REVELAŢIA

CUVÂNTUL a fost revelat...

A 19-a Dinastie a Egiptului a fost fondată de Ramses I, în 1322 î.I.Ch., după moartea lui Horemheb,
uzurpatorul tronului.

Ramses I era reîncarnarea fratelui lui Maya, mare preot al lui Aton, care a fost asasinat de preoţii lui Amon
în timpul domniei lui Tutankhamon. El s-a reîncarnat aproape imediat după moarte, devenind Ramses I, dar
nu a domnit decât un an.

În 1321 î.I.Ch. s-a urcat pe tron Seti I, şi a început pregătirea întoarcerii în oraşul Sfânt (Ierusalim). Pare
ciudat tuturor celor care sunt la curent cu teoriile biblice admise în general. Şi totuşi, faraonii care au
încercat să-L slujească pe Aton, Dumnezeul Unic - după ce Aknaton l-a prezentat lumii - nu au menţinut "în
sclavie pe copiii lui Israel", în Egipt. Aceasta a fost opera credincioşilor lui Amon.

Încercarea care trebuia să aducă Cea Mai Mare Lumină eşuase.

În consecinţă, Egiptul nu mai era potrivit pentru a-l primi pe Faraonul SANANDA, şi lumea va trebui să
aştepte o anumită noapte în Bethleem, pentru ca ocazia de a primi Lumina să apară din nou!

Timp de secole, oamenii inspiraţi de Dumnezeu se încarnaseră, în Israel, ca şi în Egipt. Nu fusese încă
hotărât exact unde avea să reuşească în cele din urmă!

Avraam eşuase, apoi Iosif a pregătit venirea Luminii în Egipt, dar a eşuat şi el. David şi Solomon nu
reuşiseră la Ierusalim.

Tutmes III a luat comorile şi manuscrisele secrete din oraşul Sfânt, aducându-le în Egipt, spre a fi în
siguranţă. Era pregătirea marii opere a lui Aknaton. "Confreria Binelui", în acel moment, a devenit mai
îndrăzneaţă în încercările sale.

Umanitatea fusese PREGĂTITĂ treptat, în doze mici, desigur, dar continuu.

Iosif a devenit Maya şi a început o pregătire intensă în Egipt. Dar, din nou, Lumina nu a reuşit să se impună
Lumii şi locuitorilor ei.

Entitatea care s-a făcut cunoscută pe Pământ sub numele Moise a trebuit să se încarneze, atunci, spre a
scoate comorile secrete din Egipt şi a-şi conduce poporul spre Pământul Sacru.

Aceasta pregătea momentul venirii Marelui Maestru, IISUS.

Dar el nu s-a prezentat lumii sub aparenţa unui Faraon. A venit pe Pământ ca cel mai simplu dintre oameni.

PLANUL a fost mutat, ca într-o mişcare de du-te-vino, între ţara lui Israel şi Egipt, timp de generaţii şi
generaţii. De fapt nu se fixa niciodată adânc, căci creştea şi înflorea un timp, apoi scădea şi se stingea. În
sfârşit, în Israel au apărut împrejurările cerute pentru apariţia Celui care guvernează Sistemul Solar... a
aceluia care urmează imediat după Tatăl.

"Un om din tribul lui Levi şi-a luat ca iubită o fată din acelaşi neam. Aceasta a dat naştere, fără să fie
căsătorită oficial, unui fiu. Văzându-l că e frumos, ea l-a ascuns timp de trei luni, când i-a fost imposibil să-l
mai poată feri de lume. Şi-a făcut rost de un coş de papirus, pe care l-a uns cu răşină şi asfalt, a aşezat pe
micuţ în el şi l-a părăsit printre trestiile de pe malul Fluviului cel Mare. În acest timp, mama lui şi sora sa
Miriam urmăreau totul de la distanţă, spre a vedea ce se întâmplă.
Tocmai atunci, fiica Faraonului (Seti I) a coborât la fluviu să se scalde, în timp ce însoţitoarele sale se
plimbau pe mal. Ea a oprit coşul printre trestii şi a trimis o servitoare să-l ia. L-a deschis şi a văzut copilul
care plângea.

Înduioşată, spuse: "E un mic evreu". (Exodul, II: l - 6).

Miriam era sora mai mare a lui Moise. Ea fusese Tantap, în altă încarnare. Regăsim relaţia de rudenie cu
care ne-am familiarizat: tată - fiică (Maya - Tantap), schimbată în frate -soră (Moise - Miriam). Miriam a
ieşit din ascunzătoare şi a întrebat pe prinţesă dacă putea merge să caute o doică pentru copil. Fireşte,
doica găsită nu era alta decât adevărata mamă a copilului. Când copilul a fost capabil să mănânce alimente
solide, el a fost dus în Palatul regal, iar mama sa 1-a îmbrăţişat, spunându-i adio.

Ultimul sărut al mamei semnifică ruperea copilului de orice legătură cu evreii.

Prinţesa l-a crescut ca pe propriul ei fiu şi a început să primească o educaţie minuţioasă, ca un prezumtiv
moştenitor al tronului Egiptului. Copilul a primit numele Seti-Mesu (Seti-Meshu), când prinţesa 1-a adoptat.
"Mesu" înseamnă "Fiul scos (salvat) din apă", dar şi "Fiul lui...". De aceea, numele avea două semnificaţii:
"Fiul lui Seti" şi "Acela care a fost salvat din apă".

Moise simbolizează evoluţia a ceva care este smuls (detaşat), care acţionează din interior spre exterior;
dacă se aplică acest simbol la Univers, el exprimă expansiunea tuturor lucrurilor către Cer, este legea
evoluţiei.

Involuţia (căderea în materie) a precedat totdeauna evoluţia.

Iosif în Egipt a reprezentat involuţia unei înalte idei spiri-tuale.

Iosif i-a condus pe evrei în Egipt; Moise i-a scos din Egipt.

În realitate, Iosif şi Moise au fost UNA ŞI ACEEAŞI ENTITATE.

Moise îl reprezintă pe Dumnezeu, ca Lege Divină, care este CUVÂNTUL.

El reprezintă, de asemenea, ADEVĂRUL DIVIN. În altă reîncarnare, Moise a fost legislatorul Hamurabi.

Prinţesa care l-a adoptat fusese Meritaton, fiica cea mai mare a lui Aknaton. Apoi se încarnase sub forma
copilului lui Tutankhamon, care a fost îngropat odată cu el în mormânt. Acum era fiica Faraonului Seti I.

Acest suveran fusese Smenkere, soţul lui Meritaton!

Relaţia precedentă fusese soţ-soţie (Smenkere - Meritaton) şi devenise, în a 19-a Dinastie, relaţie tată-fiică
(Seti - Prinţesa).

Pe când Moise era încă mic, el a venit într-o zi la Faraon aducând o mică statuetă de aur. Seti I a fost
stupefiat; statueta nu putea proveni decât dintr-un singur loc: camerele secrete ale Marii Piramide. Secretul
intrărilor dispăruse odată cu moartea lui Maya în1338 î.I.Ch.

Deşi era foarte tânăr, Moise ştia că a fost Maya şi-şi amintea intrările secrete uitate ale Marii Piramide, ca şi
de alte ascunzători.

Pentru acest motiv un copil evreu a fost privit cu atâta stimă la Curtea egipteană. Cum altfel ajung erudiţii -
care au studiat textele biblice - să împace faptul că Moise - aparţinând unei rase presupus "detestată" în
Egipt - a fost, totuşi, crescut de o prinţesă şi introdus în Palatul Regal Egiptean?
Poate vor răspunde: "o, dar ea adora copilul şi tatăl ei a trecut peste acest capriciu!"

Ceea ce este absurd, spre a nu spune mai mult!

O prinţesă egipteană ar fi fost şocată de două ori: mai întâi acest copil era un evreu, apoi el era un "paria"!
Ar fi adoptat un copil de sânge egiptean, poate, dar nu evreu!

Este limpede că povestirea pe care o aflăm în Cartea Exodului şi în alte capitole din Biblie e inexactă.

Faraonii nu au fost atât de cruzi cum am fi îndreptăţiţi să-i socotim, iar evreii nu erau ţinuţi "în sclavie" de
către Faraon.

Singura sclavie reală era aceea a învăţăturilor falsului zeu Amon.

Şi astăzi, încă, este la fel.

Numeroşi conducători din lume sunt oameni buni, în esenţă, dar sunt aserviţi voinţei lui Amon!

Moise se născuse în 1313 î.I. Ch., în timpul celui de al 7-lea an al domniei lui Seti I.

Haina lui Maya, celebra "mantie cu multe culori" - pe care o avusese şi Iosif - a fost purtată din nou de
tânărul prinţ Moise, singurul în Egipt care-l putea conduce pe Faraon, cu ochii legaţi, în camerele secrete şi
templele subterane ale trecutului.

Moise şi prinţul moştenitor Ramses (Ramses II) erau ca Ionatan şi David. În realitate ei fuseseră aceste
entităţi, şi se iubeau mult. Au fost crescuţi împreună în Palat; împărţeau aceleaşi haine, jocuri, plăceri şi
necazuri.

Acest Ramses fusese Amenhotep III, "Magnificul", în încarnarea lui precedentă.

Ramses II era puţin mai în vârstă decât Moise (născut în 1313), pe care-l considera ca "frate" mai mic.
Amândoi ştiau că au de îndeplinit o misiune importantă în Egipt. Şi ştiau perfect cine erau şi ce.

Când Moise avea 13 ani, Faraonul a murit (1300 î.I.Ch.) şi a suit pe tron Ramses II. Vremea copilăriei se
terminase.

Trebuiau să acţioneze repede şi în secret, pentru ca Moise să poată lua mărturiile lui Avraam (Abraham), ale
lui Isac şi Iacov, aduse în Egipt cu generaţii anterior.

Sub Marea Piramidă şi sub Sfinx fuseseră lăsate manuscrise originale, iar Moise porunci să se facă după ele
copii exacte pentru cele pe care avea să le ia cu el, atunci când îşi va conduce poporul afară din Egipt, către
"Pământul Făgăduinţei", unde se va naşte mai târziu IISUS.

Moise a fost instruit de profesori particulari şi în marile şcoli ale Egiptului. A studiat artele, literatura,
ştiinţele, legile, muzica, teologia, arta militară, navigaţia, mineralogia şi multe altele încă.

Unii comentatori ai Bibliei cred că Ramses II a fost "Faraonul opresiunii" şi că fiul lui, Meneptah, a fost cel al
"Exodului".

Dar este fals.

"Şi s-a întâmplat ca, în timpul acestei lungi perioade, regele Egiptului să moară; şi copiii lui Israel au strigat,
gemând, în servitutea lor..." (Exodul, II: 23).
"Regele Egiptului" care murise nu era Ramses II. În text se face referire la moartea lui Seti I, din 1300.
Istoricii generaţiilor următoare ştiau că murise "un Rege al Egiptului", dar nu cunoşteau data exactă a
acestei morţi. De aceea, găsim menţionat acest fapt la sfârşitul Cap. 2 al Exodului. Nu este precizată nici o
dată pentru moartea Regelui; se scrie numai că a murit "în timpul acestei lungi perioade".

Tot astfel, nu a existat un "Faraon al opresiunii"; cel puţin, nu cum îl reprezintă istoricii. Dacă nu putem da
acest nume nici unui Faraon, în schimb găsim că s-ar potrivit foarte bine lui Horemheb, care nu a fost numai
asupritorul şi persecutorul evreilor, ci şi al egiptenilor. Istoricii ştiau că un "rege murise" şi că avusese loc o
mare persecuţie, într-o anume epocă (Horemheb). Alţi istorici, mai târziu, au reluat ideea şi au ajuns să
afirme că Ramses II fusese "regele care a murit" şi tot el "opresorul". Alt exemplu de "secole scufundate în
haos!"

În timpul primului an de domnie, tânărul Ramses II s-a căsătorit cu Nefertari ("Frumoasa soţie"). Această
femeie, care a avut o mare influenţă asupra soţului ei şi a fost soţia preferată, fusese Regina Tiyi din a 18-a
Dinastie. Regăsim relaţia soţ-soţie (Amenhotep - Tiyi), preluată în relaţia Ramses II - Nefertari. Tiyi avusese
şi ea o mare influenţă asupra lui Amenhotep III şi în prezent era la fel. Lucrurile se repetă!

Ramses II a mai avut o soţie, pe nume Istnofret. Ea fusese soţia sa, Sitamun, pe când era Amenhotep III.
Şi de data aceasta ea i-a dat fii, care au fost "canale ale Adevărului".

Nefertari i-a dat lui Ramses II pe al 9-lea fiu, Seti, apoi un altul, cu numele Anub-er-Reku. Acest Seti fusese
spiritul artist şi mentor venit din sferele spirituale înalte, care l-a inspirat şi ghidat pe tânărul artist, Rahotep,
când a executat masca mortuară a lui Tutankhamon.

Istnofret i-a dat lui Ramses II un al doilea fiu, Ramses; pe al patrulea, Kenmveset (Khaemweset) şi pe al
treisprezecelea, Meneptah. Ea i-a dăruit şi pe fiica cea mare şi preferata lui, Bant-Anat.

Al patrulea fiu, preferatul lui Ramses II, prinţul Setne-Kemveset, fusese Sinuhe. El ar fi trebuit să-i urmeze
la tron, însă a murit după aniversarea celui de al 37-lea an de domnie a lui Ramses II (în 1263 î.I.Ch.).

Acest prinţ a fost un magician foarte celebru şi darurile sale remarcabile sunt încă pomenite şi acum în
poveştile magice ale Egiptului, la milenii după el. Într-un papirus din epoca lui Ptolemeu sunt redate
aventurile sale. Se povesteşte cum a pătruns în mormântul unui magician de origine regală - dintr-o epocă
anterioară - spre a lua un sul de manuscrise despre magie; se mai spune că acele scrieri aparţinuseră, la
început, marelui Maestru Toth însuşi! În zilele noastre, istoria cu pricina este considerată ca o poveste, din
cele cu miracole, a orientului! Totuşi, ea izvorăşte dintr-o realitate. Dar istoricii Egiptului din epocile mai
târzii au considerat-o ca pe un mit.

Kenmveset pătrunsese cu adevărat în sălile tainice, cu Moise, înainte ca acesta să părăsească Egiptul, în
1273. Prinţul a murit 10 ani mai târziu, în 1263 î.I.Ch. El a intrat în marele Templu, care se află sub Sfinx,
acolo unde este îngropat marele preot Ra, printre manuscrise!

Ra era "predecesorul magician de origine regală", menţionat de papirusul lui Ptolemeu. Iar scrierile
aparţinuseră, de fapt, lui Toth!

Plecând, astfel, de la un fapt real, acest prinţ a devenit magicianul pomenit din basme! Moise îi revelase
prinţului anumite cunoştinţe conţinute în "sulurile magice" ale lui Toth. Atunci când fusese Maya, îl
condusese pe Sinuhe în aceleaşi săli; acum Sinuhe era Kenmveset...

Încă o dată, faptele se repetă!

Apoi, s-a întâmplat că "Moise, crescând, s-a dus să-şi viziteze fraţii. A fost martor la corvezile la care erau
constrânşi şi a observat pe un egiptean care bătea un evreu - unul dintre fraţii săi. A privit în jur şi, cum nu
se afla nimeni, a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip". (Exodul, II: 11-12).
De fapt, Moise nu 1-a omorât; însă, tot în acel timp, dispăruse un egiptean cu rang înalt, ucis de evreii pe
care-i lovea. Moise a fost el acuzat de crima această, de către preoţii lui Amon.

"Faraonul a auzit vorbindu-se de fapta aceasta crudă şi a dorit să-1 ucidă pe Moise, dar el plecase departe în
ţara Madian..." (Exodul, II: 15). Cu toate acestea, nu Faraonul a "dorit să-l ucidă pe Moise, ci puternicul cler
al lui Amon, care conducea de fapt ţara, şi care era decis să-i smulgă lui Moise secretul sălilor tainice, exact
aşa cum o făcuseră pe când Moise era Maya, trezorierul regal. Moise, la rândul lui, fusese şi el numit
superintendent al minelor şi al tezaurului, de către prietenul său din copilărie şi frate prin adopţiune, Ramses
II.

Preoţii lui Amon au ordonat, în numele Faraonului desigur, ca Moise să fie executat, când va fi găsit.

Ramses a înţeles că trebuia să le anticipeze mişcările şi, întâlnindu-se cu Moise - nu departe de "Leul care
este un om" -îi spuse că trebuie să plece către ţara Madian, el rămânând să continuie Misiunea sa în Egipt.

Acolo, el va avea de trecut experienţa unui trai mai dur, cum nu a cunoscut niciodată la Palatul regal.
Izolarea şi sălbăticia din ţara Madian îl vor familiariza cu zona în care va trebui să-i conducă pe copiii lui
Israel, 40 de ani mai târziu!

Astfel, împotriva voinţei lui, Moise s-a despărţit de prietenul său drag, Ramses. Când şi-au dat ultima
îmbrăţişare, Ramses i-a spus: "Frate, în deşert te vei putea pregăti îndelung; eu voi continua aici lucrarea
noastră, până ce voi simţi că pot trimite către tine un mesager. Când îţi voi trimite Crucea Vieţii (Ankh),
părăseşte ţara Madian şi vino să ne întâlnim la Palat, căci atunci va trebui să se petreacă EXODUL DEFINITIV
al lui Israel; şi învăţăturile sacre vor trebui duse - încă o dată - spre Nord.

Egiptul nu va mai avea nevoie de aceste secrete, în vremurile ce vor veni. Acum, pleacă şi nu plânge. Căci,
în clipa aceasta, noi nu suntem numai fraţi, ci şi Lucrători în Lumină pentru eternitate! Mergi, şi când îţi voi
trimite Crucea Vieţii, vino în Egipt!"

Moise plecă atunci în ţara Madian, unde a întâlnit-o pe Cippora, una dintre cele 7 fiice ale preotului din
Madian, Iethro. Ea fusese, în altă reîncarnare, Maketaton, a doua fiică a lui Aknaton. Regăsim aici, din nou,
cifrul celor şapte fiice, care simbolizează cele şapte Mari Culori ale Atlantidei şi ale continentului Mu, şi cele
Şapte Insule Atlante.

Aaron avea cu trei ani mai mult decât Moise (Exodul, VII: 7) şi se afla în ţara Madian, cu fratele său. El a
luat de soţie pe sora Cipporei, deci pe una dintre cele şapte fete din Madian! Aceasta fusese tânăra soţie a
lui Tutankhamon - Ankhsenamun. Aaron însuşi fusese Tutankhamon, în reîncarnarea precedentă şi, iarăşi,
găsim relaţia soţ-soţie, Tutankhamon - Ankhsenamun, acum, Aaron şi una dintre cele şapte fiice ale
preotului din Madian.

"Cippora" înseamnă "mică pasăre". Pasărea este simbolul gândirii libere şi rapide; al gândurilor care unesc
Cerul cu Pământul.

Moise, cel care a fost "salvat din apă", pentru a elibera cunoaşterea spirituală (Israel) din sclavia sa
(credinţa în Amon), este, deci, unit cu ideile libere şi rapide. Aceste idei sunt, însă, limitate, căci "Cippora"
înseamnă "mică pasăre".

Sufletul se desprindea de teamă, într-o oarecare măsură, în timp ce aveau loc pregătirile pentru Exodul
Definitiv, pregătit în ţara Madian.

"Şi ea a adus pe lume un fiu pe care l-a numit Gershom..." (Exodul, II: 22).

Gershom fusese tânărul artist Rahotep, ce l-a iubit atât de mult pe Maya încât a devenit cu adevărat fiu, în
această încarnare.
Celălalt fiu al lui Moise, Eliezer, pe când era Maya fusese fiul său Ra, acela care a fost asasinat împreună cu
Faraonul Smenkere şi Regina Meritaton.

Aaron înseamnă "iluminat; luminat; muntean (elevat)". Această entitate fusese Merk, cel venit de pe navele
de Lumină, care au aterizat pe Mu. Încă o dată, el a fost "mesager", adică "cel care este luminat".

Mai târziu s-a căsătorit cu Elisheba (Elisabeth), care i-a fost a doua soţie şi care i-a dăruit pe Nadab - cel ce
fusese Genubat, pe când Aaron era Hadad. El mai fuse şi micul fiu al lui Tutankhamon, îngropat alături de
acesta în mormântul copilului-rege.

Elisheba fusese Betşabe (Betshabe), soţia lui David, soţia lui Maya. "Elisheba" înseamnă "Credincioasa lui
Dumnezeu -Dumnezeu al celor şapte". Ea aducea cu ea vibraţia "Sheba".

Moise a trăit 40 de ani viaţa unui păstor, o viaţă care se asemăna mult cu aceea pe care o dusese pe când
era Iosif şi, mai târziu, ca păstorul David! Centrul ţării Madian, unde a trăit Moise, se afla pe ţărmul golfului
Akaba. Madianiţii controlau bogatele pământuri pline de păşuni, care se găseau în jurul Sinaiului, şi timp de
40 de ani Moise a parcurs întreaga regiune. În tot acest timp, el a scris Cartea lui Iov.

Într-o zi, în ţara Madian, în timp ce Moise supraveghea turma lui Iethro, socrul său, a apărut înaintea sa
"îngerul lui Iahve", sub înfăţişarea unei flăcări ţîşnind dintr-un tufiş. Moise a privit: tufişul era cuprins de
flăcări, dar nu se consuma" (Exodul, III: 2).

Moise nu înţelegea cum de nu se consuma arbustul, de vreme ce ardea!

Povestea biblică spune că Dumnezeu l-a chemat pe Moise pe nume şi că Moise a răspuns. Atunci, Dumnezeu
a poruncit: "Nu te apropia. Scoate-ţi sandalele din picioare, căci locul pe care-l calci este Pământ Sfânt".
(Exodul, III: 5).

Bineînţeles că nu era vorba de un "foc" obişnuit, ci de un câmp de forţe magnetice care nu ardeau tufişul,
dându-i, însă, aparenţa de jăratec. Lui Moise i s-a spus, de aceea, să-şi scoată sandalele, pentru ca trupul
lui să fie în contact direct cu pământul.

În Capitolul al 3-lea al Exodului, ni se spune că lui Moise îi vorbesc trei fiinţe diferite, din adâncul tufişului
aceluia. În versetul 2: "Şi îngerul lui Iahve i s-a arătat sub forma unei flăcări de foc"...

Apoi, în 4-lea verset: "Şi când Iahve a văzut..."

Şi, în sfârşit, tot în al 4-lea verset: "Dumnezeu l-a strigat din mijlocul tufişului..."

Ori, "îngerul lui Iahve" era un mesager al lui Iahve sau o fiinţă (un om) înaripată. Avem aici o referinţă
formală la faptul că un vizitator din spaţiu i-a poruncit lui Moise să se întoarcă în Egipt.

El i-a spus: "... Când îţi vei scoate poporul din Egipt, vei institui un cult lui Dumnezeu pe acest munte".
(Exodul, III; 12).

Când Moise şi Aaron (căci Aaron îl însoţise) au coborât de pe Muntele Horeb (Sinai), îi aştepta un mesager al
Faraonului, la casa lui Iethro, preotul din Madian. Iar acest sol i-a spus lui Moise: "Stăpânul meu Seti-Meshu
(Moise), zeul cel mare şi binevoitor, suveranul Egiptului de Sus şi de Jos, Faraonul, mi-a poruncit să îţi dau
această Cruce a Vieţii şi să-ţi spun că a vorbit cu "îngerul lui Iahve" într-un "cerc de foc" strălucitor, în
grădina Palatului regal. Faraonul spune că acum este timpul să te întorci, aşa cum ai promis".

"Flacăra" văzută de Faraonul Ramses II în Egipt şi de Moise pe muntele Horeb simbolizează strălucirea iubirii
divine şi Adevărul care-şi are originea în Legea Divină. "Horeb" înseamnă, de asemenea, "singurătate".
Semnificaţia este că trebuie să ne retragem în singurătatea spiritului nostru profund şi să ne îndreptăm
"turma gândurilor noastre" în interiorul deşertului unde locuieşte Acela care a fost înălţat, divinul EU SUNT,
al cărui regat este discernământul.

Când Moise se afla pe munte, Vocea îi spusese: "Voi întinde mâna şi voi lovi Egiptul prin minunile de tot felul
pe care le voi săvârşi". (Exodul, III: 20). Moise ştia că preoţii lui Amon nu-i vor permite Faraonului să-şi lase
poporul să plece şi că nu vor tolera niciodată Exodul, dacă ar fi aflat adevăratul scop al acestuia. Dacă ar fi
ştiut că preţioase manuscrise antice urmau să iasă din ţara Nilului, cu siguranţă că ar fi poruncit, imediat, un
masacru colectiv. "Dar dacă ei vor refuza să mă creadă şi să mă asculte..." (Exodul, IV: 1).

VOCEA 1-a întrebat pe Moise ce ţine în mână şi Moise a răspuns: "Un toiag". I s-a ordonat atunci lui Moise
să arunce acest toiag la pământ El a făcut întocmai, iar toiagul a devenit un şarpe. "... A devenit un şarpe,
în faţa căruia s-a dat înapoi". (Exodul, IV: 3).

Când Moise a întins mâna, şarpele a redevenit toiag.

Toiagul reprezintă puterea Adevărului Spiritual al lui Dumnezeu.

"... Toiagul tău este aici, consolându-mă". (Psalm 23" 4). Toiagul (bastonul) reprezintă Adevărul Divin şi
Puterea lui Dumnezeu.

Şarpele simbolizează şi vârtejul, sau curenţii de forţă acţionând ca un vârtej. Când Moise a aruncat bastonul
la pământ - acest baston îl luase din Egipt (să ne amintim bagheta antică - vril) - el a fost activat, precum
vrilul, de câmpul de "flăcări" (forţe) din tufiş şi el s-a transformat într-un şarpe (un vârtej de forţe).

VOCEA îi zise lui Moise: "Întinde mâna şi ia-l de coadă!" (Exod, IV: 4).

Când Moise a repus vril-ul în poziţie normală, mişcând mecanismul instalat la coada (extremitatea)
bastonului-vril, el a întrerupt câmpul de forţă şi i-a anulat efectul - adică, din şarpe, a devenit iarăşi baston.

La întoarcerea sa în Egipt, Moise trebuia să înfăptuiască miracole şi minuni, pentru a convinge clerul lui
Amon de puterea sa şi a realiza Exodul - nu numai al poporului său, ci şi al vechii cunoaşteri secrete,
consemnate în manuscrise!

Moise îi spuse VOCII: "... Gura mea este neîndemânatică şi limba mea greoaie! (Exodul, IV: 10). Dar VOCEA
din "flăcări" i-a spus: "Nu îl ai pe Aaron lângă tine, fratele tău levitul? Ştiu că el vorbeşte bine! Iată-l, tocmai
vine în întâmpinarea ta. Văzându-te, se va bucura din toată inima!" (Exodul, IV: 14).

Aaron era cu trei ani mai mare decât Moise şi în acea zi simţise că trebuie să meargă să-şi întâlnească
fratele pe muntele Horeb.

"Şi Iahve îi zise lui Aaron: "Du-te înaintea lui Moise, în direcţia deşertului". El a plecat, l-a întâlnit pe Moise,
aşa cum i se spusese, pe muntele lui Dumnezeu, şi s-au îmbrăţişat. (Exodul, IX: 27).

Moise i-a povestit lui Aaron cuvintele auzite pe munte, în "flăcări", şi despre minunile ce le aveau de făcut în
Egipt.

Apoi au coborât de pe muntele Horeb, şi au întâlnit pe solul faraonului, la Memphis.

Au "adunat pe toţi bătrânii din neamul copiilor lui Israel". (Exodul, IV: 29).

Aaron este "mesagerul" prin excelenţă: ca Merk, care a fost "mesagerul "dintre două lumi.
De data aceasta, "Aaron a repetat tot ceea ce Iahve îi spusese lui Moise; a săvârşit minuni în faţa poporului.
Şi poporul a fost convins". (Exodul, IV: 30-31).

Bastonul pe care Moise îl luase cu el pe Muntele Horeb era un vril "inactivat", descoperit în ASCUNZIŞURILE
SECRETE ALE LEULUI, pe când era prinţ la Curtea lui Sen I. El provenea din acelaşi loc ca şi statueta de aur,
pe care o arătase, copil fiind, Faraonului Seti!

Pe Muntele Horeb, nava spaţială care se afla acolo a "reactivat" vril-ul, prin jocul afinităţilor magnetice.
După aceea, Moise i-a demonstrat lui Aaron puterea vril-ului, ca s-o folosească în faţa poporului, dat fiind că
acesta avea şi darul de a fi mai elocvent.

După acestea, Moise şi Aaron s-au îndreptat spre Egipt.

Ramses II a fost fericit revăzându-l pe Moise. El i-a spus: "Seti-Meshu, fratele inimii mele, am dus la bun
sfârşit misiunea noastră, şi Aton - Dumnezeul Unic - ne-a adus din nou împreună: eu, pentru a termina
opera pe care am început-o în această viaţă, iar tu să începi pe cea a ultimei părţi a vieţii tale!"

Moise revenise în Egipt cu soţia sa, Cippora, şi cei doi fii.

"Moise îşi luă, deci, soţia şi pe cei doi fii, îi aşeză pe un asin şi îşi reluă drumul spre ţara Egiptului. Moise
luase în mână bastonul lui Dumnezeu" (Exodul, IV: 20).

"Cât priveşte acest baston, ia-l în mână. Prin el vei săvârşi minunile". (Exodul, IV: 17).

Moise i-a spus lui Ramses II că învăţase folosirea vechilor instrumente ale puterii şarpelui ("vârtejul "e
simbolizat printr-un şarpe încolăcit pe o baghetă verticală), care se găseau în sălile subterane ale Egiptului.
Copil fiind, el le cutreierase şi-şi amintea perfect amplasarea acelor camere, dar cu obiectele găsite acolo nu
ştiuse ce să facă.

Acum, el poseda această ştiinţă!

Trebuie să amintim că, atunci când Biblia spuse: "Faraon a spus" una sau alta, sau "Faraon a poruncit"
cutăruia sau cutăruia, nu se referă neapărat la Faraonul Ramses II.

În realitate - cum am văzut-o deja - clerul lui Amon era cel care guverna, în umbra tronului. Din această
pricină Moise şi Aaron au făcut demonstraţia puterilor şi instrumentelor lor în faţa preoţilor lui Amon.

"Şi Faraon, în aceeaşi zi, a dat supraveghetorilor poporului şi scribilor următorul ordin: "Nu mai furnizaţi
acestor oameni paie pentru cărămizi, cum aţi făcut-o până acum. Să meargă ei înşişi să-şi găsească paiele
trebuincioase, de-acum înainte..." (Exodul, V: 67).

Textele biblice spun că "Faraon" a fost insolent şi a poruncit supraveghetorilor şi paznicilor evreilor să le dea
acestora sarcini mai grele şi, în plus, să nu le mai dea paiele necesare confecţionării cărămizilor pe care erau
obligaţi să le facă, dar impunându-le, în acelaşi timp, să execute aceeaşi cantitate de cărămizi. Să nu uităm,
deci, că nu Faraon dădea toate aceste ordine, ci adevărata putere care se afla în spatele său şi care, în
texte, i-a atribuit şi cuvintele!

În 1883, Naville, apoi în 198 Kyle, au descoperit în oraşul Pitom că fundaţia unor clădiri era. făcută din
cărămizi pline cu paie bune, mărunţite, în timp ce cărămizile intermediare conţineau mai puţine paie şi o
cantitate mai mare de argilă curată. Iar cele de la straturile superioare erau din argilă curată, fără a mai
avea nici un pai.

Ceea ce este o uimitoare confirmare a naraţiunii Exodului! În Egipt, evreii ajutaseră la construirea a două
oraşe pentru Ramses II. "S-au pus deci, peste poporul lui Israel, supraveghetori de lucrări, cu misiunea de
a-i face viaţa grea prin muncile la care era obligat, în felul acesta a construit pentru Faraon oraşele-
antrepozite Pitom şi Ramses". (Exodul, I: 11).

"Oraşele-antrepozite" au fost construite de Ramses II, în timpul celor 40 de ani cât a stat Moise în ţara
Madian. Ele făceau parte din măreaţa operă despre care Ramses II îi anunţase că vrea să o realizeze.

"Oraşele-antrepozite" conţineau ascunzători secrete, unde trebuiau ascunse anumite manuscrise şi alte
obiecte de valoare, de către Moise, după întoarcerea sa în Egipt. El trebuia să ia din LĂCAŞURILE SECRETE
ALE LEULUI documentele de care avea nevoie şi să le aducă la Pitom şi la Ramses, unde va putea să le
pregătească, în vederea lungii sale călătorii.

VOCEA de pe muntele Horeb îi spusese lui Moise: "Şi voi face ca poporul tău să câştige în favoarea
egiptenilor. Astfel, la plecare, nu veţi avea mâinile goale". (Exodul, HI: 21).

Moise, Aaron şi toţi ceilalţi nu au plecat "cu mâinile goale", căci ei aveau o misiune de îndeplinit.

Moise şi Aaron au venit la Palatul regal, unde Ramses II îi adunase pe marii preoţi ai lui Amon.

"Tu îi vei spune tot ce-ţi voi fi indicat eu, iar Aaron, fratele tău, va repeta Faraonului - adică puterii oculte
din spatele lui Ramses II -, pentru ca el să lase pe copiii lui Israel să părăsească teritoriul său (pe cel al lui
Amon)". (Exodul, VII: 2).

La acea epocă Moise avea 80 de ani, iar Aaron 83. (Exodul, VII: 7).

"Atunci Faraon, la rândul său, a convocat înţelepţii şi magicienii, apoi pe vrăjitorii Egiptului..." (Exodul, VII:
11).

Preoţii lui Amon le-au cerut să facă o minune; atunci Aaron a luat "bastonul" şi l-a aruncat înaintea lor; el s-
a schimbat în şarpe.

Preoţii şi-au aruncat fiecare bastonul (baghetele de magician) şi acestea s-au prefăcut în şerpi... Dar
bastonul lui Aaron le-a înghiţit pe cele ale magicienilor. Moise şi Aaron deţineau forţa celui mai puternic:
aceea a lui Aton, Dumnezeul Unic. (Exodul, VII: 9-11-12).

Cu toate acestea, preoţii lui Amon nu l-au ascultat pe Moise, când le-a cerut: "Lasă poporul meu să plece!"

Deasupra Egiptului trebuiau să se abată Cele Zece Plăgi, căci fără ele, Exodul ar fi fost imposibil. Deoarece
Lumina eşuase, cu încercarea nefericită a lui Aknaton, acum era imperios necesară reîntoarcerea anumitor
obiecte şi anumitor cunoştinţe în Oraşul Sfânt din Israel!

Trebuia să aibă loc un Exod!

Doi dintre preoţii care l-au înfruntat pe Moise se numeau Jannes şi Jambres (Epistola II către Timoteu, III:
8). Erau oamenii care "s-au ridicat împotriva Adevărului - oameni cu spiritul corupt, a căror credinţă nu era
temeinică".

Biblia menţionează de mai multe ori că Iahve i-a poruncit lui Moise: "Ia-ţi bastonul tău (ridică-l) şi întinde
mâna asupra Egiptului!"

Puterea bastonului-vril a adus cele Zece Plăgi.

Ele au durat aproape un an: apele sacre ale Nilului s-au preschimbat în sânge; din fluviu au ieşit broaşte
care au acoperit pământul Egiptului; ţânţarii au atacat oameni şi animale; muştele s-au abătut asupra
oamenilor, pământului şi caselor; vitele au murit; pe oameni şi pe animale s-au format ulcere; apoi a venit
grindina. Au apărut lăcuste, în nori imenşi, şi în timpul nopţii, au acoperit pământul cu un strat gros. Când
erau strivite, mirosul lor era insuportabil. Apoi, s-a instalat o beznă îngrozitoare: Egiptul întreg a fost
cufundat într-un întuneric profund timp de trei zile. Însuşi soarele - simbolul fizic, vizibil, al lui Aton - a fost
ascuns, răpit vederii omului!

Miracolele care ar fi putut să se petreacă în vremea lui Aknaton au avut loc atunci, în întregul Egipt, de Sus
şi de Jos. Atunci a fost VREMEA REVELAŢIEI! Cele Zece Plăgi erau, cu adevărat, SIMBOLURI puternice.
Broaştele care au ieşit din Nil simbolizau falsele doctrine (fluviul credinţei lui Amon) pe care se bazau
argumentările preoţilor lui Amon. Lăcustele reprezentau erorile datorate exceselor, care distrug adevărurile
şi darurile omului.

Prin toate aceste miracole, Israelul şi Egiptul au înţeles că Aton, Dumnezeul Unic, era adevăratul Creator
Suprem şi că Amon era un fals zeu.

Cu toate că reuşiseră să imite unele din cele Zece Plăgi, preoţii lui Amon nu aveau şi PUTEREA CELEI MAI
MARI LUMINI.

Biblia spune că inima lui Faraon a fost "împietrită", când de Dumnezeu, când de propria-i îndărătnicie. Dar,
atenţie! Încă o dată, aici este vorba despre preoţii inflexibili ai lui Amon. Stă scris că inima Faraonului a fost
"îndurerată" de 19 ori: de 11 ori de către Dumnezeu, de 3 ori de Faraon însuşi; pentru celelalte cazuri, se
spune doar că aşa a fost!

Deci "împietriţi" contra lui Moise şi contra ideii de a lăsa poporul său să plece erau preoţii lui Amon, şi nu
Faraon. Totuşi, să semnalăm un fapt straniu: Ramses II suferea de maladia numită "aterom". Fiul său,
Meneptah, a fost şi el atins de aceeaşi boală, care desemnează o "induraţie".

(În 1909, inima mumificată a lui Meneptah a fost trimisă la Academia Regală de Medicină şi dr. Shattock a
declarat că organul era într-adevăr "indurat", în urma maladiei aterom).

Noi cunoaştem bine această maladie - ateroscleroza - şi ştim că ea nu e din vina lui Dumnezeu!

În fine, după trecerea unui an, mai precis zece luni, criza a luat sfârşit.

Jennes şi Jambres au fost învinşi.

Efectul a fost atât de mare, încât clerul a cedat şi poporul lui Israel a putut să plece, luând cu el comorile şi
bijuteriile Egiptului.

O mare parte din bogăţiile Egiptului au fost, astfel, transferate în Israel şi au contribuit, în bună măsură, la
construirea Tabernacolului!

Toate aceste bogăţii exterioare, aceste "bijuterii de argint, aur şi veşminte" ascundeau, de fapt, adevăratele
comori: manuscrisele şi scrierile secrete, care au fost extrase în ultimul moment din camerele sacre secrete
din oraşele Pitom şi Ramses. Dacă preoţii se arătau orbiţi de măreţia şi splendorile etalate de "fiii şi fiicele"
Israelului, ei nu aveau putinţa de a privi mai departe şi nu puteau nici să bănuiască natura comorilor
ascunse". (Exodul, III:22; XII: 35).

"Şi Iahve i-a spus lui Moise: "îmi rămâne încă o calamitate - una singură - să trimit Faraonului Egiptului.
După aceasta, vă va lăsa să plecaţi de aici..." (Exodul, I: 1).

"Şi toţi primii născuţii vor muri în ţara Egiptului; la fel primul născut al Faraonului, care trebuie să se aşeze
pe tron, ca şi al servitoarei care slugăreşte la moară, ca şi toţi primii născuţi ai vitelor". (Exodul, XI; 5).

Ce înseamnă, în realitate, termenul de "prim-născut"?

Ce semnificaţie avea distrugerea numai a primilor născuţi? Nu putea fi vorba de o Plagă, nici de o calamitate
naturală!

Şi, desigur, Dumnezeu nu putea face o astfel de faptă - să întindă mâna spre a ucide, dintr-odată, pe toţi
primii născuţi!

În Biblie, termenul este folosit aici în locul altuia, şi în alt sens.

În Exod citim: "Tu îi vei spune atunci Faraonului: Astfel vorbeşte Iahve: Primul Meu fiu născut este Israel...
Deoarece refuzi să-l laşi să plece, eu voi face să piară fiul tău prim-născut!" (Exodul, IV: 22-23).

Acest pasaj trebuie citit după cum urmează: "Astfel vorbeşte Iahve: Israel este fiul meu preferat... Fiindcă
tu refuzi să-l laşi să plece, ei bine, eu o să-l fac să piară pe fiul tău preferat"

Aceasta, întrucât "prim-născut" înseamnă aici "preferat". Confuzia a fost creată de erudiţii Bibliei, care s-au
străduit să explice cea de-a Zecea Plagă, şi au fost înşelaţi de similitudinea unor termeni: "Israel, fiul meu
prim-născut" se spune "Israel bekhor". Şi "Israel, fiul meu preferat" se spune "Israel bechiri (bechori)".

Pasajul devine: "Şi s-a întâmplat că, în mijlocul nopţii, Iahve a lovit pe toţi primii-născuţi (preferaţi) în ţara
Egiptului: primul-născut al Faraonului, ca şi primul-născut al captivului în închisoarea sa, şi toţi primii-
născuţi ai vitelor". (Exodul, XII: 29).

"Primii născuţi" - cei care au fost aleşi, elita-Egiptului - au murit în urma efectelor unei mari catastrofe
naturale.

PLANETA care exista atunci între Marte şi Jupiter, şi care purta numele de LUCIFER, era condusă de un fals
zeu, AMON.

Ceea ce înseamnă că forţele negative puseseră complet stăpânire pe această planetă şi că ele s-au distrus
ele însele, într-o explozie termonucleară. A fost singura planetă din sistemul nostru solar care a provocat un
asemenea dezastru.

Numeroase planete au dispărut atunci din Creaţiune, căci o prea mare concentrare a răului sfârşeşte prin
provocarea propriei distrugeri, conform legii în virtutea căreia particulele elementa-re de acelaşi semn se
resping.

Faraon şi Moise fuseseră informaţi, însă, de VOCILE veni-te din "flăcări" - din Spaţiu - că această planetă
dispăruse, explodând din cauze existând în ea însăşi şi că, în consecinţă, o mare ploaie de meteoriţi avea să
se abată şi asupra Pământului.

S-a decis că acesta va fi momentul cel mai potrivit pentru începutul EXODULUI FINAL.

Vizitatorii din Spaţiu i-au comunicat lui Moise momentul exact ales pentru manifestarea celei de-a Zecea
Plăgi - o ploaie devastatatoare de meteoriţi - care, fără îndoială, va ucide pe "primii născuţi" - preferaţii.
Câmpul magnetic al Pământului va fi perturbat de ploaia de meteoriţi şi va provoca gigantice cutremure de
pământ. Scena va fi perfectă!

În faţa unui asemenea dezastru, preoţii lui Amon nu vor mai avea nici timpul, nici dorinţa de a se preocupa
de plecarea evreilor!

Ei vor încerca, în asemenea momente, să-şi salveze propriile vieţi!

A fost "ironia soartei" - dar nu este vorba de hazard - ca o planetă locuită de rău să-şi suporte sfârşitul,
determinat de propriul ei rău, explodând în Univers, tocmai în noaptea în care Moise, luând cu el comori
fabuloase, îşi scoate poporul din Egipt pentru a-l conduce către "Pământul Promis" - al "Făgăduinţei" -, acolo
unde trebuia să înceapă LUCRAREA, pregătind ÎMPLINIREA!

"Şi Faraonul s-a sculat în timpul nopţii, curtenii săi la fel, şi toţi egiptenii. Şi a fost în Egipt un imens vaiet.."
(Exodul, XII: 30).

Cei care fugeau de cutremurele de pământ erau ucişi de meteoriţi, iar cei ce căutau să se adăpostească de
marea ploaie de pietre, ca o grindină pustiitoare, erau ucişi de violenţa cutremurelor.

Casele se năruiau, şi peste cei puternici, şi peste cei slabi.

Templele fură distruse în întregime, mormintele s-au deschis şi cadavrele au apărut la suprafaţă...

Faraon i-a chemat pe Moise şi Aaron în plină noapte şi a spus: "Ridicaţi-vă şi ieşiţi din mijlocul poporului
meu, voi şi copiii lui Israel. Mergeţi să vă închinaţi lui Iahve, după dorinţa voastră". (Ezodul, XII: 31).

. Moise şi Aaron veniseră la Palatul regal pentru a-1 vedea pe Ramses II, chiar înainte ca Marele edificiu să
se dărâme.

Faraonul a spus: "Prieteni dragi inimii mele, aceasta este noaptea pentru care ne-am rugat atât şi pe care
am aşteptat-o de atâtea decenii. Ea nu trebuia să vină prea devreme. Voi aduna oamenii în care am
încredere şi vă vom ajunge în curând la Pi Hahirot. Voi spune preoţilor lui Amon că duc armatele contra
voastră, pentru a vă spulbera. Aceasta îi va satisface, fiindcă atunci când se va sfârşi haosul acesta şi
nebunia acestei nopţi va fi uitată, ei vor dori moartea voastră, puteţi fi siguri! Plecaţi acum! Mă rog să revăd
curând chipurile voastre, cu toate că Misiunea mea este încheiată!"

Cei trei se îmbrăţişară, apoi se despărţiră.

Faraon se duse să-şi pregătească carul şi să-şi adune oamenii.

Moise şi Aaron părăsiră palatul, cutreierând străzile oraşului.

Gemetele "amestecate cu lamentaţii" erau insuportabile, în întregul Egipt.

Plăgile anterioare făcuseră să aflueze către oraşe populaţia de la ţară şi această se afla acum în cea mai
periculoasă zonă, în cazul unui cutremur!

Solul era încă străbătut de vibraţii spasmodice; apele Nilului inundaseră ţara; jefuitorii umpleau străzile,
scormonind în ruinele oraşului; femeile erau violate, copiii călcaţi în picioare; pretutindeni, oamenii
agonizau.

Potrivit tradiţiei Haggadah - partea nerecunoscută a Scrierilor Ebraice tradiţionale -, cea mai mare parte a
poporului egiptean a dispărut în timpul ororii acestei a Zecea şi ultime Plăgi!

"Nenorocirea s-a abătut asupra Pământului... şi Pământul a fost copleşit de o mare suferinţă".

După plecarea celor trei oameni, Palatul s-a năruit, o jumătate din clădire căzând într-o crevasă, căscată
după o zguduitură a solului.

Seti I, al nouălea fiu al lui Ramses II şi moştenitorul prezumtiv al tronului, a fost omorât de zidurile uriaşe
prăbuşite peste el.

Al doilea fiu, Ramses, murise mai înainte, ca şi Kenmveset, ca şi ceilalţi.

Al zecelea, al unsprezecelea şi al doisprezecelea muriseră de mici. Nu mai rămăseseră decât Seti şi
Meneptah - al nouălea şi al treisprezecelea copil.

Moartea lui Seti este motivul aparent al transformării - al deformării - care s-a produs peste textele biblice.
Se menţionează acolo că fiul Faraonului, moştenitorul său - şi nu primul născut, prinţul moştenitor care
supravieţuise - a murit în noaptea aceea; cuvântul bekhori - primul născut - a fost înlocuit de istorici cu
bechiri - preferatul, cel ales.

Istoricii au confundat moartea celor "aleşi" din tot Egiptul cu moartea moştenitorului tronului - primul
născut.

În acest fel au fost schimbate cuvintele!

Pe când Moise şi Aaron se depărtau, lăsând în urmă oraşul cuprins de teroare, Moise a trecut întâmplător
prin faţa mormântului lui Iosif. O legendă păstrată în Haggadah spune că, în noaptea ultimă, când Egiptul a
fost pedepsit atât de cumplit, sicriul conţinând rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif a fost aşezat pe sol, scos
din groapă.

"Şi Moise a luat osemintele, căci Iosif ceruse copiilor lui Israel să jure solemn, astfel: «Da, Dumnezeu vă va
vizita. Atunci veţi lua cu voi de aici oasele mele»". (Exodul, XIII: 19). Dar, sarcofagul lui Iosif era gol! Ce se
înţelege, aşadar, prin oseminte?

Când Iosif a cerut fraţilor săi să ia cu ei "osemintele" sale, atunci când copiii lui Israel vor fugi din Egipt, el
ştia că în acel moment vă trăi - prin Moise. Aceasta arată, de asemenea, . că în sens simbolic, "osemintele"
sale erau luate de Moise -adică de el însuşi, căci Moise fusese Iosif, în altă viaţă. "Oasele" lui Iosif
aparţineau - în sensul simbolic - lui Moise, şi invers!

Dar, "oseminte "are semnificaţii mai profunde. Ele reprezintă "ipocrizia "lui Amon, iar mormântul - "răutatea
"sa. Deschiderea mormântului lui Iosif, în urma cutremurului, şi apariţia sarcofagului său simbolizează
distrugerea falsului zeu Amon, în Egipt. Precum Amon dusese un război - pretins sfânt -. împotriva lui Aton,
în timpul domniei lui Aknaton, tot astfel Aton triumfa acum, de vreme ce evreii părăseau acum Egiptul,
luând cu ei comorile ascunse în Temple şi în numeroasele morminte secrete ale lui Aton!

În noaptea în care dezastrul s-a abătut asupra Pământului, preoţii cei răi şi-au plătit KARMA, şi au plătit-o
foarte scump: "Îîn noaptea aceea, eu străbăteam ţara Egiptului şi pedepseam pe toţi zeii Egiptului; Eu,
Iahve". (Exodul, XII: 12).

Din noaptea aceea, Egiptul nu a mai fost niciodată acelaşi; gloria sa - care atinsese culmea în timpul
Dinastiei a 18-a sub domnia lui Aknaton - a dispărut, într-adevăr, complet şi pentru totdeauna.

Faraonii care au urmat au fost fiinţe slabe, fără inspiraţie. O ţară ajunge şi rămâne mare, în funcţie de
învăţăturile LUMINII pe care a vrut să le primească în Istoria sa naţională. Preoţii lui Amon stinseseră
Lumina şi, în consecinţă, au scufundat Egiptul în beznă; din acel moment, nu mai era necesar ca el să
participe la PLAN.

Mormintele s-au deschis; răul a fost revelat! Constatăm că Moise, luând cu sine "osemintele" lui Iosif, lua
totodată şi "erorile" lui. Semnificaţia acestui gest era, aşadar, că toate greşelile comise de el, pe când era
Iosif, erau răscumpărate prin încarnările fericite ulterioare, în cursul cărora Moise îşi amplificase eforturile.

"Osemintele" erau duse, "greşelile" dispăruseră şi ele. Nu mai existau! Într-adevăr, sicriul lui Iosif, care
părăsise viaţa terestră în alt mod decât restul muritorilor, era gol!

Moise a luat din acel mormânt anumite manuscrise, căci în noaptea aceea au fost revelate LĂCAŞURILE
SECRETE ALE LEULUI!
Aşa cum se vor revela toate celelalte, în vremurile viitoare, de o manieră asemănătoare: prin cutremure,
ciumă, distrugeri... Voinţa lui Dumnezeu se va împlini! "Şi copiii lui Israel au plecat din Ramses către
Sukkot, în număr de aproape şase sute de mii de bărbaţi - fără a mai număra familiile lor.

O mulţime numeroasă şi diversă li s-a alăturat, cu vite, mari şi mici, formând turme imense". (Exodul, XII:
37-38).

Ramses era unul dintre oraşele construite de evrei pentru Ramses II. Celălalt oraş-antrepozit era Pitom.

Când s-au executat săpături în aceste oraşe, au fost descoperite camere subterane. Aceste oraşe erau pe
bună dreptate "oraşe-antrepozite", "oraşe-tezaure", construite tocmai pentru a adăposti pentru o vreme
obiectele ce aveau să fie luate din Egipt de către Moise şi poporul său.

Inscripţiile descoperite pe monumentele care se ridică pe locul oraşului Ramses, atestă clar că cel care a
ridicat oraşul a fost Ramses II sau Ramses cel Mare. În acel loc s-a mai găsit un templu. Atributul care îl
defineşte - "Mare" - aminteşte că aceeaşi entitate a fost numită "Magnificul", într-o încarnare anterioară.

Unii susţin că ţara Gosher nu a existat niciodată, deşi au fost găsite două hărţi geografice ale Egiptului,
desenate pe papirus, în care ţara era împărţită în 20 sau 21 de "nome" - departamente sau regiuni -
conduse de o administraţie locală distinctă.

Ţara Gosher figurează pe ambele hărţi.

Prăbuşirea marilor temple, morţii şi răniţii zăcând printre dărâmături, distrugerea idolilor monstruoşi şi a
falşilor zei au răspândit teama, oroarea, teroarea printre localnici. Odată cu evreii au fugit îngroziţi şi
numeroşi egipteni. Ei formau acea "mulţime numeroasă şi diversă". Dar nu toţi evreii au plecat cu Moise; o
parte dintre ei au rămas în Egipt. Când Iosif şi tatăl său Iacov veniseră în Egipt, poporul nu i-a urmat în
întregime nici pe ei, unii rămânând în patrie. Fenomenul se repeta acum, întocmai: nu toţi evreii au plecat
din Egipt în Exodul Final.

Moise şi Aaron s-au îndreptat către oraşul Ramses şi au adunat tot ceea ce fusese pregătit acolo pentru
această lungă călătorie. Apoi au plecat spre Pitom, la câţiva kilometri depărtare spre est. Părăsirea acestor
oraşe nu a fost, însă, destul de rapidă şi prăbuşirea continuă a zidurilor, ca şi despicăturile care apăreau la
tot pasul, au făcut să piară pe mulţi dintre fugarii evrei.

Moise şi-a condus poporul de-a lungul "drumului prin deşertul Mării Roşii". Evreii mergeau pe cinci rânduri.
Poporul era vesel şi cânta. Era ziua eliberării din ţara "sclaviei" (credinţa în Amon).

"Şi Iahve mergea înaintea lor - ziua, sub forma unei coloane de nori, spre a le arăta drumul, iar noaptea, ca
o coloană de foc, pentru a-i lumina; astfel îşi puteau continua marşul şi ziua, şi noaptea. Coloanele de nori
nu încetau niciodată să preceadă convoiul, în timpul zilei, nici coloana de foc, în timpul nopţii". (Exodul, XIII:
21-22).

O gigantică navă spaţială i-a condus pe evrei afară din Egipt!

"Coloana de nori" era câmpul de forţă al acestei nave şi, noaptea, acest câmp magnetic semăna cu o
"coloană de foc".

La navele spaţiale din zilele noastre găsim exact aceleaşi caracteristici.

Papirusurile egiptene consemnează: "Atunci, coloana de foc s-a ridicat foarte sus în aer. Şi flăcările au
distrus pe duşmanii ţării".

Vizitatorii din Spaţiu supravegheau drumul evreilor care purtau Lumina şi Cuvântul lui Dumnezeu (Aton),
conduşi de Moise spre Israel. La fel se întâmplase şi când Tutmes III se îndrepta spre Ierusalim, pentru a
lua comorile din Templul lui Solomon, spre gloria lui Dumnezeu. Din acelaşi motiv apar azi "farfuriile
zburătoare": ele sunt Paznicii LĂCAŞURILOR SECRETE ALE LEULUI!

Pi-Hahirot se afla pe drumul ce duce de la vechiul Memphis la Pisoped. Când evreii "zăriră pe Faraon şi
armata sa venind pe urmele lor, au fost cuprinşi de spaimă". (Exodul, XIV: 10). Ramses îşi urma Destinul
său; el spera să-i păcălească pe preoţii lui Amon, spunându-le că vrea să-i ucidă pe evreii fugari; în
realitate, dorea să le ofere o escortă sigură lui Moise şi poporului său, până în afara Egiptului! Mulţi evrei nu
au înţeles acest lucru şi au crezut că foştii lor opresori îi urmăresc".

Moise, Aaron şi un mic grup de "Aleşi" cunoşteau semnificaţia reală a Exodului, dar mulţimea evreilor, nu.
Oare nu se întâmplă astfel şi în zilele noastre? Unii inspiraţi conduc popoarele, dar câţi dintre cei conduşi ştiu
pentru ce?

Moise auzi atunci Vocea pe care o mai auzise o dată, în "flacără". Ea i-a ordonat să le spună evreilor să intre
în apele Mării Roşii.

"Tu, ridică bagheta şi întinde mâna deasupra mării şi ea se va despica în două, ca astfel copiii lui Israel să
poată călca pe pământ uscat, în albia mării!" (Exodul, XIV: 16).

"Şi îngerul lui Dumnezeu, care mergea în fruntea armatei lui Israel, şi-a schimbat locul şi s-a mutat în urma
armatei. Coloana de nori s-a mutat în spate, astfel încât să se separe oastea egipteană de evrei". (Exodul,
XIV: 19 - 20).

"Moise şi-a întins mâna deasupra mării. Iahve a stârnit un vânt uscat, din Est, care a bătut toată noaptea
peste ape. Apele se despicară şi copiii lui Israel intrară în albia uscată a mării, având un zid de apă în
dreapta lor şi altul la stânga. Egiptenii îi urmăreau; cu toţi caii Faraonului, carele de luptă şi cavalerii intrară
în albia mării". (Exodul, XIV: 21 - 23).

Dar mulţi dintre cei în care Faraonul avea încredere erau, în secret, de partea lui Amon, şi intraseră în albia
mării ca să-i ucidă. Dar, s-a întâmplat că... Iahve s-a uitat spre tabăra egiptenilor şi a stârnit învălmăşeală
printre ei. A scos roţile carelor şi le-a îngreunat mersul". (Exodul, XIV: 24 - 25).

Câmpul de forţă al navei spaţiale a blocat grupul egiptenilor urmăritori ai lui Moise şi poporului său. În acel
moment, această parte a armatei se găsea în mijlocul mării, între zidurile de apă; întreg acest sector a fost
cuprins de curentul de forţe.

"Şi Iahve i-a zis lui Moise: "Întinde mâna spre mare, ca apele să se întoarcă spre egipteni..." (Exodul, XIV:
26).

Moise a făcut aşa cum i s-a spus. Marea a revenit la locul ei, acolo unde fusese întotdeauna (nu departe de
actualul oraş Suez) şi egiptenii au fost cuprinşi de ape.

"Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui Faraon, care intrase după fiii lui Israel în
mare; nici măcar unul nu a scăpat". (Exodul, XIV: 28).

Biblia nu spune totuşi că egiptenii au fost omorâţi cu toţii, ci numai cei "care intraseră după copiii lui Israel".
Deci, au murit numai aceia care au riscat şi au intrat în albia secată. Cei rămaşi pe mal, alături de Faraon,
au scăpat!

Câmpul de forţă al navei spaţiale separase apele Mării Roşii:... La suflarea nărilor tale s-au ridicat talazurile
ca un zid..." (Exodul, XV: 8).

"Cavaleria lui Faraon a intrat în mare şi Iahve a adus peste ei apele mării". (Exodul, XV: 19).
În Cartea Exodului nu se spune nicăieri că ar fi murit şi Faraonul. Sunt unii care susţin însă că ar fi pierit
atunci, pentru că nu a mai fost găsit niciodată corpul lui. Explicaţia este absurdă căci, dacă s-ar fi înecat,
trupul lui ar fi fost aruncat pe mal, şi în cele din urmă mumificat, conform tradiţiei. De altfel, multe corpuri
de egipteni au fost scoase de ape pe mal: "Şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării". (Exodul, XI:
30).

Papirusul egiptean Ipuwer (VII: 1-2) notează că Faraonul a dispărut în împrejurări "care nu puteau fi
explicate". Aceasta înseamnă că el nu s-a înecat; în Egipt, înecul era un lucru foarte obişnuit. Care să fi fost,
atunci, acele împrejurări neobişnuite, care "nu se mai întâmplaseră niciodată mai înainte"?

În unele manuscrise antice, locul de traversare a Mării Roşii este numit "Locul Vârtejului". Apoi: "Faraonul a
fost răsturnat de o mare forţă şi proiectat de vârtej în sus... în realitate, el a urcat la cer, nu mai era călare
pe cal şi s-a depărtat de armata lui".

"Vârtejul" era câmpul de forţă care acţiona la locul de traversare, iar Faraonul Ramses II a fost ridicat în aer
de nava spaţială şi astfel "a urcat la cer". Oamenii nu l-au văzut înghiţit de valuri, au văzut numai calul său
cufundându-se în mare, după ce Faraonul se despărţise de animal, şi ei l-au mai văzut ridicându-se, ca şi
cum "ar fi fost săltat" de o mare forţă sau chiar proiectat - de vârtej - "sus, în aer".

"... Cavaleria Faraonului, cu carele şi călăreţii săi, intraseră în mare după fiii lui Israel, dar Ramses II nu a
intrat şi el în albia uscată, ci a fost ridicat de nava spaţială şi apoi s-a întors la palatul său, aflat în ruină, din
Ramses.

Când preoţii lui Amon, care-l ştiau plecat, l-au văzut, nu şi-au crezut ochilor. Nu plecase pe urmele evreilor,
ca să-i masacreze? Ei au spus: "Cu siguranţă, aici e vorba de magie. Faraonul ne-a înşelat. Dragostea lui
pentru Seti-Mesh (Moise) e mai puternică decât pentru zeii Egiptului. Este, deci, un fals Faraon şi nu este
demn să mai conducă cele Două Regate". S-au aruncat asupra lui şi l-au omorât.

Ramses II ("Ramses" înseamnă "fiul soarelui", "născut din soare") a murit în mijlocul ruinelor palatului său,
aproape de corpul prinţului Seti, care fusese ucis de cutremur. Era cu adevărat "născut din soare", ca toţi cei
ce fac parte din "Confreria Binelui", căci lucrase pentru aducerea Celei Mai Mari Lumini a lui Aton,
Dumnezeul Unic.

Noul Faraon trebuia să fie Meneptah, al 13-lea fiu al lui Ramses II, singurul supravieţuitor al Casei lui
Ramses. El i-a urmat la tron, când acesta a plecat în urma copiilor lui Israel.

În 1860 d.I.Ch. s-a descoperit la El Aeish, oraş la frontiera Egiptului cu Palestina, un altar de granit negru,
acoperit cu hieroglife. O inscripţie de pe altar relatează că un fiu al Faraonului "s-a aventurat în Locul
Vârtejului", pentru a-şi găsi tatăl. Toţi cei care îl însoţeau pe prinţ au fost ucişi de o teribilă explozie şi
prinţul însuşi a suferit grave arsuri.

Cei ce 1-au însoţit pe Meneptah erau credincioşii lui Amon, care îl supravegheau pe Faraonul Ramses II dacă
respectă promisiunea de a-i aduce înapoi pe evre, sau îi omoară. Câmpul de forţă i-a învăluit şi ei "au fost
omorâţi de o teribilă explozie". Numai Meneptah a supravieţuit, dar şi el a suferit arsuri grave".

Când Meneptah a revenit la Palat, a descoperit corpul tatălui său Ramses II, şi pe al fratelui său Seti, care
fusese scos dintre ruine. Preoţii i s-au închinat şi i-au pus pe cap dubla coroană.

De acum, el era Faraonul domnitor în Egipt.

În aşezarea regală "Ramesseum" din Teba s-a descoperit în 1896 o stelă de granit negru, pe care
Amenhotep ceruse să se înscrie construcţiile ridicate din ordinul său, la Teba. Meneptah a cerut să se
graveze pe dosul ei Cântecul său de Triumf asupra lybienilor şi a altor popoare. Această inscripţie conţine
singurele indicii directe care au fost descoperite vreodată, referitoare la copiii lui Israel, pe un monument
egiptean!
Descoperirea a provocat o confuzie şi mai mare în concepţiile moderne privind "opresiunea" şi "Exodul"
evreilor.

Regele Meneptah îşi cântă triumful asupra duşmanilor săi:

"Am distrus pe Tehenu (un trib de la frontiera libiana a Egiptului).

Ţara hitită a fost pacificată,

Jefuit a fost Canaanul, cu toate relele lui.

Distrus a fost Askolonul.

Cucerit a fost Gezerul.

Yenoamul nu mai există.

Israelul este ruină, rasa lui a fost stârpită.

Palestina a devenit o văduvă fără apărare, pentru Egipt".

În acea epocă deci, copiii lui Israel se găseau în Palestina, ceea ce ar însemna că Exodul se produsese cu
mult înainte de a fi compus cântecul. Este vorba, în realitate, de acei evrei care rămăseseră în Palestina,
încă de pe când Iacob plecase în Egipt.

Trebuie să precizăm că Meneptah nu este "Faraonul Exodului" şi nici Ramses II acela al "opresiunii". Dacă
trebuie găsit unul "al Exodului", el nu poate fi decât Aknaton şi Ramses II. Nu există, într-adevăr, nici o dată
precisă, dar se ştie că s-a plecat în mai multe grupuri.

Înainte de a fi asasinat, Aknaton dăduse libertate tuturor oamenilor din Egipt şi, în acel moment, mulţi evrei
au părăsit Egiptul. A fost atunci începutul Exodului, "Micul Exod".

"Exodul" s-a desfăşurat pe o perioadă lungă de timp, ce cuprinde valuri succesive, care emigrau de fiecare
dată când găseau momentul prielnic.

Referitor la aceasta, dacă vom lua data de 1761 î.I.Ch. când Iosif devine personajul cel mai important în
Egipt după Faraon, şi data de 1361 î.I.Ch. când a murit Aknaton, din scădere vom obţine cifra 400!

Numeroşi istorici competenţi recunosc că perioada cât au stat evreii în Egipt a fost de 400 de ani. Alţii spun
că a durat 430 de ani. (Exodul, XII: 40).

Cât a durat, în realitate, sejurul evreilor în Egipt?

Dacă luăm, ca bază a perioadei de PREGĂTIRE, anul 1752 - când a sosit Iacov în Egipt - şi adăugăm durata
tradiţională a "sejurului", 430 ani, obţinem anul 1322 - anul morţii lui Horemheb. Dacă socotim ca timp al
"sejurului" 400 de ani, vom ajunge la anul 1352 - adică epoca lui Tutankhamon!

Dacă ţinem seama de începutul sejurului, indiferent că a durat 430 sau 400 de ani, vom ajunge la adevăr!
Anume că Exodul s-a desfăşurat pe o perioadă mai lungă, între domnia lui Aknaton, Tutankhamon şi
Horemheb, care fiecare la rândul lui ar putea fi numit "Faraon al Exodului".

Dacă vrem neapărat să ştim cine a fost "Faraonul opresiunii", răspunsul e mai uşor. Nu poate fi altul decât
Horemheb, care şi-a persecutat şi propriul popor, tot atât cât pe evrei! Să amintim că evreii nu au fost
persecutaţi pentru motive rasiale, în Egipt, ci numai pentru motive politice, pentru credinţa lor în Aton,
Dumnezeul Unic.

Pornind de la aceste evidenţe, putem alcătui următorul tabel:

Aknaton - Faraonul Micului Exod.

Smenkere, Tutankhamon, Ay, Setymeramun - faraoni în timpul cărora evreii au părăsit Egiptul, în valuri
succesive.

Horemheb - "Faraonul opresiunii".

Ramses I, Seti I - faraoni în timpul cărora evreii au continuat să părăsească Egiptul, în valuri succesive.

Ramses II -"Faraonul Marelui Exod".

Meneptah - faraonul perioadei care a urmat "Exodului" evreilor din Egipt.

Exodul final sau "Marele Exod" s-a petrecut la miezul nopţii, între 6 şi 7 aprilie 1233 î.I.Ch.

Începând cu această dată, Egiptul nu a mai fost folosit ca loc de implantare experimentală de către Cea Mai
Mare Lumină.

"Şi Moise a zis poporului: "Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, casa sclaviei, căci cu
mână puternică v-a scos Iahve de acolo". (Exodul, XIII: 3).

S-a lansat cu acel prilej şi un "cântec de Eliberare:"

"Miriam, proorociţa, sora lui Aaron, a luat în mână o tamburină şi toate femeile au venit după ea, cu
tamburina şi jucând". (Exodul, XV: 20).

Miriam fusese Tantaf, fiica lui Maya. Ea, care odinioară îl onora pe Dumnezeu cântând la sistre, îl lăuda
acum cântând la tamburină, şi spunând copiilor lui Israel: "Sărbătoriţi pe Iahve, căci şi-a arătat măreţia".

Salvarea din ţara Egiptului este asemănătoare cu ceea ce va fi salvarea poporului lui Dumnezeu, în
momentul ZORILOR AURITE. Cei ce vor fi salvaţi vor cânta Creatorului de-a lungul secolelor.

Cam după o lună de la plecarea evreilor din Egipt, începură să se plângă de traiul greu din deşert. Evreii
erau înfometaţi şi cereau hrană lui Moise şi Aaron. Marea navă spaţială era tot timpul sus pe cer,
observându-i. Aaron a vorbit mulţimii: "Pe când Aaron vorbea mulţimii lui Israel, s-au uitat către pustie şi
iată că slava lui Dumnezeu s-a arătat în nor", (Exodul, XVI: 10).

Atunci din cer căzură nişte pâini, care se aşezau pe sol odată cu roua, iar evreii se hrăniră din ele.

"... Casa lui Israel a numit hrana aceasta "mană". Ea semăna cu bobul de coriandru, era albă şi avea gust
de turtă cu miere". (Exodul, XVI: 31).

"Astfel în toate dimineţile fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană; şi, când venea căldura soarelui, se
topea. (Exodul, XVI: 21).

"Mana" aceasta este asemănătoare cu ceea ce s-a numit "părul îngerului", care s-a observat că se aşază pe
pământ, după ce "farfuriile zburătoare" îşi semnalează prezenţa. Cele două substanţe sunt albe şi se
"topesc" la soare, sau la căldura mâinilor în care sunt ţinute. "Mana" este creată de câmpul de forţe al navei
spaţiale care survola deasupra deşertului. Evreii au primit-o ca şi cum ar fi "căzut din cer", timp de 40 de
ani, până când au traversat Iordania. Din acel moment, căderea ei a încetat, tot atât de brusc cum apăruse.

Venirea "manei" îl anunţa pe Christ, fiindcă acesta a spus: "Eu sunt PÂINEA VIEŢII". (Evanghelia după Sf.
Ioan, VI: 31-35).

"Şi Iahve i-a spus lui Moise: Treci înaintea poporului tău şi ia cu tine câţiva bătrâni din poporul lui Israel; ia-
ţi în mână toiagul cu care să loveşti Fluviul şi pleacă!" (Exodul, XVII: 5).

Cu puţin înainte, el făcuse să se transforme apa amară a Mării în apă dulce (Exodul, XV: 25). La Refidim,
făcuse să ţâşnească apă dintr-o stâncă. Mai târziu, realizează aceeaşi minune la Meriba (Nr. XX: 1-13).

"Vocea spuse lui Moise să lovească stânca şi apa va ţâşni! Moise a ascultat, poporul a băut şi şi-a potolit
setea". Vedem, din nou, cum acţiona bastonul-baghetă!

Hur, fiul lui Caleb, era cel care, alături de Aaron, îl susţinea pe Moise astfel încât Iosua şi copiii lui Israel să-i
învingă pe Amaleciţi.

Hur era un om foarte influent, bucurându-se de încrederea şi stima lui Moise - care era cumnatul lui,
deoarece Hur era soţul lui Miriam. El fusese scribul Ahmoz, la Curtea lui Aknaton, pe când Tantaph era fiica
lui Maya - care a devenit Moise -Regăsim relaţia scrib - prietenă (Ahmoz - Tantaph) care apar acum soţ -
soţie (Hur - Miriam).

"Hur" înseamnă "alb", strălucitor, nobil, sinceritate", dar şi "scobit, adâncit, subteran, cavernă".

Moise i-a vorbit şefului armatei sale, Iosua, fiul lui Nun, spunându-i să-şi aleagă cei mai buni luptători,
pentru a se lupta cu Amaleciţii. A mai spus că el însuşi va fi, în dimineaţa în care se va da lupta, pe vârful
colinei, cu bagheta dată de Dumnezeu, în mână.

"Şi Iosua a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s-au
urcat pe vârful dealului. Când Moise îşi ridica mâna, era mai tare Israel; şi când îşi lăsa mâna în jos, era mai
tare Amalec". (Exodul, XVII: 10-11).

Moise, pe vârful colinei, reprezintă Adevărul Divin, care vine direct de la Iahve.

Cum Moise era obosit, cu mâinile amorţite, ei au luat o piatră şi Moise s-a urcat pe ea, în timp ce Aaron şi
Hur, rămaşi mai jos, îi sprijineau mâinile de-o parte şi de alta... "Şi mâinile lui au rămas întinse, până la
asfinţitul soarelui". (Exodul, XVII: 12).

Oare Dumnezeu i-a făcut victorioşi pe evrei, în aceeaşi bătălie sângeroasă, numai fiindcă Moise a reuşit să
ţină braţele ridicate? Bineînţeles că nu! Această poveste conţine, însă, fapte semnificative.

Mai întâi, Moise ţine din nou "bagheta dată de Dumnezeu" în mâna sa; când "ţine braţele ridicate" foloseşte
puterea baghetei. Când "le lasă în jos", acţiunea ei încetează.

De asemenea, Hur şi Aaron "au luat o piatră şi au pus-o sub picioarele lui Moise".

PIATRA reprezintă, în simbolismul ei suprem, pe Iahve şi Regatul său spiritual sau Adevărul credinţei. Ea
mai înseamnă că Iahve este reprezentantul pe Pământ al Adevărului Divin şi al adevărurilor naturale.

"Piatra" care a fost aşezată sub Moise subliniază că "Domnul este cu el", de asemenea că funcţia de şef a lui
Moise se baza pe Adevărul Divin. Numai pentru aceste raţiuni i s-au revelat cunoaşterea vechilor
instrumente şi a putut exercita anumite puteri.
"După 3 luni de la plecarea din Egipt, evreii au ajuns la deşertul Sinai. De la Refidim îşi reluaseră drumul şi
ajunseseră în deşertul Sinai, unde Israel a poposit în faţa muntelui". (Exodul, XIX: 1-2).

Sinai a fost numit astfel după numele zeului lunii, al Babilonienilor, Sin. Regiunea era cunoscută pentru
minele sale de aramă, de fier, de ocru şi de pietre preţioase.

Cu mult timp înainte de Avraam, Regii orientului porunciseră să se facă un drum de la graniţele de Nord şi
Vest ale deşertului Arabiei, până spre regiunea Sinaiului.

Pe vârful muntelui, cunoscut sub numele de Muntele Sinai, a primit poporul lui Israel Legea. Acesta se
găseşte în partea meridională a insulei cu acelaşi nume, şi este "o masă muntoasă, izolată, ridicându-se
abrupt din câmpia impozantă din jur". În faţa versantului din Nord-Vest există, între munţi, o câmpie lungă
de 3 km şi lată de 800 m; în acest loc şi-a stabilit Israel poporul.

Partea de nord a lanţului muntos se numeşte Horeb, partea de sud, Sinai. Copiii .lui Israel au plecat din
Refidim spre Sinai sau Horeb, muntele unde Vocea s-a adresat pentru prima oară lui Moise, în mijlocul
"tufişului în flăcări". Mai târziu, tot aici, Moise a primit cele 10 porunci.

Această regiune, în special Muntele Sinai, a fost UNUL dintre LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!

La 60 km spre Nord-Vest, în Valea Cavernelor, pe o stâncă netedă la 150 m deasupra minelor, este sculptat
în piatră Faraonul Smenkere din Prima Dinastie, omorând pe Regele învins al Sinaiului. Aici mai există încă
250 de inscripţii ale regilor care au urmat.

La 15 km spre Nord de Valea Cavernelor se ridică un templu antic consacrat lui Hathor, în care Sir Flinders
Petrie a descoperit o scriere, care reprezintă cel mai vechi alfabet găsit vreodată!

Muntele Sinai însuşi conţine săli subterane, existând din epoci atât de îndepărtate, încât pare de necrezut că
ar fi putut fi executate atunci!

"Şi Moise se urcă atunci spre Dumnezeu, şi Iahve îl chemă pe munte". (Exodul, XIX: 3). Dumnezeu, Iahve
sau Vocea l-au chemat pe Moise "din munte" (Sinai sau Horeb?)! Ceva trebuia să se găsească în
INTERIORUL muntelui!

Apoi, Vocea i-a spus lui Moise "... Te-am adus pe aripi de vultur şi te-am atras spre mine". (Exodul, XIX: 4).

"Aripile de vultur" sunt gigantica navă spaţială!

Copiii lui Israel rămaseră aproape de muntele Sinai timp de aproape 11 luni.

"Şi Iahve i-a spus lui Moise: "Eu vreau să vin la tine, învăluit într-un nor gros". (Exodul, XIX: 9).

Moise a pregătit poporul pentru evenimentul care trebuia să aibă loc pe muntele Sinai: "... Iahve va coborî
în văzul întregului popor, pe muntele Sinai". (Exodul, XIX: 11).

El a trebuit să traseze nişte limite pe munte, avertizând, astfel, poporul: "... Feriţi-vă să vă urcaţi pe munte
sau să-i atingeţi baza. Cine va atinge muntele, va muri pe loc...". (Exodul,

XIX: 12).

"A doua zi, la răsăritul soarelui, au început tunete, pe munte au apărut lumini şi o ceaţă groasă; trompeta
răsuna cu putere şi tot poporul din tabără tremura". (Exodul, XIX: 16).
"Tot muntele Sinai fumega, pentru că Dumnezeu se coborâse în foc pe el. Fumul acesta se înălţa ca fumul
unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere". (Exodul, XIX 18).

"Trompeta" a început să răsune tot mai puternic şi Moise a urcat pe vârful muntelui Sinai; după ce a vorbit
el, Vocea a răspuns: "Coboară-te şi porunceşte poporului să nu dea buzna spre Iahve ca să-l privească,
pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei". (Exodul, XIX: 21).

Este limpede că marea navă spaţială care i-a însoţit pe evrei de la plecarea lor din Egipt, coborâse acum,
"învăluită în ceaţă", sub formă de "foc", pe vârful muntelui.

O Voce a vorbit atunci mulţimii adunate, şi Cele 10 Porunci au fost date.

Muntele Sinai reprezintă pentru noi un vârf al Cunoaşterii, atunci când ne aflăm în comunicare conştientă cu
Dumnezeu.

Moise a primit Legea gravată pe două tablete de safir Divin. Se spune că această piatră sfântă s-a format
din "rouă cerească".

Când Moise a coborât din Munte, a văzut că Aaron, fratele său, ridicase un Viţel de Aur, la care să se închine
poporul său.

În realitate, Aaron nu intenţionase să confecţioneze un idol - asemănător cu Taurul Sfânt (Apis din Egipt) -
pentru poporul său.

Viţelul de Aur ridicat de evrei simbolizează falsele reguli de gândire (idolii), pe care omul şi-i ciopleşte atunci
când, deşi ştie singur unde se află Adevărul, întârzie să-l aplice, preferând idealurilor spirituale înalte,
acţiunea la nivel inferior a conştiinţei lui.

De îndată ce Moise a văzut idolul, a înţeles că poporul nu era nici pregătit nici demn, încă, să primească
tablele de safir. Pentru aceasta el le-a distrus, pentru ca marile mistere să nu poată fi violate de cei care nu
aveau înţelegerea necesară.

Am mai spus că puţini dintre copiii lui Israel cunoşteau adevărata semnificaţie a Exodului şi mulţi doreau să
revină la zeul vechi, Amon. Printre aceştia se numărau şi egiptenii. Pentru aceasta au ridicat ei Viţelul de
Aur, Apis. Oamenii se speriaseră de marele "cerc de foc" şi au crezut că Moise fusese omorât de "flăcări",
acolo, pe munte.

Deşi văzuseră cu ochii lor manifestarea unei mari puteri, evreii au ales să rămână la un nivel spiritual
modest, construind un idol. Aaron le-a permis acest lucru, pentru că s-a convins că mulţimea nu înţelegea
Planul. Pe de altă parte, scopul Exodului fusese atins: Realizarea Planului se va petrece pe Pământul Sfânt.
Comorile milenare vor fi în siguranţă în această ţară nouă, şi vor avea o Arcă şi un Tabernacol!

Atunci, după ce Moise a distrus cele două tablete, "... Iahve i-a zis: "Taie două table de piatră,
asemănătoare cu primele. Şi eu voi scrie pe ele cuvintele care erau pe tablele dintâi". (Exodul, XXXIV: 1).

Moise a tăiat atunci două table de piatră, pe care a gravat zece litere antice. Aceste table erau uşor diferite
de tablele originale, şi nu se refereau decât la adevăruri trecătoare, legate de timp. Astfel, vechea
înţelepciune s-a întors "spre cer", în marea navă spaţială; iar copiii celor 10 triburi nu au primit decât umbra
din Cea Mai Mare Lumină şi din Adevăr.

Pe tablele originale din safir existau 12 Porunci, nu 10! Cele Două Porunci Pierdute nu se pot revela. Ele vor
rămâne ascunse până când omul va fi pregătit să le primească. Nimic nu s-a schimbat până în ziua de azi!

Moise s-a urcat din nou pe vârful muntelui Sinai. "Şi Iahve s-a coborât din nou într-un nor, a stat acolo cu el
şi a rostit numele Domnului". (Exodul, XXXIV: 5).
"Când Moise a coborât de pe Munte, pielea feţei lui strălucea" (Exodul, XXXIV: 29-35) şi el a trebuit să-şi
pună un văl peste faţă pentru că mulţimea, ca şi Aaron, se temeau să se apropie de el. Era "încărcat" cu un
câmp de forţă, care răspândea un halou luminos. Mai târziu, se va spune acelaşi lucru şi despre Iisus, a
cărui faţă "strălucea ca soarele" în momentul transfigurării, (Evanghelia după Matei, XVII: 2).

"Când Moise intra înaintea lui Iahve ca să-i vorbească, îşi scotea vălul, până ce ieşea din cort...". (Exodul,
XXXIV: 34).

Moise îşi ascunse faţa (şi forţa pe care o primise) în faţa mulţimii, dar el îşi ridica vălul în faţa lui "Iahve" sau
a "Vocii"!

Noile tablete, de piatră brută, au fost păstrate timp de secole în Arca Alianţei. Unii cred că ele au fost
distruse în timpul sclaviei babiloniene, dar nu e adevărat, şi într-o zi vor fi găsite! Pentru a păstra cultul lui
Aton - al Dumnezeului Unic -printre copiii lui Israel, (deşi Cea Mai Mare Lumină nu li se revelase căci ei
demonstraseră că nu sunt încă PREGĂTIŢI să o primească în înalta ei spiritualitate), a fost creată o ordine
specială, care îmbina un ritual păgân cu normele spirituale ale cultului lui Aton, având astfel reprezentări
simbolice în privinţa sacrificiilor, în ceremonii şi în vestimentaţie.

Aaron şi fiii săi au fost primii preoţi ai acestui ordin. Sacerdoţiul leviţilor a fost creat anume spre a servi ca
mediator între Aton şi naţiunea evreilor, prin sacrificarea animalelor. Astfel de sacrificii n-ar fi fost necesare
dacă ar fi fost revelată înţelepciunea tablelor de safir. Prezenţa preoţilor nici atât. Dar, omul era încă
nepregătit să se întâlnească cu Creatorul său în Adevărul Divin şi în înţelegerea Perfectă!

Sacrificiile de animale s-au dovedit inutile după ce Marele Maestru Iisus a adus "Împlinirea".

Cât priveşte preoţii, ei vor dispare, odată cu sosirea ZORILOR AURITE, care se apropie! Omenirea se va
adresa direct Părintelui Infinit, fără nici un intermediar sau vreun ritual. Ele nici nu au fost vreodată
necesare dar omenirea nu a înţeles, iar, până ce se va ridica la această înţelegere, va fi legată de dogme,
credo-uri, ritualuri, ce nu sunt decât intermediari, plini de autoritate şi înveşmântaţi în lungi falduri şi care îl
slujesc pe Amon!

Forma de cult înalt simbolic ce a fost impusă era de un nivel spiritual scăzut, ce-i drept, dar i-a împiedicat pe
evrei să recadă în adorarea Viţelului de Aur sau a Taurului (Apis). Dar, chiar şi aşa, numeroşi evrei au
continuat să se închine cultului lui Amon! Altarele mânjite de sânge al jertfelor erau urâte de Aton dar, cât
timp ele slujeau glorificării sale, mirosurile lor erau mai plăcute decât tămâia şi mirodeniile din altarele lui
Amon! Căci Dumnezeu ştia că omul în final se va cizela, şi plecând de la astfel de ritual, va merge către Cea
Mai Mare Lumină.

Piatra Şamir fusese folosită de Regele Solomon, în timpul construirii Templului - care s-a făcut "fără zgomot
de ciocane". Aaron a folosit acelaşi fel de piatră, Şamir sau piatra magică, la tăierea pietrelor pectoralului
marelui preot!

Cele 12 pietre preţioase ale pectoralului simbolizează cele 10 porunci, în care se cuprind şi cele Două care s-
au pierdut! Pectoralul conţinea, de asemenea, Urim şi Tummim. Dar istoricii nu pomenesc deloc de ele!

Aaron a spus: "Prin Urim şi Tummim noi suntem siguri că aflăm voinţa lui Dumnezeu! Cum e posibil acest
lucru? Urim înseamnă Lumini, principii radiante, revelaţii. Tummim - sunet, realizat, adevăr. Deci, vom
putea înlocui aceşti termeni noi prin "Lumini" şi "Adevăr". Prin folosirea lor marele preot obţinea "oracolul
divin", care ajuta poporul în situaţiile grele. Nu erau diferite de globurile de cristal care se găseau în
camerele secrete din Egipt. Ele erau două mici "imagini" - chipuri -, care redau oracolele, având ca interpret
o Voce.

Urim şi Tummim permiteau lui Aaron să rămână în contact permanent cu marea navă - un "Vas de Lumină",
asemănător celui pe care îl condusese pe când fusese Merk, vizitatorul din Hesperus! Era un sistem de
comunicaţie care funcţiona în două sensuri! Astfel mentorii din Spaţiu puteau da sfaturi de pe nava lor, în
situaţii dificile, evreilor.
Core, fiul lui Yichar, fusese Horemheb. Era gelos pe Moise şi încerca să-i ia puterea. Horemheb a fost
totdeauna un "uzurpator" al "tronului". După ce s-a revoltat împotriva lui Moise şi Aaron, Core - împreună cu
partizanii săi - au fost înghiţiţi de pământul care s-a deschis sub ei.

"Pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, pe ei cu familiile lor, precum şi pe toţi oamenii lui Core şi toate
bunurile sale... Ei au coborât de vii în "sheol" şi pământul i-a acoperit". (Numerii XVI: 32 - 33).

"Şi un foc a ţâşnit de la Iahve, care i-a mistuit pe cei 250 de oameni purtători de tămâie. (Numerii XVI: 35).

"Focul" provenind de la marea navă a proiectat vibraţii speciale, care i-au distrus pe Core şi oamenii săi, ca
şi forţele negative pe care le reprezentau. "Oamenii purtători de tămâie" erau adoratorii lui Amon, care se
găseau amestecaţi printre copiii lui Israel!

Lui Moise i s-a spus atunci să-l ia pe Aaron şi să "poruncească unei stânci" să dea apă. Moise "a ridicat mâna
şi, cu "ramura" a lovit stânca de două ori: apa a ţâşnit în şuvoi". (Numerii XX: 11).

"Iahve a spus atunci lui Moise şi lui Aaron: "Pentru că nu m-aţi crezut, nu veţi mai conduce mulţimea
aceasta de oameni în Ţara pe care i-o dau. Acestea sunt apele Meribe (Ceartă), unde fiii lui Israel s-au
certat cu Iahve, care a fost sfinţit între ei". (Numerii XX: 12-13).

Moise şi Aaron nu vor vedea niciodată "Pământul Făgăduinţei". Visul vieţii lor nu se va mai realiza, căci
folosiseră puterea bastonului-vril din proprie iniţiativă, în loc să urmeze ordinele celor care îi conduceau!

Timp de 40 de ani, Israel a fost condus de un "nor supranatural", care de fapt nu era "nor", ci Vizitatorii şi
ajutoarele lor, veniţi din alte lumi locuite, mult mai luminate. Moise nu ar fi putut să-şi elibereze -
bineînţeles - poporul din sclavie - şi apoi să scoată manuscrisele din Egipt -, şi nici să-l hrănească, în plin
deşert, timp de 40 de ani, fără ajutorul direct şi miraculos al "Fraţilor" veniţi din Spaţiu.

Miriam, Aaron şi Moise s-au stins toţi în acelaşi an, odată împlinită Misiunea lor în această viaţă. Miriam a
murit la vârsta de 130 de ani şi a fost îngropată la Kadesh. Numele acesta înseamnă curat, pur, sfinţit, şi
acesta a fost locul definitiv de odihnă al celei care fusese odinioară Tantaph, preoteasă a lui Isis. De data
aceasta îl slujise pe Aton, şi opera sa era încheiată pentru încarnarea prezentă.

Aaron, care fusese Regele Hadad din Edom, a murit la 133 de ani, în vârful muntelui Hor. Muntele acesta,
care se ridica din deşert, era aproape de graniţa cu Edomul! Această entitate s-a întors, astfel, în ţara
încarnării şi vibraţiilor sale precedente!

Una dintre prezicerile cele mai frapante ale Vechiului Testament, care anunţă venirea lui Iisus, se găseşte în
Deuteronom, Cap. XVIII.

Un profet asemănător lui Moise va veni în timpurile viitoare. Şi această venire a fost pregătită de Moise, prin
Revelaţiile sale.

Psalmul 81 se numeşte "Psalmul lui Asaf' (Asaf), dar şi "Psalm pentru Asaf'. Este, cu adevărat, pentru Asaf,
şi nu al sau de Asaf!

Asaf fusese numit de David şi Solomon Maestru al cântecului pentru serviciile Templului. David a scris chiar
mai mulţi psalmi dedicându-i lui Asaf:

"El a pus-o drept mărturie în Iosif, când a ieşit împotriva ţării Egiptului. Atunci am auzit un glas pe care nu l-
am cunoscut". (Psalmi, LXXXI:5).

David vorbeşte la persoana I şi scrie: "Eu am auzit o limbă pe care nu am înţeles-o". El vorbeşte despre
Iosif spunând eu, ca şi cum ar vrea să spună că el fusese Iosif!
Este perfect exact: în Psalmul 81 există dovada absolută că Iosif a fost, mai târziu, David!

"Ai strigat în necaz şi te-am scăpat: ţi-am răspuns în locul tainic al tunetului; şi te-am încercat la apele
Meriba". (Psalmi 81:7).

În acest Psalm vorbeşte însuşi Dumnezeu, spunând: "Te-am încercat (eu, Iahve, pe tine, David) la apele
Meriba... "Dar Moise a fost omul pe care Iahve l-a încercat la apele Meribe! De ce spune, atunci, acest
verset că David este cel care a fost "încercat"? Entitatea David s-a reîncarnat mai târziu şi a fost Moise.

Istoricii cred că David a trăit după Moise, pe când noi am demonstrat că, în realitate, David a trăit cu mai
multe secole înainte ca Moise să se fi născut! Dar, dacă acest verset a fost scris cu adevărat de David - cum
am mai spus - cititorul se va întreba: "Dar cum a putut să scrie că a fost "încercat" fiind Moise, când Moise
nu se născuse încă, atunci?" Iată-ne prinşi, încă o dată, în "secole de haos"! Citirea corectă a celui de-al 81-
lea Psalm este: "Tu vei striga în necaz şi eu te voi scăpa, îţi voi răspunde în locul tainic..." După secole, când
ordinea cronologică era iremediabil bulversată, copiştii textelor n-au mai înţeles de ce pasajul acesta trebuie
scris la viitor! Ei credeau - absolut eronat - că David a trăit după Moise, şi nu înainte. Erau siguri că versetul
trebuia scris la trecut Au schimbat timpul verbelor, corectând originalul! Astfel de intervenţii s-au produs
multe în decursul secolelor. Rezultatul a fost agravarea considerabilă a "haosului imposibil", haos generat de
inexactităţi cronologice!

Cum era scris la origine, versetul 7 era o profeţie făcută de Dumnezeu lui David: promisiunea că Dumnezeu
va fi cu David (Moise) în evenimentele care vor veni: "Îţi voi răspunde în locul tainic al tunetului" - înseamnă
că David - Moise va fi înconjurat de un câmp de forţă magnetică, generat de o navă spaţială, în momentul în
care va auzi vocea şi va primi instrucţiunile!

Moise, care scrisese Geneza - plecând de la vechi manuscrise - şi-a terminat propriile opere şi le-a înmânat
preoţilor.

El l-a însărcinat pe Iosua să conducă poporul pe Pământul Făgăduinţei. Apoi, a compus o cantată care
trebuie să fie cântată de poporul lui Israel. David compusese şi el cantate, întru Slava lui Dumnezeu!

"La 120 de ani, ochiul său nu era stins, nici vigoarea sa epuizată". Moise a urcat Muntele Pişga şi, pe când
contempla Ţara Făgăduinţei, unde ar fi dorit atât de mult să ajungă -Dumnezeu l-a luat şi l-a dus în altă
dimensiune... Într-o clipă, a

dispărut. Ajunsese la o vârstă la care nu mai era atât de puternic - uzat de asprimile deşertului - pentru a
putea conduce poporul.

El se va reîncarna, mai târziu, spre a-şi contempla OPERA, însă faza prezentă a misiunii sale era încheiată.

Îşi condusese poporul în Egipt pe când era Iosif, apoi reuşise să-l scoată din Egipt...

Muntele Nebo, cel mai înalt pisc al Muntelui Pişga, la vreo 10 km est de depresiunea Iordanului, marchează
sfârşitul călătoriei lui Moise, care pregătea apropiata venire a lui Iisus: nu în Egipt, ci în Israel.

Nebo înseamnă planeta Mercur - mesager rapid, scris ceresc, profet. De pe acest vârf Moise a văzut ţara
Palestinei: colinele Iudeei şi Galileei, muntele Carmel, creasta înzăpezită a Muntelui Herman, pe care Iisus,
mai târziu, se va transfigura.

Moise ştia că "furtunile de pe Muntele Sinai" vor ceda locul "Vocii blânde" a lui Iisus!

În timpul REVELAŢIEI, Moise pregătise venirea CELUI MAI MARE DINTRE PROFEŢI!

"Aici a murit Moise, servitorul lui Iahve, în pământul lui Moab, din ordinul lui Iahve". (Deuteronom XXXIV :
5).
"Până azi, nimeni nu i-a cunoscut mormântul...", căci, ca şi Iosif, Moise a fost dus într-o altă lume spaţio-
temporală.

Mormântul său nu va fi găsit niciodată, fiindcă nu a existat niciodată!

Moise îşi primea răsplata: el împlinise "toate semnele şi toate minunile poruncite de Iahve în ţara Egiptului".

După ce Moise a părăsit acest Pământ s-au scurs multe secole, în timpul cărora "Confreria Binelui" a avut de
dus o muncă grea şi îndelungată. Membrii săi şi-au continuat misiunea, ocupând poziţiile cele mai umile, în
numeroase ţări, în numeroase locuri. În tot acest timp, până la apariţia lui Isus, ei au pregătit permanent
venirea lui.

Pentru a completa capitolul asupra REVELAŢIEI să menţionăm, pe scurt, anumite încarnări ale Lucrătorilor
întru

Lumină, în cursul acestei lungi perioade care a precedat naşterea lui Iisus.

Isaia, profetul Mântuirii, se născuse în jurul lui 765 a. Ch. El fusese prinţul Seti, al nouălea fiu al lui Ramses
II, care pierise odată cu năruirea Palatului regal, în ultima noapte a Exodului Final. Isaia a fost primul dintre
Marii Profeţi. El s-a manifestat în timpul domniei lui Ozias, rege al Iudeei, şi a lui Achaz, nepotul lui Ozias. A
fost contemporan cu profeţii Osen, Amos şi Michee, pe vremea monarhilor asirieni Teglat - Falaser III,
Salmeneser IV, Sargon şi Sennacherib.

Principala contribuţie a lui Isaia este profeţia naşterii lui Iisus şi anunţarea că Domnia Sa aici, pe pământ, nu
va avea sfârşit. Dumnezeu însuşi va da un semn: un fiu, al cărui nume va fi Emanuel. Al 53-lea Capitol al
Cărţii lui Isaia descrie - într-o manieră poetică - frumuseţea lui Isus şi suferinţele sale, cum a fost "condus la
tăiere ca un miel". (Isaia LIII: 9).

El a anunţat jefuirea Siriei, căderea Asiriei şi Babilonului, distrugerea Tyrului şi a întregii ţări: "Ţara se va
clătina ca un beţiv". (Isaia XXIV: 20).

El spune că anumite "mlădiţe" vor fi salvate, că cei ai lui Iacov vor reveni spre Dumnezeu... că Domnul va
regăsi vlăstarele poporului său, care vor fi apăraţi - din Asiria, Egipt, Patros, Cuş, Elam, Şinar, Hamat şi din
insulele mării, şi că pacea va domni atunci printre ei.

El vorbeşte cu speranţă, zicând:

"Va face să dispară Moartea pentru totdeauna. Domnul Iahve va şterge lacrimile de pe toate feţele". (Isaia
XXV: 8).

Copiii lui Israel vor fi reuniţi unul câte unul; va suna marea trompetă şi "ei vor veni, aceia care erau pierduţi
în ţara lui Assur şi disperaţi în ţara Egiptului". (Isaia XXVII: 12-13).

El prezicea distrugerea:

"Nenorocire pentru Ariei, oraşul unde a poposit David" (Isaia, XXIX: 1) şi urmează "Tu vei fi vizitat de Iahve
Savaot, cu tunete, prăbuşiri, mari zgomote, uragane, furtună şi flacăra unui foc devastator". (Isaia XXIX:
6).

După această distrugere, anunţă:

"Atunci, ochii orbilor vor vedea, urechile surzilor se vor deschide; atunci şchiopii vor sălta ca cerbii şi limba
mutului va striga de bucurie. Căci apa va ţâşni în deşert, torente în stepă". (Isaia, XXXV: 5-6).
După această distrugere, este descrisă înfăţişarea generală a Pământului:

"Orice deal va fi înălţat, orice munte şi orice deal să fie plecate; ce este strâmb va fi îndreptat şi locurile
zgrunţuroase vor deveni netede". (Isaia XL : 4).

Este promisă Israelului iertarea, iertarea greşelilor.

După ce vor avea loc aceste catastrofe, vor ieşi la suprafaţa pământului LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI
şi vor fi descoperite.

"Eu voi merge înaintea ta, nivelând înălţimile. Voi sfărâma portalurile de bronz, voi sparge barele de fier. Îţi
voi înmâna ţie comorile secrete şi bogăţiile ascunse, pentru ca tu să ştii că eu sunt Iahve, Dumnezeul lui
Israel, care te chem pe numele tău". (Isaia, XLV: 2-3).

Bunăvoinţa lui Iahve continuă:

"Căci munţii pot să dispară şi colinele să se netezească, dar iubirea mea pentru tine nu va dispare şi alianţa
mea de pace nu se va zdruncina - a declarat Iahve, care are milă de tine". (Isaia LIV: 10).

Se promite o pace durabilă:

"Toţi fiii tăi vor fi instruiţi de Iahve. Mare va fi fericirea fiilor tăi". (Isaia LIV: 13).

Prin cuvinte incomparabile, Isaia aminteşte mila lui Dumnezeu: "Tu nu ştii? Iahve este un Dumnezeu etern,
el a creat marginile Pământului. El nu se plictiseşte, nu se oboseşte, nici nu părăseşte lucrarea sa, iar
inteligenţa sa este de necuprins.

El redă puterea celui obosit şi-l întăreşte pe cel slăbit. Cei tineri sunt cei care obosesc şi se plictisesc, iar
când ajung tineri bărbaţi, li se întâmplă să se şi clatine. Dar, cel care are încredere în Iahve îşi
reîmprospătează forţele şi capătă aripi, ca vulturii. Ei aleargă fără a osteni şi merg fără a se opri. (Isaia XL:
28-31). Ieremia este numit Profetul Lamentărilor. El a profeţit în vremea domniilor lui Joasias, Joachim şi
Sedecias, între 612 şi 550 î.I.Ch. A fost contemporan cu Sofronie, Habacuc, Ezechiel şi Daniel.

Ieremia înfierează păcatele lui Israel şi Iuda şi-i îndeamnă să revină către Iahve: "Unde este Iahve, care ne-
a scos din Egipt şi ne-a condus prin deşert, printr-un pământ arid şi prăpăstios, pământ al uscăciunii şi al
umbrei morţii?" (Ieremia II: 6).

Să ne amintim marea navă spaţială care îi condusese pe copiii lui Israel, până au ajuns în "Pământul
Făgăduinţei". De aceea, el spune: "Unde este Iahve (VOCEA din nava spaţială), care ne-a scos din Ţara
Egiptului?"

"Şi v-am dus într-o ţară îmbelşugată, spre a vă sătura cu fructele şi bunurile sale; dar, abia instalaţi, voi aţi
şi mânjit ţara mea, aţi schimbat moştenirea mea într-un loc oribil". (Ieremia, II: 7).

Avem aici dovada că evreii au părăsit pe Aton, Dumnezeul Unic, după ce au ajuns în Ţara Făgăduită. Dacă ei
nu ar fi înălţat Viţelul de Aur şi dacă ar fi primit cele două tăbliţe de safir originale, nu ar fi revenit la un cult
păgân. Am spus că, dată fiind lipsa de înţelegere, au fost îngăduiţi să practice un cult de un nivel spiritual
mai redus. Perioada care a urmat - după moartea lui Moise până la venirea lui Isus - a fost marcată de lupta
constantă dintre credinţa lui Adam (Viţelul de Aur sau cultul lui Apis) şi cea a lui Aton (adorarea
Dumnezeului Unic).

"Contra lui, leii răgeau şi urlau. Au transformat Pământul său într-un deşert, oraşele incendiate nu mai au
locuitori". (Ieremia, II: 15).
Pentru că evreii nu-l slujeau pe Aton şi nu pregăteau venirea lui Iisus, "leii" din "lăcaşurile secrete" "răgeau"
contra lui (Israel).

"Leii" au "redus (transformat) Pământul la un deşert"; fiindcă, fără vrerea reală a lui Israel de a lucra pentru
Desăvârşirea apropiată, ţara şi oamenii erau sterili (deşerţi), nu purtau rodul cunoştinţelor spirituale.

În Cartea Exodului citim că Moise a instituit un sacrificiu păgân al sângelui (Exodul, XII: 43 - XIII: 16).

Acest rit păgân fusese permis, căci altfel, omul nu ar fi păstrat cultul lui Aton. Mai târziu, profeţilor inspiraţi -
ca Isaia, Ieremia şi Amos - le-a revenit sarcina de a elibera pe oameni de credinţa în ofrande aduse prin
jertfe şi sacrificii de sânge.

"Căci eu nu am spus, nici nu am prescris părinţilor voştri să facă jertfe şi sacrificii de sânge". (Ieremia, VII:
22).

Dumnezeu spune că nu a prescris poporului să facă sacrificii atât de oribile, şi totuşi, această idee a dominat
totdeauna pe om. La fel cum omenirea crede că Dumnezeu şi-a trimis pe Pământ pe preţiosul Său Fiu, spre
a fi omorât ca un miel, pentru ca, prin "sângele" Său - luat termenul la propriu - omul să fie purificat şi să
ajungă uşor în Paradis!

Iisus nu a venit, însă, pentru a se sacrifica - prin sângele său - şi a muri ţintuit pe o cruce sângerândă! Ci a
venit pentru a-i învăţa pe oameni, prin bună înţelegere, că pot spera totdeauna că vor ajunge la Tatăl
Infinit.

"Iată ce propovăduiesc: Ascultaţi VOCEA mea, atunci eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul meu!
Urmaţi până la capăt VOCEA pe care am pus-o eu ca să vă înveţe, pentru fericirea voastră. Dar ei nu au
ascultat, nu au plecat urechea; ei au urmat încăpăţânarea inimii lor rele; ei au întors spre mine spatele lor şi
nu faţa lor". (Ieremia, VII: 23-24).

Aici este clar: poporul "s-a întors" de la Dumnezeu, "încăpăţânarea inimii lor rele" i-a făcut să revină la
simobismul grosolan al sacrificiului animal.

"Şi din ziua când părinţii voştri au ieşit din Egipt până azi, v-am trimis toţi servitorii mei, profeţii, în fiecare
zi, fără a obosi!" (Ieremia, VII: 25).

Se vede că "toţi servitorii" lui Dumnezeu au revenit să trăiască din nou, cu menirea de a profetiza. Dar
Dumnezeu spune:

"Ei nu au ascultat, nu au plecat urechea... au fost mai răi ca părinţii lor". (Ieremia, VII: 26).

Ieremia prezice boli şi calamităţi ce vor veni din Nord: "... distrugătorul... a pornit; el a ieşit din locaşul său,
pentru a preface ţara ta în desert: oraşele tale vor fi distruse şi lipsite de locuitori. Iată că înaintează ca
norii, carele sale seamănă cu uraganul, caii merg mai repede ca vulturul". (Ieremia, IV: 7, 13).

"Ei vor spune: Pace! Pace!, atunci când nu există pace!" (Ieremia, VI: 14).

Este tocmai ceea ce se petrece în vremurile noastre, azi!

"Distrugătorul va apare pe neaşteptate" (Ieremia, VI: 26) şi ţara ta nu va mai fi decât un deşert". (Ieremia,
VII: 34).

El anunţa ruina totală a evreilor şi captivitatea din Babilon. Vorbeşte şi de falşii profeţi, care "profetizează în
numele meu minciuni". (Ieremia, XXIII: 25) şi-i îndeamnă pe oameni să nu le asculte cuvintele.
Mai anunţă că Nabucodonosor, regele Babilonului, va distruge naţiunile şi popoarele din jurul lui (Ieremia,
XXV: 9) şi că, după 70 de ani, poporul său şi el însuşi vor fi pedepsiţi pentru nedreptatea comisă de ei, dar
şi ţara Caldeei, care "va deveni o pustietate veşnică". (Ieremia, XXV: 2).

Dumnezeu promise că, după 70 de ani, îi va elibera pe captivi... şi că aceştia îl vor invoca pe Dumnezeu şi
că Dumnezeu îi va asculta. (Ieremia, XXIX: 12).

Tuturor celor care vor căuta Adevărul, li se fac promisiuni încurajatoare: "Când mă veţi căuta, mă veţi găsi,
fiindcă m-aţi căutat din toată inima voastră". (Ieremia, XXIX: 13).

Ieremia a fost întemniţat din cauza profeţiilor sale, dar a fost eliberat de comandantul Babilonului, atunci
când Ierusalimul a căzut (Ieremia, XL: 19).

Ieremia a profeţit devastarea Egiptului de Regele Nabucodonosor: "O, tu, fiică a Egiptului, aşa de bine
aşezată, pregăteşte-te de călătorie, căci vei pleca în exil: Nof va fi redusă la starea unui deşert, devastată şi
golită de locuitorii săi". (Ieremia, XLVI: 19). Oraşul Nof (Memphis) a rămas până azi o regiune pustie şi
tristă din ţara Egiptului.

Ieremia anunţă condamnarea lui Moab, din cauza ofensei aduse lui Dumnezeu şi poporului său şi a insolenţei
lui faţă de Dumnezeu: "Dar eu voi schimba soarta lui Moab, în viitor, a spus Iahve". (Ieremia, XLVIII: 47).
Nu va fi cruţat nici Babilonul, fiindcă s-a arătat insolent faţă de Dumnezeu: "Chemaţi arcaşii şi îndreptaţi-i
contra Babilonului! Voi, toţi care mânuiţi arcul, înconjuraţi-l şi nu-i mai lăsaţi nici o ieşire. Plătiţi-i după
faptele lui şi faceţi-i tot ce a făcut şi el. Căci el s-a ridicat împotriva lui Iahve, împotriva Sfântului
Israelului..." "Iată, sunt împotriva ta, Trufaşule, zice Stăpânul, Domnul oştirilor, "căci ţi-a sosit ziua, timpul
pedepsirii tale". (Ieremia, L: 29-31).

În final, Israel va fi salvat: "Voi readuce pe Israel la păşunea sa, ca el să pască pe Carmel şi-n Basan, şi îşi
va potoli foamea pe muntele Efraim şi în Galaad". "În zilele acelea, în timpul acela, zice Domnul, se va căuta
nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi; şi păcatele lui Iuda, şi nu se vor mai găsi. Căci eu voi ierta tot restul".
(Ieremia, L: 19-20).

Ezechiel a trăit pe timpul lui Ioachim, în timpul domniei lui Nabucodonosor, între 606 şi 538 î. I. Ch. A fost
contemporan cu Ieremia şi cu Daniel. El a profeţit timp de 22 de ani. A fost dus la Babilon, în timpul Primei
Captivităţi (606 î.I.Ch.). El fusese Aaron, fratele mai mare al lui Moise, în perioada Marelui Exod. Profeţiile
sale pot fi împărţite în două episoade: înainte de căderea Ierusalimului şi după aceasta.

Primul capitol al Cărţii lui Ezechiel se deschide cu viziunea "Vântului de furtună" şi a celor "patru animale cu
formă omenească", a căror descriere corespunde perfect cu cea a "farfuriilor zburătoare", din zilele noastre:

"M-am uitat şi iată a venit de la miază-noapte un vânt năprasnic, un nor gros şi un snop de foc, care
răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, din mijlocul căreia sclipea ceva ca un metal incadescent în
mijlocul focului. Tot în mijloc se mai vedeau nişte figuri, ca patru făpturi vii, a căror înfăţişare era
asemănătoare unui om. Fiecare avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte
şi talpa picioarelor lor era ca talpa piciorului unui viţel şi scânteiau ca bronzul lustruit". (Ezechiel, 1:4-7).

Ezechiel descrie Vulturul, Taurul şi omul, aceste simboluri misterioase:

"Feţele lor se asemănau cu faţa unui om: la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor,
toate patru aveau câte o faţă de bou; şi toate patru aveau câte o faţă de vultur" (Ezechiel, I: 10).

Şi continuă descrierea acestor animale: "Făpturile vii alergau şi se întorceau, ca fulgerul". "... era o roată la
fiecare din cele patru feţe ale lor... şi toate patru aveau aceeaşi întocmire, înfăţişarea şi alcătuirea lor era în
aşa fel, încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roţi. Când mergeau, alergau pe toate cele patru
laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în timpul mersului. Aveau nişte obezi (circumferinţă) înspăimântătoare
şi, pe acestea, cele patru roţi erau pline cu ochi de jur împrejur. Şi când mergeau făpturile vii, mergeau şi
roţile pe lângă ele; şi când se ridicau făpturile vii de pe pământ, se ridicau şi roţile... căci duhul făpturilor vii
era în roţi". (Ezechiel, I:14,16-20).

Ezechiel a primit, de la vizitatorii din Spaţiu, veniţi în mijlocul "vântului de furtună" - câmpul de forţă al
navei spaţiale - misiunea să avertizeze Casa lui Israel, care se revoltase împotriva lui Dumnezeu - "căci este
rasă de rebeli (Ezechiel, III : 27) - să-i prevină că porunca lui Dumnezeu este să se lepede de răutatea lor
(Ezechiel, III: 19).

"Astfel vorbeşte Domnul Iahve: "Acesta este Ierusalimul! Eu îl pusesem în mijlocul popoarelor şi de jur
împrejurul lui sunt ţări străine. Dar el s-a răzvrătit împotriva legilor şi poruncilor mele şi s-a făcut mai
vinovat decât ţările din jur, căci a nesocotit Legile mele şi n-a urmat poruncile mele". (Ezechiel, V: 5,6).

Urmează, în sfârşit, condamnarea Israelului: "Îmi voi împlini judecăţile împotriva şi voi risipi în toate
vânturile pe toţi cei care vor mai rămâne din tine". (Ezechiel, V: 10).

"Cei care vor scăpa dintre voi îşi vor aduce aminte de mine, printre popoarele unde vor fi duşi captivi".
(Ezechiel, VI: 9).

Tocmai aceşti supravieţuitori au adus Lumina printre popoare.

"... ei vor profana locaşul Meu cel sfânt (locul secret); da, prădătorii vor pătrunde în el şi-l vor profana",
(Ezechiel, VII: 22).

Nu s-a petrecut oare acest lucru în Israel şi-n Egipt, unde Supravieţuitorii au adus Lumina?

Ezechiel condamnă, de asemenea, pe falşii profeţi: "Mâna Mea va fi împotriva proorocilor ale căror viziuni
sunt înşelătoare şi mincinoase; ei nu vor rămâne în Adunarea poporului meu, nu vor fi înscrişi în Cartea
Casei lui Israel, nici nu vor pătrunde în ţara lui Israel... Lucrurile acestea se vor întâmpla pentru că ei
rătăcesc pe poporul Meu, zicând: "Pace!" când nu este pace..." (Ezechiel, XIII: 9).

Dumnezeu porunceşte poporului lui Israel să se căiască. "Lepădaţi de la voi toate fărădelegile... faceţi-vă
rost de o inimă nouă şi un duh nou! Pentru ce să muriţi, Casă a lui Israel? Căci eu nu doresc moartea celui
ce moare - zice oracolul

Domnului Iahve - convertiţi-vă, şi veţi trăi! (Ezechiel, XVIII: 31-32).

Ezechiel anunţă condamnarea Faraonului şi a Egiptului însuşi. (Ezechiel, XXXIX: 12) : "Voi preface ţara
Egiptului într-o pustietate în mijlocul altor ţări devastate, şi cetăţile ei vor fi pustii între alte cetăţi pustii,
timp de 40 de ani. Iar pe egipteni îi voi risipi printre popoare şi-i voi împrăştia printre felurite ţări".

"Astfel vorbeşte Iahve: "După patruzeci de ani voi strânge pe egipteni din mijlocul popoarelor unde au fost
risipiţi. Voi aduce pe captivii Egiptului, înapoi în ţara lui Patros... şi voi alcătui acolo o împărăţie slabă. Da, va
fi cea mai neînsemnată dintre împărăţii şi nu se va mai înălţa peste popoare; îi voi împuţina, ca să nu
stăpânească peste popoare... Aşa vorbeşte Domnul, Iahve... Iată, dau lui Nabucodonosor împăratul
Babilonului, ţara Egiptului; el îi va ridica bogăţiile, o va prăda şi o va jefui; aceasta va fi plata armatei sale".
(Ezechiel, XXIX : 12-15,19).

"Astfel vorbeşte Domnul, Iahve: "Voi distruge idolii şi voi stârpi din Nof chipurile deşarte. Nu va mai fi nici
un prinţ în ţara Egiptului şi voi răspândi groaza în ţara Egiptului". (Ezechiel, XXX: 13).

Ultima profeţie se referă la timpurile prezente: frica domneşte în întregul Egipt!

"Cum îşi îngrijeşte un păstor turma, aşa îmi voi îngriji eu oile şi le voi strânge din toate locurile de pe unde
au fost risipite". (Ezechiel, XXXIV: 12).
"Eu voi veni în ajutorul oilor mele, ca să nu mai fie jaf..."

"Voi pune peste ele un singur păstor, pe slujitorul meu David. Eu, Iahve, voi fi pentru ei Dumnezeul lor, şi
slujitorul meu David va fi un prinţ în mijlocul lor. Eu, Domnul, am zis. (Ezechiel, XXXIV: 22-24).

"Copiii lui Israel vor fi din nou reuniţi... "Nu vor mai fi o pradă a neamurilor, nu îi vor mai mânca fiarele din
ţară, ci vor locui în siguranţă şi nu îi va mai tulbura nimeni" (Ezechiel, XXXIV: 28).

Învierea osemintelor din Valea oaselor uscate (Ezechiel, XXXVII) poate trimite la reîncarnarea sufletelor,
care, plecate dintre vii, vor primi duh de viaţă, pentru a se bucura de pace în EPOCA NOUĂ, a Dumnezeului
Unic!

Gog, din ţara Magog - simboluri ale naţiunilor păgâne şi ale forţelor rele din cuprinsul tuturor naţiunilor, vor
avea de suferit în vremile viitoare (pe care noi le trăim acum):

"Vei înainta împotriva poporului meu Israel, ca un nor care acoperă ţara". Aceasta se va întâmpla la sfârşitul
zilelor, "în zilele din urmă".

"Când Gog va porni împotriva pământului lui Israel - zice Iahve - "mi se va sui în nări mânia aprinsă", "va fi
un mare cutremur în ţara lui Israel... toată suflarea va tremura de prezenţa Mea: munţii se vor răsturna,
pereţii stâncilor se vor prăbuşi şi toate zidurile vor cădea la pământ... va cădea o ploaie torenţială şi pietre
de grindină, va ploua foc şi pucioasă peste el şi peste popoarele cele multe care vor fi cu el... Şi ei vor şti că
sunt EU, Domnul". (Ezechiel, XXXVIII : 16,18-20,22-23).

Războiul Sfânt, care se desfăşoară acum în orientul Mijlociu poate fi mai uşor înţeles, dacă îl privim prin
prisma acestei antice profeţii!

Amos era un păstor din Teqoa, situat la câţiva kilometri de Bethleem. El a făcut profeţii în timpul domniei lui
Ozias, regele din Iudeea, şi în timpul lui Ieroboam II, în Israel. Isaia a profeţit în aceeaşi epocă, începând
aproximativ de la 745 î.I.Ch. Amos era un om din popor, străin de confreria profeţilor. El a pronunţat
sentinţe împotriva a 6 naţiuni păgâne: Siria, Tyr, Ammon, Filistia, Edom şi Moab. El a mai pronunţat, de
asemenea, sentinţe, contra lui Iuda şi Israel, condamnând opresarea celor săraci.

El s-a adresat cu dezinvoltură Israelului: "Căutaţi-mă şi veţi trăi!" (Amos, V: 4), chemându-i la pocăinţă:

"Eu ştiu că nelegiuirile voastre sunt multe şi păcatele voastre sunt fără număr, voi asupriţi pe cel drept, luaţi
mită şi călcaţi în picioare dreptul săracilor..."

"Căutaţi binele, şi nu răul, ca să trăiţi şi ca astfel Domnul să fie cu voi, aşa cum spuneţi".

"Urâţi răul şi iubiţi binele, faceţi să domnească dreptatea la poarta cetăţii şi, poate, Domnul Savaot va avea
milă de rămăşiţele lui Iosif. (Amos, V: 2,14-15).

Amos condamnă ritualurile de sărbătorire, jertfele, ceremoniile religioase, aducerea ofrandelor de pace:
"Când îmi aduceţi arderi-de-tot şi daruri de mâncare, eu nu le vreu şi nu le voi primi, nici nu mă voi uita la
viţeii îngrăşaţi aduşi ca jertfe". (Amos, V: 22).

El recomandă, apoi:

"Ci justiţia să curgă ca o apă şi dreptatea ca un pârâu care nu seacă niciodată". (Amos, V: 24).

"Sacrificii şi tăieri de animale mi-aţi adus voi oare în deşert, timp de 40 de ani, Casă a lui Israel?" (Amos, V:
25). Acest verset este o dovadă că sacrificiile păgâne nu sunt expresia voinţei Divine şi nici a ascultării ei!
Amos era un profet provenit dintre oamenii simpli şi el s-a făcut susţinătorul cauzei lor.

"Ascultaţi aceasta, voi, care zdrobiţi pe sărac şi aţi vrea să-i faceţi să dispară din ţară pe cei umili... Iahve
jură pe Casa lui Iacov, să nu uite niciodată vreunul din actele voastre, oare nu din cauza lor vin cutremurele
de pământ şi locuitorii lui sunt mereu în doliu?...

"În acea zi de sfârşit - spune cuvântul lui Iahve - eu am să fac să dispară Soarele în plină amiază şi voi
acoperi pământul cu întuneric în plină zi". (Amos, VIII: 4,7-9).

Versetele precedente prezic ruina fizică a lumii. Amos prezice şi o "foamete" a lumii:

"Iată venind - zice Domnul Iahve - o vreme, când voi trimite foamea în ţară, nu o foame de pâine, nici o
sete de apă, ci de-a auzi cuvintele lui Iahve. De la o mare la alta, se va merge clătinându-se, se va rătăci de
la nord la răsărit, pentru a căuta cuvântul lui Iahve şi nu-l va afla!" (Amos, VII: 11-12). Se mai anunţă şi
altă catastrofă:

"Şi Stăpânul, Domnul Iahve Savaot atinge pământul şi el se desface şi toţi locuitorii lui jelesc. Se înalţă ca
râul Nil şi se coboară ca râul Egiptului". (Amos, IX: 5). Evreii se vor reuni, cu toţii:

"... voi porunci şi voi vântura Casa lui Israel între toate popoarele, cum se vântură cu ciurul, fără să cadă un
singur bob la pământ... în acea zi, voi ridica din căderea lui Tabernacolul (cortul lui David), îi voi repara
spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi zidi iarăşi, aşa cum era odinioară"...

"... îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o - zice Domnul, Iahve -
Dumnezeul tău". (Amos, IX: 9,11,15).

Conform Divinei Tetrade, cele patru "Animale" - "Făpturi" simbolizează pe cei patru "Mari" profeţi şi, mai
târziu, cei patru Evanghelişti:

Om (înger)

Leu

Taur

Vultur

Ezechiel Daniel Ieremia Isaia

Matei Marcu Luca Ioan

Totuşi, acest vechi sistem simbolic nu arată corect încarnările acestor entităţi, cu excepţia a două dintre ele.

Isaia (Vulturul) a devenit mai târziu Ioan; Ieremia (Taurul) a fost mai târziu Luca; dar Daniel nu a devenit
Marcu şi Ezechiel nu a fost Matei.

În timpul lui Iisus, Daniel a fost Iosif, tatăl lui Iisus. Şi Ezechiel, în aceeaşi epocă, a fost tânărul Marcu!

Tabloul simbolic "corectat" (ţinând cont de reîncarnările viitoare ale entităţilor) este: Om (înger) Leu Taur
Vultur

Amos Ezechiel Ieremia Isaia

Matei Marcu Luca Ioan

În simbolistica egipteană, vom găsi entităţi corespunzătoare acestora. Astfel, cei patru zei ai morţii stau în
faţa Judecătorului şi au patru naturi diferite:

Om

Câine (şacal)

Maimuţă

Vultur

Aceste patru animale sacre - pot fi văzute pe tăbliţele funerare - apar la judecarea omului care a murit, şi
pledează în favoarea lui înaintea lui Osiris.

Mai târziu, Câinele (sau Şacalul) originar a devenit un Leu şi Maimuţa un Taur. Omul şi Vulturul au rămas
neschimbate. Dar cele patru "Animale" acţionează totdeauna ca mediatori între om şi zei. I-au apărut lui
Isaia, ca el să-i prevină pe oameni de iminenţa catastrofei; i-au apărut lui Ezechiel sub formă de "roţi", tot
pentru a anunţa pe oameni de venirea unei catastrofe. Aceste patru "creaturi" aparţin vizitatorilor din spaţiu.
În cartea mea "Alte limbi - altă carne", am explicat şi tratat în amănunt acest subiect.

Navele spaţiale ("farfuriile zburătoare") sunt simbolizate în numeroase religii ale pământului şi complet
integrate acestora. . Un singur exemplu: Ashur, zeul suprem al Asiriei, este reprezentat stând pe un disc
înaripat!

Printre cele mai stranii simboluri folosite în Biblie este acela al "viespilor" (în ebraică, cuvântul "viespe"
exprimă ideea unei maşini care zboară):

"Voi trimite viespi înaintea ta şi vor alunga din faţa ta pe heviţi, canaaniţi şi hitiţi." (Exodul, XXIII: 28).

"Şi Domnul Iahve Dumnezeul tău va trimite chiar şi viespi împotriva lor, până la deplina distrugere a celor
care vor fi rămas şi a celor ce se vor ascunde de tine.

Să nu te înspăimânţi de ei; căci în mijlocul tău este Iahve, un Dumnezeu mare şi de temut". (Deuteronom,
VII: 20-21).

"Şi am făcut să fiţi precedaţi de viespi, care au alungat din faţa voastră, ca pe cei doi regi amoriţi, nu cu
sabia, nici cu arcul tău". (Josua, XXIV : 12).

Referirile la "viespi" trimit la epoca în care copiii lui Israel intrau pe "Pământul Făgăduinţei" şi se temeau de
locuitorii pe care îi vor găsi acolo. Dar Dumnezeu a spus poporului lui Israel:

"Să nu te temi de ei; adu-ţi aminte ce a făcut Iahve, Dumnezeul tău, Faraonului (credinţei în Amon) şi
întregului Egipt". (Deuteronomul, VII: 12). Şi Deuteronomul urmează, amintind: "de marile încercări pe care
ţi le-au văzut ochii, de minunile şi semnele, de mâna puternică şi de braţul întins, cu care te-a scos Iahve,
Dumnezeul tău, din Egipt". (Deuteronomul, VII: 19).

Desigur, noi ştim că poporul a fost condus afară din Egipt şi protejat de nava spaţială care se afla în aer. Iar
când, în sfârşit, poporul era gata să intre în "Ţara Făgăduinţei", Dumnezeu spune:

"Aşa va face Iahve, Dumnezeul tău, tuturor popoarelor de care te temi". (Deuteronomul, VII: 19).
Se promite, astfel, copiilor lui Israel, că navele spaţiale îi vor precede. Altfel spus, după ce i-a condus timp
de 40 de ani, exact înainte de a-i lăsa cu soarta lor, uriaşa navă şi "viespile" sale (aparatele mai mici, pe
care le conţine) au făcut o demonstraţie de forţă şi putere în faţa locuitorilor ţării în care evreii trebuiau să
convieţuiască de atunci înainte. Era un mod de a impune respect celora care erau martorii evenimentelor şi
de a uşura condiţiile pentru poporul care "rătăcise" vreme de patru decenii. Dar, Dumnezeu îi spune
poporului său să nu tremure în faţa "viespilor", căci Iahve este cu el. (Deuteronomul, VII: 21). Ioel (în jurul
anului 720 î.I.Ch.) vorbeşte de ziua apropiată a venirii lui Dumnezeu şi a Judecăţii. El anunţă Epoca
Evangheliei şi, ca şi Ioan în Apocalips, profetizează epoca "Secerişul (Recolta) pe Pământ".

Mai târziu, el se va întoarce, devenind Ioan Botezătorul. Ilie, profetul lui Dumnezeu (în jurul anului 875-800
î.I. Ch.), va deveni şi el Ioan Botezătorul! Cum este posibil ca doi oameni să devină, mai târziu, un singur
om? Vom vedea, în cele ce urmează, în Cap. Împlinirea.

Ilie se născuse în Gilead, în ţara lui Ieftah (Iephtah). A fost un copil al pustietăţii din deşert şi de pe munţi.
Purta o manta de piele de oaie (sau păr de cămilă) şi părul său bogat îi cădea pe spate.

Misiunea sa a fost de a alunga cultul falsului zeu Baal (Amon) din Israel. Trebuie să se pregătească calea
pentru venirea lui Iisus.

Ilie s-a urcat pe muntele Horeb (Sinai), acolo unde Moise primise tablele Legii, şi a devenit conştient că a
sosit momentul să părăsească Pământul. S-a îndreptat spre locul unde murise Moise, cu secole înaintea lui,
pe Muntele Nebo - cel mai înalt vârf al muntelui Pişga...

Ilie fusese profetul "Focului". El achemat "focul" să coboare din cer şi să vină pe Muntele Carmel; a chemat
"focul" să se năpustească asupra soldaţilor lui Ahaziah, pentru a-i distruge. Tot el, ca şi Moise înaintea lui, a
separat apele.

S-a folosit de mantia sa, în locul bastonului, şi a separat apele Iordanului. (A Doua Carte a Regilor, II: 8).

Ilie a auzit aceeaşi Voce pe care a auzit-o şi Moise, şi a fost dus la cer, la fel ca "marele Legislator".

"Cum mergeau ei (Ilie şi Elizeu) vorbind, iată că un car de foc a apărut... şi s-a aşezat între ei doi; Ilie (şi
el!) s-a urcat la cer într-un vârtej". (A Doua Carte a Regilor, II: 11).

Profetul care făcuse să se abată "focul", pleca acum într-un car, tot din "foc". Un "Vârtej" (câmp de forţă) 1-
a preluat astfel, căci nu era nevoie ca el să facă experienţa a ceea ce se numeşte

"moarte"!

"Şi Elizeu (Elisei) vedea şi striga: "Tată al meu! Tată! Carul lui Israel şi Atelajul (călărimea) lui!" Şi nu l-a
mai văzut"... (A Doua Carte a Regilor, II: 12).

Acest "car" al lui Israel era, într-adevăr, aceeaşi navă spaţială care condusese poporul în Exod; este aceeaşi
care l-a dus pe Moise în altă dimensiune spaţio-temporală; şi a fost aceeaşi Rachetă-Mamă care a lansat
aparatele de recunoaştere ("viespile") asupra celor care se opuneau intrării evreilor pe "Pământul
Făgăduinţei".

Nava îl ducea acum pe Ilie, care-şi împlinise misiunea. Mantaua profetului căzuse şi Elizeu a ridicat-o, spre
a-l urma pe Ilie ca profet al lui Dumnezeu. (A Doua Carte a Regilor, II: 13).

Deşi entitatea Ilie nu fusese Moise, ea a fost totuşi foarte apropiată, atât de opera, cât şi de "vibraţiile"
acestuia. Ilie a fost păzitorul şi administratorul legii Divine pe care o revelase Moise.

Ilie ştie că va fi dus departe de Pământ, ca şi Moise; de aceea, el s-a îndreptat spre locul unde "îngerii"
(vizitatorii din spaţiu) îl ridicaseră pe Legislator şi - desigur - a fost ridicat şi el, în acelaşi mod. Ridicarea la
cer a acestor doi oameni anunţă miracolul "Răpirii Bisericii" final, care se va produce atunci când "carele
îngerilor vor coborî pe Pământ, spre a ne uni, întru întâmpinarea lui Iisus, în a doua sa venire".

"Transportul Bisericii" se va face în acelaşi fel, ca şi ridicarea la cer a lui Moise şi Ilie. Acesta este motivul
pentru care sunt aici vizitatorii din spaţiu, în "farfuriile lor zburătoare".

Ilie va reveni mai târziu, sub forma îngerului Sandalfon (Sandalphon). A fost unul din "îngerii" - mesagerii
din altă lume - care i-a apărut lui Ezechiel, cu sute de ani mai târziu, pe "roţi". Fiind Sandalfon, Ilie nu se
mai întrupase într-un corp nou. Amintiţi-vă că el fusese dus acolo întrupat El nu s-a mai reîncarnat, în altă
lume.

Cuvântul "înger", înseamnă, în limbile vechi, "pasărea lui Dumnezeu", "mesager", "om al cărui suflet este
înaripat". Vizitatorii actuali veniţi din Spaţiu sunt, efectiv, "soli" sau "păsări ale lui Dumnezeu". Tot astfel,
Ilie a fost Sandalfon, un om al cărui spirit era "înaripat". De bună seamă că era "înaripat", de vreme ce a
fost ridicat de carul-navă spaţială!

Referitor la naşterea lui Pitagora (590-500 î.I.Ch.) s-au păstrat numeroase şi curioase legende. El fusese
Tutmes (Tuthmese) III, cel care adusese comorile Templului lui Solomon în Egipt. Cei vechi pretindeau că
nu era un muritor, ci un zeu, care luase formă umană spre a veni pe Pământ şi a instrui omenirea. Ceea ce
este, desigur, foarte exact, pentru că Pitagora era unul dintre membrii "Confreriei Binelui".

Pitagora a fost întemeietorul unei şcoli la Crotona, colonie . doriană din Italia de Sud. El a adunat în jurul lui
un număr de studenţi, selectaţi de el, pe care i-a învăţat înţelepciunea secretă care îi fusese revelată, ca şi
bazele matematicilor oculte, ale muzicii şi ale astronomiei - considerate de el ca baza triunghiulară a tuturor
artelor şi ştiinţelor.

Aknaton cel pios s-a reîncarnat în 469 î.I.Ch. şi a fost filosoful atenian Socrate. Când a fost acuzat de
impietate şi "inovaţie" şi apoi condamnat la moarte, Simmias şi Cebea au asistat la moartea sa. Trebuie să
ne amintim că tânărul Tutankhamon se afla printre cei care au asistat la moartea lui Aknaton, în cetatea
condamnată Aketaton, când acesta din urmă a sorbit otrava. De data aceasta, când Socrate a băut cupa
fatală cu cucută, Simmias, care fusese Tutankhamon, era de faţă! Regăsim, deci, relaţia precedentă:
persoană asasinată -martor (Aknaton - Tutankhamon) repetându-se în Socrate -Simmias!

Cebes fusese Genubat, fiul lui Hadad. Dar el mai fusese şi micul fiu al lui Tutankhamon, îngropat în acelaşi
mormânt cu copilul - Faraon). Se repetă, deci, relaţia precedentă: tată - fiu (Hadad - Genubat şi
Tutankhamon - micul său fiu), schimbată în aceea de prieteni şi colegi studiind la aceeaşi şcoală (Simmias -
Cebes).

Marele Maestru Filolaus (Philolaus, Phylos), în jurul anului 480 î.I.Ch., s-a refugiat mai întâi la Lucania, apoi
la Teba, în Egipt, unde i-a avut elevi pe Simmias şi Cebes. Vom regăsi pe tânărul Simmias în Egipt, unde el
fusese Faraon (Tutankhamon) şi unde s-a reîncarnat de mai multe ori.

În perioada cât a stat la Teba, împreună cu Filolaus, Simmias (fost Tutankhamon) a încercat să descopere
camerele ascunse ale LĂCAŞURILOR SECRETE ALE LEULUI din Marea Piramidă şi Sfinx. Cercetările sale,
însă, au eşuat. El ştia că fusese "Ratut" (Tutankamon) şi dorea să regăsească tăbliţele pe care le scrisese el
însuşi, cu secole înainte. Dar aceasta nu trebuia să aibă loc mai devreme de a se reîncarna din nou, în
timpul lui Iisus.

Entitatea care fusese profetul Ioil (Ioel) s-a reîncarnat, devenind Ioan, fiul preotului Zaharia cu soţia sa,
Elisabeta. El a anunţat venirea lui Iisus.

Ioan Botezătorul reprezintă o percepţie foarte elevată a Adevărului, dar care nu este, încă, animată de
Spiritul Sfânt.
Totul era acum pregătit pentru venirea lui Iisus, ACELA care avea să scoată lumea întreagă din întuneric şi
să o ducă spre Lumina unei mari Înţelegeri.

CUVÂNTUL fusese PREGĂTIT în numeroase ţări. El se arătase - ZORILE - în Egipt, sub forma lui ATON,
Dumnezeul Unic. Fusese REVELAT în cursul Marelui Exod, în "tufişul arzător", prin intermediul celor Două
Table ale Legii; acum, el trebuia să fie ÎMPLINIT!