celor de parte bărbătească care au
ajuns la vârsta de 13 ani. Cele patru compartimente ale filacteriei conţineau fiecare o fâşie de
pergament, având pe el scrise fără greşeală unul din următoarele texte: Exod 13,2-10; 13,11-16;
Deuteronom 6,4-9; 11,13-21 – în total 30 de versete. Filacteria de pe braţ avea numai o pungă,
totuşi conţinea scrise pe piele aceleaşi patru texte. Ea era legată de partea interioară a braţului
stâng, ceva mai sus de cot, aşa încât textele biblice să poată fi aproape de inimă. Aceasta se făcea
după cum se presupune în conformitate cu porunca: „Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi,
să le ai în inima ta” (Deuteronom 6,6). De obicei, filacteriile erau purtate de iudeii evlavioşi în timpul
rugăciunii zilnice de dimineaţă, dar unii bărbaţi cunoscuţi ca pioşi le purtau toată ziua. Cu o pretinsă
evlavie, pentru a evidenţia mai mult filacteriile lor, ei făceau fâşiile mai late, practică aspru criticată
de Hristos în Matei 23,5. Iudeii conservatori mai poartă şi acum filacterii.
Se ştie că egiptenii au purtat adesea amulete pe corpurile lor în formă de sul de papirus în
miniatură, pe care erau scrise cuvinte magice. Izraeliţii în veacurile de mai târziu poate că au
adoptat această practică superstiţioasă de la egipteni. Dar Dumnezeu nu a intenţionat ca iudeii să
facă o aplicaţie literară a poruncii dată aici prin legarea unor anumite părţi din lege pe braţele şi
fruntea lor (DA 612). El a vorbit în mod exclusiv despre acceptarea principiilor drepte în mintea şi
inima lor, în intelect şi emoţii, şi despre aplicarea acestor principii în viaţă.

Exod 13:10 Să ţii porunca aceasta la vremea hotărâtă, din an în an.

Porunca aceasta. Adică, porunca despre pâine nedospită (vezi v.3, 5, 7; compară cu cap.
12,14.24).

- 67 -
Exod 13:11 Când te va aduce Domnul în ţara Cananiţilor, cum a jurat ţie şi părinţilor
tăi, şi când ţi-o va da,
Vezi comentariul pentru cap. 3,8.

Exod 13:12 să închini Domnului pe orice întâi născut, chiar pe orice întâi născut din
vitele, pe care le vei avea: orice parte bărbătească este a Domnului.
Să închini. Expresia aceasta se potriveşte cu deosebire în cazul întâiului născut al animalelor,
care trebuia să fie separat de restul turmei sau al cirezii şi pus deoparte pentru Domnul, aşa ca să
nu fie pierdut printre alţi miei, iezi sau viţei. Deoarece nu aveau să fie jertfiţi de îndată (Levitic
22,27), era necesar să fie separaţi până se putea dispune de ei aşa cum a poruncit Dumnezeu.

Exod 13:13 Să răscumperi cu un miel pe orice întâi născut al măgăriţei; iar dacă nu-l
vei răscumpăra, să-i frângi gâtul. Să răscumperi de asemenea pe orice întâi născut
de parte bărbătească dintre fiii tăi.
Întâii născuţi ai măgăriţei. Porunca din Numeri 18,15 de a răscumpăra orice animal necurat
arată că măgarul se află în această reglementare ca reprezentant al animalelor necurate, în general.

Orice întâi născut de parte bărbătească. Întâii născuţi din Israel trebuiau de asemenea să fie
consacraţi Domnului. Aceasta nu trebuia să fie făcut în felul păgânilor, ucigând şi arzând copiii pe un
altar, ci prezentându-i Domnului ca jertfe vii, consacrând toate puterile corpului şi minţii lor în slujba
Lui. Mai târziu, Dumnezeu a deosebit seminţia lui Levi pentru slujirea Lui ca un înlocuitor pentru
întâiul născut al celorlalte seminţii (vezi Exod 32,26-28; Numeri 3,12.13). În acelaşi timp, fiecare
întâi născut izraelit trebuia să fie „eliberat” sau răscumpărat de la Domnul prin plătirea a cinci sicli
de argint, după cum este prescris în Numeri 3,47; 18,16. În diferite ţări, atât antice cât şi moderne,
este obiceiul ca fiul întâi născut să fie consacrat pentru scopuri religioase.

Exod 13:14 Şi când te va întreba fiul tău într-o zi: "Ce înseamnă lucrul acesta?" să-i
răspunzi: "Prin mâna Lui cea atotputernică, Domnul ne-a scos din Egipt, din casa
robiei;
Vezi comentariul pentru cap. 12,26.

Exod 13:15 şi, fiindcă Faraon se încăpăţâna şi nu voia să ne lase să plecăm,

Domnul a omorât pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâii născuţi ai
oamenilor până la întâii născuţi ai dobitoacelor. Iată de ce aduc jertfă Domnului pe
orice întâi născut de parte bărbătească, şi răscumpăr pe orice întâi născut dintre fiii
mei."
Nu voia să ne lase să plecăm. Literal, „când Faraon s-a împietrit (în inima sa) împotriva
trimiterii noastre”. Aici apare acelaşi cuvânt folosit mai înainte pentru împietrirea inimii regelui (vezi
comentariul pentru cap. 4,21).

Exod 13:16 Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte
între ochi; căci prin mâna Lui atotputernică ne-a scos Domnul din Egipt."
Vezi comentariul pentru v.9.

Exod 13:17 După ce a lăsat Faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe
drumul care dă în ţara Filistenilor, măcar că era mai aproape; căci a zis Dumnezeu:
"S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul, şi să se întoarcă în Egipt."

- 68 -
 Pe drumul. Literal, „spre drumul” (vezi comentariul pentru v.18). La Sucot, primul loc de
oprire al lui Israel, organizarea lor, pentru care se luaseră deja unele măsuri (PP 281), probabil că a
fost completată. Calea cea mai scurtă şi directă din Egipt la Canaan ar fi fost pe drumul de coastă
spre Gaza, care se afla la cca. 169 mile de Sucot. Înainte să fie gata să ia în stăpânire ţara
Canaanului, trebuiau să fie unificaţi ca naţiune şi să înveţe să se încreadă în Dumnezeu, pe care nu-
L cunoşteau încă decât în mică măsură. Fiind un neam de sclavi, ei erau neînarmaţi şi neobişnuiţi cu
războiul (PP 282). Trebuia să aibă loc o transformare spirituală, intelectuală şi politică înainte ca să
fie pregătiţi să colaboreze cu Dumnezeu la cucerirea Canaanului.
Să se întoarcă în Egipt. Cât de real era pericolul ca la cea mai mică înfrângere sau
descurajare, izraeliţii aveau să se întoarcă şi să se supună iarăşi robiei, este dovedit de atitudinea
lor din ocaziile de mai târziu (vezi Numeri 14,4). Dacă ar fi ştiut ce-i aşteaptă, niciodată n-ar fi fost
de acord să părăsească Egiptul. După toată probabilitatea, ei se aşteptau să fie în Canaan în curs de
câteva săptămâni.

Exod 13:18 Ci Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul care duce spre
pustie, spre marea Roşie. Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului.
Dumnezeu a pus pe popor. Adică, în loc să le îngăduie izraeliţilor să urmeze drumul direct,
Dumnezeu i-a condus pe un drum mai ocolit. Dumnezeu îl informase mai dinainte pe Moise că
poporul lui Israel avea să se adune la muntele Horeb, după plecarea lor din Egipt (cap. 3,12). De
aceea, el cunoştea dinainte drumul pe care trebuia să-l urmeze, fără îndoială că era chiar drumul
acela pe care făcuse de curând călătoria de la Maidan la Egipt. În conformitate cu acestea, poporul
s-a întors de la Sucot spre sud (PP 282) şi a ajuns la marginea pustiei, la Etam (v.20). Numai după
ce trecuseră dincolo de Etam şi au intrat în pustia propriu-zisă a apărut stâlpul de nor pentru a-i
conduce (v.21).
Pe drumul care duce spre. Mai exact, „spre” sau „pe calea către” (vezi Ezechiel 8,5; 21,2,
etc.), unde acelaşi cuvânt, „derec”, este tradus „spre”). Aici, ca în Exod 13,17, Moise nu se referă la
ultima lor destinaţie, ci mai degrabă la drumul pe care l-au urmat imediat după ieşirea din Egipt. Ei
nu trebuiau să meargă „spre” Filistia, ci mai degrabă „spre”, sau „în direcţia” Mării Roşii. Ebraica
este reflectată mai exact astfel: „pe drumul pustiei spre Marea Roşie” (RSV). Pustia la care se referă
Moise se află între Egipt şi Marea Roşie.
Pustia, spre Marea Roşie. Adică, pustia care se află între Egipt şi Marea Roşie (vezi mai sus),
nu pustia peninsulei Sinai. Aceasta reiese clar din următoarele fapte: (1) Construcţia gramaticală
ebraică, după cum s-a văzut mai sus, indică Marea Roşie ca obiectiv al acestei etape a călătoriei. (2)
Construcţia paralelă din v.17, care se citeşte literal, „spre ţara filistenilor”, cere ca v.18 să însemne
„spre Marea Roşie”. (3) Moise arată imediat pustia ca fiind aceea în care au intrat după plecarea din
Etam (v.20) (4) Aceasta este pustia indicată de E.G. White (PP 282, 283).
Alegerea drumului Mării Roşii de către Dumnezeu a avut un scop dublu: (1) Izraeliţii erau
neînarmaţi şi neinstruiţi în arta războiului, şi astfel nepregătiţi să se opună filistenilor (vezi
comentariul pentru v.17). Motivul acesta a putut fi înţeles de izraeliţi şi acesta este motivul pe care
Dumnezeu li l-a prezentat la acea vreme (v.17). (2) După cum îl instruise deja pe Moise (cap. 3,12),
Dumnezeu a intenţionat să Se întâlnească cu poporul la muntele Horeb. Acolo trebuia să
completeze organizarea lor formală ca naţiune, acolo avea El să intre în legături de legământ cu ei
ca naţiune, acolo avea El să le împărtăşească Legea Sa cea sfântă şi acolo aveau să fie instituite
serviciile de la sanctuar. Copiii lui Israel nu erau gata să înţeleagă sau să aprecieze nevoia acestor
lucruri, şi din acest motiv Dumnezeu nu le menţionează la această dată. Izolarea relativă a părţii
sudice a peninsulei Sinai a fost admirabil de potrivită aducerii la îndeplinire a scopului pentru care
Dumnezeu a condus pe poporul Său în apropierea muntelui Horeb. Această peninsulă accidentată şi
aridă este împrejmuită pe două părţi de braţele Mării Roşii şi pe cea de-a treia de marele pustiu
Paran. Poporul nu avea să primească doar instrucţiuni pe care El dorea să le aducă la cunoştinţă,
dar privaţiunile lungii şi obositoarei lor călătorii prin deşertul deschis avea să le asigure situaţii în

- 69 -
care aveau ocazia să înveţe să se încreadă în El. Aceasta era chiar educaţia de care aveau nevoie în
pregătirea pentru sarcina cea grea a cuceririi Canaanului.
Înarmaţi. Cuvântul tradus aici „echipaţi” este interpretat în diferite feluri. Unii comentatori
consideră că el înseamnă a fi „înarmat”, „încins” sau „organizat în cinci rânduri”. Alţii îl explică ca
însemnând „aşezaţi” (în ordine de bătaie), „aranjaţi” sau mărşăluind „cinci într-un rând”. Texte ca
Iosua 1,14; 4,12; Judecători 7,11, au făcut ca mulţi traducători să accepte înţelesul de „înarmat”
(RSV „echipat pentru luptă”). O astfel de traducere face să se nască întrebarea de unde au putut
să-şi asigure armele robii expulzaţi, şi când au fost instruiţi în mânuirea lor. Această interpretare nu
poate fi corectă, pentru că ei „erau neînarmaţi şi neobişnuiţi cu războiul” (PP 282). Oricare ar fi
sensul corect al cuvântului tradus „echipat” în RSV, este evident că el conţine ideea că izraeliţii au
plecat din Egipt, nu ca o gloată de fugari, ci ca un corp bine organizat sub un conducător înţelept şi
hotărât (vezi PP 281).

Exod 13:19 Moise a luat cu el oasele lui Iosif; căci Iosif pusese pe fiii lui Israel să
jure, zicând: "Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi cu voi oasele mele de aici."
Oasele lui Iosif. Deşi aici şi în naraţiunea despre înmormântarea rămăşiţelor pământeşti ale
lui Iosif la Sichem (Iosua 24,32) nu se face nici o menţiune despre ceilalţi fii ai lui Iacov, declaraţia
lui Ştefan în faţa Sinedriului pare să însemne că toţi părinţii „au fost strămutaţi la Sichem” (Fapte
7,15.16). Deoarece copiii lui Israel au păstrat rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif şi au împlinit
cererea lui de a fi înmormântat în Canaan (Geneza 50,24-26), aceasta dovedeşte că, după cât se
pare, ei n-au pierdut din vedere niciodată făgăduinţa eliberării.

Exod 13:20 Au plecat din Sucot, şi au tăbărât la Etam, la marginea pustiei.

Au tăbărât la Etam. Conform cu acest text şi Numeri 33,6, cea de-a doua oprire izraelită a
avut loc „la marginea pustiei”. Locul ei n-a fost încă identificat. Se poate, totuşi, că termenul ebraic
Etam este o transliterare a cuvântului egiptean khetem, „fortăreaţă”. Rapoarte egiptene ne
informează despre existenţa unei linii de fortificaţii de frontieră de la Marea Mediterană la golful
Suez (Exod 2,15) construită cu scopul mărturisit de a împiedica triburile de la est de deşert de a
intra în Egipt şi în acelaşi timp destinată a controla traficul dintre Egipt şi Asia. Deoarece aceste
fortăreţe de frontieră se aflau la marginea estică a pustiei este posibil ca aici să se refere la una din
ele. În cazul lui Moise, cel puţin, aceste posturi de graniţă nu împiedicau un fugar singuratic să se
strecoare printre ele şi să ajungă cu bine în pustie (cap. 2,15), dar este evident că oştirile lui Israel
nu ar fi putut să treacă printre ele fără consimţământul străjerilor. După cât se pare, Faraon nu a
intenţionat mai mult, decât ca evreii să intre în pustiul răsăritean spre a se închina acolo lui
Dumnezeu. Poate că numai atunci când grănicerii au raportat că izraeliţii înaintau continuu în pustie
spre Marea Roşie, Faraon a pornit în urmărirea lor (cap. 14,3; PP 283)

Exod 13:21 Domnul mergea înaintea lor ziua într-un stâlp de nor, ca să-i
călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să
meargă şi ziua şi noaptea.
Într-un stâlp de nor. Ca militar comandant egiptean (PP 245) şi ca fugar de la Faraon (cap.
2,15), Moise cunoştea deja itinerarul general de marş. Ba mai mult, Dumnezeu îi făcuse cunoscut că
trebuia să conducă pe Israel la muntele Horeb (cap. 3,12). Cu toate acestea, pentru a convinge
poporul de conducerea lui Dumnezeu şi pentru a-l călăuzi pe Moise de-a lungul unui drum de urmat,
însuşi Dumnezeu a condus călătoria lor zilnică. Declarând în cap. 13,18 că Dumnezeu a condus pe
izraeliţi, Moise explică acum, cum a făcut El acest lucru. Comandanţi de armată din vechime
foloseau uneori semne de fum sau foc spre a călăuzi forţele lor în marş prin regiuni pustii fără
drumuri. Totuşi, stâlpul de nor sau foc al lui Israel n-a fost produs prin mijloace obişnuite, ci a fost o
manifestare miraculoasă a prezenţei lui Hristos (1 Corinteni 10,1-4, 9; PP 366), care a apărut în faţa
lor când au plecat de la Etam şi au intrat în pustie. Se pare că a fost numai un singur „stâlp” (Exod

- 70 -
14,24), pentru că şi când străluceşte în întuneric, el este numit tot „stâlp de nor” (v.19) sau simplu
„norul” (Numeri 9,21). Ziua, el apărea ca un nor întunecat în contrast cu lumina soarelui, dar
noaptea, ca o lumină strălucitoare (Numeri 9,15.16). În norul acesta, prezent cu poporul Lui, era
Însuşi Domnul, şi din nor El vorbea lui Moise. Aici a apărut slava Domnului, cunoscută mai târziu ca
„Şechina” (Exod 16,10; 40,34). Domnul Se descoperise deja lui Moise într-un fel asemănător la
rugul care ardea (cap. 3,2), şi mai târziu a apărut la Sinai în mijlocul tunetului şi luminii (cap.
19,16.18). Focul şi norul au simbolizat conducere şi ocrotire divină.
Pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea. Literal, „pentru ca să călătorească zi şi noapte”. Nu
trebuie să se deducă din această declaraţie că Dumnezeu intenţiona ca izraeliţii să continue a
călători atât noaptea, cât şi în timpul zilei. Mai degrabă, ei călătoreau atât noaptea, cât şi ziua atâta
timp până aveau să ajungă la destinaţie. După cum este spus clar în text mai la început, stâlpul de
nor avea să-i călăuzească ziua de-a lungul drumului şi noaptea să lumineze tabăra lor. Expresia
adăugată „pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea”, lămureşte faptul că norul nu i-a părăsit
niciodată. Aceasta include atât oprirea noaptea cât şi călătoria ziua. Atât KJV cât şi RSV presupun,
dimpotrivă, că au călătorit noaptea, o concepţie nejustificată de context.

Exod 13:22 Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici
stâlpul de foc în timpul nopţii.
Nu se depărta. Literal, „nu trăda”, sau „nu pleca”, RSV. Ultima menţiune precisă despre nor
este în Numeri 16,42, deşi Numeri 20,6 este posibil să facă aluzie la el. Din Neemia 9,19 şi Numeri
9,15-23, concluzionăm că stâlpul de nor şi de foc a rămas cu Israel pe tot parcursul peregrinării lor
prin pustie. Deoarece nu există nici o menţiune despre el în cartea lui Iosua, poate că el a dispărut
chiar înainte de trecerea Iordanului, la sfârşitul celor 40 de ani.
Faptul că stâlpul de nor a rămas cu Israel de-a lungul lungii lor călătorii, chiar şi atunci când
au fost necredincioşi, este o asigurare pentru creştin că Dumnezeu nu-l va părăsi pe calea vieţii lui.
Făgăduinţa lui Isus către ucenicii Săi, „iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului” (Matei 28,20) nu-i lipseşte nimănui care vrea să meargă acolo unde îl conduce El. Nu
există nici o experienţă a vieţii din care Dumnezeu să Se retragă. El este prezent atât în nopţile cele
mai întunecoase, cât şi în cele mai strălucite zile de bucurie şi succes. Este adevărat că avem nevoie
de El noaptea, când suntem conştienţi de nevoia noastră, dar poate chiar mai mult în timpul zilei,
când suntem înclinaţi să simţim încredere în sine. Stâlpul vizibil nu se mai vede, dar prezenţa lui
Dumnezeu încă mai poate fi simţită în experienţa omului, a bisericii şi a naţiunilor. Fericit este omul
ai cărui ochi nu sunt atât de întunecaţi, încât să nu poată discerne călăuzirea Domnului.
Comentariile lui Ellen G. White
2 DA 51
17-19 SR 120
17-22 PP 282
20-22 SR 121
21 COL 287; LS 93; 3T 285, 340
22 1T 406; 4T 312; 8T 248

Exod 14:2 "Spune copiilor lui Israel să se întoarcă, şi să tăbărască înaintea

Pihahirotului, între Migdol şi mare, faţă în faţă cu Baal-ţefon: în dreptul locului
acestuia să tăbărâţi, lângă mare.
Să se întoarcă şi să tăbărască. Până aici marşul izraeliţilor fusese în general în direcţia sud-
estică. O altă zi de călătorie în aceeaşi direcţie i-ar fi dus mult dincolo de frontiera estică a Egiptului.
Dar Dumnezeu a poruncit să se facă o schimbare care trebuie să le fi părut ciudată şi inexplicabilă.
Ei trebuiau să apuce calea într-o direcţie sud-vestică, care în curând avea să plaseze Marea Roşie
între ei şi destinaţia lor. Deşi aşezarea geografică a locului de tabără următor este descris aici cu
multe amănunte, până acum n-a fost identificat nici unul din locurile numite. Numele Pihahirot este,
după cât se pare, egiptean, dar însemnătatea şi aşezarea lui rămân nesigure.
Între Migdol şi mare. Migdol înseamnă „cetate” sau „fortăreaţă”. Fără îndoială că aceasta se
referă la un număr de localităţi de-a lungul frontierei estice a Egiptului (vezi Numeri 33,7; Ieremia
44,1; 46,14; Ezechiel 29,10; 30,6). Probabil că „migdol-urile” acestea nu erau oraşe diferite, ci

- 71 -
puncte întărite care făceau parte din sistemul de fortificaţii al frontierei (vezi Exod 13,20).
Faţă-n faţă cu Baal-Ţefon. Locul acesta nu este cunoscut, deşi numele Baal-Ţefon era dat şi
unei zeităţi canaanite. El înseamnă, literal „Baal”-ul sau „domnul nordului”, un zeu amintit pe
monumentele egiptene, ca în inscripţiile canaanite. Un text fenician îl declară a fi zeul principal al
oraşului Daphanae (biblicul Taphanhes, Tel Defenneh modern) din delta egipteană. Locul amintit
aici poate să fi primit numele lui de la acest zeu canaanit, al cărui altar, sau sanctuar, la care
veneau popoarele din partea estică a pustiei să se închine, era în oraş.
O astfel de descriere geografică exactă, unică în Pentateuc, sugerează în primul rând, că
Pihahirot însuşi nu era bine cunoscut, şi în al doilea rând, că autorul Exodului cunoştea geografia
ţării. Nici un scriitor de mai târziu nu putea risca să dea astfel de amănunte locale.

Exod 14:3 Faraon va zice despre copiii lui Israel: "S-au rătăcit prin ţară; îi închide
pustia."
Faraon va zice. Textul acesta explică scopul lui Dumnezeu conducând pe izraeliţi într-o
direcţie atât de neobişnuită (vezi v.2). După judecata omenească, drumul acesta părea a fi cel mai
nechibzuit pe care puteau să-l aleagă. Canaanul se afla la nord-est de Egipt, cu toate acestea,
stâlpul de nor îi conducea într-o direcţie sud-vestică, ajungând la graniţa de est a Egiptului. Ar fi
numai normal ca, aflând despre drumul ciudat pe care apucaseră izraeliţii, Faraon să creadă că au
pierdut drumul şi că rătăceau încurcaţi prin partea estică a pustiului egiptean. Scăparea părea acum
imposibilă. Totuşi, Dumnezeu a aranjat tocmai situaţia aceasta, pentru ca Egiptul şi naţiunile
înconjurătoare să poată învăţa frica şi respectul faţă de Numele Său (vezi v.4).

Exod 14:4 Eu voi împietri inima lui Faraon, şi-i va urmări; dar Faraon şi toată oastea
lui vor face să se arate slava Mea, şi Egiptenii vor şti că Eu sunt Domnul." Copiii lui
Israel au făcut aşa.
Împietri. Vezi comentariul de la versetul 4:21

Exod 14:5 S-a dat de ştire împăratului Egiptului că poporul a luat fuga. Atunci inima
lui Faraon şi inima slujitorilor lui s-a schimbat faţă de popor. Ei au zis: "Ce am făcut
de am lăsat pe Israel să plece şi să nu ne mai slujească?"
Ce am făcut? După cât se pare, Faraon a intenţionat să limiteze îngăduinţa sa la trei zile de
călătorie în partea estică a pustiei egiptene. Când a devenit clar că izraeliţii se grăbeau prin pustie
spre Marea Roşie, Faraon a pornit în urmărire (PP 283). Un scurt răgaz de suferinţă îi dăduse timp
să-şi revină din ororile plăgii a zecea, şi el regreta acum fapta sa grăbită. Când n-a mai urmat nici o
calamitate după moartea întâiului născut, poate că egiptenii au considerat ca învinsă puterea
Dumnezeului ebraic, iar pe ei înşişi s-au considerat din nou domni peste ţara lor şi stăpâni pe
situaţie. Pierderea unui mare număr de muncitori avea să afecteze economia ţării şi să aducă
greutăţi asupra celor care au rămas.

Exod 14:7 A luat şase sute de care de luptă cu oameni aleşi, şi toate carele
Egiptului; în toate erau luptători.
Şase sute de care de luptă. Începând cu dinastia a optsprezecea, carele de luptă au ajuns să
fie echipamentul standard al oştirii egiptene. De atunci înainte, regii mergeau întotdeauna la război
în care. Două care regale ale dinastiei a optsprezecea au supravieţuit până în ziua de azi şi, de
aceea, construcţia lor este bine cunoscută. În partea de la urmă erau deschise şi au constat dintr-o
platformă semicirculară făcută din lemn şi împrejmuită de o margine care se ridica într-o arcuire
graţioasă până la înălţimea de aproximativ 0,90 m deasupra platformei. Carele aveau două roţi şi o
oişte şi erau trase de doi cai mici. De obicei, erau echipate cu doi bărbaţi, un luptător şi un vizitiu.
Luptători. În ebraică şi în alte limbi semite, „cel de-al treilea”, însemnând aici probabil „cel

- 72 -
de-al treilea în car”. În Asiria ajunsese un termen tehnic pentru conducătorul carului. Totuşi, în
ebraică, termenul pare a fi sinonim cu „luptător distins” (vezi 2 Regi 9,25; etc.). Având în vedere că
de obicei sunt zugrăviţi doi oameni într-un car egiptean, s-ar părea că termenul tradus aici
„luptător”, ar trebui redat „luptător distins”. Cele 600 de care alese cu echipajele lor, probabil că
aparţineau corpului de gardă al regelui şi au putut fi pregătite pentru o acţiune cum era urmărirea
izraeliţilor, într-un timp foarte scurt.

Exod 14:8 Domnul a împietrit inima lui Faraon, împăratul Egiptului, şi Faraon a
urmărit pe copiii lui Israel. Copiii lui Israel ieşiseră gata de luptă.
Domnul a împietrit. Un fapt semnificativ amintit de trei ori (v.4, 8, 17) în legătură cu
urmărirea de către Faraon a izraeliţilor (vezi comentariul pentru cap. 4,21).
Gata de luptă. (With an high hand). Adică, în triumf asupra urmăririi egiptenilor. Traducerea
RSV redă expresia aceasta ca „în mod sfidător”. În Numeri 33,3, unde se întâlneşte aceeaşi
expresie, RSV o redă ca „în mod triumfător”.

Exod 14:9 Egiptenii i-au urmărit; şi toţi caii, carăle lui Faraon, călăreţii lui şi oştirea
lui, i-au ajuns tocmai când erau tăbărâţi lângă mare, lângă Pi-Hahirot, faţă în faţă cu
Baal-ţefon.
Călăreţii. Deoarece egiptenii nu aveau cavalerie pe vremea aceea, deşi un călăreţ singur este
zugrăvit o dată pe un mic monument, cuvântul tradus „călăreţi” mai degrabă ar trebui să fie redat
„călător într-un vehicul”, sau „bărbat urcat”, adică aceia care conduceau carele. Înţeles astfel, textul
concordă remarcabil cu monumentele băştinaşe ale acelui timp, care reprezintă armata egipteană
ca fiind alcătuită din două feluri de trupe: cei din care şi infanteria.
I-au ajuns când erau tăbărâţi. Nu este sigur dacă Faraon i-a ajuns pe izraeliţi curând după
ce şi-au întins tabăra pe malul Mării Roşii, sau dacă ei se găseau deja aici de o zi, sau chiar mai
mult. Cu toate că a început în mod evident urmărirea izraeliţilor la câtva timp după plecarea lor,
Faraon avea să fie în măsură să parcurgă distanţa de 80 mile (128 km), de la Tanis (Ramses), până
la ţărmul de nord-vest al Mării Roşii, mult mai repede decât au putut s-o facă izraeliţii. Pentru
aceasta i-ar fi trebuit cel puţin două zile, timpul aproximativ necesar pentru izraeliţi să călătorească
de-a curmezişul pustiei de la Etam (vezi comentariul pentru v.5). Descrierea evenimentelor la
apropierea egiptenilor pare să ducă la concluzia că de abia s-au oprit să tăbărască, atunci când i-au
descoperit pe egipteni care îi urmăreau (v.9, 10; PP 284).

Exod 14:10 Faraon se apropia. Copiii lui Israel şi-au ridicat ochii, şi iată că Egiptenii
veneau după ei. Şi copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare, şi au strigat către
Domnul după ajutor.
S-au spăimântat. Pentru ochii omeneşti situaţia lor părea deznădăjduită. Închişi la răsărit de
mare, la sud de munţi accidentaţi, la apus de pustie muntoasă, iar la nord de egiptenii care îi
urmăreau, probabil că ei au dedus că scăparea era imposibilă. Ba mai mult, ei erau neînarmaţi şi
nepregătiţi pentru luptă. În cele din urmă, nu învăţaseră încă să-şi pună încrederea lor în puterea şi
ocrotirea lui Dumnezeu.
Au strigat către Domnul. Dacă rugăciunea lor ar fi fost însoţită de credinţă, (v.11), nu s-ar fi
păstrat un raport despre murmurarea lor împotriva lui Moise. Unii comentatori au sugerat că au
strigat către Domnul cei mai evlavioşi dintre izraeliţi (v.10), în timp ce nereligioşii au murmurat
contra lui Moise (v.11).

Exod 14:11 Ei au zis lui Moise: "Nu erau oare morminte în Egipt ca să nu mai fi fost
nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt?

- 73 -
 Să murim în pustie. Oamenii au fost întotdeauna satisfăcuţi mustrând pe altcineva pentru
greutăţile pe care le întâmpină. În cazul acesta, cel care a devenit ţinta indignării lor a fost Moise. Ei
argumentau că el, în calitate de conducător, trebuia să fi ştiut mai bine ce era de făcut, decât să-i
aducă într-o situaţie atât de periculoasă. Şi stâlpul de nor – nu i-a condus el în această cursă, din
care se părea că nu este scăpare? În mod cinic, se întrebau dacă Egiptul, o ţară a mormintelor, n-ar
putea să asigure morminte şi pentru ei.

Exod 14:12 Nu-ţi spuneam noi în Egipt: "Lasă-ne să slujim ca robi Egiptenilor, căci
vrem mai bine să slujim ca robi Egiptenilor decât să murim în pustie?"
Nu-ţi spuneam noi în Egipt. Poporul s-a prezentat la Moise cu o declaraţie exagerată a
faptelor. Numai atunci când apăsarea crescuse, după ce Moise a avut prima întrevedere cu Faraon,
ei se plânseseră cu privire cele făcute de Moise (cap. 5,21), dar la început au acceptat cu bucurie
propunerile lui (cap. 4,31). Când au plecat din Egipt ei se supuseseră de bună voie instrucţiunilor
lui.
Mai bine. Este o tendinţă comună de a prefera moartea în locul sclaviei, acolo unde acestea
sunt singurele alternative. Nu este ciudat că un popor întru totul obişnuit cu sclavia şi neavând o
tradiţie de independenţă, nu s-a ridicat la înălţimile eroice care au fost atinse de oamenii liberi.

Exod 14:13 Moise a răspuns poporului: "Nu vă temeţi de nimic; staţi pe loc, şi veţi
vedea izbăvirea, pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe Egiptenii
aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată.
Nu vă temeţi. Deşi alarma evreilor este de înţeles, curajul nobil şi încrederea lui Moise sunt
surprinzătoare. O adevărată transformare remarcabilă se petrecuse cu el de pe timpul protestului lui
faţă de Domnul (cap. 4,1.10.13; 5,22.23). Deşi poate că el a înţeles numai în mod vag că
Dumnezeu va acţiona în aşa fel încât „Faraon şi toată oastea lui vor face să se arate slava” Lui
(v.4), acum a rămas calm şi încrezător că totul va fi bine. Propria încredere liniştită este reflectată în
îndemnul către popor să aştepte cu răbdare ca Domnul să-i elibereze. Evident că prea puţin mai
aveau altceva de făcut. Moise nu ştia cum putea Dumnezeu să-şi aducă la îndeplinire voinţa Sa, dar
propria experienţă în lucrarea cu Dumnezeu în ţara Egiptului îl făcea să fie sigur că El era întru totul
în stare să scape pe poporul Său, oricât de imposibilă putea să apară o astfel de perspectivă. Moise
însuşi a fost întristat pentru că poporul a dat pe faţă atât de puţină credinţă (PP 284).
Egiptenii. Adică, marea oştire a lui Faraon. Ordinea cuvintelor în original favorizează
traducerea marginală, care numai cu o uşoară schimbare, este din LXX. Aceasta de pe urmă redă:
„Pentru că aşa cum aţi văzut astăzi pe egipteni, nu-i veţi mai vedea niciodată”. Exprimată aşa,
declaraţia înseamnă că ei îi vor vedea pe vrăjmaşii lor numai ca forme fără viaţă pe ţărmul Mării
Roşii (v.30).

Exod 14:15 Domnul a zis lui Moise: "Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui
Israel să pornească înainte.
Ce rost au strigătele acestea? Cuvintele acestea ale Domnului înseamnă că Moise a apelat la
Dumnezeu după ajutor, poate că prezentând plângerile poporului înaintea Lui. Ele nu înseamnă
mustrare divină, ci constituie un îndemn la acţiune hotărâtă.

Exod 14:16 Tu, ridică-ţi toiagul, întinde-ţi mâna spre mare, şi despică-o, şi copiii lui
Israel vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat.
Ridică-ţi toiagul. Izraeliţii nu trebuiau să rămână cu totul inactivi în timp ce Domnul aducea la
îndeplinire eliberarea lor. Ei trebuiau să meargă înainte şi aşa au făcut spre a mărturisi despre
marea putere a lui Dumnezeu. El ar fi putut să despice Marea Roşie şi fără ajutorul lui Moise, dacă
ridicarea toiagului poate fi numit ajutor. Dumnezeu a ales din nou să lucreze prin Moise, pentru ca

- 74 -
poporul să ajungă să se încreadă mai mult în cel care a fost numit conducător al lor. Dumnezeu
lucrează întotdeauna în acord cu principiul folosirii uneltelor omeneşti consacrate spre a aduce la
îndeplinire lucrarea Sa pe pământ, oricând şi oriunde este cu putinţă.

Exod 14:17 Eu voi împietri inima Egiptenilor, ca să intre în mare după ei. Şi Faraon
şi toată oastea lui, carele şi călăreţii lui, vor face să se arate slava Mea.
Eu voi împietri. Aici este spus doar că Dumnezeu a împietrit inimile egiptenilor, după cum se
pare, în acelaşi înţeles în care a împietrit inima lui Faraon (vezi comentariul pentru cap. 4,21).
Urmând porunca lui, ei au ajuns părtaşi ai vinovăţiei lui (compară cu Apocalipsa 18,4). Fără îndoială
că egiptenii au anticipat nerăbdători redobândirea bogăţiei lor pierdute şi răzbunarea sângeroasă
asupra oricui avea să se opună capturii (cap. 12,35; 15,9). În astfel de împrejurări, natura
omenească ar fi cu totul suficientă spre a-i face să fie reci şi fără inimă.
Ca să intre în mare după ei. Judecata sănătoasă obişnuită, întemeiată pe experienţele de
mai înainte, ar fi trebuit să-i facă pe egipteni precauţi cu privire la implicarea lor într-o aventură atât
de periculoasă ca aceea de a-i urmări pe evrei prin mare. Stupiditatea şi setea de sânge au fost cele
care i-au împins înainte în pericol (vezi Romani 1,21.22). Acţiunea nesăbuită îi caracterizează de
obicei pe cei care dispreţuiesc în mod deliberat conducerea Duhului lui Dumnezeu. Neluarea în
seamă a judecăţilor lui Dumnezeu, experimentate atât de recent, i-a zăpăcit cu încredere în ei înşişi,
şi au sfidat în cele din urmă pe Dumnezeul lui Israel (vezi 2 Tesaloniceni 2,9-12; Apocalipsa 17,14;
19,19; 20,7-9).

Exod 14:19 Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel, şi-a
schimbat locul, şi a mers înapoia lor, şi stâlpul de nor care mergea înaintea lor, şi-a
schimbat locul, şi a stat înapoia lor.
Îngerul lui Dumnezeu. Prezenţa divină manifestată în stâlpul de nor este numită „Domnul” în
v.24 şi cap. 13,21, iar aici „îngerul lui Dumnezeu” (vezi PP 366). Tot aşa, Cel care a apărut lui Moise
în rugul aprins este numit atât „Dumnezeu” cât şi „îngerul Domnului” (cap. 3,2-6).

Exod 14:20 El s-a aşezat între tabăra Egiptenilor şi tabăra lui Israel. Norul acesta pe
o parte era întunecos, iar pe cealaltă lumina noaptea. Şi toată noaptea cele două
tabere nu s-au apropiat una de alta.
El s-a aşezat între. După cât se pare, egiptenii au ajuns până în apropierea taberei lui Israel
la sfârşitul unui lung.194A de zi (PP 287). Ca un zid impenetrabil de ceaţă, desfăşurându-se din
mare, stâlpul de nor s-a aşezat între urmăriţi şi urmăritori, obligându-i pe cei din urmă să se
oprească. Convinşi că evreii nu puteau să scape, egiptenii şi-au amânat atacul pe a doua zi (v.23,
24; 4T 24; PP 287).
Norul acesta. Expresiile „pentru ei” (engleză) şi „pentru aceştia”, cu toate că nu sunt în
ebraică, ci au fost adăugate de traducătorii KJV, sunt după cât se pare justificate de context (vezi şi
PP 287). Noaptea s-a lăsat repede, intensificând impenetrabilul zid de întuneric produs de nor. În
acelaşi timp, pe partea dinspre izraeliţi, zidul prezenta înfăţişarea unei torţe strălucitoare, luminând
întreaga tabără şi făcând să fie tot atât de uşor a se pregăti pentru 194A, ca şi când ar fi fost ziuă.
Astfel, turmele puteau fi adunate, animalele de povară strânse şi încărcate şi diferitele seminţii şi
familii aranjate în ordine de 194A (vezi PP 281). Ei mai aşteptau doar semnalul de plecare.

Exod 14:21 Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare
printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat
marea, şi apele s-au despărţit în două.
Vânt dinspre răsărit. Cuvântul tradus „vânt estic” poate fi aplicat la oricare vânt care venea
dintr-o direcţie în general estică, de la sud-est, la nord-est, deoarece evreii foloseau termeni speciali

- 75 -
numai pentru cele patru puncte cardinale. Înainte de construirea Canalului Suez, este raportat că o
parte a golfului care se află la nord de oraşul Suez, uneori era complet uscat de un puternic vând de
nord-est în timpul scurgerii refluxului mareei. Drept rezultat, cineva putea să treacă călare peste
golf, sau să-l treacă pe jos prin vad. Cu toate acestea, un reflux intensificat de un vânt de răsărit nu
poate fi luat în considerare în ce priveşte uscarea mării descrisă aici, pentru că într-un astfel de caz,
toată apa este dusă spre sud, nu în două direcţii opuse, după cum arată Raportul Sacru. O astfel de
despărţire de ape putea fi produsă numai printr-o minune (vezi PP 287). Locul exact al trecerii este
necunoscut.

Exod 14:22 Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, şi apele stăteau
ca un zid la dreapta şi la stânga lor.
Apele stăteau ca un zid. Adâncimea apelor de ambele părţi ale „uscatului” este necunoscută.
Din acest motiv nu este clar dacă apele au luat poziţia unui „zid” perpendicular literal, sau dacă
termenul „zid” este folosit la figurat, referindu-se la faptul că izraeliţii erau apăraţi de atac „la
dreapta şi la stânga lor”. Cuvintele inspiraţiei pot fi interpretate în ambele feluri (vezi v.21; PP 287),
poate cu preferinţă pentru prima sugestie (4T, 24, 25).

Exod 14:23 Egiptenii i-au urmărit; şi toţi caii lui Faraon, carele şi călăreţii lui au intrat
după ei în mijlocul mării.
Egiptenii i-au urmărit. Când ultimul izraelit a părăsit ţărmul de apus al Mării Roşii, a urmat
norul şi a îngăduit egiptenilor să vadă că izraeliţii scăpaseră. Egiptenii au înaintat de îndată spre
ţărmul mării şi găsind canalul încă uscat, au intrat în grabă şi au forţat înaintarea în urmărire
grăbită. Numai când întreaga oştire egipteană se afla în mijlocul mării, stâlpul de nor a devenit
pentru ei un stâlp de foc şi le-a descoperit situaţia lor precară (1T 265; 4T 25).

Exod 14:24 În straja dimineţii, Domnul, din stâlpul de foc şi de nor, S-a uitat spre
tabăra Egiptenilor, şi a aruncat învălmăşeala în tabăra Egiptenilor.
În straja dimineţii. „Straja dimineţii” dura la evrei aproximativ de pe la 3 dimineaţa până la
răsăritul de soare, care pe acea vreme a anului avea loc aproximativ pe la 5,45.
Domnul s-a uitat. În Psalmi 77,17-19 este făcută o descriere despre cele ce s-au întâmplat
în acest moment. O spargere bruscă de nori a fost însoţită de fulger şi tunet. Continuând înaintarea
pe fundul Mării Roşii, ale cărei ape îngrămădite le puteau acum vedea pe ambele părţi, egiptenii
trebuie să fi fost îngroziţi (vezi şi Iosif Flavius, Antichităţi II 16. 3).

Exod 14:25 A scos roatele carelor şi le-a îngreuiat mersul. Egiptenii au zis atunci:
"Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva
Egiptenilor.
A scos roatele carelor. Cuvântul tradus aici „a scos”, mai poate fi redat şi „ dat la o parte”,
înţelegând poate că roţile se adânceau în nisip până la osii, spre a fi degajate iarăşi numai cu
greutate, şi spre a se afunda din nou câţiva meri mai încolo. Traducerea RSV, urmând LXX şi alte
traduceri, vorbeşte despre Dumnezeu ca „împiedicând roţile carelor lor”. Egiptenii mai erau încă în
stare să conducă acele carele, dar „le conduceau cu greu”. Aceasta ar însemna că deşi roţile nu
fuseseră pierdute, ele nu funcţionau cum trebuiau (vezi T4 25).
Domnul se luptă. Întunericul miraculos care îi separase de izraeliţi (v.20), deschiderea
misterioasă a drumului prin Marea Roşie, puternica furtună cu tunete, şi în sfârşit mersul cel greu i-
au adus pe egipteni la tardiva înţelegere că Dumnezeul evreilor ajuta în mod activ pe poporul Său şi
le împiedica în mod efectiv propria înaintare. Convinşi că nu mai avea nici un rost să stăruie într-o
misiune, după cât se părea condamnată să dea greş, ei au început să se retragă.

- 76 -
Exod 14:27 Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi înspre dimineaţă, marea şi-a luat
iarăşi repeziciunea cursului, şi la apropierea ei Egiptenii au luat-o la fugă; dar
Domnul a năpustit pe Egipteni în mijlocul mării.
Marea şi-a reluat iarăşi repeziciunea cursului. Când Moise a întins din nou toiagul spre mare,
vântul de răsărit a încetat să bată şi apele s-au întors (vezi v.21). Se pare că reîntoarcerea apelor a
fost rezultatul suflării vântului, cum fusese şi deschiderea unui drum (vezi cap. 15,10). Un vânt
puternic de apus, care a început să bată pe neaşteptate în locul vântului de răsărit din v.21, poate
că a grăbit procesul. În timp ce egiptenii fugeau, au fost întâmpinaţi de talazuri furioase, care s-au
revărsat de fiecare parte.

Exod 14:28 Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui
Faraon care intraseră în mare după copiii lui Israel, nici unul măcar n-a scăpat.
Toată oastea lui Faraon. Adică, toţi care au pornit să treacă marea în urmărirea evreilor.
Comentatorii consideră că puteau să fi fost unităţi ale oştirii lui Faraon, care au rămas pe malul
apusean, şi prin urmare n-au fost nimicite. Expresia „carele, călăreţii şi toată oastea” nu sprijină
părerea multor comentatori că numai atelajele intraseră în mare, iar infanteria rămăsese în urmă.
Ellen G. White pare să lase a se înţelege că a fost nimicită întreaga oaste egipteană (PP 287; 1T
265).

Exod 14:30 În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna Egiptenilor; şi Israel
a văzut pe Egipteni morţi pe ţărmul mării.
Israel a văzut pe egipteni. Iosif Flavius (Antichităţi II 16. 6) spune că după trecerea mării de
către izraeliţi s-a pornit un vânt de apus (vezi v.27). Un astfel de vânt, ajutat de curent, avea să
ducă trupurile înecate ale egiptenilor spre ţărmul răsăritean. În felul acesta, după Iosif Flavius,
Moise a obţinut arme pentru izraeliţi.

Exod 14:31 Israel a văzut mâna puternică, pe care o îndreptase Domnul împotriva
Egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul, şi a crezut în Domnul şi în robul Său
Moise.
Poporul s-a temut de Domnul. Conducerea lui Israel prin mare a fost hotărâtă de Dumnezeu
pentru a statornici în inima poporului respect şi credinţă în El. Dar credinţa în Dumnezeu era legată
inseparabil de credinţa în Moise ca reprezentant al Său, din motivul acesta minunea a fost făcută
prin Moise. Fiind copii în credinţă, izraeliţii aveau nevoie de minuni şi manifestări divine. A urmat
credinţa şi a fost întemeiată pe vedere. Totuşi, Domnul a pronunţat o fericire asupra acelora care
„n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20,29). O credinţă care continuă să se sprijine pe vedere este
departe de a fi desăvârşită. Acesta era adevărul despre Israel. Dacă n-am mai şti nimic despre
istoria care a urmat a lui Israel, am concluziona că de aici înainte au continuat călătoria lor cu
bucurie, cu încredere din toată inima în Dumnezeu şi că niciodată n-au mai dat pe faţă neîncredere,
oricât de mare ar fi fost criza. Dar, dimpotrivă, îi găsim continuu nemulţumiţi de Dumnezeu şi de
Moise, murmurând contra lor, şi dispreţuind sfatul lor. În timp ce privim cu uimire la perfidia
izraeliţilor, nu trebuie să ne grăbim cu condamnarea îndărătniciei inimii lor. Noi nu le suntem în nici
un caz superiori, dacă nu ne încredem în Dumnezeu mai mult decât poate să pătrundă vederea
noastră naturală în voia şi căile Lui.
Comentariile lui Ellen G. White
1-31 PP 283-288
1-4 PP 283
3,4 4T 22
5-9PP 283
9 1T 265
9-12 4T 21
10 SR 121
11-14 PP 284; SR 122
12 4T 22
13 8T 128
13,14 4T 23

- 77 -
 15 PP 290; TM 417; 4T 25, 26, 28; 5T 583; 6T 150; 9T 271, 273
15,16 PP 287; SR 122; 4T 24
15-27 1T 265
17-22SR 123
19 4T 22, 23
20 PP 290; 4T 23
21,23 4T 24
23,24 PP 287
23-25SR 124
25 4T 25
25-28PP 287
26-31SR 125
27 1T 265-266
27,28 PP 283; 4T 25; 5T 119-120

Exod 15:1 Atunci Moise şi copiii lui Israel au cântat Domnului cântarea aceasta. Ei
au zis: "Voi cânta Domnului, căci şi-a arătat slava: A năpustit în mare pe cal şi pe
călăreţ.
Atunci Moise a cântat. Cântarea lui Moise la Marea Roşie a oferit întotdeauna bisericii lui
Dumnezeu modelul de laudă în toate conflictele ei cu puterile întunericului (vezi PP 289). Tema
maiestuoasă a acestei cântări răsună în toate cântecele lui Israel, în preamărirea lui Dumnezeu
pentru minunatele lucrări făcute pentru ei. La sfârşit, cântarea lui Moise, servul lui Dumnezeu, va fi
cântată din nou împreună cu cântarea Mielului de eroii credinţei care vor sta pe „marea de sticlă”,
biruitori asupra fiarei şi a chipului ei (Apocalipsa 15,3).
Moise nu este arătat în mod expres ca autor al acestei cântări, dar forma şi conţinutul ei îl
arată astfel (vezi PP 288). Cântarea este compusă din trei strofe culminante, care încep cu laudă
pentru Domnul şi se sfârşesc cu o descriere a nimicirii oştirii egiptene (Exod 15,2-5.6-10.11-19).
Tema anunţată în v.1 este tratată în trei feluri diferite, totuşi, în fiecare din ele domină
atotputernicia lui Dumnezeu. Cu o vedere profetică clară, mai ales a treia strofă arată spre gloria lui
Israel în viitoarea patrie şi spre sanctuar ca locaş al lui Dumnezeu.
Şi-a arătat slava. Cuvintele din v.1 erau repetate de un cor de femei conduse de Maria (vezi
v.20, 21). Nu este sigur dacă aceasta se făcea după fiecare strofă, adică după v.5, 10 şi 18, sau
numai la sfârşitul cântării. Cuvintele traduse „şi-a arătat slava” înseamnă, literal, „mult înălţat”, sau
„măreţ de glorios”, cum a redat LXX acest verb obişnuit. Ele sunt repetate pentru a exprima ideea
de înălţare în modul cel mai accentuat posibil.

Exod 15:2 Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă: El m-a scăpat.
El este Dumnezeul meu: pe El îl voi lăuda; El este Dumnezeul tatălui meu: pe El îl
voi preamări.
Domnul. Aici, forma prescurtată a numelui lui Dumnezeu, Yah, apare pentru prima dată în
naraţiunea Vechiului Testament. Ea este de obicei folosită în limba poetică din cauza ritmului şi de
asemenea ca sfârşit pentru nume personale şi chiar topografice, de exemplu: Abijah, Ahaziah,
Hezekiah, Zedekiah, muntele Moria, etc.
Şi eu îi voi pregăti lui o locuinţă (engleză) – Îl voi lăuda (română). Cuvintele acestea sunt
traducerea unui singur cuvânt ebraic. Aceasta ilustrează concentraţia poeziei ebraice. Traducerea
KJV pare să derive la origine din targumul aramaic al lui Onkelos, care a parafrazat unicul cuvânt al
textului prin expresia „Îi voi clădi un sanctuar”. Cu toate că acesta ar putea fi unul din sensurile
verbului, cei mai mulţi traducători din zilele LXX-ei şi Vulgatei, inclusiv cei mai mulţi comentatori
moderni au preferat înţelesul de bază al verbului „frumuseţe”. Aşa fiind, ei traduc expresia, „pe El Îl
voi lăuda”, sau „pe El Îl voi preamări” (RSV).

Exod 15:5 I-au acoperit valurile, şi s-au coborât în fundul apelor, ca o piatră.
Ca o piatră. Acordând lui Dumnezeu lauda pentru minunata eliberare a lui Israel şi
înfrângerea egiptenilor, Moise descrie soarta lor într-o limbă foarte poetică, totuşi atât de clară,
încât nu mai necesită nici o explicaţie. Este posibil că în acest moment corul Mariei a răspuns cu
cuvintele raportate în v.21.

- 78 -
Exod 15:6 Dreapta Ta, Doamne, şi-a făcut vestită tăria; Mâna Ta cea dreaptă,
Doamne, a zdrobit pe vrăjmaşi.
Dreapta Ta. Cu versetul acesta începe o strofă nouă. În cea mai mare parte, ea dezvoltă şi
explică pe cea anterioară, prezentând mai multe amănunte şi făcând un puternic contrast între
mândria şi aroganţa egiptenilor şi căderea lor nenorocită. Toate acestea au fost înfăptuite prin
„dreapta” Domnului.

Exod 15:8 La suflarea nărilor Tale, i-a îngrămădit apele, s-au ridicat talazurile ca un
zid şi s-au închegat valurile în mijlocul mării.
Suflarea nărilor Tale. O descriere foarte poetică a vântului de răsărit, care a contribuit, în
parte, la împărţirea apelor. Devenind tot mai îndrăzneţ în imaginaţia sa, Moise reprezintă talazurile
ca „un zid” de fiecare parte, şi valurile ca „închegate”.
Închegat. Literal, „contractate”, „aduse împreună”, sau „coagulate”. Folosit aici în mod
poetic, cuvântul acesta nu trebuie să fie interpretat ca însemnând că apele în realitate au îngheţat
(vezi PP 287).

Exod 15:9 Vrăjmaşul zicea: "Îi voi urmări, îi voi ajunge. Voi împărţi prada de război.
Îmi voi răzbuna pe ei. Voi scoate sabia, şi-i voi nimici cu mâna mea!"
Vrăjmaşul zicea. Prin propoziţii scurte, urmând una după alta fără particule de legătură, este
zugrăvită în mod grafic încrederea egiptenilor în timp ce îi urmăreau pe izraeliţi, dorind răzbunarea.
Vorbirea întreruptă imită exclamaţiile soldaţilor regelui, care erau în acelaşi timp şi doritori şi lipsiţi
de respiraţie. Descrierea aceasta era o deviere neobişnuită de la obişnuita ordine stabilită a poeziei
ebraice.

Exod 15:10 Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta: şi marea i-a acoperit; ca plumbul s-au
afundat în adâncimea apelor.
Tu ai suflat. Declaraţia aceasta prezintă un alt fapt neamintit în naraţiunea directă a
descrierii egiptenilor, totuşi ea este în armonie deplină cu aceasta. După cum un vânt puternic de
răsărit a despărţit apele şi le-a reţinut pentru izraeliţi, acum un vânt de la apus sau de la nord-vest
a adus apele înapoi asupra egiptenilor. În ascultare de Creatorul lui, vântul a slujit în mod efectiv să
scape un popor şi să nimicească pe altul.
Ca plumbul s-au afundat. Prima strofă s-a încheiat (v.5) comparându-i pe egiptenii care se
înecau cu pietrele care se afundă. Strofa a doua se termină cu o expresie similară, care îi compară
pe egipteni cu plumbul. Apele în care s-au afundat sunt numite „grandioase” (engleză), din cauza
puternicei dovezi a măreţiei Creatorului produsă de valurile care se întorceau maiestuoase la locul
lor obişnuit. Aici corul Mariei (v.21) probabil că a fost intercalat din nou.

Exod 15:11 Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat
în sfinţenie, bogat în fapte de laudă, făcător de minuni?
Cine este ca Tine? Moise reia cântarea sa de laudă şi biruinţă. Strofa a treia asigură pe
poporul lui Dumnezeu că El va termina lucrarea de salvare începută deja, va umple de groază pe
vrăjmaşii lor, îi va aduce la locul locaşului Lui cel sfânt şi îi va aşeza pe muntele moştenirii Sale.
Ceea ce Domnul a făcut până aici este considerat ca o garanţie a ceea ce viitorul mai are încă
rezervat pentru aceia care se lasă duşi acolo unde îi conduce El.

Exod 15:14 Popoarele vor afla lucrul acesta, şi se vor cutremura: Apucă groaza pe
Filisteni.

- 79 -
 Popoarele vor afla. Cuvântul ebraic tradus „popor” (engleză) este la plural şi cuprinde triburi
sau naţiuni din Filistia, Edom şi Moab şi alţi locuitori ai Canaanului (v.15). Moise vorbeşte acum în
rolul unui profet (vezi Deuteronom 18,15) când priveşte înainte către efectele propriei eliberări
miraculoase de oştirea Egiptului. Popoarele Palestinei nu numai că vor auzi de acest eveniment, ci
vor fi îngrozite de grelele suferinţe care le sunt rezervate, şi astfel nu vor avea curajul să se opună
lui Israel.
Palestina (engleză). Aceasta este forma greacă a unui cuvânt tradus mult mai bine „Filistia”.
El nu indică întreaga ţară cunoscută acum sub numele de Palestina, ci numai o fâşie de teritoriu
care se întinde de-a lungul coastei sud-vestice a Canaanului, de la sud de Gaza până la Iope. Având
o întindere de vreo 50 de mile, această fâşie de coastă a fost ocupată de confederaţia filisteană,
care în vremurile de mai târziu a devenit astfel un spin în coasta lui Israel.

Exod 15:15 Se înspăimântă căpeteniile Edomului, şi un tremur apucă pe războinicii

lui Moab. Toţi locuitorii Canaanului leşină de la inimă.
Căpeteniile Edomului. Pe vremea când Israel s-a apropiat de hotarele Edomului, căpeteniile
lui au cedat locul lor regilor (Numeri 20,14; compară cu Geneza 36,15). Cu toate că refuzul
edomiţilor de a îngădui lui Israel trecerea prin ţara lor lasă impresia că se simţeau puternici şi
neînfricaţi, faptul că au respins cererea paşnică a lui Moise descoperă în mod clar un simţământ de
nesiguranţă şi alarmă pe care căutau să-l ascundă (vezi Judecători 11,17).
Războinicii lui Moab. Alarma moabiţilor a fost dovedită de eforturile lui Balac de a-l convinge
pe Balaam să blesteme pe Israel (Numeri 22-24).
Toţi locuitorii Canaanului. Această profeţie a fost împlinită în mod uimitor „când au auzit...
toţi împăraţii canaaniţilor... că Domnul secase apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel... li s-a
tăiat inima şi au rămas îngroziţi” (Iosua 5,1).

Exod 15:16 Îi va apuca teama şi spaima; iar văzând măreţia braţului Tău vor sta muţi
ca o piatră, până va trece poporul Tău, Doamne! Până va trece poporul, pe care ţi l-
ai răscumpărat.
Până va trece poporul Tău. Nu trecerea prin Marea Roşie, pentru că aceasta avusese loc
deja, ci trecerea pustiei şi a hotarelor Canaanului.

Exod 15:17 Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care
ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul, pe care mâinile Tale l-au întemeiat,
Doamne!
Pe muntele. „Muntele moştenirii Tale”, probabil că nu era ţara muntoasă a Canaanului
(Deuteronom 3,25), după cum susţin unii comentatori, ci mai degrabă muntele pe care îl alesese
Domnul pentru sanctuar (Psalmi 78,54) ca loc al locaşului Său. Aşezarea lui Israel asupra acestui
munte nu înseamnă intrarea lui în Ţara Făgăduinţei, ci aşezarea poporului lui Dumnezeu în Casa
Domnului (Psalmi 92,13), în viitorul sanctuar. Acolo Domnul va intra în legătură deplină cu poporul
Său, şi acolo se vor dovedi ei a fi proprietatea Lui deosebită, slujindu-I şi aducându-I jertfele lor.

Exod 15:18 Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci.

Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci. Declaraţii asemănătoare se mai află în
Scriptură (vezi Psalmi 10,16; 29,10; 146,10; Apocalipsa 11,15; etc.). În felul acesta, Moise exprimă
convingerea omului lui Dumnezeu că stăpânirea lui Dumnezeu este veşnică, nu numai în univers, ci
şi în lumea aceasta, nu numai sub lege, ci şi sub har, nu numai vremelnic, ci în decursul veşniciei.
Cu această exclamaţie inspirată se încheia cântarea lui Moise, cu toate că în versetul următor el dă
o explicaţie a faptului pentru care stăpânirea lui Dumnezeu va dura veşnic.
Ca şi primele două strofe care s-au terminat cu afirmaţia privind nimicirea egiptenilor (vezi

- 80 -
v.5, 10), cea de-a treia se încheie în acelaşi fel. Totuşi, în loc să îndrepte atenţia spre egiptenii
înfrânţi, Moise se întoarce spre Eliberatorul lor cel triumfător. De aceea, cântarea nu se încheia cu
un tablou întunecat al nimicirii vrăjmaşilor lui Dumnezeu, ci cu o notă de biruinţă şi laudă. Acelaşi
subiect va caracteriza şi cântarea lui Moise şi a Mielului, pe care mântuiţii o vor cânta la marea de
cristal (Apocalipsa 15,2-4).

Exod 15:20 Maria, proorociţa, sora lui Aaron, a luat în mână o timpană, şi toate
femeile au venit după ea, cu timpane şi jucând.
Maria proorociţa. Maria este prima femeie pe care Biblia o onorează cu acest titlu. Au urmat
şi altele, din timp în timp, în decursul istoriei poporului lui Dumnezeu (vezi Judecători 4,4; 2 Regi
22,14; Isaia 8,3; Luca 2,36). Maria nu este numită aici proorociţă în primul rând pentru că erau
inspirate cuvintele pe care le cânta, ci mai degrabă ca o recunoaştere a rolului ei în legătură cu
Exodul, şi numai în al doilea rând pentru partea luată de Moise şi Aaron (vezi PP 382). Ea a pretins
în mod specific că are darul profetic (Numeri 12,2), deoarece Dumnezeu vorbise prin ea. Profetul
Mica declară că Domnul a eliberat pe Israel din Egipt prin Moise, Aaron şi Maria (Mica 6,4). Misiunea
ei putea să fi fost de a comunica poporului solii prin care era păstrată vie speranţa eliberării în
timpul întunecoşilor ani de asuprire. Ea poate că a dat învăţătură, a îndemnat şi mustrat poporul.
Totuşi, aici, la Marea Roşie, ea apare ca o cântăreaţă inspirată şi talentată. La această dată, ea
trebuie să fi avut vârsta de peste 90 de ani. (Exod 2,4; 7,7).
Sora lui Aaron. Deşi, fără îndoială că Maria era şi sora lui Moise şi fusese mijlocul prin care el
a fost ocrotit în copilărie, aici ea este numită sora lui Aaron. Aceasta poate că arată o poziţie
subordonată în raport cu cea deţinută de Moise, dar comparabilă cu aceea a lui Aaron, care era el
însuşi subordonat lui Moise (vezi cap. 4,16).
A luat o timpană. Instrumentul la care a cântat Maria şi femeile care o acompaniau era fie o
tamburină, fie o tobă de mână. Comentatorii moderni specializaţi în istoria instrumentelor muzicale
antice favorizează traducerea ultimă. Acelaşi cuvânt pentru timpană, toph, este folosit în ebraica şi
araba modernă pentru a indica o tobă de mână. Vechi tablouri egiptene despre acest instrument îl
arată ca fiind făcut din cercuri de lemn şi două piei, dar fără beţe. El este bătut de mâna celui care
cântă. În Biblie, la acest instrument cântă de obicei femeile (Judecători 11,34; 1 Samuel 18,6;
Psalmi 68,25), cum era în Egipt, dar uneori şi bărbaţii (1 Samuel 10,5). Adesea era însoţit de
cântare şi dans, probabil pentru a accentua bătaia şi era considerat ca instrument de bucurie. În
Vechiul Testament, el era de obicei însoţit de petrecere şi laudă.
Toate femeile. Despărţirea bărbaţilor şi a femeilor în două orchestre distincte era un obicei
egiptean, tot aşa cum era şi executarea dansurilor de către grupe de bărbaţi şi de femei, care
însoţeau paşii lor cu muzică. Se pare că acest obicei a fost luat de la egipteni în timpul îndelungatei
lor rămâneri în Egipt. În vremurile de mai târziu, le găsim pe femeile ebraice luând parte la
celebrarea victoriilor, când oştile se întorceau şi le întâmpinau cu muzică şi cântec (vezi Judecători
11,34; 21,21; 1 Samuel 18,6.7; 29,5).
Jucând. Folosirea dansurilor în ceremoniile religioase, atât de contrare bunei cuviinţe
apusene, a fost din totdeauna acceptabilă spiritului şi sentimentului oriental. În relatarea Vechiului
Testament se află diferite feluri de dansuri. David a dansat înaintea chivotului când l-a adus la
Ierusalim (2 Samuel 6,16), fiica lui Iefta l-a întâmpinat cu dans pe tatăl ei biruitor (Judecători 11,34)
şi fetele din Silo au dat o serbare în acest fel (Judecători 21,21). Dansarea mai este amintită cu
aprobare de psalmist (Psalmi 142,3; 150,4). Dansul vremurilor biblice era o expresie exterioară a
bucuriei sfinte, împărtăşindu-se de acelaşi spirit ca şi cântările de laudă sau rugăciunile de
mulţumire. El era în mod distinct un act de închinare şi Dumnezeu l-a primit ca atare (compară cu
Ioan 6,37). Dansul social modern nu are nici o asemănare cu dansul religios al vremurilor biblice,
pentru că în el nu era nici un amestec de bărbaţi şi femei, şi singurul obiectiv al participanţilor era
exprimarea iubirii, consacrării şi recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Dansul din vechime făcea parte
integrantă din ritualul de închinare.

- 81 -
Exod 15:21 Maria răspundea copiilor lui Israel: "Cântaţi Domnului, căci şi-a arătat
slava: A năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ."
Maria răspundea. Maria, cu corul ei de femei, cânta ca răspuns la corul de bărbaţi, probabil
la terminarea fiecărei strofe a cântării (după v.5, 10, 18). Cuvintele refrenului Mariei: „Cântaţi
Domnului”, etc. au fost şi cuvintele de început ale cântării de biruinţă a lui Moise (v.1).

Exod 15:22 Moise a pornit pe Israel de la marea Rosie.Au apucat inspre pustia
Şur;şi, după trei zile de mers în pustie, n-au găsit apă.
Pustia Şur. Aceasta este regiunea pustiei care se întinde de la hotarul de răsărit al Egiptului
până la graniţa sudică a Palestinei, ajungând în sud la munţii peninsulei Sinai. În istorisirile
patriarhale ea este amintită de mai multe ori (Geneza 16,7; 20,1; 25,18), şi în rapoartele despre
biruinţele lui Saul şi ale lui David asupra amaleciţilor (1 Samuel 15,7; 27,8). Israel a mărşăluit prin
partea de sud a acestui pustiu într-o direcţie sud-estică de-a lungul ţărmului Mării Roşii. În Numeri
33,8, regiunea aceasta este numită „pustia Etamului”. Dacă interpretarea dată în comentariul
asupra lui Exod 13,20 este corectă şi Etam este un cuvânt egiptean pentru o întăritură de graniţă,
este uşor de înţeles de ce pustia Şur să fie numită pustia Etam.
N-au găsit apă. Fără îndoială că izraeliţii purtau o rezervă de apă de băut în pungi de piele,
cum făceau popoarele orientale din vremurile antice. Ştiind că urmau să intre în pustie, izraeliţii nu
aveau să uite să ia apă cu ei, dar un marş de trei zile fără a mai găsi alta spre a înlocui rezerva lor
terminată avea să aducă suferinţă atât pentru om, cât şi pentru animale. De aceea era imperios
necesar să găsească izvoare la anumite intervale. Dintre toate animalele domestice folosite în
Orientul Apropiat, măgarul era animalul cel mai folosit ca animal de povară pentru călătoria prin
pustie. Cămila se găsea numai ocazional înainte de sec. al XII-lea î.Hr. Măgarii pot călători fără apă
timp de patru zile, dar vitele pe care le aveau izraeliţii în număr mare nu puteau trăi fără a fi
adăpate mai des. Din cauza aceasta, un marş de trei zile fără a găsi apă, era aproximativ limita
până la care vitele puteau să îndure fără să piară.

Exod 15:23 Au ajuns la Mara; dar n-au putut să bea apă din Mara, pentru că era
amară. De aceea locul acela a fost numit Mara (Amărăciune).
Mara. Prima oază la sud de Suez este ‘Ain Hawarâh. Ea se află pe vechiul drum spre minele
de cupru de la Sinai, la câteva mile de interior de la golf şi aproximativ la 47 mile de oraşul Suez.
Apa este amară. Dacă identificarea ei cu Mara biblică este corectă, îndulcirea apelor ei de către
Moise nu a fost de natură permanentă. Deşi cei mai mulţi comentatori au acceptat această
identificare, trebuie să fie observat că în apropiere sunt mai multe izvoare amare, unul dintre ele
fiind chiar mai amar decât ‘Ain Hawârah.

Exod 15:24 Poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: "Ce avem să bem?"
Poporul a cârtit. Ei mai cârtiseră o dată înainte, pe ţărmul de apus al Mării Roşii (cap.
14,1.12), şi aveau să mai cârtească de multe ori, înainte să se fi isprăvit peregrinajul lor (vezi Exod
16,2; Numeri 14,2; 16,41; etc.). „Cârtirea” avea să se dovedească a fi felul lor obişnuit de a-şi
exprima revărsarea de amărăciune a sufletului în faţa greutăţilor pe care le întâlneau în mod
regulat. Deoarece Moise era răspunzător de plecarea lor din Egipt şi deoarece el era conducătorul
lor, cârtirile lor erau îndreptate în primul rând împotriva lui. Bărbaţii care slujesc cel mai bine
naţiunea, adesea sunt cel mai puţin apreciaţi în timpul vieţii lor şi de obicei sunt ridicate monumente
în onoarea lor numai după ce au murit.
Ce avem să bem? Deşi adesea oamenii sunt dispuşi să înghită o apă cu gust rău când setea
lor este mare, există o limită dincolo de care natura nu poate merge. Chiar animalele refuză să bea
apa anumitor izvoare amare în Deşertul Arab.

- 82 -
Exod 15:25 Moise a strigat către Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn,pe care l-a
aruncat în apă.Şi apa s-a făcut dulce. Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci,
şi acolo l-a pus la încercare.
Domnul i-a arătat un lemn. Mai mulţi pomi sau plante aparţinând diferitelor părţi ale lumii se
spune că au însuşirea de a face dulce apa amară, dar nici unul din aceştia nu se găsesc în peninsula
Sinai. De fapt, beduinii din jur, care consideră apa de la ‘Ain Hawârah şi alte izvoare asemănătoare
din apropiere ca negustoase, nu cunosc nici un mijloc prin care apa aceasta poate fi făcută potabilă.
De aceea, există numai două explicaţii posibile pentru acest text. Fie că Moise a fost instruit să ia un
lemn care avea însuşirea naturală de a schimba apa amară în apă dulce, lemn care nu mai creşte în
regiune, fie că schimbarea apei a fost un act direct al lui Dumnezeu, iar lemnul nu avea decât o
semnificaţie simbolică.
Porunci. După ce a vindecat apa şi a satisfăcut setea fizică a poporului Său, Dumnezeu le-a
dat porunci care erau legate de minune printr-o făgăduinţă (v.26).
L-a pus la încercare. De pe vremea plecării lor din Egipt până la intrarea lor în Canaan,
Dumnezeu a „pus la încercare” pe poporul Său în multe ocazii – prima dată la Marea Roşie, acum la
Mara, mai târziu la Meriba (cap. 17,1-7), Sinai (cap. 20,20), Tabeera (Numeri 11,1-3), Chibrot-
Hataava (Numeri 11,34), Cadeş (Numeri 13,26-33) şi în alte locuri. Aceste „încercări” făceau parte
din încercările lui Dumnezeu de a-i forma în împrejurări relativ uşoare, pentru experienţele pe care
aveau să le întâmpine în Canaan.

Exod 15:26 El a zis: "Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului,
Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de
poruncile Lui, şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu
care am lovit pe Egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă."
Dacă vei asculta cu luare aminte. Aici este raportată o minunată făgăduinţă. Dacă poporul lui
Dumnezeu avea să acorde de aici înainte o ascultare strictă faţă de toate poruncile Lui, atunci El
avea să-i „vindece” cum vindecase apa, şi-i va ocroti şi de răul fizic şi de cel moral. De aceea,
bunăstarea lor fizică a făcut-o să fie dependentă de ascultare. Acest mare principiu era adevărat nu
numai pe vremea evreilor, ci de-a lungul tuturor veacurilor. Bunăstarea fizică a rasei umane mai
este încă în mare măsură dependentă de felul cum priveşte legea divină. Aceia care nesocotesc
legile care guvernează trăirea sănătoasă sunt singuri vinovaţi de consecinţe. Pe de altă parte, aceia
care trăiesc conform cu instrucţiunile împărtăşite pe cale divină cu privire la sănătate vor avea parte
de o însemnată eliberare de boli. Dumnezeu este interesat nu numai de starea spirituală a omului,
ci şi de starea lui fizică (vezi 3 Ioan 2).
Bolile. Unele din aceste boli sunt enumerate în Deuteronom 28,27 şi referinţe cu privire la
ele se mai află în Deuteronom 7,15. Se ştie că anumite boli au existat întotdeauna printre egipteni,
de o gravitate extrem de mare, mai ales boli de piele şi de ochi. În timpul lungii lor rămâneri în
Egipt, evreii au cunoscut bine bolile Egiptului.
Domnul care te vindecă. Doctorii egipteni erau vestiţi în întreg Orientul Apropiat, dar texte
existente arată că ei nu considerau ca fiind a lor puterea de vindecare, ci a zeilor lor. În manualele
lor de medicină, dintre care unele au acum vârsta de 4.000 de ani, bolile sunt împărţite în trei clase,
(1) acelea care pot fi tratate; (2) acelea care pot fi oprite; (3) acelea care nu pot fi vindecate. Deşi
ştiinţa medicală a avansat enorm de la Moise încoace, clasificarea de mai sus mai este valabilă.
Chirurgul poate face o incizie, îndepărta un organ, şi să coasă la loc rana, dar el nu poate vindeca.
Medicul poate administra anumite medicamente, despre care ştie că au anumite efecte asupra
anumitor indispoziţii, dar priceperea lui se termină aici. Adevăratul proces de vindecare este
îndeplinit de o putere pe care ştiinţa omenească nu o poate controla. În cel de-al XX-lea secol mai
este încă adevărat, cum a fost şi pe vremea lui Moise, că numai Dumnezeu dă vindecare. El este
Marele Medic.

- 83 -
Exod 15:27 Au ajuns la Elim, unde erau douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci
de finici. Şi au tăbărât acolo, lângă apă.
Elim. Următorul loc de tabără a fost identificat încă din vremuri de demult cu Wadi
Gharandel, aproximativ la 7 mile sud de ‘Ain Hawârah. Locul acesta, cu bogata lui aprovizionare de
apă relativ bună şi crângurile lui luxuriante de palmieri, tamarisc, salcâmi şi iarba lui înaltă, mai este
chiar şi acum unul din principalele locuri de oprire între Suez şi Sinai. Arheologul Flinders Petric a
găsit bune rezerve de apă în vale de ambele părţi, când a traversat-o, mai întâi în decembrie 1904
şi din nou în martie al anului următor, chiar dacă iarna fusese foarte uscată şi nu mai plouase timp
de câteva săptămâni (Researches in Sinai (1906) p. 12).
Au tăbărât acolo. Deoarece Wadi Gharandel este unită prin două văi mai fertile, Wadi Useyt
şi Wadi Tayibeh, este posibil că izraeliţii au folosit ocazia aceasta pentru a paşte vitele şi pentru le
odihni timp de câteva zile înainte de a continua călătoria lor. Aici nu se aminteşte de o rămânere în
tabără la Mara (vezi v.23-26), deşi este indicat acest lucru în Numeri 33,8. Probabil că poporul n-a
stat la Mara mai mult decât era necesar. Moise, care trecuse prin aceste regiuni mai înainte şi
cunoştea fiecare izvor şi râuleţ, probabil că i-a asigurat pe izraeliţi că vor găsi o vale fertilă la numai
câteva mile dincolo de Mara.
Comentariile lui Ellen G. White
1-27 PP 288-292
1 EW 70; 4T 25
1,2 Ed 162
1-16 PP 288
6-11,18-21Ed 162
21 Ed 39; PP 289
22-24 PP 291
23-25 MH 248
23-26 MM 120
24 3T 85, 89, 339, 342
24-26 SR 126
25 PP 291
25,26 PP 292
26 CH 59; DA 824; MH 113; ML 135; MM 119, 277; SR 127
27 PP 292

Exod 16:1 Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din Elim, şi au ajuns în pustia
Sin, care este între Elim şi Sinai, în a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea
lor din ţara Egiptului.
A plecat. De la Elim, probabil în Wadi Gharandel, unde izraeliţii poate că au petrecut mai
multe zile, sau posibil chiar şi săptămâni, călătoria a fost reluată. Conform cu Numeri 33,10, unde
este prezentat un itinerar mai amplu decât în Exod, următorul loc de oprire a fost Marea Roşie.
Acesta pare să fi fost în larga câmpie el-Markha, care se mărgineşte cu Marea Roşie şi se află pe
drumul obişnuit spre minele de cupru egiptean de la Wadi Magdra.
Pustia Sin. Cât priveşte localizarea pustiei Sin, există păreri diferite. Unii comentatori au
sugerat că numele a fost dat acestei regiuni din cauza tufişurilor spinoase, al căror nume, seneh, în
ebraică este asemănător. Alţii cred că numele acesta, ca şi acela al lui Sinai însuşi, a derivat din
numele zeiţei luna, Sin, căreia, în Peninsula Sinai i se aducea închinare. Pustia Sin este în mod
diferit identificată cu (1) câmpia uscată de coastă, el-Qâa, la nord de actualul oraş-port Tor, (2)
valea de mină de cupru Wadi Magâra, (3) câmpia Debbet er-Ramleh, la nord de Jebel Musa, în
inima Peninsulei Sinai, şi (4) oaza Feiran. Ultimele două localităţi numite merită consideraţie mai
puţină decât primele două, deoarece ele sunt mult la sud.
Luna a doua. Israel se afla pe drum exact de o lună de zile (vezi cap.12,2.6.11.12; Numeri
33,3). Deoarece sunt amintite numai şapte locuri de oprire şi o călătorie de trei zile prin pustie
(Exod 15,22), este evident că opririle din diferitele locuri trebuie să fi fost prelungite, sau că multe
locuri unde au tăbărât nu sunt amintite, ori şi una şi alta.

Exod 16:3 Copiii lui Israel le-au zis: "Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în
ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de
ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame

- 84 -
toată mulţimea aceasta."
Oalele cu carne. Obişnuiţi în Egipt cu o dietă cu carne, peşte şi vegetale (Numeri 11,5) de
care aveau parte chiar ca robi, ei se ridică acum contra lui Moise şi Aaron.

Exod 16:4 Domnul a zis lui Moise: "Iată că voi face să vă ploaie pâine din ceruri.
Poporul va ieşi afară şi va strânge cât îi trebuie pentru fiecare zi ca să-l pun la
încercare, şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea.
Voi face să vă plouă pâine. Răbdarea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales în
aceste momente de cârtire este remarcabilă. Recunoscând că spiritul lor era încă tot aşa de servil şi
credinţa lor tot aşa de nedezvoltată, ca şi atunci când erau în Egipt, Dumnezeu nu s-a arătat a fi
jignit de cârtirea lor, ci de fiecare dată când se aflau în necaz, le-a trimis ajutor. Făcând aşa, scopul
Lui era să-i facă să se încreadă în conducătorii lor numiţi de cer şi să aibă credinţă în El.
Fenomenul descris aici şi în altă parte a Bibliei (Deuteronom 8,3; Neemia 9,15; Psalmi
78,23-25; 105,40; Ioan 6,31), poate fi explicat în mod satisfăcător numai ca o minune. Explicaţia
anumitor comentatori biblici moderni că „mana” (Exod 16,15) a fost o secreţie a diferiţilor purici de
plante este absurdă. Examinând aşa numita „mană” în 1927, F.S. Bodenheimer, de la Universitatea
ebraică din Ierusalim, a găsit că diferiţii purici de plante, greierii şi insecte cu solzi se hrănesc din
pomul de tamarisc din pustia Sinai şi elimină plusul lor de hidraţi de carbon în formă de picături de
miere de plante. Aceasta din urmă se transformă în particule care se aseamănă cu promoroaca. Se
presupune că aceasta era „mana” care, după cum spune Iosif Flavius (Antichităţi III 1. 6) se mai
afla la Sinai pe vremea lui. Acceptarea relatării din Exod 16, exclude posibilitatea că „mana”
tamariscului poate să fie hrana miraculoasă cu care izraeliţii au trăit timp de 40 de ani. Mana
cerească este oferită peste tot anul, dar a încetat de îndată ce au intrat în Ţara Făgăduinţei (Iosua
5,12). „Mana” de tamarisc se află la Sinai numai în timpul lunilor iunie şi iulie. Cantitatea acestei
„mane” de plante este foarte mică şi nu era posibil să slujească ca hrană pentru o mulţime de
oameni, în timp ce Dumnezeu a hrănit cu mana Sa o naţiune întreagă timp de aproape 40 de ani.
Ba mai mult, mana biblică nu putea fi păstrată nici chiar până a doua zi, cu excepţia Sabatului (Exod
16,19.20), dar putea fi coaptă (v.23). Dimpotrivă, „mana” tamarisc se poate păstra timp de mai
multe zile, dar nu poate fi folosită în scopul de a fi coaptă, deşi poate fi fiartă. Deosebirile acestea
arată că primirea interpretării moderne care explică mana ca pe un produs firesc al Sinai-ului,
înseamnă înlăturarea raportului biblic. Aceasta şi alte explicaţii moderne, care sunt făcute cu scopul
de a înlătura orice natură miraculoasă, nu mai merită a fi luate în considerare.
Ca să-l pun la încercare. Faptul că ploaia de mană era destinată de Dumnezeu ca mijloc de
educare, rezultă din aceste cuvinte. Provizia miraculoasă de hrană urma să formeze poporul să
respecte şi să asculte de sfânta Sa lege.

Exod 16:5 În ziua a şasea, când vor pregăti ce au adus acasă, vor avea de două ori
mai mult decât vor strânge în fiecare zi."
În ziua a şasea. Moise arată aici, pe scurt, natura încercării la care se referă v.4. Menţiunea
de „ziua a şasea” aminteşte de ziua a şasea din săptămâna creaţiunii (Geneza 1,31), singurul loc în
care se întâlneşte până aici această expresie şi, în felul acesta, faptul că Dumnezeu a încheiat în
şase zile lucrarea Sa de creaţiune (Geneza 2,1-3). Considerată împreună cu Geneza 2,1-3 şi Exod
20,8-11 referinţa aceasta arată clar spre faptul că iudeii cunoşteau ciclul săptămânal înainte de a fi
dată legea pe Sinai (compară cu Geneza 29,28). Ziua a şaptea, în care nu cădea mană, era „sfântul
Sabat al Domnului (Exod 16,22-30) şi poporul trebuia să se odihnească în el (v.30). În ebraică,
cuvântul Sabat înseamnă „odihnă”. Versetul 5, în legătură cu v.23 arată că numai ziua a şaptea
avea un nume, „sabatul ... Domnului”, în timp ce celelalte zile se arătau prin numerale ordinale, ca
prima, a doua, a treia, etc.
De două ori mai mult. În ziua a şasea avea să cadă de două ori mai multă mană, şi ei
trebuiau să adune de două ori mai mult (PP 296). Acest gând şi activitatea săptămânală cerute ca

- 85 -
pregătire pentru Sabat aveau să fie pentru Israel o lecţie cu privire la importanţa zilei de Sabat.

Exod 16:6 Moise şi Aaron au zis tuturor copiilor lui Israel: "Astă seară, veţi înţelege
că Domnul este Acela, care v-a scos din ţara Egiptului.
Veţi înţelege. Prima dovadă pe care aveau s-o aibă izraeliţii că Dumnezeu auzise şi luase în
considerare plângerile lor, urma să fie coborârea prepeliţelor în seara zilei în care li se adresase
Moise şi Aaron (vezi v.12, 13).

Exod 16:7 Şi mâine dimineaţă, veţi vedea slava Domnului, pentru că v-a auzit
cârtirile împotriva Domnului; căci ce suntem noi, ca să cârtiţi împotriva noastră?"
Slava Domnului. Aceste cuvinte nu se referă la manifestarea de slavă divină care a urmat
imediat ce Moise şi Aaron le vorbise (v.10), ci la miraculoasa ploaie de mană de a doua zi
dimineaţa, faptă în care puterea cea mare şi slava lui Dumnezeu aveau să fie evidente.
Ce suntem noi? Cârtirea poporului îndreptată spre Moise şi Aaron în calitate de conducători
ai lui, era în realitate împotriva Domnului. Moise şi Aaron n-au făcut decât să aducă la îndeplinire
îndrumările Lui. De aceea, Dumnezeu avea să-Şi arate slava Sa poporului, ca dovadă că El auzise
plângerea lor. Această manifestare de putere divină este explicată mai clar în v.8.
Astă seară carne. Mare parte din acest verset este o repetare a celor spuse mai înainte.
Totuşi, există un adaos important, ca răspuns direct la cârtirile poporului. În plângerea lor, ei
amintiseră „oalele cu carne” şi „pâinea” din Egipt, cărora le duceau dorul (v.3). Acum aveau să aibă
carne şi pâine „din destul”. Dumnezeu avea să dovedească faptul că El poate asigura în pustie ceva
ce aveau egiptenii, şi încă mai mult.

Exod 16:9 Moise a zis lui Aaron: "Spune întregii adunări a copiilor lui Israel:
"Apropiaţi-vă înaintea Domnului; căci v-a auzit cârtirile."
Apropiaţi-vă înaintea Domnului. Înainte să fie dată hrana făgăduită, Moise a cerut poporului
să se înfăţişeze înaintea Domnului, ca recunoaştere că El era Acela contra căruia se revoltaseră.
Având în vedere că fusese pusă în discuţie comportarea lui Moise şi Aaron, era necesar ca
Dumnezeu să dovedească poporului că El a aprobat lucrarea servilor Săi credincioşi şi că va onora
făgăduinţa lor.

Exod 16:12 "Am auzit cârtirile copiilor lui Israel. Spune-le: "Între cele două seri aveţi
să mâncaţi carne, şi dimineaţa vă veţi sătura de pâine; şi veţi şti că Eu sunt Domnul,
Dumnezeul vostru."
Seara (engleză). Literal „între cele două seri” (vezi cap. 12,6).
Aveţi să mâncaţi carne. Domnul a făcut rost de carne pentru izraeliţi numai la ocazii rare.
Dar două sunt raportate, una aici în pustia Sin şi alta la Chibrot-Hataava în pustia Paran (Numeri
11,31-34). Israel nu avea într-adevăr nevoie de hrană de carne, deoarece „grâul din cer” (Psalmi
78,24) era suficient spre a împlini toate nevoile lor.

Exod 16:13 Seara, au venit nişte prepeliţe şi au acoperit tabăra; şi dimineaţa, s-a
aşezat un strat gros de rouă în jurul taberei.
Prepeliţe. Unii comentatori au explicat cuvântul tradus „prepeliţe” ca însemnând fie peşti
zburători, fie lăcuste, dar Psalmi 78,27 arată clar că înseamnă „păsări înaripate”. Acum, în general,
sunt cu toţii de acord că termenul „prepeliţă” este corect. Prepeliţa aceasta este o pasăre de vânat
în lungime de cca. 25 cm, Coturnix communis, şi aparţine aceluiaşi ordin ca fazanul, potârnichile şi
potârnichile scoţiene. Se aseamănă cu prepeliţa americană. Ornitologii au relatat despre mari
migraţiuni de prepeliţe din România, Ungaria şi sudul Rusiei peste partea de răsărit a Mediteranei
înspre Africa de Nord. De la Sinai au fost exportate mii de prepeliţe pe zi spre pieţele Europei. Multe

- 86 -
tablouri egiptene reprezintă vânătoare de prepeliţe cu plase în mână aruncate peste boschetele
unde se odihnesc prepeliţele.

Exod 16:14 Când s-a luat roua aceasta, pe faţa pustiei era ceva mărunt ca nişte
grăunţe, mărunt ca bobiţele de gheaţă albă pe pământ.
Ca bobiţele. Când roua s-a evaporat înainte de răsăritul soarelui, a rămas o mică substanţă
delicată care putea fi uşor adunată în pungi. Aici ea este comparată cu „bobiţe de gheaţă”, iar în
altă parte cu „grăuntele de coriandru” (Numeri 11,7).

Exod 16:15 Copiii lui Israel s-au uitat la ea, şi au zis unul către altul: "Ce este
aceasta?" Căci nu ştiau ce este. Moise le-a zis: "Este pâinea, pe care v-o dă
Domnul ca hrană.
Aceasta este mană (engleză). Ce este aceasta? (română). Cele două cuvinte ebraice man
hu’, traduse astfel, au fost mult timp o încurcătură pentru cercetători. Cuvântul man putea fi cu
greu tradus ca nume al pâinii cereşti, care apare pentru prima dată în versetul 31. De aceea, unii au
tradus expresia „acesta este un dar”, dar şi aceasta este departe de a fi convingătoare.
Interpretarea cea mai probabilă este aceea a LXX-ei, „ce este aceasta?”, o redare sprijinită de
cuvintele imediat următore, „căci nu ştiau ce este”. Dar, deoarece ebraicul pentru „ce” este mah, iar
nu man, s-a sugerat că folosirea aramaicului influenţase textul; totuşi, aramaicul man nu înseamnă
„ce”, ci „cine”. F.M. Th. Böhl a arătat, cu toate acestea, că forma man este o veche particulă semită
care înseamnă „ce”. Ea apare ca manna în Scrisorile Palestiniene de la Amarna, documente scrise în
sec. al XIV-lea î.Hr. Deci putem concluziona că această scurtă expresie este potrivit tradusă „Ce este
aceasta?” (LXX, RSV). Exclamaţia aceasta dă pe faţă mirarea evreilor când au descoperit substanţă
necunoscută.
Soluţia finală a acestei probleme, amintită mai sus, este una din multele dovezi că
Pentateucul n-a fost scris la multe secole după exod, după cum cred atât de mulţi cercetători
moderni. Cuvinte şi expresii ca aceasta, găsite numai în documente de pe la jumătatea mileniului al
doilea î.Hr., nu aveau să fie folosite de un scriitor din mileniul întâi, pentru că el nu avea să-şi dea
seama de existenţa lor pe vremea Exodului. Istoria Exodului a fost scrisă de un contemporan al
marelui eveniment, unul care cunoştea frazeologic timpul său şi care ştia cum s-o folosească.
Nu ştiau ce este. Această expresie explicativă arată că exclamarea de mai înainte a evreilor
era de uimire şi cu sens de întrebare. Ei nu puteau spune „aceasta este mană”, când ei nu ştiau ce
era, şi Moise a trebuit să le spună că era pâine din cer. Dacă ei ar fi înţeles de îndată că aceasta era
hrana trimisă de Dumnezeu, n-ar mai fi fost necesar ca Moise să le spună acest lucru.

Exod 16:16 Iată ce a poruncit Domnul: "Fiecare din voi să strângă cât îi trebuie
pentru hrană, şi anume un omer de cap, după numărul sufletelor voastre; fiecare să
ia din ea pentru cei din cortul lui."
Un omer de cap. Omerul era a zecea parte dint-o efă (v.36), adică cca. 2? litri. Se crede că
ceaşca, adesea încrustată pe monedele ebraice ale primului secol creştin reprezintă omerul de orz
din recolta cea nouă, dăruit la Templu ca pârgă a primelor roade.

Exod 16:18 În urmă o măsurau cu omerul, şi cine strânsese mai mult, n-avea nimic
de prisos, iar cine strânsese mai puţin, nu ducea lipsă deloc. Fiecare strângea
tocmai cât îi trebuia pentru hrană.
În urmă o măsurau. Ascultând de instrucţiunile lui Moise, izraeliţii au adunat hrana cea nouă.
După ce măsurau, aflau că, oricâtă cantitate adunase cineva în realitate, erau exact atâţia omeri
câte persoane erau în familie. Astfel, Dumnezeu nu numai că a oferit hrană în mod miraculos, dar
avea grijă ca fiecare să se bucure de o porţie suficientă.

- 87 -
Exod 16:19 Moise le-a zis: "Nimeni să nu lase ceva din ea până a doua zi
dimineaţa."
Nimeni să nu lase ceva din ea. Dumnezeu le-a oferit izraeliţilor hrană pentru care ei nu
munciseră. Ei trebuiau să adune în fiecare zi. ca să aibă ce mânca. Ba mai mult, trebuiau să se
scoale de dimineaţă, căci mana se topea „când venea căldura soarelui” (v.21). Deşi nu existau
câmpuri pentru arat, sau pentru cules recolta, faptul că ei trebuiau să se scoale devreme să-şi
adune hrana, dovedeşte că Dumnezeu a plănuit fiecare amănunt al acestui fenomen spre folosul şi
educarea poporului. Sărăcia şi lipsa este răsplata acelora care dorm până târziu (vezi Proverbe 6,9-
11).

Exod 16:20 N-au ascultat de Moise, şi s-au găsit unii, care au lăsat ceva din ea până
dimineaţă; dar a făcut viermi şi s-a împuţit. Moise s-a mâniat pe oamenii aceia.
A făcut viermi. Rezultatul adunării de mană în stoc probabil că era de asemenea tot
supranatural. El slujea ca pedeapsă pentru cel neascultător şi împiedica în mod efectiv practica de a
nesocoti cu nepăsare instrucţiunile lui Dumnezeu.

Exod 16:21 Astfel, în toate dimineţile, fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană; şi,
când venea căldura soarelui, se topea.
Se topea. Vezi comentariul pentru v.19.

Exod 16:22 În ziua a şasea, au strâns hrană îndoit, şi anume doi omeri de fiecare.
Toţi fruntaşii adunării au venit şi au spus lui Moise lucrul acesta.
Au strâns îndoit. În ziua a şasea a avut loc o altă minune. Lui Moise îi fusese deja făcut
cunoscut că poporul trebuia să adune vinerea îndoit decât în celelalte zile (v.5), şi informaţia
aceasta Moise o transmisese poporului, pentru că „au strâns îndoit”. Dar nimic nu se făcuse
cunoscut cu privire la păstrarea ei miraculoasă, nici cu privire la faptul că în Sabat nu avea să cadă
nimic. Adunând vineri dimineaţa o porţie dublă, poporul a ascultat de instrucţiunile date până aici.
Dar experienţa din timpul săptămânii arătase că tot ce rămânea se strica înainte de a veni
dimineaţa (v.20). Această chestiune o aduc acum conducătorii seminţiilor în faţa lui Moise. După cât
se pare, Dumnezeu a amânat instrucţiunile specifice cu privire la Sabat chiar până la vremea
aceasta, deoarece ele nu fuseseră necesare mai devreme peste săptămână.

Exod 16:23 Şi Moise le-a zis: "Domnul a poruncit aşa. Mâine este ziua de odihnă,
Sabatul închinat Domnului, coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert, şi
păstraţi până a doua zi dimineaţă tot ce va rămânea!"
Mâine. Moise a înţeles că Dumnezeu dăruise mana aşa fel ca Sabatul să fie sfinţit prin
aceasta (v.4). Necunoaşterea evidentă a poporului cu privire la Sabat, împreună cu instrucţiunile lui
Moise cu privire la el şi faptul că unii au încercat să găsească o porţie de mană proaspătă în ziua de
Sabat, în ciuda instrucţiunilor că nu va cădea nimic, arată că izraeliţii pierduseră din vedere în mare
măsură ziua sfântă a lui Dumnezeu în timpul rămânerii lor în Egipt. Cererile aspre ale isprăvniceilor
fuseseră răspunzătoare, în principal, de această uşurinţă în păzirea Sabatului (PP 258).
Fierbeţi ce aveţi de fiert. Toată pregătirea mâncării trebuia să fie terminată înainte de
începerea Sabatului. Mai târziu, Moise a instruit pe popor nici măcar focul să nu-l aprindă în ziua de
Sabat (cap. 35,3), şi cel puţin cu o ocazie un om a fost omorât cu pietre pentru călcarea acestei
reguli (Numeri 15,32-36). Principiul în discuţie era că nici o lucrare, de nici un fel, care putea tot aşa
de bine să fie făcută într-un alt timp, nu trebuia făcută în Sabat. În clima caldă a pustiului nu era
neapărat necesar pentru sănătate să se mănânce hrană caldă în ziua de Sabat. Dacă ar fi fost
necesar să se facă aşa, Dumnezeu ar fi îngăduit lucrul acesta, în armonie cu principiul că Sabatul a

- 88 -
fost lăsat pentru folosul omului (Marcu 2,27.28) şi că „este îngăduit a face bine în zilele de Sabat”
(Matei 12,12). Deoarece se puteau dispensa de copt şi de fiert, fără pagubă pentru sănătate,
Dumnezeu le-a oprit pentru ca poporul să poată învăţa să facă „deosebire între ce este sfânt şi ce
nu este sfânt” (Ezechiel 22,26). În zilele noastre, tot ce poate fi făcut în ziua de vineri în pregătirea
pentru Sabat, trebuie să fie făcut atunci (6T 355), totuşi, în acelaşi timp, mâncărurile pentru Sabat
trebuie să fie şi sănătoase şi gustoase (6T 359).

Exod 16:24 Au lăsat-o până a doua zi dimineaţă, cum poruncise Moise, şi nu s-a
împuţit, şi n-a făcut viermi.
Au lăsat-o. Cei mai mulţi din popor au ascultat şi au experimentat o minune nouă, când acea
parte pusă de-o parte pentru Sabat „n-a făcut viermi” şi nici „nu s-a împuţit”. Timp de 40 de ani,
această lucrare săptămânală a învăţat poporul să facă din vineri o zi de pregătire pentru Sabat şi să
facă ziua din Sabat adevărata zi de odihnă.

Exod 16:25 Moise a zis: "Mâncaţi-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veţi găsi
mană pe câmp.
Este ziua Sabatului. Sau „astăzi este Sabatul Domnului”. Cu toate că în textul ebraic nu apare
articolul hotărât „ul”, construcţia gramaticală îngăduie o astfel de traducere. Aceeaşi formă a
cuvântului ebraic “un sabat” apare şi în porunca a patra, unde KJV îl redă în mod potrivit, „Sabatul”
(Exod 20,10). În ambele locuri, însă, o traducere strictă ar cere să fie redat “un sabat”. În acelaşi
timp, “sabatul” ar fi întru totul îngăduit.
Nu este nimic nici în acest text şi nici în contextul lui, care să indice că Sabatul a fost dat
acum izraeliţilor pentru prima oară, aşa cum presupun unii. De fapt, se înţelege că ei cunoşteau
deja Sabatul, dar au dat pe faţă neglijenţă în păzirea lui (cap. 16,4). De aceea porunca Sabatului a
fost reînnoită şi păzirea lui ca zi sfântă, întărită (vezi comentariul pentru v.27, 28).
Expresia ebraică shabbath, „odihnă”, redată aici corect prin „un sabat”, este tradus în
versetele 23 şi 26 şi în cap. 20,10 ca “sabatul”. Totuşi, în v.29 şi cap. 20,8 textul ebraic se
hashshabbath citeşte hashshabbath, care este corect tradus “sabatul”.
Expresia “un sabat” – „o odihnă” – arată cum este deosebită ziua a şaptea de celelalte zile
precedente în ceea ce priveşte munca. “Sabatul” – „odihna” – arată caracterul distinctiv al odihnei
zilei a şaptea, anume, o odihnă care aduce aminte de odihna lui Dumnezeu în ziua a şaptea a
săptămânii creaţiunii, şi astfel o sfântă zi de odihnă.

Exod 16:26 Veţi strânge timp de şase zile; dar în ziua a şaptea, care este Sabatul,
nu va fi."
Şase zile. Cuvintele acestea sunt asemenea acelora din porunca a patra a Decalogului. Aici
nu se aminteşte numai de Sabat ca zi de odihnă sfântă, ci şi de zilele de lucru premergătoare lui. În
planul lui Dumnezeu pentru om, aceste şase zile de lucru n-au o însemnătate mai mică decât are
Sabatul. Ele au fost date omului pentru folosul propriu. Dar a şaptea zi a săptămânii este sfântă
(v.23). Ea trebuia să fie folosită în conformitate cu instrucţiunile date pe cale divină, aşa cum este
specificat în porunca a patra.
Sabatul. Textul ebraic foloseşte aici articolul hotărât (vezi comentariul pentru v.25, 28).
„Sabatul” este o instituţie sfântă orânduită la încheierea săptămânii creaţiunii. Chiar şi atunci el a
fost „sabatul” (cap. 20,11).

Exod 16:27 În ziua a şaptea, unii din popor au ieşit să strângă mană, şi n-au găsit.
Unii din popor. Ca de obicei, au fost unii care fie că n-au crezut cele spuse de Moise şi au
vrut să vadă ei înşişi dacă căzuse mană, fie că au călcat în mod intenţionat porunca din dorinţa
încăpăţânată de a avea propria cale.

- 89 -
Exod 16:28 Atunci Domnul a zis lui Moise: "Până când aveţi de gând să nu păziţi
poruncile şi legile Mele?
Până când aveţi de gând. Vorbind personal lui Moise, Dumnezeu se adresează naţiunii întregi
şi indivizilor neascultători în special. Aceasta reiese evident din folosirea în ebraică a formei la plural
a verbului „a refuza”. Deja avusese loc o neascultare în ziua în care fusese dată mana de prima dată
(v.20), dar acum a avut loc alta de natură mai serioasă. Dumnezeu, adresându-li-se ca Judecător, le
cere să stea faţă în faţă cu problema cu privire la timpul când ar putea să se aştepte să se termine
cu purtarea aceasta păcătoasă şi când vor învăţa ei că nu pot să câştige nimic prin neascultare.
Istoria de mai târziu a lui Israel arată în mod clar cât de „mult timp” avea să treacă până să înveţe
această lecţie importantă. Întrebarea lui Dumnezeu „până când”, etc. înseamnă că ei făcuseră timp
îndelungat chiar lucrul acesta – călcau Sabatul, în deplină cunoştinţă de cauză că lucrul pe care îl
făceau era rău (vezi comentariul pentru v.25, 27).

Exod 16:29 Vedeţi că Domnul v-a dat Sabatul; de aceea vă dă în ziua a şasea hrană
pentru două zile. Fiecare să rămână la locul lui, şi, în ziua a şaptea, nimeni să nu
iasă din locul în care se găseşte."
Vedeţi. Răbdarea lui Dumnezeu faţă de poporul Său îndărătnic este uimitoare şi ne învaţă o
lecţie importantă pe noi, care înclinăm să fim nerăbdători. În loc să pedepsească mereu pe Israel
pentru repetatele murmurări şi fapte de neascultare, Dumnezeu caută să-i înduplece, explicând
scopurile cerinţelor Sale. Sabatul era o zi de odihnă sfântă în care ei nu trebuiau să fie ocupaţi; de
aici şi porţia dublă de hrană cu o zi mai înainte.
Fiecare să rămână la locul lui. Izraeliţii au fost instruiţi să rămână în tabără în Sabat, şi să
nu iasă pentru mană sau pentru nimic altceva. Timpul lor din ziua aceasta trebuia să fie petrecut
acasă, în odihnă şi în meditaţie asupra subiectelor sfinte. Dumnezeu instruise deja pe Israel să se
adune pentru închinare în zilele arătate ca „sfinte” (cap. 12,16), practică ce a fost aplicată în mod
constant la alte zile „sfinte” (vezi Levitic 23,2-4.7.8.21.24.27.35-37). În timpurile de după exil, iudeii
au stabilit şi au impus reguli stricte în ce priveşte plecarea din cetăţi sau sate în ziua de Sabat.
Nimănui nu-i era îngăduit să călătorească mai departe decât 2.000 de coţi, sau aproximativ 1000 de
metri. În Noul Testament, la această distanţă se face referire ca fiind „un drum în ziua Sabatului”
(Fapte 1,12). Nenumărate reguli ale Sabatului făcute de om au fost urmate de iudeii ortodocşi încă
din timpurile biblice, cu rezultatul că Sabatul, lăsat de Dumnezeu să fie o plăcere (Isaia 58,13), a
devenit o povară.

Exod 16:30 Şi poporul s-a odihnit în ziua a şaptea.

Poporul s-a odihnit. Negăsind mană în Sabat dimineaţa, şi mustraţi pentru că au ieşit să
caute, poporul a început să se odihnească în ziua de Sabat.

Exod 16:31 Casa lui Israel a numit hrana aceasta "mană." Ea semăna cu bobul de
coriandru; era albă, şi avea un gust de turtă cu miere.
Casa lui Israel. Unele din cele mai vechi traduceri, ca LXX, traducerea siriană şi arabă, redau
„copii” în loc de „casă”. Se poate că redarea „copiii lui Israel” este mai aproape de original decât
„Casa lui Israel”.
Mană. Nici una din explicaţiile propuse până acum ale acestei denumiri nu are acceptare
generală. Unii au sugerat că ea ar putea însemna „dar”, dar este mai probabil că cuvântul îşi are
originea în exclamaţia de mirare de la început, man hu’, „Ce este aceasta?” (vezi comentariul pentru
v.15).
Semăna cu bobul de coriandru. O plantă, Coriandrum sativum, care creşte sălbatică în
Orientul Apropiat. Fructul ei aromatic, numit „bob de coriandru” este folosit pentru condimentare şi

- 90 -
cu scop medicinal. Culoarea seminţei este albicioasă sau galben cenuşie. În Numeri 11,7 este
comparată cu bedeliumul (vezi Geneza 2,12).
Turtă. Cuvântul ebraic tradus astfel apare numai aici în Biblie, şi înţelesul lui este nesigur.
Septuaginta îl redă prin cuvântul egkris, care, conform cu izvoarele literare greceşti, înseamnă o
prăjitură făcută din făină, ulei şi miere. Izraeliţii au descris mana ca având gust de turtă cu miere
(Exod 16,31) şi coaptă cu untdelemn proaspăt (Numeri 11,8).

Exod 16:33 Şi Moise a zis lui Aaron: "Ia un vas, pune în el un omer plin cu mană, şi
aşează-l înaintea Domnului, ca să fie păstrat pentru urmaşii voştri."
Ia un vas. Porunca aceasta a fost dată după construirea tabernacolului (v.34), dar este
relatată aici cu scopul de a aduna la un loc întregul subiect cu privire la mană. Cuvântul tradus „vas”
este dintr-un cuvânt egiptean care înseamnă mai degrabă un vas mare. Totuşi aici se pare că a fost
folosit pentru a indica un vas de metal, făcut din aur, spre a fi asemenea cu chivotul (vezi Evrei
9,4).

Exod 16:34 După porunca dată de Domnul lui Moise, Aaron l-a pus înaintea
chivotului mărturiei, ca să fie păstrat.
Mărturiei. Nu chivotul legământului, căruia nu i-a fost dat niciodată acest nume, ci cele două
table de piatră scrise cu degetul lui Dumnezeu (cap. 25,16-21; 40,20 etc.). Vasul cu mană a fost
pus înăuntrul chivotului (Evrei 9,4) în faţa celor două table de piatră.

Exod 16:35 Copiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor
într-o ţară locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele ţării Canaanului.
Patruzeci de ani. Declaraţia aceasta a fost scrisă fie de Moise la scurt timp înainte de
moartea lui, fie că a fost adăugată de un scriitor inspirat, probabil Iosua. În favoarea faptului că
Moise este autorul, este expresia „până la sosirea lor într-o ţară locuită”, la care s-a adăugat „până
la sosirea lor la hotarele ţării Canaanului”. Aceasta nu se referă în mod necesar la trecerea
Iordanului, ci la regiunea de răsărit a Iordanului. Autorul scrie exact aşa cum era de aşteptat să
scrie Moise spre încheierea vieţii sale. Un scriitor de mai târziu ar fi fost mult mai exact şi probabil
că ar fi notat, aşa cum a făcut Iosua în cartea sa (Iosua 5,10-12), timpul exact când a încetat mana.

Exod 16:36 Omerul este a zecea parte dintr-o efă.

Efa. Echivalent cu aproximativ 22 de litri.
Comentariile lui Ellen G. White
1-36 PP 292-297
1,2 PP 292
2,3 SR 126
3 CH 111; Ed 38; MH 311; PP 292; SR 128; IT 129; 3T 171; 6T 372; 9T 159, 160
4,5, PP 294
7 3T 86
8,9 PP 294
10,13-15PP 295
14-21SR 129
15 MH 200; MM 267
16-23 PP 295
22-26PK 181; SR 130
23 6T 355
24-26 PP 296
28 DA 283; PP 297
31 PP 295
33 EW 32
35 CH 111; DA 385; PK 181; PP 297; 3T 340

Exod 17:1 Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustia Sin, după călătoriile
zilnice, pe care poruncise Domnul să le facă şi au tăbărât la Refidim. Acolo poporul
n-a găsit apă de băut. Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis:
Au tăbărât la Refidim. Între pustia Sin, unde a început să cadă mana şi Refidim, se aflau
locuri de tabără, Dafca şi Aluş (Numeri 33,12.13). Localizarea acestor opriri, ca aceea de la Refidim,
este necunoscută. Cei mai mulţi comentatori biblici au căutat Refidim-ul în Wadi Feiran, care duce în

- 91 -
sus spre tradiţionalul munte Sinai. Alţii l-au identificat cu Wadi Refâyid, în primul rând din cauza
asemănării numelui lui cu Refidim. Wadi Refâyid se află la numai câteva ceasuri de mers de la
muntele Sinai. Faptul acesta favorizează identificarea sa cu Refidim, deoarece în mai multe texte
muntele Horeb este folosit aproape în mod sinonim cu muntele Sinai (vezi Exod 17,6; 33,6; Psalmi
106,19; etc.).
N-a găsit apă. Călătorind primăvara timpuriu, poporul se aştepta să afle apă în văi. Probabil
că aceasta explică faptul că n-a fost luată apă suficientă. Albia uscată a râului de la Refidim s-a
dovedit a fi cauza mai serioasă a consternării, decât oricare alta pe care ei o încercaseră mai
înainte.

Exod 17:2 "Dă-ne apă să bem!" Moise le-a răspuns: "Pentru ce căutaţi ceartă cu
mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul?"
Dă-ne apă. Poporul murmurase la diferite ocazii; acum se plângeau cu amar. Deoarece Moise
le dăduse deja carne şi pâine, poporul se putea aştepta, în mod firesc, să-i aprovizioneze şi cu apă.
Dar plângerea lor a reflectat mai degrabă îndoială decât credinţă.
Ispitiţi pe Domnul. Copiii lui Israel au „ispitit” pe Dumnezeu punând la încercare răbdarea
Lui şi aprinzând sfânta Lui mânie prin continua lor lipsă de credinţă şi de recunoştinţă. Întreaga
istorie a peregrinării lor prin pustie este o istorie a provocării. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cu
un astfel de popor care a „ispitit pe Dumnezeul Prea Înalt, s-au răzvrătit împotriva Lui” (Psalmi
78,56) este uimitoare. De repetate ori, „au mâniat astfel pe Domnul prin faptele lor” (Psalmi
106,29), „au cârtit în corturile lor” (Psalmi 106,25), „au fost neascultători la mare” (Psalmi 106,7) şi
„au ispitit pe Dumnezeu în pustietate” (Psalmi 106,14).

Exod 17:3 Poporul stătea acolo, chinuit de sete, şi cârtea împotriva lui Moise. El
zicea: "Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi
turmele noastre?"
Să ne faci să murim. Se pare că cuvintele lui Moise au liniştit poporul, dar când setea lor a
devenit insuportabilă, s-au întors la Moise, aprinşi de mânie. Acuzându-l din nou de a fi urzit
moartea lor (vezi cap. 14,11), au dat dovadă de o dureroasă lipsă de credinţă.

Exod 17:4 Moise a strigat către Domnul, şi a zis: "Ce să fac cu poporul acesta? Încă
puţin, şi au să mă ucidă cu pietre."
Ce să fac? Moise aducea întotdeauna greutăţile lui la Domnul (vezi Exod 15,25; 32.30; 33,8,
Numeri 11,2.11; 12,13; 14,13-19; etc.). Cât îl priveşte pe el, Moise învăţase implicit şi încredere în
Cel care îl chemase să fie conducătorul poporului Său şi, ori de câte ori ajungea la limita
înţelepciunii omeneşti, el găsea întotdeauna Ajutorul care era gata să ajute.
Au să mă ucidă cu pietre. Situaţia trebuie să fi fost într-adevăr serioasă, pentru că era în
pericol chiar viaţa lui Moise. Acesta este primul loc din Biblie unde se aminteşte omorârea cu pietre.
Deoarece n-a fost găsită nici o urmă de omorâre cu pietre în Egipt, se pare că această formă de
pedeapsă capitală îşi are originea aici, cât priveşte pe izraeliţi, şi fără îndoială că a fost sugerată de
belşugul de pietre care erau la îndemână. Mai târziu, omorârea cu pietre s-a practicat printre greci,
pe vremea războaielor persane (Herodot IX 5), şi de alte popoare. Aceasta era una din cele mai
uşoare căi de ucide un criminal fără a-i vărsa sângele, şi părea deosebit de potrivită când publicul
era chemat să răzbune o anumită crimă ca blasfemia (Levitic 24,16) sau idolatria (Deuteronom
13,10; 17,5-7). Totuşi, aici la Refidim, era o împrejurare de răzvrătire, de răscoală spontană pentru
a suprima un conducător care era urât, pe care l-au făcut răspunzător pentru suferinţa lor de
nesuportat. Desigur că setea se poate dovedi a fi un chin din cele mai teribile.

- 92 -
Exod 17:5 Domnul a zis lui Moise: "Treci înaintea poporului, şi ia cu tine vreo câţiva
din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul, şi porneşte.
Treci înaintea poporului. Luând pe unii din bătrâni cu el ca martori, Moise avea să lase
poporul în Refidim şi să se suie pe munte înaintea locului unde era tăbărât poporul. La împlinirea
acestei minuni trebuiau să fie de faţă numai bătrânii, în contrast cu cea de-a doua experienţă
asemănătoare, când a fost adusă apa în prezenţa întregului popor (Numeri 20,8-11).

Exod 17:6 Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca, şi va ţâşni
apă din ea, şi poporul va bea." Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel.
Eu voi sta înaintea ta. Domnul a făgăduit să vină personal în ajutorul lui Moise. Prezenţa Lui
milostivă a fost aceea care a făcut să curgă apă din stâncă, cu toate că acest lucru nu avea să se
întâmple înainte ca Moise să o lovească cu toiagul său, ca poporul să-l poată recunoaşte ca
reprezentant al lui Dumnezeu.

Exod 17:7 El a numit locul acela "Masa şi Meriba" (Ispită şi ceartă), căci copiii lui
Israel se certaseră, şi ispitiseră pe Domnul, zicând: "Este oare Domnul în mijlocul
nostru, sau nu este?"
Masa şi Meriba. „Ispită şi ceartă”. Necredinţa manifestată aici, prin aceste nume avea să
amintească mult timp lui Israel despre lecţia pe care Dumnezeu a lăsat ca ei s-o înveţe cu ocazia
aceasta (Deuteronom 6,16; Psalmi 78,20; 96,8; 105,41). Locul acestei stânci nu este cunoscut, dar
având în vedere faptul că era „la Horeb” (v.6), ea se pare să fi fost aproape atât de Refidim cât şi
de muntele Legii.

Exod 17:8 Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim.

Amalec a venit. Amaleciţii erau urmaşi ai nepotului lui Esau, de unde şi-au luat şi numele
(Geneza 36,12). Despărţindu-se de fraţii lor la o dată timpurie, se pare că ei au ajuns un trib
conducător în partea nordică a peninsulei Sinai. Deşi seminţie înrudită cu Israel, ei au privit cu
suspiciune ocuparea păşunilor lor de către evrei, şi au fost porniţi spre totala lor nimicire (PP 300).
Începând cu această întâlnire de la Refidim, o lungă şi amară duşmănie de moarte s-a dezvoltat
între cele două naţiuni. Un an mai târziu, izraeliţii au fost înfrânţi de amaleciţi, care şi-au unit forţele
cu canaaniţii la Cadeş-Barnea (Numeri 14,45). În timpul perioadei judecătorilor, amaleciţii au căutat
să subjuge pe Israel, dar au fost înfrânţi de Ghedeon (Judecători 6,33). Saul şi David i-au înfrânt de
asemenea de mai multe ori (1 Samuel 14,48; 15,7; 27,8; 30,17.18; 2 Samuel 8,12) şi, în cele din
urmă, au fost nimicite ultimele rămăşite ale naţiunii de către simioniţi în timpul domniei regelui
Ezechia (1 Cronici 4,42-43).
Să bată pe Israel. Lupta aceasta a început cu un atac perfid asupra celor din coada lungii
coloane a evreilor „asupra tuturor celor ce se târau la coadă când erai obosit şi sleit de puteri”
(Deuteronom 25,18). Acest atac infam a fost privit de Dumnezeu ca o insultă personală şi, deşi
răsplata finală a fost mult timp amânată, ea n-a fost niciodată uitată, pentru că la timpul cuvenit
Dumnezeu a însărcinat pe Saul să-i nimicească (1 Samuel 15,2.3). Din cauza murmurării de la
Refidim a izraeliţilor, Dumnezeu le-a îngăduit amaleciţilor să-i atace la Refidim (PP 298).

Exod 17:9 Atunci Moise a zis lui Iosua: "Alege nişte bărbaţi, şi ieşi de luptă împotriva
lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână."
Iosua. Succesul lui Moise şi conducătorul de mai târziu al lui Israel apare aici în istorisire de
prima dată. Iosua, al cărui nume înseamnă „Iehova este salvare”, sau „Iehova ajută”, a fost un prinţ
al seminţiei lui Efraim care a intrat în serviciul personal al lui Moise fie înainte, fie curând după lupta
cu amaleciţii (vezi Numeri 13,8; Exod 24,13). Când a fost ales de Moise, numele lui era Hoşea sau
Oşea, care înseamnă „salvare”. Numele lui mai plin de înţeles, Iehoşua sau Ioşua, „Iehova este

- 93 -
salvare”, sau „Iehova ajută”, i-a fost dat de Moise mai târziu (Numeri 13,8.16). Numele Isus este
echivalentul grecesc al numelui Iosua (vezi Evrei 4,8).
Alege nişte bărbaţi. Probabil că era seară atunci când Moise a auzit despre atacul asupra
celor din rândurile de la urmă şi, prin urmare, posibilitatea de restabilire a pierderilor până a doua zi
era mică (Exod 17,9). Dar au fost făcute pregătiri pentru a întâlni vrăjmaşul în ziua următoare.
Pregătirea a constat din alegerea de bărbaţi pentru luptă şi, probabil şi din întâlniri strategice cu
conducători de unităţi şi din instrucţie de ultimă oră pentru lupta de a doua zi.
Cu toiagul lui Dumnezeu în mână. În timp ce Moise a trimis oamenii săi la luptă şi a făcut tot
ce omeneşte era cu putinţă spre a asigura victoria asupra vrăjmaşului perfid, el a dovedit de
asemenea încrederea sa mai degrabă în Dumnezeu, decât în puterea omenească (Ieremia 17,5).
Deşi el ştia că biruinţa vine de la Domnul, încrederea aceasta nu l-a împiedicat să depună orice efort
spre a ocroti pe femei şi pe copii, pe bătrâni şi pe cei slabi. Întotdeauna puterea divină trebuie să fie
unită cu efort omenesc.

Exod 17:10 Iosua a făcut ce-i spusese Moise, şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec.
Iar Moise, Aaron şi Hur s-au suit pe vârful dealului.
Hur. Hur, care deţinea de asemenea o poziţie importantă (cap. 24,14), era un descendent al
lui Iuda prin Caleb, fiul lui Heţron (1 Cronici 2,18-20). Beţaleel, nepotul lui, a fost arhitectul
tabernacolului (Exod 31,2). După tradiţia iudaică, el a fost soţul Mariei, iar după alta, fiul ei.

Exod 17:11 Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel, şi când îşi lăsa mâna în
jos, era mai tare Amalec.
Era mai tare Israel. Ridicarea în sus a mâinilor este privită în general de vechi cercetători
ebraici, de părinţii bisericii, de reformatori şi de mulţi comentatori moderni ca semn sau poziţie de
rugăciune. În decursul vremurilor biblice, obiceiul ca cineva să ridice mâinile în rugăciune era
respectat de închinătorii serioşi şi evlavioşi. Câţiva comentatori privesc poziţia lui Moise cu mâinile
lui ridicate ca atitudinea unui comandant care supraveghează şi conduce lupta, dar părerea aceasta
trebuie să fie respinsă, deoarece Moise nu a funcţionat în calitate de comandant şef. El îi
transferase comanda lui Iosua (v.9). El însuşi s-a angajat în rugăciune serioasă spre Dumnezeu
pentru ajutor şi biruinţă (PP 299). S-a pus întrebarea de ce n-a continuat Moise să se roage şi
atunci când mâinile îi erau trudite. Numai aceia care au încercat să se roage continuu o lungă
perioadă ştiu cât de grea este o astfel de lucrare. Probabil că atunci când îşi lăsa mâinile în jos din
cauza oboselii, Moise se odihnea şi în ce priveşte concentrarea sa mintală necesară pentru
rugăciune. Pentru a imprima asupra lui Israel importanţa rugăciunii de mijlocire, Dumnezeu a
îngăduit în mod alternativ succes şi eşec. În acelaşi timp, Dumnezeu a dorit ca poporul să afle că
succesul lor trebuia să fie în conlucrare cu conducătorii aleşi de El.

Exod 17:12 Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el, şi el a
şezut pe ea. Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul deoparte, iar altul de alta, şi
mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul soarelui.
Aaron şi Hur. Colaborarea a triumfat. În timp ce Israel, sub comanda lui Iosua se lupta în
vale pentru însăşi existenţa lui, cei doi colaboratori ai lui Moise l-au sprijinit. Sprijinul acesta n-a fost
numai fizic, ci probabil că şi spiritual. Ei au continuat împreună cu el să mijlocească până a fost
câştigată biruinţa finală, spre încheierea zilei.
Experienţa aceasta conţine o adâncă învăţătură spirituală pentru fiecare creştin şi pentru
biserică ca un întreg. Din ea învăţăm că rugăciunea şi implorarea sunt esenţiale pentru biruinţa
asupra vrăjmaşilor noştri. Atâta timp cât mâinile sunt întinse şi sufletul stăruie în rugăciune,
potrivnicii noştri spirituali vor fi respinşi. Când rugăciunea este uitată şi sprijinirea pe Dumnezeu
slăbită, vrăjmaşul spiritual va câştiga teren, cu rezultatul ca eventual orice legătură cu cerul să
poată fi desfăcută. Pe de altă parte, biserica este asigurată de biruinţă asupra tuturor puterilor celui

- 94 -
rău, atâta timp cât conducătorii ei sunt oameni ai rugăciunii şi atâta timp cât membrii ei conlucrează
cu acei conducători, sprijinindu-i cu rugăciunile şi viaţa lor exemplară.

Exod 17:14 Domnul a zis lui Moise: "Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze
aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub
ceruri."
Scrie. Aceasta este prima menţiune din raportul sacru despre scriere. Până nu de mult nu se
cunoştea cum s-a făcut lucrul acesta şi ce fel de scriere a fost folosită. Faptul că pe vremea lui
Moise a existat o scriere alfabetică a fost descoperit aproximativ pe timpul primului război mondial.
Mai înainte se ştia doar că scrierea alfabetică a fost folosită de diferite popoare din Palestina, cu
deosebire fenicienii, din primul mileniu î.Hr. şi că alfabetele europene se dezvoltaseră prin
intermediul fazelor greacă şi latină din scrierea originală feniciană. Înalta critică şi-a bătut joc de
ideea că Moise ar fi putut scrie Pentateucul în limba ebraică în timpul mileniului al doilea î.Hr., fiind
convinşi că scrierea ebraică nu exista pe vremea aceea. Aceia care au admis că Moise ar fi putut
scrie parte din Pentateuc, sau anumite experienţe ca aceea descrisă aici, au crezut că el trebuie să
fi folosit fie scrierea hieroglifică egipteană, fie cuneiforma babiloniană.
În conformitate cu dovezile, pare probabil că prima formă de scriere alfabetică a fost
inventată, dacă nu în Fenicia, sau în sudul Palestinei, chiar în regiunea Sinai, unde Moise a primit
porunca să scrie istoria înfrângerii lui Amalec într-o carte. În 1916, Dr. Alan Gardiner a publicat
prima sa încercare de a descifra inscripţii găsite cu vreo zece ani mai înainte de Sir Flinders Petric în
minele de cupru egiptene de la Wadi Magâra, la Sinai. Expediţii ulterioare au mărit numărul
inscripţiilor din acest loc, şi lucrul combinat al unui număr de lingvişti de seamă a reuşit să ducă la
descifrarea acestei scrieri necunoscute mai înainte. Inscripţiile acestea scot la iveală faptul că ele
alcătuiesc încercările cele mai timpurii de a compune o scriere semitică, care a constat din vreo 25
de litere.
Inventatorii acestui alfabet au fost canaaniţii care lucrau pentru egipteni în minele de la
Sinai. Probabil că ei n-au scris în propria limbă, ci ajunseseră obişnuiţi cu sistemul de scriere
hieroglifă folosit timp de secole în Egipt. De exemplu, singura cale ca egiptenii să poată exprima în
scris ideea unei case, era prin desenarea unei hieroglife, sau figuri a unei case. Unora dintre
canaaniţii din mine, le-a venit strălucita idee de a folosi anumite hieroglife egiptene pentru a
exprima sunete fonetice abstracte în loc de obiecte concrete. În limba canaanită, o casă era o
bayith. Primul sunet din bayith fiind b, ei au stabilit valoarea fonetică a lui b hieroglifei egiptene
pentru „casă”. Aplicarea acestui principiu a făcut posibil ca printr-un mic număr de litere să exprime
orice doreau să spună. Aceasta era o invenţie de o importanţă cu urmări mari. Ea n-a fost prea mult
îmbunătăţită de atunci. Noi mai folosim încă o formă modificată a scrierii alfabetice inventate în
peninsula Sinai cu câteva decenii înainte de Exod. Propria noastră literă b, de exemplu, este urmaşa
directă a primei litere aleasă la Sinai să reprezinte acest sunet.
Inventarea scrierii alfabetice la puţin timp înainte de Exod a fost tot atât de mult un dar
providenţial al lui Dumnezeu ca şi inventarea tiparului prin litere mobile la puţin timp înaintea
Reformaţiunii. Niciodată Biblia n-ar fi putut deveni „cartea poporului” dacă ar fi fost nevoie să fie
scrisă în complicatul sistem hieroglific sau cuneiform care a precedat inventarea scrierii alfabetice.
Cu această nouă scriere, cu care probabil că Moise făcuse cunoştinţă în timpul lungii sale şederi la
Sinai, a fost uşor să scrie istoria umblării lui Dumnezeu cu poporul Său precum şi diferitele
reglementări legale care se află în Pentateuc. De asemenea, era uşor ca o astfel de scriere să se
înveţe a fi citită. Scripturile ebraice constituie nu numai din simplă întâmplare cea mai veche şi cea
mai amplă relatare istorică a rasei umane şi a încercărilor lui Dumnezeu de a salva pe om din
împărăţia lui Satan.
În carte. „Cartea” în care Moise a scris istoria atacului şi înfrângerii lui Amalec a constat
probabil dintr-un sul de papirus, cel mai obişnuit material egiptean pentru scris. Acest strămoş al
hârtiei era făcut din fibre ale tulpinii plantei de papirus, ce se găsea atunci în mlaştinile deltei Nilului.

- 95 -
Foile de papirus erau făcute din fibre muiate, aşezate mai întâi orizontal, iar deasupra acestora un
alt strat aşezat vertical. Straturile erau apoi încleiate împreună, presate şi uscate, şi netezite prin
frecarea foilor cu o piatră ponce. În cele din urmă, mai multe foi erau prinse împreună pentru a
forma un sul de 3 la 10 metri lungime în medie. Un astfel de sul era destul de lung pentru a conţine
oricare din cele cinci cărţi ale lui Moise.
Din remarca făcută în Numeri 33,2 reiese clar că Moise a ţinut un jurnal al călătoriilor lui
Israel prin pustie, care a alcătuit baza listei din Numeri 33 şi a naraţiunii istorice lăsată nouă.
Probabil că Moise a căpătat obiceiul de a ţine un jurnal în timpul primilor 40 de ani ai vieţii sale la
curtea egipteană, pentru că ştim din rapoartele lui Thutmose III, probabil contemporan cu Moise, că
evenimentele în legătură cu campaniile militare au fost „raportate în fiecare zi pe numele lor”, şi că
după completarea unei campanii, acest cuprins de note era transferat pe un „sul de piele din
templul lui Amon” (compară cu PP 245). De aceea, lui Moise nu i s-a părut ciudat să primească
instrucţiuni de a raporta atacul perfid şi înfrângerea lui Amalec pentru informare viitore ca „aducător
aminte”.
Şi spune. Cuvintele acestea arată că Iosua fusese deja ales de Dumnezeu ca să urmeze lui
Moise.
Voi şterge pomenirea. Nimicirea acestei ramuri a naţiunii edomite era decretată, în timp ce
restul edomiţilor s-au bucurat de ocrotire divină (vezi Deuteronom 2,4.5). Amaleciţii au atacat în
mod brutal poporul lui Dumnezeu, nearătând nici un fel de compătimire, nici chiar faţă de propriile
rude (Deuteronom 25,18). Acest atac, întru totul neprovocat, a dat pe faţă ura şi dispreţul lor faţă
de Dumnezeu şi a pecetluit condamnarea lor ca naţiune (PP 300).

Exod 17:15 Moise a zidit un altar, şi i-a pus numele "Domnul, steagul meu."
Moise a zidit un altar. Zidirea unui altar implică aducerea unei jertfe. Având în vedere că
jertfa a fost adusă în cadrul celebrării victoriei, trebuie că ea a fost o jertfă de mulţumire.
Iehova-nisi. Punând nume altarului, Moise a urmat exemplul lui Iacov, care numise unul din
altarele sale El-Elohe-Israel (Geneza 33,20). Numele altarului lui Moise înseamnă „Domnul este
steagul meu” şi avea de scop să slăvească pe Dumnezeu pentru biruinţa asupra amaleciţilor.
„Toiagul lui Dumnezeu” (Exod 17,9) fusese ţinut sus de Moise în timpul luptei, după cum soldaţii ţin
sus steagurile lor şi după cum soldaţii urmează steagurile, Israel urmase instrucţiunile lui
Dumnezeu. În felul acesta, Dumnezeu a devenit steagul lor. Pe când erau în Egipt, izraeliţii văzuseră
adesea steagurile militare ale oştilor egiptene, care purtau reprezentări pictate ale zeilor lor Amen,
Ra, Ptah, Sutekh şi alţii, după care erau numite şi diviziile lor. Dând numele „Dumnezeu este steagul
meu”, acestui altar, Moise a folosit limba obişnuită şi în acelaşi timp a atras atenţia asupra faptului
că steagul Domnului era mai puternic decât emblemele amaleciţilor. Numele „Iehova-nisi” ţine loc
de vitejie sfântă.

Exod 17:16 El a zis: "Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al
Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!"
Pentru că a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie. („Pentru că Domnul a jurat”. -
engleză). Literal, „Pentru că mâna (lui Amalec) a fost împotriva tronului Domnului”. Textul ebraic a
acestui verset este obscur. Traducerea din RSV, „O mână asupra steagului Domnului” se întemeiază
pe schimbarea unei consoane, prin care cuvântul „tron” devine „steag”. Literele n şi k sunt
asemenea şi unii copişti au putut foarte uşor să greşească ,punând pe prima în locul celei de-a
doua. Mulţi comentatori preferă astăzi traducerea aceasta pentru că se pare a fi mai în armonie cu
contextul, în mod deosebit cu v.15 unde pentru „steag” este folosit acelaşi cuvânt ebraic.
Comentariile lui Ellen G. White
1-16 PP 297-300
1-3 PP 297
2-7 SR 131
4-7 PP 298
6 ML 12; PP 411
7 DA 126
8 2T 106
8-12 SR 133

- 96 -
 9 4T 530
10-12 4T 531
10-13 PP 299
12 1T 527; 5T 162
13-16 SR 134
14 PP 299; 2T 108; 5T 245
16 PP 300; 2T 108

Exod 18:1 Ietro, preotul Madianului, socrul lui Moise, a aflat tot ce făcuse Dumnezeu
pentru Moise şi poporul Său Israel; a aflat că Domnul scosese pe Israel din Egipt.
Ietro, preotul Madianului. Vezi comentariul pentru cap. 2,16.18.

Exod 18:2 Ietro, socrul lui Moise, a luat pe Sefora, nevasta lui Moise, care fusese
trimisă acasă.
Sefora, nevasta lui Moise. Vezi comentariul pentru cap. 2,21.
Fusese trimisă acasă. Unii comentatori cred că Sefora l-a părăsit pe soţul ei supărată după
circumciderea fiului ei pe drum spre Egipt (Exod 4,24.26). Acest punct de vedere nu este de reţinut,
deoarece raportul nu spune că ea s-a întors la tatăl ei, ci că Moise a trimis-o înapoi. El a făcut
aceasta pentru siguranţa ei (PP 255), având în vedere pericolul la care s-ar fi expus Sefora şi fiii ei
în Egipt, în timpul luptei cu Faraon (PP 383).

Exod 18:3 A luat şi pe cei doi fii ai Seforei; unul se numea Gherşom (Străin), căci
Moise zisese: "Locuiesc ca străin într-o ţară străină",
Gherşom. Vezi comentariul pentru cap. 2,22.

Exod 18:4 iar celălalt se numea Eliezer (Ajutorul lui Dumnezeu), căci zisese:
"Dumnezeul tatălui meu mi-a ajutat, şi m-a scăpat de sabia lui Faraon."
Eliezer. Al doilea fiu al lui Moise n-a fost amintit mai înainte pe nume, dar probabil că a fost
cel circumcis de Sefora pe drum spre Egipt (cap. 4,25). Eliezer înseamnă „Dumnezeul meu este
ajutorul meu”. În contrast, numele dat de Moise primului său fiu, Gherşom, înseamnă „exilare” (cap.
2,22), reflectând un spirit de întristare firesc faţă de un exil. Numele celui de-al doilea fiu dă pe faţă
recunoştinţa tatălui pentru ocrotirea divină de care s-a bucurat în timpul fugii lui din Egipt. Faptul că
numele lui Eliezer este amintit şi explicat aici pentru prima dată nu este un motiv întemeiat a crede
că el fusese fără nume. Din 1 Cronici 23,17 aflăm că Eliezer a avut numai un fiu, Rehabia, ai cărui
urmaşi deveniseră numeroşi pe vremea lui Solomon.

Exod 18:5 Ietro, socrul lui Moise, a venit cu fiii şi nevasta lui Moise în pustie unde
tăbăra el, la muntele lui Dumnezeu.
Muntele lui Dumnezeu. „Muntele lui Dumnezeu” unde Ietro l-a găsit pe Moise şi pe izraeliţii
tăbărâţi, era Horeb (cap. 3,1). În vecinătatea lui apăruse Dumnezeu lui Moise în rugul aprins. Tot
aproape de aici lovise Moise stânca şi a dat apă poporului său însetat (cap. 17,6).

Exod 18:6 A trimis vorbă lui Moise să-i spună: "Eu, socrul tău Ietro vin la tine cu
nevastă-ta şi cu cei doi fii ai tăi."
A trimis vorbă. Textul ebraic mai poate fi tradus şi „şi cineva a zis”, sau „şi s-a spus”. Aceasta
concordă mai bine cu contextul pentru că Ietro şi Moise încă nu se întâlniseră (vezi v.7). Se pare că
Ietro, ajungând în apropierea taberei, a trimis un sol la Moise care a vorbit în numele lui şi a
anunţat venirea sa. În RSV se citeşte, „şi când cineva i-a spus lui Moise”.

Exod 18:7 Moise a ieşit înaintea socrului său, s-a aruncat cu faţa la pământ şi l-a
sărutat. S-au întrebat unul pe altul de sănătate, şi au intrat în cortul lui Moise.

- 97 -
 Moise a ieşit. Politeţea orientală cerea o astfel de purtare în cazul unui oaspete onorat, sau
chiar a spune bun venit (vezi Geneza 18,2; 19,1; Luca 15,20, etc.). Era evidentă intenţia lui Moise
de a-l primi pe Ietro cu toată cinstea şi respectul posibil. El nu numai că i-a ieşit în întâmpinare, dar
s-a prosternat înaintea lui ca înaintea unui superior.

Exod 18:8 Moise a istorisit socrului său tot ce făcuse Domnul împotriva lui Faraon şi
împotriva Egiptului, din pricina lui Israel, toate suferinţele care veniseră peste ei pe
drum, şi cum îi izbăvise Domnul din ele.
Moise a istorisit. Probabil că Ietro auzise ceva despre istoria eliberării lui Israel. Veşti despre
evenimentele miraculoase care au precedat Exodul, ca şi victoria asupra oştirii egiptene la Marea
Roşie, trebuie să se fi răspândit ca focul sălbatic prin ţările limitrofe cu Egiptul.

Exod 18:10 Ietro a zis: "Binecuvântat să fie Domnul, care v-a izbăvit din mâna
Egiptenilor şi din mâna lui Faraon, El, care a izbăvit poporul din mâna Egiptenilor!
Binecuvântat să fie Domnul. Fiecare aspect aş comportării lui Ietro îl arată a fi un bărbat
religios şi un credincios în adevăratul Dumnezeu. O dovadă frapantă despre aceasta este această
mulţumirea faţă de Domnul, Dumnezeul izraeliţilor.
A izbăvit poporul. O repetare a ceea ce fusese deja spus în prima parte a versetului. Făcând
ca Septuaginta, RSV omite ultima clauză a versetului. Traducerea RSV, nu şi LXX, inserează clauza
aceasta în mijlocul v.11.

Exod 18:11 Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toţi dumnezeii, căci în
lucrul în care s-au purtat cu trufie El a fost mai presus de ei."
Cunosc acum. Textul acesta nu este uşor de explicat şi a fost luat de unii comentatori ca o
dovadă că Ietro era un politeist. Totuşi, Ietro era evlaviosul preot al Madianului” (PP 301). Aici, cu
dovada suplimentară repovestită de Moise, Ietro reafirmă pur şi simplu credinţa sa în Dumnezeul cel
adevărat.
Căci în lucrul. Afirmaţia aceasta este mai puţin clară decât cea precedentă. Traducătorii lui
KJV se pare că au înţeles pe Ietro ca spunând că Dumnezeu s-a dovedit superior zeilor Egiptului. O
traducere mai literală ar fi „chiar în lucrurile în care ei (egiptenii) s-au purtat cu mândrie împotriva
lor (izraeliţilor)”. O redare de felul acesta vede superioritatea Domnului descoperită în felul în care a
fost umilită mândria egiptenilor prin puterea lui Dumnezeu (vezi comentariul pentru v.10).

Exod 18:12 Ietro, socrul lui Moise, a adus lui Dumnezeu o ardere de tot şi o jertfă de
mâncare. Aaron şi toţi bătrânii lui Israel au venit şi au luat parte la masă cu socrul lui
Moise, înaintea lui Dumnezeu.
A adus o ardere de tot. Jertfele au fost instituite de Dumnezeu însuşi de îndată ce a intrat
păcatul în lume (vezi Geneza 3,21; 4,3, 4). Practica aducerii de jertfe a fost perpetuată de toţi aceia
care cunoşteau şi onorau pe Dumnezeu (vezi Geneza 4,4; 8,20; 12,7.8; 22,13; etc.). Asemenea lui
Melhisedec (Geneza 14,18), Ietro a fost recunoscut ca preot al adevăratului Dumnezeu (Exod 2,16;
PP 301) şi de aceea avea dreptul să aducă jertfe. S-ar părea, totuşi, că în general madianiţii erau
idolatri (Numeri 25,17.18; 31,16). Moise, Aaron şi bătrânii lui Israel n-ar fi luat parte la o jertfă de
mâncare, dacă aceasta ar fi fost întinată de practici păgâne, sau adusă la îndeplinire de un om care
nu era un închinător al Dumnezeului cerurilor.
Au luat parte la masă. Din jertfa arderii de tot nu s-a mâncat nimic. Aceasta era consumată
în întregime, deoarece era considerată ca aparţinând în întregime lui Dumnezeu (Levitic 1,3-17).
Celelalte jertfe amintite aici erau de aşa fel încât, după ce sângele fusese vărsat înaintea lui
Dumnezeu şi anumite părţi de carne arse pe altar, „bătrânii puteau să mănânce ceea ce a mai
rămas (vezi 1 Samuel 2,15.16).

- 98 -
Exod 18:13 A doua zi, Moise s-a aşezat să judece poporul; şi poporul a stat înaintea
lui de dimineaţa până seara.
Moise s-a aşezat să judece. În vremurile de demult, un conducător, fie rege, prinţ sau
conducător de seminţie, exercită şi slujba de judecător. Puterea legislativă, executivă şi judiciară,
toate erau investite în acelaşi om. Timp de mai multe secole înainte de monarhie, conducătorii lui
Israel au fost numiţi „judecători” şi administrarea lor se referea la „judecată”. Ca şi aceşti urmaşi ai
lui Moise, conducătorii Cartaginei purtau de asemenea titlul de „judecători”. De pe vremea când a
fost acceptat în calitate de conducător de popor (cap. 4,29-31), Moise apare ca socotindu-se obligat
să asculte şi să hotărască asupra tuturor plângerilor care se iveau în mijlocul poporului. Până acum
el nu delegase pe nimeni ca autoritate judecătorească. Aceasta nu pentru că până acum nu i-ar fi
venit ideea, pentru că în Egipt exista un sistem juridic, cu judecători numiţi de rege. Se poate că el
s-a îndoit de priceperea de a sluji într-o astfel de calitate a conaţionalilor săi, care toată viaţa lor
fuseseră sclavi.
Dimineaţa până seara. Nu ştim dacă Moise a fost întotdeauna aşa de ocupat cum a fost în
ziua de după venirea lui Ietro. Comentatorii presupun că s-au putut ivi multe plângeri din împărţeala
prăzii amaleciţilor, sau că situaţia neobişnuită în care s-a aflat poporul însuşi, pe neaşteptate, după
eliberarea din robie, a dat naştere la probleme mai multe decât ar fi fost altfel cazul. Ei trăiseră
toată viaţa lor sub autoritatea rigidă logofeţilor egipteni, fără libertatea de a hotărî ei înşişi. Au ajuns
pe neaşteptate proprii lor stăpâni, şi acum trebuiau să se unească împreună ca egali. În astfel de
împrejurări, viaţa comună, liniştită şi armonioasă, poate exista numai când toţi rămân credincioşi
regulilor înţelese şi acceptate în comun.

Exod 18:14 Socrul lui Moise a văzut tot ce făcea el pentru popor, şi a zis: "Ce faci tu
acolo cu poporul acela? De ce stai singur, şi tot poporul stă înaintea ta, de dimineaţa
până seara?"
De ce stai singur? Observaţia lui Ietro nu s-a referit la tehnica judecăţii lui Moise. El n-a
obiectat, cum cred unii comentatori, faţă de faptul că Moise şedea în timp ce poporul stătea în
picioare, ca fiind umilitor pentru ei. El a protestat însă, că Moise trebuia să împartă sarcina sa,
trecând anumite sarcini de conducere asupra altora calificaţi să le poarte.

Exod 18:15 Moise a răspuns socrului său: "Poporul vine la mine ca să ceară sfat lui
Dumnezeu.
Să ceară sfat lui Dumnezeu. Fără îndoială că aceasta înseamnă că poporul venea la Moise ca
la cineva pe care îl privea ca fiind calificat să vorbească înaintea lui Dumnezeu. Ei nu se uitau la
Moise aşa cum se uitaseră la judecătorii pe care îi cunoşteau în Egipt, ci l-au considerat ca
purtătorul de cuvânt numit al lui Dumnezeu. După cât se pare, acesta era şi punctul de vedere al lui
Moise şi, deoarece Domnul nu-l instruise altfel, el socotea de datoria lui să hotărască asupra tuturor
cazurilor aduse înaintea lui.

Exod 18:16 Când au vreo treabă, vin la mine, eu judec între ei, şi fac cunoscute
poruncile lui Dumnezeu şi legile Lui."
Fac cunoscut. Unii comentatori fac referinţă la porunci şi legi ca dovadă că vizita lui Ietro a
avut loc după darea legii la Sinai. Alţii au scos în evidenţă că practica descrisă în aceste text n-ar fi
fost necesară după darea legii, şi că existenţa ei pe timpul vizitei lui Ietro fixează vizita ca având loc
înainte ca legea să fie proclamată lui Israel în mod formal. Explicaţia ultimă pare să fie de preferat.
Dumnezeu n-a lăsat pe poporul Său timp de mii de ani fără o lege morală. Cain ştia că uciderea era
păcat (Geneza 4,8-13), Sem şi Iafet au dovedit că au făcut cunoştinţă cu legea prin ferirea de
indecenţă (Geneza 9,23), Avraam a păzit poruncile lui Dumnezeu (Geneza 26,5), şi chiar regele

- 99 -
filistean Abimelec cunoştea că adulterul era un mare păcat” (Geneza 20,9). De aceea, menţionarea
despre „poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele” (Geneza 26,5) pe vremea patriarhilor nu este
anacronică, ci dovedeşte în mod clar că omul a cunoscut astfel de legi răspândite pe cale divină
înainte de Sinai. Moise, care în timpul şederii sale de 40 de ani în pustie a raportat istoria umblării
lui Dumnezeu cu patriarhii, trebuie să fi fost la curent cu principiile morale enunţate în cartea
Genezei.

Exod 18:18 Te istoveşti singur, şi vei istovi şi poporul acesta, care este cu tine, căci
lucrul este mai presus de puterile tale şi nu-l vei putea face singur.
Te istoveşti singur. Ietro a dat dovadă de înţelepciune în sfatul pe care l-a dat ginerelui său.
Este o datorie sacră să ai în vedere sănătatea cuiva şi să nu se încarce, fără a fi necesar, puterea
cuiva.

Exod 18:19 Acum ascultă glasul meu; am să-ţi dau un sfat, şi Dumnezeu va fi cu
tine! Fii tâlmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu, şi du pricinile înaintea lui
Dumnezeu.
Fii tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu. „Reprezintă poporul înaintea lui Dumnezeu”
(RSV). Răspunzând explicaţiei lui Moise privind motivul pentru care poporul venea la el şi motivul
pentru care el a consimţit să se ocupe cu diferitele lor cazuri, Ietro a arătat că una este a alcătui
principii, şi alta a le aplica. Moise putea să-şi rezerve funcţiunea legislativă şi, în această calitate, să
transmită poporului principii divine. Dar el mai trebuia să aleagă oameni în stare să aplice principiile
la diferite situaţii care se iveau şi să transfere acestor persoane funcţiunea judecătorească de
guvernare (v.21, 22).
Du pricinile înaintea lui Dumnezeu. În cazurile grele, Moise prezenta într-adevăr cauza
înaintea lui Dumnezeu şi obţinea directive de la El cât priveşte hotărârea care trebuia s-o dea (vezi
Numeri 15,32-36; 27,5-11).

Exod 18:20 Învaţă-i poruncile şi legile; şi arată-le calea, pe care trebuie s-o urmeze
şi ce trebuie să facă."
Poruncile şi legile. Deosebirea lui Ietro dintre „porunci” şi „legi” nu este clară. Unii privesc
„poruncile” ca fiind în legătură cu religia şi „legile” ca reglementări cu privire la probleme civile şi
sociale. Alţii explică pe primele ca prevederi legale „specifice”, iar pe celelalte ca „generale”. Sfatul
lui Ietro, că Moise trebuie să le „arate calea pe care trebuie s-o urmeze”, descoperă în mod clar că
el înţelegea că Moise trebuia să aşeze principii largi spre a garanta egalitatea şi dreptatea.
Traducerea RSV redă aceşti doi termeni ca „porunci” sau legile însele, şi „decizii” sau principiile de
urmat în aplicarea legilor.

Exod 18:21 Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni
de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie,
căpetenii peste sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece.
Oameni destoinici. Ietro n-a sfătuit pe Moise numai să aleagă „oameni destoinici”, ci a
enumerat şi calităţile pe care să le aibă aceşti oameni – evlavie, integritate morală şi cinste.
Concepţia lui despre caracterul unui judecător adevărat nu mai lasă de dorit. Dacă s-ar cere astăzi
aceste calităţi la alegerea oamenilor din poziţii de răspundere în conducere, tăria unei naţiuni ar
creşte mult.
Căpetenii. Sistemul propus de Ietro avea să garanteze tratament nepărtinitor pentru toţi.
Pricinile mici puteau fi astfel hotărâte de capii de familie, „căpetenii peste zece”. Cazurile mai grele
urmau să fie trecute asupra autorităţii superioare, sau curte de apel. Problemele mult mai serioase
aveau să fie aduse la „căpeteniile peste o mie”.

- 100 -
Exod 18:22 Ei să judece poporul în tot timpul; să aducă înaintea ta toate pricinile
însemnate, iar pricinile cele mai mici, să le judece ei înşişi. În felul acesta îţi vei
uşura sarcina, căci o vor purta şi ei împreună cu tine.
Tot timpul. În locul zilelor de judecată ocazionale, în care Moise şedea să asculte cazurile şi
să dea hotărâri toată ziua, trebuiau să fie luate măsuri pentru considerarea promptă a problemelor
pe măsură ce se iveau.

Exod 18:23 Dacă vei face lucrul acesta, şi dacă Dumnezeu îţi va porunci aşa, vei
putea face faţă lucrurilor şi tot poporul acesta va ajunge fericit la locul lui."
Şi dacă Dumnezeu îţi va porunci aşa. Deşi Ietro era convins de faptul că sfatul lui era bun,
precum şi de importanţa lui în caz că era urmat, totuşi, cu modestie, el a lăsat lui Moise alegerea de
a-l adopta. Ştiind că ginerele său lucrează în acord cu instrucţiunile divine în toate chestiunile, el a
înţeles că succesul planului avea să fie asigurat, numai dacă va fi aprobat de Dumnezeu, şi că Moise
avea să-l accepte doar în aceste condiţii. Faptul că Moise a procedat în armonie cu sfatul lui Ietro
este o dovadă că el a primit aprobarea divină, şi că dându-l, Ietro trebuie să fi fost inspirat de Duhul
lui Dumnezeu.

Exod 18:25 Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul, şi i-a pus căpetenii ale
poporului, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi
căpetenii peste zece.
Moise a ales oameni destoinici. Versetele 24-26 lasă impresia că Moise a ascultat de îndată
de sfatul lui Ietro. Deuteronom 1,9-15 arată că Moise, în realitate, nu a făcut aranjamente pentru
alegerea acestor judecători, decât după ce legea a fost dată pe Sinai. După câte se pare, Moise
aşteptat aprobarea divină a planului. Executarea planului este redată aici conform obiceiului lui
Moise de a trata subiectele mai degrabă topic decât cronologic. Dacă nu ţine seamă de această
caracteristică literară a lui Moise, se poate ajunge la concluzii greşite (vezi comentariul pentru Exod
16,33.35). Din Deuteronom 1,13 reiese că, în loc ca el însuşi să aleagă oamenii, Moise a dat
directive ca numirea lor să o facă poporul, după care el i-a învestit cu autoritatea slujbei lor.
I-a pus căpetenii. În ziua numirii lor, „conducătorii” n-au fost numai judecători, ci „căpetenii”
peste unităţile lor respective, cu autoritate asupra lor în marş, în tabără şi pe câmpul de luptă (vezi
Numeri 31,14). Se pare că ambele funcţiuni, militară şi civilă, au fost combinate.

Exod 18:27 Apoi Moise a trimis pe socrul său în ţara lui.

În ţara lui. Trebuie că Ietro a considerat vizita sa în tabăra izraelită unul din cele mai
principale momente ale vieţii sale. Acolo, el a primit un raport direct despre minunatele lucrări ale
Dumnezeului strămoşului său Avraam, căruia ÎI slujea şi el şi prin care a fost întărită propria
credinţă.
Comentariile lui Ellen G. White
1-27 PP 300-301
1-14 PP 300
7-12 SR 134
13-26 9T 262
15-26 PP 301
16 MH 404; TM 341
19 GW 20
19-23 TM 340
19-26 AA 93
19-27 SR 135
21 GW 449; 6T 215

Exod 19:1 În luna a treia după ieşirea lor din ţara Egiptului, copiii lui Israel au ajuns
în ziua aceea în pustia Sinai.
În luna a treia. Adică, Sivan, corespunzător cu sfârşitul lui mai al nostru, sau începutul lui
iunie. Versetele 1 şi 2 se ocupă cu ultima parte a călătoriei izraeliţilor spre muntele Sinai. La

- 101 -
muntele Sinai a avut loc unul din cele mai mari evenimente din istoria iudaică, încorporarea lui
Israel ca biserică şi naţiune sub teocraţie (PP 303). Forma aceasta de guvernare a continuat, până
când, prin cuvintele „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul” (Ioan 19,15), iudeii s-au lepădat de
ea (DA 738). Procesul de organizare de la Sinai a cuprins proclamarea celor Zece Porunci, ratificarea
legământului, construirea sanctuarului, darea legilor ceremoniale şi civile şi perfectarea diferitelor
proceduri militare şi civile. A fost făcută o legătură unică între Domnul şi urmaşii lui Avraam, una în
care n-avea să intre niciodată, nici o altă naţiune. Scopul ei a fost să pregătească o cale pentru
venirea lui Hristos ca Mântuitor al omului.
În ziua aceea. Literal, „chiar în acea zi”, poate că prima zi a lui Sivan, sau a 15-a. Tradiţia
iudaică aşază evenimentul acesta pe prima zi a lunii a treia din anul iudaic. Dacă este aşa, probabil
că de la Ramses la Sinai călătoria a durat 45 de zile.
Pustia Sinai. Se consideră, în general, că aceasta este câmpia el-Raha, o câmpie sau deşert
aproape neted, acoperit cu tufişuri pe o lungime aproximativă de 3? km şi lăţime de 0,9 km (vezi
comentariul pentru cap. 3,1). Acesta era un loc potrivit ca să se adune evreii să primească Legea pe
care Dumnezeu avea s-o proclame în curând, înconjurat cum era de munţii care formau un
amfiteatru natural. La capătul de sud-est al lui se înălţa o stâncă de granit aproape perpendiculară,
care constituie un amvon înalt, sau altar, de unde putea fi auzit glasul lui Dumnezeu. La picioarele
acestei stânci era o serie de movile scunde care au putut să hotărască „marginile” (v.12) destinate
să oprească poporul de a atinge muntele.
Legea a fost dată lui Israel într-o astfel de ambianţă maiestuoasă, inspiratoare. S-a
observat, pe drept, că nici un loc din lume nu poate fi indicat care să întrunească într-un fel mai
remarcabil condiţiile unei înălţimi dominante şi a unei câmpii în care în orice parte vederea şi
sunetul descrise în Exod să ajungă la mulţimea adunată. Era un loc al singurătăţii, unde poporul
putea să fie întru totul singur cu Dumnezeu, departe de orice ar fi putut atrage gândirea şi atenţia
lor de la lucrurile divine. Israel avea să rămână la Sinai mai bine de 11 luni. Aici, în afară de
primirea legii şi ratificarea legământului, aveau să aibă timp pentru construirea sanctuarului şi
pentru dezvoltarea în continuare a organizării lor. Aceasta avea să le ofere o ocazie pentru
reflectare liniştită cu privire la răspunderea lor faţă de Dumnezeu.
Poporul lui Dumnezeu are nevoie de o astfel de odihnă, cum a sfătuit şi Hristos pe ucenici
(vezi Marcu 6,31). Avem exemplul lui Pavel, care el însuşi „a mers în Arabia”, poate chiar în acest
loc (vezi Galateni 1,17). Fiecare din noi are nevoie de un Sinai, unde, în linişte şi singurătate,
Dumnezeu să poată să facă pentru noi ce a făcut şi pentru Israel, descoperindu-şi voinţa Sa,
instruindu-ne şi impresionându-ne din nou cu maiestatea Sa. Sinai era un loc atât de solemn, încât
gândurile poporului aveau să fie în mod irezistibil înălţate în comuniune spre Cel nemărginit. Chiar
asprimea şi grandoarea lucrurilor înconjurătoare erau un comentariu potrivit cu privire la sfinţenia
Legii. Ca un pustiu neproductiv şi deşert, Sinai mai este un puternic aducător aminte că prin noi
înşine nu putem aduce nici un rod spiritual spre slava lui Dumnezeu şi nici nu putem lucra propria
noastră mântuire. N-a spus însuşi Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5)?

Exod 19:2 După ce au plecat de la Refidim au ajuns în pustia Sinai, şi au tăbărât în

pustie. Israel a tăbărât acolo, în faţa muntelui.
Au tăbărât în faţa muntelui. De la Refidim, evreii au înaintat într-o direcţie sud-estică spre
muntele Sinai. Probabil că cea mai mare parte din popor şi-au întins corturile în faţa câmpiei
amintite, dar unii poate că le-au aşezat prin văile învecinate spre nord-est şi vest, de unde putea fi
văzut chiar şi muntele Sinai.

Exod 19:3 Moise s-a suit la Dumnezeu. Şi Domnul l-a chemat de pe munte, zicând:
"Aşa să vorbeşti casei lui Iacov, şi să spui copiilor lui Israel:
Moise s-a suit. Versetele 3-9 prezintă primul legământ dintre Dumnezeu şi Israel. Moise era
obişnuit cu regiunea aceasta, pentru că acest era locul unde I se descoperise Dumnezeu în rugul

- 102 -
aprins. Dumnezeu avea să se descopere servului Său în acelaşi loc, acum fără să mai fie un fugitiv
singuratic, ci înălţat să fie conducătorul poporului lui Dumnezeu. Mintea lui Moise trebuie că a fost
năpădită de un potop de amintiri în timp ce urca muntele. Trebuie că credinţa lui a fost puternic
întărită pentru sarcina cea grea de conducător, pentru că făgăduinţa lui Dumnezeu, că el şi fraţii lui
izraeliţi aveau să se închine lui Dumnezeu în locul acesta, era aproape de împlinire (vezi Exod 3,12).
Putem fi siguri că Moise a urcat muntele cu pas încrezător, şi reverenţios.
Casei lui Iacov. Această referire la strămoşul lor era o aducere aminte a făgăduinţei care i-a
fost făcută lui (vezi Geneza 28,13.14; 35,11). Menţionarea numelui său avea să amintească
binecuvântările revărsate cu atâta îndurare asupra lui şi acestea erau o garanţie a binecuvântărilor
oferite lor acum de Dumnezeu. Era inevitabil ca Dumnezeu să ia iniţiativa de a propune un
legământ, pentru că omul nu este în situaţia de a pune Cerului condiţii. Totuşi, legământul nu este
numai o expresie a suveranităţii lui Dumnezeu, ci şi a harului şi îndurării Sale. El este acela care
caută pe om – nu omul pe Dumnezeu (vezi 1 Ioan 4,10.19).

Exod 19:4 "Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-
am adus aici la Mine.
Egiptului. Faptul că Dumnezeu atrage atenţia la dovezile iubirii Sale din trecut, înainte de a
descoperi Legea Sa, este vrednic de luat în seamă. În felul acesta, El avea să câştige încrederea lor,
să întărească credinţa lor în El şi să-i încurajeze să facă voia Sa. El avea să confirme binecuvântările
viitorului prin binecuvântările de care s-au bucurat în trecut. Ceea ce făcuse Dumnezeu pentru
Israel, eliberându-i din Egipt, conducându-i în siguranţă prin Marea Roşie, şi dându-le mană, era o
garanţie despre ce avea să facă El pentru ei dacă aveau să rămână credincioşi faţă de El. Fără
această asigurare, groaza Sinaiului putea fi cu greu suportată.
Aripi de vultur. După cum pasărea ia puiul de vultur din cuibul lui, îl învaţă să zboare, şi-l
ocroteşte prin propria lui viaţă, tot aşa a luat Domnul pe poporul Său din robia egipteană, ca să-l
poată duce în ţara Canaanului. El avea să-i poarte pe „aripile” Lui şi să-i ocrotească de primejdie. Ca
puiul de vultur cel slab şi neajutorat, care, plin de teamă în pericol, avea încredere în puterea
ocrotire a părintelui său, tot aşa şi Israel, slab, neajutorat şi fricos de ceea ce-i mai stă în faţă,
putea să aibă credinţă în puterea divină (Deuteronom 32,11.12).

Exod 19:5 Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu,
veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu;
Dacă veţi asculta. Mai degrabă decât să le poruncească evreilor să respecte legământul Său,
după cum şi era dreptul Său suveran, Dumnezeu, în mod binevoitor, l-a invitat pe poporul Său să
facă ceva ce avea să fie spre folosul lor. Singura cale pe are putem umbla cu Dumnezeu este aceea
a ascultării. Dumnezeu nu putea consimţi să fie Dumnezeul lor, sau ei să fie poporul Lui ales, decât
cu condiţia ascultării. Harul Evangheliei lui Isus Hristos care aduce mântuire pentru toţi oamenii (Tit
2,11) nu-i dezlega de obligaţia de a asculta de legea divină (Romani 3,31). Credinţa în Hristos care
mântuieşte este unită inseparabil de puterea lui Hristos care locuieşte înăuntru şi îl face pe om în
stare să respecte cele Zece Porunci (Romani 8,1-4). Isus şi apostolii au afirmat în modul cel mai
accentuat principiul ascultării de Legea divină (Matei 5,17.18; 19,16.17; 1 Corinteni 7,19; Iacov
1,25; 2,10-12; 1 Ioan 2,3.4).
Legământul meu. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel la Sinai este numit de
obicei „vechiul legământ” (Evrei 8,13). Datorită neputinţei poporului de a aprecia pe deplin scopul
lui Dumnezeu şi de a intra în adevăratul spirit al legământului, el se afla în contrast faţă de cel nou,
sau legământul Evangheliei, după cum urmează: (1) Acesta era mai simplu (Galateni 4,1-5). (2) Era
mai strâns legat de rituri şi ceremonii exterioare (Evrei 9,1). (3) Prevederile lui erau în mare măsură
pedepse şi răsplătiri, deoarece fiind nişte „copii” acestea erau singurele stimulente pe care Israel
era pregătit să le priceapă (Galateni 4,3; PP 371). (4) Binecuvântările lui erau în mare măsură
vremelnice. (5) Se întemeia pe împlinire omenească şi pe fapte bune, mai degrabă decât pe har

- 103 -
divin şi Mântuitor din păcat (vezi comentariul pentru Exod 19,8). Binecuvântarea principală a noului
legământ este că prin credinţa în Hristos, credinciosului îi este împărtăşită puterea de a împlini
„dreptatea Legii” (Romani 8,1-4; compară cu Fapte 13,37-39)
Dumnezeu i-a îngăduit lui Israel să încerce să respecte legea, ca astfel să-şi poată da seama
de neputinţa lor de a face ceva ce, în mod greşit, considerau că sunt în stare să facă. În felul
acesta, aveau să fie călăuziţi de la încrederea în ei înşişi la încrederea în Dumnezeu, de la
încrederea în propriile străduinţe la credinţa în împlinirea divină. Astfel, Legea avea să devină
mijlocul de a-i conduce la Hristos ca singurul lor Mântuitor din păcat (Galateni 3,23-26). Astfel a fost
pregătită calea pentru legătura noului legământ, Evanghelia harului divin, Legea respectată în şi
prin Hristos (Ieremia 31,31-34; Romani 3,21-31; 8,1-4; Evrei 8,7-11). Cum declară şi Pavel, această
relaţie a noului legământ nu desfiinţează prin credinţă legea” (Romani 3,31). Legea rămâne
standardul datoriei, norma practicei sfinte. Noul legământ statorniceşte Legea ca veşnicul cod al
dreptăţii fără de care nu poate fi nici un fel de conduită sfântă.
Veţi fi ai mei. Mai degrabă „avutul meu” (RSV; vezi şi Psalmi 135,4; Isaia 43,1-4). În faţa lui
Dumnezeu, nici o altă naţiune nu era egală cu Israel. Fiecare copil al lui Dumnezeu, fiecare creştin
consacrat este un giuvaer în coroana Domnului nostru, şi aşa şi este considerat de El (Maleahi 3,17;
vezi comentariul pentru 1 Petru 2,9).

Exod 19:6 Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele
pe care le vei spune copiilor lui Israel."
Împărăţie de preoţi. În conformitate cu planul şi scopul divin, izraeliţii aveau să fie atât un
neam împărătesc, cât şi preoţesc. Într-o lume rea, ei trebuiau să fie regi, morali şi spirituali, în care
ei trebuiau să stăpânească asupra împărăţiei păcatului (Apocalipsa 20,6). Ca preoţi, ei trebuiau să
se apropie de Domnul cu rugăciune, laude şi jertfe. Ca mijlocitori între Dumnezeu şi păgâni, ei
trebuiau să slujească de instructori, predicatori şi profeţi, şi să fie pilde de vieţuire sfântă –
exponenţi ai Cerului, ai adevăratei religii. În Împărăţia Sa care vine, Dumnezeu are un loc
împărătesc pentru copiii Săi (Matei 19,28; Luca 19,17-19; Ioan 14,1-3; Apocalipsa 1,6; 2,26; 3,21;
compară cu Zaharia 6,13).
Un neam sfânt. Ca popor închinat în slujba lui Dumnezeu, ei trebuiau să fie altfel decât
celelalte naţiuni. Acest lucru trebui să fie exteriorizat prin circumciziune (Geneza 17,9-14), iar
înăuntru prin evlavie (2 Corinteni 7,1; 1 Petru 2,9). Un Dumnezeu sfânt cerea un popor sfânt (Matei
5,48; 1 Petru 1,16).

Exod 19:7 Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului, şi le-a pus înainte toate
cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul.
Bătrânii. Nu era nevoie de cuvinte multe spre a prezenta subiectul important sau pentru a
răspunde la imperioasa întrebare dacă poporul va accepta legământul în condiţiile cerute de
Dumnezeu. Totuşi, înainte de a prezenta aceste condiţii poporului, Moise a adunat bătrânii (cap.
24,3; PP 303).

Exod 19:8 Tot poporul a răspuns: "Vom face tot ce a zis Domnul!" Moise a spus
Domnului cuvintele poporului.
Tot ce a zis Domnul. Fiind convinşi şi siguri în inimile lor că prevederile legământului aveau
să fie drepte şi bune şi doritori de a-şi asigura pentru ei înşişi şi pentru urmaşii lor binecuvântările
pe care le făgăduise Domnul, bătrânii au acceptat de îndată legământul, înainte de a cunoaşte care
aveau să fie condiţiile lui exacte. Era de dorit ca poporul să exprime bunăvoinţă de a intra într-un
astfel de legământ propus de Dumnezeu şi să se aibă timp de cugetare asupra problemei, înainte de
a fi chemat să facă ratificarea formală a acestuia. Dacă erau dispuşi să asculte de Dumnezeu,
amănuntele legământului aveau să urmeze. Cu toate acestea, în timp ce nu există nici o îndoială în
ce priveşte dorinţa nobilă a izraeliţilor de a răspunde la chemarea la ascultare a lui Dumnezeu, ei au

- 104 -
intrat în legământ, cunoscându-se prea puţin pe ei înşişi şi fără nici o apreciere a capacităţii lor de a
respecta preceptele divine şi a împlini astfel partea lor de legământ. Ca atâtea suflete înşelate, ei au
crezut că n-aveau decât să încerce să facă. Dumnezeu a îngăduit încercarea cu scopul ca ei să
poată descoperi neputinţa lor şi astfel să fie călăuziţi a-şi pune nădejdea în Dumnezeu. Propria
experienţă a lui Pavel este un potrivit caz în acest sens (vezi Romani 7).
Strigătul spontan: „Vom face tot ce a zis Domnul”, a fost fără îndoială o demonstraţie de
entuziasm religios superficial, o reacţie de moment faţă de un adevăr măreţ şi sublim. Lipsea spiritul
de convertire adâncă, dorinţa serioasă de a îndeplini cerinţele lui Dumnezeu (Deuteronom 5,29). Nu
este de mirare că poporul a apostaziat curând şi s-a închinat la viţelul de aur (Exod 32).

Exod 19:9 Şi Domnul a zis lui Moise: "Iată, voi veni la tine într-un nor gros pentru ca
să audă poporul când îţi voi vorbi, şi să aibă totdeauna încredere în tine." Moise a
spus Domnului cuvintele poporului.
Într-un nor gros. Întotdeauna când le vorbeşte oamenilor, Dumnezeu trebuie să-Şi acopere
slava, pentru că oamenii păcătoşi nu pot s-o suporte (Exod 33,20; Ioan 1,18; 1 Ioan 4,12). Dacă
Dumnezeu Însuşi se îmbracă în natura omenească, vălul este forma omenească. Dacă apare într-un
rug aprins, vălul este focul însuşi. Aici, la Sinai, deoarece mulţi din popor erau neevlavioşi şi
nepocăiţi, era cu atât mai necesar ca El să Se acopere. Norul din care a vorbit Dumnezeu era stâlpul
de nor care i-a însoţit pe izraeliţi la ieşirea din Egipt şi a îndrumat marşul lor (Exod 13,21, 22;
Numeri 11,25; 12,15; PP 301).
Să aibă întotdeauna încredere în tine. Unul dintre scopurile pentru care Dumnezeu i-a
apărut în mod vizibil la Moise a fost ca să-i dea poporului o dovadă de netăgăduit că Moise stătea
înaintea lor ca reprezentant al lui Dumnezeu.

Exod 19:10 Şi Domnul a zis lui Moise: "Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine şi
pune-i să-şi spele hainele.
Sfinţeşte-i. Domnul era gata să proclame personal sfânta Sa Lege, cu scopul de a îndepărta
orice suspiciune că Moise ar avea ceva de-a face cu alcătuirea ei. Prezenţa lui Dumnezeu cerea
sfinţire, fără de care nimeni nu-L poate vedea (Evrei 12,14). Sfinţirea este prin excelenţă o
problemă a spiritului, a fi „curat cu inima” (Matei 5.8), Faptele exterioare de pregătire aveau ca
scop să imprime asupra poporului nevoia de pregătire a inimilor lor în vederea întâlnirii cu
Dumnezeu (1 Tesaloniceni 5,23; 1 Ioan 3,3). Deşi pentru egipteni curăţirea însemna spălarea
corpului, cuprinzând tăierea părului de pe cap, şi uneori de pe corpul întreg, se pare că izraeliţii s-au
curăţit numai prin spălare.
Sfinţenia trebuie să fie considerată în mod serios de fiecare dată când ne apropiem de
Dumnezeu. Cei care sunt nesfinţi nu vor fi respinşi de El, dacă vin cu pocăinţă şi acceptă harul lui
Hristos. El îl primeşte pe cel păcătos ca să-l poată face sfânt, şi astfel să-l califice pentru părtăşia cu
Dumnezeu (Efeseni 1,4; 5,25-27; Tit 2,11-14). Deoarece Legea care avea să fie dată în curând este
o expresie a sfinţeniei lui Dumnezeu, era numai potrivit ca poporul să se pregătească s-o primească,
sfinţindu-se ei înşişi. Daca izraeliţii aveau să fie poporul lui Dumnezeu, era imperios ca ei să
aprecieze sfinţenia acestei legături. De aceea, putem înţelege de ce a făcut Dumnezeu din darea
legii o ocazie de a impresiona adânc şi în mod dramatic poporul cu convingerea sfinţeniei şi
importanţei ei. Acest lucru a fost în mod deosebit necesar, deoarece evreii oprimaţi de stăpânii lor
egipteni pierduseră în mare măsură cunoştinţa caracterului şi maiestăţii lui Dumnezeu
Azi şi mâine. După tradiţia iudaică, aceasta ar fi ziua a patra şi a cincia a lunii Sivan,
Decalogul fiind dat în ziua a şasea. Cele două zile de pregătire trebuiau să scoată în evidenţă
sfinţenia evenimentului.
Spele. Cei bogaţi îşi puteau schimba hainele când era necesar, dar cei din popor, în general
din clasele mai sărace, neavând haine de schimb, trebuiau să le spele pe acelea pe care le purtau
(Levitic 15,5).

- 105 -
Exod 19:11 Să fie gata pentru a treia zi, căci a treia zi Domnul Se va coborî în faţa
întregului popor, pe muntele Sinai.
Se va pogorî. În general, Dumnezeu este prezentat în Biblie ca locuind sus în ceruri (1 Regi
8,30.49; Ioan 8,23). De aceea, când apare pe pământ, se spune despre El că Se „pogoară” (Geneza
11,5-7; 18,21; Exod 3,8).

Exod 19:12 Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur, şi să spui: "Să nu
cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui. Oricine se va atinge de
munte, va fi pedepsit cu moartea.
Să hotărăşti margini. Moise trebuia să ridice o barieră la poalele muntelui. Aceasta poate că
s-a întins de-a lungul liniei de movile joase de la poalele stâncii. Atâta timp cât s-a abţinut să treacă
de aceste „margini”, poporul a fost în siguranţă.
S-a observat pe drept că Sinai, cu toate grozăviile lui descrise, n-a fost un Vezuviu. Poporul
de la poalele lui nu era adunat într-un Herculane sau Pompei blestemat. Scopul Domnului a fost
doar să manifeste realitatea, întinderea şi apropierea puterii Sale de nimicire. Oamenii au fost făcuţi
să simtă ce era în stare să producă acea putere, dacă erau atât de prezumţioşi, sau neglijenţi, încât
să vină înlăuntrul limitelor exerciţiului ei.
Oricine se va atinge. Pentru că stânca se ridica brusc din câmpie, unii puteau foarte uşor să
vină în contact cu ea fie din neglijenţă, fie din curiozitate.
Va fi pedepsit cu moartea. Această pedeapsă severă a fost anunţată în mod deosebit de
Dumnezeu spre a imprima asupra poporului în termeni siguri cu privire la ce înseamnă a fi în
prezenţa unui Dumnezeu sfânt. Pedeapsa era în deplină concordanţă cu solemnitatea teribilă a
ocaziei. Mai mult, nu trebuie să uităm că numai prin serioase ameninţări cu pedeapsa, izraeliţii,
înclinaţi uneori să fie înfumuraţi şi rebeli contra voinţei divine, puteau să fie respectuoşi (vezi 2
Samuel 6,6.7). Nu poate exista un adevărat simţământ religios fără un profund simţ de respect.
Spre a întipări o astfel de atitudine printre izraeliţi, era imperios se imprime lecţia într-un fel uimitor
şi dramatic.

Exod 19:13 Nici o mână să nu se atingă de el; ci pe oricine se va atinge, să-l omoare
cu pietre, sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om, nu va trăi." Când va suna
trâmbiţa, ei vor înainta spre munte."
Nici o mână să nu se atingă de el. Sau „Nici o mână nu-l va atinge” (RSV). Cel care călca
porunca divină nu trebuia să fie prins, pentru că cel care urma să-l aresteze ar fi trebuit să treacă
de „margini” spre a face acest lucru. În schimb, infractorul trebuia să fie omorât cu pietre, sau
săgeţi trase în interiorul „marginilor”. Acelaşi lucru trebuia să fie făcut cu oricare animal care se
rătăcea în regiunea oprită, ca să nu fie cineva ispitit să intre în spre a readuce animalul său rătăcit.
Totul era făcut spre a-i impresiona pe izraeliţi cu maiestatea cea înfricoşătoare a lui Dumnezeu şi
spiritul de solemnitate care trebuia să umple inima cuiva, când se apropia de prezenţa divină.
Dumnezeu este veşnic prezent (Psalmi 139,1-12), dar El Îşi ascunde prezenţa. Deşi El este
cu noi, noi nu ne dăm seama (de prezenţa Lui, n.trad.) (Iov 23,8.9). Dar când Îşi descoperă
prezenţa, toţi tremură înaintea Lui (Geneza 28,16.17; Iov 42,5.6; Habacuc 3,16). Slăbiciunea
tremură înaintea puterii, micimea se dă înapoi în faţa mărimii, omul mărginit devine neînsemnat în
prezenţa Celui Nemărginit. Ceea ce îl face pe om să tremure în faţa unui Dumnezeu sfânt este
conştienţa păcatului (Geneza 3,10). Stricăciunea tremură în faţa neprihănirii, depravarea morală în
faţa curăţeniei absolute.
Ei vor înainta spre munte. Pronumele „ei” nu se poate referi la popor, pentru că acest fapt
ar fi contrazis porunca din versetul anterior. Poporul n-a urcat niciodată pe munte, ci Moise, Aaron,
Nadab, Abihu şi cei 70 de bătrâni (vezi Exod 24,1.2) şi probabil că ei sunt aceia la care se referă

- 106 -
aici.

Exod 19:14 Moise s-a coborât de pe munte la popor; a sfinţit poporul, şi ei şi-au
spălat hainele.
Moise s-a pogorât. Întorcându-se la poalele muntelui Sinai, ascultând de porunca din
versetul 10, Moise a instruit poporul cu privire la pregătirea pentru darea Legii. În acelaşi timp
trebuie că a poruncit să fie făcut gardul care urma să reţină poporul departe de munte şi la care
face aluzie în v.23.

Exod 19:16 A treia zi dimineaţă, au fost tunete, fulgere, şi un nor gros pe munte;
trâmbiţa răsuna cu putere şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă.
Tunete. Versetele 16-20 se ocupă cu manifestările prezenţei divine de pe Sinai.
Descoperindu-Se omului, Domnul foloseşte diferite metode. La Ilie, El a venit ca „un susur blând şi
subţire (1 Regi 19,12), la profetul Daniel şi apostolul Ioan, El a folosit vedenii, ucenicilor El le-a
vorbit direct prin Fiul Său. Lui Pavel, Dumnezeu i-a apărut în viziune extatică, apostolul auzind
„cuvinte care nu se pot spune, şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (2 Cor 12,1-5).
Aici, când Dumnezeu vrea să-i impresioneze pe toţi cu importanţa şi maiestatea Legii Sale în calitate
de Constituţie a Împărăţiei Sale spirituale, El apare în grandoare înfricoşătoare (Evrei 12,18-21).

Exod 19:17 Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, şi s-
au aşezat la poalele muntelui.
A scos poporul. Este evident că tabăra însăşi trebuie să fi fost mai în urmă, la o oarecare
distanţă de poalele muntelui, cu un spaţiu liber între primele corturi şi bariera pusă de Moise
aproape de munte. Moise a condus poporul în acest loc liber, aducându-l astfel aşa de aproape,
încât au îndrăznit să intre în contact cu prezenţa divină.

Exod 19:19 Trâmbiţa răsuna tot mai puternic. Moise vorbea, şi Dumnezeu
răspundea cu glas tare.
Moise vorbea. Priveliştea era atât de înfricoşătoare, muntele fiind acoperit de fum (v.18), şi
atât de înspăimântător sunetul trâmbiţei (v.16), încât Moise n-a putut rămâne liniştit. Pentru a slăbi
tensiunea, el a izbucnit în cuvinte, poate acelea care sunt raportate în Evrei 12,21. Se sugerează un
sens profund în cuvintele: „Moise vorbea şi Dumnezeu îi răspundea”, fapt ce oferă o remarcabilă
definiţie a naturii legii divine. Toate poruncile lui Dumnezeu sunt, ca să zicem aşa, răspunsuri la
adâncile noastre nevoi sufleteşti. Ele izvorăsc din acţiunea reciprocă a lui Dumnezeu şi a inimii
omeneşti. În Romani 7, Pavel ilustrează acest lucru. Fiind chiar de la creaţiune după chipul lui
Dumnezeu (Geneza 1,27), omul nu poate găsi niciodată satisfacţia, până ce viaţa lui nu este în
armonie cu Creatorul său. Decalogul este instrumentul care realizează această armonie. El nu este
doar un cod care exprimă voinţa şi suveranitatea lui Dumnezeu. El mai este şi un instrument de
instruire spirituală, ca să ne ajute să trăim aşa cum intenţionează Dumnezeu să trăim (Psalmi
19,7.8; 119,97.98; Matei 19,16.17).

Exod 19:20 Domnul S-a coborât pe muntele Sinai, şi anume pe vârful muntelui.
Domnul a chemat pe Moise pe vârful muntelui. Şi Moise s-a suit sus.
Vârful muntelui. Probabil că nu Jebel Musa, (vezi harta Sinaiului p. 5.9.9) care nu se vedea
din câmpia unde era adunat poporul, ci Ras es-Safsaf, cea mai înaltă culme a munţilor Sinai în faţa
câmpiei (vezi comentariul pentru v.1 şi cap. 3,1).
A chemat pe Moise. Contextul ne-ar conduce să credem că Aaron s-a urcat cu Moise, pentru
că Aaron era prezent acolo (v.24) şi este inclus probabil în „ne-” din v.23.

- 107 -
Exod 19:21 Domnul a zis lui Moise: "Coboară-te şi porunceşte poporului cu tot
dinadinsul să nu dea buzna spre Domnul, ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară
un mare număr dintre ei.
Porunceşte poporului. În versetele de încheiere a acestui capitol, poporul şi preoţii sunt
avertizaţi din nou să nu treacă de „margini”. Această repetare ar sugera că erau unii care nu luaseră
în serios restricţia, şi erau gata să „dea buzna” peste „margini”, să privească în mod nereverenţios
slava lui Dumnezeu (vezi Numeri 4,20; 1 Samuel 6,19; 2 Samuel 6,6.7).

Exod 19:22 Preoţii, care se apropie de Domnul, să se sfinţească şi ei, ca nu cumva

să-i lovească Domnul cu moartea."
Preoţii. Menţionarea specială a preoţilor ar arăta că dorinţa de a trece era puternică mai ales
printre ei. Instruiţi spre a exercita funcţiuni sfinte, poate că ei s-au considerat egali cu Moise şi
Aaron. Poate că ei s-au supărat din cauza excluderii lor de la prezenţa divină. Nu erau ei mijlocitori
numiţi între Dumnezeu şi om?
Să se sfinţească. Din această poruncă ar reieşi că preoţii nu ţinuseră seamă de porunca din
versetul 10 ca aplicându-li-se lor, astfel că nu s-au supus faţă de ea. De aceea, porunca de a face
aşa a fost îndreptată în special spre ei. Sfinţenia slujbei nu înseamnă în mod necesar sfinţenia
persoanei care o deţine. Slujitorilor lui Dumnezeu nu le este acordată nici o imunitate specială faţă
de dreptate, după cum demonstrează adesea Scriptura (vezi Levitic 10,1.2; 1 Samuel 2,12-17;
4,17). Versetul acesta şi Exod 24,5 arată că erau din cei puşi deoparte pentru slujbele preoţeşti
înainte de instituirea ordinului levitic (vezi PP 350).

Exod 19:23 Moise a zis Domnului: "Poporul nu va putea să se suie pe muntele

Sinai, căci ne-ai oprit cu tot dinadinsul, zicând: "Hotărăşte anumite margini în jurul
muntelui, şi sfinţeşte-l."
Nu va putea să se suie. Deoarece porunca lui Dumnezeu din v.12 fusese adusă la îndeplinire,
Moise Îl asigură pe Dumnezeu că poporul nu va putea trece nepremeditat peste marginile
teritoriului delimitat ale sfântului munte.

Exod 19:24 Domnul i-a zis: "Du-te, coboară-te, şi suie-te apoi iarăşi cu Aaron; dar
preoţii şi poporul să nu dea buzna să se suie la Domnul, ca nu cumva să-i lovească
cu moartea."
Pogoară-te. Dumnezeu respinge pledoaria lui Moise, care spusese că nu mai era nevoie să
fie avertizat poporul. Dumnezeu ştia ceva ce slujitorul Său nu ştia şi, spre a preveni necazul, a
insistat asupra unei noi avertizări.
Cu Aaron. Cu toate că aceasta este prima menţiune expresă a lui Aaron ca fiind numit să se
suie pe munte cu Moise, se pare veridic faptul că el se suise şi mai înainte (vezi v.3, 20.23; compară
cu cap. 10,1.3).

Exod 19:25 Moise s-a coborât la popor, şi i-a spus aceste lucruri.
Moise s-a pogorât. Supus faţă de mustrarea divină, Moise s-a întors în tabără spre a-i
avertiza atât pe preoţi, cât şi pe popor.
Comentariile lui Ellen G. White
1-25 Ev 232; PP 301-304
1, 2 PP 301
1-5 FE 505
2-8 SR 137
3,4 PP 303
5 PK 293
5,6 PP 303, 371; 2T 450
6 PK 426
7 FE 506; PP 303
8 FE 506; PK 293; PP 303
9 PP 303; SR 137
10 2T 611

- 108 -
 10,11 MH 279; PP 304; SR 138
11 FE 506
12,13 DA 156; PP 304; SR 138
16 MB 73; PP 339; SL 54
16,17 PP 304
16-22 SR 139
18,19 PP 304
20 FE 237, 287, 506; PP 366; SR 148
21 PP 339

Exod 20:1 Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte, şi a zis:

Dumnezeu a rostit. Platforma era acum aşezată pentru proclamarea Legii morale, care a
rămas norma fundamentală de conduită fără întrerupere de atunci pentru milioanele fără număr.
Nimeni nu va nega că acesta a fost unul dintre evenimentele importante şi decisive ale istoriei. Nici
nu poate nimeni nega nevoia vitală a tuturor oamenilor de un astfel de cod de purtare, din cauza
nedesăvârşirilor lor morale şi spirituale şi a înclinaţiei lor de a face ceea răul. Decalogul stă deasupra
tuturor celorlalte legi morale şi spirituale. El cuprinde întreaga comportare omenească. Este singura
Lege care poate controla efectiv conştiinţa. El este pentru toate timpurile un manual condensat de
purtare umană şi cuprinde întregul domeniu al datoriei omului. Mântuitorul nostru S-a referit la
porunci ca fiind calea prin care cineva îşi poate asigura viaţa veşnică (Matei 19,16-19). Ele se
potrivesc pentru orice fel de societate omenească, aplicabile şi în vigoare atâta timp cât va dura
lumea (Matei 5,17.18). Ele nu se pot învechi niciodată, pentru că sunt expresia imutabilă a voinţei şi
caracterului lui Dumnezeu. A fost un motiv întemeiat că Dumnezeu le-a dat poporului Său atât pe
cale orală, cât şi în scris (Exod 31,18; Deuteronom 4,13).
Deşi dat omului de autoritatea divină, Decalogul nu este o creaţie arbitrară a voinţei lui
Dumnezeu. El este mai degrabă expresia naturii divine. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu
(Geneza 1,27), făcut ca să fie sfânt, după cum El este sfânt (1 Petru 1,15.16), şi cele Zece Porunci
sunt gradul de sfinţenie statornicit de Cer (vezi Romani 7,7-25). Cheia pentru interpretarea
spirituală a Legii a fost dată de Hristos în Predica de pe Munte (Matei 5 la 7).
Decalogul nu este numai expresia sfinţeniei, ci şi a iubirii (Matei 22,34-40; Ioan 15,10;
Romani 13,8-10; 1 Ioan 2,4). Orice am face în slujirea adusă lui Dumnezeu sau omului, dacă este
fără iubire, Legea nu este împlinită. Iubirea este aceea care ne păzeşte de călcarea celor Zece
Porunci, deoarece, cum ne putem închina altor zei, cum putem să luăm în deşert Numele Lui şi să
nesocotim păzirea Sabatului, dacă-L iubim cu adevărat? Cum putem fura ce aparţine semenului
nostru, să mărturisim împotriva lui, sau să-i poftim lucrurile lui, dacă îl iubim? Iubirea este rădăcina
credincioşiei faţă de Dumnezeu şi a cinstei şi respectului pentru drepturile semenilor noştri. Acesta
trebuie să fie pentru totdeauna marele motiv care ne îndeamnă la ascultare (Ioan 14,15; 15,10; 2
Corinteni 5,14; Galateni 5,6).
Când vine de prima dată la Hristos, un om se va abţine în mod conştient de la răul cu care
s-a obişnuit. Scopul principal pentru care a fost dat Decalogul, în mare măsură în formă negativă, a
fost ca să-i ajute pe păcătoşi să deosebească între bine şi rău. Repetarea lui, „Să nu” dovedeşte
prezenţa unor puternice tendinţe în inimă, care trebuie să fie reprimate (vezi Ieremia 17,9; Romani
7,17-23; 1 Timotei 1,9.10). Dar această formă negativă înseamnă un domeniu vast şi satisfăcător
de acţiune morală şi spirituală, aflat la dispoziţia omului, şi face posibilă o mare dezvoltare a
caracterului. El este restrictiv numai prin cele câteva oprelişti arătate pe nume. Decalogul atestă
adevărul libertăţii creştine (Iacov 2,12; 2 Corinteni 3,17). Cu toate că litera Legii, din cauza puţinelor
ei cuvinte, poate să apară îngustă ca scop, spiritul ei este „fără margini” (Psalmi 119,96).
Faptul că cele Zece Porunci au fost scrise pe două table de piatră, scoate în evidenţă
aplicaţia lor faţă de două feluri de obligaţie morală: datoria faţă de Dumnezeu şi datoria faţă de om
(Matei 22,34-40). Ceea ce datorăm faţă de Dumnezeu este de nedespărţit de ceea ce datorăm faţă
de om, pentru că neglijarea datoriilor faţă de semenul nostru, va fi urmată curând de neglijarea
datoriei faţă de Dumnezeu. Biblia nu nesocoteşte deosebirea dintre religie (datorii directe faţă de
Dumnezeu) şi moralitate (datorii ce se nasc din legăturile sociale), ci le uneşte în concepţia mai
profundă că tot ce face cineva Îi este făcut lui Dumnezeu, a cărui autoritate este supremă în ambele
sfere (vezi Mica 6,8; Matei 25,34-45; Iacov 1,27; 1 Ioan 4,20).

- 109 -
 Fiind cuvintele lui Dumnezeu, cele Zece Porunci trebuie să fie considerate deosebite de
„legile” (cap. 21,1) întemeiate pe ele şi incluse împreună cu ele în „cartea legământului”, ca
alcătuind legea statutară a lui Israel (vezi cap. 24,3). Cele două table, care conţin Decalogul, cu
excluderea celorlalte părţi ale legii, sunt variat numite „mărturia” (cap. 25,16), „legământul Său”
(Deuteronom 4,13), „cuvintele legământului” (Exod 34,28), „table ale mărturiei” (Exod 31,18;
32,15) şi „tablele legământului” (Deuteronom 9,9-11). Aceste table, şi numai acestea, au fost puse
în chivotul legământului (Exod 25,21; 1 Regi 8,9). În felul acesta, ele au fost privite într-un anumit
sens ca garanţia legământului. Punerea tablelor sub scaunul harului, aduce o lumină asupra naturii
legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel. Acesta arată că Legea este substratul, temelia
legământului, documentul obligatoriu, garanţia. Cu toate acestea, deasupra Legii este scaunul
harului, stropit cu sângele ispăşirii, o mărturie încurajatoare că la Dumnezeu există iertare pentru
cei care calcă poruncile. Vechiul Testament face în mod constant o deosebire clară între Legea
morală şi legile ceremoniale (2 Regi 21,8; Deuteronom 9,11).

Exod 20:2 "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din
casa robiei.
Eu sunt Domnul. Literal, „Eu sunt Yahweh, un nume propriu derivat din verbul “a fi”, “a
deveni” (vezi comentariul pentru Exod 3,14.15). El înseamnă “Cel care există”, “Cel viu”, “Cel
veşnic”. De aceea, când Isus le-a spus iudeilor din zilele Sale, care Îi făceau şicane, “Înainte de
Avraam, Eu sunt” (Ioan 8,58), ei au înţeles că El susţinea că este “Domnul” din Vechiul Testament.
Aceasta explică ostilitatea şi încercarea lor de a-L omorî (Ioan 8,59). Isus Hristos, cea de-a doua
persoană a Dumnezeirii, este Acela care a fost Dumnezeul izraeliţilor în decursul istoriei lor (Exod
32,34; Ioan 1,1-3, 14; 6,46.62; 17,5; 1 Corinteni 10,4; Coloseni 1,13-18; Evrei 1,1-3; Apocalipsa
1,17.18; PP 366). El a fost Acela care le-a dat Decalogul; El a fost Acela care S-a declarat pe Sine că
este „Domn şi al Sabatului” (Marcu 2,28). Grecescul he zoe, „Cel viu” (Apocalipsa 1,18, RSV), este
echivalent cu ebraicul Eyer ’asher ’ehyeh, „Eu sunt” din Exod 3,14.
Casa robiei. Dumnezeu a proclamat sfânta Sa Lege în mijlocul tunetului şi al fulgerului, al
căror rol pare să-şi găsească un ecou în imperativul „să” şi „să nu”. Groaza de la Sinai a fost
destinată să prezinte în mod viu în faţa poporului înfricoşătoarea solemnitate a zile judecăţii de apoi
(PP 339). Preceptele precise ale Decalogului accentuează dreptatea Autorului lor şi stricteţea
cererilor Sale. Dar Legea mai era şi un monument de aducere aminte a harului Său, pentru că
Dumnezeul care a rostit Legea este chiar Acela care a scos pe poporul Său din Egipt şi l-a eliberat
de jugul robiei. El este Acela care a dat preţioasele făgăduinţe lui Avraam, Isaac şi Iacov.
Deoarece Scripturile fac din Egipt un simbol al stării de păcat (vezi Apocalipsa 11,8),
eliberarea lui Israel din Egipt poate fi potrivit comparată cu eliberarea întregului popor al lui
Dumnezeu de sub puterea păcatului. Domnul a eliberat pe poporul Său din ţara lui Faraon, ca să-i
poată da Legea Sa (Psalmi 105,42-45). Tot aşa, prin Evanghelie, Hristos ne eliberează din robia
păcatului (Ioan 8,34-36; 2 Petru 2,19), ca să putem respecta Legea Sa, care este tradusă în
ascultare adevărată (Ioan 15,10; Romani 8,1-4). Fie ca aceia care învaţă că Evanghelia lui Hristos
ne scuteşte de sfânta poruncă a Decalogului să cugete asupra acestui adevăr. Eliberarea din Egipt a
avut loc pentru a produce motivul de a asculta de Legea lui Dumnezeu. A se observa ordinea de
aici, mai întâi Domnul salvează pe Israel, apoi le dă Legea Sa ca s-o respecte. Aceeaşi ordine este
adevărată şi sub Evanghelie. Mai întâi, Hristos ne salvează din păcat (vezi Ioan 1,29; 1 Corinteni
15,3; Galateni 1,4), apoi trăieşte în noi Legea Sa (Galateni 2,20; Romani 4,25; 8,1-3; 1 Petru 2,24).

Exod 20:3 Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

Să nu. Deşi legământul a fost făcut cu întregul Israel (cap. 19,5), folosirea verbului la
singular arată că Dumnezeu S-a adresat fiecărui ins al naţiunii şi a cerut de la el ascultare de Lege.
Ascultarea colectivă nu era de ajuns. În toată vremea, cele Zece Porunci îşi îndreaptă chemarea
spre individ şi apasă asupra conştiinţei fiecărui om (vezi Ezechiel 18,19.20).

- 110 -
 Afară de mine. Literal, „în faţa Mea”. Această expresie idiomatică ebraică înseamnă adesea
„afară de Mine”, „alături de Mine” sau „în opoziţie cu Mine”. Fiind singurul Dumnezeu adevărat,
Domnul cere să fie singurul căruia să I se aducă închinare. Concepţia aceasta a unui singur
Dumnezeu era străină credinţei şi practicii politeiste ale altor naţiuni. Dumnezeu ne cheamă să-L
punem înainte de orice altceva, să-L punem pe El în afecţiunea şi viaţa noastră, în armonie cu
porunca Domnului din Predica de pe Munte (Matei 6,33). Numai simpla credinţă nu este de ajuns,
nici chiar recunoaşterea că El este singurul Dumnezeu. Noi datorăm supunere şi consacrare din
toată inima faţă de El ca Persoană, pe care avem privilegiul să o cunoaştem, să o iubim, să ne
încredem în El, şi cu care putem avea părtăşie binecuvântată. Dependenţa faţă de orice altceva,
decât faţă de Dumnezeu, fie că este bogăţie, cunoştinţă, poziţie sau prieteni, ne pune în pericol.
Este greu a lupta contra atracţiilor lumii şi atât de uşor să te încrezi în ce este vizibil şi vremelnic
(vezi Matei 6,19-34; 1 Ioan 2,15-17). În epoca noastră materialistă, nu este greu să se calce spiritul
acestei prime porunci, punându-ne încrederea în avantaj, sau ajutor pământesc, şi făcând aşa Îl
uităm pe Acela care a creat lucrurile de care ne bucurăm (vezi 2 Corinteni 4,18).

Exod 20:4 Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în
ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul.
Chip cioplit. Aşa cum prima poruncă accentuează faptul că există numai un singur
Dumnezeu, ca protest contra închinării la mai mulţi zei, a doua pune accentul asupra naturii Lui
spirituale (Ioan 4,24), cu dezaprobarea idolatriei şi materialismului. Această poruncă nu opreşte în
mod necesar folosirea sculpturii şi picturii în religie. Arta şi reprezentarea folosite la construirea
sanctuarului (Exod 25,17-22), la templul lui Solomon (1 Regi 6,23-26) şi la „şarpele de aramă”
(Numeri 21,8.9; 2 Regi 18,4) dovedesc în mod clar că a doua poruncă nu proscrie materialul
ilustrativ religios. Ce este condamnat este venerarea, închinarea, sau semi-închinarea pe care
mulţimile o aduc în multe ţări picturilor şi chipurilor religioase. Scuza că nu li se aduce închinare
idolilor înşişi nu micşorează tăria acestei oprelişti. Idolilor nu numai că nu trebuie să li se aducă
închinare, ei nici nu trebuie să fie făcuţi. Nebunia idolatriei constă în faptul că idolii sunt doar
produsul iscusinţei omeneşti şi, de aceea, inferiori omului şi supuşi faţă de el (Osea 8,6). Dar omul
poate să aducă adevărată închinare, numai îndreptând gândurile sale spre Cineva mai mare decât
el.
Nici vreo înfăţişare. Întreita împărţire de aici şi din altă parte (cer, pământ şi ape) cuprinde
întreg universul fizic, din care păgânii îşi făceau zeităţile lor (Deuteronom 4,15-19; Romani 1,22.23).

Exod 20:5 Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul,

Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în
copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc,
Să nu te închini. Aceasta loveşte în cinstea exterioară dată chipurilor din lumea antică. Ele nu
erau privite ca embleme, ci ca întrupări reale şi adevărate ale zeităţii. Se credea că zeii se aflau în
aceste chipuri. Cei care le-au făcut nu erau cinstiţi; ei puteau fi chiar dispreţuiţi. Dar manopera lor
idolatră era venerată, adorată şi i se aducea închinare.
Un Dumnezeu gelos. Dumnezeu refuză să împărtăşească slava Sa cu idolii (Isaia 42,8;
48,11). El refuză închinarea şi slujirea unei inimi împărţite (Exod 34,12-15; Deuteronom 4,23.24;
6,14.15; Iosua 24,15.19.20). Însuşi Isus a spus: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei 6,24).

Pedepsesc nelegiuirea. Această ameninţare aparentă a tulburat minţile unora care văd în ea
manifestarea spiritului de răzbunare. Totuşi, trebuie să fie făcută o deosebire între rezultatele
naturale ale cursului unei acţiuni păcătoase, şi pedeapsa suferită din cauza acesteia (PP 306).
Dumnezeu nu pedepseşte pe un cineva pentru faptele rele ale altuia (Ezechiel 18,2-4). Fiecare om
este răspunzător în faţa lui Dumnezeu pentru propriile fapte. În acelaşi timp, Dumnezeu nu
intervine în legile eredităţii, în aşa fel încât să ocrotească o generaţie de faptele rele ale părinţilor ei,

- 111 -
acesta necorespunzând cu caracterul şi principiile Sale de a lucra cu oamenii. Numai prin acele legi
ale eredităţii care au fost lăsate de Creator la început (vezi Geneza 1,21.24.25), dreptatea divină
pedepseşte „nelegiuirea” unei generaţii în cealaltă.
Nimeni nu poate să scape întru totul de urmările unei vieţi dezordonate, boală, desfrânare,
faptă rea, ignoranţă şi obiceiuri rele preluate de la generaţia anterioară. Descendenţii idolatrilor
decăzuţi şi urmaşii oamenilor răi şi vicioşi, în general, încep viaţa în condiţiile handicapului păcatului
fizic şi moral şi recoltează roadele seminţei semănate de părinţii lor. Delicvenţa juvenilă mărturiseşte
despre adevărul poruncii a doua. Mediul are de asemenea un efect hotărâtor asupra fiecărei
generaţii care apare. Dar, deoarece Dumnezeu este îndurător şi drept, putem avea încredere că El
tratează just fiecare om, ţinând seama cuvenită de dezavantajele naşterii, predispoziţiile moştenite
şi influenţa mediului înconjurător asupra caracterului. Dreptatea şi îndurarea Lui cer acest lucru
(Psalmi 87,6; Luca 12,47.48; Ioan 15,22; Fapte17,30; 2 Corinteni 8,12). În acelaşi timp, scopul
nostru trebuie să fie să devenim biruitori asupra oricărei tendinţe spre rău, moştenite sau cultivate
(COL 315, 330, 331; DA 671).
Dumnezeu „pedepseşte” urmările nelegiuirii, nu răzbunător, ci pentru a-i învăţa pe păcătoşi
că o faptă rea atrage după sine în mod inevitabil urmări nenorocite.
Celor care Mă urăsc. Adică, aceia care deşi Îl cunosc pe Dumnezeu, refuză să-I slujească. A
îndrepta iubirea cuiva asupra zeilor falşi de orice fel, a-şi pune cineva încrederea în orice altceva în
afară de Domnul, este a-L „urî”. Cei care fac aşa aduc, în mod inevitabil, necaz şi suferinţă nu
numai asupra lor înşişi, ci şi asupra acelora care vin după ei. Acei părinţi care cugetă cel mai mult la
Dumnezeu se gândesc cel mai mult la copiii lor. Folosirea cuvântului tare „ură” este caracteristic
orientală, exprimând dezaprobarea cea mai puternică. Tot ce este necesar să facă omul pentru a se
plasa printre cei ce Îl „urăsc” pe Dumnezeu este să-L iubească mai puţin decât iubeşte alte
persoane sau lucruri (Luca 14,26; Romani 9,13).

Exod 20:6 şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc

poruncile Mele.
Păzesc poruncile Mele. Adevărata iubire faţă de Dumnezeu este dovedită prin ascultare.
Deoarece Însuşi Dumnezeu este iubire şi felul Lui de a lucra cu creaturile Sale este întemeiat pe
iubire (1 Ioan 4,7-21), Dumnezeu nu doreşte să ascultăm de El pentru că trebuie, ci pentru că am
ales să facem aşa (Ioan 14,15.21; 15,10; 1 Ioan 2,5; 5,3; 2 Ioan 6).

Exod 20:7 Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău, căci Domnul nu
va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.
În deşert. Cuvântul tradus astfel înseamnă „nelegiuire”, „falsitate”, „vanitate”, „goliciune”.
Întipărirea respectului este scopul poruncii a treia (Psalmi 111,9; Eclesiast 5,1.2), care este o
urmare potrivită a celor două care o preced. Cei care nu slujesc nimănui decât adevăratului
Dumnezeu şi îi slujesc în duh şi în adevăr vor evita orice folosire uşuratică, nerespectuoasă, sau
nenecesară a sfântului Nume. Ei nu vor îngădui profanarea. Profanarea, sau oricare vorbire
uşuratică cu privire la această chestiune, nu numai că violează spiritul religiei, dar indică şi o lipsă
de educaţie şi nobleţe.
„Cuvintele necuviincioase n-au nici o scuză,
Pentru că lipsa de bunăvoinţă este lipsă de bun simţ”.
Porunca aceasta nu se aplică numai la cuvinte pe care să le evităm, ci şi la grija cu care
trebuie să le folosim pe acelea care sunt bune (vezi Matei 12,34-37).
Porunca a treia condamnă şi ceremonia lipsită de conţinut şi formalitatea în închinare (vezi 2
Timotei 3,5) şi înalţă închinarea în spiritul cel adevărat al sfinţeniei (Ioan 4,24). Ea arată că
ascultarea de litera legii nu este suficientă. Nimeni n-a onorat vreodată numele lui Dumnezeu mai
riguros decât au făcut-o iudeii care, până în ziua de azi, nu vor să-l rostească. Drept rezultat, acum
nimeni nu mai ştie cum trebuie să fie pronunţat. Dar în devotamentul lor foarte mare faţă de litera

- 112 -
legii iudeii au adus lui Dumnezeu o cinstire lipsită de conţinut. Acest zel fals n-a împiedicat tragica
greşeală a naţiunii iudaice de acum 2000 de ani (Ioan 1,11; Fapte 13,46).
Porunca a treia interzice şi jurământul fals, sau sperjurul, care a fost întotdeauna considerat
ca o serioasă ofensă morală şi socială, meritând cea mai aspră pedeapsă. Luarea în deşert a
Numelui lui Dumnezeu dă pe faţă lipsa de respect faţă de El. Dacă gândirea noastră se află la înalt
grad spiritual, şi cuvintele noastre vor fi alese şi vor fi dictate de ceea ce este cinstit şi sincer
(Filipeni 4,8).

Exod 20:8 Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.

Adu-ţi aminte. Cuvântul acesta nu face ca porunca a patra să fie mai importantă decât
celelalte nouă. Toate sunt deopotrivă de egale. A călca una înseamnă a le călca pe toate (Iacov 2,8-
11). Dar porunca Sabatului ne aminteşte că Sabatul zilei a şaptea, ca odihnă lăsată de Dumnezeu
pentru om, îşi are originea tocmai la începutul istoriei umane şi este o parte inseparabilă a
săptămânii creaţiunii (Geneza 2,1-3; PP 336). Argumentul că Sabatul a fost dat pentru prima dată la
Sinai este întru totul fără temei (Marcu 2,27; PP 80, 258). Într-un sens personal, Sabatul apare ca
un aducător aminte al faptului că, în mijlocul grijilor presante ale vieţii, nu trebuie să-L uităm pe
Dumnezeu. A intra cu totul în spiritul Sabatului înseamnă a găsi un ajutor preţios în ascultarea de
restul Decalogului. Atenţia şi consacrarea deosebită dată în această zi de odihnă lui Dumnezeu şi
lucrurilor de valoare veşnică produc rezerve de putere pentru biruinţa asupra relelor faţă de care
suntem avertizaţi în celelalte porunci. Sabatul a fost bine comparat cu un pod aruncat peste apele
tulburi ale vieţii, pe care putem trece spre a ajunge pe ţărmul celălalt, o verigă de legătură între
pământ şi cer, un simbol al zilei eterne, când cei care sunt credincioşi faţă de Dumnezeu vor
îmbrăca pentru totdeauna haina sfinţeniei şi bucuriei nepieritoare.
A ne „aducem aminte” şi faptul că simpla odihnă de munca fizică nu constituie o respectare
a Sabatului. Niciodată nu s-a intenţionat ca Sabatul să fie o zi a leneviei şi inactivităţii. Respectarea
Sabatului nu este atât o chestiune de abţinere de la anumite forme de activitate, cât este aceea de
a intra în mod intenţionat în altele. Noi încetăm ciclul săptămânal de muncă numai ca un mijloc în
vederea consacrării zilei altor scopuri. Spiritul adevăratei respectări a Sabatului îl va conduce pe om
să îmbunătăţească sfintele lui ceasuri, căutând să înţeleagă mai bine caracterul şi voia lui
Dumnezeu, să aprecieze mai iubirea şi îndurarea Sa şi să conlucreze mai efectiv împreună cu El în
slujirea nevoilor spirituale ale semenilor săi. Tot ce contribuie la aceste obiective principale este
potrivit cu spiritul şi scopul Sabatului. Tot ce contribuie în principal la satisfacerea dorinţelor
personale ale cuiva. sau la urmărirea intereselor cuiva nu mai este o parte din adevărata păzire a
Sabatului, întocmai ca munca obişnuită. Principiul acesta se aplică atât la cugete şi cuvinte, cât şi la
fapte.
Sabatul indică în urmă spre o lume perfectă în vremurile de demult (Geneza 1,31; 2,1-3) şi
ne aminteşte de timpul când Creatorul „va face toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21,5). El mai aduce
aminte şi de faptul că Dumnezeu este gata să refacă în inimile şi vieţile noastre chipul Său aşa cum
a fost la început (Geneza 1,26, 27). Acela care intră în adevăratul spirit al păzirii Sabatului se va
califica pentru primirea sigiliului lui Dumnezeu, care este recunoaşterea divină că în viaţă caracterul
Său este perfect reflectat (Ezechiel 20,20). Este fericitul nostru privilegiu ca o dată pe săptămână să
uităm orice ne aminteşte de această lume a păcatului şi să „ne aducem aminte” de acele bucurii
care ne atrag tot mai aproape de Dumnezeu. Sabatul poate să devină pentru noi un mic sanctuar în
pustia acestei lumi, unde putem fi pentru un timp liberi de grijile ei şi să intrăm în bucuriile cerului.
Dacă odihna Sabatului a fost de dorit pentru fiinţele fără păcat din Paradis (Geneza 2,1-3), cu cât
mai important este el pentru muritorii păcătoşi, care se pregătesc să reintre în acea binecuvântată
locuinţă!

Exod 20:9 Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău.

- 113 -
 Să lucrezi. Aceasta este mai degrabă o îngăduinţă decât o poruncă. Lucrarea trebuie să fie
îndeplinită în primele şase zile ale săptămânii, astfel încât Sabatul, care vine în ziua a şaptea, să
poată fi liber pentru închinare şi slujirea lui Dumnezeu.

Exod 20:10 Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului
tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici
roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.
Ziua a şaptea. Nu trebuie să fie îndeplinită nici o muncă trecătoare, care nu este necesară în
această zi. Ea trebuie să fie folosită în cugetare religioasă, închinare şi slujire adusă lui Dumnezeu.
Ea mai oferă şi o ocazie pentru odihnă fizică. Această caracteristică a Sabatului este deosebit de
importantă pentru om în starea de păcat, când trebuie să-şi câştige pâinea în sudoarea feţei lui
(Geneza 3,17-19).
Sabatul. Literal „un Sabat”. În ebraică articolul definit „ul” lipseşte. Cu toate acestea, faptul
aceasta nu ia din porunca Sabatului precizarea ei. Punctul în controversă dintre păzitorii duminicii şi
păzitorii Sabatului nu este asupra faptului dacă un creştin să se odihnească – „să nu facă nici o
lucrare” – o zi pe săptămână, ci care zi a săptămânii trebuie să fie aceea, prima, sau a şaptea.
Porunca răspunde în mod clar, „a şaptea zi”. Porunca împarte săptămâna în două părţi: (1) „şase
zile să lucrezi, şi să-ţi faci lucrul tău”, (2) „ziua a şaptea”... să nu faci nici o lucrare în ea”. De ce
această interdicţie de la lucru în „ziua a şaptea”? Pentru că ea este „un Sabat al Domnului”.
Cuvântul Sabat este din ebraicul shabbath, care înseamnă „odihnă”. Astfel porunca opreşte lucrul în
„ziua a şaptea”, pentru că ea este o zi de odihnă a Domnului. Aceasta ne duce înapoi la originea
Sabatului, când Dumnezeu „s-a odihnit în ziua a şaptea” (Geneza 2,2). De aceea este clar că
contrastul nu este între „ul” şi „o”, ci între „lucru” şi „odihnă”. „Şase zile” spune porunca, sunt zile
de lucru, dar „a şaptea zi” este o zi de odihnă. Faptul că „ziua a şaptea” este singura zi de odihnă a
lui Dumnezeu este clar arătat prin cuvintele de la început ale poruncii: „Adu-ţi aminte de ziua de
Sabat (odihnă), ca s-o sfinţeşti”.
Îngerii au anunţat pe păstori: „Vi s-a născut un Mântuitor” (Luca 2,11). De aceea, nu vom
concluziona că Hristos a fost pur şi simplu unul din mulţii mântuitori. Noi prindem înţelesul
cuvintelor îngerului, când punem accentul pe cuvântul „Mântuitor”. Hristos a venit, nu ca un
cuceritor militar, sau rege pământesc, ci ca „Mântuitor”. Multe alte texte se ocupă cu unicitatea
mântuirii Sale şi că nu putem fi mântuiţi prin nimeni altul. Aşa stau lucrurile şi cu „ul” şi „o” din
porunca a patra.
Să nu faci nici o lucrare. Aceasta nu opreşte fapte de îndurare, sau lucrări principale pentru
păstrarea vieţi şi sănătăţii care nu pot fi îndeplinite în alte zile. Este întotdeauna „îngăduit a face
bine în zilele de Sabat” (Matei 12,1-14; Marcu 2,23-28). Odihna despre care se vorbeşte aici nu
trebuie să fie considerată în termeni simpli de încetare de la lucrul obişnuit, deşi, desigur că şi
acesta este inclus. Ea trebuie să fie o odihnă sfântă, în care să aibă loc comuniunea cu Dumnezeu.
Nici vita ta. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru animalele necuvântătoare este repetat
subliniată de scriitorii Vechiului Testament (Exod 23,5.12; Deuteronom 25,4). El şi-a adus aminte de
ele în corabie (Geneza 8,1). Ele au fost cuprinse în legământul care a urmat după potop (Geneza
9,9-11). El pretinde animalele ca fiind ale Sale (Psalmi 50,10). Prezenţa unei „mulţimi de vite” a
constituit un motiv pentru care Ninive a fost cruţată (Iona 4,11).
Străinul. Adică, un străin care din propria voinţă liberă s-a unit cu izraeliţii. O „mulţime de
oameni de tot soiul” a părăsit Egiptul împreună cu Israel (Exod 12,38) şi l-a însoţit în peregrinările
lui prin pustie. Atâta timp cât au ales să rămână cu izraeliţii, ei trebuiau să se conformeze cererilor
lui Dumnezeu fixate pentru poporul Său. Într-un sens, aceasta restrângea libertatea lor, dar ei erau
liberi să plece, dacă nu doreau să asculte. Drept compensaţie, ca să zicem aşa, ei se bucurau de
măsura binecuvântărilor pe care Dumnezeu le acorda lui Israel (Numeri 10,29; Zaharia 8,22.23).

- 114 -
Exod 20:11 Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce
este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de
odihnă şi a sfinţit-o.
Domnul a făcut. Este semnificativ că Însuşi Hristos, în calitate de Creator (Ioan 1,1-3), S-a
odihnit în prima zi de Sabat a lumii (DA 769) şi a rostit Legea la Sinai (PP 336). Cei care sunt
recreaţi după chipul Său (Efeseni 4,24), vor alege să urmeze pilda Lui în privinţa aceasta şi a altora
(1 Petru 2,21). Creatorul nu S-a „odihnit” din cauza oboselii (Isaia 40,28). „Odihna” Lui a fost
încetarea de la lucru la încheierea unei sarcini îndeplinite (Geneza 1,31 la 2,3). Odihnindu-Se, El ne-
a lăsat o exemplu (Matei 3,15; compară cu Evrei 4,10). Sabatul a fost făcut pentru om (Marcu 2,27)
spre a satisface o nevoie, care la început a fost doar spirituală, dar care, după intrarea păcatului, a
devenit şi fizică (vezi Geneza 3,17-19). Unul din motivele pentru care izraeliţii au fost eliberaţi din
Egipt a fost ca ei să poată păzi ziua de odihnă lăsată pe cale divină. Apăsarea lor în Egipt făcuse o
astfel de păzire foarte grea (vezi Exod 5,5-9; Deuteronom 5,12-15; PK 180).

Exod 20:12 Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele
în ţara pe care ţi-o dă Domnul.
Cinsteşte pe tatăl tău. Cuprinzând în primele patru porunci datoriile noastre faţă de
Dumnezeu, reluăm acum cea de-a doua tablă a legii, care se ocupă cu datoria faţă de aproapele
(Matei 22,34-40). Având în vedere că înainte de vârsta responsabilităţii morale părinţii apar faţă de
copiii lor ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu (PP 308), este logic şi potrivit că prima noastră datorie
faţă de om să fie faţă de ei (Deuteronom 6,6, 7; Efeseni 6,1-3; Coloseni 3,20). Un alt scop al
acestei porunci este de a face să nască respect pentru orice autoritate legală. Astfel de respect
începe cu atitudinea copiilor faţă de părinţii lor. În mintea copilului, aceasta devine temelia pentru
respectul şi ascultarea datorate acelora care sunt puşi în mod legitim ca autoritate asupra lui în
decursul vieţii, mai ales în biserică şi în stat (Romani 13,1-7; Evrei 13,17; 1 Petru 2,13-18). În
spiritul acestei porunci este cuprinsă ideea că aceia care au autoritate în cămin şi în afara lui să se
comporte ei înşişi aşa fel încât să fie vrednici întotdeauna de respectul şi ascultarea celor aflaţi în
grija lor (Efeseni 6,4, 9; Coloseni 3,21; 4,1).

Exod 20:13 Să nu ucizi.

Să nu ucizi. Orice înţelegere legitimă a legăturii faţă de aproapele nostru arată că trebuie să
respectăm şi să cinstim viaţa lui, pentru că orice viaţă este sfinţită (Geneza 9,5.6). Isus a extins
(Isaia 42,21) această poruncă incluzând mânia şi dispreţul (Matei 5,21.22). Mai târziu, apostolul
Ioan a adăugat ura (1 Ioan 3,14.15). Această poruncă nu interzice numai violenţa asupra corpului,
ci şi lezarea sufletului, ceea ce are urmări mult mai mari. Noi o călcăm când îi ducem pe alţii la
păcat prin exemplul şi acţiunea noastră, contribuind astfel la nimicirea sufletelor lor. Cei care îl
corup pe cel inocent şi îl seduc pe cel virtuos „ucid” într-un sens cu mult mai rău decât ucigaşul şi
banditul, prin faptul că fac mai mult decât a omorî doar trupul (Matei 10,28).

Exod 20:14 Să nu preacurveşti.

Să nu comiţi adulter. Interdicţia aceasta cuprinde nu numai adulterul, ci şi desfrânarea şi
necurăţia de orice fel, în fapte, cuvânt şi cuget (Matei 5,27.28). Această cea de-a treia datorie faţă
de „aproapele” nostru înseamnă a respecta şi a onora legătura pe care este clădită familia, aceea a
raportului de căsătorie, care pentru creştin este tot atât de preţioasă ca viaţa însăşi (vezi Evrei
13,4). Căsătoria face ca soţul şi soţia să fie „un singur trup” (Geneza 2,24). A fi necredincios faţă de
această numire sfântă, sau a-i face pe alţii să facă astfel este a dispreţui ce este sfinţit şi a comite o
crimă. În decursul istoriei umane nu s-a considerat, în general, ca o gravă încălcare pentru bărbat
spre a deveni un adulterin. Dacă însă femeia făcea astfel, era tratată cu cea mai mare severitate.
Societatea vorbeşte de „femeie decăzută”, dar este puţin spus despre „bărbatul decăzut”. Porunca
se aplică cu egală putere atât soţului, cât şi soţiei (Evrei 13,4; Apocalipsa 21,8).

- 115 -
Exod 20:15 Să nu furi.
Să nu furi. Aici este stabilit dreptul la proprietate, drept care trebuie să fie respectat de alţii.
Pentru ca societatea să existe în general, principiul acesta trebuie să fie apărat, altfel nu există nici
o siguranţă şi nici o protecţie. Totul ar fi anarhie. Porunca aceasta interzice orice faptă prin care,
direct sau indirect, obţinem bunurile altuia pe cale necinstită. Mai ales în aceste zile, când tăişul
ascuţit al moralităţii devine îngrijorător de tocit, este bine să amintim că falsificarea, tăinuirea
defectelor, falsa prezentare a calităţii şi folosirea de greutăţi, sau măsuri false, sunt toate fapte ale
unui hoţ de buzunare sau spărgător de magazin.
Angajaţii fură când iau un „comision” necunoscut superiorilor lor, sau îşi însuşesc ceva
asupra căruia nu s-a căzut de acord în mod expres, sau neglijează să facă orice lucrare pe care s-au
înţeles s-o facă, ori o aduc la îndeplinire în mod neglijent, sau păgubesc bunul proprietarului prin
lipsă de atenţie, ori îl micşorează prin risipă.
Patronii fură când reţin de la angajaţii lor beneficiile pe care le-au făgăduit, sau îngăduie ca
salariile lor să fie plătite cu întârziere, ori îi obligă să lucreze peste timpul de lucru fără a fi
remuneraţi cum trebuie, sau îi privează de orice altă recompensă la care au dreptul rezonabil să se
aştepte. Fură acela care ascunde lucruri de un inspector vamal, sau le prezintă într-un fel oarecum
greşit, ori falsifică sau înşeală la darea restului, sau cel care înşeală pe negustori, contractând o
datorie pe care n-o poate plăti niciodată, sau cel care, având în vedere un faliment iminent,
transferă proprietatea lui asupra unui prieten, cu înţelegerea ca mai târziu să fie restituită, sau
recurge la vreun aşa numit şiretlic comercial.
Cu excepţia celor care sunt stăpâniţi de spiritul de cinste, care iubesc dreptatea, echitatea şi
umblarea cinstită, cei care au ca lege a vieţii să le facă altora aşa cum ar dori ca alţii să le facă lor
vor înşela, într-un fel sau altul, pe „aproapele” lor. Putem fura de la alţii într-un fel mai subtil,
jefuindu-le credinţa în Dumnezeu prin îndoială şi critică, prin efectul nimicitor al unui exemplu rău
când aveau încredere, încurcându-i şi lăsându-i perplecşi prin afirmaţii pe care ei nu sunt pregătiţi
să le înţeleagă, prin vorbăria nimicitoare şi bârfitoare care îi poate lipsi de numele şi caracterul lor
bun. Orice lucru reţinut de la altul, fiind pe drept al lui, sau este însuşit pentru folosinţa proprie ceva
ce aparţine altcuiva – constituie furt. A obţine credit pentru lucrările sau ideile altora, a folosi ceva
ce nu îi aparţine fără permisiunea proprietarului, sau a profita de un altul în orice fel – înseamnă
furt.
Numele bun al bărbatului şi femeii, o Doamne
Este bijuteria cea mai mare a sufletului lor:
Cine fură punga mea, fură ceva fără valoare; este ceva şi nimic;
A fost a mea, este a lui şi sclava pentru mii;
Dar cel ce-mi fură numele meu cel bun,
Fură ceva ce nu-l îmbogăţeşte,
Dar pe mine mă sărăceşte cu adevărat.

Exod 20:16 Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.

Mărturie strâmbă. Porunca aceasta poate fi călcată în mod public prin mărturie mincinoasă
depusă într-o sală de judecată (cap. 23,1). Jurământul fals a fost întotdeauna considerat o serioasă
ofensă contra societăţii şi a fost pedepsită ca atare. La Atena, mărturia mincinoasă era aspru
amendată. Dacă era condamnat de trei ori pentru această crimă, se pierdeau drepturile civile. La
Roma, o lege a celor Douăsprezece Table îl condamnau pe delincvent să fie aruncat cu capul înainte
de pe stânca Tarpeian. În Egipt, pedeapsa consta în tăierea nasului şi urechilor.
Această interdicţie a Decalogului este călcată adesea prin vorbirea de rău, prin care
caracterul cuiva este ponegrit, motivele sale sunt greşit prezentate şi reputaţia lui este depreciată.
Prea mulţi consideră o prostie a lăuda şi a vorbi de bine pe semeni. Ei simt un fior vicios în a scoate
la iveală defectele din purtarea altora, judecând motivele lor şi criticând străduinţele lor. Deoarece,

- 116 -
din nefericire, mulţi sunt gata şi nerăbdători să asculte la această presupusă înţelepciune, fiorul
creşte şi eul egoist şi păcătos al defăimătorului este sporit. Porunca aceasta mai poate fi călcată şi
de către cei care tac când aud cum este calomniat un om nevinovat. Ea poate fi călcată printr-o
ridicare de umăr, sau printr-o arcuire de sprâncene. Oricine falsifică în vreun fel oarecare adevărul
cel curat, cu scopul de a câştiga foloase personale sau pentru orice alt scop, se face vinovat de
„mărturie mincinoasă”.

Exod 20:17 Să nu pofteşti casa aproapelui tău, să nu pofteşti nevasta aproapelui

tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care
este al aproapelui tău.
Să nu pofteşti. Porunca a zecea este suplimentară faţă de a opta, pentru că pofta este
rădăcina din care creşte furtul. De fapt, porunca a zecea loveşte la rădăcina celorlalte nouă. Ea
reprezintă un progres hotărât dincolo de moralitatea oricărui alt cod antic. Cele mai multe coduri nu
merg mai departe de faptă şi numai câteva vorbesc despre cugete, dar nici unul nu-şi propune să le
reglementeze. Interdicţia aceasta este fundamentală pentru experienţa umană, prin aceea că
pătrunde motivele dincolo de fapta exterioară. Ea ne învaţă că Dumnezeu vede inima (1 Samuel
16,7; 1 Regi 8,39; 1 Cronici 28,9; Evrei 4,13) şi se interesează mai puţin de actul exterior, decât de
cugetul din care izvorăşte acţiunea. Ea stabileşte principiul că până şi gândurile inimii noastre ajung
sub jurisdicţia Legii lui Dumnezeu, că suntem tot atât de răspunzători de ele ca de faptele noastre.
Cugetul cel rău nutrit promovează o dorinţă rea, care cu timpul dă naştere la o faptă rea (Proverbe
4,23; Iacov 1,13-15). Un bărbat se poate abţine de la adulter din cauza pedepselor sociale şi civile
care urmează astfel de încălcări, cu toate acestea în ochii Cerului el poate fi tot aşa de vinovat ca şi
când a comis în realitate fapta (Matei 5,28).
Această poruncă de bază descoperă adevărul profund că nu suntem robi neajutoraţi ai
patimilor şi dorinţelor noastre naturale. Înlăuntrul nostru este o putere, voinţa, care sub controlul lui
Hristos, poate înăbuşi fiecare patimă şi dorinţă nelegiuită (Filipeni 2,13). Ea rezumă Decalogul,
afirmând că omul este esenţialmente o fiinţă morală liberă.

Exod 20:18 Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările
muntelui, care fumega; la priveliştea aceasta, poporul tremura, şi stătea în
depărtare.
Poporul tremura. Mai bine, „ei tremurau”. Grozăviile de la Sinai – tunetele, fulgerele,
zgomotul trompetei, muntele care fumega, norul şi glasul care vorbea din el – a inspirat poporului
teamă sfântă (Deuteronom 5,23-31).

Exod 20:20 Moise a zis poporului: "Nu vă înspăimântaţi; căci Dumnezeu a venit
tocmai ca să vă pună la încercare, şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri,
pentru ca să nu păcătuiţi."
Nu vă spăimântaţi. Moise a liniştit poporul cu asigurarea calmă că nu trebuie să se teamă.
Scopul lui Dumnezeu a fost să imprime în mintea lor o idee care nu se mai poate şterge despre
maiestatea şi puterea Lui, ca o reţinere de la păcătuire. Izraeliţii încă aveau dificultăţi în cunoaşterea
lui Dumnezeu şi, prin urmare, aveau nevoie de disciplina fricii, până la vremea când urmau să fie
gata spre a fi călăuziţi de glasul delicat al iubirii.

Exod 20:21 Poporul stătea în depărtare, iar Moise s-a apropiat de norul în care era
Dumnezeu.
Moise s-a apropiat. În timp ce poporul s-a retras, probabil până la uşa corturilor lor, Moise s-
a apropiat de Dumnezeu. În contrast cu teama, care i-a îndepărtat pe semenii lui izraeliţi de
Dumnezeu, servul Domnului, prin curajul credinţei şi consacrării, s-a apropiat de Domnul. El urma

- 117 -
să se afle acolo unde era Dumnezeu. Unii, din cauza stării lor păcătoase, sunt respinşi de prezenţa
divină; alţii, din cauza inimii lor cinstite, găsesc cea mai mare satisfacţie în părtăşia cu Creatorul lor
(Matei 8,34; Luca 4,42; Iov 23,3; Psalmi 42,1.2). Oamenii care au păcătuit mult şi care, din cauza
aceasta, pot să-L vadă pe Dumnezeu doar ca pe „un răzbunător ca să pedepsească” şi „un foc
mistuitor” (Romani 13,4; Evrei 12,29), adesea pierd din vedere atributele mult mai delicate ale lui
Dumnezeu şi încetează să simtă că El este Tatăl lor „plin de îndurare şi milostiv” (Exod 34,6; Psalmi
86,15; 103,13).

Exod 20:22 Domnul a zis lui Moise: "Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: "Aţi văzut că
v-am vorbit din ceruri.
Aşa să vorbeşti. Cu textul acesta începe „cartea legământului” (cap. 24,7), care se încheie cu
cap. 23. El este o lărgire amănunţită a principiilor cuprinse în Decalog, şi este alcătuit din diferite
legi civile, sociale şi religioase. Din cap. 24,4.7, suntem făcuţi să credem că legile primite de Moise
la Sinai imediat după darea celor Zece Porunci au fost scrise şi adunate într-o carte cunoscută sub
numele de „cartea legământului”, care era considerată deosebit de sfântă. Urmând ordinea
Decalogului, primele şi cele mai însemnate legi sunt acelea care se ocupă cu închinarea la
Dumnezeu (v.23-26). După aceea, urmează legi privind respectarea drepturilor persoanelor (cap.
21,1-32), începând cu drepturile robilor şi sfârşind cu compensarea care trebuia să fie făcută pentru
rănile pricinuite de vite. Secţiunea a treia se ocupa cu drepturile de proprietate (cap. 21,33 la cap.
22,15). Partea care a mai rămas din „carte” prezintă diferite legi, unele privind probleme divine,
altele privind probleme umane, în general înrudite cu organizarea civilă a statului. Codul acesta
conţine vreo 70 de legi distincte.
Aţi văzut. Aceasta este o semnificativă aducere aminte că Autorul acestor legi civile este
Acelaşi care a rostit cele Zece Porunci în mijlocul tunetelor de pe Sinai.

Exod 20:23 Să nu faceţi dumnezei de argint şi dumnezei de aur, ca să-i puneţi

alături de Mine; să nu vă faceţi alţi dumnezei.
Dumnezei de argint. Această repetare a interdicţiei poruncii a doua se explică prin imensa
idolatrie a timpului. Cât de puternică a fost această presiune idolatră este arătat de faptul că atunci
când poporul a considerat că Moise i-a părăsit, şi-au făcut numaidecât un viţel de aur (cap. 32). Dar
„Dumnezeu este Duh” (Ioan 4,24). Pentru ca ei să nu I se poată închina prin reprezentări materiale,
Dumnezeu a rămas nevăzut atunci când a vorbit din norul de pe muntele Sinai (Deuteronom 4,12).

Exod 20:24 Să-Mi ridici un altar de pământ pe care să-ţi aduci arderile de tot şi
jertfele de mulţumire, oile şi boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele
Meu, voi veni la tine, şi te voi binecuvânta.
Un altar de pământ. Altarele erau principale în religiile din antichitate. Adesea erau făcute din
pământ, brazde de iarbă, sau pietre adunate pe loc. Probabil că altarele patriarhale erau de felul
acesta (Geneza 8,20; 12,7; 13,18; 22,9). Acum se dădea porunca să fie continuată aceeaşi folosire,
pentru motivul că altarele construite din „pietre cioplite” ar încuraja idolatria, deoarece chipurile
care puteau fi gravate pe altare ar deveni obiecte de închinare.
Arderile de tot. Faptul că acestea sunt prezentate aici fără explicaţie arată că jertfele erau
deja cunoscute, după cum era într-adevăr cazul (Geneza 8,20; 22,9.13). Nu cu mult înainte, Ietro a
adus o jertfă în tabăra lui Israel (Exod 18,12). Cu toate că timp de mulţi ani iudeii nu mai jertfiseră
lui Dumnezeu în Egipt (vezi PP 333), este evident că ei au păstrat ideea de a face aşa. Moise i-a
cerut lui Faraon îngăduinţa de a merge în pustie tocmai pentru scopul de a aduce jertfe (cap. 8,25-
27; 10,24.25). Arderea de tot simboliza consacrarea personală şi supunerea de sine (Levitic 6,8-13;
Psalmi 51,16-19), iar jertfa de pace, o reînnoită părtăşie cu Dumnezeu şi mulţumire (Levitic 7,11-
34). Deşi am trecut de vremea jertfelor materiale ca acestea, încă noi mai suntem invitaţi de
Dumnezeu să-I aducem „jertfe duhovniceşti” (1 Petru 2,5) de supunere (Romani 12,1), „duh

- 118 -
zdrobit” (Psalmi 51,17), şi de bucurie şi aducere de mulţumiri (Psalmi 27,6; 107,22).
Voi veni la tine. Aceasta este o făgăduinţă condiţională care urmează să fie împlinită dacă
poporul avea să ridice altare aşa cum se cuvine şi vor aduce jertfe potrivite în „toate locurile” unde
Dumnezeu Îşi va auzi Numele.

Exod 20:25 Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să nu-l zideşti din pietre cioplite;
căci cum îţi vei pune dalta în piatră, o vei pângări.
Altar de piatră. În cazurile în care, neîmpotrivindu-se preferinţei divine din versetul
precedent, poporul avea să ridice un altar de piatră mai durabil şi onorabil, Dumnezeu cerea ca
pietrele să fie lăsate în starea lor brută, naturală.
Pune dalta. Aici, din nou în dorinţa Lui arzătoare, insuflată de iubire, ca poporul să nu fie
corupt de idolatrie, Dumnezeu interzice gravarea altarelor cu obiecte care puteau să-i ducă la
idolatrie. Este sugerată mai departe ideea că, dacă ne permitem să punem ceva de-al nostru în
jertfă, ca temei pentru primire, o facem să fie zadarnică. Amestecul, chiar dacă este bine
intenţionat, înseamnă profanare. Altarul eului nu este altarul lui Dumnezeu. Jertfele aduse pe el nu
pot să-L satisfacă. Jertfele aduse pe el pot să satisfacă pe închinător; ele nu-I pot plăcea lui
Dumnezeu. Să nu pierdem învăţătura care se află în experienţa lui Cain (Geneza 4,3.4). Stâlpul lui
Simeon Stâlpnicul n-a ridicat valoarea rugăciunilor lui. Rugăciunile noastre ar ajunge mai degrabă la
cer, dacă ar veni dintr-o inimă zdrobită la picioarele stâlpului (vezi Isaia 66,1, 2).

Exod 20:26 Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi se descopere goliciunea

înaintea lui."
Pe trepte. Nu este de ajuns ca jertfa să fie adusă din motive curate. Ea trebuie să fie adusă
într-un fel curat şi respectuos. Deşi porunca aceasta a fost îndreptată în mod deosebit împotriva
indecenţelor pasionale şi entuziaste unite cu idolatria, ea ilustrează un adevăr veşnic. Dumnezeu
cere decenţă şi ordine în închinarea Sa (1 Corinteni 14,40). Dumnezeu Se uită la caracter, dar El
cere de asemenea ca şi caracterul să armonizeze cu purtarea. Decor, îmbrăcăminte şi atitudine
potrivite sunt imperioase pentru închinarea lui Dumnezeu.
Instrucţiunile amănunţite pe care Dumnezeu le-a dat lui Israel cu privire la felul în care
aveau să-I aducă închinare scot la iveală faptul că nimic nu este fără importanţă înaintea Lui.
Adesea, credincioşia în lucrurile care pot părea „mici” hotărăşte dacă ni se pot încredinţa „lucruri
mari” (Luca 16,10).
Comentariile lui Ellen G. White
1-26 Ev 232; PP 305-310; SR 140-148; 9T 211
1 MB 73
1-6 3T 296
1-17 GC vi; ML 163; 5T 445
1-19 FE 237, 287, 506; PP 336, 366
2 PP 305; SR 140
3 AA 151; CS 123, 145; CT 248; FE 312; MYP 316; PK 177, 182, 210, 624; PP 305, 317; SR 140, 299; Te 38; 1T 484, 486, 506; 2T 45; 3T 340, 543; 4T 632; 5T
173, 250; 6T 10
4 PK 100; PP 305, 336; SR 140
4-6 EW 211
5 PK 100; PP 305, 306; SR 140; 4T 249; 5T 300
6 PP 306; SR 140; 4T 250
7 EW 70; MB 102; ML 282; PP 306; SR 140
8 DA 283; EW 34, 65, 85; GC 605; LS 95, 101; ML 287; MM 49, 50; PP 336; SL 54; 2T 703; 4T 249; 6T 353, 359; 9T 212
48-10 ML 231
8-11 EW 217; GC 434; PP 111, 307, 336; SR 140, 380; TM 135; 1T 76, 532; 2T 583; 4T 247; 6T 38; 8T 197
9 MM 50; 4T 249
9,10 EW 255; 4T 252
10 CS 66; EW 33, 69; GC 447, 576; LS 101; MM 215; PP 525; 4T 114
10,11 GC 437
11 Ed 250; ML 140
12 AH 283, 292, 299, 302, 360; DA 146; FE 101, 104, 403; ML 278; MYP 331, 444; PP 308, 337; SR 141; 1T 217, 401, 498; 2T 80; 3T 151, 232, 294; 5T 108, 125
13 MB 89; PP 148, 308; SR 141
14 AH 55, 327, 346; MB 93, 99; PP 308; SR 141; 2T 457; 4T 138, 141, 215
15 AH 58, 392; CH 283; FE 102; MYP 446; PP 308; SR 141
16 AH 250; CH 284; MB 104; MH 193; PP 309; SR 141; 4T 312, 331
17 CS 145; PP 309, 365; SR 141
18-23 SR 142
19 FE 506; TM 99; 4T 514
19-21 PP 310

Exod 21:1 "Iată legile pe care le vei pune înaintea lor.

- 119 -
 Legile. Adică poruncile după care trebuia să fie administrată judecata. Cu toate că multe din
aceste legi mozaice erau fără îndoială cele vechi, care au fost în vigoare de un timp, acum toate
aveau să fie întărite prin aprobarea divină. Unele dispoziţii pot să fi izvorât din deciziile judecătoreşti
luate de Moise în pustie (cap. 18,16). Toate aceste legi civile respirau spiritul Legii morale; ele
reflectau şi aplicau principiile celor Zece Porunci.
Aceste rânduieli civile se ocupau cu datinile vremii şi se întemeiau pe ele. În unele chestiuni,
rânduielile reafirmă în mod simplu practicile legale deja în vigoare. Unele din ele sunt asemănătoare
cu legile Codului lui Hammurabi (vezi nota suplimentară de la încheierea capitolului). Se poate să
pară că nu se potriveşte cu concepţia noastră despre caracterul lui Dumnezeu ca El să aprobe cel
puţin în mod tacit lucruri ca sclavia, concubinajul şi formele de pedepsire în aparenţă aspre. Cu
toate acestea, trebuie să fie amintit că scoţând pe poporul evreu afară din Egipt, Dumnezeu i-a luat
aşa cum erau, cu scopul ca, treptat, să facă din ei ce dorea El ca să fie – demni reprezentanţi ai Săi.

Deşi naşterea din nou împărtăşeşte unui om noi idealuri şi putere divină din belşug, ea nu
aduce o înţelegere pe moment a plinătăţii idealului lui Dumnezeu pentru om. Înţelegerea şi
ajungerea acestui ideal constituie lucrarea unei vieţi întregi (vezi Ioan 1,12; Galateni 3,13.14; 2
Petru 3,18). Dumnezeu nu face o minune spre a aduce acest lucru la îndeplinire într-o clipă, mai
ales când este vorba de obiceiuri şi practici generale. Dacă El ar proceda astfel, caracterul nu s-ar
mai putea dezvolta. Din cauza aceasta, Dumnezeu ia pe oameni aşa cum îi găseşte şi, prin
descoperirea în creştere şi tot mai clară a voinţei Lui, îi călăuzeşte mereu înainte spre idealuri mai
înalte. Astfel, prin unele legi civile date la Sinai, Dumnezeu a îngăduit pentru o vreme ca anumite
obiceiuri să continue, dar a ridicat o stavilă împotriva abuzului lor. Părăsirea finală a obiceiurilor
propriu-zise a avut loc mai târziu. Principiul unei creşteri continue şi tot mai clare şi mai bune a
descoperirii voinţei lui Dumnezeu a fost enunţat de Hristos (Matei 19,7-9; Ioan 15,22; 16,13; Fapte
17,30; 1 Timotei 1,13).

Exod 21:2 Dacă vei cumpăra un rob evreu, să slujească şase ani ca rob; dar în al
şaptelea, să iasă slobod, fără să plătească nimic ca despăgubire.
Un rob evreu. Un evreu nu trebuia să fie robul unui alt evreu (Levitic 25,25-55). Totuşi,
pentru că sclavia era o instituţie universal statornicită, Dumnezeu a îngăduit practicarea ei, însă a
căutat să micşoreze relele care o însoţeau. În ţările păgâne, robii erau consideraţi, de obicei, mai
mult ca bunuri mobile decât ca oameni. Lucrul acesta era cel mai reprobabil, deoarece sclavia nu
însemna în mod necesar nici o lipsă morală sau mintală a unui rob. Adesea robii se dovedeau a fi
mai inteligenţi şi mai capabili decât stăpânii lor. Mare parte din cei ce sufereau sclavia fără voie erau
fie născuţi robi, fie făcuţi astfel cu ocazia războaielor. În felul acesta, sclavia nu era o pedeapsă
meritată, ci mult mai o nenorocire nemeritată. Aceşti nenorociţi nu aveau drepturi politice, ci numai
câteva privilegii sociale, cu toate că adesea erau legaţi de un stăpân care le era inferior în toate
privinţele. Familiile lor puteau fi oricând desfăcute şi împărţite cu alţi stăpâni. Ei erau obiectul
bătăilor nemiloase, fără despăgubire, cu excepţia poate a cazurilor de vătămare serioasă. Lor li se
putea cere cea mai grea muncă, în ateliere ceva mai bune decât închisorile, în mine nesănătoase,
sau legaţi la vâslele galerelor pentru o slujire istovitoare de-a lungul anilor fără sfârşit.
Spre deosebire, Domnul a ocrotit cu grijă drepturile robilor evrei, ba a făcut chiar şi soarta
robilor străini mult mai plăcută decât era în altă parte. Tratamentul aspru era în mod categoric
interzis (Levitic 25,43). Faţă de stăpân, sclavul mai era „fratele tău” (Deuteronom 15,12; Filimon
16). Ba mai mult, după plata pentru partea neexpirată a preţului de vânzare, stăpânul era obligat
să-l elibereze pe rob (Levitic 25,48-52). Spiritul acestor legi referitoare la robi este acelaşi ca acela
enunţat de Pavel în Coloseni 4,1 şi exprimat prin trimiterea robului creştin Onisim înapoi la Filimon,
stăpânul lui creştin (Filimon 8-16).
În spirit, legea lui Moise este împotriva sclaviei. Accentuarea demnităţii omului ca fiind făcut
după chipul lui Dumnezeu şi recunoaşterea descendenţei întregului neam omenesc dintr-o singură

- 120 -
pereche conţin, în principiu, afirmaţia oricărui drept al omului (vezi Levitic 25,39-42; 26,11-13). De
obicei, izraeliţii deveneau „robi” în propriul neam prin sărăcie (Levitic 25,35, 39) şi uneori prin crimă
(Exod 22,3). Uneori, copiii erau vânduţi în locul unei datorii (2 Regi 4,1-7). Mai târziu, ca urmare a
războiului, erau duşi departe ca robi în ţări străine (2 Regi 5,2, 3).
În al şaptelea. Acesta nu se referă la anul sabatic (Exod 23,11; Levitic 25,4), ci la începutul
celui de-al şaptelea an, după ce omul a devenit rob (Deuteronom 15,12). Când venea anul jubiliar,
robul evreu trebuia să fie eliberat, indiferent câţi ani slujise (Levitic 25,40). Altminteri, robia lui se
termina la sfârşitul celui de-al şaselea an. Stăpânul nu numai că trebuia să-i acorde libertatea, ci
mai era obligat să-i dea parte din turmă, din arie şi din teasc (Deuteronom 15,12-15), pentru ca
astfel să poată începe viaţa din nou. Astfel că, în prima dintre legile civile găsim prevederi
binefăcătoare al căror spirit umanitar caracterizează toată legislaţia mozaică.

Exod 21:3 Dacă a intrat singur, să iasă singur; dacă era însurat, să iasă şi nevastă-
sa împreună cu el.
Singur. Adică necăsătorit.

Exod 21:4 Dacă stăpânul lui i-a dat o nevastă, şi a avut fii şi fiice cu ea, nevasta şi
copiii să fie ai stăpânului lui, iar el să iasă singur.
Ia dat o nevastă. Dacă, devenind rob, bărbatul era burlac sau văduv, şi dacă stăpânul lui îi
dădea de soţie o femeie sclavă, stăpânul nu avea să piardă femeia sclavă, care rămânea
proprietatea lui. În cazul acesta, soţul avea să fie eliberat singur din robie. Copiii unui sclav căsătorit
aveau să fie proprietatea stăpânului şi trebuiau să rămână membri ai casei lui.

Exod 21:5 Dacă robul va zice: "Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevastă-mea şi copiii
mei, şi nu vreau să ies slobod",
Eu iubesc pe stăpânul meu. Având în vedere că sclavia ebraică era blândă şi înţelegătoare
(Levitic 25,39.40.43), nu era ceva neobişnuit să apară afecţiunea între stăpân şi rob. Astfel de ocazii
aveau loc chiar şi printre păgâni. Iubirea putea chiar să facă aşa încât condiţiile robiei să pară mai
de preferat decât libertatea. Legăturile de iubire leagă mai strâns decât orice alte legături, dar ele
nu constrâng, nici nu încătuşează.

Exod 21:6 atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă
sau de stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să
rămână pentru totdeauna în slujba lui.
Să-l apropie de uşă. În urma hotărârii sclavului de a nu se elibera, stăpânul trebuia să-l
aducă înaintea „judecătorilor” (literal, „înaintea lui Dumnezeu”) care, ca reprezentanţi ai lui
Dumnezeu, împărţeau dreptatea şi slujeau ca martori la astfel de tranzacţii legale. Robul devenea
un membru permanent al familiei, în urma unei ceremonii în care i se găurea urechea la intrarea în
casă şi era legat printr-un semn fizic, rămânând astfel pe tot timpul vieţii lui. Urechea străpunsă
mărturisea despre inima străpunsă. Semnul robiei devenea semn al iubirii. Tot aşa a fost şi cu
Domnul nostru, „robul” suferind (Isaia 42,1; 53,10.11) care, pentru iubirea pe care a avut-o faţă de
fiii şi fiicele Sale de pe pământ (Evrei 12,2.3), a fost nespus de înălţat (vezi Filipeni 2,7-9; Evrei
5,8.9).
Pentru totdeauna. Din ‘olam, literal „timp ascuns”, adică timp de durată nedefinită. Limitele
lui sunt fie necunoscute, fie nespecificate, şi trebuie să fie determinate de natura persoanei, a
lucrului sau împrejurării la care se referă. În sens absolut, aplicat la Dumnezeu, ‘olam, „veşnic”
(Geneza 21,33), înseamnă „etern”, pentru că Dumnezeu este etern – fără început sau sfârşit. Într-
un sens mai restrâns, sfinţii înviaţi intră în ‘olam, „viaţa veşnică” (Daniel 12,2), o viaţă care, cu toate
că are un început, este fără sfârşit, datorită acordării nemuririi. Într-un sens şi mai limitat, ‘olam

- 121 -
poate avea atât un început precis, cât şi un sfârşit hotărât, fiecare din ele putând fi nesigure în
momentul când are loc vorbirea. De exemplu, Iona era în pântecele peştelui „pe vecie” (Iona 2,6),
pentru că în acel timp nu ştia când, sau dacă avea să ajungă vreodată din nou afară. În acest caz,
„pe vecie” s-a întâmplat să fie numai „trei zile şi trei nopţi” (Iona 1,17).
Cuvintele noastre „întotdeauna” şi „veşnic” nu înseamnă în ele însele un timp fără început,
sau fără sfârşit. De exemplu, se poate spune despre un om că întotdeauna a locuit în valea în care
s-a născut. Faptul că el a murit acolo în cele din urmă, în nici un caz nu invalidează afirmaţia că el
întotdeauna a locuit acolo. Tot aşa, la căsătorie, soţul şi soţia făgăduiesc să fie credincioşi unul faţă
de altul pentru totdeauna, însemnând atâta timp cât vor trăi. Dacă, după moartea unuia, celălalt se
va recăsători, nimeni nu-l va acuza că a călcat jurământul făcut la prima lui căsătorie. Nu mai este
justificat a citi în cuvântul ebraic ‘olam, mai mult decât se înţelege din context.
Cât despre rob, el îi slujise deja stăpânului său o perioadă precisă şi limitată de şase ani.
Acum, la propria alegere, el trebuia să înceapă o perioadă de slujire de durată nedefinită. Evident că
înţelegerea avea să se termine cel puţin la moartea robului, eveniment care desigur că nu putea fi
prezis. Acest termen nedefinit de slujire este, de aceea, descris potrivit ca ‘olam, care aici ar fi mai
clar redat ca „perpetuu”.
Traducătorii Septuagintei au redat cuvântul ebraic ‘olam ca aion, echivalentul lui grecesc. Ce
s-a spus despre ‘olam este valabil şi pentru aion. A încerca să se determine lungimea timpului în
cauză, sau a stabili pentru o persoană sau un lucru descris însuşirea de continuitate fără sfârşit pe
temeiul lui ‘olam sau aion este cu totul neîntemeiată. În fiecare caz, durata lui ‘olam sau aion
depinde numai de contextul în care este folosit, în mod deosebit de natura persoanei sau lucrului la
care este aplicat cuvântul.

Exod 21:7 Dacă un om îşi va vinde fata ca roabă, ea să nu iasă cum ies robii.
Îşi vinde fata. La popoarele antice, autoritatea tatălui era atât de mare, încât putea să vândă
ca sclavi proprii copii. Herodot ne spune că tracii au făcut o practică obişnuită din vânzarea fiicelor.
Într-un timp, după cele spuse de Plutarh, vânzarea fiilor era ceva obişnuit la Atena. Femeile roabe
erau, de obicei, vândute ca să slujească în calitate de concubine sau soţii de mâna a doua pentru
stăpânii lor.

Exod 21:8 Dacă nu va plăcea stăpânului ei, care o luase de nevastă, el să-i
înlesnească răscumpărarea, dar nu va avea dreptul s-o vândă unor străini, dacă nu-
şi va ţinea cuvântul.
Dacă nu va plăcea. Dacă acela care a cumpărat femeia sclavă avea să o refuze în calitate de
concubină, sau a doua soţie a lui, atunci, literal, trebuia „să-i îngăduie răscumpărarea”. El trebuia să
caute pe cineva s-o cumpere de la el şi astfel să se elibereze de obligaţia de căsătorie (v.11,
compară cu Levitic 25,48).
Nu va avea dreptul. Atât primul cumpărător, cât şi cel care a „răscumpărat-o” trebuiau să fie
evrei, iar nu străini. Nici un evreu nu trebuia să se căsătorească vreodată cu un străin (Deuteronom
7,1-3). Făgăduind fetei s-o facă a doua soţie a lui şi nefăcând lucrul acesta, primul ei cumpărător a
„lucrat cu înşelăciune”, adică a violat făgăduinţa lui.

Exod 21:9 Dacă o dă de nevastă fiului său, să se poarte cu ea după dreptul fiicelor.
Fiului său. Stăpânul putea să obţină femeia sclavă la început pentru scopul acesta, dar,
negăsind-o potrivită pentru sine (vezi v.8), putea s-o dea fiului său. În ambele cazuri, ea trebuia să
aibă situaţia unei fiice în familie.

Exod 21:10 Dacă-i va lua o altă nevastă, nu va scădea nimic pentru cea dintâi din
hrană, din îmbrăcăminte, şi din dreptul ei de soţie.

- 122 -
 O altă nevastă. Dacă, pe lângă luarea acestei femei sclave ca soţie aflată pe o poziţie
secundară, mai târziu stăpânul lua o altă soţie legitimă, întreţinerea şi dreptul conjugal al soţiei
secundare nu trebuiau să i se nege.

Exod 21:11 Dacă nu-i face aceste trei lucruri, ea va putea ieşi, fără nici o
despăgubire, fără să dea bani.
Putea ieşi. Femeia sclavă nu trebuia să fie tratată ca o simplă servitoare a familiei, ci să i se
îngăduie să se întoarcă de îndată la tatăl ei, ca femeie liberă, cu dreptul de recăsătorire. Tatăl ei nu
era obligat să restituie nici o parte din preţul plătit pentru ea.

Exod 21:12 Cine va lovi pe altul cu o lovitură de moarte, să fie pedepsit cu moartea.
Lovi pe altul. În versetele 12-14 se are în vedere omuciderea. Legea aceasta este asemenea
aceleia date de Noe (Geneza 9,6). Crima premeditată nu trebuia să fie, în nici un caz, iertată.

Exod 21:13 Dacă nu i-a întins laţuri, şi dacă Dumnezeu l-a făcut să-i cadă în mână,
îţi voi hotărî un loc unde va putea să fugă.
Să-i cadă în mână. Literal, „dacă Dumnezeu îl lasă să cadă”. Aceasta arată numai că
Dumnezeu îngăduise ca decedatul să cadă pe neaşteptate în mâinile celui care îl omorâse, fără ca
ucigaşul „să aştepte” în mod deliberat să facă acest lucru.
Îţi voi hotărî un loc. Un om care omora un vrăjmaş care l-a atacat pe neaşteptate nu era
considerat criminal, ci ucigaş fără premeditare sau omucidere îndreptăţită. Pentru aceasta nu exista
nici o pedeapsă legală specifică. El era lăsat pur şi simplu la dreptatea bruscă a obiceiului statornicit,
la pedeapsa „răzbunătorului sângelui” (Numeri 35,12; Deuteronom 19,6.12). Legea aceasta n-a
schimbat practica generală orientală, fie de a lua viaţă pentru viaţă, fie de a da o compensaţie
financiară. Legea lui Moise a pus între „răzbunătorul sângelui” sau rudenia care urma şi victima sa,
ocazia pentru cel din urmă să ajungă la un loc de azil. Acesta trebuia să fie în una dintre cele şase
„cetăţi de scăpare”, unde putea fi în siguranţă, până când cazul lui putea fi ascultat de bărbaţii din
propria cetate (Numeri 35,9-28; Deuteronom 19,1-13; Iosua 20).
Legile ar trebui să se combine întotdeauna cu îndurarea. Dacă sunt prea aspre, legile
zădărnicesc propriile scopuri, deoarece prea marea lor severitate va face improbabilă aducerea la
îndeplinire. Conştiinţa morală a poporului se revoltă contra lor. Când, de exemplu, contrafacerea era
în Anglia o crimă care merita moartea, curţile cu juri n-au putut fi câştigate să-i convingă pe oameni
de această crimă. Decretele legale trebuie să fie în acord cu conştiinţa colectivităţii, sau vor înceta
să mai dispună de respect. Oamenii buni le vor călca, curţile de judecată vor ezita să fie ascultate
prin constrângere şi legiuitorii înţelepţi vor căuta să le schimbe mereu spre a le armoniza cu simţul
moral cel mai bun al colectivităţii.

Exod 21:14 Dar dacă lucrează cineva cu răutate împotriva aproapelui său, folosindu-
se de viclenie ca să-l omoare, chiar şi de la altarul Meu să-l smulgi, ca să fie omorât.
Să-l omoare cu viclenie. Ucigaşul care în mod deliberat şi cu intenţie ia viaţa omului trebuia
să fie luat chiar şi de la altar (de altfel, un loc de siguranţă) dacă el căuta refugiu acolo, şi pedepsit
fără întârziere (1 Regi 2,28-34).

Exod 21:15 Cine va lovi pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea.
Va lovi pe tatăl său. Adică, îl bate. Aceasta înseamnă opoziţie deliberată şi permanentă faţă
de autoritatea părintească. În versetul acesta şi următoarele două este vorba de crime care merită
moartea. A lovi nu înseamnă a omorî, crimă de care se ocupă v.12. Totuşi, pedeapsa severă pentru
bătaie accentuează cu tărie demnitatea şi autoritatea părinţilor. Dacă ne gândim că părinţii ţin locul
lui Dumnezeu faţă de copiii lor până la vârsta răspunderii morale (PP 308), că părinţii se îngrijesc de

- 123 -
ei şi-i ocrotesc în timpul anilor când sunt slabi, şi că chiar natura aşază în mintea copiilor un respect
instinctiv pentru părinţii lor, pedeapsa aceasta nu pare ciudată sau excesivă. Societatea nu este
niciodată în siguranţă şi nici nu poate exista timp îndelungat, acolo unde este dispreţuită autoritatea
părintească. Aici este vorba de ceva mult mai mult decât un simplu fapt de dispreţ.

Exod 21:16 Cine va fura un om, şi-l va vinde sau îl va ţine în mâinile lui să fie
pedepsit cu moartea.
Va fura un om. A fura, sau a răpi oameni spre a-i face robi constituia de timpuriu, o crimă
larg răspândită (vezi Geneza 37,25-28). De obicei, cei furaţi erau străini. A-i fura pe străini nu era
considerat ca o crimă. Dar, dacă persoana răpită era un concetăţean, pedeapsa era gravă
(Deuteronom 24,7).

Exod 21:17 Cine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu
moartea.
Blestema pe tatăl său. Deoarece părinţii ţin locul lui Dumnezeu faţă de copiii lor în primi lor
ani (vezi comentariul pentru v.15), pedeapsa pentru blestemarea lor este egală cu pedeapsa pentru
blasfemie faţă de Dumnezeu (Levitic 24,16).

Exod 21:18 Dacă se vor certa doi oameni, şi unul din ei va lovi pe celălalt cu o piatră
sau cu pumnul, fără să-i pricinuiască moartea, dar silindu-l să stea în pat,
Cu o piatră. Folosirea unei pietre sau pumnului dovedeşte că nu este vorba de un plan
premeditat de a ucide, cum ar fi fost adevărat, dacă ar fi fost pregătită spre folosire o armă.

Exod 21:19 cel ce l-a lovit să nu fie pedepsit, dacă celălalt se va scula şi se va
plimba afară, sprijinit pe un toiag. Numai să-l despăgubească pentru încetarea
lucrului lui şi să-l îngrijească până la vindecare.
Se va scula. Comentatorii rabini afirmă că delicventul era reţinut la închisoare până ce se afla
dacă cel rănit avea să moară. Dac murea, atacantul era judecat pentru crimă. Dacă se însănătoşea,
se impunea o amendă pentru acoperirea pierderii timpului omului rănit.

Exod 21:20 Dacă un om va lovi cu băţul pe robul său, fie bărbat fie femeie, şi robul
moare sub mâna lui, stăpânul să fie pedepsit.
Va lovi pe robul său. În vremurile vechi, un rob era considerat ca proprietate absolută a
stăpânului său şi putea fi rău tratat, se putea abuza de el, sau putea fi chiar omorât fără vreun
amestec legal. La Roma, un stăpân putea să facă tot ce-i plăcea cu robul lui, îl putea vinde, pedepsi
sau omorî. Legile lui Moise, totuşi, au îmbunătăţit în mare măsură situaţia robilor băştinaşi,
acordându-le anumite drepturi legale. Deşi disciplina robilor cerea uneori să fie bătuţi, Dumnezeu
cerea ca acest fapt să fie motivat. O „slujnică” era de obicei pedepsită de stăpâna ei sau de o altă
slujnică mai mare sub autoritatea stăpânei. În Orient, criminalii erau adesea omorâţi prin bătaie.
Bătaia cu bâte putea să le fie fatală unora din cauza unei sensibilităţi speciale ale sistemului nervos.
Având în vedere că stăpânul a plătit o sumă pentru rob, dacă robul mai trăia o zi sau două după
bătaie, nu era pedepsit.

Exod 21:22 Dacă se ceartă doi oameni, şi lovesc pe o femeie însărcinată, şi o fac
doar să nască înainte de vreme fără altă nenorocire, să fie pedepsiţi cu o gloabă,
pusă de bărbatul femeii, şi pe care o vor plăti după hotărârea judecătorilor.
Lovesc pe o femeie. O rănire neintenţionată, probabil din cauza amestecului femeii într-o
ceartă dintre bărbaţi.

- 124 -
 Altă nenorocire. Aici „nenorocire” înseamnă moarte (Geneza 42,4.38; 44,29). Judecătorii
trebuiau să aplice o amendă spre a-l ocroti pe delincvent de a plăti o sumă excesivă pe care putea
s-o ceară soţul femeii.

Exod 21:23 Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă,
Viaţă pentru viaţă. Această pedeapsă, după cât se pare excesivă pentru o leziune care a fost
în mare măsură accidentală şi fără intenţia de a lua viaţa, probabil că a fost reflectarea unei legi
vechi, aceea a răzbunătorului sângelui” (vezi v.13). Trebuie să fie amintit că în aceste legi erau
unele prevederi pe care Moise le-a îngăduit, precum „cartea de despărţire” din cauza „împietririi
inimii lor” (Deuteronom 24,1-4; Matei 19,3-8). Este de asemenea de reţinut că unele dintre aceste
porunci mozaice nu erau absolut cele mai bune din punct de vedere divin, ci erau nedesăvârşite
(Exod 20,25; Psalmi 81,12). Ele erau relativ cele mai bune pe care poporul lui Dumnezeu, pe
vremea aceea şi în starea lor de moralitate şi dezvoltare spirituală avea să le primească şi să le
asculte (vezi v.1).

Exod 21:24 ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru
picior,
Ochi pentru ochi. Şi legea aceasta era foarte răspândită printre naţiunile antice. Această lege
a fost introdusă parţial de Solon în codul Atenei, iar la Roma a fost inclusă în cele Douăsprezece
Table. Numeroase legi de natură asemănătoare au fost incluse în vechiul Cod al lui Hammurabi,
rege al Babilonului care a trăit pe vremea lui Avraam (vezi nota suplimentară de la sfârşitul
capitolului).
Dacă s-a insistat asupra interpretării literale a acestei legi pe timpul Domnului Isus (vezi
Matei 5,38-42), trebuie că acest lucru a fost făcut de saduchei, pentru că ei au refuzat să citească în
lege o interpretare spirituală. La nimic bun n-ar fi servit a pretinde literal „ochi pentru ochi”. Aceasta
ar fi însemnat o mare pierdere pentru persoana căreia i se făcea rana, fără a i se aduce nici cel mai
mic câştig celui lezat. O cerere stăruitoare de compensare este mult diferită de o pătimaşă dorinţă
de răzbunare.

Exod 21:26 Dacă un om loveşte ochiul robului său, fie bărbat, fie femeie, şi-l face
să-şi piardă ochiul, să-i dea drumul, ca despăgubire pentru ochiul lui.
Loveşte ochiul. Versetul acesta şi următorul stabilesc legea care se referă la atacuri asupra
robilor. Este amintit în mod deosebit „ochiul” şi „dintele”, deoarece primul este considerat ca
organul fizic cel mai de preţ, iar pierderea celui de-al doilea ca fiind cel care este de cea mai mică
importanţă. Legea generală a represaliilor nu se aplica la robi. Loviturile obişnuite date unui rob nu
atrăgeau după sine nici o idee de despăgubire diferită de acelea date unui copil. Totuşi, vătămarea
permanentă a unui organ, sau pierderea unui membru îi acorda robului dreptul de plângere şi
despăgubire. Răzbunarea în natură era cu neputinţă, pentru că aceasta l-ar fi pus pe rob în situaţia
de a aplica represalii împotriva stăpânului său, dar aici era prevăzută despăgubire obligatorie.
Regula susţinea că orice pierdere fizică permanentă îi dădea robului dreptul la libertate, privilegiu
care trebuie să fi acţionat ca o frână efectivă faţă de brutalitatea stăpânului.

Exod 21:28 Dacă un bou va împunge şi va omorî pe un bărbat sau pe o femeie, boul
să fie ucis cu pietre, carnea să nu i se mănânce, iar stăpânul boului să nu fie
pedepsit.
Dacă un bou va împunge. Pentru a statornici cât mai ferm posibil principiul sfinţeniei vieţii
omeneşti, Moise se ocupă în v.28-32 cu rănirile pricinuite de animale domestice. Amintind declaraţia
făcută deja lui Noe (Geneza 9,5), boul trebuia să fie ucis, iar stăpânul să nu fie „pedepsit”. Nefiind
ucis după regula cerută, animalul nu putea fi mâncat. Ba mai mult, animalul se afla sub blestem.

- 125 -
După comentatorii rabini, nu era legal nici măcar să fie vândut păgânilor cadavrul. Fiind ucis „cu
pietre”, boul suferea aceeaşi pedeapsă care ar fi fost aplicată la un ucigaş uman.

Exod 21:29 Dar dacă boul avea obicei mai înainte să împungă şi stăpânul fusese
înştiinţat de lucrul acesta, şi nu l-a închis, boul să fie ucis cu pietre, dacă va ucide un
bărbat sau o femeie, şi stăpânul lui să fie pedepsit cu moartea.
Dacă boul avea obicei. Dacă proprietarul ştia că animalul este periculos şi trebuia să fie păzit
şi, cu toate acestea, a fost nepăsător şi a neglijat să-l păzească, el era vinovat în calitate de
complice la omucidere şi de aceea merita moartea. Este stabilit principiul sănătos, că un om este
răspunzător pentru toate urmările faptei sale care puteau fi prevăzute.

Exod 21:30 Dacă i se pune stăpânului un preţ pentru răscumpărarea vieţii lui, va
plăti tot ce i se va cere.
Răscumpărarea vieţii lui. Deoarece era puţin probabil ca un om să fie omorât pentru crima
unui animal, indiferent de neglijenţă, era prevăzută plata unei „sume de bani” ca amendă, suma
fiind proporţională cu valoarea vieţii luate.

Exod 21:32 dar dacă boul împunge pe un rob fie bărbat fie femeie, să se dea trei
sicli de argint stăpânului robului, şi boul să fie ucis cu pietre.
Dacă boul împunge. Adică „străpunge un rob”. Chiar şi în cazul acesta, boul trebuia să fie
ucis pentru a întări concepţia sfinţeniei vieţii omeneşti. În locul unei „răscumpărări” variate, sau
amendă, trebuia să fie plătit stăpânului robului, în toate cazurile, un preţ mediu al unui rob, de 30
sicli de argint, drept despăgubire pentru pierderea sa. Treizeci de sicli de argint ar fi echivalentul
aproximativ de 8,75 dolari astăzi [1968] (vezi comentariul pentru Geneza 20,16).

Exod 21:33 Dacă un om descopere o groapă, sau dacă un om sapă o groapă şi n-o
acopere, şi cade în ea un bou sau un măgar,
Descoperă o groapă. Literal „lasă descoperită o groapă” (RSV). Restul capitolului se ocupă cu
vătămări ale proprietăţii care printre evrei consta în mare măsură din vite, corturi şi turme. Gropile,
sau rezervoarele de apă erau necesare în Palestina pentru depozitarea de apă. De obicei erau
acoperite de o piatră plată. Era datoria celui care a scos apă era să acopere din nou rezervorul de
apă după ce a luat apă din el.
Sapă o groapă. În câmpurile neîmprejmuite ale Palestinei întotdeauna era posibil ca
animalul unui vecin să se rătăcească şi să se rănească din cauza neglijenţei altuia. Neînstare să iasă
singur, un animal care a căzut într-o groapă putea să se înece. Proprietarul fântânii trebuia să
despăgubească pierderea animalului şi să primească cadavrul.

Exod 21:35 Dacă boul unui om împunge boul unui alt om, şi boul acesta moare, vor
vinde boul cel viu şi preţul lui îl vor împărţi; vor împărţi şi boul mort.
Vor vinde boul cel viu. Cei doi proprietari cu pricina trebuiau să împartă între ei valoarea atât
a boului viu, cât şi a celui mort şi pierderea s-o suporte în mod egal. Dacă, totuşi, unul din animale
era cunoscut ca fiind nărăvaş, proprietarul care a suferit pierderea trebuia să primească
despăgubire completă, dar pierdea partea sa din animalul sacrificat. Dumnezeu condamnă cu
stricteţe nepăsarea şi neglijenţa. Tot ce facem trebuie să facem bine (Eclesiast 9,10; Ieremia
48,10).
Note suplimentare pentru capitolul 21
În timp ce se făceau săpături la acropola din Susa, - Şuşan-ul biblic – în decembrie 1901 şi
ianuarie 1902, J. de Morgan a găsit trei fragmente mari de piatră diorit neagră. Ele se potriveau
perfect şi când au fost unite, au format o stelă, sau stâlp vertical înalt de 2,23 metri, a cărui bază

- 126 -
avea un diametru de aproximativ 61 cm. În partea superioară, stela avea un relief care îl reprezenta
pe Hammurabi, al şaselea rege al primei dinastii a Babilonului (1728-1686 î.Hr.), aflat în faţa zeului-
soare Şamaş, care şedea. De altfel, suprafaţa întreagă era acoperită cu inscripţie lungă, scrisă în
cuneiforma babiloniană, constând din aproape 300 de legi. Acesta s-a dovedit a fi faimosul cod al lui
Hammurabi, găsindu-se acum în Louvre din Paris. Un facsimil poate fi văzut la Institutul Oriental din
Chicago.
Publicarea acestui cod în anul descoperirii lui de către V. Scheil, cuneiformistul expediţiei, a
pricinuit o senzaţie cutremurătoare în lumea erudiţiei biblice. Aceasta se datora faptului că el a
dovedit greşeala declaraţiilor multor cercetători ai şcolilor înaltei critici, care negaseră posibilitatea
că ar fi putut exista coduri de legi ca acela al lui Moise înainte de primul mileniu înainte de Hristos.
Opinia lumii erudite cu privire la legea lui Moise, pe vremea descoperirii codului lui Hammurabi, este
bine reflectată de Johannes Jeremias în cartea sa Moses und Hammurabi (ed. II-a, Leipzig, 1903):
„Dacă acum optsprezece luni un teolog educat ştiinţific ar fi întrebat: „Există un cod al lui
Moise?”, el ar fi fost lăsat să stea „în câmp”, exact aşa ca păstorul necredincios din codul lui
Hammurabi (256). Declaraţia critică literară a şcolii Kuenen-Wellhausen mai susţine încă: „Existenţa
unui cod înaintea secolului al nouălea (î.Hr.) este cu neputinţă.” (p. 60,61).
Amintindu-le cititorilor săi o declaraţie făcută de Wellhausen, că „Moise este într-adevăr tot
atât de puţin autorul Legii, după cum Domnul Isus este întemeietorul disciplinei bisericeşti în Hessia
inferioară”, Jeremias pune întrebarea, „Cum ar judeca el astăzi?” (p.60). Cercetători critici au negat
cu tărie că Moise este autorul legilor aflate în Pentateuc, deoarece erau convinşi că existenţa unor
astfel de legi în perioada celui de al doilea mileniu î.Hr. era imposibilă din punct de vedere istoric.
Deodată apare la lumină o colecţie de legi despre care nimeni n-ar putea tăgădui că
fuseseră scrise în prima jumătate a celui de al doilea mileniu, exact înainte de vremea lui Moise.
Spre marea surprindere a cercetătorilor critici, codul lui Hammurabi a scos la iveală că obiceiurile
ciudate ale epocii patriarhale, aşa cum sunt descrise în Geneza, existaseră într-adevăr, precum şi că
legile civile ale vechiului Israel prezentau mare asemănare cu acelea ale vechiului Babilon.
Din cauza importanţei acestui cod, aici este prezentată o descriere a istoriei acestui stâlp
care-l conţine, precum şi cuprinsul legilor lui. La început, stâlpul a conţinut 3624 de rânduri,
împărţite în 39 de coloane de scriere. El fusese ridicat de Hammurabi în Babilon, capitala lui. Când
cetatea a fost cucerită de un rege elamit, stâlpul a fost dus la Susa ca trofeu de război şi aşezat în
palatul regal de acolo. Elamiţii au şters cinci coloane din inscripţie, dar din motive necunoscute nu
le-au mai înlocuit cu propria inscripţie. În cele din urmă, stâlpul a fost spart în bucăţi în una din
distrugerile Susei, şi era deja îngropat pe vremea regilor persani, când au trăit Estera şi Mardoheu.
Codul conţine o prefaţă, sau prolog, în care regele pretinde că a fost împuternicit de zei să
procedeze ca un stăpân înţelept şi drept şi să judece în împărăţie. În epilog, sau observaţii de
încheiere, regele reafirmă intenţia sa de a veni în ajutorul celor oprimaţi şi nedreptăţiţi şi invită pe
oricine are o pricină de judecată să vină să citească pe stâlp cum se încadrează cazul său conform
cu legea regelui. Între prolog şi epilog sunt 282 secţiuni ale legii, toate de natură civilă. Ele se
ocupă cu actele ilegale de crimă şi sclavie, chirii regulate, lefuri şi datorii, şi statorniceşte chestiuni
cu privire la proprietate, căsătorie, drepturi de navigaţie şi obligaţiile medicilor, constructorilor şi ale
altora.
Faptul că acest cod al lui Hammurabi ilustrează şi lămureşte unele dintre obiceiurile din
perioada patriarhală, care ar părea ciudate, a fost explicat în comentariile corespunzătoare asupra
mai multor date din Geneza (vezi comentariul pentru Geneza 16,2.6; 31,32.39). Un studiu atent al
prevederilor codului lui Hammurabi are drept rezultat un foarte interesant tablou al vieţii sociale şi al
obiceiurilor din zilele lui Avraam şi pe parcursul întregii perioade patriarhale.
Pentru cercetătorul Bibliei prezintă un interes deosebit acele legi care arată asemănări cu
legea lui Moise. Aici este alăturată o comparaţie a unora dintre legile lui Hammurabi (prescurtat CH)
cu prevederile corespunzătoare din legea lui Moise.
CH 8. „Dacă un cetăţean fură un bou sau o oaie, ori un măgar sau un porc, ori o capră,
dacă aceasta îi aparţine zeului (sau) aparţine palatului, ar trebui să dea înapoi de treizeci de ori,

- 127 -
dacă îi aparţine unui cetăţean, trebuie să dea înapoi de zece ori. Dacă hoţul nu are îndeajuns să dea
înapoi trebuie să fie omorât”.
Exod 22,1-4. „Dacă un om fură un bou sau o oaie, şi-l taie sau îl vinde, să dea cinci boi
pentru boul furat şi patru oi pentru oaia furată.... Hoţul trebuie să dea înapoi ce este dator, dacă n-
are nimic, să fie vândut rob ca despăgubire pentru furtul lui. Dacă animalul furat, fie bou, fie măgar,
sau oaie, se găseşte încă viu în mâinile lui, să dea îndoit înapoi.”
Se va observa că legea biblică referitoare la furt este mai umană decât cea babiloniană, cea
din urmă prevăzând chiar pedeapsa capitală în unele cazuri. Totuşi, principiul că hoţul trebuie să
dea înapoi ce a furat este acelaşi în ambele legi.
Comerţul cu sclavi era considerat ca un delict grav împotriva societăţii atât de către
Hammurabi cât şi de către Moise:
CH 14. „Dacă un cetăţean a furat fiul altui cetăţean, va fi omorât.”
Exod 21,16. „Cine va fura un om şi-l va vinde, sau îl va ţine în mâinile lui să fie pedepsit cu
moartea.”
Legile care se ocupă cu slujirea voluntară sunt asemănătoare ca principiu:
CH 117. „Dacă un cetăţean are o datorie şi, de aceea, şi-a vândut pe soţia, fiul sau fiica, sau
i-a dat ca garanţie, ei trebuie să lucreze în casa cumpărătorului lor, sau a deţinătorului de zălog
timp de trei ani, iar în anul al patrulea se va stabili eliberarea lor.”
Deuteronom 15,12-14. „Dacă unul din fraţii tăi evrei, bărbat sau femeie, se vinde ţie, să-ţi
slujească şase ani, dar în anul al şaptelea să-i dai drumul de la tine şi să fie slobod. Şi când îi vei da
drumul ca să se ducă slobod de la tine, să nu-i dai drumul cu mâna goală. Să-i dai daruri din cireada
ta”.
Când un babilonian cădea în robie pentru datorie, el trebuia să slujească timp de trei ani
fără nici o compensare, în timp ce sclavul evreu slujea o perioadă mai lungă, dar primea o răsplată
la sfârşitul termenului lui de slujire.
CH 138 „Dacă un străin doreşte să divorţeze de nevasta lui care nu i-a născut copii, îi va da
bani în suma preţului ei de căsătorie şi o va compensa pentru zestrea pe care a adus-o din casa
tatălui ei, apoi poate să se despartă de ea”.
Deuteronom 24,1. „Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea şi s-ar întâmpla ca
ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte
de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui”.
Legea babiloniană îngăduia divorţul în caz de sterilitate a femeii, dacă se făcea
compensarea, în timp ce legea ebraică permitea divorţul, numai dacă soţul aflase că fusese înşelat
şi că soţia lui n-a fost femeia curată şi sănătoasă cum susţinuse ea că este.
CH 125. „Dacă un fiu loveşte pe tatăl său, să i se taie mâna.”
Exod 21,12. „Cine va lovi pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea.”
Severitatea legii lui Moise se datorează faptului că în conformitate cu ordinea divină,
paternitatea era mai sfântă la evrei decât la babilonieni.
CH 196. „Dacă un cetăţean nimiceşte ochiul fiului unui cetăţean, ochiul lui să fie nimicit”.
CH 197. „Dacă rupe osul unui cetăţean, osul lui să fie rupt.”
CH 198. „Dacă nimiceşte ochiul unui supus sau rupe osul unui supus, el să plătească o mina
de argint”.
CH 200. „Dacă un cetăţean scoate un dinte unui cetăţean, să fie scos dintele lui”.
Levitic 24,19.20. „Dacă cineva răneşte pe aproapele lui, să i se facă aşa cum a făcut şi el:
frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; să i se facă aceeaşi rană pe care a
făcut-o el aproapelui său”.
Deuteronom 19,21. „Să n-ai nici o milă, ci să ceri: viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior”.
Amândouă legile garantează fiecărui om viaţa, sănătatea şi bunăstarea. Există o deosebire
însemnată în faptul că în Babilon existau două clase de cetăţeni, cei care erau întru totul liberi
(cetăţenii) şi o altă clasă care ar putea fi numită şerbi (tradus aici ca „subordonaţi”), în timp ce

- 128 -
evreii n-au făcut astfel de deosebiri. Concepţia că toţi oamenii erau egali pare să-şi fi avut originea
la poporul lui Dumnezeu. Demnitatea omului nu poate fi pe deplin înţeleasă fără recunoaşterea
adevăratului Dumnezeu şi a principiilor împărtăşite de Israel.
CH 199. „Dacă el nimiceşte ochiul robului unui cetăţean, sau rupe osul robului unui
cetăţean, el trebuie să plătească jumătate din preţul cumpărării lui”.
Exod 21, 26. „Dacă un om loveşte ochiul robului său, fie bărbat fie femeie, şi-l face să-şi
piardă ochiul, să-i dea drumul, ca despăgubire pentru ochiul lui”.
Deosebirea dintre aceste legi este evidentă. Legea babiloniană vorbeşte numai despre răni
provocate robului altui om şi le tratează ca şi când ele ar fi pricinuite stăpânului robului, dar legea
biblică recunoaşte drepturile umane ale unui rob care trebuia să fie lăsat liber, dacă din oricare
motiv stăpânul lui l-a rănit. Aceasta arată clar că legea ebraică nu considera robul ca proprietate
necondiţionată a stăpânului său, principiu nerecunoscut niciunde în altă parte în Orientul Apropiat
antic.
CH 206. „Dacă un cetăţean a lovit un cetăţean într-un scandal şi i-a pricinuit răni, acest
cetăţean trebuie să jure: „Nu l-am lovit cu intenţie”, dar el trebuie să plătească nota de plată a
medicului”.
Exod 21,18. „Dacă se vor certa doi oameni, şi unul din ei va lovi pe celălalt cu o piatră sau
cu pumnul, fără să-i pricinuiască moartea, dar silindu-l să stea în pat, cel ce l-a lovit să nu fie
pedepsit, dacă celălalt se va scula şi se va plimba afară, sprijinit pe un toiag. Numai să-l
despăgubească pentru încetarea lucrului şi să-l îngrijească până la vindecare”.
Aceste două legi sunt aproape identice.
CH 209. „Dacă un cetăţean a lovit fiica unui cetăţean şi-i pricinuieşte un avort, el să
plătească zece sicli de argint pentru fătul ei”.
Exod 21,22. „Dacă se ceartă doi oameni şi lovesc pe o femeie însărcinată, şi o fac doar să
nască înainte de vreme, fără altă nenorocire, să fie pedepsiţi cu o gloabă, pusă de bărbatul femeii,
şi pe care o vor plăti după hotărârea judecătorilor”.
Pedeapsa pentru crima aceasta era mai severă la evrei decât la babilonieni, din cauza
concepţiei evreilor despre sfinţenia vieţii. Totuşi, este vrednic de reţinut că făptaşul delicvent evreu
nu era lăsat întru totul la discreţia soţului, deoarece orice cerere a soţului trebuia să fie confirmată
de judecător.
CH 210. „Dacă femeia aceea a murit, fiica lui să fie ucisă”.
Exod 21,23. „Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă”.
Aici, prevederile sunt aproape egale, pentru că s-a pierdut o viaţă omenească.
Totuşi, legea babiloniană îngăduia unui om să plătească pentru crima sa cu viaţa fiicei lui, în
locul propriei vieţi, o nedreptate faţă de copil care nu era îngăduită de legea mozaică (vezi Exod
18,20).
CH 249. „Dacă un cetăţean ia cu chirie un bou, iar zeul îl loveşte şi moare, cetăţeanul care a
luat cu chirie boul să jure pe zeu (că este nevinovat), şi apoi să fie liber”.
CH 251. „Dacă boul unui cetăţean este unul care împunge, şi sfatul cetăţii lui i-a făcut
cunoscut că obişnuia să împungă, dar el nu i-a tăiat coarnele, sau n-a legat boul lui, şi boul a
împuns mortal pe fiul unui cetăţean, el trebuie să dea o jumătate de mina de argint”.
Exod 22,10-11. „Dacă un om dă altui om un măgar, un bou, o oaie sau un dobitoc oarecare
să i-l păstreze, şi dobitocul moare, îşi strică un mădular, sau este luat cu sila de la el, fără să fie
văzut cineva, să se facă un jurământ în Numele Domnului între cele două părţi, şi cel ce a păstrat
dobitocul va mărturisi că n-a pus mâna pe avutul aproapelui său; stăpânul dobitocului va primi
jurământul acesta şi celălalt nu va fi dator să i-l înlocuiască”.
Exod 21,28. „Dacă un bou va împunge şi va omorî pe un bărbat sau pe o femeie, boul să fie
ucis cu pietre, carnea să nu i se mănânce, iar stăpânul boului să nu fie pedepsit”.
Exod 21,29. „Dar dacă boul avea obiceiuri mai dinainte să împungă, şi stăpânul fusese
înştiinţat de lucrul acesta, şi nu l-a închis, boul să fie ucis cu pietre, dacă va ucide un bărbat sau o
femeie, şi stăpânul lui să fie pedepsit cu moartea”.

- 129 -
 Acestea sunt unele exemple de felul cum legile lui Hammurabi prezintă o mare asemănare
cu legile mozaice. Există anumite deosebiri fundamentale care se datorează în primul rând
deosebirii de concepţii cu privire la drepturile fiinţelor omeneşti şi la sfinţenia vieţii. De asemenea,
trebuie să fie reamintit totuşi, că multe din legile lui Hammurabi nu prezintă nici un fel de
asemănare cu legile biblice.
Cu toate acestea, pentru oricine care studiază aceste legi este evident faptul că există unele
legături între codul biblic şi cel babilonian. Faptul acesta poate fi explicat în trei feluri: 1. Legile
mozaice stau la baza codului lui Hammurabi. 2. Legile lui Hammurabi au fost împrumutate de Moise.
3. Ambele colecţii au aceeaşi origine.
Prima dintre cele trei teorii nu poate fi adevărată, deoarece codul lui Hammurabi a fost scris
cu mult înainte de vremea lui Moise. Faptul că legile biblice au fost împrumutate de la babilonieni s-
a susţinut de către cercetătorii critici, care cred că Pentateucul a apărut numai după ce evreii au
venit în contact cu babilonienii, în timpul primului mileniu î.Hr. Teoria aceasta nu este acceptabilă
pentru cei care cred că Moise a primit legile de la Dumnezeu pe muntele Sinai, pe la mijlocul
mileniului al doilea î.Hr. De aceea, cea mai bună explicaţie este a concluziona că ambele legi au o
origine comună.
Deoarece este dovedit că Avraam cunoştea deja legile şi poruncile lui Dumnezeu cu patru
secole înainte de Exod (Geneza 26,5), legile date pe muntele Sinai puteau fi doar o repetare a
preceptelor divine, care fuseseră comunicate omenirii cu mult înainte de acel timp. Asemenea lui
Avraam, popoarele Mesopotamiei cunoşteau aceste legi şi le-au trecut de la o generaţie la alta, mai
întâi pe cale orală, iar mai târziu în scris. Dar concepţiile idolatre şi politeiste au corupt treptat nu
numai practicile morale şi religioase, ci şi principiile legale. Din această cauză, legile lui Hammurabi
diferă de duplicatele lor biblice şi sunt mai puţin umane.
Timp de 45 de ani s-a crezut că acest cod al lui Hammurabi era cea mai veche colecţie de
legi. Totuşi, în ultimii ani au fost găsite mai multe colecţii de legi mult mai vechi. Din Nippur vine
Codul lui Lipit-Iştar, publicat în 1948. El a fost scris în limba sumeriană cu un secol sau două înainte
de Codul lui Hammurabi, dar este foarte asemănător cu el şi chiar conţine un număr de legi identice
cu cel din urmă. În acelaşi an, 1948, a fost publicat un alt cod, care fusese descoperit în Harmad,
aproape de Bagdad, codul regelui Bilalama din Eşnuna, care a domnit cu vreo 300 de ani înainte de
Hammurabi. Acest cod este în mod evident un precursor al legilor lui Lipit-Iştar şi Hammurabi. În
1954 a fost descoperit un codul lui Ur-Nammu, mai vechi decât oricare dintre celelalte trei publicate
şi care conţinea legi cu mult mai umane decât cele cunoscute până atunci. Aceasta dovedeşte că, în
măsura în care document de acest fel este mai apropiat de izvorul original, care a fost divin, cu atât
descoperă mai mult caracterul adevăratului dătător al legii – pe Dumnezeu.
În orice cod de legi ar fi cuprinse, toate principiile drepte reflectă dreptatea şi îndurarea
Autorului dreptăţii şi adevărului.
Comentariile lui Ellen G. White
1-27 PP 310
1 FE 506; SR 148
1,2,12 PP 310
14 PP 516
15,16 PP 310
17 PP 407
20,26,27 PP 310
28,29 Te 288

Exod 22:1 Dacă un om fură un bou sau o oaie, şi-l taie sau îl vinde, să dea cinci boi
pentru boul furat şi patru oi pentru oaia furată.
Fură un bou. Versetele 1-5 continuă cu legile în legătură cu drepturile de proprietate. Prima
secţiune, versetele 1-5 se ocupă cu furtul. Este stabilit principiul general că furtul trebuie să fie
pedepsit printr-o amendă, dacă este posibil. În pustie, principala proprietate a izraeliţilor erau vitele.
Deoarece trebuia mai multă îndrăzneală pentru un hoţ să transporte un bou decât o oaie, crima
atrăgea o pedeapsă mai grea.
Şi-l taie. Acest fapt era considerat mai grav decât furtul obişnuit şi atrăgea pedeapsa unei
îndoite restituiri (vezi v.4), pentru că arăta stăruinţa în a face rău. De aceea, delicventul trebuia să

- 130 -
plătească mai mult, cum s-a arătat.

Exod 22:2 Dacă hoţul este prins spărgând, şi e lovit şi moare, cel ce l-a lovit nu va fi
vinovat de omor faţă de el;
Spărgând. Adică a intra într-o casă cu forţa. Deoarece calea obişnuită de a „sparge” o casă
pare să fi fost printr-o spărtură în zid, sensul literal al verbului este „săpând în”.
Nu va fi vinovat de omor. „Vinovăţie de sânge”, în sensul că răzbunătorului sângelui nu-i era
îngăduit să-l urmărească pe ucigaş (Numeri 35,27). Principiul acesta, care a avut mai târziu
aprobarea lui Solon, dătătorul de legi al atenienilor, legea romană şi legea Angliei se întemeiază pe
presupunerea că cineva care intră cu forţa într-o casă în timpul nopţii are o intenţie criminală, sau
cel puţin intenţia de a comite crima, dacă s-ar ivi ocazia.

Exod 22:3 dar dacă a răsărit soarele, va fi vinovat de omor faţă de el. Hoţul trebuie
să dea înapoi ce este dator să dea; dacă n-are nimic, să fie vândut rob, ca
despăgubire pentru furtul lui.
A răsărit soarele. Dacă această intrare a fost încercată după ivirea zilei, se presupunea, în
mod caritabil, că hoţul n-a avut intenţia de a ucide. De aceea, ucigaşul hoţului este considerat
vinovat de „sânge” şi poate fi ucis de rudenia următoare. Toate cerinţele dreptăţii se considerau a fi
satisfăcute de hoţul obligat să dea despăgubire. Sângele nu trebuia să fie vărsat în mod inutil, astfel
legea pedepsea furtul, dar proteja viaţa hoţului.
Ce este dator să dea. Hoţul care intră într-o casă în timpul zilei trebuie să fie pedepsit ca şi
alţi hoţi, fiind obligat să „dea înapoi îndoit”. Dacă nu are „nimic” sau mai degrabă „nu are îndeajuns”
spre a înapoia cele cerute, el trebuie să fie „vândut” pentru furtul lui, adică să-l plătească prin
muncă. Această restituire dublă slujea ca un fel de represalii, pentru că făcea ca hoţul să piardă
exact cantitatea pe care se aşteptase s-o câştige.

Exod 22:5 Dacă cineva face stricăciune într-un ogor sau într-o vie, şi îşi lasă vita să
pască pe ogorul altuia, să dea ca despăgubire cel mai bun rod din ogorul şi via lui.
Un ogor semănat. A strica într-un mod lipsit de sens ceva ce aparţine altuia este aproape tot
aşa de rău ca furtul. De aceea, dacă un om strica un ogor semănat, sau păştea animalele pe el,
trebuia să plătească păgubaşului o cantitate egală din cele mai bune roade ale lui.

Exod 22:6 Dacă izbucneşte un foc şi întâlneşte mărăcini în cale, şi arde grâul în
snopi sau în picioare, sau câmpul, cel ce a pus foc să fie silit să dea o despăgubire
deplină.
Dacă izbucneşte un foc. În Orient, ca în altă parte, se obişnuieşte ca iarba sau buruienele să
fie arsă într-o anumită vreme a anului. Din nebăgare de seamă, focul se putea răspândi, păgubind
sau nimicind recolta vecinului. Desigur că trebuia să se facă o restituire, dar nu îndoită, pentru că
paguba nu se datora unui act deliberat, precum acela de a permite ca vitele cuiva să pască în
ogorul altui om.

Exod 22:7 Dacă un om dă altuia bani sau unelte spre păstrare şi le fură cineva în
casa acestuia din urmă, hoţul trebuie să întoarcă îndoit, dacă va fi găsit.
Unelte. Adică „bunuri” sau alte articole mobile. Versetele 7-13 redau legea cu privire la
depozit. Lăsarea proprietăţii în grija altuia nu era un lucru neobişnuit în vremurile vechi, unde
investiţiile erau grele şi bancherii puţini. Cei care făceau aşa erau cei care călătoreau, mai ales
negustorii. Aceasta pretindea păstrarea bunurilor în timpul perioadei de absenţă.

- 131 -
Exod 22:8 Dacă hoţul nu se găseşte, stăpânul casei să se înfăţişeze înaintea lui
Dumnezeu, ca să spună că n-a pus mâna pe avutul aproapelui său.
Înaintea lui Dumnezeu. Redarea LXX-ei clarifică astfel sensul: „Dar dacă hoţul nu se găseşte,
stăpânul casei să vină înaintea lui Dumnezeu şi să jure că n-a lucrat cu răutate cu privire la nici o
parte a depozitului vecinului său”.

Exod 22:9 În orice pricină de înşelăciune cu privire la un bou, un măgar, o oaie, o

haină, sau un lucru pierdut despre care se va zice: "Uite-l!", pricina ambelor părţi să
meargă până la Dumnezeu; acela, pe care-l va osândi Dumnezeu, trebuie să
întoarcă îndoit aproapelui său.
Orice pricină de înşelăciune. Mai precis, „pentru orice încălcare a încrederii” (RSV). Pentru
orice obiect de care păstrătorul nu putea da socoteală, trebuia să apară, literalmente, „înaintea lui
Dumnezeu” (vezi comentariul pentru cap. 21,6), împreună cu pârâşul lui şi să se dezvinovăţească
dacă putea (vezi cap.18,21-22).
Despre care se zice: „Uite-l!” În sensul „despre care depunătorul susţine că este al lui”.

Exod 22:10 Dacă un om dă altuia un măgar, un bou, o oaie, sau un dobitoc

oarecare să i-l păstreze, şi dobitocul moare, îşi strică un mădular, sau e luat cu sila
de la el, fără să fi văzut cineva,
Fără să fi văzut cineva. Animalul dat în păstrare putea să „moară” în mod firesc, să fie rănit
de o fiară sălbatică, sau prin cădere, sau „luat cu sila” de hoţi, fără ca cineva să ştie. Dacă
păstrătorul declara sub jurământ că nu cunoaşte pierderea, nici o compensaţie nu-i era îngăduită
proprietarului.

Exod 22:12 Dar dacă dobitocul a fost furat de la el, va fi dator faţă de stăpânul lui să
i-l înlocuiască.
Dacă... a fost furat. În acest caz, trebuia să se plătească despăgubire, presupunându-se că
dacă era bine păzit, furtul putea fi evitat.

Exod 22:13 Dacă dobitocul a fost sfâşiat de fiare sălbatice, îl va aduce ca dovadă, şi
nu va fi dator să-i înlocuiască dobitocul sfâşiat.
A fost sfâşiat. Curatorul era obligat să facă dovada că a fost într-adevăr aşa, dacă dorea să
fie descărcat de vină.

Exod 22:14 Dacă un om împrumută altuia o vită, şi vita îşi strică un mădular sau
moare în lipsa stăpânului ei, va trebui s-o plătească.
Dacă un om împrumută. Împrumutul este clasificat în mod potrivit cu depozitul, pentru că în
ambele cazuri proprietatea unui om este depusă în mâinile altuia. Dar, pentru că în primul caz cel
care ia cu împrumut este beneficiar, iar în ultimul caz depunătorul primeşte beneficiul, obligaţia era
diferită. Cel care ia cu împrumut trebuie să-şi asume toate riscurile afară de cazul că stăpânul
proprietăţii împrumutate este în prezenţa obiectului împrumutat.

Exod 22:15 Dacă stăpânul e de faţă, nu i-o va plăti. Dacă vita a fost dată cu chirie,
preţul chiriei va fi de ajuns.
Dacă stăpânul e de faţă. Aceasta înseamnă nu numai că stăpânul era prezent, ci răspundea
de el, sau era aşa de aproape, încât ar fi putut preveni paguba. Cei care iau cu împrumut trebuie
să-şi aducă aminte că, dacă nu restituie ce au împrumutat, (1) Îşi fac rău lor înşişi, pentru că va

- 132 -
suferi reputaţia, cât şi respectul de sine. (2) Lasă de dorit în ce priveşte datoria faţă de cel care i-a
împrumutat, pentru că sunt obligaţi în mod special faţă de el. (3) Fac rău omenirii în general, pentru
că nepăsarea lor îi reţine pe oameni de a-i mai împrumuta pe alţii, care pot fi în nevoie mare. (4)
Lasă de dorit cu privire la datoria lor faţă de Dumnezeu, care consideră ca „răi” pe aceia care iau cu
împrumut, dar nu mai dau înapoi. (Psalmi 37,21).
Dată cu chirie. Când se plătea o sumă pentru favoarea de a folosi un animal, sau un obiect,
acesta era mai degrabă închiriat decât împrumutat. În acest caz, stăpânul era considerat că a ţinut
seamă de riscul pierderii sau pagubei la fixarea sumei cu chirie, astfel că nu mai era îndreptăţit la
nici o compensaţie.

Exod 22:16 Dacă un om înşeală pe o fată nelogodită, şi se culcă cu ea, îi va plăti

zestrea, şi o va lua de nevastă.
Dacă un om înşală. Partea care a rămas din „cartea legământului” este alcătuită din legi
diferite. Se va observa că unele sunt severe şi altele blânde, ilustrând din nou dreptatea şi îndurarea
lui Dumnezeu (vezi Psalmi 85,10; 89,14). Dumnezeu este tot atât de îndurător faţă de credinciosul
slab şi neajutorat, precum este de sever faţă de păcătosul îndrăzneţ şi încăpăţânat. Versetele 16 şi
17 se referă la seducere. În Orient, de obicei un om plăteşte bani, zestre, părinţilor fetei cu care are
de gând să se căsătorească. Unui seducător i se cerea să se supune acestui obicei. Preţul de zestre
era de 50 de sicli de argint (Deuteronom 22,29), sau aproximativ 14,57 dolari.

Exod 22:18 Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască.

Vrăjitoare. Un vrăjitor era unul care pretindea că are cunoştinţă sau putere supranaturală, pe
care o folosea fie spre a-i influenţa pe zei, fie pentru a alunga farmecele magice. Faptul că sunt
arătate mai mult femei decât bărbaţi, sugerează că sexul feminin era înclinat mai mult spre această
fărădelege.

Exod 22:20 Cine aduce jertfe altor dumnezei decât Domnului singur, să fie nimicit
cu desăvârşire.
Cine aduce jertfe. Deoarece, pe atunci aducerea de jertfe constituia actul principal de
închinare, a face astfel faţă de un zeu fals însemna a renunţa la Domnul. Faţă de o stăpânire civilă,
fapta aceasta nu avea să fie un delict, ci unul lăsat, în schimb, pentru judecata din urmă a lui
Dumnezeu. Sub teocraţia lui Israel aceasta era trădare şi era pasibilă de pedeapsa cu moartea.

Exod 22:21 Să nu chinuieşti pe străin; să nu-l asupreşti, căci şi voi aţi fost străini în
ţara Egiptului.
Să nu chinuieşti pe străin. Preceptul acesta împotriva oprimării străinilor este cel mai
însemnat, deoarece este improbabil ca o astfel de prevedere să fi fost făcută vreodată în legile altor
ţări din vechime. În timp ce în altă parte străinii puteau fi hărţuiţi, legea mozaică le interzicea
evreilor să-i trateze astfel pe străini (Exod 23,9, Levitic 19,33). În schimb, ei trebuiau „să iubească”
pe străini (Levitic 19,34). Propria experienţă „ca străini în ţara Egiptului” trebuia să fie o continuă
aducere a minte a faptului că ei trebuiau să se poarte amabil cu străinii (Deuteronom 10,19).
Această amabilitate faţă de străini mai trebuia să se dea pe faţă şi în speranţa că ei puteau fi făcuţi
adepţi (vezi Fapte 13,43). Deşi evreii trebuiau să rămână deosebiţi de celelalte naţiuni în ce priveşte
religia, ei nu trebuiau să se izoleze în aşa măsură încât să facă greşeala de a nu dovedi amabilitate
faţă de un străin.

Exod 22:22 Să nu asupreşti pe văduvă, nici pe orfan.

Să nu asupreşti pe văduvă. Întocmai ca şi pe străin este firesc a-i proteja pe văduvă şi orfan.
Ca şi el, ei sunt slabi şi fără apărare şi astfel obiectul unei speciale purtări de grijă divină. Cuvântul

- 133 -
„întrista” cuprinde tot felul de tratamente rele. Unele legi de mai târziu au contribuit mult la
ameliorarea situaţiei multor văduve amărâte (Exod 23,11; Levitic 19,9.10; Deuteronom 14,29;
16,11.14; 24,19-24; 26,12-13). Cu toate că, în general, izraeliţii au ascultat de aceste porunci, au
fost vremuri când văduvele şi orfanii au suferit o asuprire grea (Psalmi 94,6; Isaia 1,23; 10,2;
Ieremia 7,5-7; 22,3; Zaharia 7,10; Maleahi 3,5; Matei 23-14). Ni se aduce aminte de purtarea de
grijă a lui Isus faţă de mama Sa văduvă (Ioan 19,26.27), de îngrijirea dată văduvelor în biserica
primară (Fapte 6,1; 1 Timotei 5,3-9.16), şi de faptul că Iacov a cuprins interesul şi purtarea de grijă
faţă de orfani şi văduve în „religia curată” (Iacov 1,27). Primul principiu al eticii creştine este că
atunci când se neglijează a face bine înseamnă a face rău.

Exod 22:24 mânia Mea se va aprinde, şi vă voi nimici cu sabia; nevestele voastre
vor rămânea văduve, şi copiii voştri vor rămânea orfani.
Vă voi nimici. Lipsa de consideraţie faţă de sărac şi văduve a contribuit la luarea
Ierusalimului de către Nebucadneţar şi la nimicirea locuitorilor lui (Ieremia 22,3-5).

Exod 22:25 Dacă împrumuţi bani vreunuia din poporul Meu, săracului care este cu
tine, să nu fii faţă de el ca un cămătar, şi să nu ceri camătă de la el.
Camătă. Cuvântul acesta înseamnă acum, în general, un procent de dobândă. În zilele lui
Moise, cuvântul tradus astfel însemna orice fel de dobândă, mare sau mic. Mărimea dobânzii cu
care se putea încărca un creditor nu era reglementată atunci prin lege şi, de aceea, era de aşteptat
că creditorii fără scrupule aveau să trateze fără milă cu oamenii care se aflau în împrejurări grele.
Legea mozaică care interzicea cămătăria se ocupa în mod exclusiv cu ideea de a profita de un frate
care era „sărăcit”, adică în greutăţi financiare (vezi Levitic 25,25.35.39; PP 533). În astfel de
împrejurări, un „sărac” putea să dea cu zălog proprietatea sa (Levitic 25,35-38), să-şi asigure un
împrumut dacă era posibil (Levitic 25,35-37), sau să se vândă pe creditorului său pentru o perioadă
limitată (Levitic 25,39-41). Ba mai mult, dacă putea s-o facă, „fratele bărbatului sărac era solicitat
să facă împrumutul necesar, şi asta fără interes (Deuteronom 15,7-11). În nici o împrejurare, nu
putea să profite de „fratele” său sărac, cerându-i vreo dobândă de orice fel. Legea mozaică ocrotea
în mod scrupulos drepturile săracilor şi se îngrijea de bunăstarea lor.
Pe vremea lui Moise, tranzacţiile de afaceri nu se făceau ca în ziua de astăzi. În general
vorbind, un om conta pe resursele proprii în tranzacţia de afaceri, şi aveau loc prea puţine
împrumuturi, aşa cum se cunoaşte astăzi. Pentru scopuri practice, nimeni nu împrumuta bani, cu
excepţia unui „frate” care „sărăcise”. De aceea, s-ar părea că, departe de a condamna obişnuitele
tranzacţii de afaceri cuprinzând şi darea şi luarea de împrumut, legile lui Moise nici măcar nu se
ocupă de ele. Înţelegem că Domnul Hristos a aprobat principiul beneficiului, inclusiv dobânda
asupra împrumutului în tranzacţii de afaceri normale
(Matei 25,27; Luca 19,23).
Principiul inerent din legea lui Moise asupra „cametei”, de a nu profita de cineva copleşit de
împrejurări potrivnice, rămâne valabil în zilele noastre. Un om nu trebuie să pretindă niciodată mai
mult de la altul decât este drept, fie că este „sărac” sau bogat. Ceea ce este condamnat este spiritul
de avariţie, şantajul, procedeele necinstite şi patima de câştig, chiar în dezavantajul altora (vezi PK
648-652). Noi trebuie să ne purtăm cu simpatie faţă de nevoile altora şi să nu ne astupăm niciodată
urechea la strigătele lor, sau să profităm de ei când se află în greutăţi.

Exod 22:26 Dacă iei zălog haina aproapelui tău, să i-o dai înapoi înainte de apusul
soarelui;
Iei zălog haina aproapelui tău. A lua cu zălog, aşa cum fac creditorii de zălog moderni, nu
era ceva oprit de legea ebraică. Existau totuşi anumite articole de primă importanţă, care nu puteau
fi luate ca zălog, precum râşniţa pentru măcinat făină, sau una din pietrele ei (Deuteronom 24,6).
Pe vremea lui Neemia, citim despre luarea cu împrumut cu zălog ca fiind practicată cu rezultate rele

- 134 -
(vezi Neemia 5).
Înainte de apusul soarelui. Adică, „înainte de apusul soarelui” (RSV). Motivul este arătat în
versetul următor. Dacă haina trebuia să fie dată înapoi imediat şi pentru totdeauna, nu era de dorit
să mai fie luată ca zălog niciodată. Poate că haina era depozitată pe timpul zilei şi seara restituită
proprietarului.

Exod 22:28 Să nu huleşti pe Dumnezeu, şi să nu blestemi pe mai marele poporului

tău.
Pe Dumnezeu. Cuvântul élohim, este tradus uneori „judecători” (cap. 21,6; 22,8-9), adesea
cu dumnezei (cap.20,3,23 etc.), dar cel mai obişnuit cu „Dumnezeu” (cap. 20,1.2.5.7 etc.) Deoarece
cuvântul tradus „zeu”, élohim, are întotdeauna articol când înseamnă „judecători”, nu poate fi
tradus aici ca „judecători”, cum sugerează nota din KJV. Faptul că iudeii dispreţuiau îi pe zeii păgâni
élohim, ar părea că exclude posibilitatea că aici este vorba de „zei”. Din cauza aceasta, traducerea
„Să nu huleşti pe Dumnezeu” (RSV) este de preferat (vezi Levitic 24,15.16).
Să nu blestemi pe mai marele poporului. Mai exact, „nici să nu blestemi pe mai marele
poporului tău.” „Mai marii” erau în general capii de familii (Numeri 3,24.30.35) şi de seminţii
(Numeri 7,8.18.24). Mai târziu, cuvântul a fost folosit pentru regi (1 Regi 11,34; Ezechiel
12,10.45.7). În ordinea divină este prevăzut să respectăm autoritatea acelora care sunt puşi peste
noi atât în biserică, cât şi în stat (Romani 13,1-7; Evrei 13,17; 1 Petru 2,13-18).

Exod 22:29 Să nu pregeţi să-Mi aduci pârga secerişului tău şi a culesului viei tale.
Să-Mi dai pe întâiul născut din fiii tăi.
Pârga. Literal, „plinătatea”. Întâiul născut din oameni sau animale şi pârga din orice produs
al câmpului, fie viţă, ulei, cereale sau fructe, erau cerute de la popor. Fiul întâi născut trebuia să fie
răscumpărat prin plata cu bani (Exod 13,13; Numeri 3,46-48), dar celelalte trebuiau să fie aduse ca
jertfă. Faptul că amânarea aducerii ca jertfă ar fi o ascultare cu inima îndoită de această lege este
indicat în îndemnul „să nu pregeţi”.

Exod 22:30 Să-Mi dai şi întâiul născut al vacii tale şi al oii tale; să rămână şapte zile
cu mamă-sa, iar în ziua a opta să Mi-l aduci.
Şapte zile. Această perioadă ar da răgaz uşurării naturale care ar urma din alăptarea fătului
ei. Există o oarecare analogie între această prevedere şi legea circumciziunii (Geneza 17,9-12).
Naşterea era privită ca aducând necurăţie ceremonială şi, de aceea, numai după zilele specificate
avea să fie primită jertfa de către Dumnezeu.

Exod 22:31 Să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi. Să nu mâncaţi carne sfâşiată de fiare pe
câmp, ci s-o aruncaţi la câini.
Oameni sfinţi. Pentru a asigura această consacrare (Exod 19,6; Levitic 11,44.45) existau
diferite legi destinate să-i păstreze pe izraeliţi ca popor spiritual. Ei nu trebuiau să mănânce carnea
unui animal sfâşiat, pentru că sângele, care este „viaţă” (Levitic 17,14), nu se poate scurge din
animal cum trebuie, şi din cauza aceasta era necurat. Ba mai mult, şi fiara carnivoră care a sfâşiat
era necurată şi prin contact avea să treacă necurăţia ei şi celeilalte.
La câini. Este probabil că prevederea aceasta nu excludea vânzarea sau darea animalului
aruncat unui străin (Deuteronom 14,21), dar erau indicate alte mijloace prin care se putea dispune
de carne. Câinii erau animale necurate şi de aceea se puteau hrăni cu orice. De fapt, ei erau
curăţători de gunoaie (2 Regi 9,35.36).
Comentariile lui Ellen G. White
4 PP 311
10,11 1T 203
12 3T 549
21-24WM 217
22 PP 310
22-24 Te 31, 33, 41, 53
23,24 PP 310

- 135 -
 25 PK 647
25-28 PP 311
26, 27 MH 188
29 CS 72; PP 526
31 DA 283; MB 75; PP 311

Exod 23:1 Să nu răspândeşti zvonuri neadevărate. Să nu te uneşti cu cel rău, ca să

faci o mărturisire mincinoasă pentru el.
Zvonuri neadevărate. Aceasta este o lărgire a poruncii a noua, care interzice calomnia şi
defăimarea. Ultima parte a versetului interzice unirea cu alţii în răspândirea acestui rău. Cu toate că
termenul „mărturisire” înseamnă că legea se referă în primul rând la comportarea în instanţa de
judecată, aceasta nu este limitată la aceasta.

Exod 23:2 Să nu te iei după mulţime ca să faci rău; şi la judecată să nu mărturiseşti

trecând de partea celor mulţi, ca să abaţi dreptatea.
Să nu te iei după mulţime. Omiţând cuvântul „faci” din această propoziţie care nu există în
originalul ebraic, interdicţia aceasta cuprinde nu numai răul în faptă, ci şi în cuvânt şi gând.
Amintindu-ne de cuvintele lui Isus, nu trebuie să luăm felul de viaţă al celor mulţi ca exemplu al
nostru. (Matei 7,13.14). Unul din principalele pericole care îi înfruntă pe cei care mărturisesc a fi
creştini este acela al voinţei înclinate să urmeze mulţimea, în ciuda avertismentului biblic împotriva
unei astfel de tendinţe.
Trecând de partea. Adică, a te abate. O traducere mai bună a acestei ultime jumătăţi de
verset ar fi: „Nici să nu aduci mărturie într-un caz, mergând alături de mulţime, ca să strici
dreptatea”. În legătură cu versetul următor acesta poate fi considerat ca referindu-se la un
judecător care nu trebuie să-i urmeze pe alţi judecători în hotărârea unui caz, ci să aibă propria
părere şi să ţină la ea.

Exod 23:3 Să nu părtineşti pe sărac la judecată.

Să nu părtineşti pe sărac. Adică, să-i ţii partea. Aceasta pare surprinzător, ţinând seamă că
multe precepte îi favorizează pe săraci. Totuşi, aceasta presupune dreptatea nepărtinitoare, care nu
trebuie să se uite nici la bogaţi, nici la săraci. A înclina pe una dintre cele două căi ar însemna ca
dreptatea să fie prejudiciată (Levitic 19,15).

Exod 23:4 Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci
acasă.
Boul vrăjmaşului tău. Aceasta se referă la un vrăjmaş anume, nu la unul public, ca în
Deuteronom 23,3-6. Aceasta anticipează adevăratul spirit al creştinătăţii, aşa cum a fost statornicit
de Hristos în înlăturarea deformărilor rabinice din legea lui Moise. (Matei 23,4).

Exod 23:5 Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe
lângă el, ci să-i ajuţi să ia povara de pe măgar.
Să-i ajuţi. Măgarul împovărat al unui vrăjmaş nu trebuia să fie lăsat fără a i se oferi ajutor
vrăjmaşului, ca animalul să fie din nou pus pe picioare şi să-şi poată continua drumul. Această
participare la fapta de îndurare avea să-i aducă pe cei doi oameni în legătură de prietenie şi astfel
să-i invite la o împăcare posibilă.

Exod 23:6 La judecată, să nu te atingi de dreptul săracului.

Să nu te atingi de dreptul săracului. În timp ce versetul 3 avertizează împotriva favorizării
săracilor din compătimire pentru ei, acesta interzice discriminarea faţă de cei săraci din cauza
sărăciei lor, un rău mult mai obişnuit.
Prejudecata trebuie să fie evitată ca să se poată face o judecată dreaptă. O instanţă de

- 136 -
judecată nu este un loc pentru sentimente.

Exod 23:7 Fereşte-te de o învinuire nedreaptă, şi să nu omori pe cel nevinovat şi pe

cel drept; căci nu voi ierta pe cel vinovat.
Să nu omori. Încurajarea unei acuzaţii false împotriva unui om „nevinovat şi drept” poate să-i
pricinuiască moartea, şi astfel să atragă răzbunarea Aceluia care nu va „ierta pe cel vinovat”.

Exod 23:8 Să nu primeşti daruri; căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschişi şi
sucesc hotărârile celor drepţi.
Să nu primeşti daruri. Primirea de mită de la una din părţile în proces şi ajustarea dreptăţii a
fost întotdeauna unul dintre cele mai obişnuite şi reprobabile păcate ale judecătorilor din Orient.
Mituiala zădărniceşte scopul pentru care există administrarea judecăţii, pentru că greutatea ei în
balanţa dreptăţii îi sfătuieşte în sensul cel rău. Din cauza aceasta, ea a atras de obicei după sine
pedeapsa cu moartea. În timp ce codul Mozaic nu stabileşte nici o pedeapsă pentru acest rău
(Deuteronom 16,18-20), Iosif Flavius afirmă că iudeii îl omorau pe delicvent. (Against Apion ii.28).
Totuşi, oricare ar fi fost pedeapsa trebuie că ea a fost ignorată (1 Samuel 8,3; Psalmi 26,10;
Proverbe 17,23; Isaia 1,23; Mica 3,9-11).

Exod 23:9 Să nu asupreşti pe străin; ştiţi ce simte străinul, căci şi voi aţi fost străini
în ţara Egiptului.
Să nu asupreşti pe străin. Aceasta repetă porunca din cap. 22,21 şi probabil că se referă la
instanţele de judecată. Cuvântul „inimă” înseamnă suflet, simţăminte. Cu alte cuvinte, simpatia
trebuia să fie extinsă faţă de străin.

Exod 23:11 Dar în al şaptelea, să-i dai răgaz şi să-l laşi să se odihnească; din rodul
lui să mănânce săracii poporului tău, iar ce va mai rămânea, să mănânce fiarele de
pe câmp. Tot aşa să faci cu via şi măslinii tăi.
În al şaptelea. Deşi alte naţiuni aveau zilele lor de odihnă la intervale regulate sau
neregulate, izraeliţii respectau ani întregi de odihnă. Acest fapt putea să-i expună la învinuirea de
lenevie de către alte naţiuni. Deoarece agricultura era primitivă, rotaţia culturilor era necunoscută şi
fertilizarea artificială nefolosită este probabil că programul nu atrăgea după sine nici o pierdere
financiară. Cu toate acestea, dorinţa de câştig făcea să fie grea punerea în aplicare a prevederii. Cei
„şaptezeci de ani” de robie au avut de scop să recâştige ce s-a pierdut în ce priveşte păzirea anilor
sabatici (2 Corinteni 36,17-21).
Cel dintâi scop al legii, aşa cum se spune aici, a fost să-i aprovizioneze pe cei săraci (vezi
Levitic 25,1-7). Tot ce producea pământul de la sine fără a fi cultivat aparţinea tuturor ca o
proprietate comună, chiar şi pentru „fiarele câmpului”. Fără îndoială că s-a intenţionat de asemenea
ca acest an sabatic să fie un an de creştere în cele religioase, în care citirea solemnă a Legii la
sărbătoarea Corturilor din „anul iertării” (Deuteronom 31,10.11), avea un rol deosebit. Citirea
aceasta era precedată de o perioadă de pregătire religioasă (Neemia 8). Acest an sabatic trebuie să
fi fost un timp solemn, care ducea la o cercetare de sine, formarea de obiceiuri sfinte, şi aducea
înălţare religioasă (Neemia 8). Deoarece cerealele, vinul şi uleiul erau cele mai de seamă produse
ale Palestinei, se pare că trebuia să se odihnească întreaga ţară.

Exod 23:12 Timp de şase zile, să-ţi faci lucrarea. Dar în ziua a şaptea să te
odihneşti, pentru ca boul şi măgarul tău să aibă odihnă, pentru ca fiul roabei tale şi
străinul să aibă răgaz şi să răsufle.
Ziua a şaptea. Pentru a scoate şi mai mult la iveală caracterul ei îndurător, aici se repetă
porunca a patra. Cea mai mare parte din populaţia străină a Ţării Sfinte era angajată în muncă

- 137 -
aspră (vezi 2 Corinteni 2,17.18), fapt care explică de ce este amintit aici străinul în mod deosebit.

Exod 23:13 Să păziţi tot ce v-am spus, şi să nu rostiţi numele altor dumnezei:
numele lor să nu se audă ieşind din gura voastră.
Numele altor dumnezei. Ca ocrotire împotriva idolatriei, poporul lui Dumnezeu nu trebuia nici
măcar să amintească numele zeităţilor păgâne. Interdicţia aceasta era întemeiată pe principiul că
familiarizarea cu răul conduce adesea la participarea la el. Dacă această poruncă ar fi fost adusă la
îndeplinire, pericolul idolatriei ar fi fost pe de-a întregul îndepărtat. Este semnificativ că însuşi Moise
a pronunţat numai rar numele zeilor păgâni. Scriitorii de mai târziu ai Bibliei şi profeţii au fost
obligaţi să faţă lucrul acesta fie ca raport al realei istorii a lui Israel, fie pe calea denunţării idolatriei.
Publiciştii de anunţuri moderni cunosc valoarea repetiţiei denumirilor comerciale şi plănuiesc în mod
deliberat să ţină numele produsului lor în faţa publicului pe o cale sau alta. Ar fi bine pentru oricine
doreşte să se păstreze curat şi sfânt să-şi amintească de faptul că exprimarea adânceşte
imprimarea.

Exod 23:14 De trei ori pe an, să prăznuieşti sărbători în cinstea Mea.

De trei ori. Versetele 14-17 raportează despre legea sărbătorilor sfinte. Toate vechile religii
păgâne aveau perioade anuale festive care comemorau presupusa binefacere a zeilor lor.
Adunându-se laolaltă în adunări mari, poporul se însufleţea şi se încurajau unul pe altul la o
consacrare mai mare şi la o mulţumire mai din inimă decât în alte ocazii. Astfel de sărbători erau
dese în Egipt şi deţineau un loc de seamă în viaţa religioasă.
Probabil că familia lui Avraam a sărbătorit ocazii de felul acesta în Mesopotamia şi Domnul
consfinţeşte acum aceste trei sărbători ca o încurajare la evlavie. Aceste sărbători trebuiau (1) să fie
deopotrivă agricole şi istorice, în legătură cu mersul vremii, precum şi cu marile evenimente din
viaţa naţiunii; (2) să fie păzite numai într-un singur loc, acolo unde era aşezat sanctuarul; (3) să ia
parte la ele toată populaţia de parte bărbătească (v.17; vezi Levitic 23,2).

Exod 23:15 Să ţii sărbătoarea azimilor timp de şapte zile; la vremea hotărâtă, în luna
spicelor, să mănânci azimi, cum ţi-am poruncit; căci în luna aceasta ai ieşit din Egipt,
şi să nu vii cu mâinile goale înaintea Mea.
Sărbătoarea azimelor. Această sărbătoare de la începutul primăverii cădea la începutul
seceratului de orz din luna Abib (Nisan), începea cu Paştele şi cu o adunare sfântă, ţinea şapte zile
şi se încheia cu o altă adunare sfântă (Levitic 23,5-8). Azimele erau mâncate în timpul acestor şapte
zile în amintirea grăbitei ieşiri din Egipt (Exod 12,33.34.39). Aluatul era un simbol al păcatului şi
greşelii (Matei 16,6.11.12; 1 Corinteni 5,6-8). Pâinea nedospită simboliza eliberarea din păcat de
către Acela care este Pâinea vieţii (Ioan 6, 35.48.51). Un snop de orz nou, primele roade ale
recoltei, era adus ca jertfă de legănat înaintea Domnului (Levitic 23,9-14). „Timpul hotărât” era a
15-a zi a primei luni, Nisan (Levitic 23,6). Sărbătoarea aceasta, care începea cu Paştele, era
simbolul eliberării păcătoşilor din păcat prin moartea lui Hristos. Când Mântuitorul S-a dat pe Sine
pe crucea de la Calvar însemnătatea Paştelor a încetat, pentru că ele arătau spre El (1 Corinteni
5,7). Orânduirea Sfintei Cine a fost instituită ca aducere aminte a aceluiaşi eveniment (Luca 22,14-
20).
Să nu vii cu mâinile goale înaintea mea. Aceia care luau parte la sărbătoare trebuiau să
prezinte un dar de bunăvoie Domnului. Nu era de aşteptat mai puţin de la un israelit, când se
apropia de Iehova, Regele teocraţiei.

Exod 23:16 Să ţii sărbătoarea secerişului, a celor dintâi roade din munca ta, din
ceea ce vei semăna pe câmp; şi să ţii sărbătoarea strângerii roadelor, la sfârşitul
anului, când vei strânge de pe câmp rodul muncii tale.

- 138 -
 Sărbătoarea secerişului. Din ziua în care trebuia să fie adus snopul de legănat, trebuiau să fie
numărate cincizeci de zile (Levitic 23,15-21). A 50-a zi era numită „sărbătoarea săptămânilor”,
pentru că o despărţea şapte săptămâni întregi de Paşte. În Noul Testament ea era numită Penticost,
din cuvântul grecesc care înseamnă a „cincizecia”. Sărbătoarea aceasta se serba spre sfârşitul lunii
mai din calendarul nostru, sau la începutul lui iunie, vremea secerişului de primăvară. Pentru a
exprima recunoştinţa pentru cereale, înaintea lui Dumnezeu erau prezentate două pâini cu aluat
(Levitic 23,17). Era o ocazie de bucurie (Deuteronom 16,9-11). Tradiţia iudaică a pus sărbătoarea în
legătură cu darea Legii, care a avut loc aproximativ la 50 de zile după plecarea din Egipt (Exod
19,1-16) şi, în conformitate cu aceasta, unul dintre scopurile Cincizecimii a fost comemorarea dării
Legii. Pentru creştinii vremurilor apostolice, ea mai comemora şi revărsarea Duhului Sfânt în ziua
Cincizecimii, când biserica, în copilăria ei, a aduna primele roade ale Evangheliei (Fapte 2,1-12.41-
9).
A celor dintâi roade din munca ta. Literal, „a celor dintâi roade din munca ta” (RSV).
Expresia este cu aplicare la „seceriş” nu la „sărbătoare”.
Sărbătoarea strângerii. Aceasta este numită în altă parte „sărbătoarea corturilor”, pentru că
poporul trebuia să-şi facă corturi în care să locuiască în timpul sărbătorii (Levitic 23,33-36;
Deuteronom 16,13-15; 31,10; Ioan 7,21). Această sărbătoare de opt zile începea în 15 a lui Tişri,
care era pe la sfârşitul lui octombrie, sau la începutul lui noiembrie. Măslinii fuseseră culeşi şi culesul
strugurilor terminat. Începutul şi sfârşitul ei era marcat de o adunare sfântă. Era un timp de bucurie
şi de recunoştinţă pentru încheierea adunării recoltei de toamnă şi comemora călătoria cu bine a
israeliţilor din Egipt în Palestina. Ba mai mult, ei ţinuseră marea zi a ispăşirii cu numai câteva zile
înainte şi obţinuseră asigurarea că păcatele lor nu vor mai fi amintite. Ei erau împăcaţi cu
Dumnezeu. Ei puteau acum foarte bine să recunoască bunătatea Lui şi să-L slăvească pentru
îndurarea Lui. Sărbătoarea Corturilor nu numai că arăta înapoi spre timpul rămânerii în pustie, ci, ca
şi sărbătoarea secerişului, ea anticipa adunarea recoltei pământului (PP 540, 541). În timpul robiei,
sărbătoarea aceasta a fost, după cât se pare, neglijată, dar pe vremea lui Neemia a fost ţinută din
nou cu şi mai mare bucurie (Neemia 8, 13-18).

Exod 23:17 De trei ori pe an, toată partea bărbătească să se înfăţişeze înaintea
Domnului, Dumnezeu.
De trei ori pe an. Ţinând seamă de faptul că Palestina este o ţară mică, având mai puţin de
145 mile lungime şi 75 mile lăţime, prezenţa la aceste sărbători nu era o greutate. Ba mai mult,
astfel de ocazii festive plăceau poporului, pentru că ele constituiau mijloace de răspândire a
noutăţilor şi ofereau aproape singura ocazie ca rudele şi prietenii să se mai vadă unii pe alţii.
Izraeliţii priveau spre aceste ocazii cu o bucuroasă aşteptare. Ele exercitau o influenţă unificatoare
importantă şi astfel au fost o parte însemnată a vieţii sociale, tinzând, aşa cum au şi făcut, să
sudeze poporul în cunoaşterea şi slujirea lui Dumnezeu. În timp ce „toată partea bărbătească”
trebuia să ia parte, alţi membri ai familiei erau liberi să facă acest lucru dacă doreau (1 Samuel 1,1-
23; Luca 2,41-45).

Exod 23:18 Să n-aduci cu pâine dospită sângele jertfei Mele şi grăsimea praznicului
Meu să nu rămână toată noaptea până dimineaţa.
Sângele jertfei mele. Acesta era mielul de Paşti, având în vedere că în legătură cu el se
vorbeşte numai despre „pâine nedospită” şi despre orice altă parte a mielului care rămânea „până
dimineaţa” (Exod 12,1-11; Deuteronom 16,1-5). Mielul pascal era cel mai important dintre toate
jertfele, pentru că simboliza jertfa lui Hristos, adevăratul Miel Pascal (1 Corinteni 5,7). Dumnezeu
putea cel mai bine şi potrivit să-L numească „jertfa Mea”.

- 139 -
Exod 23:19 Să aduci în casa Domnului, Dumnezeului tău, pârga celor dintâi roade
ale pământului. Să nu fierbi un ied în laptele mamei lui.
Pârga celor dintâi roade. Aceasta înseamnă „cele mai bune” din primele roade (Numeri
18,12), fie fructele „coapte cele dintâi” (Numeri 18,13). După cum aceste prime roade ale
secerişului „câmpului” erau aduse la Dumnezeu, tot aşa Hristos S-a prezentat pe Tatăl ca prima
roadă a secerişului învierii (Ioan 20,17; 1 Corinteni 15,20-23).
Casa Domnului. Expresia aceasta este sinonimă cu expresia, „locul pe care-l va alege
Domnul, Dumnezeul tău, ca să facă să locuiască Numele Lui acolo”. (Deuteronom 26,2; 12,5.11.14;
16,16) şi se referă la sanctuar, iar mai târziu la Templu.
Să nu fierbi un ied. Săpături recente la Ras Şamra, vechiul Ugarit, o cetate de coastă siriană,
faţă în faţă cu insula Cipru, au dat la iveală faptul că fierberea iezilor în laptele mamei lor era o
practică rituală la canaaniţi. Poate că, în scopul de a evita acest ritual păgân, Dumnezeu a interzis
poporului Său să facă acest lucru.

Exod 23:20 Iată, Eu trimit un înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum, şi să te

ducă în locul, pe care l-am pregătit.
Eu trimit un înger. În aceste texte de încheiere ale „cărţii legământului” (v.10-31) aflăm
făgăduinţele pe care Dumnezeu urma să le împlinească, dacă poporul avea să respecte prevederile
Lui. Dumnezeu ne încurajează mereu cu „recompensa răsplătirii” (Exod 11,26). Aceste făgăduinţe
erau condiţionale, pentru că Dumnezeu poate să binecuvânteze pe poporul Său, numai dacă ascultă
de El. „Îngerul” în mod clar se referă la „solul (Înger) legământului” (Maleahi 3,1), adică la Hristos
(PP 252, 311). Cuvântul mal’ak, „înger”, înseamnă „sol” şi adesea este tradus fie într-un fel, fie în
altul. Hristos a fost întotdeauna Solul lui Dumnezeu pentru Israel (PP 366) şi le-a făcut cunoscut
caracterul şi îndurarea lui Dumnezeu (Geneza 22,1, 10-22; Exod 32,34; Isaia 63,7-9; Maleahi 3,1;
Ioan 8,56-58; 1 Timotei 2,5).
Pe drum. Nu numai să-i conducă geografic (Exod 23,23; 32,34), ci şi spiritual pe căile
dreptăţii (vezi Ioan 14,1-3).

Exod 23:21 Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; să nu te
împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.
Nu vă va ierta. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu va ierta, pentru că iubirea lui
Dumnezeu asigură că El va ierta ( Psalmi 32,5; 103,10-12; Isaia 63,7-9; 1 Ioan 1,9), ci exprimă cu o
accentuare tipic orientală suveranitatea şi sfinţenia dreptăţii lui Dumnezeu (Exod 34,7).
Numele meu este în El. Aici, prima persoană a Dumnezeirii, Tatăl, vorbeşte despre a doua
persoană a Dumnezeirii, Fiul Său. Această declaraţie înseamnă că „Îngerul” care poartă Numele lui
Dumnezeu este egal cu Dumnezeu Însuşi (vezi Ioan 1,1-3,14; Coloseni 1,13-19; Evrei 1,8).

Exod 23:23 Îngerul Meu va merge înaintea ta şi te va duce la Amoriţi, Hetiţi, Fereziţi,
Canaaniţi, Heviţi şi Iebusiţi, şi-i voi nimici.
Amoriţi. Toate, afară de una dintre cele „şapte naţiuni” ale Canaanului propriu zis, ghirgasiţii,
sunt amintite aici (Deuteronom 7,1; Iosua 3,10; 24,11).

Exod 23:24 Să nu te închini înaintea dumnezeilor lor, şi să nu le slujeşti; să nu te iei

după popoarele acestea, în purtarea lor, ci să le nimiceşti cu desăvârşire, şi să le
dărâmi capiştele.
Să nu te închini. Trebuie să fie amintit că închinarea idolatră a acestor popoare păgâne era
înjositoare şi desfrânată până la extrem. Ceremoniile lui Baal, Astarteea, Chemoş, Melob, Rimen şi
alte zeităţi erau pângărite de jertfe omeneşti şi întinate de prostituţie. Nedreptatea acestor naţiuni
era acum deplină (vezi Geneza 15,16). Nu este de mirare că toată măsura urii divine era îndreptată

- 140 -
contra lor (vezi comentariul pentru Geneza 15-16).
Capiştile lor. Literal „stâlpii lor” (vezi Geneza 28,18).

Exod 23:25 Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta

pâinea şi apele, şi voi depărta boala din mijlocul tău.
Îndepărta boala. Trăirea sănătoasă în sine ajunge să ocrotească pe cineva de boala minţii, a
sufletului şi a corpului. Şi invers, evlavia promovează bunăstarea fizică (vezi DA 827).

Exod 23:26 Nu va fi în ţara ta nici femeie care să-şi lepede copilul, nici femeie
stearpă. Numărul zilelor tale îl voi face să fie deplin.
Care să-şi lepede. Acesta putea să fie rezultatul unei intervenţii a favorii divine şi a grijii
providenţiale, cât şi al unei trăiri sănătoase. Nu numai că nu vor exista naşteri premature, dar, după
cum lasă a se înţelege din ultima clauză, şi moartea prematură va fi necunoscută. Aceasta nu poate
fi înţeleasă separat de trăirea evlavioasă.

Exod 23:27 Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele
la care vei ajunge, şi voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta.
Trimite groaza mea. Pentru împlinirea acestei făgăduinţe, vezi Numeri 22,3; Iosua 8, 20-24;
10,10.11. Dacă ar fi continuat în deplină ascultare de Dumnezeu, Israel ar fi înfrânt cu desăvârşire
puterea naţiunilor canaanite, şi suferinţa şi servitutea din Cartea Judecătorilor ar fi fost evitate.

Exod 23:28 Voi trimite viespile bondăreşti înaintea ta, şi vor izgoni dinaintea ta pe
Heviţi, Canaaniţi şi Hetiţi.
Viespile. Garstang sugerează că aceasta este o referire figurativă la egipteni, ale căror oşti
au intrat în Palestina de repetate ori în timpul lui Iosua şi al Judecătorilor.

Exod 23:29 Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să n-ajungă
o pustie şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de pe câmp.
Într-un singur an. În timp ce oamenii sunt nerăbdători, Dumnezeu este îndelung răbdător şi
minunat de îndurător (1 Petru 3,9). Naţiunile canaanite nu aveau să fie izgonite afară dintr-o dată,
pentru ca (1) să nu devină ţara pustie, aşa încât să nu rămână suficienţi oameni pentru a o îngriji;
(2) să nu se înmulţească fiarele câmpului ca să ajungă un pericol. Când regatul iudaic de nord al lui
Israel a fost depopulat prin ducerea celor zece seminţii în robie, a avut loc o creştere însemnată a
numărului leilor care au prădat rămăşiţa rămasă (2 Regi 17,24.25). În multe districte ale Franţei,
lupii s-au înmulţit după războiul franco-german. Un alt motiv pentru care naţiunile n-au fost
alungate imediat a fost şi acela că Dumnezeu a dorit să „încerce” pe Israel, să vadă dacă vor
asculta de El (Judecători 2,21-23).

Exod 23:31 Îţi voi întinde hotarele de la marea Roşie până la marea Filistenilor, şi de
la pustie până la Râu (Eufrat). Căci voi da în mâinile voastre pe locuitorii ţării, şi-i vei
izgoni dinaintea ta.
Întinde hotarele. Hotarele acestea n-au fost atinse decât 400 de ani mai târziu, sub David şi
Solomon (1 Regi 4,21.24; 2 Cronici 9,26). Moise confirmă aici făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de
Avraam (Geneza 15,18). Având în vedere că Solomon a fost „un om al odihnei” (1 Cronici 22,9),
lucrarea întemeierii imperiului trebuie că a fost adusă la îndeplinire de David (2 Samuel 8, 3-16;
10,6-19; 1 Regi 5,3; 1 Cronici 22,8).
Râul. Adică, Eufratul, „râul” cel mai de seamă al vremurilor Vechiului Testament (vezi
Geneza 15,18; Deuteronom 1,7).
Îi vei izgoni. Fără îndoială că mulţi canaaniţi au fost împinşi spre nord şi poate că s-au unit

- 141 -
cu regatul hitit, care timp de secole s-a opus cu tărie imperiilor egiptean şi asirian.

Exod 23:32 Să nu faci legământ cu ei, nici cu dumnezeii lor.

Să nu faci legământ. „Cartea legământului” se încheie aşa cum începe, cu o sarcină solemnă
contra idolatriei (cap. 20,23). Istoria lui Israel dovedeşte câtă nevoie a fost de această avertizare
repetată şi cât de necesară adânca purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru ei spre a evita această
greşeală. Din păcate, avertizarea n-a fost de nici un folos (2 Regi 17,7-18). Întrucât tratatele de
pace obişnuite în acea vreme conţineau o recunoaştere a zeilor oricărei naţiuni şi cuvinte care
cinsteau aceşti zei, legămintele cu popoarele păgâne aveau să cuprindă recunoaşterea zeilor lor.

Exod 23:33 Ei să nu locuiască în ţara ta, ca să nu te facă să păcătuieşti împotriva

Mea; căci atunci ai sluji dumnezeilor lor, şi aceasta ar fi o cursă pentru tine."
Să nu locuiască. Adepţii religiei lui Israel, desigur că nu erau cuprinşi în această poruncă şi
nici păgânii înrobiţi (vezi Iosua 9,27).
Comentariile lui Ellen G. White
2 CT 221; TM 63; 4T 647; 9T 230
4,5 DA 500
6-8 Te 47
6-9 PP 311
10,11 PP 531; 4T 467
11 FE 323
12 PP 311
14 2T 573
14-16 PP 537
14-17 PP 311
20 ML 307; 3T 356
20,21 PP 419, 420; SR 166; 3T 340
20-22 PP 311
20-23 SR 142
21 DA 709
24 PP 369
24,25,27-33 PP 543; SR 143
28 PP 437

Exod 24:1 Dumnezeu a zis lui Moise: "Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, şi şaptezeci
de bătrâni ai lui Israel, şi să vă închinaţi de departe, aruncându-vă cu faţa la pământ.
Nadab şi Abihu. Fiind cei doi fii mai mari ai lui Aaron (cap. 6,23), Nadab şi Abihu erau
urmaşii naturali ai tatălui lor la preoţie. Totuşi, păcatul lor de mai târziu, de aducere a „focului
străin”, au împiedicat acest lucru (Levitic 10,1.2).
Şaptezeci de bătrâni. De obicei aceştia erau oameni bătrâni, totuşi nu în mod necesar. În
această privinţă, termenul îi indică pe cei dintr-un anumit grad şi poziţie oficială printre fraţii lor, pe
căpeteniile caselor (Exod 6,14.25; 12,21). Ei reprezentau poporul ca întreg, în timp ce Nadab şi
Abihu reprezentau viitoarea preoţime (cap. 28,11). Aceşti 72 de conducători mai reprezentau şi pe
cele 12 seminţii. Toţi trebuiau să urce muntele până la un anumit punct, numai Moise singur trebuia
să meargă până în vârf. În felul acesta, bătrânii aveau să se „închine… de departe”.

Exod 24:3 Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile.
Tot poporul a răspuns într-un glas: "Vom face tot ce a zis Domnul."
A spus poporului. După întoarcerea lui în tabără, Moise a făcut cunoscut toată legislaţia
raportată în cap.20,22 la 23,33. Decalogul a fost rostit de Dumnezeu Însuşi, dar „legile” au fost
spuse poporului de către Moise.

Exod 24:4 Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis de dimineaţă,
a zidit un altar la poalele muntelui, şi a ridicat douăsprezece pietre pentru cele
douăsprezece seminţii ale lui Israel.
Moise a scris. Duhul adevărului care a inspirat toţi profeţii (vezi Ioan 14,26; Evrei 1,1; 2
Petru 1,20.21) i-a adus aminte toate poruncile pe care i le dăduse Dumnezeu. Apoi Moise a ridicat
un altar, pentru că fără jertfă nici un legământ nu ar fi fost obligatoriu.

- 142 -
Exod 24:5 A trimis pe nişte tineri dintre copiii lui Israel, să aducă Domnului arderi de
tot, şi să junghie tauri ca jertfe de mulţumire.
A trimite pe nişte tineri. Poate ca şi nişte „întâi născuţi” (vezi cap.22,29), aceşti tineri au slujit
ca preoţi până la instituirea preoţiei levitice (cap. 28,1; PP 350). Probabil că aceşti tineri au fost aleşi
din pricina priceperii lor de a proceda cu animalele care se opuneau. Arderile de tot simbolizau
consacrarea personală şi lepădarea de sine (Psalmi 51,16-19; vezi şi comentariul pentru Levitic 1,2-
4). Jertfele de mulţumire erau pentru reînnoirea părtăşie cu Dumnezeu şi recunoştinţă faţă de El
(vezi comentariul pentru Levitic 3,1).

Exod 24:6 Moise a luat jumătate din sânge, şi l-a pus în străchini, iar cealaltă
jumătate a stropit-o pe altar.
Jumătate din sânge. Pentru că sângele simboliza viaţa victimei (Levitic 17,14) el era o parte
esenţială a fiecărei jertfe (Levitic 1,5; 3,8). Acum, jumătate din sânge a fost repartizat pentru popor
şi jumătate pentru Dumnezeu, sângele stropit pe altar obligându-L în mod simbolic pe Dumnezeu, şi
acela stropit pe popor, obligându-i pe ei în ce priveşte condiţiile legământului (Evrei 9,18-22; vezi şi
despre Geneza 15, 9-13.17).

Exod 24:7 A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: "Vom
face şi vom asculta tot ce a zis Domnul."
Cartea legământului. În relatarea Scripturii, aceasta este cea dintâi „carte” amintită ca fiind
scrisă. Restul „legii” se întemeia pe ea şi, pentru explicarea ei ulterioară, Moise a scris mai târziu
Deuteronom. După citirea cărţii „în faţă”, literal „în urechile” poporului, ei au răspuns iarăşi ca în
versetul 3, adăugând în mod semnificativ cuvintele „vom asculta”. Emoţia ocaziei, fără îndoială, i-a
făcut să fie de acord în mod sincer cu păzirea legilor lui Dumnezeu. Spiritul lor a fost, într-adevăr,
gata să facă, dar carnea lor era neputincioasă. Împlinirea întotdeauna rămâne condiţionată de
făgăduinţă. Poporul a avut, fără îndoială, puţină cunoştinţă despre propria inimă; ei nu învăţaseră
să nu se încreadă în sine. Ei avuseseră, totodată, o slabă idee de cerinţele spirituale ale Legii.
Trebuie să fie amintit că Legea nu avea în ea însăşi putere de mântuire, ci din contră, putea
doar să condamne. Ea nu putea nici să îndreptăţească, nici să sfinţească. Ea îi făcea pe toţi oamenii
să fie păcătoşi şi îi lăsa sub condamnare (Romani 3,9.10). Ea nu putea împiedica nici corupţia
lăuntrică sau exterioară, nici nu putea să înfrâneze păcatul. Ea făcea dovada poruncilor scrise pe
piatră şi „instrucţiunilor” scrise într-o carte, dar nu avea putere să le scrie pe tablele de carne ale
inimii (Romani 8,1-4; 2 Corinteni 3). Legământul cel nou reuşeşte, pentru că acesta este împlinit nu
în slaba noastră putere omenească, ci în puterea credinţei în Hristos, care locuieşte înăuntru
(Ieremia 31,31-34; Evrei 8, 6-12; 10,14-16).

Exod 24:8 Moise a luat sângele, şi a stropit poporul zicând: "Iată sângele
legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte."
Moise a luat sângele. Probabil că Moise n-a stropit sângele pe fiecare ins din acea mare
mulţime. Trebuie că a făcut lucrul acesta asupra conducătorilor, ca reprezentanţi ai lor. Probabil că
în această parte a ceremoniei au fost cuprinşi „bătrânii” şi alţi conducători ai fiecărei seminţii.
Iată sângele. La naţiunile din vechime era un obicei general să sigileze un legământ cu
sânge (vezi Geneza 15,9-13). Uneori sângele era acela al victimei, cele două părţi afirmând în mod
solemn că, dacă rup legământul, soarta victimei va fi soarta lor. Uneori, la păgâni, era chiar sângele
celor două părţi, fiecare bând sângele celuilalt, contractând prin aceasta o legătură de sânge. Acest
act era presupus a face din ruperea legământului o problemă de viaţă şi de moarte. Moise a ales
simplu să stropească sângele pe altar şi asupra poporului (vezi v.6), aducând astfel părţile
contractante într-o unire de legământ solemn. Aplicat la popor, sângele simboliza şi curăţirea de

- 143 -
păcat şi consacrarea în slujire divină. Prin urmare, Dumnezeu i-a pretins ca proprietate specială a
Sa, ei erau ai Lui (Isaia 43,1). Liberaţi de păcat, noi devenim de asemenea slujitori ai lui Dumnezeu
(Romani 6,22; 1 Petru 2,9.10).

Exod 24:9 Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu, şi cu şaptezeci de
bătrâni ai lui Israel.
Moise s-a suit. După ratificarea legământului Moise, Aaron, fiii lui şi bătrânii s-au supus faţă
de chemarea lui Dumnezeu, „suie-te” (v.1). Grupa a urcat o parte din drum, desigur nu până în
vârf, pe care numai Moise a avut privilegiul să-l vadă (v.2,12). Ceilalţi trebuiau să se închine „de
departe”.

Exod 24:10 Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de
lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui.
Ei au văzut. Este clar că Dumnezeu nu este o putere, ci o persoană reală (vezi şi Exod 33,17-
23; 34, 5-7; Numeri 12, 6-9; Isaia 6,1-6; Ezechiel 1,26.28).
Întocmai ca cerul. Adică „curat ca cerul însuşi”. Am putea gândi că această onoare şi
favoare înaltă să fi statornicit în aceşti oameni o credinţă şi ascultare durabilă faţă de Dumnezeu.
Dar istoria tragică raportează că Aaron s-a supus cererii impulsive a poporului pentru viţelul de aur
(vezi Exod 32,1-6) şi că Nadab şi Abihu au fost ucişi fiindcă au adus „foc străin” (Numeri 3,1-4). O
înălţătoare experienţă religioasă de astăzi nu constituie nici o ocrotire pentru ziua următoare (Matei
14,28-33; Luca 13,25-27; 1 Corinteni 10,11.12).

Exod 24:11 El nu şi-a întins mâna împotriva aleşilor copiilor lui Israel. Ei au văzut pe
Dumnezeu, şi totuşi au mâncat şi au băut.
Aleşilor. Dumnezeu nu i-a lovit pe aceşti oameni cu moarte, ciumă sau orbire, deşi
nesfinţenia lor nu le dădea nici un motiv să creadă că puteau să-L vadă pe Dumnezeu şi să trăiască
(vezi Geneza 32,30; Exod 33,20; Judecători 6,22.23, etc.). Cea de-a doua persoană a Dumnezeirii
era Fiul lui Dumnezeu, a cărui glorie au văzut-o cu această ocazie (PP 312, 366).
O jertfă de mâncare de obicei urma după o jertfă de consacrare şi poate că la aceasta luau
acum parte bătrânii, atât de aproape cât li s-a putut îngădui să se apropie prezenţa divină. După
această experienţă, întreaga grupă s-a întors în tabără.

Exod 24:12 Domnul a zis lui Moise: "Suie-te la Mine pe munte, şi rămâi acolo. Eu îţi
voi da nişte table de piatră cu legea şi poruncile pe care le-am scris pentru
învăţătura lor."
Suie-te la mine. Restul capitolului narează despre cele 40 de zile ale lui Moise de comuniune
cu Dumnezeu. După ce i-a dat cele Zece Porunci şi legile şi „poruncile” din „cartea legământului”,
acum Dumnezeu continuă să dea instrucţiuni cu privire la ridicarea sanctuarului, care avea să fie
locul locaşului Său între copiii lui Israel (cap. 25,8). Dacă este lăsat ca să hotărască el însuşi
caracteristicile reale şi esenţiale ale închinării religioase, omul poate greşi mai uşor. Ca o măsură de
siguranţă, lui Moise i-a fost arătat un „model” din tot ce urma să intre în închinarea lor (Exod 25,9;
Evrei 8,5), cuprinzând amănunte exacte cu privire la material, dimensiuni, formă şi construirea
fiecărui obiect. Aceste directive sunt raportate în Exod 25 la 31. Pentru ca Moise să poate avea
destul timp să înţeleagă şi să-şi amintească instrucţiunile amănunţite primite, el trebuia să rămână
„acolo”, adică „pe munte”, timp de 40 de zile.

Exod 24:14 El a zis bătrânilor: "Aşteptaţi-ne aici, până ne vom întoarce la voi. Iată,
Aaron şi Hur vor rămânea cu voi; dacă va avea cineva vreo neânţelegere, să
meargă la ei."
- 144 -
 Aşteptaţi-ne. De data aceasta, Moise a fost însoţit de Iosua, care contribuise la înfrângerea
amaleciţilor (cap. 17,8-13). Ştiind că va absenta pentru câtva timp, Moise a considerat necesar să
dea anumite directive bătrânilor cu privire la conducerea lucrurilor în timpul absenţei lui. Ei trebuiau
să rămână la poalele muntelui Sinai până la întoarcerea sa şi să primească pe Aaron şi Hur ca
reprezentanţi ai lui Moise pentru sfat.

Exod 24:15 Moise s-a suit pe munte, şi norul a acoperit muntele.

Moise s-a suit. Fiind luate toate măsurile pentru timpul absenţei lui, Moise s-a suit cu Iosua
până în partea superioară a muntelui, aşteptând acolo instrucţiuni în continuare. „Norul” se referă la
cel amintit în cap. 19,16. Deşi era chemat de Dumnezeu, Moise n-a ajuns în prezenţa divină, până
ce nu i s-a poruncit să facă lucrul acesta, şase zile mai târziu. Astăzi, ca şi atunci, părtăşia intimă cu
El trebuie să fie precedată de pregătirea inimii şi meditare asupra caracterului şi voinţei lui
Dumnezeu (compară Fapte 1,14; 2,1). Fără îndoială că Moise şi Iosua au petrecut acest timp în
meditaţie şi rugăciune.

Exod 24:17 Înfăţişarea slavei Domnului era ca un foc mistuitor pe vârful muntelui,
înaintea copiilor lui Israel.
Foc mistuitor. Contrastul dintre norul acoperitor, care l-a cuprins pe Moise în binecuvântată
părtăşie cu Făcătorul său, şi „focul mistuitor” este semnificativ. Cei care, asemenea lui Moise, umblă
în căile lui Dumnezeu, pot fi siguri de protecţie şi siguranţă „în focul tainic… sub umbra Celui
Atotputernic” (Psalmi 91,1.2).
Cei care se abat de la căile dreptăţii, nu vor afla mângâiere şi asigurare, ci judecată
meritată, deoarece pentru ei Dumnezeu va apărea ca „un foc mistuitor”. (Evrei 12,25.29).

Exod 24:18 Moise a intrat în mijlocul norului, şi s-a suit pe munte. Moise a rămas pe
munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
În mijlocul norului. Lăsându-l pe Iosua, Moise a intrat în nor şi a rămas acolo „patruzeci de
zile şi patruzeci de nopţi” (PP 313). În tot acest timp, el n-a avut hrană (Deuteronom 9,9; compară
cu 1 Regi 19,8; Matei 4,2).
Experienţa lui Moise de aici a fost extraordinară. Ea imprimă învăţătura că prin comuniunea
cu Dumnezeu sufletului îi este împărtăşită adevărata putere şi reînviorarea cea mai dulce. Fără ea,
duhul se stinge (vezi Luca 18,1), lumea se furişează în noi, gândurile şi cuvintele noastre devin
„pământeşti” (1 Corinteni 15,47), şi nu avem viaţă spirituală nici în noi înşine, şi nu putem s-o
împărtăşim nici altora. Oamenii primesc daruri numai în comuniune cu Dumnezeu. Un alt fapt
pentru care Moise a fost singur cu Dumnezeu sugerează valoarea rugăciunii în taină (Matei 6,6).
Chiar şi în graba şi aglomeraţia unui mare oraş, singurătatea cu Dumnezeu şi rugăciunea tainică
aduc ajutor spre a preîntâmpina problemele zilei.
Comentariile lui Ellen G. White
1-18 PP 311-313
1,2 PP 312
1-3 SR 144
1-8FE 506
3 PK 293; PP 311
4 PP 311, 312
5,6 PP 312
7 PK 293; PP 312, 372; 3T 297
7,8 SR 145
8 PP 312
9 PP 312; 3T 343
10 PP 312; 3T 297, 343
12 GC vi
12-18 PP 313
16 3T 296
17 PP 304, 339

Exod 25:2 "Vorbeşte copiilor lui Israel: Să-Mi aducă un dar; să-l primiţi pentru Mine
de la orice om care-l va da cu tragere de inimă.

- 145 -
 Să-mi aducă un dar. Voinţa divină fusese descoperită lui Israel în Decalog. legile şi
„poruncile” din „Cartea legământului” îi fuseseră date lui Moise, iar legământul dintre Dumnezeu şi
poporul Său fusese ratificat. Dar nu fusese încă instituită nici o formă permanentă de închinare.
Până aici, fusese prezentat numai un „altar” şi date unele directive cu privire la el (cap. 20,24-26),
dar nu fusese aranjat nici un sistem complet prin care închinarea faţă de adevăratul Dumnezeu să
poată deveni un mijloc eficace pentru a aduce poporul în părtăşie strânsă şi ascultare faţă de El şi
pentru a-l ocroti împotriva închinării la numeroşii zei ai păgânilor. Poporul urma să aibă privilegiul de
a participa la construirea locului care avea să fie locaşul lui Dumnezeu între ei.
Cu tragere de inimă. Literal, „cel pe care-l îndeamnă inima”. Dumnezeu doreşte numai acele
daruri care vin din inimă, nu numai din mână sau pungă. El avea să le primească numai pe acelea
care erau date „cu tragere de inimă” (2 Corinteni 9,6-7). Numai acela care dă din inima lui îşi are
numele în scris în inventarul lui Dumnezeu, pentru că numai el dăruieşte în spiritul bisericii din
Macedonia (2 Corinteni 8,1-5). Faptul că poporul a răspuns în felul acesta este evident din Exod
35,21-29 şi 36,3-7. Ei au răspuns în aşa măsură, încât au trebuit să fie „opriţi să mai aducă”. În felul
acesta, cortul a fost rezultatul darurilor de bună voie. Un spirit asemănător s-a dat pe faţă pe
vremea lui David, când a fost clădit templul (1 Cronici 29,1-9) şi, de asemenea, când exilaţii
reîntorşi din robia babiloniană cu Zorobabel au reclădit templul (Ezra 2,68.69; Hagai 1,12-14).

Exod 25:3 Iată ce veţi primi de la ei ca dar: aur, argint şi aramă;

Aur. Trei metale aveau să fie folosite la tabernacol şi la piesele mobilierului lui. „Arama” era
un aliaj de cupru şi cositor şi, de aceea, mai de grabă bronz decât aramă. Când evreii au plecat din
Egipt, ei „împrumutaseră” de la egipteni vase scumpe (vezi cap. 3,22; 12,35.36). Poporul a dat lui
Dumnezeu ce a avut mai bun. Dumnezeu nu va primi o „jertfă” care este „oarbă”, „şchioapă”, sau
„bolnavă” (Maleahi 1,8). Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu aşteaptă de la noi să dăm peste
puterea noastră, ci mai degrabă în măsura posibilităţii noastre (2 Corinteni 8,12).
„Paraua” văduvei (Marcu 12,41-44) Îi este tot atât de plăcută ca „vasul de alabastru cu mir
foarte scump” (Matei 26,6-13), sau „preţul” unei proprietăţi depuse la picioarele apostolilor (Fapte
5,1.2). Această dăruire făcută lui Dumnezeu din cele mai bune lucruri ale noastre se aplică nu
numai la posesiunile noastre, ci şi la capacităţile, timpul şi puterea noastră. Puterile noastre cele mai
bune să fie ale Lui, afecţiunile noastre cele mai fierbinţi, gândurile noastre cele mai adânci,
aspiraţiile noastre cele mai înalte. În slujba lui Hristos se cer multe feluri de daruri şi nu există nici
unul aşa de sărac sau lipsit de capacitate, încât să nu-şi poată face partea. Nu trebuie să pierdem
lecţia învăţată prin greşeala omului cu un singur talant (Matei 25,14.15. 24-30). Izraeliţii depun
comorile lor în ceruri, consacrându-le lucrării şi slujirii lui Dumnezeu (Matei 6,19-21). Ei nu erau
înşelaţi de „motivul profitului” lumii, pentru că nu şi-au pus drept scop s-o „câştige” pe aceasta, „în
schimbul” vieţii viitoare (vezi Matei 16,25.26).

Exod 25:5 piei de berbeci vopsite în roşu şi piei de viţel de mare; lemn de salcâm,
Piei de viţel de mare. Cuvântul redat aici „viţel de mare” pare a fi împrumutat din limba
egipteană, termen înrudit cu un fel de piele de animale nespecificate. De asemenea, se susţine că
este înrudit cu un cuvânt arab folosit pentru „focă” sau viţel de mare (vezi PP 347). Acest animal
erbivor acvatic, care are o lungime de 3-4 metri, are un cap rotund, mamele pentru alăptarea puilor
şi o coadă bifurcată. Se afla adesea printre stâncile de corali ale Mării Roşii. Se presupune că foca a
dat naştere la sirena din legendă. Pieile de „viţel de mare” formau acoperişul exterior al
tabernacolului (PP 347). Fiind de la animale marine, ele aveau să fie mai rezistente decât pieile de
animale terestre, când erau supuse la atmosfera pustiului.
Lemn de salcâm. Adică, lemn de salcâm. Acesta este tare, durabil şi foarte fibros, şi deci cel
mai potrivit pentru lucrări de tâmplărie.

- 146 -
Exod 25:8 Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.
Să-Mi facă un locaş sfânt. Deşi iudeii ştiau, după cât cunoaştem, că Dumnezeul cel mare nu
putea „să locuiască” în nici o clădire făcută de om (1 Regi 8,27; 2 Cronici 2,6; Ieremia 23,23.24), nu
se părea potrivită o închinare fără un templu. Ba mai mult, sanctuarul prezenta un centru vizibil
pentru închinarea la singurul Dumnezeu adevărat, şi era, în felul acesta, o apărare împotriva
închinării la mulţimea de zei păgâni. El Îl aducea pe Dumnezeu aproape de poporul Său şi făcea
reală prezenţa Sa în mijlocul lor. Aceasta mai era şi o ocrotire împotriva idolatriei (Exod 29,43.45;
Numeri 35-34).
Având în vedere că pe acea vreme izraeliţii erau un popor nomad şi peregrin, sanctuarul
trebuia să fie un cort care putea să fie demontat cu uşurinţă şi mutat din loc în loc. Este semnificativ
că termenul ebraic pentru „sanctuar”, nu este niciodată aplicat la un templu păgân.
Şi Eu voi locui. Într-un sens spiritual, Dumnezeu a căutat întotdeauna să locuiască cu
oamenii şi nu poate găsi „odihnă” până ce nu I s-a dat o locuinţă (Psalmi 132,13-16), mai întâi în
inima poporului Său în mod individual (1 Corinteni 3,16.17; 6,19), şi apoi în mijlocul grupării care se
adună să I se închine (Matei 18,20). Sistemul care se concentra în tabernacolul pământesc arăta
înainte spre Hristos, care mai târziu „a locuit”, literal, printre oameni, fiind „făcut trup” (Ioan 1,14).
Cuvântul ebraic sakan, „locaş”, înseamnă a fi o reşedinţă permanentă într-o comunitate. El
este înrudit îndeaproape cu cuvântul şekina folosit pentru manifestarea gloriei divine care îşi avea
locul ei deasupra capacului milei (PP 349). Şekina era simbolul prezenţei divine în care Dumnezeu
făgăduise să locuiască „în mijlocul lor” (Exod 25,22).

Exod 25:9 Să faceţi cortul şi toate vasele lui după chipul pe care vi-l voi arăta."
După chipul. Aceasta arată că, deşi lucrarea era a omului, planul era al lui Dumnezeu.
Întotdeauna, Dumnezeu a ţinut seamă de uneltele omeneşti spre a conlucra la clădirea casei Sale.
În această lucrare fiecare individ poate să aibă satisfacţia de a lua parte.
Pe munte, Moise a văzut o „reprezentare în miniatură” a sanctuarului ceresc (PP 343; Fapte
2,44; Evrei 8,5), „adevăratul cort” (Evrei 8,2). Cel de pe pământ se spune că este „chipul lucrurilor
cereşti” (Evrei 9,2.,24), pentru că a fost făcut „după chipul” arătat lui Moise (Evrei 8,5). El era o
„copie” a „marelui original” din cer (GC 414). În viziune, Ioan a fost dus în sanctuarul ceresc
(Apocalipsa 15,5), unde a văzut chivotul (Apocalipsa 11,19), altarul tămâierii (Apocalipsa 8,3-5) şi
probabil sfeşnicul (Apocalipsa 1,12.11.4). În felul acesta, există „dovada indiscutabilă a existenţei
unui sanctuar în ceruri”, unde tronează Stăpânul universului (GC 415) şi unde Hristos slujeşte ca
Marele nostru Preot (Evrei 8,1,2).
Totuşi, este zadarnic a se face speculaţii cu privire la dimensiunile, înfăţişarea exactă sau
aşezarea sanctuarului ceresc, pentru că nici o construcţie pământească n-ar putea reprezenta
vastitatea şi slava lui (PP 357). Omul este „după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1,27), totuşi numai
Hristos este „întipărirea Fiinţei Lui” (Evrei 1,3).
Tot ce este mărginit poate, în cel mai bun caz, să fie asemenea cu ce este nemărginit,
numai în mod întunecos. Lui Moise nu i s-a arătat sanctuarul ceresc însuşi, ci numai o imagine a lui.
Sanctuarul pământesc a fost făcut după chipul celui ceresc, până la măsura în care acesta a fost o
vie reprezentare a diferitelor aspecte ale slujbei lui Hristos în folosul omului căzut (PP 357). Noi
trebuie să ne îndreptăm atenţia noastră asupra lucrării pe care o face pentru noi, aşa cum face şi
Pavel în Evrei (Evrei 3,1; 10,12.19-22).
Sanctuarul din cer, ca şi cel de pe pământ, a fost ridicat pentru a se ocupa cu păcatul.
Domnul Hristos „a împlinit lucrarea Sa de mijlocire” după învierea Sa şi înainte de înălţarea Sa, 40
de zile mai târziu (DA 819). El a fost pregătit să ia asupră-Şi slujba preoţească în virtutea faptului că
a obţinut răscumpărarea pentru noi prin sângele Său (Evrei 9,12).
Solomon ştia că până şi Templul lui, care întrecea în mărime şi frumuseţe tabernacolul din
pustie, nu putea să-L cuprindă pe Dumnezeu (1 Regi 8,27). Cu toate acestea, Dumnezeu l-a
considerat drept de casă a Sa (Isaia 56,7), după cum mai târziu a considerat a fi şi Templul lui Irod

- 147 -
(Matei 21,13). Şi Acela care locuieşte „în locuri înalte şi în sfinţenie” va locui şi „cu omul zdrobit şi
smerit” (Isaia 57,15).

Exod 25:10 Să facă un chivot de lemn de salcâm; lungimea lui să fie de două coturi
şi jumătate, lăţimea de un cot şi jumătate, şi înălţimea de un cot şi jumătate.
Un chivot. Cuvântul ebraic tradus astfel poate fi de la o rădăcină care înseamnă „a colecta”,
„a aduna”. Dacă este aşa, un „chivot” era o ladă în care puteau fi adunate lucruri pentru o păstrare
sigură. Un cuvânt asirian înrudit arânu „cutie”, derivă din rădăcina aramu „a acoperi”.
Un cot. Evreii, ca şi egiptenii, foloseau două feluri de coţi: unul lung şi unul scurt. Deşi
lungimea cotului ebraic este o chestiune ipotetică, cotul egiptean obişnuit avea lungimea de cca. 45
cm., iar cotul regal de cca. 52,3 cm. Având în vedere că Moise a fost crescut la curte, şi robii evrei
erau folosiţi la construirea diferitelor proiecte regale, se poate presupune în mod rezonabil că unul
din coţii folosiţi de Moise la construirea tabernacolului a fost cotul egiptean regal. În conformitate cu
aceasta, chivotul ar fi fost lung de cca. 131 cm şi lat şi înalt de 78,4 cm.

Exod 25:12 Să torni pentru el patru verigi de aur, şi să le pui la cele patru colţuri ale
lui: două verigi deoparte şi două verigi de cealaltă parte.
Patru colţuri. Literal, „cele patru picioare ale lui”. Verigile nu erau ataşate la „colţurile” de
sus, ci la cele patru „picioare” sau „temelii” (compară cu v.22).
„Drugii” introduşi prin verigile acestea (v.13) urmau să se aşeze pe umerii bărbaţilor care
purtau chivotul în timpul pelerinajelor lui Israel. Aceşti „drugi” trebuiau să rămână pe loc (v.15) spre
a evita necesitatea de a atinge vreo parte a chivotului când era pus jos, sau când era ridicat.
Deoarece aceşti drugi nu făceau parte din chivotul însuşi, nu se comitea nici un sacrilegiu
atingându-i, sau umblând cu ei (vezi 2 Samuel 6,6,7).

Exod 25:16 Să pui în chivot mărturia, pe care ţi-o voi da.

Mărturia. Adică, cele două table de piatră care conţineau cele Zece Porunci (cap. 30,6;
31,18; 32,15.16). Scopul principal al chivotului era să slujească drept depozit pentru sfânta Lege a
lui Dumnezeu. Pentru că tablele de piatră conţineau o transcriere a caracterului şi voinţei lui
Dumnezeu, şi, mai departe, mai erau scrise şi cu propria mână a lui Dumnezeu, ele erau cinstite ca
fiind cele mai sfinte obiecte din sanctuar. Acesta din urmă a fost numit „cortul mărturiei” (Exod
38,21; Numeri 9,15, etc.). Legea, de asemenea, a fost cunoscută ca „legământul” (Deuteronom
4,12.13; 9, 9-15) şi, de aceea, chivotul a fost de obicei numit „chivotul legământului” (Deuteronom
31,26; Evrei 9,4, etc.).

Exod 25:17 Să faci un capac al ispăşirii de aur curat, lungimea lui să fie de doi coţi şi
jumătate, şi lăţimea lui de un cot şi jumătate.
Capac al ispăşirii. Cuvântul tradus astfel derivă dintr-o rădăcină care înseamnă „a acoperi”,
adică „a ierta” păcatul. El reprezenta îndurarea divină. În mod semnificativ, el era din „aur curat”,
ceea ce înseamnă că îndurarea este cel mai preţios dintre atributele lui Dumnezeu. Era aşezat
deasupra legii, având în vedere că îndurarea este mai presus de dreptate (Psalmi 85,10; 89,14).
Atât chivotul cu dreptatea lui, cât şi capacul ispăşirii cu îndurarea lui erau necesare spre a descoperi
întregul caracter al legăturilor lui Dumnezeu cu oamenii. Îndurarea fără dreptate este un
sentimentalism slab, care nimiceşte orice ordine morală. Pe de altă parte, dreptate fără îndurare
este severitate morală, teoretic fără cusur, dar care revoltă şi pe Dumnezeu şi pe om.
Chivotul şi capacul ispăşirii constituiau însăşi inima sanctuarului. Deasupra capacului ispăşirii
era Şechina, simbolul prezenţei divine. Tablele Legii dinăuntrul chivotului mărturiseau despre faptul
că Împărăţia lui Dumnezeu este întemeiată pe un standard imutabil de dreptate (Psalmi 97,2), pe
care trebuie să-l respecte chiar şi harul divin. Harul nu poate fi împărţit în condiţii care să

- 148 -
„desfiinţeze Legea” (Romani 3,31). Când este iertat păcatul şi cerinţa legii faţă de păcătos este
satisfăcută. Scopul Evangheliei este să asigure pentru păcătos iertarea păcatelor lui prin credinţă, în
aşa fel încât să nu „desfiinţăm Legea”, ci s-o „întărim”. În timp ce tablele dinăuntrul chivotului
mărturiseau împotriva poporului, capacul îndurării arăta spre calea pe care puteau fi întâmpinate
pretenţiile Legii, şi păcătosul putea fi salvat de la moarte, pedeapsa Legii. Numai pe temeiul Legii nu
puteau avea loc nici o reunire între Dumnezeu şi om, deoarece păcatul ne desparte de El (Isaia
59,1.2). Trebuia să intervină capacul ispăşirii stropit cu sânge, pentru că numai pe temeiul mijlocirii
lui Hristos în favoarea noastră ne putem apropia de Dumnezeu (Evrei 7,25).

Exod 25:18 Să faci doi heruvimi de aur, să-i faci de aur bătut, la cele două capete
ale capacului ispăşirii;
Heruvimi. Mai clar „heruvim”, pluralul ebraic pentru „heruv”. Originea cuvântului este
nesigură. Heruvimii erau ataşaţi la capacul ispăşirii, câte unul la fiecare capăt (vezi Geneza 3,24).
Una din aripile fiecărui înger era întinsă în sus, iar cealaltă îi înfăşura corpul (Ezechiel 1,11) în semn
de respect şi umilinţă. Poziţia heruvimilor cu feţele lor întoarse una către alta şi îndreptate în jos
spre chivot, reprezintă respectul cu care oştile cereşti privesc Legea lui Dumnezeu şi interesul lor
faţă de Planul Mântuirii.

Exod 25:23 Să faci o masă de lemn de salcâm; lungimea ei să fie de doi coţi,
lăţimea de un cot, şi înălţimea de un cot şi jumătate.
O masă din lemn de salcâm. Părăsind Sfânta Sfintelor, Moise descrie acum mobilierul Locului
Sfânt. Primul obiect amintit este masa cu „pâinea punerii înainte”, sau „pâinea prezenţei” (RSV).
Marcu o numeşte „pâinea punerii înainte” (Marcu 2,26), literal „pâinea prezentării”, adică pâinea
prezentată lui Dumnezeu. Pavel foloseşte în Evrei 9,2 acelaşi cuvânt grecesc. Masa aceasta era
lungă de cca. 105 cm., lată de cca. 52 cm şi înaltă de cca. 78 cm (Exod 25,10). Faţă de intrarea în
tabernacol, aceasta avea să se afle în partea dreaptă, sau în partea de nord a Locului Sfânt (cap.
40,22).

Exod 25:24 S-o poleieşti cu aur curat, şi să-i faci un chenar de aur de jur împrejur.
Un chenar de aur de jur împrejur. Acesta era o ramă, sau pervaz, de jur împrejurul părţii de
sus spre a împiedica căderea lucrurilor. Josef Flavius aminteşte că cele „patru verigi” (v.26) erau
fixate în picioarele mesei şi prin ele se introduceau drugii pentru a fi purtată (Antiquities iii 6.6).

Exod 25:29 Să-i faci farfurii, căţui, potire şi ceşti, ca să slujească la jertfele de
băutură: să le faci de aur curat.
Farfurii. Probabil farfuriile pe care erau aşezate pâinile. „Căţuile” erau ceştile sau vasele în
care era arsă tămâia, aşa cum se poate vedea în basorelieful mesei de pe Arcul lui Titus, ridicat în
Roma spre a comemora lucrarea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. „Potirele”, literal „flacoanele”, sau
„urcioare” şi „ceştile” erau folosite pentru jertfele de băutură, care însoţeau jertfele de mâncare
(Levitic 23,13.18.37 etc.).

Exod 25:30 Să pui pe masă pâinile pentru punerea înainte, ca să fie necurmat
înaintea Mea.
Să pui pe masă. „Pâinea punerii înainte” sau „pâinea prezenţei”, care consta din 12 pâini sau
turte care erau schimbate în fiecare Sabat. Pâinile care erau îndepărtate, fiind considerate sfinte,
erau mâncate de preoţi în „locul sfânt” (Levitic 24,5-9). Aceste 12 pâini constituiau o jertfă de
mulţumire veşnică pentru Dumnezeu din partea celor 12 seminţii, pentru binecuvântările vieţii, pe
care le-au primit zilnic de la El. Într-un sens mai înalt, pâinea aceasta arăta spre Isus Hristos,
Pâinea spirituală.

- 149 -
Exod 25:31 Să faci un sfeşnic de aur curat: sfeşnicul acesta să fie făcut de aur bătut:
piciorul, fusul, potiraşele, gămălioarele şi florile lui să fie dintr-o bucată.
Un sfeşnic. Preferabil, un „felinar”. Aşa cum se arată pe Arcul lui Titus şi confirmat de Josef
Flavius (Antiquities iii 6.7), „sfeşnicul” consta dintr-un ax vertical din care se înălţau trei perechi de
braţe (v.35), până la aceeaşi înălţime. Dimensiunile lui nu sunt date, dar era făcut din aur masiv.
Braţele lui erau decorate cu „potiraşe” sau ceşti în chip de floare de migdal (v.33), cu gămălioare
sau capiteluri asemenea rodiilor şi „florilor”, după unii comentatori ai Bibliei. Candelele „sfeşnicului”
erau, una câte una, pregătite în fiecare seară la apusul soarelui şi din nou dimineaţa (Exod
27,20.21; 30,7.8; Levitic 24,3.4). Ele nu erau stinse niciodată toate deodată (PP 348). Când preotul
intra în prima despărţitură a tabernacolului, sfeşnicul avea să fie la stânga lui, spre sud (Exod
40,24).

Exod 25:38 Mucărele şi cenuşarele lui să fie de aur curat.

Mucările. Acestea erau fie cleşte, fie mucări folosite pentru a pregăti fitilurile lămpilor.
„Cenuşarele” erau receptoare pentru primirea părţilor de fitiluri îndepărtate cu cleştele.

Exod 25:39 Se va întrebuinţa un talant de aur curat pentru facerea sfeşnicului cu

toate uneltele lui.
Un talant de aur curat. Echivalent cu aproximativ 34 kg. Acesta ar fi 1772,4 cm3. Într-un
sens „sfeşnicul” îi reprezenta pe cei din poporul lui Dumnezeu ca lumină morală şi spirituală a lumii
ca indivizi (Matei 5,14-16; Filipeni 2,15) şi ca biserică (Apocalipsa 1,12.20). El mai reprezintă
puterea Duhului Sfânt spre a lumina biserica (Zaharia 4,2-6; Apocalipsa 4,5). În cel mai înalt sens,
el arată spre Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos (Ioan 9,5), care este Lumina Lumii (Ioan
1,4; 8,12; 12,46), şi care dă sufletului orice „bun şi orice dar desăvârşit, pogorându-se de la Tatăl
luminilor” (Iacov 1,17).
Comentariile lui Ellen G. White
2 CS 203; PK 61; PP 343; 4T 78
8 DA 23; Ed 35; GC 411, 413, 417; PK 61; PP 313, 343; 4T 78
9 GC 413; SR 153
10,11 GC 412; SR 153, 183
10-15 PP 348
16 PP 349; SR 153, 183
16-21 PP 348
17,18,20 SR 15
21 GC 412
22 FE 252; PP 349
23-25 PP 348
25 SP 153
30 GC 412; PP 354
31 GC 412
31-37 PP 348
37 GC 412
40 AA 564; CT 60; Ed 35, 258; GC 413; PP 343, 356; SR 153; 5T 549

Exod 26:1 Cortul să-l faci din zece covoare de in subţire răsucit, şi din materii
vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie.
Cortul. Din mişkan, „locaş”, un cuvânt care derivă din şakan, „a locui”. El este înrudit cu
Şechina, prezenţa slăvită a lui Dumnezeu (vezi Exod 25,8 şi Geneza 3,24) în Sfânta Sfintelor (Exod
25,22). Cuvântul „tabernacol” poate fi redat mai clar astăzi prin „cort” sau „locaş”.
Mobilierul sacru al cortului a fost descris, cu excepţia altarului tămâierii. Acesta este luat în
considerare în cap. 30,1-10. Capitolul 26 se ocupă cu directivele pentru construirea sfântului „cort”
însuşi. Acesta avea două părţi principale:
a. O încăpere patrulateră de 30 coţi lungime, pe 10 coţi lăţime şi 10 coţi înălţime (13,34 m
pe 4,45 m; vezi cap. 25,10), deschisă la unul din capete. Cele trei părţi erau făcute din scânduri de
salcâm acoperite cu aur şi acesta era cortul propriu zis.
b. Un covor din păr de capră era întins, probabil orizontal, pe deasupra cortului. Cuvântul
„cort” este greşit tradus ca „acoperiş” în versetul 7, apare corect în altă parte a capitolului (v.11-14,
36). Un acoperiş exterior din „piei de berbeci vopsită în roşu”, sau piei de berbeci tăbăcite, şi „piei

- 150 -
de viţel de mare” (vezi cap. 25,5) peste covorul de păr de capră.
Existau şi părţi secundare ale construcţiei, precum:
a. „Îmbucăturile” sau pridvoarele care trebuiau să ţină şi să sprijine în poziţie verticală
scândurile care includeau cortul.
b. „Drugii” spre a fi folosiţi să ţină scândurile împreună.
c. „Perdeaua” sau cortina întinsă pe stâlpi de la o margine la cealaltă a cortului,
despărţindu-l astfel în două încăperi. Încăperea din faţă, „locul sfânt”, sau „întâiul cort” era de două
ori mai lungă decât „Sfânta Sfintelor”. (Exod 26,15-25, 33; vezi 1 Regi 6,16–20; Evrei 9,2–7) era de
20 coţi în lungime şi 10 coţi în lăţime (8,89 m pe 4,46 m).
d. „Perdeaua” sau cortina care acoperea partea deschisă a cortului, care nu avea scânduri.
Zece covoare. Încheiate împreună ca „lăţime” acestea au format partea interioară a celor
patru „acoperişuri” (Exod 26,7.14), şi astfel tavanul celor două încăperi. Covoarele acestea erau cu
doi coţi mai scurte decât covoarele exterioare (v.7), făcând astfel acoperişul interior cu un cot mai
scurt de fiecare parte decât acoperişul exterior.
Heruvimi. Deoarece materialele folosite de Oholiab în broderia lui erau identice cu cele
numite aici, este rezonabil a crede că aceşti „heruvimi” au fost brodaţi în „covoare” (cap. 35,35;
38,23). Aceşti heruvimi reprezentau oştirea îngerilor care sunt în prezenţa Domnului şi îndeplinesc
porunca Lui (Psalmi 103,20.21; Evrei 1,13.14; vezi Geneza 3,24).

Exod 26:2 Lungimea unui covor să fie de douăzeci şi opt de coţi, iar lăţimea unui
covor să fie de patru coţi; toate covoarele să aibă aceeaşi măsură.
Lungimea. Fiecare covor avea o lungime de 12,45 m şi o lăţime de 1,78 m. Văzut de afară
cortul nu avea nimic atractiv în mod deosebit. Dar pe dinăuntru el era de o mare frumuseţe, cu
aurul lui, „covoarele” albastre, purpurii şi cărămizii, şi cu heruvimii brodaţi în ele.

Exod 26:7 Să mai faci nişte covoare de păr de capră, ca să slujească de acoperiş
peste cort; să faci unsprezece covoare de acestea.
Covoare de păr de capră. La ţesutul corturilor lor. Arabii încă mai folosesc păr de capră. Ceea
ce a dat tărie şi a protejat sanctuarul pe vreme umedă şi furtunoasă a fost părul de capră. Aceste
„covoare” erau cu doi coţi mai lungi decât cele interioare din pânză de in, sau de 13,34 m lungime.
Aşezate pe partea orizontală de sus a cortului, ele urmau să ajungă până la capătul de sus al
„picioarelor” de argint, sau a temeliilor de fiecare parte (vezi v.19). Avea să fie o bogată
acoperitoare pentru peretele din spate ale cortului şi, de asemenea, suficientă pentru a proteja
partea de sus din faţă.

Exod 26:14 Să mai faci apoi pentru acoperişul cortului o învelitoare de piei de
berbeci vopsite în roşu, şi peste ea o învelitoare de piei de viţel de mare.
Piei de berbeci. Această „învelitoare” avea să fie peste „covoarele de păr de capră” pentru a
asigura o protecţie în plus contra vremii. Nu este amintită nici o dimensiune, dar trebuie să fi fost
suficientă pentru a acoperi covoarele de păr de capră (v.7).
Piei de viţel de mare. Erau piei de viţel de mare (vezi comentariul pentru cap. 25,5).

Exod 26:15 Apoi să faci nişte scânduri pentru cort; scândurile acestea să fie de lemn
de salcâm, puse în picioare.
Să faci nişte scânduri. Acestea erau late de 4,45 m şi groase de 0,66 cm (v.16). Ele erau
ţinute vertical prin aşezarea celor două „urechi” (v.17) ale fiecărei scânduri în două „picioare” de
argint, sau temelii. Scândurile erau poleite cu aur (v.29).

- 151 -
Exod 26:19 Sub cele douăzeci de scânduri, să pui patruzeci de picioare de argint,
câte două picioare sub fiecare scândură pentru cele două urechi ale ei.
Patruzeci de picioare. Acestea cântăreau un talant fiecare bucată sau 34,2 kg (cap. 38,27).
Fiecare formau un cub ceva mai mic decât 14,7 cm pe fiecare latură. „Picioarele” erau aşezate unul
lângă altul pe pământ, formând o fundaţie permanentă pentru pereţii de scândură. Alte patruzeci
erau necesare pentru peretele de nord (cap. 26,21), 16 pentru peretele de apus şi patru pentru
stâlpii dintre cele două încăperi, adică 100 de „picioare” în total (cap. 38,27). Faptul că tabernacolul
era ridicat pe această fundaţie formată din stâlpi de argint simbolizează, după unii comentatori, ca
reprezentând biserica separată de lume. El nu era un loc de odihnă permanent, ci privea înainte prin
credinţă, spre „cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11,10).
„Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare” (Evrei 13,14).

Exod 26:26 Să faci apoi cinci drugi de lemn de salcâm pentru scândurile uneia din
părtile cortuliu,
Drugi. Spre a ţine scândurile în locaş şi pentru fortificarea pereţilor, trebuiau să fie făcuţi
„cinci drugi” pentru fiecare latură şi pentru capătul de apus şi să fie trecuţi prin „verigi” întărite pe
scânduri. Cel de-al cincilea, sau „drugul” de la mijlocul fiecărui perete trebuia să treacă prin centrul
fiecărei scânduri (vezi v.28). Este probabil că cei patru drugi vizibili de pe fiecare perete erau pe
partea dinafară a cortului.

Exod 26:31 Să faci apoi o perdea albastră purpurie şi cărămizie, şi de in subţire

răsucit; să fie lucrată cu măiestrie, şi să aibă pe ea heruvimi.
O perdea. Aceasta trebuia să fie din acelaşi material şi măiestrie ca şi cele „zece covoare”
care formau acoperişul interior pentru tavan şi pereţii cortului (v.1), şi de asemenea acestea trebuie
să fi avut figuri de heruvimi brodaţi în ea cu fir de argint şi aur (PP 345).

Exod 26:32 S-o prinzi de patru stâlpi de salcâm, poleiţi cu aur; stâlpii aceştia să aibă
nişte cârlige de aur, şi să stea pe patru picioare de argint.
Patru stâlpi. „Perdeaua” (v.31) trebuia să fie atârnată de „patru stâlpi”. „Perdeaua pentru uşa
cortului” era suspendată de „cinci stâlpi” (v.36, 37). Perdeaua dinăuntru nu se întindea până la
tavan, ci îngăduia ca slava lui Dumnezeu, arătată deasupra scaunului harului, să fie vizibilă din Locul
Sfânt (PP 353). Cei patru stâlpi aveau „cârlige” de aur şi se rezemau pe „patru picioare (temelii) de
argint”, ca scândurile din pereţi (v.15,19)

Exod 26:33 Să atârni perdeaua de copci, şi în dosul perdelei să vâri chivotul

mărturiei: perdeaua să facă despărţirea între Locul sfânt şi Locul preasfânt.
Copci. „Copcile” erau cataramele, sau clemele care ţineau perdeaua. Numai marele preot
mergea dincolo de perdeaua care separa Locul Sfânt de Locul Prea Sfânt, şi numai o dată pe an, la
Ziua Ispăşirii ( Levitic 16; Evrei 9,7). În faţa perdelei, sau în Locul Sfânt, aveau loc diferite părţi ale
serviciului zilnic.

Exod 26:36 La intrarea cortului să mai faci o perdea albastră purpurie şi cărămizie,
şi de in subţire răsucit; aceasta să fie o lucrare de cusătură la gherghef.
O perdea. Această „perdea” sau cortină, acoperea partea de răsărit sau faţa cortului. Unii
comentatori biblici cred că era posibil ca această cortină să fie înălţată sau lăsată în jos, după
dorinţă.

- 152 -
Exod 26:37 Pentru perdeaua aceasta să faci cinci stâlpi de salcâm şi să-i îmbraci cu
aur; stâlpii aceştia să aibă cârlige de aur, şi să torni pentru ei cinci picioare de
aramă.
Cinci stâlpi. Există unele păreri cu privire la acoperişul cortului, şi anume, dacă era orizontal
sau înclinat. Dovezile duc la concluzia că era orizontal:
1. Covoarele exterioare (v.8) erau lungi de 30 de coţi, lungimea exactă cerea să se prevadă
un acoperiş orizontal şi să fie întinsă fiecare latură, ca un acoperiş pentru pereţii de scândură poleite
cu aur. Un acoperiş înclinat ar mări lungimea acoperitoarei cerute de acoperiş şi, drept urmare, ar
scădea lungimea care mai rămâne la dispoziţie spre a acoperi laturile. Mai mult sau mai puţin,
partea inferioară a scândurilor poleite cu aur ar fi lăsate dezgolite. Dar aurul era de altfel rezervat
pentru interiorul construcţiei. Faptul că covorul interior a fost cu doi coţi mai scurt decât cele trei
exterioare, înseamnă că covoarele exterioare erau destinate să-l protejeze şi că ajungeau probabil
până aproape de pământ.
2. Nu este amintit nici un stâlp de coamă, nici nu reiese folosirea vreunuia. Ba mai mult, nu
există nimic spre a arăta că acei cinci „stâlpi” variau în lungime.
3. Nu este făcută nici o menţiune despre capetele frontale ale uni acoperiş triunghiular şi ar
fi foarte improbabil ca aceste capete să fie lăsate deschise. În mod incidental, perdeaua care
despărţea Locul Sfânt de Locul Prea Sfânt nu se întindea până la vârful construcţiei (PP 353), astfel
că putea fi vizibilă parte din lumina Şechinei pe deasupra acesteia, din prima încăpere a
sanctuarului.
4. Vechile clădiri mesopotamiene, egiptene şi palestiniene aveau acoperişul orizontal.
Primele dovezi arheologice despre corturi cu acoperişuri înclinate vin din Mesopotamia, secole mai
târziu. Schiţele care arată cortul cu acoperiş înclinat se întemeiază pe concepţia imaginativă a
artistului despre el.
5. Cortul era o construcţie portabilă temporară, destinată spre a fi folosită în timpul
peregrinărilor prin pustie, până la ridicarea unei clădiri mai statornice în Ţara Făgăduinţei.
Cantitatea de ploaie din pustia aridă nu avea să facă din acoperişul orizontal un inconvenient.
Comentariile lui Ellen G. White
1-37 PP 347, 348
1 GC 412; PP 347; SR 154
7,14 GC 412; PP 347
31,33 PP 347; SR 154
33 GC 412
34,35 PP 348
36 PP 347

Exod 27:1 Altarul să-l faci din lemn de salcâm; lungimea lui să fie de cinci coţi, şi
lăţimea lui de cinci coţi. Altarul să fie în patru colţuri, şi înălţimea lui să fie de cinci
coţi.
Altarul. În ebraică „altarul”. El era un pătrat cu latura de cca. 2,22 m pe 1,33 m înălţime.
Templele antice erau de obicei înconjurate de locuri libere unde se aduceau jertfe şi unde fumul
putea să găsească ieşire uşor. Ca în raportul despre cort, mai întâi fost descris mobilierul, tot aşa
cum este descris altarul înaintea curţii. Era mai mult o ramă de altar, decât un altar (v.8). Altarele
antice erau fie pătrate, ca aici, (în legătură cu cortul, vezi 2 Cronici 4,1) fie rotunde.
Altarul arderilor de tot, cu sângele lui vărsat, reprezintă marele adevăr al Evangheliei despre
ispăşirea pentru păcat prin jertfa înlocuitoare a lui Hristos (Isaia 53,4-7.10; Fapte 20,28; Efeseni
1,5-7; Evrei 13,10-12; 1 Petru 1,18.19; Apocalipsa 5,9). Tocmai poziţia acestui altar, aproape de
uşa curţii, arată că prima nevoie a păcătosului este să aibă păcatele spălate prin sângele lui Hristos
(vezi Evrei 9,13.14; 1 Ioan 1,7; Apocalipsa 7,14) şi că până ce aceasta nu este împlinită, el nu
trebuie să îndrăznească a se închina lui Dumnezeu, sau nici măcar să intre în prezenţa Sa (Evrei
9,22). Altarul mărturisea despre vinovăţia omului şi nevoia lui de ispăşire şi împăcare, iar apoi îl
asigura că acestea au fost făcute (Ioan 1,29; Romani 5,10; 2 Corinteni 5,18; Coloseni 1,20).

- 153 -
Exod 27:2 În cele patru colţuri, să faci nişte coarne care să fie dintr-o bucată cu
altarul; şi să-l acoperi cu aramă.
Coarne - „coarnele lui”. Acestea ieşeau din cele patru colţuri ale altarului. Cuvintele „dintr-o
bucată” arată că aceste coarne făceau parte din altar, şi nu erau adăugate la el. Preotul atingea
aceste coarne cu degetul muiat în sângele jertfei pentru păcat (Exod 29,12; Levitic 8,15; 9,9;
16,18). Uneori erau legate de ele animalele de jertfă care aşteptau sacrificarea (Psalmi 118,27).
Căutând sanctuarul, criminalii se apucau uneori de ele (1 Regi 1,50.51; 2,28). În tabloul descriptiv
al celei de a două veniri a Domnului răstignit, profetul Habacuc (cap. 3,4) a văzut cum „din mâna
Lui pornesc raze” (coarne), „acolo”, în urmele cuielor din mâinile lui Hristos, „este ascunsă tăria
Lui.”
Cuvântul original geren, „corn”, descria cornul unui animal (Deuteronom 33,17). Având în
vedere că un animal care are coarne le foloseşte de obicei să atace alte animale, coarnele au ajuns
să fie simbolul tăriei, sau al puterii (1 Samuel 2,1.10; Psalmi 75,10; 112,9; etc.). În acest sens se
referă David la Dumnezeu ca la „puterea (cornul, n.trad.) care mă mântuieşte” (2 Samuel 22,3;
Psalmi 18,2; Luca 1,69 - în greceşte „corn de mântuire). Cuvântul „corn” mai este simbolul tăriei şi
puterii poporului ales al lui Dumnezeu (Psalmi 148,14; Ezechiel 29,21). În felul acesta, „corn” a
devenit simbolul puterii naţionale şi în acest sens este folosit de profeţi (Ieremia 48,25; Dan 8,3;
7,11; Apocalipsa 12,3; etc.).

Exod 27:3 Să faci pentru altar oale de scos cenuşa, lopeţi, lighene, furculiţe şi tigăi
pentru cărbuni; toate uneltele lui să le faci de aramă.
Oale. „Lopeţile” erau pentru îndepărtarea cenuşii de pe altar şi punerea ei în „vale”.
„Lighenele” erau vase în care se lua sângele jertfelor şi din care se vărsa pe altar. „Furculiţele” erau
cu trei coarne (1 Samuel 2,13) folosite la aranjarea pe altar a diferitelor bucăţi în care era tăiată
jertfa. „Tigăile” erau pentru a căra cărbunii aprinşi de pe altar.
Arama. Adică bronz, un aliaj de cupru şi cositor. Arama făcută din cupru şi zinc era
necunoscută.

Exod 27:4 Să faci altarului un grătar de aramă, în chip de reţea, şi să pui patru verigi
de aramă la cele patru colţuri ale reţelei.
Grătar. Un grătar greu de bronz aşezat în interiorul altarului la jumătatea distanţei dintre
bază şi partea superioară (v.5). La cele patru colţuri ale grătarului de bronz erau fixate verigi, prin
care se introduceau drugi poleiţi cu aramă pentru purtarea altarului (v.6,7).

Exod 27:5 Grătarul să-l pui sub streaşina altarului, începând de jos, aşa ca grătarul
să vină până la jumătatea altarului.
Straşina. Probabil, o margine mai la partea de sus a altarului pentru a ajuta pe preoţi în
aranjarea jertfelor pe el.

Exod 27:9 Curtea cortului s-o faci astfel. Înspre partea de miază-zi, pentru alcătuirea
curţii, să fie nişte pânze de in subţire răsucit, pe o lungime de o sută de coţi pentru
această întâie lature,
Curtea. Curtea trebuia să fie închisă în partea de sud şi de nord cu „pânze”, sau covoare de
in. Curtea avea o lungime de cca. 44,45 m.

Exod 27:12 Înspre partea de apus, să fie pentru lăţimea curţii nişte pânze de
cincizeci de coţi, cu zece stâlpi şi cele zece picioare ale lor.
Partea de apus. Pânza de pe această latură a curţii era pe jumătate de lungă, sau
aproximativ de 26,2 m. Curtea era deci de formă dreptunghiulară.

- 154 -
Exod 27:16 Pentru poarta curţii cortului, să fie o perdea lată de douăzeci de coţi,
albastră, purpurie şi cărămizie, şi de in subţire răsucit, lucrată la gherghef cu patru
stâlpi şi cele patru picioare ale lor.
Poarta curţii. Pe partea de răsărit, la mijloc, era un „covor” sau perdea lată de cca. 10,5 m.
De fiecare parte a acestei „porţi” era o „perdea”, în lungime de cca. 7,80 m, şi din acelaşi material
ca „perdeaua” şi „covorul pentru uşa cortului” (cap. 26,33.36).

Exod 27:17 Toţi stâlpii curţii de jur împrejur să aibă beţe de legătură de argint,
cârlige de argint, şi picioare de aramă.
Toţi stâlpii. În total au fost folosiţi 60 de „stâlpi” spre a sprijini „covoarele” care împrejmuiau
curtea, sau unul la fiecare 2,61 m. Probabil că stâlpii erau din lemn de salcâm acoperiţi cu aramă, şi
erau aşezaţi în „picioare” sau temelii de aramă (v.10). Greutatea acestor „temelii” nu este dată, dar
fiecare trebuie să fi avut ceva mai puţin decât un talant (vezi cap. 38,29-31).

Exod 27:18 Lungimea curţii să fie de o sută de coţi, lăţimea de cincizeci de coţi de
fiecare parte, şi înălţimea de cinci coţi; pânzele să fie de in subţire răsucit, iar
picioarele să fie de aramă.
Înălţimea. Înălţimea „pânzelor” din jurul curţii era de 5 coţi sau de cca. 2,61 m. Aceasta era
jumătate din înălţimea cortului însuşi, care în felul acesta era pe deplin vizibil din afara curţii (PP
347). În curte se puteau mişca liberi numai preoţii şi leviţii, ceea ce reprezenta prima etapă în
progresarea omului din lume spre Dumnezeu. Jertfa de ispăşire de pe altarul arderilor de tot şi
curăţirea ligheanului (cap. 30,8) precede legătura spirituală şi strânsa conlucrare cu Dumnezeu.

Exod 27:19 Toate uneltele rânduite pentru slujba cortului, toţi ţăruşii lui, şi toţi ţăruşii
curţii, să fie de aramă.
Uneltele. Trebuie să fi fost multe unelte folosite în legătură cu serviciul sanctuarului, printre
ele fiind şi ligheanul (cap. 30,18). „Ţăruşii” sau „ţăruşii curţii” erau cei care ţineau întins covoarele
cortului şi „stâlpii” drept în sus. Aceste accesorii neînsemnate îşi îndeplineau partea lor importantă în
ridicarea cortului. Probabil că ele nu se socoteau printre mobilierul din cele două încăperi şi altarul
arderilor de tot; cu toate acestea fără ele lucrarea preoţilor ar fi dat greş. Ele erau ca şi „ajutoarele”
indispensabile pe care Dumnezeu le-a rânduit „în biserică” (1 Corinteni 12,28).

Exod 27:20 Să porunceşti copiilor lui Israel să-ţi aducă pentru sfeşnic untdelemn
curat de măsline fără drojdii, ca să ardă în candele necurmat.
Untdelemn curat de măsline. Acesta era preparat din fructe necoapte, „bătute” sau pisate
într-un mojar, mai de grabă decât zdrobite la moară. Drept rezultat, el era curat şi necolorat, şi
ardea strălucitor făcând doar puţin fum.
Să ardă necurmat. Cele şapte lămpi nu erau niciodată stinse toate o dată în acelaşi timp, ci
ardea continuu zi şi noapte (PP 348) cu excepţia când cortul se muta dintr-un loc în altul. Candelele
erau pregătite dimineaţa şi seara (cap. 30,7,8).

Exod 27:21 Aaron şi fiii săi să-l pregătească în cortul întâlnirii, dincoace de perdeaua
care este înaintea chivotului mărturiei, pentru ca să ardă de seara până dimineaţa
înaintea Domnului. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii lor, şi pe care copiii
lui Israel vor trebui s-o ţină.
Cortul întâlnirii. Aici se întâlnea Dumnezeu cu Moise (cap. 25,22), iar poporul se aduna să se
întâlnească cu Dumnezeu (Exod 29,42.43; Numeri 10,3).

- 155 -
 Înaintea mărturiei. Adică înaintea chivotului care conţinea „mărturia”, sau tablele de piatră
care cuprindeau cele Zece Porunci scrise cu degetul lui Dumnezeu (Exod 31,18; 32,15.16).
De seara până dimineaţa. Se cerea o deosebită grijă ca lămpile să nu stingă noapte. Având
în vedere că declaraţia „Aceasta este o lege veşnică” nu se întâlneşte des în Exod, folosirea ei
trebuie să indice un obiect de importanţă specială. „Lumina perpetuă” (vezi Levitic 24,2) era o
veşnică aducere aminte a Lui în care „nu trebuie să fie întuneric” (1 Ioan 1,5). Tot aşa trebuie să fie
şi biserica, care întotdeauna trebuie să fie ”lumina lumii” (Matei 5,14). Lumina ei nu trebuie să se
stingă niciodată (vezi Ioan 3,19-21). „Lumina perpetuă” din sanctuar a reprezentat „adevărata
lumină”, „lumina oamenilor” (Ioan 1,4-9; DA 464). Ea mai arată şi spre Sfintele Scripturi, care sunt
o candelă pentru picioarele noastre (Psalmi 119,105; Isaia 40,8). Untdelemnul de măsline este un
simbol al Duhului Sfânt, izvorul şi mijloacele iluminării spirituale (Zaharia 4,2-6; Fapte 2,1-4).
Acesta a fost scopul lui Dumnezeu ca Israel să fie lumină pentru neamurile din jurul lor (COL
286). „Avantajul” iudeilor a fost „mai ales” că „lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu”
(Romani 3,1.2) – cuvântul profetic care a prezis venirea Cuvântului viu, „adevărata lumină”, „care
luminează pe orice om, venind în lume” (Zaharia 4,1-4; Ioan 1,9; DA 463).
Comentariile lui Ellen G. White
1-19 PP 347
20 9T 248

Exod 28:1 Apropie de tine pe fratele tău Aaron şi pe fiii săi, şi ia-i dintre copiii lui
Israel şi pune-i deoparte în slujba Mea ca preoţi: pe Aaron şi pe fiii lui Aaron: Nadab,
Abihu, Eleazar şi Itamar.
Apropie de tine. Literal, „caută să tragi aproape de tine”. Până aici, Moise fusese singurul
mijloc de comunicare între Dumnezeu şi popor. Acum, unele din însărcinările care fuseseră ale lui
aveau să fie date lui Aaron, fratele lui, şi fiilor fratelui lui. Fiind cel mai blând dintre oameni (Numeri
12,3), Moise a predat de bună voie prerogativele sale, dovedind astfel un caracter nobil, asemenea
celui divin (Levitic 8,1-30, compară cu Ioan 3,30). El a înţeles că o dată cu darea Legii a apărut
nevoia de a despărţi preoţia, însăşi ridicarea tabernacolului cerea acest lucru. O dată cu
proclamarea orală a Legii lui Dumnezeu a avut loc şi o creştere a cunoştinţei despre păcat (Romani
3,20; 7,9). Aceasta cerea o preoţie spre a mijloci între păcătoşi şi Dumnezeul cel sfânt (vezi Evrei
2,17; 5,1-3), spre a servi ca o verigă între sfânt şi nesfânt. De asemenea, şi legământul a făcut din
Israel „o împărăţie de preoţi” (Exod 19,5.6), iar această chemare preoţească a naţiunii trebuia să fie
exprimată în mod oficial prin casa lui Aaron ca reprezentanţi ai poporului (Numeri 3,12; 8,17.18).
Scopul lui Dumnezeu prin ridicarea tabernacolului a fost ca El să poată „locui în mijlocul” poporului
Său (Exod 25,8), cu toate acestea, numai cei consacraţi ca preoţi spre a reprezenta poporul se
puteau apropia de prezenţa sfinţită din sanctuar. În felul acesta, când mijlocea la Dumnezeu în
favoarea poporului, marele preot făcea aceasta în numele lor.
Nadab şi Abihu sunt menţionaţi împreună, după cum sunt şi Eleazar şi Iamar. Separarea
celor două perechi de fraţi probabil că se datorează păcatului şi morţii timpurii a lui Nadab şi Abihu
(Levitic 10,1.2). Despre Itamar nu se mai cunoaşte nimic după moartea fraţilor săi mai mari (Levitic
10,6.12). Eleazar a ajuns mare preot (Numeri 34,17; Iosua 14,1). Familia preoţească întemeiată de
Itamar l-a cuprins pe Eli (1 Samuel 1,9, compară cu 1 Regi 2,27 şi 1 Cronici 24,2.6) şi a continuat
după captivitate (Ezra 8,2).

Exod 28:2 Fratelui tău Aaron, să-i faci haine sfinte, ca să-i slujească de cinste şi
podoabă.
Haine sfinte. Lăsând la o parte descrierea lucrurilor neînsufleţite ale tabernacolului, ajungem
acum la oameni care aveau să slujească în el. Alegându-i pe cei care aveau să fie preoţii Lui,
Dumnezeu cere îmbrăcarea lor cu haine speciale, care trebuiau să fie semnul slujbei lor.
De cinste. Îmbrăcămintea trebuia să le slujească „de cinste”, cu scopul de a înălţa slujba
preoţească în ochii poporului, aşa încât să privească slujbele preoţeşti cu mai mare respect. Această

- 156 -
podoabă vestimentară mai avea să slujească şi spre a-i deosebi pe preoţi ca o clasă a lor, într-un
anumit sens mai presus de restul naţiunii. De asemenea, hainele erau pentru preoţi înşişi o continuă
aducere aminte a poziţiei lor sfinte şi a cerinţei ei pentru o vieţuire consacrată. Hainele i-au ajutat
să li se întipărească în minte faptul că erau „ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4,1).
Şi podoabă. Hainele sfinte erau pentru „podoabă”, spre a fi în armonie cu bogăţia şi
splendoarea sanctuarului unde aveau să slujească preoţii şi spre a scoate în evidenţă „podoabele
sfinte” (1 Cronici 16,29; Psalmi 29,2; 96,9). Frumuseţile naturii arată că Creatorul este un iubitor al
frumosului şi că El priveşte cu plăcere asupra frumuseţii din închinarea pe care I-o aducem. Hainele
marilor preoţi nu numai că erau deosebite de hainele preoţilor obişnuiţi, ci şi mult mai atrăgătoare.
Chiar ţesătura lor era lucrată în aur, strălucirea lor datorându-se pietrelor preţioase. Totul era făcut
spre a le face plăcute şi impresionante. Preoţii urmau să poarte hainele lor sfinte când slujeau la
sanctuar, dar niciodată altădată (vezi Exod 35,19; Levitic 16,4.23.24; Ezechiel 42,14; 44;19). Aceste
haine reprezentau caracterul lui Dumnezeu, pe care El a căutat să-l reproducă în inimile şi vieţile
poporului Său (vezi Isaia 64,6, 61,10; Zaharia 3,3.4; Matei 22,11; Apocalipsa 19,8). Faptul că
culorile şi materialele hainelor marelui preot erau aceleaşi ca şi cele folosite pentru perdea şi
perdeaua de la intrare a sanctuarului sugerează învăţătura că şi caracterul închinătorilor,
reprezentaţi prin marele preot, trebuie să fie în armonie cu caracterul sanctuarului (vezi Matei 5,48;
22,11-13; Efeseni 1,3.4; 2,6; Coloseni 3,1.2; Iacov 1,27; 1 Ioan 2,15-17).

Exod 28:3 Vorbeşte cu toţi cei destoinici cărora le-am dat un duh de pricepere, să
facă veşmintele lui Aaron ca să fie sfinţit, şi să-Mi împlinească slujba de preot.
Destoinici. „O minte destoinică” (RSV). Spre deosebire de concepţia modernă figurată a inimii
ca sediu al afecţiunilor şi emoţiilor, iudeii o considerau ca sediu al înţelepciunii (Exod 31,6;
35,10.25; Iov 9,4; Proverbe 11,29, etc.).
Ca să fie sfinţit. Aaron trebuia să fie înveşmântat cu aceste „haine” ca parte a ceremoniei de
consacrare a sa (Exod 29,5-9; Levitic 8,7-13). Hainele mai erau şi pentru fii lui Aaron, ca urmaşi în
slujba de mare preot.

Exod 28:5 Să întrebuinţeze aur, materii vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu

şi in subţire.
Să întrebuinţeze aur. Cu excepţia aurului, aceste materiale erau aceleaşi ca şi cele folosite
pentru perdeaua care despărţea Sfânta Sfintelor de Sfânta (cap.26,30), cele zece perdele dinăuntru
(cap.26,1) şi „perdeaua” de la intrarea sanctuarului (cap. 26,36).

Exod 28:6 Efodul să-l facă de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu, şi de in
subţire răsucit; să fie lucrat cu măiestrie.
Efodul din aur. Efodul era considerat partea cea mai sfântă a veşmintelor preoţeşti, şi a
devenit emblema slujbei preoţeşti (1 Samuel 2,18.28; 14,3; 22,18). Acesta avea să susţină
„pieptarul”, cele două pietre de onix, şi Urim şi Tumim (Exod 28,9.30). El era o vestă sau jiletcă, din
două părţi, una spre a acoperi pieptul şi cealaltă spatele, unite prin doi „umerari”, (v.7) şi de mijloc
printr-o banderolă numită „brâu” (v.8) care era de aceeaşi lucrătură ca efodul. Acesta era de jur
împrejurul corpului, ţinând cele două părţi ale efodului. „Aurul” era un fir foarte fin ţesut în stofă,
după ce aceasta fusese făcută, după cum se obişnuia în Egipt (vezi cap. 39,3). „Lucrat cu măiestrie”
se referă la lucrarea ingenioasă şi artistică a meşterilor. Izraeliţii au putut să ducă cu ei din Egipt
mici războaie de ţesut cu mâna. Culorile albastru, purpuriu şi cărămiziu, pânza cea fină de in, aurul
şi pietrele preţioase ale efodului i-au dat acestuia o diversitate şi frumuseţe, care au făcut din el
partea cea mai strălucită din toate hainele preoţeşti. Diversitatea are farmecul ei şi este o
caracteristică a bisericii în care sunt „felurite daruri, dar acelaşi Duh” (1 Corinteni 12,4).

- 157 -
Exod 28:9 Să iei apoi două pietre de onix, şi să sapi pe ele numele fiilor lui Israel:
Două pietre de onix. Sunt diferite păreri cu privire la ce fel de pietre se înţelege prin cuvântul
tradus „onix”. După Septuaginta, ele erau „smaralde”. Josef Flavius le numeşte „sardonix”, cea mai
bună varietate de onix (Antiquities iii 7,5). Este probabil că „onix”, o piatră excelentă pentru
gravare, a fost piatra destinată. În Egipt inelul regal cu sigiliu avea pe partea din faţă numele
proprietarului.

Exod 28:13 Să faci apoi nişte ferecături de aur,

Ferecături. Adică, chiotori sau filigran, lucrare care era foarte obişnuită în ornamentele
egiptene. Probabil că acestea erau cusute pe efod. Cele două „lănţişoare” (v.14) sau sfori împletite
din fir de aur erau fixate de ele. „Împletitura” era răsucită sau împletită. Pietrele acestea slujeau un
dublu scop: de a-i aminti marelui preot că poartă pe umerii săi răspunderea solemnă şi sfântă de a
fi mijlocitor între cele 12 seminţii şi Dumnezeu, şi de a-I aduce aminte lui Dumnezeu că marele
preot reprezintă seminţiile şi că slujeşte pentru ele.

Exod 28:15 Să faci apoi pieptarul judecăţii, lucrat cu măiestrie, să-l faci din aceeaşi
lucrătură ca efodul; să-l faci de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu, şi de in
subţire răsucit.
Pieptarul judecăţii. S-a consacrat spaţiu considerabil descrierii amănunţite a acestei părţi a
îmbrăcămintei oficiale a marelui preot (v.15-30), ceea ce indică forma ei complicată şi însemnătatea
ei. Scopul principal al efodului era să susţină pieptarul care era ataşat la el şi forma podoaba lui
principală. Cuvântul tradus „pieptar” însemnă „ornament”. Aceasta era cea mai remarcabilă şi mai
strălucitoare parte a îmbrăcămintei marelui preot. Ea a fost numită „pieptarul judecăţii (hotărârii)”,
pentru că servea în primul rând spre a purta „Urim şi Tumim” (v.30), prin care era consulat şi prin
care Dumnezeu Îşi arăta voinţa Sa. Materialele pieptarului erau aceleaşi ca acelea ale efodului.

Exod 28:16 Să fie în patru colţuri şi îndoit; lungimea lui să fie de o palmă, şi lăţimea
tot de o palmă.
Îndoit. Dublarea grosimii avea să asigure mai multă trăinicie pieptarului ce urma să poarte
douăsprezece pietre scumpe masive. O „palmă” reprezintă o jumătate de cot sau 261,6 mm.

Exod 28:21 Să fie douăsprezece, după numele fiilor lui Israel, săpate ca nişte peceţi,
fiecare cu numele uneia din cele douăsprezece seminţii.
Numele fiilor lui Israel. Adică, după numele copiilor lui Israel, înţelegând cele 12 seminţii. „Cu
numele lui”. Fiecare piatră urma să aibă pe ea numele uneia dintre cele 12 seminţii. Numele acestea
gravate pe cele 12 pietre preţioase ilustrează cum se cuvine valoarea bărbaţilor şi a femeilor
înaintea Tatălui nostru ceresc. Dumnezeu priveşte la poporul Său ca fiind pietrele preţioase în cutia
cu bijuterii a iubirii Sale (Maleahi 3,17). El consideră biserica Sa ca o mireasă „împodobită cu sculele
ei” (Isaia 61,10). Ea este „comoara specială” a Lui (Exod 19,5).
În Apocalipsa, cele „douăsprezece porţi” şi cele ”douăsprezece temelii” ale zidului Noului
Ierusalim sunt pietre preţioase, pe care se află „numele celor douăsprezece seminţii ale copiilor lui
Israel şi, respectiv, „numele celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Apocalipsa 21,12.14). Faptul că
fiecare seminţie a fost reprezentată printr-o piatră preţioasă deosebită de celelalte sugerează ideea
că fiecare creştin are propria personalitate, frumuseţea lui înaintea cerului. Dumnezeu nu aşteaptă
de la noi să fim la fel. Poate să existe deosebire de experienţă şi pricepere, „daruri deosebite”, dar
întotdeauna se dă pe faţă „acelaşi Duh” (1 Corinteni 12,4-7). Câte un nume pe fiecare piatră mai
sugerează că Dumnezeu consideră poporul Său ca fiind alcătuit don indivizi deosebiţi, cunoscuţi,
iubiţi şi cărora le poartă de grijă (Psalmi 87,5.6; Isaia 57,15; Matei 25,40.45; Luca 15,3-10). Atenţia

- 158 -
dată în acest capitol micilor amănunte îi încurajează pe aceia care consideră că nu fac nici o lucrare
mare pentru Dumnezeu. Fără frumuseţea delicată a detaliului n-ar fi nici un fond potrivit pentru
lucrurile mult mai remarcabile şi în aparenţă mai importante. Fără cele dintâi, ultimele n-ar fi în
stare să funcţioneze. Să nu dispreţuim „lucrurile mici” (Zaharia 4,10), micile servicii făcute din
iubire. Chiar dacă ar fi numai „un pahar de apă rece” dat „unuia din aceşti micuţi”, „nu ne vom
pierde răsplata” (Matei 10,42).

Exod 28:22 Pentru pieptar să faci nişte lănţişoare de aur curat, împletite ca nişte
sfori.
Lănţişoare. Acestea trebuiau să fie făcute în acelaşi fel ca şi cele „două lănţişoare” din v.14,
adică din fire de aur răsucite strâns ca o funie.

Exod 28:23 Să faci pentru pieptar două verigi de aur, şi aceste două verigi de aur să
le pui la cele două capete ale pieptarului.
Verigi de aur. Acestea erau pentru a fixa pieptarul cu de efod. Trebuiau să fie patru verigi,
una la fiecare colţ (v.23). Un şnur de sârmă de aur împletită trecea prin fiecare din cele două verigi
din partea de sus şi le fixa la cele „două ferecături”, sau filigrane ale pietrelor de pe umeri (v.25
compară cu v.11-14). Prin fiecare dintre cele două verigi inferioare era trecut un fir care era legat
de cele două verigi aşezate pentru scopul acesta în partea din faţă a efodului „deasupra brâului
efodului” (v.26-28). Asigurat astfel la cele patru colţuri ale sale, pieptarul nu se putea mişca „de pe
efod” (v.28).

Exod 28:29 Când va intra Aaron în sfântul locaş, va purta pe inima lui numele fiilor
lui Israel, săpate pe pieptarul judecăţii, ca să păstreze totdeauna aducerea aminte
de ei înaintea Domnului.
Pe inima lui. Aaron, ca şi marii preoţi care i-au urmat, trebuia să poarte numele copiilor lui
Israel nu numai asupra umerilor lui (v.12) ci şi „pe inima lui”. În felul acesta, el îi prezenta mereu
înaintea Domnului pe umerii săi spre a arăta că poartă o răspundere solemnă pentru ei, şi pe inima
lui spre a arăta iubirea sa pentru ei. Ori de câte ori intra în sanctuar pentru popor, inima lui era
plecată înaintea Domnului, conştient de păcatul şi nevoile lor. Hristos, Marele nostru Preot în
sanctuarul din ceruri (Evrei 3,1; 8,1.2), a luat răspunderea pentru mântuirea noastră, pentru că
„stăpânirea” împărăţiei harului este „pe umerii Lui” (Isaia 9,6). El ne poartă şi pe inima Sa (vezi
Galateni 2,20). Pentru că în toate „necazurile” noastre El „a suferit”, El are „milă de slăbiciunile
noastre” (Isaia 63,8.9; Evrei 2,14-18; 4,14-16).
Aducerea aminte. Marele preot purta numele lui Israel „întotdeauna”, pentru ca ei să poată
fi întotdeauna amintiţi înaintea lui Dumnezeu. El nu trebuia să uite niciodată poziţia şi răspunderea
sa ca reprezentant al lor. În acelaşi fel, Hristos „trăieşte pururi ca să mijlocească” pentru noi (Evrei
7,25), avându-ne „săpaţi” pe palmele „mâinilor” Lui (Isaia 49,16).

Exod 28:30 Să pui în pieptarul judecăţii Urim şi Tumim, care să fie pe inima lui
Aaron, când se va înfăţişa el înaintea Domnului. Astfel, Aaron va purta necurmat pe
inima lui judecata copiilor lui Israel, când se va înfăţişa înaintea Domnului.
Urim şi Tumim. Cuvintele acestea înseamnă „lumină”, respectiv „desăvârşire”. Deşi nu se
referă în mod deosebit la Urim şi Tumim pe nume, Josef Flavius vorbeşte despre „strălucirea”
pietrelor de pe pieptarul marelui preot, care a încetat cu două secole înainte, din cauza nelegiuirii
existente (Antiquities iii 8,9). Prin aceste două pietre, Dumnezeu Îşi făcea cunoscută voia Sa. Un
nimb de lumină care încercuia Urim-ul era semnul aprobării divine cu privire la problema adusă
înaintea Lui, şi un nor umbrind Tumim-ul era dovada dezaprobării (PP 351). Vezi, pentru aceasta,
de exemplu, 1 Samuel 23,9-12; 28,6; 30,7.8. Pieptarul era pe haina marelui preot ceea ce era

- 159 -
tronul harului pentru sanctuarul însuşi. Şi prin unul şi prin altul, Dumnezeu Şi-a descoperit slava şi a
făcut cunoscută voinţa Sa (compară cu Exod 25,22; Psalmi 80,1; Isaia 37,16).

Exod 28:31 Mantia de sub efod s-o faci întreagă de materie albastră.
Mantia. Aceasta trebuia să fie purtată de marele preot pe dedesubtul efodului. Aceasta era
ţesută fără cusătură (cap. 39,22; PP. 351; DA 746). Faţă de fondul hainei albastre, diferitele culori
ale pieptarului şi efodul trebuie să fi fost în contrast izbitor. Mantia aceasta simbolizează
desăvârşirea caracterului, „haina îndreptăţirii” care trebuie să fie purtată de aceia care au credinţă
în Hristos (Isaia 61,10; Zaharia 3,4). Deoarece era „ţesută” dintr-o singură bucată, şi deci fără
cusătură, ea mai simbolizează şi cămaşa „care n-avea nici o cusătură” pe care a purtat-o Isus (Ioan
19,23) şi unitatea pe care Dumnezeu o doreşte bisericii Sale (Ioan 17,22-23; Efeseni 4,3.5.11-13).

Exod 28:32 La mijloc, să aibă o gură pentru intrarea capului, şi gura aceasta să aibă
de jur împrejur o tivitură ţesută, ca gura unei platoşe, ca să nu se rupă.
O gură. Aceasta era pentru capul marelui preot. „Tivitura” de jur împrejurul acestei guri
întărea marginea spre a preveni ruperea sau destrămarea.

Exod 28:33 Pe margine, de jur împrejurul tiviturii, să pui nişte rodii de culoare
albastră, purpurie şi cărămizie, presărate cu clopoţei de aur:
Rodii. Acestea probabil că erau ornamente în formă de rodii ataşate la „tivitură”, sau mai
degrabă marginea hainei.

Exod 28:34 un clopoţel de aur şi o rodie, un clopoţel de aur şi o rodie, pe toată

marginea mantiei de jur împrejur.
Un clopoţel de aur. „Clopoţeii” erau din aur curat (cap. 39,25) şi, alternând cu „rodiile”,
puteau fi auziţi de popor când marele preot slujea în sanctuar (cap. 28,35). Clopoţeii care sunau
făceau ca închinătorii să-şi dea seama că el slujea pentru ei în prezenţa lui Dumnezeu şi-i îndemna
să-l urmeze în gândurile şi rugăciunile lor, când umbla să îndeplinească diferitele părţi ale ritualului
preoţesc. Sunetul clopoţeilor îi unea pe preot şi popor în închinare. Faptul ca marele preot să
încerce să conducă serviciul în sanctuar fără haină şi clopoţeii ei ar fi rupt această legătură de
părtăşie şi ar fi despărţit poporul de mijlocitorul lui. Slujirea sa ar fi devenit o procedură zadarnică,
pentru care nu exista nici o scuză. Pentru a inspira importanţa acestei legături dintre popor şi
reprezentantul lor, pedeapsa pentru neglijenţă era moartea (v.35). Clopoţeii şi rodiile ne aduc
aminte că acum putem intra prin credinţă „prin sângele lui Isus… în Locul Prea Sfânt” (Evrei 4,16;
10,19). Prin credinţă şi noi putem auzi sunetul din sanctuar, care îndreaptă inimile şi mintea noastră
în sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu, ca să mijlocească pentru noi. (Romani 8,34;
Coloseni 3,1-3; Evrei 8,1.2; GC 427).

Exod 28:36 Să faci şi o tablă de aur curat, şi să sapi pe ea cum se sapă pe o

pecete: "Sfinţenie Domnului."
O tablă. Aceasta era semnul cel mai important şi semnificativ al „mitrei” (v.37). Ea era
aşezată drept în faţă, deasupra frunţii, atrăgând astfel atenţia generală chiar mai mult decât
pieptarul. Poziţia ei a făcut din ea „punctul culminant al întregii îmbrăcăminţi preoţeşti”. Acestei
poziţii i s-a adăugat forţă şi însemnătate prin inscripţia pe care o purta: „Sfinţenie Domnului”.
Gravarea aceasta dădea poporului concepţia cea mai înaltă despre religie şi arăta spre obiectivul ei
suprem (Levitic 11,44; Evrei 12,14; 1 Petru 1,15.16). Aceasta era o continuă aducere aminte că,
fără această parte esenţială, toate slujbele de închinare aveau să fie o prefăcătorie înaintea lui
Dumnezeu (vezi Isaia 1,11-17). Cât îl priveşte pe marele preot, ea îl învăţa că slujba lui nu trebuia
să ajungă o simplă formă, ci obiectivul ei era consacrarea propriei vieţi şi ale vieţii poporului.

- 160 -
Aceasta este cea mai importantă învăţătură pentru slujitorii lui Dumnezeu de astăzi (Isaia 52,11; 1
Petru 5,2.3). Acei slujbaşi care neglijează să trăiască şi să se poarte astfel se află sub cea mai
severă condamnare a cerului (1 Samuel 2,12-36; 3,11-14; 4,11; Maleahi 2,1-9). Importanţa
inscripţiei de pe mitră explică de ce este amintită chiar înainte de mitra însăşi.

Exod 28:37 S-o legi cu o sfoară albastră de mitră, în partea dinainte a mitrei.
Sfoară albastră. Conform cu cap. 39,31; „tabla” era legată de mitră cu această „sfoară
albastră”.
Mitra. Descriind hainele marelui preot, Josef Flavius scrie: „Pe capul lui purta o bonetă, nu
adusă în formă conică... şi forma ei este în aşa fel că pare a fi o coroană, făcută din panglici groase,
dar ţesătura este din in, este îndoită de multe ori de jur împrejur şi cusută împreună” (Antiquities iii
7,3). În conformitate cu aceasta mitra era un turban alb.

Exod 28:38 Ea să fie pe fruntea lui Aaron; şi Aaron va purta fărădelegile săvârşite
de copiii lui Israel când îşi aduc toate darurile lor sfinte; ea va fi necurmat pe fruntea
lui înaintea Domnului, pentru ca ei să fie plăcuţi înaintea Lui.
Pe fruntea lui Aaron. Inscripţia aceasta, care trebuia să fie „întotdeauna” pe fruntea marelui
preot în timp ce slujea, îi aducea aminte de solemna lui răspundere ca reprezentant al poporului. Ca
atare, el era îmbrăcat, în mod simbolic cu „sfinţenia” oficială gravată pe tablă. El era un simbol şi
reprezentant al Aceluia care a fost făcut ”păcat pentru noi, care n-a cunoscut nici un păcat” (2
Corinteni 5,21), El fiind singurul prin care poate fi făcută adevărata ispăşire înaintea Tatălui.

Exod 28:39 Tunica s-o faci de in subţire; să faci o mitră de in subţire, şi să faci un
brâu lucrat la gherghef.
Tunica. „Haina” era o sutană sau tunică albă de in purtată peste „izmenele de in” (vezi v.42).
Despre această haină, Josef Flavius scria: „Vestmântul acesta ajungea până jos la picioare şi era
strâns pe corp şi avea mâneci care erau lipite strâns de braţe” (Antiquities iii 7,2).
Brâul. Acesta era făcut din „in subţire răsucit” de diferite culori şi era artistic brodat (cap.
39,29).
La gherghef. Literal, „lucrarea unei brodeze”. Deoarece brâul se purta direct peste tunică şi
sub mantia efodului, el nu era vizibil. Deşi era ascuns, el era totuşi preţios şi frumos. În felul acesta,
era dată învăţătura că lucrurile consacrate în slujba lui Dumnezeu, fie că se văd, fie că nu se văd,
trebuie să fie spre onoarea lui Dumnezeu, şi nu numai pentru a face ceva ce este plăcut înaintea
oamenilor. (Galateni 1,10; 1 Tesaloniceni 2,4). Adevărata evlavie nu va face deosebire între ce se
vede şi ce nu se vede, între ce este ascuns şi ce este la vedere, ci se va strădui mai degrabă, să
arate sinceritate, cinste şi utilitate în toate lucrurile care Îi aparţin lui Dumnezeu. (Efeseni 6,5-7).

Exod 28:40 Fiilor lui Aaron să le faci tunici, să le faci brâie, şi să le faci scufii, spre
cinste şi podoabă.
Fiilor lui Aaron. Versetele 40-43 descriu îmbrăcămintea preotului simplu. „Brâiele” sau
centurile de stofă probabil că au fost făcute din acelaşi materiale şi cu aceeaşi măiestrie ca acelea
ale marelui preot. „Scufiile” erau turbane de in.
Pentru cinste. Este semnificativ că îmbrăcămintea simplă a preotului de rând, o mantie albă
de in, trebuia să fie „spre cinste şi podoabă”, ca aceea a marelui preot (vezi v.2). Culoarea albă este
folosită în Scripturi ca simbol al curăţiei (Apocalipsa 4,4; 7,9.14; 19,8).

Exod 28:42 Fă-le izmene de in ca să-şi acopere goliciunea, de la brâu până la

glezne.

- 161 -
 Izmene de in. Adică, indispensabili de in care ajungeau de la mijlocul corpului până ceva mai
sus pe genunchi.

Exod 28:43 Aaron şi fiii lui le vor purta când vor intra în cortul întâlnirii, sau când se
vor apropia de altar, ca să facă slujba în locaşul sfânt; astfel ei nu se vor face
vinovaţi, şi nu vor muri. Aceasta este o lege veşnică pentru Aaron şi pentru urmaşii
lui după el.
Cortul întâlnirii. Vezi comentariul pentru cap. 27,21. Îmbrăcămintea preoţească trebuia să fie
purtată întotdeauna „de Aaron şi fii lui”, când erau ocupaţi cu slujbele sfinte din sanctuar, ca să nu
se facă vinovaţi de profanarea lucrurilor sfinţite şi să fie pedepsiţi cu moartea.
Preoţia lui Aaron era atât reprezentativă cât şi mediatoare. Marele preot, ca persoană,
reprezenta poporul înaintea lui Dumnezeu şi mijlocea pentru el (Zaharia 3,3-5; Evrei 2,17; 5,1; 8,3).
El era veriga vitală între Dumnezeul cel sfânt şi poporul nesfânt. În ambele privinţe, preoţia lui
Aaron a simbolizat-o pe cea a lui Hristos. Acest aspect era adevărat cu privire la slujba însăşi (Evrei
3,1), cu privire la sfinţenia personală şi oficială (Evrei 4,15; 7,26), cu privire la reprezentarea
poporului (Evrei 6,19.20), cu privire la lucrarea Sa de mijlocire (Evrei 9,11.12.24) şi cu privire la
slava lui cerească (Evrei 2,9).
Comentariile lui Ellen G. White
1-36 PP 350-351
1 PK 304; PP 359
2 GW 173; PP 350
6-12 PP 351
15-21Ev 379; SR 183
15-27 PP 351
29 COL 148; GW 34
29-34 PP 351
30 SR 183
34 EW 36, 55, 251; LS 116
36 PK 584; PP 351; 5T 469
40-42 PP 350

Exod 29:1 Iată ce vei face pentru ca să-i sfinţeşti şi să-Mi împlinească slujba de
preoţi. Ia un viţel şi doi berbeci fără cusur.
Iată ce vei face. Adică, cu privire la ceremonia de consacrare (vezi cap. 28,41). „Viţelul” şi
cei „doi berbeci” trebuie să fie gata pentru jertfa care avea să urmeze după învestitură şi ungere,
fapt care explică de ce este amintită această pregătire mai întâi.
Fără cusur. Literal „desăvârşit”, căci altfel ar fi o profanare faţă de Dumnezeu (Maleahi 1,6-
14). Ritualul consacrării, în tot cuprinsul lui, scotea în evidenţă nevoia de sfinţenie. Ar fi bine pentru
fiecare slujitor al Evangheliei să studieze foarte serios Exod 28 şi 29 pentru o înţelegere mai bună a
naturii şi răspunderii slujbei sale sfinte.

Exod 29:2 Fă, cu făină aleasă de grâu, nişte azimi, turte nedospite, frământate cu
untdelemn, şi plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn.
Azimi. Acestea erau din punct de vedere ceremonial mai curate decât pâinea dospită,
deoarece fermentarea este un simbol al păcatului şi stricăciunii. (Exod 12,15; Matei 16,6.12; 1
Corinteni 5,6-8).
Frământate cu untdelemn. Literal, „amestecate cu ulei”. Uleiul era un ingredient al turtelor,
în contrast cu plăcintele peste care se stropea ulei.

Exod 29:4 Să aduci apoi pe Aaron şi pe fiii lui la uşa cortului întâlnirii, şi să-i speli cu
apă.
La uşă. Ritualul spălărilor constituia o importantă parte a ceremonialelor celor mai vechi
religii. Acest era firesc, deoarece curăţia fizică era o analogie potrivită pentru curăţirea morală şi
spirituală. Preoţilor li se cerea să facă aceste spălări de fiecare dată când intrau în Cortul Întâlnirii,
sau sacrificau la altarul de jertfe (cap. 30,20), pentru că trebuiau să fie ei înşişi fără pată sau
mânjitură a păcatului, înainte de a sluji în favoarea altora (vezi Psalmi 51,7; Isaia 52,11; Ioan

- 162 -
13,10.11). În plus, preoţii trebuiau să prezinte jertfe pentru anumite păcate (Levitic 4,3-12).
Spălarea avea de a face cu păcatul în sens mai general şi se referea mai mult la funcţia oficială a
preotului decât la viaţa lui particulară.

Exod 29:5 Să iei veşmintele, să îmbraci pe Aaron cu tunica, cu mantia efodului, cu

efodul şi cu pieptarul, şi să-i încingi cu brâul efodului.
Să iei veşmintele. Pentru un raport mai amănunţit a învestiturii lui Aaron ca mare preot, vezi
Levitic 8,7-9.

Exod 29:6 Să-i pui mitra pe cap, şi pe mitră să pui tabla sfinţeniei.
Tabla sfinţeniei. Tabla de aur cu panglica ei albastră era un fel de diademă, privită în Orient
ca emblemă a regalităţii. Ea era semnul caracterului regal al marelui preot care, ca simbol al lui
Hristos, era şi preot şi rege (Levitic 8,9; Zaharia 6, 11-13; Matei 2,2; 27,37).

Exod 29:7 Să iei untdelemnul pentru ungere, să i-l torni pe cap, şi să-l ungi.
Untdelemnul pentru ungere. Probabil că ingredientele lui erau de calitate superioară (vezi
cap. 25,6; 30,23-25). În armonie cu legea mozaică, undelemnul era folosit la consacrarea profeţilor,
a preoţilor şi a regilor în slujba lor. Untdelemnul este simbolul Duhului Sfânt şi al revărsării Duhului
asupra acelora care urmează să-L primească. Termenul „Hristos” este echivalentul grecesc pentru
ebraicul „Mesia”, amândoi termenii însemnând „unsul” (vezi Fapte 10,38). De aceea, ungerea lui
Aaron a însemnat consacrarea în slujba lui Dumnezeu. Tot aşa trebuiau să fie unse toate părţile
Cortului Întâlnirii (Exod 30,26-29).

Exod 29:8 Să aduci apoi pe fiii lui, şi să-i îmbraci cu tunicile.

Să aduci apoi pe fii lui. Adică, la uşa Cortului Întâlnirii (v.4). Investitura marelui preot a
constat din nouă fapte (Levitic 8,7-9), în timp ce aceea a preotului de rând cerea numai trei:
îmbrăcarea „hainelor” sau tunicilor de in, încingerea cu „brâiele” şi punerea „scufiilor”. Nu se face
nici o menţiune despre ungerea lor cu untdelemn, ci numai despre stropirea cu untdelemn asupra
hainelor lor (Exod 29,21; Levitic 8,30).

Exod 29:9 Să încingi pe Aaron şi pe fiii lui cu un brâu, şi să pui scufiile pe capetele
fiilor lui Aaron. Preoţia va fi a lor printr-o lege veşnică. Astfel să închini pe Aaron şi
pe fiii lui în slujba Mea.
Să închini. Literal „să umpli mâna”. În ţările Orientului instalarea în slujbă se făcea de obicei
prin punerea în mâna slujbaşului a semnului care descria funcţiile lui. Aici erau folosite pentru
acelaşi scop anumite părţi ale jertfelor (v.24).

Exod 29:10 Să aduci viţelul înaintea cortului întâlnirii, şi Aaron şi fiii lui să-şi pună
mâinile pe capul viţelului.
Viţelul. Literal „viţelul” (vezi v.1). Prin punerea mâinilor lor asupra capului lui, Aaron şi fii lui
s-au identificat ei înşişi cu el şi, figurat, au transmis asupra lui vinovăţia propriilor păcate şi
nedesăvârşiri (Exod 29,14; Levitic 4,1-4). Nu putea fi trecut cu vederea faptul că legea a acceptat
ca preoţi oameni cu lipsuri morale şi spirituale (Evrei 7,28). Fiind ei înşişi păcătoşi, Aaron şi fii săi
erau încă nepotriviţi să stea înaintea lui Dumnezeu pentru alţii. Ei trebuiau să aducă jertfe pentru ei
înşişi. Astfel de jertfe erau trei: o jertfă pentru păcat (vezi Exod 29,10-15), o ardere de tot (vezi
v.15-19) şi o jertfă pentru pace (vezi v.19-22). Aceste jertfe, împreună cu ceremoniile care le
însoţeau trebuiau să fie repetate şapte zile la rând (v.35, 36). Altarul mânjit de păcatul celor care
făceau slujba trebuia de asemenea să fie curăţit prin sângele jertfei pentru păcat (v.36,37).

- 163 -
Exod 29:12 Să iei cu degetul tău din sângele viţelului, să pui pe coarnele altarului,
iar celălalt sânge să-l verşi la picioarele altarului.
Să iei… din sânge. Deoarece coarnele altarului simbolizau gloria şi puterea mântuirii (Psalmi
18,2), sângele viţelului, reprezentantul vieţii (vezi Levitic 17,14) lui Aaron şi fiilor lui, prezentat ca
ispăşire pentru păcatele lor, era pus mai întâi pe coarnele altarului. Partea rămasă nefolosită era
vărsată la picioarele altarului. Aceasta era practica obişnuită cu privire la jertfele pentru păcat
(Levitic 4,7), dintre care aceasta era cel dintâi exemplu.

Exod 29:13 Să iei toată grăsimea care acopere măruntaiele şi prapurul ficatului, cei
doi rărunchi cu grăsimea care-i acopere, şi să le arzi pe altar.
Toată grăsimea. Grăsimea era considerată, de obicei, ca fiind partea cea mai bună a jertfei şi
de aceea cea mai vrednică de primit înaintea lui Dumnezeu (vezi Levitic 3,3.5). Probabil că acest
lucru se datora în parte faptului că ea ardea cu o flacără strălucitoare şi ajuta la consumarea
restului jertfei.
Prapurul. Un „adaos” (RSV). Acesta este o membrană liberă a peritoneului, care acoperă
partea superioară a ficatului şi-l ataşează la stomac.

Exod 29:14 Dar carnea viţelului, pielea şi balega lui să le arzi în foc, afară din
tabără: aceasta este o jertfă pentru păcat.
Carnea. Părţile jertfei amintite aici erau aşezate în conformitate cu legea cu privire la jertfele
pentru păcate (Levitic 4,11.12). Blestemul păcatului care era asupra lor le-au făcut să nu mai fie
bune pentru hrană, şi nici vrednice de a fi arse în cuprinsul taberei. Într-un fel asemănător, Domnul
Hristos „a suferit dincolo de poartă” (Evrei 13,11-13).

Exod 29:15 Să iei pe unul din cei doi berbeci; şi Aaron şi fiii lui să-şi pună mâinile pe
capul berbecelui.
Un… berbec. Literal, „berbecele”, adică unul dintre cei doi berbeci amintiţi în versetul 1.
Punerea mâinilor lor pe capul berbecului indică spre natura înlocuitoare a jertfei. Ca jertfă de ardere
de tot (v.18), berbecele scoate în evidenţă ideea lepădării de sine.

Exod 29:16 Să junghii berbecele; să-i iei sângele, şi să-l stropeşti pe altar de jur
împrejur.
Să-l stropeşti. Mai degrabă, aruncă-l dintr-un vas, în contrast cu stropeşte-l cu mâna, sau cu
isop. Tradiţia rabinică susţine că sângele era aruncat la două coarne opuse, cel de la nord-est şi
sud-vest, umezind astfel cele patru părţi, şi „stropit” şi „pe altar de jur împrejur”.

Exod 29:17 Apoi să tai berbecele în bucăţi, şi să-i speli măruntaiele şi picioarele, şi
să le pui lângă celelalte bucăţi şi lângă capul lui.
Să tai berbecele în bucăţi. Literal, „în bucăţile lui”, adică în părţile naturale ale corpului.
„Intestinele” sunt măruntaiele. După ce erau spălate, erau puse împreună cu celelalte „bucăţi”.

Exod 29:18 Berbecele să-l arzi de tot pe altar; aceasta este o ardere de tot pentru
Domnul, este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului.
Berbecele să-l arzi de tot. Legea generală a arderilor de tot a urmat această practică (Levitic
1,9.13.17). Jertfa arderii de tot simboliza spiritul de sacrificiu de sine, consacrare deplină şi
constantă dependenţă de sângele ispăşitor al lui Hristos, care este primit de Dumnezeu. La jertfa
pentru păcat, mânjitura păcatului consuma totul, afară de anumite părţi neacceptabile ale jertfei

- 164 -
(v.14). Cuvintele „de un miros plăcut” exprimă în felul de vorbire umană ideea că lui Dumnezeu Îi
plăcea jertfa şi îl primea pe cel care o aducea (Geneza 8, 21; Levitic 1,9.13.17).

Exod 29:19 Să iei apoi pe celălalt berbece; şi Aaron şi fiii lui să-şi pună mâinile pe
capul berbecelui.
Celălalt berbece. Literal, „al doilea berbece” (vezi v.1, 3, 15). Acesta este numit în v.22
„berbece de închinare” şi probabil că era o „jertfă de pace” (Levitic 3).

Exod 29:20 Să junghii berbecele; să iei din sângele lui, să pui pe vârful urechii
drepte a lui Aaron şi pe vârful urechii drepte a fiilor lui, pe degetul cel mare al mâinii
lor drepte şi pe degetul cel mare al piciorului lor drept, iar celălalt sânge să-l
stropeşti pe altar de jur împrejur.
Să iei din sângele lui. Punerea sângelui berbecului pe persoana preoţilor era unică şi
semnificativă, încoronarea actului consacrării. Aceasta cuprindea consacrarea completă a vieţii şi
priceperii în slujba lui Dumnezeu. În mod simbolic, sângele pus pe „urechea dreaptă” sfinţea
organul acela să audă cuvântul Domnului; pus pe „mâna dreaptă”, acesta sfinţea mâinile preotului
pentru lucrarea lui de mijlocire; pus pe „piciorul drept”, el sfinţea comportamentul vieţii lui ca
exemplu pentru alţii. Cu alte cuvinte, viaţa consacrată (sângele) a jertfei pe care o adusese preotul
se întorcea asupra lui, pentru ca viaţa lui să poată fi devotată slujirii Domnului său.

Exod 29:21 Să iei din sângele de pe altar şi din untdelemnul pentru ungere, şi să
stropeşti pe Aaron şi veşmintele lui, pe fiii lui şi veşmintele lor. Astfel vor fi închinaţi,
Aaron şi veşmintele lui, fiii lui şi veşmintele lor în slujba Domnului.
Să iei din sângele. „Sângele” acesta şi „ungerea” par să fie singurul ritual cerut pentru
consacrarea preoţilor de rând (Levitic 8,30). Amestecarea sângelui şi untdelemnului sugerează atât
nevoia îndreptăţirii prin sângele ispăşitor al lui Hristos (Romani 3,23-26), cât şi sfinţirea prin harul
Duhului Sfânt (Romani 15,16).

Exod 29:22 Să iei apoi grăsimea berbecelui, coada, grăsimea care acopere
măruntaiele, prapurul ficatului, cei doi rărunchi cu grăsimea care-i acopere şi spata
dreaptă; căci acesta este un berbece de închinare în slujba Domnului;
Coada. Literal, „coada grasă”, adică a oilor orientale cu coada lată (vezi comentariul pentru
Levitic 3,9). „Prapurul” este membrana amintită în v.13.

Exod 29:23 din coş să iei din azimile puse înaintea Domnului, o turtă de pâine, o
turtă cu untdelemn şi o plăcintă.
O turtă de pâine. Pentru „turtă” de pâine, „turtă” cu untdelemn şi „plăcintă”, vezi versetele
2,3. Punând aceste jertfe în mâinile lui Aaron şi ale fiilor lui, Moise trebuia să ia mâinile lor în ale lui
şi să le „legene” într-o parte şi în alta spre înainte, probabil pentru a arăta că jertfele Îi aparţin lui
Dumnezeu şi spre înapoi spre a arăta că ele au fost acceptate şi restituite cu binecuvântarea Sa.
Acesta era actul consacrării, prin care avea loc adevărata instalare în slujbă. În felul acesta, Moise
le-a transferat fratelui său şi fiilor fratelui său slujbele preoţeşti pe care până aici le îndeplinise el
însuşi. Prin legănarea fizică a mâinilor lor, el i-a călăuzit în aducerea la îndeplinire a primului lor act
preoţesc.

Exod 29:25 Să le iei apoi din mâinile lor şi să le arzi pe altar, deasupra arderii de tot;
aceasta este o jertfă mistuită de foc înaintea Domnului, de un miros plăcut
Domnului.

- 165 -
 Să le iei. Totuşi, Moise trebuia să completeze ritualul preoţesc în legătură cu ceremonia de
consacrare. Părţi alese ale jertfei pentru pace erau arse pe altarul arderii de tot (Exod 29,22; Levitic
3,3-5). Aici, Moise a legănat pieptul jertfei de legănat. După aceea, Aaron şi urmaşii lui aveau să
urmeze aceeaşi procedură la prezentarea unor astfel de jertfe (Levitic 7,31-35).

Exod 29:27 Să sfinţeşti pieptul legănat şi spata ridicată din berbecele care va sluji la
închinarea lui Aaron şi a fiilor lui în slujba Domnului, pieptul legănându-l într-o parte
şi într-alta, spata înfăţişând-o înaintea Domnului prin ridicare.
Să sfinţeşti pieptul. Versetele 27 şi 28 se aplică la toate jertfele de consacrare care aveau să
urmeze. De aici înainte, pieptul şi spata le-au aparţinut preoţilor. Spata trebuia să fie printr-o
singură mişcare „ridicată spre cer, iar pieptul trebuia să fie „legănat” orizontal, într-o repetată
mişcare de legănare (Levitic 7, 30-36; Numeri 18,11).

Exod 29:29 Veşmintele sfinte ale lui Aaron vor fi după el ale fiilor lui, care le vor
pune când vor fi unşi şi când vor fi închinaţi în slujbă.
Veşmintele sfinte. Versetele 29 şi 30 se aplică tot la jertfe de consacrare viitoare. Veşmintele
făcute pentru Aaron trebuiau să fie păstrate după moartea sa şi folosite la consacrarea fiecărui
mare preot succesor, ca el să poate fi „uns” şi „consacrat în ele”. Din momentul când şi-a început
îndatoririle, fiecare mare preot trebuia să poarte aceste haine timp de şapte zile (Exod 29,35;
Numeri 20,24-28).

Exod 29:31 Să iei apoi berbecele pentru închinarea în slujba Domnului, şi să pui să-i
fiarbă carnea într-un loc sfânt.
Berbecele. Partea berbecului care nu fusese arsă (vezi v.22-25) trebuia să fie mâncată „într-
un loc sfânt”, adică la uşa Cortului Întâlnirii” (Levitic 8,31). În legătură cu fiecare jertfă pentru pace
era o masă sacrificială, la care participau şi preoţii care au adus-o (Exod 29,27.28; Levitic 7,11-18).

Exod 29:32 Aaron şi fiii lui să mănânce, la uşa cortului întâlnirii carnea berbecului şi
pâinea din coş.
Pâinea. Aceasta consta din turta de pâine, turta de untdelemn şi plăcinta care rămânea în
coş, după ce din fiecare din ele se luase şi se adusese Domnului (v.2, 3, 23).

Exod 29:33 Să mănânce astfel tot ce a slujit la facerea ispăşirii, ca să fie închinaţi în
slujbă şi sfinţiţi; nimeni altul să nu mănânce din ele, căci sunt lucruri sfinte.
Să mănânce. Fiecare jertfă poseda, în măsură mai mare sau mai mică, calitatea ispăşitoare.
Jertfa pentru păcat avea această calitate deplină, (Levitic 4,2-5) iar jertfa arderii de tot şi de pace
doar în parte (Levitic 1,3; 3,1).
Nimeni altul. Nu este vorba de un cetăţean străin, ci de unul care nu este preot (compară cu
Exod 12,19 şi 20,10).

Exod 29:35 Să urmezi, cu privire la Aaron şi la fiii lui, toate poruncile, pe care ţi le-
am dat. În şapte zile să-i închini în slujbă.
Şapte zile. Ritualul consacrării pentru Aaron şi fii săi trebuia să fie îndeplinit în fiecare din
cele şapte zile succesive. Această înşeptită consacrare însemna desăvârşirea ideală (vezi Iosua
6,3.4; 1 Regi 18,43.44; 2 Regi 5,14). Deoarece aceşti preoţi sunt prototipul slujbaşilor lui Dumnezeu
de astăzi, consacrarea lor ne învaţă înălţarea sfinţeniei sfintei slujbe şi nevoia de a o păstra separată
de lume.

- 166 -
Exod 29:36 În fiecare zi să mai aduci un viţel ca jertfă pentru păcat, pentru ispăşire;
să curăţeşti altarul, făcând ispăşirea aceasta, şi să-l ungi ca să-l sfinţeşti.
Să curăţeşti altarul. Mai clar „să curăţeşti altarul, făcând o ispăşire pentru el”. Această „jertfă
pentru păcat” pentru altar era acelaşi viţel ca şi cel folosit pentru Aaron şi fii lui (vezi Exod 29,1.10-
14; Levitic 8,15). Moise a uns altarul stropindu-l de şapte ori cu apă sfântă (Levitic 8,11).

Exod 29:37 Timp de şapte zile, să faci ispăşire pentru altar, şi să-l sfinţeşti şi astfel
altarul va fi preasfânt, şi oricine se va atinge de altar, va fi sfinţit.
Şapte zile. Întreaga ceremonie a consacrării trebuia să fie repetată de şapte ori, atât pentru
preoţi cât şi pentru altar.
Prea sfânt. Literal „sfântul sfântului”, însemnând marea sfinţenie a altarului (vezi Exod
40,10). De aceea, „oricine se va atinge de” el „va fi” sau trebuie să fie „sfânt”.

Exod 29:38 Iată ce să jertfeşti pe altar: doi miei de un an, în fiecare zi, necurmat.
Doi miei. Versetele 38-42 aparţin de jertfa zilnică, care în mod adecvat urma după
consacrarea altarului.

Exod 29:39 Un miel să-l jertfeşti dimineaţa, iar celălalt miel seara.
Seara. Literal, „între cele (două) seri” (vezi comentariul pentru cap. 12,6). Cât priveşte
scopul acestor jertfe de dimineaţa şi seara, vezi comentariul pentru Levitic 1,3. Aceste jertfe
„necurmate” (cap. 29,42) erau ocazii de închinare de dimineaţă şi seară pentru tabără (Psalmi 16,8;
55,17; 1 Tesaloniceni 5,17; PP 354).

Exod 29:40 Împreună cu cel dintâi miel, să aduci a zecea parte dintr-o efă de floare
de făină, frământată într-un sfert de hin de untdelemn de măsline fără drojdii, şi o
jertfă de băutură de un sfert de hin de vin.
A zecea parte. Mai de grabă „a zecea parte” sau „a zecea măsură”, adică un omer sau o
zecime de efă (Exod 16,36; Numeri 15,4, LXX). Aceasta ar fi aproximativ echivalentul a 2,2 litri, sau
aproximativ 1,7 kg. Diferitele cereale erau folosite ca „jertfă de mâncare” (vezi Levitic 2,1). „Sfertul
de hin” ar fi egal aproximativ cu 0,9 litri.

Exod 29:41 Pe al doilea miel să-l jertfeşti seara şi să aduci împreună cu el o jertfă de
mâncare şi o jertfă de băutură ca cele de dimineaţă; aceasta este o jertfă mistuită de
foc, de un miros plăcut Domnului.
De un miros plăcut. „O mireasmă plăcută” (RSV) vezi comentariul pentru v.18.

Exod 29:42 Aceasta este arderea de tot necurmată, care va fi adusă de urmaşii
voştri, la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului; acolo Mă voi întâlni cu voi, şi îţi voi
vorbi.
Cortul întâlnirii. Mai de preferat „Cortul Întâlnirii” (RSV, vezi cap. 27,21).

Exod 29:43 Acolo Mă voi întâlni cu copiii lui Israel, şi locul acela va fi sfinţit de slava
Mea.
Acolo mă voi întâlni. Cunoscând încercările lui Israel în peregrinările lui prin pustie,
Dumnezeu l-a încurajat cu asigurarea prezenţei Sale. La consacrarea lui, cortul a fost umplut de
„slava” Domnului (cap. 40,34). Prezenţa Şechinei a fost adevărata consacrare a cortului, pentru că
toate lucrurile în legătură cu ele n-au fost decât prototip şi figuri (vezi Geneza 3,24). În felul acesta,

- 167 -
Dumnezeu nu numai că şi-a aşezat „Numele acolo” (Deuteronom 12,21), dar şi prezenţa Lui vizibilă.

Exod 29:44 Voi sfinţi cortul întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aaron şi pe fiii lui, ca să fie
în slujba Mea ca preoţi.
Voi sfinţi. Aceasta s-a împlinit când Aaron a aşezat prima lui jertfă pe altarul de aramă
(Levitic 9,24).

Exod 29:45 Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel, şi voi fi Dumnezeul lor.
Voi locui. Vezi comentariul pentru cap. 25,8. Aceasta se referă în primul rând la Şechina din
Sfânta Sfintelor, dar într-un sens mai larg, acelaşi lucru este adevărat şi despre grija, ocrotirea şi
mântuirea extinsă cu îndurare asupra aleşilor Lui copii în decursul anilor care au trecut.
Comentariile lui Ellen G. White
1-4,35 PP 359
38-42 PP 352
43,45 PP 314
45,46 PK 575

Exod 30:1 Să faci apoi un altar pentru arderea tămâiei, şi anume să-l faci din lemn
de salcâm.
Altar pentru arderea tămâiei. Era obiceiul la cele mai vechi popoare să se aducă tămâie ca
parte a închinării religioase. În primele zile ale creştinismului, mulţi credincioşi au fost condamnaţi la
moarte, pentru că au refuzat să pună tămâie pe altarul zeilor. În Scriptură, tămâia simbolizează
rugăciunea care se înalţă de pe altarul inimii la Dumnezeu (Psalmi 141,2; Luca 1,10; Apocalipsa 5,8;
8,3.4).

Exod 30:2 Lungimea lui să fie de un cot, iar lăţimea tot de un cot; să fie în patru
colţuri, şi înălţimea lui să fie de doi coţi. Coarnele altarului să fie dintr-o bucată cu el.
În patru colţuri. Altarul tămâierii era în multe privinţe asemănător cu altarul arderilor de tot
(cap. 27,1-8), deşi de dimensiune mai mică şi material mai scump. În „lungime” şi „lăţime” el era de
44,45 cm, „pătrat”, şi „înălţimea” de 88,9 cm. „Coarnele” erau unse cu sângele unor jertfe pentru
păcat (Levitic 4,7.18).
Dintr-o bucată. Adică, dintr-o bucată cu partea de sus a altarului. Deoarece coarnele sunt
simbolul puterii (vezi comentariul pentru cap. 27,2), pe altarul tămâierii, ele înseamnă puterea
rugăciunii (vezi Geneza 32,24-30). Rezultatul rugăciunii stăruitoare este scos în evidenţă în pilda
văduvei stăruitoare (Luca 18,3-8).

Exod 30:3 Să-i poleieşti cu aur curat, atât partea de sus, cât şi pereţii lui de jur
împrejur şi coarnele; şi să-i faci o cunună de aur de jur împrejur.
O cunună de aur. Aceasta era un chenar sau bordură în jurul părţii de sus pentru a preveni
să nu cadă ceva de pe el, cât şi pentru frumuseţe ( cap. 25,24).

Exod 30:4 Dedesubtul cununii să-i faci două verigi de aur de amândouă laturile, în
cele două unghiuri pentru punerea drugilor, care vor sluji la ducerea lui.
Cele două unghiuri. De preferat, cele două laturi opuse ( RSV). Cu alte cuvinte, nu erau
decât două verigi, iar nu patru ca la celelalte lucruri de mobilier, numai una pe fiecare latură, chiar
dedesubtul „cununii”. Acestea erau întru totul adecvate spre a purta un altar aşa de mic.

Exod 30:5 Drugii să-i faci din lemn de salcâm, şi să-i poleieşti cu aur.
Drugii. Adică, ţăruşii folosiţi pentru purtarea altarului (cap. 25,13.28). Lemnul de salcâm
simbolizează tărie, iar aurul, curăţenie. Astfel, rugăciunea trebuia să iasă din altarul inimii, o inimă
care este credincioasă, cinstită şi hotărâtă.

- 168 -
Exod 30:6 Să aşezi altarul în faţa perdelei dinlăuntru, care este înaintea chivotului
mărturiei, în faţa capacului ispăşirii, care este deasupra mărturiei şi unde Mă voi
întâlni cu tine.
În faţa perdelei. Altarul tămâierii a fost aşezat în locul sfânt, lângă ”perdea”, sau cortina care
îl despărţea de Sfânta Sfintelor (cap. 40,21-27). Deşi era în Sfânta, altarul tămâierii era considerat
ca aparţinând Sfintei Sfintelor (Evrei 9,3.4). Această concepţie a rezultat din faptul că, în timp ce
preoţii se apropiau în slujirea lor de prezenţa divină de deasupra scaunului îndurării, locul unde
veneau ei era altarul tămâierii (PP 353). Cu excepţia zilei de ispăşire, ei nu se puteau apropia mai
mult. Acesta era locul unde veneau să se întâlnească cu Dumnezeu, a cărui locuinţă era în Sfânta
Sfintelor. Tămâia jertfită aici umplea nu numai sfânta, ci se ridica şi trecea peste „perdea” în Sfânta
Sfintelor (vezi comentariul pentru cap. 26,32). Faptul că altarul era „înaintea scaunului îndurării” ne
învaţă că rugăciunea ne aduce în prezenţa lui Dumnezeu. Cu toate că „perdeaua” omenescului (vezi
1 Corinteni 13,12) împiedică ochii noştri fizici să-L vadă pe Dumnezeu, credinţa şi rugăciunea pot
merge acolo unde corpul nu poate merge.

Exod 30:7 Aaron va arde pe el tămâie mirositoare; va arde tămâie în fiecare

dimineaţă, când va pregăti candelele;
Tămâie mirositoare. Sau „tămâie înmiresmată” (RSV). Versetele 34-38 redau compoziţia ei.
În fiecare dimineaţă, imediat după apariţia zorilor, lămpile erau îngrijite şi curăţate de preot ( vezi
comentariul pentru cap. 27,21).

Exod 30:8 va arde şi seara când va aşeza candelele. Astfel se va arde necurmat din
partea voastră tămâie înaintea Domnului din neam în neam.
Are necurmat. Tămâia trebuia să fie arsă de două ori pe zi, la orele de rugăciune de
dimineaţa şi de seara (Exod 30,7.8). Altarul tămâierii a reprezentat mijlocire continuă, în acelaşi fel
în care altarul arderilor de tot a reprezentat ispăşire continuă (PP 353). Totuşi, nu există o
declaraţie clară, dacă tămâia ardea continuu pe acest altar „dinaintea perdelei”, deşi presupunerea
că ea ardea este puternică (PP 348). Arderea ei „continuă” ne învaţă că trebuie să venim zi după zi
înaintea Domnului în rugăciune (Psalmi 16,8; 55,17; 1 Tesaloniceni 5,17.18; PP 354). Trebuie să ne
rugăm „neîncetat” (1 Tesaloniceni 5,17).

Exod 30:9 Să nu aduceţi pe altar altfel de tămâie, nici ardere de tot, nici jertfă de
mâncare, şi să nu turnaţi pe el nici o jertfă de băutură.
Altfel de tămâie. Adică nici un fel de tămâie preparată altfel decât instrucţiunile date în
versetele 34-38.

Exod 30:10 Numai o dată pe fiecare an Aaron va face ispăşire pe coarnele altarului.
Ispăşirea aceasta o va face o dată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă
pentru ispăşirea păcatului, printre urmaşii voştri. Acesta va fi un lucru preasfânt
înaintea Domnului.
O dată pe fiecare an. Aceasta se referă la marea zi de ispăşire, a zecea zi a lunii a şaptea,
când marele preot trebuia să ia sângele şi să-l pună pe coarnele altarului tămâierii şi „să facă
ispăşire pentru el” (Levitic 16,18.19). Aceasta nu făcea din el un altar de ispăşire. Totuşi, în cazurile
când păcătuia marele preot (vezi Levitic 4,3-12), sau când păcătuia întreaga adunare „din neştiinţă”,
sau făcea „împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuie să fie făcute, el avea de-a
face cu ispăşirea (Levitic 4,13-21). În astfel de cazuri, altarul tămâierii lua locul altarului arderilor de
tot, pe care era stropit sângele jertfelor pentru păcate personale (Levitic 4,22-35). Dintre toate
obiectele mobilierului din Cortul Întâlnirii, altarul tămâierii pare să fi fost următorul ca importanţă în

- 169 -
ce priveşte sfinţenia, după chivot şi scaunul îndurării. Acest fapt sugerează marea valoare pe care o
acordă Dumnezeu rugăciunii (vezi PP 353).

Exod 30:12 "Când vei socoti pe copiii lui Israel şi le vei face numărătoarea, fiecare
din ei să dea Domnului un dar în bani, pentru răscumpărarea sufletului lui, ca să nu
fie loviţi de nici o urgie, cu prilejul acestei numărători.
Când vei socoti. Sau vei face „recensământul” (RSV). Populaţia fusese considerată pe vremea
Exodului „în număr de aproape şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii”
(vezi comentariul pentru cap. 12,37). Acum trebuia să fie făcut un recensământ mai exact.
Răscumpărarea. Literal, „a acoperi”, în acelaşi sens în care o asigurare „acoperă” un om şi-l
eliberează de a orice obligaţie. Poporul era obligat faţă de Dumnezeu; el putea să se descarce de
această obligaţie prin plătirea „răscumpărării”. Vieţile lor erau considerate ca încredinţate ca
garanţie lui Dumnezeu, până ce era îndeplinită cererea lui Dumnezeu cu privire la ele. Prin plata
revendicării, ei recunoşteau bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu.
Pentru sufletul lui. „Pentru sine însuşi” (RSV), adică pentru „duhul, sufletul şi trupul” lui (1
Tesaloniceni 5,23). Evident că acesta este sensul, pentru că declaraţia se referă la un om viu, nu la
vreo parte imaterială a fiinţei lui, sau la un spirit dezîncarnat.
Nici o urgie. Adică, nici o pedeapsă din cauza neglijenţei sau neascultării.

Exod 30:13 Iată ce vor da toţi cei ce vor fi cuprinşi în numărătoarea aceasta: o
jumătate de siclu, după siclul sfântului locaş, care este de douăzeci de ghere; o
jumătate de siclu va fi darul ridicat pentru Domnul.
Jumătate de siclu. O jumătate de siclu ar fi aproximativ 5,7 gr., iar o gera, o zecime din
această cantitate
Siclul sfântului locaş. Probabil o unitate de greutate, nu un siclu deosebit.

Exod 30:14 Orice om cuprins în numărătoare de la vârsta de douăzeci de ani în sus

va plăti darul ridicat pentru Domnul.
Vârsta de douăzeci de ani. La vârsta aceasta se socotea că israelitul ajungea la majorat,
putând fi ales pentru serviciu militar (2 Cronici 25,5) şi gata să-şi asume îndatoririle de cetăţean.
Leviţii, începeau la vârsta aceasta serviciul lor la sanctuar (1 Cronici 23,24.27; 2 Cronici 31,17; Ezra
3,8).

Exod 30:15 Bogatul să nu plătească mai mult, şi săracul să nu plătească mai puţin
de o jumătate de siclu, ca dar ridicat pentru Domnul, pentru răscumpărarea
sufletelor.
Să nu plătească mai mult. Aceasta era taxă şi revenea în mod egal pentru fiecare bărbat în
vârstă de douăzeci de ani sau mai mult. Fiind o sumă relativ mică, nimeni nu era scutit de taxa
aceasta. Ea era o contribuţie minimă pentru sanctuar, mulţi dădeau mult mai mult. Planul era
minunat şi sugerează ideea că înaintea lui Dumnezeu toate sufletele au aceeaşi valoare
(Deuteronom 10,17; Fapte 10,34; Romani 3,22). Toţi au păcătuit, şi Dumnezeu extinde harul Său
asupra tuturor. Observă semnificaţia „noi” cu care începe Isaia 53,6, şi „a noastră a tuturor” cu care
încheie.
Pentru sufletele voastre. De preferat: „pentru voi înşivă” (RSV; vezi v.12).

Exod 30:16 Să ridici de la copiii lui Israel argintul pentru răscumpărare, şi să-l
întrebuinţezi pentru slujba cortului întâlnirii; aceasta va fi pentru copiii lui Israel o
aducere aminte înaintea Domnului pentru răscumpărarea sufletelor lor."

- 170 -
 O aducere aminte. Pentru folosirea „argintului pentru răscumpărare” vezi cap. 38,25-28.
Devenind o parte permanentă a sanctuarului, acesta era o continuă „aducere aminte” cu privire la
răspunderile şi privilegiile spirituale ale poporului.
Pentru sufletele lor. De preferat: „pentru voi înşivă” (RSV; vezi v.12).

Exod 30:18 "Să faci un lighean de aramă cu piciorul lui de aramă, pentru spălat; să-l
aşezi între cortul întâlnirii şi altar, şi să torni apă în el,
Un lighean. Nu este arătat nimic cu privire la dimensiunea şi forma lui. El era din bronz, făcut
din oglinzile femeilor lui Israel date ca dar de bună voie (cap. 38,8). În templul lui Solomon, „marea
turnată” şi „zece lighene” au înlocuit ligheanul original (1 Regi 7,23-26; 38). El stătea pe „piciorul”
lui, sau suportul lui în curtea întâlnirii, între intrarea în cort şi altarul arderilor de tot. Simbolic,
ligheanul reprezintă spălarea păcatelor noastre prin credinţa în sângele vărsat al lui Hristos (Fapte
22,16; 1 Corinteni 6,11; Efeseni 5,26; Apocalipsa 7,14).

Exod 30:19 ca să-şi spele în el Aaron şi fiii lui mâinile şi picioarele.

Spele. Spălarea mâinilor şi picioarelor simboliza schimbarea vieţii. Din cauza spălării rituale a
preoţilor, a uciderii victimelor de jertfă, a stropirii, vărsării şi aruncării sângelui în legătură cu
diferitele slujbe ale serviciului sanctuarului, nevoia de spălare apare evidentă. (Exod 29,4.17; Levitic
8,1-6).

Exod 30:20 Când vor intra în cortul întâlnirii, se vor spăla cu apa aceasta, ca să nu
moară; şi se vor spăla şi când se vor apropia de altar, ca să facă slujba şi ca să
aducă Domnului jertfe arse de foc.
Ca să nu moară. Cuvintele acestea erau o avertizare că orice călcare a acestei însărcinări din
cauza neglijenţei sau indiferenţei urma să fie pedepsită foarte sever.

Exod 30:23 "Ia din cele mai bune mirodenii, cinci sute de sicli de smirnă foarte
curată, jumătate, adică două sute cincizeci de sicli, de scorţişoară mirositoare, două
sute cincizeci de sicli de trestie mirositoare,
Cele mai bune mirodenii. Mirodeniile jucau un mare rol în viaţa popoarelor antice, şi erau de
multe feluri. „Smirnă curată” este mai exact tradusă ca „smirnă lichidă” (RSV), sau „smirnă
curgătoare”, o mirodenie care se cerea mult. Trestia (calamus) probabil că era o trestie aromată.

Exod 30:24 cinci sute de sicli de casia, după siclul sfântului locaş, şi un hin de
untdelemn de măslin.
Casia. Un lemn aromat. Reţeta prevedea câte 5,7 kg de smirnă şi casia şi câte 2,9 kg de
scorţişoară şi trestie mirositoare.
Un hin. Acestea erau amestecate într-un hin de untdelemn de măsline (cca. 3,67 litri).

Exod 30:25 Cu ele să faci un untdelemn pentru ungerea sfântă, o amestecătură

mirositoare, făcută după meşteşugul făcătorului de mir; acesta va fi untdelemnul
pentru ungerea sfântă.
Ungere. Această „compoziţie” înmiresmată reprezintă un simbol plăcut al înmiresmatei
„arome” a dreptăţii lui Hristos care trebuie să se reflecte în viaţa noastră (Psalmi 45,6-8; Cânt. Cânt.
3,6; Isaia 61,10; 2 Corinteni 2,14-16).

Exod 30:26 Cu el să ungi cortul întâlnirii şi chivotul mărturiei,

- 171 -
 Să ungi cortul întâlnirii. În primul rând trebuiau să fie unse obiectele Cortului Întâlnirii, Cortul
Întâlnirii însuşi, mobilierul Sfintei Sfintelor şi al Sfintei şi mobilierul curţii. Ungerea preoţilor se făcea
la urmă (Levitic 8,10-12).

Exod 30:30 Să ungi de asemenea pe Aaron şi pe fiii lui, şi să-i sfinţeşti, ca să fie în
slujba Mea ca preoţi.
Să ungi pe Aaron. Când locul în care Aaron şi fii săi aveau să slujească fusese sfinţit, au fost
sfinţiţi şi preoţii spre a sluji acolo. Tot aşa şi Hristos S-a înălţat „să pregătească un loc” pentru noi,
pe care-l vom primi atunci când va reveni (Ioan 14,1-3).

Exod 30:32 Să nu se ungă cu el trupul nici unui om, şi să nu faceţi un alt untdelemn
ca el după aceeaşi întocmire; el este sfânt, şi voi să-l priviţi ca sfânt.
Trupul nici unui om. Adică, nici un untdelemn sfinţit nu trebuia să fie folosit de nimeni ca
ungere obişnuită. El trebuia să fie păstrat exclusiv pentru uz sfânt. Nu trebuia să fie folosită aceeaşi
formulă pentru nici un alt scop, cu toate că aceleaşi ingrediente puteau fi folosite separat, sau în
alte combinaţii.

Exod 30:34 Domnul a zis lui Moise: "Ia mirodenii, stacte, onice mirositoare, halvan,
şi tămâie curată, în aceeaşi măsură.
Mirodenii. Versetele 34-38 dau instrucţiuni cum să se facă „tămâia mirositoare” care trebuia
să fie arsă pe altarul de aur (v.7). Aceasta era un amestec de patru mirodenii, în părţi egale.
„Stacte”, „halvan”, „tămâia curtă” erau răşinoase, în timp ce „onice” se pare că a derivat dintr-o
anumită cochilie de moluscă.

Exod 30:35 Cu ele să faci tămâie, o amestecătură mirositoare, alcătuită după

meşteşugul făcătorului de mir; să fie sărată, curată şi sfântă.
Să fie sărată. Mai de grabă, „condimentată cu sare”(RSV). Cărbunii pentru altarul tămâierii
erau aduşi de pe altarul arderii de tot (vezi Levitic 16,12.13), fapt ce descoperă adevărul că inima
închinătorului trebuia să fie împăcată cu Dumnezeu, înainte ca Dumnezeu să primească rugăciunile
şi consacrarea lui (Iov 27,8,9; Psalmi 66,18, Proverbe 15,29; 28,9; Isaia 1,15; Mica 3,4; Ioan 9,31).

Exod 30:36 S-o pisezi mărunt, şi s-o pui înaintea mărturiei, în cortul întâlnirii unde
Mă voi întâlni cu tine. Acesta va fi pentru voi un lucru preasfânt.
S-o pisezi. O mică parte din preparat trebuia să fie pisată din când în când, cum se cerea, şi
pusă probabil pe altarul de aur „înaintea mărturiei”, adică în partea opusă chivotului, dar înaintea
perdelei dinăuntru. Această apropiere de prezenţa divină o făcea „foarte sfântă”.

Exod 30:37 Tămâie ca aceasta, în aceeaşi întocmire, să nu vă faceţi, ci s-o priviţi ca

sfântă, şi păstrată pentru Domnul.
Să nu faceţi. Interdicţia şi pedeapsa în legătură cu untdelemnul pentru ungere (v.32 şi 33) se
aplică şi în ce priveşte tămâia.
Comentariile lui Ellen G. White
1-10 PP 348
1 SR 154
7,8 ML 217; PP 348, 352, 353; SR 154
8 PP 367
10 PP 352; SR 155
12-16 DA 155; PP 526
17-21 2T 611
18 PP 347
19-21CH 81
21 GW 173

- 172 -
Exod 31:2 "Să ştii că am ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui
Iuda.
Am ales. Dând instrucţiuni amănunţite pentru construirea Cortului Întâlnirii, a mobilierului lui
şi a proviziilor lui, Dumnezeu îi numeşte, în continuare, pe cei care trebuie să aibă supravegherea
lucrului. Beţaleel trebuia să poarte răspunderea împreună cu asistentul său Oholiab. Fără îndoială că
aceşti bărbaţi au fost aleşi din cauza talentului lor superior şi a experienţei de mai înainte. La
acestea, Dumnezeu a făgăduit să adauge înţelepciune şi cunoştinţă deosebită. În felul acesta, ei au
fost potriviţi şi din punct de vedere natural şi supranatural pentru sarcina lor (vezi PP 214; DA 827;
Matei 13,12). Daruri de înţelepciune, cunoştinţă şi dibăcie pentru a face lucrări vremelnice sunt date
oamenilor de către Dumnezeu, tot atât de sigur cum sunt şi darurile spirituale (1 Corinteni 12,8).
Biserica are nevoie printre membrii ei de oameni asemenea lui Beţaleel şi Oholiab, tot atât mult cum
are nevoie de cei care sunt ca Isaia şi Pavel. Numai pe aceia pe care Dumnezeu îi cheamă la vreo
slujire specială, El îi „cheamă pe nume” (Exod 3,4; Isaia 45,1-4).

Exod 31:3 L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune,
pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări,
L-am umplut. Duhul Sfânt avea să-i dea lui Beţaleel „ştiinţă” sau cunoştinţe reale, „pricepere”
sau bunul simţ în aplicarea faptelor cunoscute şi „înţelepciune” sau discernământ şi judecată
sănătoasă. Ca adaos, el urma să primească o abilitate în plus la „meşteşug”, incluzând atât
dexteritatea, cât şi arta ca maestru artist.

Exod 31:4 i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meşteşugite, să
lucreze în aur, în argint şi în aramă,
Să născocească. El urma să aibă nu numai darul de a crea proiecte, ci şi abilitatea de a
executa aceste proiecte. În timp ce lui Moise i-au fost date instrucţiuni speciale pentru construirea
sanctuarului şi a echipamentului lui, nu fusese spus nimic cu privire la multe amănunte, cum ar fi
forma heruvimilor, modelele care urmau să fie brodate sau ţesute în diferitele pânze, formele
veselei, a capitelurilor stâlpilor, sau a ligheanului. Mult avea să depindă de iniţiativa, inventivitatea,
gustul şi arta acelora care erau însărcinaţi cu lucrarea.

Exod 31:6 Şi iată că i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui
Dan. Am dat pricepere în mintea tuturor celor ce sunt iscusiţi, ca să facă tot ce ţi-am
poruncit:
Oholiab. Din cap. 38,23 se pare că Oholiab urma să supravegheze proiectul pentru producţia
ţesăturilor textile, cuprinzând atât ţesutul, cât şi broderia. Este interesant a se vedea că Hiram,
artistul principal folosit de Solomon să facă lucrarea de ornamentare a Templului, a fost urmaş al lui
Dan (2 Cronici 2,13.14).
În mintea. Orice artist, fie că este poet, pictor, sculptor, muzicant, sau desenator trebuie să
aibă în el un talent natural, fără de care el nu va atinge niciodată desăvârşirea. Astfel de daruri
trebuie să fie considerate ca o încredinţare sfântă de la Dumnezeu spre a fi folosită spre slava Lui şi
spre binele omenirii, nu pentru progresul individual. Greşind în privinţa aceasta, abilitatea cea mare
a cuiva poate contribui numai la decădere morală. Lucrarea manuală pentru construirea Cortului
Întâlnirii a fost sfinţită de Dumnezeu. Domnul Isus a cinstit munca fizică, dedicându-Şi cei mai mulţi
ani de pe pământ atelierului de dulgherie din Nazaret (vezi Marcu 6,3). Pavel s-a întreţinut lucrând
ca făcător de corturi (Fapte 18,1-3).

Exod 31:10 veşmintele pentru slujbă, veşmintele sfinte ale preotului Aaron,
veşmintele fiilor lui pentru slujbele preoţeşti;

- 173 -
 Veşmintele sau „îmbrăcăminte lucrată fin” (RSV). Acestea erau veşmintele distincte ale
marelui preot, care numai lui îi era îngăduit să le poarte. Ele cuprindeau mantia albastră, efodul,
brâul efodului şi pieptarul. Celelalte „veşminte sfinte”, care alcătuiau îmbrăcămintea marelui preot,
erau izmenele de in, tunica, brâul interior şi mitra. „Îmbrăcămintea fiilor lui” cuprindea izmenele de
in, tunicile, brâiele şi scufiile (cap. 28).

Exod 31:13 "Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: "Să nu care cumva să nu ţineţi
sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi şi urmaşii voştri, un semn după care
se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc.
Sabatele Mele. Una dintre cele mai remarcabile caracteristici ale capitolelor de încheiere ale
Exodului este îndemnul repetat cu privire la respectarea a Sabatului zilei a şaptea (vezi cap. 16,22-
30; 20,8-11; 23,12; 34,21; 35,2,3). Aceasta dovedeşte marea importanţă a Sabatului, pentru că nici
o altă poruncă a Decalogului nu este amintită. Această referinţă făcută cu privire la respectarea
Sabatului nu este o simplă repetare a observaţiilor similare, ci ea prezintă Sabatul ca un „semn”
între Dumnezeu şi poporul Lui şi avertizează că pedeapsa pentru călcarea Sabatului este ”moartea”.

Un semn. Dumnezeu dăduse deja israeliţilor circumciziunea ca „semn” în trupul lor al

„legământului” cu ei (Geneza 17,9-14; Fapte 7,8). Acum, urma ca Sabatul să fie un „semn” în plus
al acestui legământul, nu în trup, ci în inimă (Exod 31,12.13.16,17; Ieremia 31,31-33; Ezechiel
20,12.20; 2 Corinteni 3,3).

Exod 31:14 Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt. Cine îl va călca, va fi
pedepsit cu moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta va fi nimicit din
mijlocul poporului său.
Îl va călca. Mai exact „îl va profana”. Sabatul este sfânt (Geneza 2,1-3), de aceea este un
păcat a introduce în orele lui sfinte ceva ce este obişnuit (vezi comentariul pentru Exod 12,16;
16,23). Sabatul este profanat ori de câte ori se face în el o lucrare care nu este necesară. Faptele
de milă, de nevoie, sau de ritual religios nu sunt oprite în această zi (Matei 12,1-13; Marcu 2,23-
28).
Pedepsit cu moartea. Această pedeapsă severă era o continuă aducere aminte că încălcarea
Sabatului rupea legământul dintre Domnul şi popor. Sabatul era semnul distinctiv al credincioşiei
faţă de Dumnezeu şi, de aceea, călcarea lui era o ofensă de cea mai mare gravitate, un act de
trădare împotriva guvernării divine (vezi Exod 35,2; Numeri 15,32-36).

Exod 31:15 Să lucrezi şase zile; dar a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, închinată
Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului, va fi pedepsit cu moartea.
Ziua de odihnă. Literal, „odihna deplinei odihne” (vezi comentariul pentru cap. 16,23-26;
20,10). Expresia aceasta înseamnă odihnă completă de orice preocupări vremelnice (vezi Exod 35,2;
Levitic 23,3; Isaia 58,13).

Exod 31:17 Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic, căci în şase
zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea s-a odihnit şi a răsuflat."
A răsuflat. Tocmai faptul că Dumnezeu foloseşte un limbaj adaptat în mod deosebit la
experienţa omenească arată cât de serios doreşte să imprime asupra poporului Său obligaţia faţă de
El şi nevoia lor de a urma exemplul Său. Nu poate exista un motiv mai convingător de a se supune
faţă de porunca divină, decât acela că Dumnezeu Se dă pe sine Însuşi ca exemplu (Ioan 13,13-15;
1 Petru 2,21).

- 174 -
Exod 31:18 Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele
două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu.
Două table ale mărturiei. Dumnezeu îl informase pe Moise despre faptul că chivotul din
Sfânta Sfintelor trebuia să conţină această „mărturie” (cap. 25,16). Deoarece acesta era scopul
principal al chivotului. Fiind cel mai sfânt obiect de mobilier din Cortul Întâlnirii, este potrivit ca
această secţiune care se ocupă cu alcătuirea Cortului Întâlnirii şi slujbaşii lui să se încheie cu o
declaraţie privitoare la semnificaţia chivotului şi Cortului Întâlnirii. „Două table” trebuie să fie „cele
două table” pe care Dumnezeu le făgăduise lui Moise (cap. 24,12) şi care fuseseră scrise în mod
supranatural (cap. 32,16). Scrierea celor Zece Porunci pe piatră (Deuteronom 4,13) arată caracterul
lor neschimbător şi veşnic (Matei 5,17-19). Cele două table scot în evidenţă obligaţia omului faţă de
Dumnezeu (primele patru porunci) şi faţă de aproapele său (ultimele şase; Matei 22,36-40). Cele
două table de piatră se împăturau ca o carte (EW 32).
Comentariile lui Ellen G. White
1-6 CT 59, 351; Ed 36
2,3 CT 314
2-6 COL 349
3 ML 110; 7T 162
3-57 T 132
12,13 8T 117
12-16 FE 449; 9T 212
12-17 MM 164; 9T 17
12-18 Ev 232; 9T 16
13 CW 117; Ed 250; FE 507; MM 121; TM 137; 6T 350, 361; 7T 109; 8T 198; 9T 230
13,14 TM 134
13,14,17 PP 313; 7T 122
13,17 PK 184
13-17 PK 179; 7T 105; 8T 94, 210
15-17 TM 135
16 MM 215
16,17 6T 349; 8T 196, 198; 9T 94
16-18 FE 507
17 Ev 538; GC 437; GW 149; SR 141
18 GC vi; PK 181; SL 49; SR 148, 153; 6T 10

Exod 32:1 Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se coboare de pe munte, s-a

strâns în jurul lui Aaron, şi i-a zis: "Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă
înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim
ce s-a făcut."
Moise zăboveşte. În timp ce Moise a întârziat mai multe săptămâni pe munte, poporul i-a
cerut lui Aaron să le facă „dumnezei” (Deuteronom 9,9-12). Absenţa prelungită a lui Moise i-a
tulburat pe izraeliţi şi i-a făcut să fie neliniştiţi şi nerăbdători. Lor le lipsea credinţa lui Moise şi a
părinţilor lor, care „au rămas neclintiţi, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evrei 11,27).
Este demn de observat faptul că aparenta întârziere a lui Moise a devenit o ocazie de
alunecare a unora din poporul lui Dumnezeu (vezi Ezechiel 12,21-28; Habacuc 2,2-4; Matei 25,1-
13). În mod asemănător, unii vor da greş în a fi gata pentru venirea Domnului, când El se va arăta
„a doua oară” (vezi Evrei 9,28). Mulţi vor zice în ziua aceea: „Stăpânul meu întârzie să vină” şi se
vor deda la nelegiuire (Matei 24,45-51; Luca 12,37-48; 2 Petru 3,3-18).
Izraeliţii s-au temut că acel conducător de care ajunseseră să depindă îi părăsise. Atâta
vreme cât îl aveau pe Moise cu ei, ca să-i încurajeze prin îndemnurile lui şi să-i susţină prin
exemplul lui, izraeliţii reuşeau să păstreze o viaţă spirituală înaltă, să „umble prin credinţă, nu prin
vedere” (2 Corinteni 5,7). Când el nu a mai fost prezent, s-a stârnit o reacţie, iar „firea” a triumfat
asupra „duhului”. Deşi din vale putea fi văzut norul întunecos în care intrase Moise când se urcase
împreună cu Iosua şi care stătea pe vârful muntelui, iluminat din când în când de fulgerele
prezenţei divine, totuşi multora din tabără li s-a părut că Moise îi părăsise, ori fusese nimicit de focul
distrugător. Era pregătită calea pentru o manifestare dureroasă a idolatriei.
Această experienţă prezintă unul dintre acele contraste izbitoare aşa de caracteristice în
Biblie, asemenea celui în care, de exemplu, Domnul Hristos era proslăvit pe muntele schimbării la
faţă, în timp ce ucenicii din vale erau supăraţi şi înfrânţi (Matei 17,1-19). Aici, în timp ce Moise era
pe munte, primind tablele Legii şi îndrumările cu privire la adevărata închinare şi la slujba înaltă şi
sfântă a marelui preot, poporul de jos săvârşea un act de neascultare flagrantă a Domnului.
Paradoxal, poporul era condus în idolatrie chiar de omul chemat să-I slujească Domnului.

- 175 -
 Lui Aaron. Dacă fratele lui Moise ar fi avut o credinţă şi un caracter puternic, acest incident
nefericit din istoria lui Israel ar fi putut fi evitat. Slăbiciunea de caracter şi spiritul de caracter al lui
Aaron nu numai că au făcut conducerea lui spirituală să fie ineficientă, ci l-au şi aşezat în poziţia de
conducător al răzvrătirii.
Fă-ne un Dumnezeu (dumnezei – în engleză, n.trad.). Deoarece şederea în Egipt îi obişnuise
cu formele materiale ale zeităţilor, evreilor le era dificil să se încreadă într-un Dumnezeu invizibil.
Deşi termenul pentru „dumnezei” în limba ebraică este ’Elohim, adică forma la plural, unii
cercetători ai Bibliei afirmă că aici şi în v.4, 8 şi 31 cuvântul „dumnezei” trebuie să fie tradus prin
„un Dumnezeu”, considerând că forma la plural este folosită intenţionat spre a accentua faptul că
viţelul de aur era un dumnezeu fals, în contrast cu Domnul, adevăratul Dumnezeu.
Să meargă înaintea noastră. Obosit de atâta aşteptare la Sinai şi dornic de a-şi continua
călătoria spre Ţara Făgăduită, poporul a cerut un dumnezeu vizibil, care să le inspire încredere şi
curaj (vezi 1 Samuel 3,3-8). Cât de bine ar fi fost dacă ei ar fi folosit acest timp de aşteptare pentru
a medita la Legea lui Dumnezeu, pregătindu-şi în felul acesta inima spre a primi şi alte descoperiri
de la El. Dacă ar fi procedat aşa, ei ar fi fost în stare să se opună acestei ispite. Spiritul de apostazie
a fost generat în cea mai mare măsură de „mulţimea de amestecătură”, care se asociase izraeliţilor
pentru a scăpa de plăgile Egiptului. Aceşti oameni trebuie să fie comparaţi cu „oamenii fără căpătâi”
din Fapte 17,5.

Exod 32:2 Aaron le-a răspuns: "Scoateţi cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor
şi fiicelor voastre, şi aduceţi-i la mine."
Scoate-ţi. Alarmat de atitudinea necugetată şi ameninţătoare a poporului şi temându-se
pentru propria siguranţă, Aaron a cedat în faţa cererilor mulţimii, în loc să înalţe cu nobleţe şi
fermitate onoarea lui Dumnezeu (vezi cap. 23,2). În speranţa că oamenii vor refuza să renunţe la
proprietăţile îndrăgite, el a poruncit să fie adunaţi „cerceii de aur”. Dar, sperând aşa, el a greşit.
După ce a făcut primul pas al compromisului, nu a mai putut să se retragă.

Exod 32:4 El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta, şi a făcut un viţel turnat.
Şi ei au zis: "Israele! iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului."
Iată Dumnezeul tău. „Viţelul” avea o semnificaţie firească pentru izraeliţi, deoarece în Egipt
asistaseră la închinarea înaintea lui Apis, taurul. Dar viţelul de aur a fost o presupusă reprezentare
materială a adevăratului Dumnezeu, nu a vreunei zeităţi păgâne (vezi v.5).

Exod 32:5 Când a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui, şi a strigat:
"Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!"
A strigat. Văzând aprobarea populară, Aaron a continuat să se implice în această apostazie,
anunţând o „sărbătoare”. Destul de ciudat, aceasta avea să fie „o sărbătoare în cinstea Domnului”.
Acest spirit de compromis, încercarea de a armoniza închinarea la Dumnezeu cu închinarea la idoli,
nu a fost manifestat de Israel doar în acest caz, ci a motivat o mare parte din idolatria care i-a
afectat în viitor (1 Regi 12,26-33; 2 Regi 17,32.33; Ţefania 1,5).

Exod 32:6 A doua zi, s-au sculat dis de dimineaţă şi au adus arderi de tot şi jertfe de
mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace.
Dis de dimineaţă. Aşa de entuziasmaţi şi de hotărâţi erau oamenii pentru religia lor nou-
descoperită, încât s-a sculat cât mai devreme cu putinţă, ca să înceapă actul de închinare.
A şezut de a mâncat. Din jertfele aduse, numai o parte era arsă de obicei pe altar, restul
fiind mâncat de cel ce le aducea.
S-au sculat să joace. Aceasta era o manifestare a senzualităţii. Sărbătorile păgâne se
încheiau cu orgiile cele mai desfrânate (Numeri 25,1-9; 1 Corinteni 10,7.8). Acest episod ilustrează

- 176 -
lupta care se dă fără încetare în natura omenească, între fire şi Spirit (Romani 7,23; 8,1-13). Din
momentul plecării lor din Egipt, izraeliţii duseseră o viaţă spirituală, în care depinseseră de
Dumnezeul nevăzut şi fuseseră protejaţi de El. Cu toate acestea, în cele din urmă, când influenţa
restrictivă a exemplului şi a călăuzirii lui Moise încetase să fie prezentă, răul a biruit. Ei s-au întors la
idolatrie şi la imoralitatea care era legată inseparabil de închinarea păgână. Plăcerile senzuale erau
deghizate în religie (2 Timotei 3,4.5). O asemenea religie este pe placul mulţimilor şi acum, aşa cum
a fost în zilele lui Israel. Există încă unii conducători înclinaţi să cedeze în faţa dorinţelor celor
neconsacraţi şi să-i încurajeze la păcat (PP 317).

Exod 32:7 Domnul a zis lui Moise: "Scoală şi coboară-te; căci poporul tău, pe care l-
ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat.
Poporul tău. Dumnezeu îl dezmoştenise pe Israel. El nu a mai vorbit despre el ca fiind
„poporul Meu” (Exod 3,10; etc.; în conformitate cu Matei 21,13; 23,28). Izraeliţii rupseseră
legământul cu El şi se „despărţiseră” de grija şi călăuzirea Sa (Isaia 59,2). Resentimentul faţă de
păcat este o parte inseparabilă a caracterului divin. Dumnezeu îl iubeşte pe cel păcătos, dar urăşte
păcatul. Deoarece era departe de tabără, Moise nu a ştiut ce să întâmpla jos.

Exod 32:8 Foarte curând s-au abătut de la calea, pe care le-o poruncisem Eu; şi-au
făcut un viţel turnat, s-au închinat până la pământ înaintea lui, i-au adus jertfe, şi au
zis: "Israele! iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului!"
Foarte curând s-au abătut. Doar cu câteva săptămâni în urmă, poporul intrase într-un
legământ solemn cu Dumnezeu şi se angajase să-L asculte (cap. 19,8; 24,3). Acum, acel legământ
era călcat (PP 320). Pentru că nu avea „rădăcini”, când a venit ispita, poporul a căzut repede în
păcat (vezi Matei 13,20.21). Mulţi din popor, îndeosebi cei din „mulţimea de amestecătură”, nu s-au
putut abţine de la vechile lor practici idolatre (vezi 2 Petru 2,22). Cuvântul „încăpăţânat” („cu gâtul
înţepenit” – n.trad.) transmite ideea de perversitate, asemenea unui cal care îşi înţepeneşte gâtul,
când vizitiul îl mână în dreapta, sau în stânga, şi refuză să meargă în direcţia în care ar trebui.

Exod 32:10 Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor: şi-i voi
mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare."
Lasă-mă. Dumnezeu îl punea la încercare pe Moise şi îl pregătea pentru evenimentele
viitoare (vezi Geneza 18,23-32; 32,26-28). Aceasta nu a fost ultima ocazie când a fost confruntat cu
o astfel de experienţă (Numeri 16,21.45). Moise a înţeles că propunerea lui Dumnezeu nu era finală
şi a început să mijlocească pentru poporul său.
Pe tine te voi face. Domnul îi oferea lui Moise o ocazie de a alege între propria slavă, sau
onoarea lui Dumnezeu şi bunăstarea acelora care se aflau în grija lui (vezi Matei 4,8-10). El s-a
ridicat cu nobleţe la înălţimea ocaziei şi, în acest fel, şi-a dovedit devotamentul plin de loialitate faţă
de Dumnezeu şi faţă de sarcina care îi fusese încredinţată.

Exod 32:11 Moise s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, şi a zis: "Pentru ce să se
aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara
Egiptului cu mare putere şi cu mână tare?
Moise s-a rugat. Moise protestează, spunând că Israel încă este poporul lui Dumnezeu – nu
al său (vezi v.7). Dumnezeu făcuse aşa de mult pentru ei şi, cu siguranţă, nu îi va respinge acum,
deoarece prin acest fapt ar recunoaşte că planul Său a dat greş. Primul argument al lui Moise a fost
că Dumnezeu nu-şi putea permite să facă aşa, pentru onoarea Numelui Său. Moise nu putea să
scuze păcatul poporului său, dar putea să mijlocească pentru iertarea lui (vezi Iov 42,10; Ieremia
14,19-21; Ezechiel 14,14.20; Daniel 9,4-11).

- 177 -
Exod 32:12 Pentru ce să zică Egiptenii: "Spre nenorocirea lor i-a scos, ca să-i
omoare prin munţi, şi ca să-i şteargă de pe faţa pământului?" Întoarce-Te din iuţimea
mâniei Tale şi lasă-Te de răul acesta pe care vrei să-l faci poporului.
De ce să zică. Popoarele înconjurătoare auziseră despre eliberarea minunată a evreilor din
Egipt şi, ca rezultat, se temeau de ce ar putea să facă Domnul în continuare pentru Israel. Prin
urmare, dacă Israel ar fi fost nimicit acum, păgânii s-ar fi bucurat şi Dumnezeu ar fi fost dezonorat.
În acest fel, s-ar fi dovedit adevărate acuzaţiile egiptenilor că, în loc de a-Şi conduce popor în pustie
pentru a aduce jertfe (cap. 5,1-5), Dumnezeu îi adusese acolo ca să-i nimicească (cap. 10,10). Al
doilea argument al lui Moise a fost evitarea triumfului păgânilor asupra lui Israel.

Exod 32:13 Adu-ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Israel, robii Tăi, cărora le-ai
spus, jurându-Te pe Tine însuţi: "Voi înmulţi sămânţa voastră ca stelele cerului, voi
da urmaşilor voştri toată ţara aceasta, de care am vorbit, şi ei o vor stăpâni în veac."
Adu-ţi aminte de Avraam. Al treilea argument a fost rugămintea adresată lui Dumnezeu de a-
Şi aduce aminte de Avraam (Geneza 15,5; 17,2-8), Isaac (Geneza 26,4) şi Iacov (Geneza 28,14;
35,11). Aceste făgăduinţe fuseseră împlinite parţial, cu siguranţă că Dumnezeu nu va da greş în a-Şi
împlini până la capăt cuvântul Său.

Exod 32:14 Şi Domnul S-a lăsat de răul, pe care spusese că vrea să-l facă poporului
său.
Domnul S-a lăsat („S-a căit” [versiunea engleză], n.trad.). Domnul a fost impresionat de
rugăciunea stăruitoare şi altruistă a slujitorului Său credincios. El nu putea să refuze rugămintea
aceluia care se gândea mai mult la poporul lui, decât la propria înălţare şi onoare. Ce tribut uimitor
a fost acesta pentru caracterul lui Moise şi ce descoperire a iubirii divine (Ioan 3,16; Filipeni 2,5-8).
Cuvintele „Domnul S-a căit” sunt o slabă încercare de a exprima voinţa divină în limbajul
omenesc. Strict vorbind, Dumnezeu nu Îşi poate schimba planul, deoarece El cunoaşte „sfârşitul de
la început” (1 Samuel 15,29; Isaia 46,9.10; 55,11). Cu toate acestea, când cei păcătoşi renunţă la
păcat şi se întorc la El, când copiii Săi Îi cer milă şi iertare, Dumnezeu „Se căieşte”. El trece de la
mânie la milă, de la dreptate la iertare plină de har (Psalmi 106,44.45; Ieremia 18,5-10; 26,3; Ioel
2,12-14; Iona 3,9.10; 4,2).

Exod 32:15 Moise s-a întors şi s-a coborât de pe munte, cu cele două table ale
mărturiei în mână. Tablele erau scrise pe amândouă părţile, pe o parte şi pe alta.
În mână. Adică în mâini (Deuteronom 9,15).

Exod 32:17 Iosua a auzit glasul poporului care scotea strigăte, şi a zis lui Moise: "În
tabără este un strigăt de război!"
Iosua a auzit. În timp ce cobora de pe munte, Moise l-a întâlnit pe Iosua, în locul unde îl
lăsase cu şase săptămâni înainte (vezi cap. 24,12-18). Ei s-au îndreptat spre tabără împreună. Fiind
soldat, Iosua a crezut că zgomotul din tabără era de război, dar Moise fusese avertizat de Domnul
că se întâmpla ceva greşit şi suspecta natura zgomotului. Ultima parte a coborârii de pe Muntele
Sinai nu permite vederea câmpiei de la poale, aşa că zgomotele se auzeau înainte să poată fi văzută
cauza lor. Probabil că movilele de pământ de la piciorul muntelui constituiau o piedică în calea
vederii (vezi comentariul pentru cap. 19,1).

Exod 32:19 Şi, pe când se apropia de tabără a văzut viţelul şi jocurile. Moise s-a
aprins de mânie, a aruncat tablele din mână, şi le-a sfărâmat de piciorul muntelui.

- 178 -
 Pe când se apropia. La naţiunile din vechime, ceremoniile religioase includeau dansul. La
evrei, dansul era uneori solemn şi demn, aşa cum a fost cazul lui David (2 Samuel 6,14), alteori era
festiv şi plin de bucurie (vezi comentariul pentru Exod 15,20). Cu toate acestea, la păgâni şi
îndeosebi printre naţiunile orientale, astfel de dansuri aveau un caracter lasciv şi desfrânat.
Dansatorii egipteni erau o categorie profesională inferioară, iar dansul lor era senzual şi indecent. În
Siria, Asia Mică, şi în Babilon, dansul era o orgie sălbatică. Acesta fusese felul de dans pe care şi-l
îngăduiseră izraeliţii acum, fapt ce justifică furia lui Moise. Era un act de idolatrie în cel mai josnic
grad. Nu este ciudat că el a izbit cu violenţă tablele şi le-a spart. Prin acest gest, el a indicată faptul
că izraeliţii rupseseră legământul cu Dumnezeu, iar Dumnezeu rupsese legământul Său cu ei
(Deuteronom 9,17; PP 320).

Exod 32:20 A luat viţelul, pe care-l făcuseră ei, şi l-a ars în foc; l-a prefăcut în
cenuşă, a presărat cenuşa pe faţa apei, şi a dat-o copiilor lui Israel s-o bea.
A luat viţelul. Compară acest fapt cu acţiunea similară a lui Iosia (2 Regi 23,1-27).
A presărat cenuşa. Adică, „a împrăştiat-o”. Având în vedere că „apa” era „pârâul” care
cobora de pe munte (Deuteronom 9,21) şi era singura apă existentă, când au beau din ea, izraeliţii
riscau să înghită particule de aur. În felul acesta, obiectul păcatului lor a devenit şi obiectul
pedepsei lor. Păcatul răsplăteşte în monedă proprie (Psalmi 7,15.16; 9,15; Proverbe 1,31.32; 5,22).
Prin nimicirea completă a viţelului de aur, Moise i-a arătat poporului inutilitatea şi nimicnicia unui
idol (1 Corinteni 8,4). Dacă viţelul nu se putea salva singur, cu siguranţă că nu-i putea salva nici pe
închinătorii lui (Psalmi 115,3-9; Isaia 46,5-7).

Exod 32:21 Moise a zis lui Aaron: "Ce ţi-a făcut poporul acesta, de ai adus asupra
lui un păcat atât de mare?"
Lui Aaron. După ce a nimicit idolul, Moise s-a adresat în mod firesc aceluia pe care îl lăsase
să conducă poporul şi care, în această calitate, ar fi trebuit să se opună apostaziei şi să o oprească
(cap. 24,14). Moise nu a vrut să sugereze că poporul îi făcuse ceva lui Aaron, ci întrebarea pe care
i-a pus-o era o mustrare şi un reproş. Dacă Aaron ar fi luat o poziţie fermă, această nelegiuirea nu
s-ar fi petrecut (PP 316,317).

Exod 32:22 Aaron a răspuns: "Să nu se aprindă de mânie domnul meu!"

Tu singur ştii. În loc să accepte cu umilinţă responsabilitatea pentru idolatria lor, Aaron s-a
justificat aşezând vina asupra poporului. Prin acest act, el s-a dovedit un adevărat urmaş al lui
Adam şi Eva (Geneza 3,12.13). Ce contrast faţă de spiritul lui Moise (vezi comentariul pentru Exod
32,10-14.32).

Exod 32:24 Eu le-am zis: "Cine are aur, să-l scoată!" şi mi l-au dat; l-am aruncat în
foc, şi din el a ieşit viţelul acesta."
Din el a ieşit. Pentru a-şi justifica şi mai mult comportamentul, Aaron a sugerat că avusese
loc o minune, că o putere supranaturală transformase aurul aruncat „în foc” în „acest viţel”. Puterea
amăgitoare a păcatului îi face pe oamenii care, de altfel, au o gândire sănătoasă, să se angajeze în
raţionamente ce îndreptăţesc comportamentul lor. Aaron ar fi fost nimicit pentru păcatul lui, dacă
nu ar fi fost mijlocirea stăruitoare a lui Moise pentru el (Deuteronom 9,20). Din cauza poziţiei lui de
conducător, în absenţa lui Moise, nelegiuirea lui Aaron a fost mai reprobabilă. Dumnezeu aşteaptă
mult de la cei cărora le încredinţează mult (Luca 12,48).

Exod 32:25 Moise a văzut că poporul era fără frâu, căci Aaron îl făcuse să fie fără
frâu, spre batjocura vrăjmaşilor săi;

- 179 -
 Poporul era fără frâu. Poporul se lăsase în voia pasiunilor sălbatice. Restricţiile morale
fuseseră abandonate complet. Poporul era practic într-o stare de revoltă, ajungând la o stare de
turbare. Ei ajunseseră o gloată sălbatică. Aaron era răspunzător pentru orgie, deoarece el făcuse
viţelul şi proclamase sărbătoarea.
Spre batjocura vrăjmaşilor. Probabil că unii amaleciţi (vezi Exod 17,8-16) încă se aflau în
apropiere şi fuseseră martori la această ocazie zgomotoasă şi la faptele indecente.

Exod 32:26 s-a aşezat la uşa taberei, şi a zis: "Cine este pentru Domnul, să vină la
mine!" Şi toţi copiii lui Levi s-au strâns la el.
Moise s-a aşezat. Pentru că nu reuşea să oprească această demonstraţie nelegiuită şi,
înţelegând că trebuia să întreprindă ceva, Moise s-a aşezat personal la „intrarea în tabără” şi i-a
convocat pe toţi care vor să facă la fel să i se alăture pentru a opri tulburarea. În războiul dintre
bine şi rău nu există neutralitate. Fie suntem de partea lui Dumnezeu, fie de partea lui Satana. Nu
există poziţie de mijloc (Iosua 24,14.15; 1 Regi 18,21; Matei 6,24). Testul final al faptului că suntem
de partea lui Dumnezeu este să rămânem credincioşi, când toţi cei din jur apostaziază. Caracterele
slabe trec de partea mulţimii (Matei 7,13.14). Evlavia hotărâtă se dă pe faţă prin faptul că este în
stare să reziste influenţei molipsitoare a mulţimii. Este nevoie de curaj pentru a rămâne singur (vezi
Daniel 3,14-18). Singuri printre fraţii lor, „fiii lui Levi” au trecut de „partea Domnului”. Ei nu
participaseră la închinarea idolatră.

Exod 32:27 El le-a zis: "Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: "Fiecare din voi
să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra de la o poartă la alta, şi fiecare
să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa."
Fiecare să se încingă cu sabia. Ori când vedeau vreo continuare a ritualului nelegiuit, leviţii
trebuiau să-i „ucidă” pe participanţi cu sabia, ignorând orice legătură de familie sau de prietenie
(Deuteronom 33,8.9; Ezechiel 9,6). Pentru stingerea răzvrătirii era necesară o acţiune hotărâtă.
Domnul Isus a spus cu claritate că nici unei legături pământeşti nu trebuie să i se îngăduie să stea
între noi şi datoria noastră faţă de El (Matei 8,21.22; 10,37). În felul acesta, locul de sărbătoare a
devenit un loc al morţii. Această executare rapidă a celor care au condus idolatria în popor a fost
necesară pentru a le dovedi naţiunilor înconjurătoare dispreţul categoric al lui Dumnezeu faţă de
închinarea păgână. În ce îl privea pe poporul Său, Domnul trebuia să-l convingă de faptul că o astfel
de nelegiuire nu avea să fie tolerată. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit ca această nelegiuire să treacă
fără a fi pedepsită sever, în viitor, iudeii ar fi fost mai dispuşi să cedeze la ispita idolatriei. Ca
protector iubitor al lui Israel, Dumnezeu i-a înlăturat din mijlocul poporului pe cei care erau hotărâţi
să continue pe calea lor răzvrătită, ca să nu-i ducă şi pe alţii la ruină. Sunt situaţii când, din milă,
Dumnezeu îngăduie să piară un număr mic, pentru a-i salva pe cei mulţi. Mai mult, dacă păcatul ar
fi continuat, Dumnezeu nu ar mai putut să-l protejeze şi poporul ar fi căzut fără apărare în faţa
vrăjmaşilor lor.

Exod 32:29 Moise a zis: "Predaţi-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului şi
fratelui vostru, pentru ca binecuvântarea Lui să vină astăzi peste voi!"
Predaţi-vă azi. Moise declară favoarea Cerului asupra leviţilor, care i s-au alăturat cu atâta
sinceritate în pedepsirea idolatrilor. Cuvântul ebraic pentru „consacrare” transmite ideea hirotonirii
pentru o slujbă sfântă. Aici implică de asemenea „binecuvântarea” specială pe care Dumnezeu o
avea pregătită pentru leviţi, onoarea de a fi aleşi să slujească în sanctuar (Numeri 3,5-9; 18,1-7;
Deuteronom 10,8).

Exod 32:30 A doua zi, Moise a zis poporului: "Aţi făcut un păcat foarte mare. Am să
mă sui acum la Domnul: poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru."

- 180 -
 A doua zi. Acest verset sugerează că, în cele din urmă, poporul şi-a înţeles marea vinovăţie şi
era îngrozit de faptul că aveau să fie ucişi toţi cei ce păcătuiseră. Iubirea şi mila lui Moise faţă de
poporul său l-au determinat să mijlocească din nou pentru el înaintea Domnului. Aici se află o lecţie
adâncă la care slujitorii Evangheliei trebuie să mediteze. Deşi, ca păstori ai turmei, ei trebuie să-şi
iubească membrii şi să-i apropie de Dumnezeu, totuşi nu trebuie să evite a le arăta oamenilor
păcatele lor (Isaia 58,1). În acelaşi timp, ei trebuie să mijlocească stăruitor înaintea lui Dumnezeu
pentru iertarea păcatului prin harul lui Hristos.

Exod 32:31 Moise s-a întors la Domnul, şi a zis: "Ah! poporul acesta a făcut un
păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur.
Poporul acesta. Moise îi vorbise lui Dumnezeu despre izraeliţi, numindu-i „poporul Tău”
(v.11). Aici, gândindu-se la gravitatea păcatului care îi făcuse nevrednici de a fi numiţi popor al lui
Dumnezeu, el se referă la ei ca „poporul acesta”.

Exod 32:32 Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta pe care
ai scris-o!"
Iartă-le acum păcatul. Moise a fost aşa de emoţionat în apelul lui către Dumnezeu, încât nu
şi-a încheiat prima parte a frazei condiţionale. Această omisiune ar fi putut fi „Atunci voi fi
mulţumit”, sau „Nu voi mai avea nimic de spus”. Omisiuni asemănătoare se află în Luca 13,9; 19,42.

Şterge-mă. Iubirea lui Moise faţă de fraţii lui greşiţi era aşa de mare încât, dacă nu putea să
împiedice nimicirea lor, nu voia să o vadă (vezi Numeri 11,15). El era dispus să nu fie scris „în
cartea vieţii” (vezi Isaia 4,3). El voia să-şi dea propria viaţă, dacă ar fi putut sluji ca ispăşire pentru
păcatul lor. El era doritor să poarte vina lor acum şi în veşnicie pentru a asigura iertarea lor. Pavel a
manifestat o lipsă de egoism asemănătoare faţă de iudeii din zilele sale (Romani 9,1-3). Moise a
îndeplinit multe acte nobile, dar acesta a fost cel mai nobil dintre toate. Nu este uşor să apreciezi
măsura iubirii unor astfel de oameni ca Moise şi Pavel, deoarece capacitatea noastră limitată de
gândire nu o înţelege mai mult decât poate un copilaş să înţeleagă curajul eroilor. Moise este un tip
al Bunului Păstor, care Şi-a dat viaţa pentru oile Lui (Ioan 10,11.15) şi care a fost „şters din numărul
celor vii, pentru nelegiuirea” poporului Său (Isaia 53,8; Daniel 9,26; Ioan 15,13).
Din cartea Ta. Aceasta se referă la „cartea vieţii”, în care sunt scrise numele tuturor celor ce
au mărturisit a fi copii ai lui Dumnezeu (Psalmi 69,28; Daniel 12,1; Filipeni 4,3; Apocalipsa 3,5;
13,8; 17,8; 20,12.15; 21,27). Cei care se îndepărtează de Dumnezeu şi care, din cauza faptului că
nu au fost dispuşi să renunţe la păcat, au ajuns să fie împietriţi faţă de influenţa Duhului Sfânt
(Geneza 6,3; Efeseni 4,30; Evrei 10,29; 1 Tesaloniceni 5,19), îşi vor avea numele şterse din cartea
vieţii şi vor fi nimiciţi.

Exod 32:33 Domnul a zis lui Moise: "Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl
voi şterge din cartea Mea.
Pe cel ce a păcătuit. În general, Biblia ne învaţă că fiecare trebuie să suporte propria
pedeapsă (Deuteronom 24,16; 2 Regi 14,6; Psalmi 49,7; Ieremia 31,29.30; Ezechiel 18,20). Există o
singură ispăşire înlocuitoare acceptată de Cuvântul lui Dumnezeu, iar aceasta este ispăşirea făcută
de Isus Hristos care, fiind fără păcat, putea să fie pedepsit pentru păcatele altora (Isaia 53,5.6;
Ioan 1,29; 1 Corinteni 15,3; Evrei 9,28; 1 Petru 2,24). În mijlocirea sa pentru Israel, Moise
reprezintă mijlocirea lui Hristos pentru cei păcătoşi. Totuşi, el nu a putut să poarte vina celor
nelegiuiţi, aşa cum a purtat-o Domnul Hristos.

Exod 32:34 Du-te dar, şi du poporul unde ţi-am spus. Iată, Îngerul Meu va merge
înaintea ta, dar în ziua răzbunării Mele, îi voi pedepsi pentru păcatul lor!"

- 181 -
 În ziua răzbunării Mele. S-a sugerat că această expresie se referă la declaraţia că nici unul
dintre cei care părăsiseră Egiptul nu va intra în Canaan (Numeri 14,26-35).

Exod 32:35 Domnul a lovit cu urgie poporul, pentru că făcuse viţelul făurit de Aaron.
Domnul a lovit cu urgie. După uciderea celor 3000 (v.28), în tabără a izbucnit o urgie. Chiar
şi aceasta era o dovadă a milei divine, spre a evidenţia pericolul păcătuirii. Deşi Dumnezeu era
dispus să ierte pe poporul Său, dacă iertarea era obţinută prea uşor, poporul ar fi fost încurajat să
comită nelegiuirea din nou. El trebuia să fie sensibilizat faţă de efectele rele ale nelegiuirii.
Mângâierea a fost amânată, pentru ca această convingere să fie întipărită mai adânc.
În toate modalităţile prin care Dumnezeu ne tratează astăzi, trebuie să căutăm să înţelegem
planul Său divin şi să învăţăm lecţiile pe care El intenţionează să ni le dea. În felul acesta, El va
dezvolta şi va întări caracterul.
Comentariile lui Ellen G. White
1-35 PP 315-327; TM 99-103; 3T 296-304, 339-341
1 PP 316; 3T 296,339,340; 4T 514
1-6 PP 296
2,3 PP 317
3,4 4T 514
4 PP 323; TM 99; 3T 296,300,340
4-6 PP 317
5 3T 340
5,6 TM 100
6 CT 367; 3T 296,340; 8T 66
7,8 PP 318
9,10 3T 297
10-12 PP 318
10-14 TM 100
11 PK 16
11-14 3T 297,340
14 PP 319; 3T 298
19 EW 163; 3T 298,301,341
19,20 PP 320
20-23 TM 101
21-24 PP 320; 3T 298
25 TM 101
26 PK 148; 1T 337; 2T 262,607; 3T 272,279,528; 4T 447; 5T 541; 6T 465; 7T 10,106
26-28 PP 324; TM 102
26-29 3T 301
27,28 PP 323
28 3T 303,342
30-34 PP 326
30-35 3T 303
31,32 EW 163
32 DA 422; SR 206
33 GC 483; PP 327; 3T 354

Exod 33:1 Domnul a zis lui Moise: "Du-te, şi porneşte de aici cu poporul pe care l-ai
scos din ţara Egiptului; suie-te în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui
Isaac şi lui Iacov, zicând: "Seminţei tale o voi da!"
Du-te şi porneşte de aici. Această declaraţie reafirmă ce i-a spus Domnul lui Moise în cap.
32,34, după ce Moise a mijlocit înaintea lui Dumnezeu pentru a ierta poporul de păcatul facerii
viţelului de aur. Dumnezeu va rămâne loial făgăduinţei făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov (Geneza
12,7; 26,3; 28,13).

Exod 33:3 Suie-te în ţara aceasta unde curge lapte şi miere. Dar Eu nu Mă voi sui în
mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci eşti un popor încăpăţânat."
În ţara. Aceste cuvinte continuă gândul din v.1 şi v.2, fiind în paranteză. Cu iubire,
Dumnezeu le spune celor din Israel că este cel mai bine să nu meargă cu ei. Dacă ar călca din nou
legământul Său, prezenţa Sa ar însemna nimicirea lor completă. Uneori, din milă, Dumnezeu se
îndepărtează de noi. El nu Îşi impune prezenţa (Matei 13,53-58).

Exod 33:4 Când a auzit poporul aceste triste cuvinte, toţi s-au întristat; şi nimeni nu
şi-a pus podoabele pe el.
S-au întristat. Izraeliţii au început să-şi dea seama ce înseamnă despărţirea de Domnul. „Un
înger” părea să nu corespundă siguranţei pe care putea da Dumnezeu Însuşi. Ei au exprimat o
întristare adâncă pentru nelegiuirea lor. Pocăinţa este o condiţie indispensabilă pentru redobândirea
favorii divine, deoarece fără pocăinţă nu poate fi nici o mântuire. (Luca 13,5; Fapte 3,19; Apocalipsa

- 182 -
2,5.16). În semn de pocăinţă şi umilinţă, izraeliţii şi-au „scos podoabele”. Îndepărtarea podoabelor
implică întristare şi reformă (Geneza 35,4; Ezechiel 26,16). Probabil că bărbaţii purtau brăţări pe
braţ, la mână şi la încheietura piciorului. Ultimele erau purtate de bărbaţii din Egipt.

Exod 33:5 Şi Domnul a zis lui Moise: "Spune copiilor lui Israel: "Voi sunteţi un popor
încăpăţânat; numai o clipă dacă M-aş sui în mijlocul tău, te-aş prăpădi. Aruncă-ţi
acum podoabele de pe tine, şi voi vedea ce-ţi voi face."
Dacă M-aş sui. Ca răspuns la pocăinţa vizibilă a lui Israel, Dumnezeu i-a asigurat că nu vor fi
părăsiţi definitiv. Aparenta Sa reţinere în a accepta schimbarea inimii lor era cauzată de faptul că
pocăinţa lor nu era încă suficient de adâncă (vezi Osea 6,4; 7,8.14-16). Scopul lui Dumnezeu prin
amânare era de a crea în inima lor o dorinţă mai adâncă de a avea părtăşie cu El (vezi Ioel 2,12.13;
Osea 10,12; DA 200).

Exod 33:6 Copiii lui Israel şi-au scos de pe ei podoabele, şi au plecat de la muntele
Horeb.
De la muntele Horeb. Literal, „de la muntele Horeb, în continuare”. Această expresie implică
faptul că izraeliţii au încetat să poarte podoabe, cel puţin pentru un timp, ca semn al dorinţei
sincere de a asculta de Dumnezeu.

Exod 33:7 Moise a luat cortul lui şi l-a întins afară din tabără, la o depărtare
oarecare; l-a numit cortul întâlnirii. Şi toţi cei ce întrebau pe Domnul, se duceau la
cortul întâlnirii, care era afară din tabără.
A luat cortul. Acesta era un cort folosit temporar, până la finalizarea „Cortului Întâlnirii” (PP
327). Moise nu putea să urce mereu pe Muntele Sinai spre a se întâlni cu Dumnezeu, deoarece
tabăra avea nevoie de supravegherea lui, îndeosebi în acest timp. Faptul că acel cort a fost mutat
„afară din tabără” simboliza îndepărtarea prezenţei lui Dumnezeu din mijlocul poporului, din cauza
nelegiuirii lui.
Cortul întâlnirii… era afară din tabără. Aici, cei care doreau să se întoarcă la Domnul, putea
să vină într-o pocăinţă adevărată, mărturisindu-şi păcatele şi căutând mila lui Dumnezeu.

Exod 33:8 Când se ducea Moise la cort, tot poporul se scula în picioare; fiecare
stătea la uşa cortului său, şi urmărea cu ochii pe Moise, până intra el în cort.
Când se ducea Moise. Izraeliţii şi-au îndreptat toată atenţia, cu teamă şi cutremur, asupra
Cortului Întâlnirii, ca să vadă dacă Dumnezeu îl va primi pe reprezentantul lor şi le va acorda un
semn al restabilirii favorii Sale. Însuşi faptul că retragerea prezenţei lui Dumnezeu era aşa de
dureros simţită de popor făgăduia o pocăinţă sinceră.

Exod 33:9 Şi când intra Moise în cort, stâlpul de nor se cobora şi se oprea la uşa
cortului, şi Domnul vorbea cu Moise.
Stâlpul de nor. Acest semn, acum familiar pentru popor, era dovada că Dumnezeu continua
să fie călăuzitorul şi protectorul lui (cap. 13,21.22).

Exod 33:12 Moise a zis Domnului: "Iată, Tu îmi zici: "Du pe poporul acesta!" Şi nu-mi
arăţi pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis: "Eu te cunosc pe nume, şi ai căpătat
trecere înaintea Mea!"
Iată, Tu îmi zici. Versetele 12 şi 13 sunt un exemplu al modului intim în care Moise vorbea cu
Dumnezeu (Numeri 12,8). Prietenia cu Dumnezeu le dă oamenilor îndrăzneala de a se apropia de
El, deoarece prietenia adevărată alungă teama (Evrei 4,15.16; 1 Ioan 4,18). Moise a dorit stăruitor

- 183 -
să ştie clar ce intenţiona Domnul cu poporul Său şi cine va fi numit să-l conducă. Moise a simţit că
Domnul îi va descoperi cu siguranţă acest lucru, dacă, aşa cum spusese El, „găsise har” în ochii Săi.
Moise I-a amintit lui Dumnezeu că „poporul acesta este poporul Tău”, implicând în felul acesta
responsabilitatea lui Dumnezeu faţă de ei.

Exod 33:14 Şi gândeşte-Te că neamul acesta este poporul Tău!" Domnul a răspuns:
"Voi merge Eu însumi cu tine, şi îţi voi da odihnă."
Prezenţa Mea. Cererea lui Moise primeşte răspuns favorabil. Prezenţa lui Dumnezeu va fi cu
ei şi le va da „odihnă”, adică le va da ţara Canaanului (Deuteronom 3,20; 12,9.10; 25,19; Evrei
4,8).

Exod 33:15 Moise i-a zis: "Dacă nu mergi Tu însuţi cu noi, nu ne lasă să plecăm de
aici.
Dacă prezenţa Ta. Moise încă nu era mulţumit. Dumnezeu spusese, literal, „Îţi voi da odihnă”
(singular), ceea ce însemna să-i asigure binecuvântarea numai lui Moise. Moise nu era mulţumit cu
acest fapt, făgăduinţa trebuia să cuprindă şi pe „poporul Tău”.

Exod 33:16 Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău?
Oare nu când vei merge Tu cu noi, şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi
poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?
Vom fi deosebiţi. Adică, deosebiţi de alte popoare. Prezenţa lui Dumnezeu era cu ei, iar ei
erau poporul Său (cap. 19,5.6).

Exod 33:17 Domnul a zis lui Moise: "Voi face şi ceea ce-mi ceri acum, căci ai
căpătat trecere înaintea Mea, şi te cunosc pe nume!"
Voi face şi ceea ce-mi ceri. Dumnezeu a fost de acord cu cererea lui Moise. „Rugăciunea
eficientă şi fierbinte a lui Moise” a contat „mult” (Iacov 5,16). El nu a cedat, iar cererea lui a fost
ascultată (Luca 18,1). Rugăciunile stăruitoare, îndeosebi cele făcute pentru alţii, sunt o demonstrare
a credinţei. Aşa au fost rugăciunile lui Avraam pentru Sodoma (gen 18,23-33), ale lui David pentru
poporul său (Daniel 9,4-19) şi ale lui Hristos pentru ucenicii Săi (Ioan 17).
Te cunosc pe nume. Moise era un prieten personal al lui Dumnezeu. În ţările orientale, chiar
mai mult decât în Occident, cunoaşterea personală este folositoare pentru a deschide uşi care,
altfel, ar rămâne închisă.

Exod 33:18 Moise a zis: "Arată-mi slava Ta!"

Arată-mi slava Ta. Deşi Dumnezeu răspunsese cu bunătate la rugăciunile lui Moise în
favoarea lui Israel. El dorea o dovadă în plus a favorii divine. Moise fusese deja în prezenţa
nemijlocită a lui Dumnezeu de repetate ori, dar o înţelegere solemnă a sarcinii lui îl făcuse să simtă
nevoia unei părtăşii mai apropiate cu Dumnezeu. Acest fapt a condus la o cerere pe care nici un om
nu o mai făcuse până atunci, ceva ce Moise simţea că l-ar întări în misiunea încredinţată. El ceruse
mult pentru poporul său, aşa că nu era ceva nepotrivit să ceară acum pentru sine asigurarea că
munca lui va fi încununată cu succes. Moise ştia bine că nici o putere pământească nu putea să ia
locul prezenţei lui Dumnezeu şi a cunoaşterii care vine dintr-o părtăşie personală cu El (Ieremia
9,23.24).
Prea adesea, ceea ce ne face să ne retragem din prezenţa Domnului vieţii este tocmai o
conştiinţă vinovată. Aşa s-a întâmplat cu primii noştri părinţi, când s-au ascuns (Geneza 3,8). Moise
a stat în prezenţa Domnului şi nu i-a fost teamă, datorită faptului că viaţa lui era în armonie cu
voinţa Creatorului. Cu cât un om Îl cunoaşte pe Dumnezeu mai bine, cu atât doreşte mai mult să Îl
cunoască. În prezenţa divină se află „plinătatea bucuriei”, iar la „dreapta” Sa sunt „desfătări

- 184 -
veşnice” (Psalmi 16,11).

Exod 33:19 Domnul a răspuns: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea
Mea, şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă
îndur, şi am milă de cine vreau să am milă!"
Voi face. Ceea ce ar fi putut să pară o încumetare nu a fost aşa în cazul lui Moise. Iubirea şi
respectul reciproc i-au adus aproape pe Creator şi făptura creată.
Frumuseţea Mea. LXX traduce „slava Mea”.

Exod 33:20 Domnul a zis: "Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă
vadă şi să trăiască!"
Nu vei putea să o vezi. Dacă la arătarea unui singur înger, soldaţii romani de la mormântul
lui Hristos cel înviat „au căzut ca morţi” (Matei 28,4), ce s-ar putea aştepta când omului păcătos i se
îngăduie să intre în prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu? Iacov s-a minunat că L-a văzut pe
Dumnezeu „faţă către faţă” şi totuşi a trăit (Geneza 32,30).

Exod 33:21 Domnul a zis: "Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă.
Iată un loc. Tradiţiile cu privire la poziţia exactă a acestui loc sunt lipsite de valoare.
Evenimentul trebuie să fi avut loc undeva în partea superioară a muntelui.

Exod 33:22 Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii, şi te voi
acoperi cu mâna Mea, până voi trece.
Te voi acoperi. Diferitele precauţii menţionate aici au avut scopul de a-l proteja pe Moise.
Nici un om nu văzuse faţa Domnului (Ioan 1,18; 6,46; 1 Timotei 1,17; 1 Ioan 4,12). Între aceste
texte nu este o lipsă de armonie, deşi unele spun că nimeni nu a văzut faţa lui Dumnezeu, iar multe
alte texte ne spun că Dumnezeu a umblat printre oameni în persoana lui Isus Hristos şi a fost văzut
de mulţimi (vezi 1 Ioan 1,1-3; 1 Timotei 3,16; etc.). În prima grupă de texte, scriitorii Bibliei
vorbesc despre Dumnezeu în slava Sa deplină, în cea de a doua, despre Dumnezeu „manifestat în
trup”, având slava ascunsă. Capitolul 33 începe cu omul descurajat şi deprimat din cauză că se
simţea îndepărtat de Dumnezeu şi se încheie cu omul asigurat şi întărit de faptul că a fost apropiat
de prezenţa divină.
Comentariile lui Ellen G. White
1-23 PP 327-328
3-10 PP 327
11 CT 408; EW 162; FE 343; SR 167,174,206, TM 405
11,12 PP 327
13 DA 331, 4T 532
14 DA 331, 641; GW 417; ML 288; PK 212; PP 328; 4T 532; 7T 221
15 TM 499
15,16 PP 328; 4T 532
16 1T 283
17 PP 328; 4T 532
18 GW 417; MH 464,508; PP 328; TM 499; 4T 532; 5T 652; 8T 321
18,19 COL 285; SC 10; 6T 221
19 CT 30; FE 178; MH 464,508; PP 328; 4T 533; 5T 652; 8T 322,335
20 PP 328
21,22 4T 533
22 AA 363; MB 44; MH 508; 6T 47; 7T 154
22,23 EW 162

Exod 34:1 Domnul a zis lui Moise: "Taie două table de piatră ca cele dintâi, şi Eu voi
scrie pe ele cuvintele care erau pe tablele dintâi pe care le-ai sfărâmat.
Taie două table. Literal, „Taie pentru tine”. Pentru că Moise a spart tablele anterioare (cap.
32,19), care „fuseseră lucrarea lui Dumnezeu” (cap. 32,16), acum era însărcinat pe drept să taie el
însuşi cel de-al doilea set. Scrierea, desigur, era a celor Zece Porunci (Exod 34,28; Deuteronom
4,13; 10,4). Moise nu ceruse un set nou de table, ci doar întoarcerea favorii lui Dumnezeu şi
înnoirea legământului. Dar Dumnezeu nu putea să acorde favoarea Sa fără a cere ascultare de
Lege. Cele două sunt inseparabile. Oamenii sunt mai doritori să se bucure de răsplătirea unei
vieţuiri corecte, decât să trăiască în mod corect. Dar Dumnezeu insistă asupra faptului că răsplătirea

- 185 -
îi poate fi dată numai celui ascultător. El poate intra în legământ numai cu aceia care sunt dispuşi să
accepte Legea Sa ca regulă de viaţă. Dumnezeu face lucrul acesta mai degrabă pentru binele lor,
decât pentru al Său.
Repetarea scrierii Legii pe tablele de piatră dovedeşte că ea este veşnică şi neschimbătoare
(Matei 5,17-19; Romani 13,8-10; Efeseni 6,2; Iacov 2,8-12; 1 Ioan 2,3.4; 5,2.3). Moise a fost
chemat să repare pierderea celor două table ale Legii, care a cauzată de propria acţiune. Tot aşa se
întâmplă şi cu noi, atunci când călcăm Legea lui Dumnezeu. Nu putem spera o revenire a favorii
divine, dacă nu ne aşezăm din nou pe calea ascultării depline. Furtul aduce datoria restituirii,
insulta, pe aceea a scuzelor, vorbirea de rău, datoria retractării.

Exod 34:2 Fii gata dis de dimineaţă şi suie-te de dimineaţă pe muntele Sinai; să stai
acolo înaintea Mea, pe vârful muntelui.
Dis de dimineaţă. Întârzierea i-a oferit lui Moise timp pentru a pregăti noile table de piatră.

Exod 34:3 Nimeni să nu se suie cu tine, şi nimeni să nu se arate pe tot muntele; şi

nici boi, nici oi să nu pască pe lângă muntele acesta.
Nimeni. Nici măcar Iosua nu avea să-l însoţească pe Moise (conform capitolelor 24,13;
32,15-17). Instrucţiunile date cu privire la această ocazie au fost mai stricte decât cele anterioare
(vezi cap. 19,12.13).

Exod 34:5 Domnul S-a coborât într-un nor, a stat acolo lângă el, şi a rostit Numele
Domnului.
Domnul S-a pogorât. „Stâlpul de nor” care fusese la intrarea Cortului Întâlnirii (cap. 33,10) s-
a înălţat pe munte, iar când a ajuns pe vârf, norul s-a aflat acolo cu el.

Exod 34:6 Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui, şi a strigat: "Domnul Dumnezeu este
un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi
credincioşie,
Domnul a trecut pe dinaintea lui. Aşa cu i-a făgăduit în cap. 33,22.23. Numele Domnului
exprimă caracterul Său, iar aici este descris ca fiind constituit din trei calităţi fundamentale – milă,
dreptate şi adevăr. Accentul este pus asupra milei, deoarece relaţia lui Dumnezeu cu noi se
întemeiază pe milă (1 Ioan 4,7-12). Cu această ocazie, când favoarea lui Dumnezeu fusese retrasă,
mila a fost deosebit de importantă, deoarece putea fi redată numai datorită milei Sale. Există şase
căi diferite prin care Domnul Îşi manifestă iubirea faţă de poporul Său. „El este plin de îndurare şi
milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie care Îşi ţine dragostea până în mii de
neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul”. Este greu de imaginat o declaraţie
mai cuprinzătoare cu privire la atenţia şi iubirea Sa faţă de cei păcătoşi. Când Domnul i s-a
descoperit lui Moise în rugul aprins, S-a declarat a fi „Eu sunt”, sau, „Cel care există prin Sine
Însuşi”, accentuând în acest fel deosebirea distinctivă dintre El şi alţi zei.
În starea prezentă de întristarea şi umilinţă a lui Israel (Exod 33,4-6), era necesar să li se
descopere ceva în plus, care să le ofere speranţă şi siguranţă. În ea însăşi, Legea nu putea să fie
„plină de îndurare şi milostivă”. Singurul ei accent este pus pe corectitudine. Era necesară o
revelaţie suplimentară cu privire la caracterul plin de bunătate a lui Dumnezeu. Prin descoperirea
caracterului Său faţă de Moise, Muntele Sinai proclamă nu numai Legea divină, ci şi harul divin.
Acest fapt dovedeşte ca neîntemeiată ideea populară că Sinai reprezintă dreptatea, şi nu harul.
Înalta proclamaţie a harului pe Sinai nu anulează în nici un fel Legea şi nici nu denaturează
dreptatea divină, ci mai degrabă clarifică relaţia dintre cele două. Într-o situaţie de criză ulterioară,
Moise I-a amintit lui Dumnezeu despre echilibrul dintre dreptate şi har, aşa cum a fost proclamat cu
această ocazie (Numeri 14,11-19).

- 186 -
 Acelaşi caracter neschimbător al lui Dumnezeu îi dă păcătosului neajutorat şi sărman
speranţa vieţii veşnice astăzi (Psalmi 103,8-14; 145,8; Ieremia 29,11; 31,3). Având în vedere că în
cineva care nu este credincios nu se poate avea încredere, Dumnezeu este îndreptăţit să aibă
încrederea noastră, deoarece este plin de adevăr. Adevărul stă la rădăcina caracterului moral. El
este opusul categoric al ipocriziei (Psalmi 108,4; 117,2; Ioan 14,6; Iacov 3,14).

Exod 34:7 care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă
fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat,
şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi
al patrulea neam!"
Iartă fărădelegea. Dumnezeu este plin de bunătate faţă de păcătosul pocăit, dar nu Îşi poate
permite să slăbească propria guvernare, prin înjosirea neprihănirii şi a dreptăţii (Psalmi 85,10;
89,14). Dreptatea lui Dumnezeu este o parte esenţială a naturii Sale, nu mai puţin importantă decât
mila Sa, deoarece fără ea Dumnezeu nu poate fi Dumnezeu. Dreptatea este, aşa cum s-a susţinut,
o consecinţă necesară a adevăratei Lui iubiri, deoarece „un Dumnezeu care este doar milos este un
Dumnezeu nedrept”. Fără dreptate nu poate fi milă. Deşi în Biblie citim că Dumnezeu simte plăcere
în milă (Mica 7,18), nu vom găsi niciodată în Scripturi că Dumnezeu simte plăcere să aducă
judecăţile Sale asupra oamenilor. Dimpotrivă, despre judecăţile Sale se spune că sunt „o lucrare
ciudată” (Isaia 28,21). Bunătatea Sa iubitoare este abundentă (Isaia 55,7; Romani 5,20). Mila lui
Dumnezeu este cea care moderează judecăţile şi Îl face să fie „îndelung răbdător” (Plângeri 3,22;
Romani 2,4).
Faptul că iubirea divină determină atitudinea lui Dumnezeu faţă de copiii Săi este arătat cu
claritate şi de spaţiul mai mare alocat în descrierea caracterului Său, precum şi de faptul că
atributele milei le preced pe cele ale dreptăţii. Dumnezeu nu numai că este iubitor, ci „Dumnezeu
este iubire” (1 Ioan 4,16). Atributul iubirii este o parte veritabilă a naturii Sale esenţiale, fără ea, El
nu ar fi „Dumnezeu”. Când trebuie să ne pedepsească, Dumnezeu o face în iubire, pentru binele
nostru – nu ca o expresie a furiei. Asemenea chirurgului, Dumnezeu poate să folosească bistriul
întristării pentru a aduce vindecarea bolii sufletului, sau a prejudiciilor rezultate din păcat (Evrei
12,5-11; Apocalipsa 3,19).

Exod 34:9 El a zis: "Doamne, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, Te rog să mergi
în mijlocul nostru, Doamne; poporul acesta este în adevăr un popor încăpăţânat, dar
iartă-ne fărădelegile şi păcatele noastre, şi ia-ne în stăpânirea Ta!"
Dacă am căpătat trecere. Fiind mult întărit în credinţă şi curaj de proclamarea caracterului
divin, şi încrezător în harul lui Dumnezeu, Moise Îl roagă pe Domnul să-Şi exercite harul, să „ierte
nelegiuirile noastre” şi să refacă legământul rupt. Probabil că înţelegerea spirituală limitată a lui
Moise nu reuşise să observe că Dumnezeu făgăduise acest lucru cu o zi înainte (cap. 33,17).

Exod 34:10 Domnul a răspuns: "Iată, Eu fac un legământ. Voi face, în faţa întregului
popor, minuni care n-au avut loc în nici o ţară şi la nici un neam; tot poporul care
este în jurul tău, va vedea lucrarea Domnului, şi prin tine voi face lucruri înfricoşate.
Eu fac un legământ. Dispoziţia lui Dumnezeu de a înnoi legământul Său cu Israel evidenţiază
două lucruri: 1) credincioşia Sa faţă de popor, datorită făgăduinţelor făcute părinţilor lui, şi 2)
puterea biruitoare a rugăciunii de mijlocire. Aici sunt făcute angajamente suplimentare, care nu
fuseseră menţionate în legământul precedent, cum ar fi minunile, extinderea graniţelor, siguranţa
împotriva invaziilor (v.24). Binecuvântările cooperării cu Dumnezeu sunt infinit dincolo de
înţelegerea limitată.
Minuni. Acestea aveau să includă uscarea răului Iordan (Iosua 3,14-17), căderea Ierihonului
(Iosua 6,15-21) şi nimicirea vrăjmaşilor lor cu ploaia de pietre (Iosua 10,1-11).

- 187 -
 Lucruri înfricoşate. Acestea urmau să fie făcute împotriva vrăjmaşilor lor (Deuteronom
10,21; Psalmi 106,22; 145,6).

Exod 34:11 Ia seama la ceea ce-ţi poruncesc azi. Iată, voi izgoni dinaintea ta pe
Amoriţi, Canaaniţi, Hetiţi, Fereziţi, Heviţi şi Iebusiţi.
Ia seama. Aceasta nu este o referire specifică la cele Zece Porunci, care fuseseră impuse din
nou prin rescrierea lor pe cele două table (v.28). Această „poruncă” include dispoziţiile enumerate în
v.12-26. Este important să fie observat faptul că binecuvântările sporite ale lui Dumnezeu trebuie să
fie echilibrate de acceptarea de către popor a unor obligaţii mai mari. Fiecare biruinţă asupra
păcatului aduce cu ea o înţelegere mai clară a lui Dumnezeu, ocazii mai mari şi responsabilităţi mai
mari.

Exod 34:13 Dimpotrivă, să le dărâmaţi altarele, să le sfărâmaţi stâlpii idoleşti şi să le

trântiţi la pământ idolii.
Să le dărâmaţi altarele. Această poruncă include mai mult decât menţiunea corespondentă
din „cartea legământului” (cap. 23,24), care se referă doar la „chipuri”. Cu privire la aceste „altare”,
vezi Numeri 23,1.29.30; Judecători 2,2; 1 Regi 16,32; 18,26.
Idolii. De la ’asherim. „Idolii” par să fi fost obiectele de cult din lemn, în forma unor copaci
tăiaţi. Aceste buturugi de copaci, probabil având unele ramuri, erau obiecte de închinare.
Binecunoscutul copac sacru al asirienilor a fost un ’asherah.

Exod 34:15 Fereşte-te să faci legământ cu locuitorii ţării, ca nu cumva, curvind

înaintea dumnezeilor lor, şi, aducându-le jertfe, să te poftească şi pe tine să
mănânci din jertfele lor,
Fereşte-te să faci. Aici sunt prezentate cu claritate relele rezultate din tratatele cu popoarele
canaanite (v.12; cap. 23,32.33), participarea la sărbătorile lor idolatre şi căsătoria cu femei păgâne
(Judecători 2,2.11-13). Având în vedere că Dumnezeu declarase că poporul Său era mireasa Lui,
idolatria era privită ca adulter (Ieremia 3,1-5; Ezechiel 16; 2 Corinteni 11,2; Apocalipsa 19,7-9;
21,2). „Dumnezeii turnaţi” sunt amintiţi aici în special din cauza păcatului recent cu privire la viţelul
de aur.

Exod 34:21 Şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea să te odihneşti; să te odihneşti,
chiar în vremea aratului şi seceratului.
Vremea aratului. Porunca este repetată aici, deoarece vremea aratului şi vremea secerişului
erau perioadele în care exista cea mai mare ispită de a călca Sabatul.

Exod 34:22 Să ţii sărbătoarea săptămânilor, a celor dintâi roade din secerişul
grâului, şi sărbătoarea strângerii roadelor la sfârşitul anului.
Sărbătoarea săptămânilor. La prima vedere, s-ar părea că aici sunt menţionate trei sărbători
diferite. Cu toate acestea, deoarece sărbătoarea „primelor roade” este aceeaşi cu „sărbătoarea
săptămânilor” (Levitic 23,15-17; Numeri 28,26), sunt doar două. Ambele au fost poruncite în „cartea
legământului” (Exod 23,16).

Exod 34:23 De trei ori pe an, toţi cei de parte bărbătească să se înfăţişeze înaintea
Domnului Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel.
Toţi cei de parte bărbătească. Vezi comentariul pentru cap. 23,14-17.

- 188 -
Exod 34:24 Căci voi izgoni neamurile dinaintea ta, şi-ţi voi întinde hotarele şi nimeni
nu-ţi va pofti ţara, în timpul când te vei sui de trei ori pe an ca să te înfăţişezi
înaintea Domnului Dumnezeului tău.
Îţi voi întinde hotarele. Prima făgăduire a ţării, făcută lui Avraam şi seminţei lui, este amintită
în Geneza 12,5-7. După aceea, această făgăduinţă a fost extinsă pentru a cuprinde întregul teritoriu
dintre „râul Egiptului” şi Eufrat (Geneza 15,18; 1 Regi 4,21; 2 Cronici 9,26).
Văzând superioritatea incomparabilă a lui Israel faţă de toate celelalte naţiuni, mulţi aveau
să se alăture în mod voluntar poporului ales al lui Dumnezeu. Hotarele lui Israel urmau să fie
extinse până când, în cele din urmă, „împărăţia lor va cuprinde lumea” (COL 290). Ierusalimul însuşi
avea să rămână pentru totdeauna (GC 19) şi să ajungă capitala întregii lumi (DA 577).

Exod 34:26 Să aduci în casa Domnului, Dumnezeului tău, pârga celor dintâi roade
ale pământului. Iedul să nu-l fierbi în laptele mamei lui."
Pârga celor dintâi roade. Cea mai bună asigurare împotriva căderii în idolatrie era
participarea neîncetată, în spirit şi în practică, la adevărata închinare, aşa cum fusese rânduită de
Dumnezeu. Respectarea credincioasă şi corespunzătoare a Sabatului, a marilor sărbători anuale, a
legilor de răscumpărare, a diferitelor jertfe şi a instituţiilor similare rânduite să conducă la
consacrarea spirituală avea să-i protejeze de ispitele şi pericolele păgânismului, pe care le vor întâlni
în Ţara Făgăduinţei.
Să nu fierbi. Vezi comentariul pentru cap. 23,19. Ultima parte a acestei secţiuni este
paralelă cu ultima secţiune din „cartea legământului” (cap. 23,19).

Exod 34:27 Domnul a zis lui Moise: "Scrieţi cuvintele acestea, căci pe temeiul
acestor cuvinte închei legământ cu tine şi cu Israel!"
Cuvintele acestea. Adică, fragmentul din v.10-26.
Pe temeiul. Adică, „în armonie cu aceste cuvinte”. Dumnezeu Îşi va îndeplini partea Sa din
contract, dacă poporul îşi va îndeplini cu credincioşie partea lui.

Exod 34:28 Moise a stat acolo cu Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Şi
nu a mâncat deloc pâine, şi n-a băut deloc apă. Şi Domnul a scris pe table cuvintele
legământului, cele zece porunci.
Patruzeci de zile. Această perioadă este dublă faţă de cea din şederea anterioară a lui Moise
pe munte (24,18). Cu această ocazie, poporul a trecut cu succes testul provocat de absenţa lui
Moise (vezi cap. 34,30-32).
N-a mâncat deloc pâine. Aceasta este de asemenea o repetare a experienţei anterioare
(Deuteronom 9,9-12). Întrevederea lui Moise cu Domnul i-a susţinut puterea fizică, fapt ce a făcut
nenecesar consumul de hrană şi apă. Nevoile trupului nu au fost simţite, deoarece dorinţele
spiritului au fost împlinite pe deplin (Psalmi 16,11). Ilie (1 Regi 19,8) şi Isus (Matei 4,1.2) sunt
singurii din Scriptură despre care se mai spune că au postit un timp aşa de îndelungat. „El” din „El a
scris”, aflat la încheierea acestui verset nu se referă la Moise, ci la Dumnezeu (Exod 34,1;
Deuteronom 10,1-4).

Exod 34:29 Moise s-a coborât de pe muntele Sinai, cu cele două table ale mărturiei
în mână. Când se cobora de pe munte, nu ştia că pielea feţei lui strălucea, pentru că
vorbise cu Domnul.
Pentru că vorbise cu Domnul. Faţa radioasă a lui Moise era doar o reflectare a slavei divine
(2 Corinteni 3,7). În mod asemănător, da schimbarea la faţă, divinitatea a străfulgerat prin natura
umană (Matei 17,2). Acceptarea lui Moise în prezenţa lui Dumnezeu în ocazia precedentă nu lăsase
nici o urmă vizibilă pe chipul lui (Exod 24,12-18). Aceasta deosebire se datora în parte faptului că

- 189 -
de la prima sa urcare pe munte Moise fusese greu încercat şi ieşise din acea experienţă amară un
om mai bun, mai curat şi mai bine pregătit pentru o comuniune mai apropiată cu Dumnezeu şi, în
parte, faptului că acum poporul era pocăit, şi nu răzvrătit. Moise arătase devoţiune, curaj şi zel în
chemarea de a opri apostazia.
Prin refuzul de a deveni unicul părinte unui popor pe care Dumnezeu îi propusese să-l
adopte în locul Israelului nelegiuit (cap. 32,10), şi prin faptul că s-a oferit ca ispăşire pentru
nelegiuirile lor (Exod 32,32; Ioan 15,13), el manifestase un spirit de sacrificiu de sine suprem. După
aceea, Moise a continuat să mijlocească din toată inima şi fără egoism pentru compatrioţii săi (Exod
33,12-16). În lumina acestei demonstraţii a celui mai înalt tip de consacrare religioasă, a reflectării
caracterului lui Dumnezeu, a fost potrivit ca el să aibă privilegiul unic de a vedea slava Creatorului
(cap. 33,18-23; 34,5-8). Nu este de mirare că faţa lui a strălucit după o asemenea experienţă. Fără
îndoială că Pavel s-a gândit la Moise, când a scris 2 Corinteni 3,18.
Acela care este plin de Duhul lui Dumnezeu reflectă caracterul slăvit al lui Dumnezeu. De la
cei care trăiesc aproape de Dumnezeu se răspândeşte o influenţă care, deşi nu este cunoscută de
ei, aşa cum a fost cu Moise, are un efect covârşitor asupra vieţii altora. Pe bună dreptate s-a spus
că, atunci când vom avea grijă să mergem pe calea lui Dumnezeu, El se va îngriji să ne ducă în
siguranţă pe căile omeneşti. Cea mai mare impresie pe care o putem avea asupra oamenilor nu are
loc prin faptul că ne străduim să o facem, ci prin ceea ce realizăm fără să ne dăm seama.

Exod 34:30 Aaron şi toţi copiii lui Israel s-au uitat la Moise, şi iată că pielea feţei lui
strălucea; şi se temeau să se apropie de el.
Şi se temeau. Conştiinţa vinovată i-a făcut pe Aaron şi pe cei din popor să simtă că
Dumnezeu era încă înstrăinat de ei, şi s-au ferit de înfăţişarea radioasă a lui Moise. Dacă ar fi fost
mereu ascultători faţă de Dumnezeu, bucuria ar fi luat locul fricii şi ei ar fi primit bine lumina
cerului. Această reflectare a slavei şi a maiestăţii lui Dumnezeu a fost menită să imprime în mintea
celor din Israel convingerea cu privire la caracterul sfânt al Legii Sale şi cu privire la slava
Evangheliei descoperite prin Hristos. Ambele i-au fost prezentate lui Moise pe munte. Acea lumină
divină simboliza slava unei dispensaţiuni ale cărei mijlocitor vizibil era Moise (2 Corinteni 3,7.11.14;
PP 330).

Exod 34:33 Când a încetat să le vorbească, şi-a pus o măhramă pe faţă.

Când Moise a încetat să le vorbească. Cuvântul „când” nu se află în versiunea ebraică. În
timp ce Moise îi spunea poporului „tot ce îi spusese Domnul” (v.32), faţa lui era descoperită. După
aceea, el a purtat un văl pe faţă în prezenţa lor. Această acoperire a feţei lui Moise este un tip al lui
Isus Hristos, care Şi-a acoperit divinitatea prin natura omenească, ca să poată avea părtăşie cu noi
(Filipeni 2,5-11; DA 23). Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi venit în slava cerului, oamenii păcătoşi nu ar fi
putut să suporte prezenţa Sa. Dar, ca Fiu al omului, El a putut să se asocieze fără reţineri cu cei
păcătoşi şi să-i pregătească pentru o revenire în prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu.

Exod 34:34 Când intra Moise înaintea Domnului, ca să-i vorbească, îşi scotea
măhrama până ce ieşea; iar când ieşea, spunea copiilor lui Israel ce i se poruncise.
Când Moise intra. Adică, intra în „Cortul Întâlnirii” (cap. 33,7-10). Când Moise ieşea pentru a-
i adresa poporului cuvintele lui Dumnezeu, faţa lui rămânea descoperită, până după ce vestea solia.
Lumină sfântă a adăugat autoritate divină la solia lui şi a dovedit faptul că el vorbea ca reprezentant
al lui Dumnezeu. Asemenea lunii, ea mărturisea despre soarele absent.

Exod 34:35 Copiii lui Israel se uitau la faţa lui Moise, şi vedeau că pielea feţei lui
strălucea; şi Moise îşi punea iarăşi măhrama pe faţă până ce intra ca să vorbească
cu Domnul.

- 190 -
 Copiii lui Israel se uitau. După fiecare solie, Moise îşi acoperea din nou faţa, până când intra
iarăşi în „Cortul Întâlnirii”.
În 2 Corinteni 3,7-18, apostolul Pavel foloseşte această acoperire a feţei lui Moise pentru a
simboliza slava acoperită a vechiului legământ, în contrast cu slava descoperită şi permanentă a
noului legământ. Slava lui Dumnezeu poate fi observată pretutindeni în timpurile Vechiului
Testament, deşi este acoperită deseori de nedesăvârşirile oamenilor prin care El şi-a adus la
îndeplinire planul. Pavel vorbeşte aici şi despre un „văl” pus pe „inima” iudeilor din zilele sale pentru
a reprezenta orbirea lor spirituală, exprimată prin faptul că nu L-au recunoscut pe Isus din Nazaret
ca fiind Mesia din profeţie (vezi Matei 15,24; 23,16; Ioan 9,39-41). Domnul nostru a constat că Îi
era dificil să îndepărteze această orbire, chiar şi de la proprii ucenici (Luca 24,25).
Înlăturarea vălului purtat de Moise simbolizează, de asemenea, modul în care creştinul
„priveşte cu faţa descoperită” la chipul „slavei Domnului”, fiind „schimbat în acelaşi chip” al
Domnului său, „din slavă în slavă” (2 Corinteni 3,18). „Slava reflectată pe chipul lui Moise ilustrează
binecuvântările ce sunt primite de poporul care respectă poruncile lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui
Hristos” (PP 330).
Comentariile lui Ellen G. White
1-35 PP 329-330
5-7 MB 157
6 DA 19,302; Ed 22,35,40; FE 177; GC 19; MB 39; MH 465; 8T 322
6,7 CH 204; COL 162,285; DA 209; GC 500,541,627; MB 75; MH 508; PK 296,312; PP 628; SC 10; 5T 633; 6T 221
6-8 CT 30; FE 178
6-10 PP 329
7 CH 19,37,49,112; MB 39; PP 469; Te 85; 3T 140
14 3T 238,248
19,20 AA 337; 4T 467
24 PP 537
28 PP 313,329
29 EW 15; GW 143; LS 245; PP 329; 3T 354; 4T 342,533
30 PP 329; 4T 343
30,31 3T 354
33 PP 330; 3T 355; 4T 343

Exod 35:1 Moise a strâns toată adunarea copiilor lui Israel, şi le-a zis: "Iată lucrurile,
pe care a poruncit Domnul să le faceţi.
Toată adunarea. Acum izraeliţii erau gata să înceapă construirea şi ridicarea Cortului Întâlnirii
care fusese plănuit (cap. 25-31), dar au întârziat din cauza apostaziei lor (cap. 32; PP 343) şi a
necesităţii de a reînnoi legământul (cap. 33, 34). Deoarece acesta a fost un proiect în care era
cuprins şi interesat în mod vital tot poporul prin darurilor lor (cap. 25,2-7) şi prin munca lor (vezi
cap. 28,3; 35,10; 36,4; 39,42), Moise i-a „strâns” pentru instrucţiuni preliminarii.

Exod 35:2 Şase zile să lucraţi, dar ziua a şaptea să vă fie sfântă, acesta este
Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua
aceea, să fie pedepsit cu moartea.
Şase zile. Evreii aveau să fie angajaţi într-o întreprindere sfântă şi aceasta puteau s-o
socotească drept scuză pentru lucrarea în Sabat. Dar nu le era îngăduit să fie înşelaţi de natura
sfinţită a lucrării lor spre a neglija păzirea sfântă a acelei zile, sau a umbla în mod nepăsător în
sfântul ei timp. Aici se află o lecţie evidentă pentru slujbaşi şi alţii care fac lucrarea lui Dumnezeu în
ziua lui Dumnezeu. Construirea Cortului Întâlnirii cu diferitele lui dibăcii şi materiale necesare pentru
el era o chestiune laică şi, de aceea, nu era o ocupaţie potrivită pentru ziua sfântă a lui Dumnezeu.

Exod 35:3 Să n-aprinzi foc, în niciuna din locuinţele voastre, în ziua Sabatului."
Să nu aprinzi foc. În vremurile de demult aprinderea focului cerea o muncă considerabilă.
Clima relativ caldă a regiunii Sinai făcea ca încălzirea artificială să nu fie necesară, şi focul urma să
fie aprins numai cu scopul de a fierbe mâncarea. Nefiind principal pentru sănătate într-o astfel de
climă, în Sabat nu trebuie să fie gătită hrană caldă (vezi comentariul pentru cap. 16,23). Porunca
aceasta încă mai este ţinută cu stricteţe de iudeii caraiţi, chiar şi în climele reci, iar aceştia nu permit
în căminele lor nici foc, nici lumină în ziua Sabatului. Totuşi, mulţi iudei consideră această obligaţie
ca fiind numai temporară ca natură, şi au chiar în Palestina, atât foc cât şi lumină. Dar iudeii strict

- 191 -
ortodocşi astăzi nu gătesc hrană în sabat.

Exod 35:18 ţăruşii cortului, ţăruşii curţii, şi funiile lor;

Ţăruşii. Aceştia erau ţăruşi înfipţi în pământ spre a ţine funiile care susţineau cortul ce
acoperea tabernacolul şi stâlpii din peretele curţii.

Exod 35:25 Toate femeile iscusite au tors cu mâinile lor, şi au adus lucrul lor, şi
anume: tort vopsit în albastru, în purpuriu, în cărămiziu şi in subţire.
Au tors. Torsul era o artă obişnuită printre femeile acelor zile, de la cea mai de sus, la cea
mai de jos. La facerea cortului şi a mobilierului lui era de lucru pentru toţi. Dumnezeu consideră
orice lucrare făcută pentru El de mare valoare şi importanţă, atât aceea a „căpeteniilor” care au
„adus pietre de onix” şi „pietre” preţioase şi „mirodenii” scumpe (v.26), cât şi a femeilor umile care
au tors covoare de păr de capră (v.26).
Pentru alte informaţii cu privire la instrucţiunile pentru ridicarea tabernacolului vezi
comentariul pentru capitolele 25 la 31.

Exod 35:29 Toţi copiii lui Israel, bărbaţi şi femei, pe care-i trăgea inima să ajute la
lucrul poruncit de Domnul prin Moise, au adus Domnului daruri de bună voie.
Daruri de bună voie. Spiritul bunăvoinţei manifestat de poporul lui Israel trebuie să fi fost
foarte plăcut în ochii lui Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu iubeşte pe dătătorul voios” (2 Corinteni
9,7). Înaintea Lui nu contează atât de mult cantitatea (Luca 21,3), ci spiritul în care este dăruit
(v.4). Bunăvoinţa şi credincioşia sunt ceea ce face ca slujirea noastră să fie primită de El (COL 402),
şi El ne răsplăteşte după generozitatea intenţiei Lui (COL 397).
Comentariile lui Ellen G. White
5 WM 2914
20-22 SR 151
21 Ed 286; PK 61; WM 291
21,22 PP 344
21-25 6T 468
22 5T 268
23-28 PP 344
30,31 PP 343
30-35 PK 62

Exod 36:3 Ei au luat dinaintea lui Moise toate prinoasele, pe care le aduseseră
copiii lui Israel ca să facă lucrările rânduite pentru slujba sfântului locaş. Chiar şi
după ce se începuse lucrarea, tot se mai aduceau lui Moise în fiecare dimineaţă,
daruri de bună voie.
Toate prinoasele. Dărnicia poporului a fost într-adevăr mare. Ei au adus atât de mult, încât
„materialul” în plus împiedica progresul lucrării. Poporul a dat un răspuns asemănător la apelul
regelui Ezechia (2 Cronici 31,4-10).

Exod 36:8 Toţi bărbaţii iscusiţi şi lucrătorii au făcut cortul din zece covoare de in
subţire şi răsucit din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe ele au ţesut heruvimi
lucraţi cu măiestrie.
Toţi bărbaţii iscusiţi. Capitolul acesta face o paralelă strânsă cu ce este redat în cap. 26.
Chestiunile neamintite mai înainte sunt următoarele:

Exod 36:22 Fiecare scândură avea două urechi, unite una cu alta; tot aşa au făcut
la toate scândurile cortului.
Depărtate în mod egal (engleză). De preferat: „aşezate în ordine una cu alta” pentru a fi
introduse în „picioare” (cap. 26,19).

- 192 -
Exod 36:27 Au făcut apoi şase scânduri pentru fundul cortului, înspre apus.
Laturile cortului. De preferat, „latura” sau fundul cortului.

Exod 36:38 Au făcut cei cinci stâlpi ai ei cu cârligele lor, iar căpătâiele şi beţele lor
de legătură le-au poleit cu aur; cele cinci picioare ale lor erau de aramă.
Căpătâiele. Capitelurile stâlpilor.
Lunga şi amănunţita repetiţie din partea finală a acestei cărţi a detaliilor construirii cortului
trebuie să fi avut un scop hotărât. Aceasta dovedeşte importanţa sanctuarului şi a fiecărei părţi a lui
în Planul de Mântuire al lui Dumnezeu. Ea mai scoate în evidenţă ascultarea exactă şi strictă de
poruncile divine. Dacă cuiva i s-ar fi putut da privilegiul de a schimba directivele lui Dumnezeu într-o
măsură cât de mică, se pare că acesta ar fi Moise, dar lui nu i s-a acordat nici o prerogativă de felul
acesta.
Exacta conformare de la amănunt la amănunt conţine învăţătura că lucrurile poruncite de
Dumnezeu trebuie să fie respectate la literă. Aceste cinci capitole de încheiere ale Exodului scot în
evidenţă exactitatea extremă cu care Moise şi subalternii lui au adus la îndeplinire toate directivele
pe care le dăduse Dumnezeu. Dacă au fost poruncite „cincizeci de copci” (cap. 26,6) „cincizeci de
copci au făcut” (cap. 36,13). Dacă s-a poruncit să se facă „cinci stâlpi” aici (cap. 26,37) şi „patru
stâlpi” acolo (26,32), cinci şi patru au fost făcuţi şi aşezaţi (cap. 36,36.38). Dacă această perdea
trebuia să aibă un model ţesut pe ea (cap. 26,31) şi acea perdea urma să fie împodobită cu
broderie (cap. 26,36), brodatoarea şi ţesătoarea au făcut aşa (cap. 36,35.37). Nimic din cele
poruncite n-a fost trecut cu vederea. Numai într-un caz sau două (mai ales în cap. 36,38) au fost
făcute mici adaosuri, dacă nu la poruncile date, cel puţin la cele raportate. Acelaşi spirit a fost
reflectat mai târziu şi de Domnul în lucrarea Sa (Ioan 4,34; 17,4). Dumnezeu este împotriva oricărei
schimbări a poruncilor Lui, a oricărei abateri de la ele fie la dreapta, fie la stânga, a oricărei scăderi,
sau adăugări la ele. Noi nu putem, nu trebuie să încercăm să îmbunătăţim Evanghelia, sau Cuvântul
lui Dumnezeu (Deuteronom 4,1.2; 12,32; Proverbe 30,5.6).
Felul progresiv în care a fost ridicat tabernacolul, mai întâi ridicarea cadrului, apoi acoperişul
covoarelor interioare şi exterioare şi, în cele din urmă, scândurile, drugii, perdelele, zugrăveşte
înaintarea lucrării de sfinţire în experienţa celui credincios. După ce inima lui este supusă prin
credinţă faţă de Hristos ca Mântuitor al său, se adaugă din ce în ce mai mult har creştin, până ce
întreaga sa viaţă „bine închegată creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul (Efeseni 2,21.22).
Comentariile lui Ellen G. White
1 PK 62
3,5 6T 468
5 5T 268
5-7 WM 292
6 PP 344; SR 152; 5T 268

Exod 37:1 Apoi Beţaleel a făcut chivotul din lemn de salcâm; lungimea lui era de doi
coţi şi jumătate, lăţimea de un cot şi jumătate şi înălţimea tot de un cot şi jumătate.
Apoi Beţaleel. Capitolul acesta raportează executarea instrucţiunilor care apar în capitolele
25,10-39; 30,1-5.23-25.34.35 la care este îndreptat cititorul. Beţaleel a însărcinat pe alţii să
realizeze cea mai mare parte a lucrării, iar pentru sine şi-a rezervat construirea chivotului, a
heruvimilor şi a tronului harului. Aceasta pentru faptul că chivotul a fost obiectul cel mai important
din mobilierul sanctuarului, fiind locaşul Sfintei Prezenţe, şi el şi-a propus ca acesta să fie
capodopera lui.

Exod 38:1 A făcut altarul pentru arderile de tot din lemn de salcâm; lungimea lui era
de cinci coţi, şi lăţimea de cinci coţi; era în patru muchii, şi înălţimea lui era de trei
coţi.

- 193 -
 Altarul pentru arderile de tot. Versetele 1-8 se ocupă cu mobilierul curţii (vezi comentariul
pentru cap. 27,1-5; 30,18).

Exod 38:8 A făcut ligheanul de aramă, cu piciorul lui de aramă, din oglinzile
femeilor, care slujeau la uşa cortului întâlnirii.
Oglinzile. Neamintite până acum, acestea erau din bronz foarte fine şlefuit, de formă ovală
sau circulară. Astfel de oglinzi erau folosite de femeile din Egipt, asemenea celor din multe ţări
orientale, încă din timpuri vechi. Având în vedere că se pare că Moise nu a poruncit ca acestea să
fie dăruite, trebuie că femeile le-au dăruit dintr-un lăudabil şi consacrat spirit de sacrificiu de sine.
Fără îndoială că oglinzile acesta erau de mare valoare şi, de aceea, dedicarea lor lui Dumnezeu a
fost un excelent exemplu de consacrare (vezi Matei 26,6-13). Aceste femei evlavioase au preţuit
podoaba mai înaltă a spiritului, decât aceea a înfăţişării exterioare (1 Petru 3,1-5). Darul lor
mărturiseşte că au iubit mai mult pe Dumnezeu, decât s-au iubit pe ele însele.

Exod 38:9 Apoi a făcut curtea. Înspre partea de miază-zi, pentru curte, erau nişte
pânze de in subţire răsucit, pe o lungime de o sută de coţi,
A făcut curtea. Pentru versetele 9-20, vezi comentariul pentru cap. 27,9-19.

Exod 38:23 El a avut ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan,
meşter la săpat în pietre, la cioplit cu meşteşug, şi la lucrat pe gherghef în materiile
vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu, şi în in subţire.
Meşter la săpat în pietre. Deoarece Oholiab era priceput în textile, cuvântul „meşter la săpat
în pietre”, care sugerează lucrare cu piatră („metale” în engleză) ar trebui tradus „inventator”, sau
„artist”.

Exod 38:24 Tot aurul întrebuinţat la lucru pentru toate lucrările sfântului locaş, aur
ieşit din daruri, se suia la douăzeci şi nouă de talanţi şi şapte sute treizeci de sicli,
după siclul cortului.
Tot aurul. Greutatea lui ar fi ceva mai mult de 1000 kg. Acesta ar forma un cub de aur cu
latura de aproximativ 37,5 cm. În Egipt aurul era mult, fiind importat din Etiopia. În ţara faraonilor
mai venea mult au ca tribut al naţiunilor subjugate.

Exod 38:25 Argintul celor ieşiţi la numărătoare, din adunare, se suia la o sută de
talanţi şi o mie şapte sute şaptezeci şi cinci de sicli, după siclul sfântului locaş:
Argintul. Greutatea lui ar fi de 3440 kg. Cele „o sută de picioare” (v.27) echivalează exact în
numărul total de picioare enumerate în cap. 26,19.21.25.32.

Exod 38:29 Arama dăruită se suia la şaptezeci de talanţi şi două mii patru sute de
sicli.
Arama. Adică, bronzul. Greutatea ar fi de aproximativ 2421 kg. La aceasta mai trebuie să fie
adăugate pietrele preţioase, mirodeniile, obiectele din lemn, ţesăturile şi diferitele piei de animale.
Acestea aduc o bună mărturie despre dărnicia poporului (vezi Psalmi 105,37).
Când au plecat din Egipt, evreii au „cerut” de la egipteni lucruri scumpe (vezi comentariul
pentru Exod 3,22; 12,35.36). Bogăţii considerabile trebuie că au obţinut recent şi de la amaleciţii
învinşi (cap.17,8-13).

Exod 39:1 Cu materiile vopsite în albastru, în purpuriu şi în cărămiziu, au făcut

veşmintele preoţilor pentru slujba sfântului locaş, şi au făcut veşminte sfinte lui

- 194 -
Aaron, cum poruncise lui Moise Domnul.
În albastru. Îmbrăcămintea preoţească a fost făcută după instrucţiunile raportate în cap. 28.

Exod 39:3 Au întins nişte plăci de aur, şi le-au tăiat în fire subţiri pe care le-au ţesut
în materiile vopsite în albastru, în purpuriu şi în cărămiziu, şi în in subţire, era lucrat
cu măiestrie.
Au întins plăci de aur. Aici este explicată pentru prima dată metoda prin care era pregătit
firul de aur pentru broderie.

Exod 39:32 Astfel au fost isprăvite toate lucrările locaşului cortului întâlnirii. Copiii lui
Israel au făcut tot ce poruncise lui Moise Domnul: aşa au făcut.
Toate lucrările. Deoarece izraeliţii nu ajunseseră la muntele Sinai până în luna a treia (cap.
19,1), şi Moise fusese cu Dumnezeu aproape trei luni (cap.24,18; 34,28), construirea Cortului
Întâlnirii a început aproximativ în luna a şasea, sau a şaptea şi a fost terminată înainte de
încheierea anului (cap. 40,2; PP 349). Deci, pentru construire s-au folosit şase luni. Rapiditatea cu
care a fost făcută lucrarea dă dovadă de silinţă consacrată, dibăcie, iscusinţă, conlucrare frăţească
din partea tuturor celor care au luat parte la proiect şi binecuvântarea lui Dumnezeu care însoţea
eforturile lor.

Exod 39:43 Moise a cercetat toate lucrările; şi iată, le făcuseră cum poruncise
Domnul, aşa le făcuseră. Şi Moise i-a binecuvântat.
Moise a cercetat. La încheierea lucrării de Creaţiune Dumnezeu s-a uitat la toată lucrarea
mâinilor Lui. Aflându-le „foarte bune”, El a rostit o binecuvântare asupra lor (Geneza 1,22.28.31).
Acum, omul terminase un „sanctuar”, unde Dumnezeu a făgăduit să locuiască (Exod 25,8). El a
reprezentat lucrarea cea mai bună a omului şi a fost făcut „cum poruncise Domnul” (39,43). Drept
urmare, „Moise a binecuvântat” poporul pentru munca făcută din iubire şi consacrare.
Comentariile lui Ellen G. White
43 PP 349

Exod 40:2 "În ziua întâi a lunii întâi, să întinzi locaşul cortului întâlnirii.
În ziua întâi. Adică, prima a lunii Abib, sau Nisan, care era aproximativ pe la sfârşitul lui
martie, sau începutul lui aprilie. De ce fel de lucrare mai bună putea ei să se apuce în prima zi a
noului an, decât de ridicarea acestui locaş de închinare?

Exod 40:3 Să pui în el chivotul mărturiei şi înaintea chivotului să atârni perdeaua

dinăuntru.
Să pui în el chivotul. Chivotul mărturiei era cel mai important obiect dintre toate obiectele
Cortului Întâlnirii, era chiar inima sanctuarului, temelia legământului (Deuteronom 4,12.13), locul
prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (Exod 25,8.21.22). De aceea, el a fost dus primul
în Cortul Întâlnirii. Cele două table de piatră erau deja în el (v.20, 21).

Exod 40:5 Altarul de aur pentru tămâie să-l aşezi înaintea chivotului mărturiei, şi să
atârni perdeaua la uşa cortului.
Înaintea chivotului. Nu în locul Prea Sfânt, ci „în faţa perdelei” în partea opusă chivotului
totuşi în locul sfânt (v.26).
Perdeaua. Adică, perdeaua din faţă, sau capătul de răsărit al Cortului Întâlnirii
(cap.26,36.37).

- 195 -
Exod 40:10 Să ungi altarul pentru arderile de tot şi toate uneltele lui, şi să sfinţeşti
altarul; şi altarul va fi preasfânt.
Altarul va fi prea sfânt. Nu pentru că el era mai sfânt decât celelalte obiecte ale Cortului
Întâlnirii, deoarece despre toate se spune că sunt prea sfinte (cap. 30,29). El era arătat aşa spre a
imprima continuu în mintea poporului poporul natura lui sacră, deoarece venea mai mult în contact
cu el, decât cu sanctuarul şi cuprinsul lui.

Exod 40:15 şi să-i ungi cum ai uns pe tatăl lor, ca să-Mi facă slujba de preoţi. În
puterea acestei ungeri, ei vor avea pururea dreptul preoţiei printre urmaşii lor."
Să-i ungi. Se pare că este o deosebire între ungerea marelui preot şi ungerea preoţilor de
rând. Untdelemnul era turnat mai întâi asupra capului lui Aaron şi, după aceea, era stropit pe el şi
pe îmbrăcămintea lui, dar se pare că asupra preoţilor de rând el era doar stropit, nu turnat pe cap
(Levitic 8,12.30; Psalmi 133,2). Din cauza acestei ungeri speciale, la marele preot adesea se face
referire ca la „preotul care a primit ungerea” (Levitic 4,5.16; 16,32).

Exod 40:17 În ziua întâi a lunii întâi a anului al doilea, cortul era aşezat.
Anului al doilea. În socoteală intrând şi al doilea, socotind anul în care au ieşit din Egipt ca
fiind primul. Aniversarea Exodului a avut loc două săptămâni mai târziu, în data de 15 a primei luni.
În ziua întâi. Versetele 17 la 33 raportează despre adevărata ridicare a cortului. Fiind
portabil de felul lui, aceasta se putea face uşor într-o singură zi.

Exod 40:18 Moise a aşezat cortul; i-a pus picioarele, a aşezat scândurile şi verigile,
şi a ridicat stâlpii.
I-a pus picioarele. Deoarece „picioarele” sau suporturile erau aşezate orizontal pe pământ,
cuvântul „întărit” (engleză) trebuie să fie redat prin „pus” sau „aşezat”. „Stâlpii” susţineau
„perdeaua” dinlăuntru, precum şi perdelele dinspre capătul de răsărit, sau de la intrarea
sanctuarului (cap. 26,31.32.36.37).

Exod 40:19 A întins învelitoarea care slujea de acoperiş deasupra cortului, şi pe

deasupra a pus învelitoarea acoperişului cortului, cum poruncise lui Moise Domnul.
Învelitoarea deasupra cortului. Aici este clară deosebirea dintre „învelitoare”, „cort” şi
„acoperiş”. „Învelitoarea” era acoperitoarea de păr de capră şi scheletul de lemn care o ţinea.
Deasupra acesteia era „învelitoarea” din piei de berbece şi piei de viţel de mare (26,14).

Exod 40:25 şi i-a aşezat candelele, înaintea Domnului, cum poruncise lui Moise
Domnul.
I-a aşezat candelele. Moise, ca reprezentant al Marelui Preot, Hristos (Evrei 4,15; 8,1.2), a
făcut el însuşi inaugurarea sanctuarului. Nu numai că a aprins „candelele” şi a ars „tămâie
mirositoare”, dar a adus pe altarul arderilor de tot prima jertfă de seară, „arderea de tot şi jertfa de
mâncare” (Exod 29,38-41; 40,29).

Exod 40:30 A aşezat ligheanul între cortul întâlnirii şi altar, şi a pus în el apă pentru
spălat.
A aşezat ligheanul. Versetele 31 şi 32 sunt puse parantetic spre a explica scopul ligheanului
cu privire la care până acum nu se dăduse nici o explicaţie.

Exod 40:33 Apoi a ridicat curtea împrejurul cortului şi altarului, şi a pus perdeaua la
poarta curţii. Astfel a isprăvit Moise lucrarea.

- 196 -
 A isprăvit Moise. Schiţarea Cortului Întâlnirii a fost terminată înainte de ridicarea lui. După ce
Evanghelia este propovăduită în toată lumea, atunci vor fi adunaţi „aleşii” (Matei 24,14.31). Atunci
fiecare „piatră vie” (1 Regi 6,7; 1 Petru 2,4.5), care fusese dimensionată şi finisată după
asemănarea divină, îşi va ocupa locul în Templul lui Dumnezeu (Apocalipsa 3,12). Acum clădim
caractere care într-o zi vor deveni parte din acel locaş veşnic (Matei 6,19-21; 7,24-29). O dată ce
lucrările pregătitoare în legătură cu Împărăţia lui Dumnezeu vor fi terminate conform planului, nu va
fi pierdut nici un timp spre a fi aşezat în slavă deplină. Atunci se va arăta Hristos şi împreună cu El
se va arăta şi poporul Lui (Coloseni 3,14).
Întocmai ca ridicarea Cortului Întâlnirii, pregătit să fie locaş pentru Domnul, tot aşa
proslăvirea bisericii va deschide calea pentru „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” (Apocalipsa 21,3).
După cum poporul a participat cu Moise la construirea sanctuarului pământesc, tot aşa Hristos ne
invită să fim conlucrători cu El în clădirea bisericii Sale (1 Corinteni 3,9; 2 Corinteni 5,19-21; 6,1).
Când Cortul Întâlnirii a fost ridicat, nu-i lipsea nimic ca să fie perfect. Tot aşa va fi în cele din urmă,
când biserica va fi proslăvită (Efeseni 5,27).

Exod 40:34 Atunci norul a acoperit cortul întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul.
Norul. Literal „norul”. Acest nor a călăuzit pe Israel de la Sucot înainte (cap. 13,20–22;
14,19.20.24; 19,9; 24,15-18). Câtva timp el a fost prezent, în mod temporar, la „Cortul Întâlnirii”
(cap. 33,7-10), dar acum „a acoperit” Cortul Întâlnirii, în timp ce „slava Domnului a umplut cortul”.
Slava Domnului. Cu câtă nerăbdare trebuie să se fi adunat poporul spre a privi la construcţia
sacră. În timp ce ei priveau cu satisfacţie respectuoasă, stâlpul de nor plutea maiestos deasupra
sanctuarului, acoperindu-l. În felul acesta, Dumnezeu a arătat aprobarea pentru tot ce se făcuse.
Domnul primise casa care fusese pregătită pentru El şi a intrat în ea. Cu adâncă emoţie, poporul a
văzut semnul că lucrarea mâinilor lor fusese acceptată (PP 349, 350). Acum au înţeles că Însuşi
Dumnezeu avea să locuiască în mijlocul lor şi să călătorească împreună cu ei (Numeri 9,15-23).
Cartea Exodului potrivit se încheie cu o sublimă manifestare a slavei şi puterii lui Dumnezeu.
Ea se încheie aşa cum se va încheia şi istoria acestei lumi, cu coborârea în slavă a Domnului spre a
locui în mijlocul oamenilor (Apocalipsa 21,3; 22,5).
Comentariile lui Ellen G. White
12-16 PP 359
17 PP 374
20 PP 349
21 CW 172
30 2T 611
34 PP 349, 359; 6T 468
34,35 MH 437; SR 156
36,37 PP 376
36-38 SR 156

- 197 -