G. H.

Williamson
LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI
  CUPRINS:
  Cartea aceasta raspunde următoarelor întrebări.
  Prolog.
  Cap. I PREGĂTIREA.
  Cap. II ZORII.
  Cap. III REVELAŢIA.
  Cap. IV ÎMPLINIREA.
  Cap. V DESCOPERIREA.
  EPILOG.

  Cartea aceasta răspunde următoarelor întrebări:
  Cine a construit Marea Piramidă şi de ce?
  Au existat, în realitate, Atlantida şi Continentul Mu? Unii dintre "zeii" 
antichităţii au fost într­adevăr vizitatori din spaţiu?
  Cine a fost Faraonul Exodului?
  Cine a fost faraon, când Iosif a condus Egiptul?
  Solomon a trăit în secolul al XVI­lea sau în secolul X î. I. Ch.?
  Cine era Regina din Saba?
  A fost Menelik fiul lui Solomon şi al Reginei din Saba?
  A fost, într­adevăr, "rostogolită" o mare piatră, în faţa intrării 
mormântului lui Iisus?
  De ce i­a părăsit Marcu pe Paul şi Barnaba, laPergam?
  Unde a fost sărbătorită CINA cea de TAINĂ?
  Grădina Ghetsimani aparţine Mariei, mama lui Marcu?
  Există ascunse sub unele dintre minunile lumii comori istorice 
neînchipuite, care constituie o moştenire pentru omenire?
  Există piramide ascunse în America de Nord?
  Aknaton, Faraon al Egiptului, a fost mai târziu Simon­Petru, iar Iosif, cel 
cu "mantia de numeroase culori" – Moise?
  Care este adevăratul sens al Calendarului de Piatră aztec?
  Cele "Şapte cetăţi din Cibala" sunt un mit sau o realitate?
  Există un templu secret sub Sfinx?
  De ce erau numiţi Faraonii "Descendenţii Soarelui"?
  Marele Canion din Arizona a apărut în urma unui uriaş cutremur sau a 
unei eroziuni a timpului?
  Este îngropată sub Marea Piramidă o navă spaţială?
  Cum a reuşit Moise să traverseze Marea Roşie?
  Planează vreun blestem asupra mormântului lui Tutankhamon?
  Piatra unghiulară a Marii Piramide era din aramă?
  Când va fi ea repusă la loc?
  Care este semnificaţia exactă a sângelui vărsat de Iisus?
  Cine era "tânărul bărbat necunoscut" din Grădina Ghetsimani?
  Cine era Sişak, din Biblie?
  Melchisedek a fost Sem?
  Hammurabi a fost regele biblic Amrafel?
  Unde se găsesc osemintele lui Iosif?
  Cine este artistul necunoscut, autorul Măştii de Aur a lui Tutankhamon, 
care, într­o încarnare ulterioară, a devenit Calice d'Argent din Antiohia?
  Ce s­a petrecut, într­adevăr, în perioada cuprinsă între învierea şi 
înălţarea lui Iisus?
  Iosif din Arimateea a plecat oare în Marea Britanie?
  Iisus a venit pentru "a trăi" sau pentru "a muri" pentru umanitate?
  Indienii din America păstrează în capsule temporale manuscrise 
provenind din anticul Continent Mu?
  Sfântul Giulgiu sau "Mantaua din Torino" este cu adevărat giulgiul cu 
care a fost înfăşurat corpul lui Iisus?
  Unde se găsesc comorile pierdute ale Incaşilor şi fabulosul "Disc al 
Soarelui"?
  Ce înseamnă "Lăcaşurile secrete ale Leului" şi unde se găsesc ele?
  "Asemeni unui leu avid de pradă şi unui tânăr leu, ascuns în tainiţele 
sale"
  Psalm17; 21*
  * Citatele din Biblie sunt reproduse după traducerea franceză a Bibliei 
Sfinte a Şcolilor Biblice din Ierusalim (editura CERF)
  PROLOG.
  Ce sunt "lăcaşurile secrete ale Leului" şi unde se află ele?
  În cartea de faţă am rescris Istoria, în lumina afirmaţiilor aflate în 
manuscrise foarte vechi, păstrate în Marea Biblioteacă a unuia dintre cele mai 
secrete Colegii oculte din Lume. "o cetate pierdută" în munţii Peru­ului.
  Puţini ajung astăzi acolo, pentru că numai aleşii "Cercetători ai vieţii" 
cunosc cărarea tocită care duce la intrarea sa antediluviană.
  În această cetate trăieşte Marele Maestru. Un supravieţuitor al celor 
vechi, ai acelor mari oameni care trăiau pe Pământ, pe când planeta era locuită
de Uriaşi.
  O sută patruzeci şi patru de persoane lucrează sub îndrumarea sa, şi 
unii dintre ei au fost cândva "Marii" acestei lumi.
  Faraoni. Artişti. Sfinţi. Savanţi. Poeţi.
  Mai sunt şi alţii, "Necunoscuţii", cei pe care Istoria i­a uitat dar care au 
clădit, totuşi, Imperii, au dat viaţă unor regi, unor ideologii sau unor doctrine. 
Cei "încoronaţi", ca şi ceilalţi, care nu au fost atât de preţuiţi de oameni, sunt 
adunaţi acolo, în aceeaşi "Confrerie".
  În această lucrare ne propunem să urmărim cum această "Descendenţă 
spirituală" s­a încarnat în conducători ai popoarelor, care s­au succedat, de­a 
lungul secolelor, spre a întemeia "Confreria Binelui" – un grup compus din 
bărbaţi şi femei veniţi din alte lumi spaţio­temporale, în scopul de a ajuta 
umanitatea să iasă din "Starea ei bestială" şi să se ridice către "Starea Divină".
  Ei au sosit pe Pământ – considerat o "Stea întunecată", planetă a 
"Durerilor"­ acum aproape 18 milioane de ani şi, de atunci, îşi îndeplinesc 
misiunea cu un curaj neobosit, acţionând asupra unei rase înapoiate şi 
decăzute, ca mentori desemnaţi de Creator. La venire, au luat înfăţişările lui 
Osiris, Apollon, Toth – zeii legendări ai Antichităţii. Mai târziu, prin reîncarnări 
succesive, au devenit conducători ai popoarelor.
  Baal, Bachus, Moloch şi alţi falşi zei nu au fost decât simple divinităţi 
terestre şi nu au urcat în Panteonul zeilor decât după stingerea, într­o baie de 
sânge, a "Vârstei de Aur" a omenirii.
  Marele Adevăr Universal a fost adus omenirii de către aceste fiinţe 
pogorâte din lumi mai luminate. Atunci a început o Eră în care "oamenii 
vorbeau cu îngerii", ca ulterior omenirea să decadă până spre nefiinţă 
spirituală, după ce mentorii au plecat.
  Astfel, după moartea marelui faraon Amenhotep IV (Aknaton), primul 
suveran care a afirmat credinţa într­un Dumnezeu Unic, a urmat o eclipsă a 
Adevărului.
  După Crucificarea de pe Golgota, un Văl Întunecat s­a aşternut peste 
Lumea Tatălui Infinit: oamenii care căutau atunci lumina au fost daţi pradă 
fiarelor sălbatice, iar legi întocmite de puternicii vremii le­au luat cunoaşterea 
şi adevărul dăruite de Dumnezeu!
  "Confreria Binelui" – sau "Zeii Călători", care au ales de bunăvoie o 
existenţă terestră – a ajutat omenirea, fără încetare, timp de mii de ani, de­a 
lungul tuturor epocilor istoriei. Ei au apărut periodic, atunci când omul era 
pregătit să­i înţeleagă, spre a proclama înţelepciunea şi Adevărul Universal. 
Apoi s­au retras, pentru a urmări ce avea să facă omul cu această cunoaştere. 
În acest fel au fost posibile "progresele" şi "etapele" istoriei şi civilizaţiei umane!
  În cursul unei eclipse de flux universal, omul a fost condus de spirite 
terestre, puternice şi reale. Să amintim, spre exemplificare, guvernarea 
decadentă din coloniile "Patriei­Mamă", după ce continentele Lemuriei şi 
Atlantidei au fost înghiţite de ape, când s­a instaurat perioada de idolatrie a 
ultimelor dinastii ale Egiptului; sau perversiunea şi liberalismul Romei, pe 
timpul dominaţiei Cezarilor.
  Legendele pământului vorbesc mult despre "Poporul din Stele", "Poporul 
de Sus" sau "Zeii care vin din Soare" sau "din Cer", spre a se amesteca cu 
muritorii. Dincolo de aceste pretinse mituri, ce par a fi rodul unei imaginaţii 
superstiţioase, găsim motivaţia logică: nevoia oamenilor de adoraţie pentru Zeii 
nemuritori ai Olympului. Vom întâlni şi povestiri despre locuinţele zeilor.
  În spatele tuturor acestor istorii despre Zeii Mitologiei Antice se ascunde 
un adevăr izbitor, care, cercetat cu stăruinţă, poate fi descifrat.
  Scribii şi profeţii spuneau purul adevăr când povesteau generaţiilor 
viitoare că îngerii şi Zeii se încarnaseră, coborând din lăcaşurile lor celeste, 
spre a înălţa fizic, mental şi spiritual pe locuitorii "Stelei întunecate" către 
"Casa Cosmică a Tatălui". În cartea de faţă vom arăta, de asemenea, că există 
fantastice comori istorice, care constituie o moştenire imensă pentru omenire. 
Ele sunt tăinuite în camere secrete, aflate sub unele dintre Minunile lumii. În 
toate cele patru colţuri ale Pământului, scrieri datând din epoci pe care 
omenirea de azi nu le poate nici presupune, au fost ascunse în locuri secrete. 
Aceste preţioase documente, pricini de mari lupte şi intrigi pe Planetă, vor 
apare, curând, la lumină, căci LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI încep să se
deschidă la vibraţiile EREI NOI.
  Forţele negative, contrarii, au stat întotdeauna la originea distrugerii 
marilor "Comori" ale Antichităţii îndepărtate, încercând să­l menţină pe om 
înlănţuit veşnic în abrutizare şi bestialitate. Nu altceva semnifică distrugerea 
Tabletelor din Aton, în sanctuarul Aknaton, după asasinarea Marelui Faraon de
către preoţi ai lui Amon; sau incendierea Bibliotecii din Alexandria – cea mai 
mare şi mai celebră bibliotecă a Antichităţii, cuprinzând peste 700.000 de 
volume, printre care şi cea mai mare parte din zestrea literară a antichităţii. 
Ireparabilă pierdere, care a marcat "Epoca întunericului"; ca şi distrugerea 
totală a bibliotecilor aztece, depozitarele unor texte Sacre de o valoare 
inestimabilă, pe care Cortez le trece prin foc şi sabie, în nebunia sa incendiară, 
în 1519.
  Şi totuşi, au existat dintotdeauna "ordine secrete" – texte scrise pe tăbliţe 
de argilă, pe suluri de hârtie sau papyrus – care aveau grija de a conserva 
Adevărul Universal şi a­l preda omului viitorului, pentru ca el, înarmat cu 
"Cunoaşterea Adevărului", să se elibereze de robia materiei, căreia l­au aservit 
secolele precedente.
  Astfel de manuscrise au stat ascunse în peşteri, morminte, camere sacre,
în temple ruinate, în catacombe. Orice ascunzătoare, orice subterană a fost 
folosită. Aceste texte deţin "Cea mai veche înţelepciune" şi vor fi descoperite în 
anii care vor veni.
  Ele au fost ţinute secrete, apoi au fost dezvăluite, urmând a fi din nou 
ascunse, după ce­şi vor fi îndeplinit misiunea: aceea de a releva "ceea ce 
trebuie cunoscut" doar într­o anumită epocă şi într­un anumit moment al 
dezvoltării spirituale a omului.
  Autorul ţine să mulţumească aici soţiei sale, pentru încurajări, ca şi 
Fratelui Filip, din "ordinul Ametistului", care trăieşte într­o mănăstire din 
munţii peruani, pentru munca dificilă de traducere a manuscriselor străvechi şi
originale, care se păstrează acolo.
  LEUL este avid de PRADA sa, căci manuscrisele antice au rămas tăinuite 
şi apărate. Dar, curând, ele vor produce revelaţia.
  Tânărul LEU stă bine ascuns în TAINIŢELE sale., dar nu peste mult timp 
lăcaşurile lui nu vor mai fi secrete, în această "VÂRSTA DE AUR" pe punctul de 
a se naşte.
  Lucrarea de faţă este dedicată tuturor oamenilor, din toată lumea, care 
ÎNŢELEG; ochii lor fie binecuvântaţi, fiindcă EI VĂD, urechile lor fie 
binecuvântate, fiindcă ELE AUD; pentru ei, atunci când pecetea tainei va fi 
ruptă şi MISTERUL MISTERELOR relevat, ASCUNZIŞURILE LEULUI nu vor mai
fi SECRETE!
  PREGĂTIREA
  "Cuvântul" a fost pregătit.
  "La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul 
era Dumnezeu" (Evanghelia după Ioan, I: 1).
  "Cuvântul" în sensul său primordial, nu înseamnă glas, sunet sau vorbă. 
El semnifică opera de Creaţie, după legile Divine, a acelei "Fiinţe Perfecte", care 
a avut puterea de a da un suflet şi a regenera pe omul adamic, înlăuntrul 
"mormântului", "cavernei" sau "ieslei" pământului, pornind de la FLUIDUL 
creator universal. Biblia ne spune că "omul nu trebuie să trăiască numai cu 
pâine, ci şi cu fiecare CUVÂNT rostit de gura lui Dumnezeu".
  Iată de ce CUVÂNTUL, "Influxul Creator Divin" a fost PREGĂTIT pe 
pământ, pentru ca omul să­l poată primi cu dragoste şi înţelegere, iar, graţie 
acestei pregătiri, să poată atinge o cunoaştere spirituală mai elevată şi o anume
înţelepciune.
  Spre a înţelege pe deplin ce semnificaţie simbolică are LEUL, trebuie 
cercetate misterele antice şi straniul simbolism care li se asociază, mistere la 
care nu participă decât iniţiaţii.
  În sensul său absolut, LEUL înseamnă Forţa Adevărului Divin. De aceea, 
IISUS este numit "LEUL din tribul lui Iuda". Când profetul Daniel a văzut un 
leu înaripat ieşind din mare, el a văzut reprezentarea simbolică a unei Ere Noi, 
în timpul căreia Adevărul Divin al CUVÂNTULUI se pregătea să cucerească un 
nou domeniu spiritual.
  LEUL exprimă curajul celui care este pătruns de Adevărul Divin.
  Cei care trăiesc în Adevărul Divin sunt asemenea unui leu, chiar dacă 
deţin forţa fizică a unui miel.
  Neofiţii care îndurau cu succes probele iniţierii cultului lui Mithra erau 
numiţi LEI şi erau însemnaţi pe frunte cu Crucea Egipteană, însuşi Mithra este
adesea reprezentat cu un cap de leu şi două perechi de aripi. Referirea la LEU 
şi la "strângerea labei de leu" (strângerea de mână masonică), în ordinul 
Francmason, pare destul de apropiată de probele lui Mithra şi s­ar putea, foarte
bine, ca ordinul să­şi aibă originea în cultul lui Mithra.
  În noua Cetate Sfântă, în jurul Faraonului au venit să trăiască marile 
spirite ale epocii, cei care au luat parte la uriaşa lucrare ce urma să transforme 
complet o întreagă lume şi să o elibereze de falsele învăţături.
  Faraonul era numit "Regele", "Ra" (Soarele). Aceasta dovedeşte înalta sa 
poziţie în Confreria Binelui, a fiinţelor venite din alte lumi stelare, spre a se 
consacra salvării planetei.
  În epoca aceea, mentorii extratereştri s­au încarnat în persoana marilor 
suverani şi a conducătorilor, pentru că omenirea îşi adora regele – 
reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ, sub forma sa umană şi fizică.
  Oamenii recunoşteau că el era "Glasul lui Dumnezeu".
  Mai târziu, de­a lungul istoriei, omenirea a fost supusă autorităţii unor 
creaturi inferioare, de origine terestră, împăraţii. Romani şi regii cruzi din 
statele vasale.
  Singurul templu autorizat să­şi exercite cultul în Teba a fost TEMPLUL 
LUI ISIS.
  Soarele care străluceşte deasupra LEULUI a fost considerat întotdeauna 
ca simbol al puterii şi al conducerii.
  Preoţii egipteni, la majoritatea ceremoniilor, erau înveşmântaţi în piei de 
leu, el simbolizând Marele Disc Solar, aceasta dat fiind faptul că Soarele era 
venerat şi aşezat în poziţie favorabilă în constelaţia LEULUI. La egipteni, razele 
solare erau adesea reprezentate având la extremitate mâini umane (Aton). 
Francmasonii vor face apropierea între aceste mâini şi "Laba Leului", 
binecunoscută, care dă naştere, prin strângerea sa, tuturor lucrurilor vieţii.
  În vechime, coroana solară era reprezentată sub forma coamei de leu, 
amintind subtil că, într­o anumită epocă, Solstiţiul de vară are loc în Semnul 
leului, Leul Ceresc.
  Iniţiaţii misterelor egiptene erau numiţi uneori lei sau pantere.
  Leul era emisarul Soarelui, simbolizând lumina, adevărul regenerator.
  Leul este regele animalelor şi, ca orice prinţ domnitor, este sacru în 
raport cu Soarele, ale cărui raze se reprezintă prin coama zbârlită a leului. 
Alegoriile întreţinute şi transmise prin mistere (una dintre ele înfăţişând un leu 
deschizând o carte) înseamnă că puterea solară deschide învelişul seminţelor şi
eliberează, astfel, viaţa spirituală închisă înăuntru.
  Cei vechi mai credeau, destul de straniu, că leul doarme cu ochii deschişi
şi, din această pricină el a fost ales ca simbol al vigilenţei.
  Imaginea leului aşezat deasupra portalurilor sau la intrările caselor era 
emblema protecţiei. Deasupra comorilor, tot din acest motiv, au fost ridicate 
statui de lei.
  Leii au fost timp de secole obiectul unei veneraţii deosebite.
  Pentru preoţii egipteni, pisica, reprezentantă a speciei felinelor, era 
simbolul forţelor magnetice ale Naturii. De aceea se înconjurau de aceste 
animale, al căror corp emană Foc astral. Pisica este şi simbolul eternităţii, căci 
în timpul somnului ia forma unei bile, cu capul atingând coada.
  Leul simbolizează înţelepciunea secretă (regele Solomon a fost adesea 
înfăţişat sub formă de leu); pentru a învinge această sălbăticiune trebuie să ai o
astfel de înţelepciune. Să amintim că Samson şi Hercule au fost amândoi 
învingători ai Leului. Leul reprezintă, de asemenea, unul dintre cele 'patru 
unghiuri" ale Creaţiunii.
  Când a început LEUL să dea târcoale mai des prin lăcaşurile secrete?
  Ca să putem răspunde la o astfel de întrebare trebuie să urcăm în timp 
în istoria planetei, până la o epocă atât de îndepărtată, încât raţiunea se 
înceţoşează. Omul a trăit pe Pământ cu mult mai mult timp înainte decât 
reuşeşte să­şi închipuie.
  Mărturiile cele mai vechi vorbesc despre sosirea "unor fiinţe luminoase 
din cer"; aceste creaturi spirituale erau locuitorii unor lumi mult mai măreţe şi 
elevate, dar ignoranţa omului l­a făcut să­i zeifice pe aceşti vizitatori sosiţi pe 
"întunecata stea roşie", planetă a "durerilor şi a cataclismelor".
  Mercur, mesagerul zeilor, Toth, scribul zeilor, Apollon, zeul luminii, şi 
toate celelalte creaturi superioare adorate şi zeificate au fost primii mentori ai 
poporului de pe pământ. Mai târziu, au devenit eroii civilizaţiilor din Lemuria şi
Atlantida. Omul îşi aminteşte numai ceva din Marele Adevăr adus de ei. În fine,
aceste fiinţe s­au încarnat şi au trăit ca oameni, printre oameni.
  Sunt mii de ani de atunci când, în partea orientală a "Patriei­Mame" – 
care făcea parte din continentul Mu – într­o regiune numită Telos au venit 
primele nave spaţiale din planeta Hesperus (Venus). Această regiune se găseşte 
azi în apropierea Marelui Canion din Arizona.
  O tânără femeie, specialistă desăvârşită în studiul Misterelor şi istoriei 
continentului Mu, a plecat să exploreze regiunile foarte îndepărtate din 
marginea ţării, unde se semnalase apariţia unor mari "Nave de Lumină" 
coborând din cer, în noapte. Conducătorii şi stăpânii popoarelor trăiau mari 
nelinişti, o teamă febrilă domnea în marile cetăţi monolitice ale anticului Mu – 
populaţia, însă, jubila. Se bucura, fiindcă "zeii veniseră să trăiască printre 
muritori". Ceea ce fusese prezis de către înţelepţi, înainte cu generaţii, se 
realiza, în sfârşit.
  Această femeie – istoric – purta numele de "Doamna Soarelui". Ea fusese 
trimisă de prinţul domnitor, spre a regăsi pe Vizitatori şi a le face o bună 
primire în ţara copiilor oamenilor.
  Primele sale descoperiri în deşert au fost nişte ciudate amprente de paşi 
pe nisip. Urme destul de asemănătoare celor lăsate de venusienii care au călcat
deşertul Californiei, la 20 noiembrie 1952 ("Farfuriile zburătoare au aterizat", 
de D. Leslie şi G. Adamski).
  Simbolurile hieroglifice povesteau istoria venirii "poporului din Stele" pe 
Pământ. Ca istoric, ea a tradus acest mesaj poporului său, mesaj care e 
cunoscut ca "Marea Interpretare a Zilei când au căzut Stelele".
  Apoi, "Doamna Soarelui" a întâlnit pe primul vizitator din spaţiu ieşit din 
nava cosmică. Ea a aflat că fusese trimis de bătrânii de pe Hesperus, spre a 
stabili relaţii comerciale cu poporul din Mu şi să facă schimb de idei asupra 
ştiinţelor, artei, literaturii şi Adevărului Universal. Bătrânii simţiseră că venise 
momentul în care locuitorii de pe Terra sunt pregătiţi să primească o vizită 
importantă din partea lumilor mai luminate. Cei de pe Pământ aveau nevoie de 
înţelepciunea şi cunoaşterea vecinilor planetari şi­şi câştigaseră dreptul la 
acestea, prin felul lor de a trăi şi marea lor dragoste pentru Tatăl Infinit.
  Numele primului vizitator era Merk (Mark) şi, prin intermediul lui, 
poporul cel mai înaintat din acea vreme de pe Terra a început să întreţină 
relaţii cu vecina sa, Hesperus.
  Nu a durat decât un moment însă, căci preoţii cei răi au provocat 
distrugerea aproape totală a Patriei­Mame şi o mare parte din continent s­a 
scufundat în valuri, dispărând în abisurile întunecate.
  "Doamna Soarelui" a petrecut mult timp cu vizitatorii şi a adunat 
numeroase elemente, pe care le­a notat într­un ansamblu de scrieri păstrate pe
tăbliţe dintr­un "metal nepieritor", existent în Lemuria, tăbliţe de telonium. 
Multe adevăruri importante au fost extrase din studiul atent şi inteligent al 
acestor tăbliţe, iar Lumina venită din alte lumi – în Timp şi Spaţiu – şi­a făcut 
drum în inima şi spiritul locuitorilor din Mu, care căutau Adevărul.
  Merk şi "Doamna Soarelui" au ridicat un monument comemorativ în locul
în care au aterizat primele "Nave de Lumină". El este încă intact, bine îngropat, 
şi va fi descoperit în viitor. După cum şi Mu va reînvia într­o zi, spre a 
întâmpina Noua Auroră a unei ere mai înaintate, acest monument fără vârstă 
va reapare la lumină în actualul stat Arizona, în America.
  În cele din urmă, situaţia provocată de furtuni, alunecări de teren 
importante şi de bombardamentul intens al razelor cosmice a făcut pe prinţul 
domnitor să se adreseze mentorilor veniţi de pe Hesperus şi să le ceară sfatul. 
Aceştia i­au spus să adune pe toţi cei care înţelegeau Adevărul Universal şi să 
încerce să­l trăiască, pentru ca apoi să urmeze toţi Marea Cale.
  Servitorii fideli ai Spiritului Infinit s­au adunat atunci în faţa 
monumentului uriaş care comemora venirea Venusienilor şi s­au urcat la 
bordul marilor nave spaţiale, pentru a emigra spre Venus.
  Aceia care urmaseră "Drumul Rău" au rămas pe Pământ, pentru a 
întâmpina dezastrul iminent provocat de ei înşişi.
  Regiunea Telos­ului a fost un centru important de schimburi comerciale 
şi locul unor cercetări ştiinţifice foarte avansate ale Lemurienilor. Locuitorii 
Patriei­Mame aveau o navă mare şi îngustă, care putea parcurge sute de 
kilometri în spaţiu, dar nu erau capabili sa treacă în spaţiul interplanetar. Mai 
târziu, amintirea "Telos"­ului a fost asociată cu Tellus, zeiţa fertilităţii la 
romani.
  Înţeleptul prinţ domnitor şi­a condus poporul în afara marilor cetăţi, în 
care oamenii deveniseră fiare, dedându­se la distrugere şi jaf.
  I­a condus, aşa cum avea să­i conducă mai târziu, peste milenii, în afara 
Egiptului, către o viaţă nouă, pe alţi oameni, trecându­i Marea Roşie, în Deşert.
  I­a scos din ţara tenebrelor, conducându­i în marele Deşert pustiu, 
originar, unde se afla monumentul; apoi, le­a spus că le va da un semn care va 
marca pentru totdeauna faptul că părăsiseră Pământul şi plecaseră pe marele 
ocean al Spaţiului. Căci, într­o zi, urmaşii lor vor reveni şi o lume chinuită va 
recunoaşte semnul ARBORELUI şi al ŞARPELUI.
  Merk, însoţitorii săi şi supravieţuitorii ultimelor zile ale continentului Mu 
s­au ridicat deasupra Pământului ca nişte vulturi mari şi "Navele de Lumină" i­
au dus spre o lume nouă. Telos, care era partea orientală a continentului Mu, a
fost singura zonă a Patriei­Mume rămasă deasupra valurilor furioase care 
cereau sufletele celor răi.
  "Doamna Soarelui" şi un alt istoric, Mutan Mian, au fost ultimii 
"supravieţuitori" de pe Telos. Au ales alternativa de a rămâne, pentru a ordona 
documentele preţioase din metal nepieritor (tăbliţele din telonium) în Capsulele 
Temporale, care trebuiau răspândite pe suprafaţa continentului Telos – Mu, cât
şi îngropate în solul acestuia. Prinţul domnitor nu a plecat odată cu poporul 
său; el a murit de bătrâneţe înaintea exodului final, în afara Mu­ului definitiv 
condamnat. Îşi terminase misiunea şi n­a atins niciodată pământul promis al 
lui Hesperus, aflat la milioane de kilometri în spaţiu.
  Mutan Mian a descris pe tăbliţele de metal destinul continentului Mu, la 
fel ca şi toate secretele marii cunoaşteri ştiinţifice – teleportarea, invizibilitatea, 
telepatia şi alte cunoştinţe necesare oamenilor pentru a supravieţui într­o eră 
viitoare. Faptele au fost adunate şi sintetizate de către "Doamna Soarelui" şi 
Mian, care au lucrat fără întrerupere, pentru a termina această sarcină uriaşă.
  Scufundarea unor mari mase de teren şi cutremure de pământ 
monstruoase au zguduit solul; oraşele s­au prăbuşit, munţii au fost nivelaţi; 
văile au devenit piscuri muntoase; aerul a fost penetrat de dărâmături şi de 
emanaţiile tuturor vulcanilor oceanici nou formaţi.
  O zguduire formidabilă a zdruncinat Pământul şi, în câteva secunde, a 
format ceea ce cunoaştem acum sub numele "Marele Canion din Arizona". El 
nu s­a format cum se crede în general, prin eroziunea progresivă provocată de 
un râuleţ – care abia ar fi putut să­şi croiasacă drumul printr­un lan de grâu. 
Cu atât mai puţin, prin roca solida a acestui masiv.
  Vânturile urlau ca şi cum toţi Zeii nopţii ar fi strigat răzbunare, în timp 
ce două mici siluete singuratice îşi continuau misiunea.
  Mian îşi începe istorisirea pe prima tăbliţă cu aceste cuvinte: "Iată 
adevărurile pe care eu, Mutan Mian, istoric al continentului Mu, le scriu pe 
aceste tăbliţe, care vor fi depuse în mai multe locuri, astfel încât să poată fi 
găsite în viitor. Aceste adevăruri, ca şi descrierea marelui exod la care am 
asistat, VOR TREBUI SĂ PARVINĂ OMULUI VIITOR! Plăcile de telonium vor fi 
repartizate în locurile cele mai potrivite, atât în partea ce a mai rămas din Mu, 
cât şi la suprafaţa sa.
  Mă rog ca descendenţii acestor oameni sălbatici (indienii).
  — Pe care i­am zărit în marile păduri, dar de care nu m­am putut apropia
– să poată găsi într­o zi aceste plăcuţe şi să aibă inteligenţa de a le citi şi a da 
atenţie conţinului lor. Am convingerea că, într­o zi, va fi din nou o rasă de 
oameni civilizaţi. Vor moşteni o bună sămânţă. Mă rog ca, atunci când vor fi 
găsite aceste plăcuţe, SĂ FIE ÎNŢELESE!"
  Plăcile la care au lucrat Mian şi "Doamna Soarelui" cu atâta energie nu 
au fost regăsite niciodată. Iar, dacă­i credem pe Platon şi Solon, tăbliţele de 
telonium trebuie să fi fost îngropate în pământ acum vreo 12.000 de ani. De 
atunci s­au produs mari răscoliri ale scoarţei terestre – cum sunt scufundarea 
Atlantidei şi a intrărilor Coloanelor lui Hercule, care au dat naştere Mării 
Mediterane. Astfel încât, unele dintre aceste tăbliţe nu vor fi regăsite niciodată. 
Ascunzătorile au fost distruse sau făcute inaccesibile. Dar, în sud­estul 
Americii, tăbliţele lăsate în regiunea Telos­ului sunt intacte şi aşteaptă să fie 
descoperite. Oamenii care le vor avea se vor servi de cunoştinţele universale 
conţinute de ele şi vor putea să clădească o lume de pace, într­o eră nouă, pe 
cale de a se naşte acum.
  Nu ne este cunoscută soarta "Doamnei Soarelui" şi nici a lui Mutan Mian,
dar ei şi­au terminat misiunea încredinţată, reîncarnându­se apoi, în diferite 
epoci, spre a­i ajuta pe oamenii acelor noi epoci la care se gândiseră de când 
completau tăbliţele. Distrugerea Lemuriei nu s­a făcut într­o zi, nici într­un an.
Ea a cuprins mai multe mii de ani, căci crearea continentului Mu datează de 
mai mult de 200.000 de ani. Însă catastrofa finală care a scufundat în ape 
aproape întreaga Lemurie s­a petrecut acum circa 12.000 de ani. Singurele 
regiuni care nu au fost acoperite de ape sunt regiunile Californiei şi Arizonei, 
precum şi alte regiuni din sud­vestul Americii, Australia şi Insula Paştelui. 
Insula Paştelui este acea insulă ciudată, din Pacificul de Sud, presărată cu 
monoliţi gigantici şi misterioase statui de piatră, a căror existenţă rămâne în 
ochii ştiinţei greu de explicat. Populaţia indigenă, foarte redusă, pretinde a nu 
şti nimic despre aceste statui. Ele sunt atât de enorme, iar construcţia lor atât 
de particulară, încât nu se poate să fi fost ridicate de oameni sălbatici şi inculţi,
ori Insula Paştelui este doar un vârf de culme, rămas încă la suprafaţa apelor, 
dintr­un munte înalt şi sacru de pe continentul Mu; iar statuile fac parte din 
vestigiile civilizaţiei dispărute de pe acesta.
  Înainte de marea civilizaţie Mu, în Pacificul de nord a existat un vast 
continent, ADOMA. Când acesta s­a prăbuşit în mare, acum 500.000 de ani, în 
Pacificul de sud a apărut continentul Mu. Adom este o noţiune lemuriană, care 
înseamnă "rasa oamenilor veniţi din pământul roşu". Acest cuvânt a ajuns la 
noi sub forma ADAM.
  Crucea în T sau TAU, înconjurată de un cerc, se numeşte CRUX ANSATA 
(Ankh) sau Crucea Vieţii. Era cheia misterelor şi a stat la originea istoriei, mai 
moderne, a cheii de aur a Sfântului Petru, deschizătorul porţilor cerului. Din 
Lemuria şi Atlantida, ea s­a răspândit în numeroase regiuni ale Pământului. La
origine, pentru poporul din Adoma, ea a fost marele simbol al fertilităţii, 
deoarece foloseşte masculinul TAU şi ovalul feminin.
  Migraţia acestei Crux Ansata (Ankh) se demonstrează prin prezenţa ei în 
toate civilizaţiile antice. Ea a fost sculptată, foarte clar, pe spatele unei statui de
piatră găsite pe Insula Paştelui. Statuia aceasta a fost adusă la Londra, la 
bordul unei corăbii cu pânze. Acum, ea se află la British Museum.
  Reprezentarea acestei cruci a fost remarcată şi ca ornament pe piepturile 
statuilor şi pe basoreliefurile din Palenque, Copan şi în mai multe locuri, de la 
un capăt la altul al Americii Centrale. Această cruce a fost întotdeauna asociată
cu apa. La babilonieni, ea era emblema zeilor apei; la scandinavi, a zeilor 
cerului şi nemuririi, iar la Mayaşi – a regenerării şi eliberării de suferinţe fizice. 
În Egipt, ea reprezenta nemurirea sufletului.
  Lemuria şi Atlantida au dezvoltat colonii pe tot pământul, despre care 
există numeroase dovezi. Migrarea acestei cruci constituie o probă foarte 
semnificativă, de un interes deosebit.
  Când Mu a realizat că va avea loc o scufundare totală, şi­a transportat 
cultura atât spre est, cât şi spre vest. Mari hoarde au emigrat către apus. Acolo 
au descoperit continentul asiatic, unde au populat Cambodgia şi Birmania, 
urcând până în India şi Tibet. Ele se află la originea dezvoltării a ceea ce avea 
să devină rasa chineză, de­a lungul secolelor. Au mers chiar până la coasta 
răsăriteană a Africii şi au pătruns în interior, în regiunea unde astăzi sunt 
izvoarele Nilului.
  S­ar părea că migraţiile din Mu au introdus pe negri în Africa, în timpul 
deplasărilor lor spre vest; alte populaţii negre s­au aşezat în Filipinele actuale. 
Ele sunt acelea care au răspândit, în general, în toată Asia, populaţiile numite 
orientale sau mon­goloide. Anumite indicii arată că, în cursul colonizării Africii,
cei care ajunseseră până la izvoarele Nilului au intrat în conflict cu populaţiile 
atlante, care migraseră din Atlantida orientală către bazinul mediteraneean şi 
se stabiliseră în delta Nilului şi în regiunile învecinate. Aceste două rase 
originare – venite din regiuni opuse ale Pământului – s­au întâlnit la est de 
Sudan şi ipotezele asupra acestei confruntări sunt tot atâtea soluţii oferite 
enigmelor antropologiei, care interesează regiunile din Mesopotamia şi ale Mării
Caspice.
  Marile expediţii colonizatoare pornite din Mu spre est au înaintat până în 
America de Sud, în America Centrală – chiar până în Atlantida – apoi în 
Europa, în regiunea mediteraneeană, în Egipt etc.
  Una dintre cele mai importante colonii din Mu s­a stabilit în jungla 
braziliană densă de azi din Mato­Grosso. În 1952, colonelul P. H. Fawcett 
dispărea în această pădure virgină, pe când căuta ruinele marilor oraşe, mult 
mai vechi decât cele ale Egiptului. Citise într­un vechi document zdrenţuit (Ms. 
nr. 5.2 din "Biblioteca Nacional" din Rio de Janeiro din Brazilia), că cetăţile 
acestea mitice au existat cu adevărat. Ele fuseseră semnalate în secolul al XVII­
lea de un explorataor portughez, care relata că erau construite din pietre 
gigantice. Existau temple măreţe în stil grec şi, în centrul uneia dintre cetăţi, se
afla o piaţă, cu o statuie de piatră, mare şi înaltă, reprezentând un tânăr gol, 
ţinând un scut. La baza statuii erau gravate hieroglife curioase, în limba unei 
civilizaţii dispărute.
  După părerea portughezului, două cetăţi fuseseră distruse de un 
cutremur. Aceste oraşe fuseseră mari centre de civilizaţie, apărute după 
părăsirea vestigiilor continentului Mu, acum 12.000 de ani. Trebuie să amintim
că, spre Hesperus nu a plecat toată populaţia Lemuriei. Locuitorii marilor 
colonii au rămas pe loc, dar Telos a fost complet abandonat. "Doamna 
Soarelui", prinţul domnitor şi chiar Merk, cel venit din Venus, s­au reîncarnat 
mai târziu, în cursul evoluţiei culturalae din Mato Grosso. Merk a vrut să 
revină pe Pământ şi să­şi ajute tovarăşii de pe "Steaua întunecată".
  O altă colonie a Patriei­Mame Mu a fost civilizaţia foarte avansată a 
Incaşilor. A fost una dintre cele mai remarcabile colonii din America de Sud. 
Legenda spune că Divinitatea "a separat apele spre a­i lăsa să treacă şi să 
atingă patria lor de origine", tot aşa cum s­a deschis Marea Roşie, pentru a lăsa
să treacă pe copiii lui Israel. Potrivit acestor legende, marile lor cetăţi au fost 
construite de oameni albi, bărbaţi, care veniseră în America de Sud cu mult 
înaintea Incaşilor şi se stabiliseră acolo. Marile drumuri erau deja vechi în 
timpul Incaşilor şi au fost folosite de lemurieni în primele lor încercări de 
colonizare.
  Giganticul Disc Solar din aur masiv nu a fost opera Incaşilor. Fusese 
adus din Lemuria şi adorat în templele din America de Sud, timp de secole. 
Legenda spune că, atunci când era lovit, vibraţiile sale speciale puteau 
determina cutremure de pământ.
  În America de Sud, civilizaţia Maya a fost o altă mare colonie MU. Unii 
pretind că pronunţia mai corectă pentru Mu este Mar şi că denumirea Maya, 
pronunţată May­Yar, ar însemna "colonie din Mar".
  O ramură a Mayaşilor, Quişeii, aveau o carte sacră – "Popul Vuh" – în 
care se putea citi că, atunci când strămoşii lor au emigrat în America, Creatorul
a separat Marea spre a­i lăsa să treacă. Încă o dată, avem de­a face cu o 
poveste identică cu. Aceea care relatează cum s­a despicat Marea Roşie, pentru 
a­i lăsa să treacă pe evrei!
  Şi coloniştii veniţi din Atlantida au influenţat cultura Maya; şi aici găsim 
iar laolaltă pe lemurieni şi atlanţi, colaborând spre înflorirea înaltei civilizaţii a 
vechii Americi Centrale.
  Itzamna era personificarea Răsăritului la Mayaşi. Despre el se spune că a
venit de la Răsărit, într­o "ambarcaţiune magică", traversând apele. A făcut 
minuni, ca aceea de a vindeca bolnavi, prin atingere cu mâna; avea, de 
asemenea, puterea de a învia morţii. El a inventat scrierea şi cărţile. 
Simbolurile vieţii şi ale luminii sunt legate de persoana sa; el a legat de arborele
vieţii civilizaţia Maya! Legenda mai povesteşte cum, după ce a instruit poporul 
Maya, Itzamna s­a întors în ţara sa de dincolo de ape, la est, de unde venise.
  Kukulcan era personificarea Apusului pentru Mayaşi, care cred că sosise 
pe drumul dinspre Vest şi că a guvernat, un timp, în actuala regiune Chichen­
Itza. Mai târziu s­a dus în Mexic, fiind cunoscut acolo sub numele de 
Quetzalcoatl. După vechii cronicari spanioli ai istoriei Mayaşilor, Itzamna a 
venit în al 4­lea "Ahau" al calendarului Maya (anul 219 d. I. Chr.). Cele mai 
vechi scrieri pe piatră descoperite până acum au fost datate, însă, ca şi mai 
vechi, astfel încât datarea venirii lui Itzamna în al 4­lea Ahau nu poate fi 
exactă! Cu toată superioritatea şi măreţia sa, i­ar fi fost imposibil lui Itzamna 
să fondeze cultura Maya ­arhitectura, limba, scrierea şi religia – la începutul 
secolului al III­lea d. I. Ch., când avem dovezi categorice despre existenţa 
acestei culturi pe teritoriul aceleiaşi regiuni, cu cel puţin trei secole anterior!
  Au fost necesare milenii pentru a stabili un calendar relativ exact. Cum 
ar fi putut Itzamna inventa calendarul Maya, care este aproape perfect, şi să­1 
şi aplice la începutul secolului al III­lea, când există numeroase tăbliţe purtând 
cert date ale calendarului Maya, conţinând date mult anterioare? Calităţile 
divine atribuite lui Itzamna sunt identice celor puse în seama altor conducători 
eminenţi ai popoarelor din perioade foarte diferite. Cronicarii spanioli au 
săvârşit o eroare enormă!
  Pentru a fi "fondatorul civilizaţiei Maya şi primul mare preot al religiei 
lor", Itzamna trebuie să fi venit cu mii de ani înainte! El a sosit pe o "navă sau 
ambarcaţiune magică". A venit dintr­o mare ţară, ce se afla în Est!
  De fapt, Itzamna a fost un mare atlant, care a pornit să colonizeze pe 
indigenii Americii Centrale. Aceştia l­au zeificat, după întoarcerea sa în 
Atlantida la bordul "navei magice", care era un balon dirijabil!
  Kukulcan a fost lemurian, venit de la Vest. Găsim astfel, în legendele 
despre "zeii de la Apus" şi "zeii de la Răsărit" dovada că Mu şi Atlantida au 
colonizat amândouă America Centrală şi i­au instruit pe cei consideraţi a fi 
indigenii ţării: mayaşii.
  Poporul instruit de Kukulcan în regiunea Chichen­Itza ­numit Itzai – "a 
rătăcit" timp de 40 de ani, cum a rătăcit şi poporul condus de Moise! Originile 
sacre, transmise din două regiuni diferite ale pământului, sunt identice.
  Unele dintre marile spirite ale continentului Mu şi ale coloniilor sale s­au 
reîncarnat, în cursul "ultimelor ore" ale Atlantidei. Aceşti "lucrători întru 
Lumină" au pregătit calea pentru ZORII ce trebuiau să vină. Aceşti membri ai 
Confreriei Binelui au mers de la o civilizaţie la alta, dintr­o reîncarnare în alta. 
Ei s­au aflat în mijlocul a numeroase civilizaţii, culturi, catastrofe, evenimente 
determinante, dar întreaga lor acţiune avea ca scop să pregătească omenirea 
pentru venirea marelui Adevăr Universal. Acest Adevăr s­a arătat în toată gloria
şi măreţia sa în Egipt, atunci când Akhnaton 1­a revelat pe ATON, ca 
Dumnezeul unic al unei lumi până atunci sceptice şi idolatre.
  Locuitorii Patriei­Mame cunoscuseră pe Dumnezeul unic. Mai târziu ei au
decăzut şi s­au distrus, pe ei şi patria lor. A urmat o eră de întuneric, care a 
durat până la ZORILE din Egipt.
  Lucrarea de faţă nu are ca obiect să vorbească cu lux de amănunte 
despre Lemuria şi Atlantida. S­a scris mult despre ele dar anumite elemente, 
foarte interesante, rămase necunoscute, trebuie dezvăluite pentru a argumenta 
marele proiect al PREGĂTIRII, a cărui realizare a durat nenumărate milenii.
  Istoria "bonetei de măgar" este una dintre revelaţiile interesante asupra 
Atlantidei. Simbolul se mai păstrează astăzi sub forma conului de hârtie, care 
se punea – pe vremea bunicilor noştri – la şcoală, pe capul elevilor care se 
dovedeau ignoranţi. Totuşi, semnificaţia veche a acestui gest s­a pierdut. 
"Boneta de măgar" are formă conică, iar conul este o mare sursă de energie. În 
Atlantida, un obiect asemănător se aşeza pe capul celor care suferiseră 
accidental leziuni cerebrale, dar şi pe capul celor care prezentau instincte 
criminale. Acest obiect era, de fapt, un dispozitiv tehnic – la suprafaţă din 
aramă – cu conexiuni compli­cate. Iată cum practica aceasta a ajuns până la 
noi şi a dăinuit în obiceiul acoperirii cu o bonetă conică a capetelor celor care 
nu sunt suficient de "inteligenţi". Pe de altă parte, toată lumea cunoaşte pălăria
conică purtată de magician, indiferent dacă el face magie neagră sau magie 
albă. Şi pălăria conică, ascuţită, a vrăjitoarelor, cunoscută tuturor copiilor.
  Regina vrăjitoarelor mexicane, Tlazolteotl, purta o pălărie conică aidoma 
celor purtate de vrăjitoarele Europei. În Spania, pe contrafortul stâncos al unei 
coline, aproape de satul Cogul, poate fi observată o remarcabilă pictură. A fost 
executată în epoca Cro­Magnon şi reprezintă un grup de femei purtând pe cap 
pălării ascuţite. Artistul care a executat­o, în regiunea Biscaia, a fost desigur 
influenţat de colonii veniţi din Atlantida, acum 25.000 de ani!
  Vrăjitoria, al cărei simbol este pălăria conică, a fost puternică în epoca 
Cro­Magnon printre indigenii din Insulele Félicité, din Canare, şi printre toate 
populaţiile vechi ale continentului american. E limpede că această formă de 
vrăjitorie nu a ajuns în America prin intermediul Asiei ci că ea exista, din 
timpurile cele mai îndepărtate, în Europa şi în America, în timpul "ultimelor 
ore" ale Atlantidei. Folosirea "dispozitivului" conic a fost denaturată. Boneta 
ascuţită a servit ca instrument de exaltare şi amuzament: benefică la origine ea
a devenit, cu timpul, prin utilizare greşită, un adevărat mijloc de "intoxicare" 
spirituală.
  Zeul egiptean Osiris purta coroana albă a Sudului, de formă conică; 
pentru indienii Chippewa din America de Nord corturile, tot de formă conică, îşi
păstrează şi azi marea lor putere şi magie spirituală. Deşi erau solid ancorate în
sol, există martori care le­au văzut agitate de zguduiri violente. Sunt urmele 
cunoştinţelor ştiinţifice secrete ale Atlantidei, din epoca în care folosirea 
conurilor de forţă era o practică în vindecarea deficienţelor mintale.
  Istoria ne dă numeroase exemple de documente importante care au fost 
ascunse, spre a scăpa de distrugere iminentă. Nici istoria Atlantidei nu face 
excepţie. Citim în Platon că istoria Atlanţilor a fost scrisă pe tăbliţe de aur, care
au fost "plasate la loc sigur, spre a fi transmise posterităţii". Atlantida a 
dispărut, lăsând numai amintirea ei şi câteva insule – Azorele, insula Sf. Paul, 
Tristan de Cunha), care înainte fuseseră culmi muntoase. Supravieţuitorii au 
plecat către Egipt unde fusese deja întemeiată o mare civilizaţie, cu circa 
24.000 ani î. I. Ch.
  "Şi a venit o zi, când s­a ridicat un Altar lui Yahve în mijlocul ţării 
Egiptului şi aproape de frontiera sa, s­a ridicat o "stelă lui Yahve" (Isaia XIX: 
19).
  Marea Piramidă se găseşte exact în centrul geografic al Egiptului de Sus 
şi de Jos. Ea este, astfel, "în mijlocul" teritoriului Egiptului şi "aproape de 
frontiera sa ", cea care separă cele două regiuni.
  Marea Piramidă este o fantastică enciclopedie a ştiinţelor fizice şi a 
cunoaşterii astrale. În acest monument incomparabil sunt simbolizate ştiinţa 
numerelor, a greutăţilor, a măsurilor, a astronomiei, a astrologiei, şi misterele 
ascunse ale fiziologiei.
  Piramida Altar, în mijlocul ţării Egiptului, a fost construită de mari 
arhitecţi veniţi din Atlantida şi supervizată de vizitatorii din alte lumi. Ei aveau 
înţelepciunea care i­a făcut să rezolve Misterul Misterelor. "Sămânţa este 
Cuvântul lui Dumnezeu".
  În momentul de faţă nimic nu dovedeşte că Marea Piramidă (a lui 
Kheops) a fost înălţată în timpul celei de a 4­a Dinastii. Caracteristicile sale 
extraordinare, diferite de ale tuturor celorlalte piramide, îi conferă o importanţă
mult mai mare decât aceea a unui simplu monument funerar. Împlinirea unui 
proiect atât de grandios reflectă o foarte mare iscusinţă în tehnica construcţiei. 
Toţi savanţii o recunosc. Lucrarea este o perfecţiune. Ceea ce pledează în 
favoarea ideii că o civilizaţie avansată exista deja în Egipt, cu mii de ani 
înaintea perioadei istorice propriu­zise a acestei ţări!
  Se va descoperi (în mod sigur, şi într­un viitor foarte apropiat) că Marea 
Piramidă cuprinde numeroase camere secrete şi că intrarea sa adevărată se află
sub statuia tăcută a celui care seamănă cu un Leu, dar care este totuşi, un 
OM: SFINXUL! El nu va mai rămâne multă vreme tăcut. Venită din cer pentru a
învinge natura animală, permiţând astfel rasei umane să dăinuiască şi – în 
timpurile foarte îndepărtate ale "Epocii de Aur" – să creeze fiinţe perfecte, 
Puterea aceasta a ajutat la construcţia unui monument capabil a rezista 
ravagiilor timpului şi destinat să servească drept far călătorilor care porneau pe
Marele Drum; un drum îngust şi tăios ca lama de brici, o cărare presărată cu 
pietre ce răneau picioarele. Dacă drumeţul e neşovăielnic, pietrele devin mai 
rare; apare o iarbă verde şi moale, răsar flori minunate pe marginile drumului; 
inima neofitului se umple de bucurie şi curaj; el se întremează, înaintează un 
pas, apoi mai face un altul şi­şi reia calea, cu ochii mereu la steaua care 
străluceşte în depărtare.
  Incomparabila Mare Piramidă ne arată ceea ce a fost făcut în secolele 
trecute, ceea ce trebuie făcut în prezent şi ceea ce va trebui săvârşit de către 
generaţiile viitoare, înainte ca întreaga omenire să îngenuncheze la picioarele 
lui Dumnezeu, Perfecţiunea Ultimă. Căci toţi sunt copiii lui Dumnezeu. Şi noi 
suntem toţi – copiii Săi.
  În Camera Regelui, care se află în partea cea mai înaltă a Piramidei – 
descoperită în zilele noastre – se găseşte un obiect absolut unic. I s­au dat 
felurite nume, de la acela de sarcofag, până la acela de cufăr pentru seminţe. În
realitate este "o ma­trice într­o altă matrice" – un caliciu sacru – figurând 
glanda pineală (epifiză) prezentă în orice creier uman. Acest receptacul, care se 
află în Camera Regelui, este deschis, pentru totdeauna, aşteptând cu răbdare 
preţioasa comoară – împlinirea ce va fi adusă de Noua Eră.
  "Sarcofagul" nu a fost destinat de desăvârşiţii lui constructori pentru a 
primi un trup de mort! Iar Piramida, care a fost construită deasupra unei 
"anomalii magnetice" naturale, amplifică, prin forma ei piramidală, conică, forţa
naturală; ea devine, astfel, un instrument de mare energie şi forţă cosmică.
  Acesta este motivul pentru care, în Camera Regelui, at­mosfera şi 
temperatură sunt atât de ciudate: un frig precum cel al morţii pătrunde până­n
măduva oaselor! Şi dacă este lovit sarcofagul, sunetul propagat nu­şi are 
corespondent în nici o gamă cunoscută! Dacă cineva ajuns până în "valea 
umbrelor" ar muri, simplul fapt de a fi plasat în acest receptacul deschis ar fi 
suficient pentru a­1 readuce la viaţă!
  Mai târziu această forţă naturală a Piramidei a scăzut, şi cei care erau 
iniţiaţi în Misterele Sacre erau aşezaţi în "sicriul" ei de piatră, care reprezenta – 
simbolic – Puterea ei originară. Ritualul semnifica faptul că neofitul era 
"condus" către "o nouă viaţă", căci "trebuie să te naşti a doua oară!"
  Savanţii au determinat că emană încă o uşoară forţă magnetică din 
această gigantică structură, dar în prezent ea este insuficientă pentru a permite
trecerea de la moarte la viaţă.
  Camera Regelui şi Camera Reginei sunt aşezate, una faţă de cealaltă, în 
aceeaşi poziţie în care este aşezată glanda pineală în raport cu cea pituitară 
(hipofiza). Niciodată nu a fost descoperită vreo urmă de sistem de iluminat, 
fiindcă era inutil. Constructorii perfecţi se bucurau de ochi "care vedeau tot" şi 
erau ei înşişi o lumină, Strălucirea ochiului lor interior ilumina tot ce se afla în 
interiorul templului.
  Aproape de vârful Marii Piramide se află camera cea mai secretă. Ea 
conţine scrieri ale tuturor civilizaţiilor lumii. O moştenire pentru umanitate, pe 
care omul modern o poate abia cu greu concepe! Odată cu Era Nouă, când 
Semnul Fiului omului va fi vizibil pe ceruri, TOATE lucrurile se vor revela. Şi, 
din nou, în decursul secolelor, omenirea va atinge acelaşi nivel atins de 
constructorii Marii Piramide, acum 26.000 de ani.
  Ici şi colo, ochii unora încep a se deschide, viziunea lor asupra lucrurilor 
devine mai subtilă, celulele creierului lor încep să vibreze către acea Armonie, 
care era, pentru cei vechi, o blândă şi pătrunzătoare "muzică a sferelor". Şi 
când va fi sosit acea "Vârstă de Aur", ne vom putea alătura şi noi acestui mare 
imn de bucurie şi cânta laude Celui Prea­Înalt, DUMNEZEULUI care ESTE ÎN 
NOI!
  Singurele hieroglife găsite în Piramidă sunt însemnele unor constructori, 
imprimate pe pietre înainte ca ele să fi fost asamblate. Multe dintre ele au fost 
puse invers, ori deteriorate în momentul montării pietrelor.
  Kheops nu ar fi permis niciodată un asemenea lucru, dacă ar fi fost el 
adevăratul constructor al Piramidei! Scoicile marine prezente la baza Piramidei 
dovedesc, totodată, că a fost ridicată înaintea unei mari inundaţii. Această 
teorie se sprijină pe tradiţii arabe, care adesea au fost greşit interpretate. 
Aşadar, Piramida a fost construită înaintea marilor inundaţii determinate de 
scufundarea finală a Atlantidei. Catastrofa a dat naştere unei ridicări de valuri, 
care au acoperit ţărmul şi unele regiuni spre interior. Fenomenul s­a petrecut 
cu circa 24.000 de ani î. I. Ch. La acea epocă, marele savant atlant TOTH a 
venit în Egipt pentru a ajuta la proiectul pus în lucru de către vizitatorii din 
spaţiu. La începutul fiecărui nou CICLU COSMIC (fiecare durând aproximativ 
26.000 de ani), va fi construit un edificiu asemănător. Sfinxul a fost realizat cu 
mii de ani după aceea, de către lucrători egipteni, cum o dovedeşte stilul operei.
Adevărata intrare a Piramidei a fost acoperită, astfel, de Sfinx. Un lăcaş secret 
al LEULUI. Aceasta, pentru a împiedica pe intruşii unei epoci de tenebre să 
profaneze mormântul sacru. Trecerea care conducea spre Camera Regelui şi la 
alte camere mai secrete a fost închisă cu mii de ani înaintea erei creştine; din 
această cauză, după aceea, toţi cei care au fost admişi în Misterele Piramidei au
primit iniţierea în galeriile subterane – necunoscute astăzi. Fără aceste galerii 
nu ar fi fost posibil să se intre sau să se iasă, de vreme ce singura intrare de la 
suprafaţă era închisă complet de blocurile peretelui exterior. Intrarea secretă – 
acoperită de masa Sfinxului, OMUL­LEU – va fi scoasă la iveală în anii ce vor 
veni.
  Altădată, accesul la temple – sub Sfinx – era închis cu o poartă de bronz, 
al cărui mecanism secret era învăluit într­un respect general – un soi de teamă 
religioasă îi asigura inviolabilitatea, mult mai bine decât ar fi făcut­o o pază 
înarmată. În interiorul Sfinxului s­au tăiat galerii ce duc la partea subterană a 
Marii Piramide. În aceste temple ascunse sub pământ se găsesc în prezent 
manuscrise alcătuite pe tăbliţe de argilă sau de metale preţioase şi pe suluri de 
papirus.
  Piatra de încununare era ea însăşi o piramidă în miniatură, din aramă 
pură! Este metalul simbolic al Venusului, aşa cum Crux Ansata (Ankh) – 
simbolul eternităţii – este simbolul planetei Venus. Această stranie calitate i­a 
conferit poziţia ei de piatră unghiulară.
  Cei vechi spuneau: "Arama este mai preţioasă ca aurul!"
  Orice călător care intra în Egipt vedea de departe un imens triunghi, 
lucind, ca o flacără, a cărui strălucire albă se reflectă pe toate cele patru laturi 
ale Piramidei; în vârf era o flacără magnifică, sclipitoare, care părea să se ridice,
atunci când razele soarelui prefăceau arama într­o lumină aurită orbitoare!
  A fost locul unde a început pregătirea, care trebuia să ducă la revelaţia 
lui ATON. Marea Piramidă este CASA LOCURILOR SECRETE, prima construcţie
ridicată spre a primi totalitatea adevărurilor secrete care sunt fundamente 
sigure ale tuturor ştiinţelor şi ale tuturor artelor.
  "Iluminaţii" antichităţii traversau culoarele şi camerele mistice. Trecând 
pragul porţii, ei erau oameni; când ieşeau, deveneau ZEI.
  Piramida este locul "celei de­a doua naşteri", "Matricea misterelor".
  Tradiţia spune că undeva, în adâncurile ei, trăia o fiinţă care se numea 
"Locuitorul". Era un înţelept cu cap de leu, pe care puţini oameni 1­au zărit.
  Unele legende povestesc că la origine, când omul a ajuns pe Pământ, 
acum milioane de ani, el a luat o înfăţişare animală. Întâi, pe aceea a unei 
"pisici" uriaşe, şi mai târziu, pe cea a unei maimuţe. Marele Sfinx al Egiptului, 
care are corpul unui leu şi cap omenesc, consemnează această prodigioasă 
tranziţie, care a avut loc în vremuri mult îndepărtate.
  S­a spus deja că TOTH Atlantul a ajutat la realizarea Piramidei. Celelalte 
piramide, ridicate mai târziu, au fost imitaţii mai mici şi nu atât de perfecte, 
realizate de egipteni. Toth a aşezat manuscrise secrete şi cele douăsprezece 
tăbliţe de smarald ale sale în Marea Piramidă.
  Mai târziu, în timpul domniei agitate a lui Horemheb (1346­1322 î. I. 
Ch.), tăbliţele acestea au fost scoase din Piramidă şi expediate marilor preoţi 
Maya din America Centrală, care le­au aşezat sub altarul unuia dintre marile 
temple ale Zeului Soarelui din ţara lor.
  După cucerirea spaniolă, oraşele au fost părăsite şi comorile templelor 
uitate.
  Toth a mai ascuns în Piramidă şi alte scrieri şi instrumente ale Patriei­
Mamă Mu şi ale Atlantidei. Aceste scrieri explică cum au trăit "Fiii Luminii" 
printre cei vechi. Ei nu semănau cu fiii oamenilor, decât atunci când doreau să 
îmbrace aparenţa materială. Apoi, "o bucată dintr­o stea" a căzut asupra 
Atlantidei şi a distrus­o.
  În însemnările sale, Toth descrie cum aceşti "Fii ai Luminii" "îşi folosesc 
bagheta, dirijând cu ea o rază vibratorie". Pare o aluzie la puterea "vril "­ului, 
utilizat de numeroşi regi şi prinţi ai Egiptului în anii următori!
  În timpul celei de­a 3­a Dinastii (anul 3.000 î. I. Ch.), Toth s­a încarnat în
Egipt, devenind Iemhotep, arhitectul Regelui Zoser. Mai târziu Egiptenii l­au 
zeificat, declarându­l Zeul Ştiinţei şi al Medicinei; a fost identificat şi cu Toth, 
Scribul Zeilor. Ceea ce era corect, deoarece el era Toth. Numele său, Iemhotep, 
înseamnă "cel ce vine în pace". În timpul domniei lui Zoser el a descoperit 
baghetele­vril, pe care le ascunsese în Marea Piramidă pe vremea când era 
Toth. Iemhotep a fost zeificat, fiindcă a revelat marea putere a vril­ului în 
perioada reîncarnării sale, şi a realizat numeroase minuni, gratie acesteia. Toth
spune, în tăbliţele sale de smarald: "În vârful Piramidei, am aşezat "cristalul" 
care­şi trimite raza în "Spaţiu­Timp" şi care captează forţa ce vine din eter". 
Cristalul era."piatra unghiulară" din Aramă Pură!
  Toth mai spune că Marea Piramidă a fost copiată după piramida naturală
de forţă telurică care arde veşnic şi că, din cauza aceasta, ea va dura dincolo de
secole.
  Una dintre tăbliţele de smarald menţionează: "De mult, în trecut, foarte 
departe în Spaţiu­Timp, Copiii Luminii şi­au coborât privirile pe Pământ; 
văzând pe copiii oamenilor supuşi şi prizonieri ai "Forţei venite din Adâncuri", 
ei au înţeles că omul nu se va putea ridica de la pământ către Soare, decât 
eliberându­se de această sclavie. Pentru a­i ajuta, ei au venit pe Terra şi s­au 
încarnat în trupuri asemănătoare celor omeneşti. "Maeştrii tuturor lucrurilor" 
au spus, apoi: "NOI suntem aceia care am fost creaţi din pulberea spaţiului, 
împărtăşind viaţa întregului Infinit, trăind în lume precum copiii oamenilor, 
asemeni copiilor oamenilor, şi totuşi, Diferiţi."
  Toth ştia că toţi oamenii sunt fiinţe spirituale, în esenţa lor, căci spune: 
"omul este o STEA legată de un corp! OMUL s­a născut în spaţiu: este un copil 
al Stelelor! Omul este o Flacără înlănţuită de un munte!"
  Constructorii Marii Piramide au îngropat una dintre marile lor nave 
spaţiale la baza acesteia. Puterea ei s­a adăugat celei a monumentului. Toth se 
referă la acest fapt când menţionează: "Adânc în sol, aproape de fundaţii, a fost 
îngropată o navă spaţială care aşteaptă momentul când omul se va elibera. 
Deasupra navei spaţiale va fi ridicat un reper sub formă de LEU, asemănător, 
totuşi, OMULUI".
  Această zestre de cunoaştere nu s­a pierdut niciodată cu toate că, în 
epoci de tenebre, omul a uitat­o. Ne apropiem acum de momentul în care 
înţelepciunea ascunsă va fi din nou sprijinul esenţial – religios şi filosofic – al 
lumii.
  Ora judecăţii dogmelor va suna curând; camerele secrete ale CASEI 
LOCURILOR SECRETE se vor redescoperi nu peste multă vreme. În aceste 
culoare atemporale vor răsuna din nou cântecele celor ILUMINAŢI şi toţi 
oamenii care caută ADEVĂRUL îl vor găsi.
  "Confreria Binelui", care a parcurs un drum lung şi anevoios spre a 
ajunge în Egipt, trecând prin continentul MU şi Atlantida, ni se dezvăluie 
iarăşi.
  Dar, înaintea ZORILOR, este din ce în ce mai necesară o PREGĂTIRE.
  Această lucrare în Lumină trebuie să fie desăvârşită de­a lungul a 
numeroase încarnări. E aproape imposibil de vorbit amănunţit despre un astfel 
de travaliu, întins pe o durată atât de îndelungată. Aşadar, în cartea de faţă nu 
vom vorbi decât despre VIEŢILE cunoscute în ISTORIE.
  De exemplu, în jurul anului 1800 î. I. Ch., Avraam – tatăl tuturor evreilor
şi primul mare patriarh – era contemporan cu Hammurabi – Regele Imperiului 
Babilonian. Avraam plecase din Ur, în căutarea unei ţări unde ar putea 
întemeia o naţiune eliberată de orice idolatrie. Cunoscut sub numele "Amrafel" 
în Geneză (cap. XIV), Regele este în realitate Hammurabi şi Avraam îl întâlnise 
personal în Ur.
  "Codul de Legi" al lui Hammurabi provine direct de la Avraam. Regele 
babilonian şi­a adunat scribii şi le­a dictat legile regatului său, apoi a poruncit 
să fie săpate pe coloane de piatră cu aspect de stelă funerară, care au fost 
trimise în principalele oraşe. Aceste stele îl reprezentau pe Hammurabi primind
legile de la Zeul­Soare Shamash. Regele a fost un mare protector al învăţăturii 
şi domnia sa a înregistrat o perioadă de intensă activitate literară. E de mirare 
atunci că Hammurabi, al cărui cod de legi seamănă cu legislaţia israeliţilor, s­a 
reîncarnat mai târziu în Moise, primul legislator al Israelului?
  Când Aavram s­a îndreptat spre Sud, venind din Bethel, a trecut aproape
de Ierusalim, unde l­a vizitat pe Sem (fiul cel mare al lui Noe). Sem nu era 
altcineva decât preotul­rege al Salem­ului (Ierusalim), numit ca rege 
Melchisedec!
  Vechile tradiţii spuneau că Sem este un supravieţuitor al Potopului, aflat 
în viaţă, încă, în epoca lui Avraam. Omul cel mai bătrân de pe Pământ!
  Din cauza foametei Avraam a plecat în Egipt, trecând prin sudul ţării, şi 
a rămas acolo până ce foametea a încetat. Faraonul Egiptului era în vremea 
aceea. Senusert II din Dinastia a 12­a. La Beni Hasar se păstrează şi azi o 
sculptură care reprezintă vizita călătorilor semiţi – veniţi din Asia – la curtea 
Faraonului, ca şi cum ar fi vorba despre un eveniment de mare importanţă. 
Este o mărturie a vizitei lui Avraam în Egipt.
  Când Sara, soţia lui Avraam şi mama lui Isaac, a murit, a fost 
înmormântată în peştera Machpelah, pe versantul vestic al Hebronului. Acum, 
în locul acela se înalţă o moschee mahomedană. Ea cuprinde pietrele funerare 
ale lui Avraam, Isaac, Iacov, Sara, Rebeca şi a lui Lea. Are practicată o 
deschizătură circulară, care conduce la o peşteră subterană, adevărata peşteră 
Machpelah. Nimeni nu a intrat acolo, de peste 600 de ani!
  Manuscrisele lui Avraam, Isac şi Iacov acolo vor fi găsite, ceea ce va 
declanşa proteste şi nelinişti teologice de pretutindeni!
  Suntem, în acest moment, la secvenţa emigrării în Egipt ­epoca lui Iosif, 
cel cu "mantia de mai multe culori". Această mantie deosebită era un semn de 
favoare, dovedind intenţia lui Iacov de a­i acorda lui Iosif "Dreptul celui mai 
vârstnic", deşi Iosif era cel de­al II­lea fiu al său. El era, totuşi, întâiul fiu al 
Raşelei, soţia preferată a lui Iacov; de aceea, şi Iosif era fiul său favorit. La 
vârsta de 17 ani, din pricina geloziei fraţilor săi, el a fost vândut în Egipt. Era 
foarte pur, de o frumuseţe rară, şi avea un dar extraordinar de a conduce, ca şi 
însuşirea de a găsi partea cea bună din situaţiile dificile. Iosif a trăit 13 ani în 
casa lui Putifar. La 30 de ani a devenit Vizir al întregului Egipt. A murit la 110 
ani.
  Aşa s­a făcut că Iosif a ajuns să deţină locul al 2­lea în Regat, după 
Faraonul Apepa I (Apepa Auserra sau Apofis), cam în al 17­lea an al domniei 
acestuia (1761 î. I. Ch.). Marea perioadă în cursul căreia a fost pregătit 
CUVÂNTUL a atins apogeul în 1761 î. I. Ch., în momentul în care Faraonul îl 
proclama de Iosif SHALIT (Vizir) al întregului Egipt.
  Au trebuit milenii, ca această perioadă să atingă punctul culminant.
  Iosifcare fusese sclav – ajunge să simbolizeze culmea cea mai înaltă a 
cunoaşterii spirituale.
  Apepa I a devenit Faraon al Egiptului în 1777 î. I. Ch. (a 15­a Dinastie). 
Acest mare conducător s­a reîncarnat mai târziu ca Amenhotep III, tatăl lui 
Aknaton!
  "Iosif" înseamnă "Cel pe care Iehova îl va mări; el se va înălţa treptat, 
mergând din perfecţiune în perfecţiune!"
  Şi a progresat, într­adevăr, de vreme ce a devenit mai apoi Hammurabi, 
cel care a avut misiunea să­şi conducă poporul afară din Egipt, după cum tot 
el, sub o altă înfăţişare, îl călăuzise în Egipt.
  Faraonul 1­a numit pe Iosif Cafnat­Paneah (Geneza, XII:45), ceea ce 
desemnează "Descoperitor de taine".
  Cu toate că într­un capitol ulterior vom reveni detaliat asupra acestei 
chestiuni, menţionăm aici că, după Biblie, perioada cât a stat în Egipt poporul 
lui Israel este când 400 de ani, când 430!
  După Etienne, perioada respectivă ar fi de 400 de ani. În Cap. XV al 
Genezei citim: "Să ştii că urmaşii tăi vor fi străini într­o ţară care nu va fi a lor, 
vor fi sclavi; şi vor fi persecutaţi timp de 400 de ani; şi vor pleca apoi cu mari 
bunuri (Geneza XV: 13­14).
  Iar în Exod (Cap. XII:40): "Copiii lui Israel au stat în Egipt 430 de ani".
  Iacov, împreună cu toţi fraţii lui Iosif, cu familiile şi turmele lor, s­au dus 
în Egipt în 1752 î. I. Ch., al 26­lea an al domniei lui Apepa I.
  Plecând de la această dată, vom scădea durata tradiţională de 430 ani, 
obţinând anul 1322 î. I. Ch. (anul morţii lui Horemheb) ca dată a Exodului.
  Dacă preluăm ca dată de bază durata de 400 de ani, obţinem anul 1352 
î. I. Ch., epoca domniei tânărului Rege Tutankamon.
  Vom arăta mai departe că ambele date sunt valabile pentru fixarea datei 
întoarcerii copiilor lui Israel în patria lor şi că, în realitate, nu a existat 
niciodată un Faraon al Exodului!
  Iosif a fost mai întâi servitor în casa lui Putifar, care era prinţ al gărzilor 
şi preot al lui ON. El era ofiţerul Faraonului şi l­a cumpărat pe Iosif la Median. 
Trebuit reţinut că acest Putifar, care apare în Cap. 37 al Genezei, este acelaşi 
cu Putifar din Cap. 41, numit aici Poti­Fera. Iată­l pe Iosif – aflat în închisoare o
scurtă perioadă de timp – ajungând mai târziu Şef al întregului Egipt, ca Shalit.
Termenul de "Shalit" semnifică "Stăpânul" ("Maestrul", "Învăţătorul") şi 
prefigurează apariţia marilor profeţi.
  Iosif în Egipt reprezintă lumea gândirii sau manifestarea unei idei 
spirituale elevate. Reprezintă, totodată, şi percepţia noastră cea mai înaltă 
privind ADEVĂRUL, acţionând asupra lumii formelor şi conferindu­le o stare 
mai ordonată.
  Putifar avea o fiică, pe nume Asenath ("Consacrată lui Neit"). Iosif a 
văzut­o adesea în casa tatălui ei, iar Faraonul i­a dat­o de soţie. Ea a fost 
mama lui Efraim şi a lui Maaasseh. Asenath fusese, într­o reîncarnare 
precedentă, "Doamna Soarelui" – femeia­istoric din continentul Mu. La rândul 
său, într­o existenţă anterioară, Iosif fusese Prinţul domnitor din Mu.
  Din acest moment, pentru cuplul acesta începe o asociere care avea să 
dăinuie de­a lungul a numeroase vieţi şi în numeroase lupte.
  Povestea "Celor doi fraţi", transmisă pe un papirus vechi, care se 
păstrează azi la British Museum, a fost scrisă în vremea domniei lui Seti II 
(1214 ­1210 î. I. Ch.), din a 19­a Dinastie. Ea prezintă o mare asemănare cu 
istoria lui Iosif şi a soţiei lui Putifar. (Cât a trăit în casa lui Putifar, Iosif a intrat 
în conflict cu soţia acestuia, care l­a pârât bărbatului ei, iar Putifar l­a băgat, 
pe acest motiv, pe Iosif la închisoare). Incidentul care a inspirat­o este 
consemnat în arhivele Curţii Egiptului şi constituie dovada prezenţei lui Iosif 
aici. Există, de asemenea, şi statui care­l reprezintă pe Iosif ca scrib! Ele vor fi 
descoperite în interiorul Marii Piramide – în templul existent sub Sfinx – şi în 
Palatul lui Iosif la ON (Palatul lui Iosif a fost descoperit de Sir Francis Petrie, în 
1912).
  Templul din ON – care a fost construit "pentru a dura o veşnicie" – era, la
vremea aceea, templul plasat cel mai la nord, în Delta Nilului. ON era numele 
egiptean al Heliopolis­ului şi mai era numit ON­MEHIT ("ON de la Nord"), spre 
a­l distinge de "ON de la Sud". Iosif şi Asenath au venit deseori la acest templu 
care, din păcate, nu a durat "o veşnicie". Tot ce a mai rămas din construcţia lui 
măreaţă – pe atunci în grija marelui preot Putifar – este o coloană de granit 
roşu, "obeliscul din On", ridicat de Senusert I (Sesostris din a 12­a Dinastie), 
înaintea venirii lui Avraam în Egipt.
  Tot ce au întreprins Iosif şi Asenath a pregătit CUVÂNTUL Tatălui Infinit, 
"pentru a dura veşnic" printre oameni. Reţineţi: acesta a fost punctul culminant
al acestei perioade, a PREGĂTIRII.
  În vremea aceea, în Egipt, cel care va fi mai târziu Tutankhamon, Faraon 
din a 18­a Dinastie, trăia pe malurile Nilului, într­o totală sărăcie.
  Ce paradoxale sunt vieţile oamenilor! Să fii o "ruină" umană, ignorată de 
toţi, pe malurile unui râu sacru, cu gunoaiele Egiptului drept hrană, şi să devii 
un Faraon, stăpân peste cel mai frumos dintre tronurile lumii, câteva secole 
pământene mai târziu!
  Această "epavă" fusese însă Merk, de pe "Navele de Lumină", venit în 
vechiul Mu, în ceasurile lui cele mai întunecate!
  Mulţi se vor întreba: "Care e raţiunea că toate aceste entităţi au cunoscut
încarnări atât de glorioase?" Dar ei n­au fost întotdeauna mari, nici 
întotdeauna Faraoni!
  Alţii vor spune: "Dacă au fost de atâtea ori regi şi prinţi, de ce a trebuit, 
în alte vieţi, să devină cei mai umili?"
  Trebuie să ştim că cel care apare sub o înfăţişare superbă şi având înalt 
rang social poate să nu însemne mare lucru, pe plan evolutiv! Ajuns rege, un 
individ se poate dovedi un tiran monstruos. Sau, rămânând sărac, un individ – 
considerat cel mai umil dintre toţi – poate deveni, între ai săi, un mare om şi 
poate străluci în tenebrele epocii sale. Cei pe care Istoria i­a numit "mari", în 
ochii Celui Atotputernic pot să nu fie atât de "mari". Dar toţi aceia pe care 
Istoria i­a uitat. Miile de bărbaţi şi femei care au purtat torţa Adevărului de­a 
lungul timpului şi secolelor sângeroase? O viaţă petrecută sub aparenţe umile 
poate să fi făcut servicii mult mai mari decât una trăită sub aparenţa unui 
Prinţ lipsit de autoritate.
  Umil în aparenţe, cel care avea să devină peste secole Tutankhamon, 
trăind în timpul lui Iosif, a mers de multe ori la Templul lui On condus de 
Asenath, care l­a instruit. Mai târziu, el a ajutat la ascunderea scrierilor lui 
Iosif în Palatul din On. Faptele împlinite de el spre binele omenirii au fost mult 
mai importante decât acelea săvârşite cu secole mai apoi, când a stat pe tron şi 
a purtat pe capul lui cel tânăr "dubla coroană" a Egiptului de Sus şi de Jos. 
Căci, ajuns Faraonul Tutankhamon, a fost un slab conducător.
  După aceea, Iosif a murit şi trupul lui a fost dus la Hebron, pentru a fi 
îngropat. Când era pe moarte, a cerut fraţilor săi să jure: "Când tribul lui Israel 
se va întoarce în Ţara Canaanului, va trebui să ducă şi oasele lui Iosif din 
Egipt". (Exodul, XIII:19).
  Dar, au făcut­o oare?
  Vom vedea mai târziu!
  Dumnezeu a vrut ca, o vreme, Israel să fie hrănit cu învăţăturile 
civilizaţiei egiptene, mai avansată în acea epocă.
  Să parcurgem istoria Egiptului din timpul lui Iosif până la domnia lui 
Ahmoz I, întemeietorul celei de a 18­a Dinastii, în 1580 î. Ch.
  Ahmoz I este foarte important, nu numai fiindcă a fondat cea mai mare 
dinastie egipteană, ci pentru că a fost contemporan cu David şi cu fiul acestuia,
Solomon! Afirmaţia aceasta va şoca, desigur, pe toţi erudiţii Bibliei!
  Într­adevăr, în general se admite că Regele David a domnit de la 1010 la 
970 î. I. Ch. Şi că Solomon i­a urmat în 970. Construcţia faimosului templu 
datând din 966 î. I. Ch.
  Cu toate acestea, manuscrise foarte vechi, care se găsesc în misterioasa 
Şcoală din Anzi, aproape de Lacul Titicaca, în Peru, dau o versiune cu totul 
diferită!
  Se spune, într­adevăr, că David şi fiul său Solomon au trăit cu 5 sau 600
de ani mai devreme decât se crede.
  Pentru a­mi argumenta afirmaţia, voi cita o autoritate în materie – dr. J. 
McKee Adams, profesor de arheologie Biblică: ". În vremea domniilor liniştite ale
lui David şi Solomon, puterile străine privesc cu respect spre Ierusalim. Dar, 
foarte curios, examinând monumentele care au rezistat până­n zilele noastre, 
nu găsim nici cea mai mică aluzie la David sau la Solomon şi, bazându­ne pe 
această tăcere, am fi îndreptăţiţi să presupunem că suveranii evrei nici nu au 
existat. Pe de altă parte, o astfel de concluzie ar fi complet nejustificată. Putem 
fi siguri că mărturiile evreilor, care vorbesc despre faptele excepţionale ale lui 
David şi Solomon, nu sunt inventate şi că ele pot fi considerate ca documente 
autentice despre monarhi care au existat în realitate".
  Dr. Adams mai spune: ". Se mai păstrează, însă, foarte puţine mărturii 
din această epocă biblică. În afara scrierilor vechiului Testament, întreaga 
perioadă apare aproape goală, în ceea ce priveşte poporul evreu. În acel 
moment din Istoria Civilizaţiilor, evreii treceau unul din acele "momente 
obscure", în cursul cărora erau necunoscuţi sau stăpâniţi de un alt popor, 
situaţia a doua fiind cea mai frecventă".
  Nu este "curios" că nu găsim nici o aluzie la David sau Solomon pe 
monumentele datând cu o mie de ani înaintea erei creştine, deoarece ei au 
domnit cu secole înainte!
  "Monarhii evrei" au existat, este adevărat, dar au trăit în alt moment.
  "Mărturiile istorice" ale evreilor, care vorbesc despre David şi Solomon, 
nu sunt inventate, dar ele se înşeală punând această perioadă în anul 1.000 î. 
I. Ch. Vechiul Testament este singura sursă de informaţie asupra celor doi regi 
de care dispunem; ceea ce înseamnă că orice încercare de a regăsi o urmă a 
prezenţei lor în perioada care li se atribuie tradiţional ar fi zadarnică. Dacă am 
căuta, însă, astfel de urme în timpul domniei lui Ahmoz I, în 1560 î. I. Ch., am 
găsi dovada certă a existenţei lor!
  Dr. Immanuel Velikovski, în lucrarea sa "Secole de Haos", pune această 
problemă delicată şi demonstrează, alungând umbra îndoielilor oficiale, că 
epoca în care a trăit David a fost aceea a lui Ahmoz I şi cea a lui Solomon a fost
epoca celebrei Hatşepsut, Regina Egiptului.
  Epoca lui Tutmes III a fost paralelă cu a lui Roboam – care era fiul lui 
Solomon – şi a lui Jeroboam, rivalul său.
  Dr. Velikovski ia ca punct de plecare simultaneitatea catastrofelor 
naturale, descrise în "Cartea Exodului", şi în papirusul "Ipuwer" egiptean. El 
arată că Istoria Lumii este cu totul diferită de ceea ce ni s­a spus!
  Ar fi fost posibil, oare, ca un rege atât de renumit, ca Solomon, să fi fost 
omis din istoria propriei sale epoci? Ca numele său sau evenimentele 
importante ale domniei sale să fi trecut neobservate în "ochii" contemporanilor 
său?
  Desigur că nu!
  Totuşi, nici un cercetător al Istoriei Antice nu ar îndrăzni să deplaseze 
Istoria Regilor Ierusalimului, nici un singur secol – cu atât mai puţin cu şase!
  — Spre a nu răsturna toate datele şi conceptele stabilite.
  Una din două: ori şase sute de ani au "dispărut" din istoria poporului 
evreu, ori şase sute de ani s­au cufundat în Istoria Egiptului şi, tot atât de bine,
în cea a altor popoare!
  Eroarea, aşadar, nu e a Istoriei, ci a istoricilor! Iar eroarea lor fantastică 
şi de necrezut a dus la transformarea Istoriei lumii Antice într­una de "secole 
de haos".
  Intenţia acestei lucrări nu este, însă, de a dezbate aceste probleme 
controversate. Cititorii dornici de argumente pro şi contra vor citi cartea d­rului
Velikovski. Intenţia noastră este de a arăta că pe planeta noastră au venit 
anumite fiinţe – ce nu aparţineau Terrei – spre a ajuta omenirea în eforturile ei 
de a trece din starea bestială în starea divină, şi că aceste fiinţe s­au 
reîncarnat, în diverse momente ale Istoriei, în acest scop. Suntem mult mai 
puţin interesaţi de date, decât de vieţi; cu alte cuvinte am dorit să căutăm a 
afla cine era cine şi de ce. Ceea ce ne interesează aici, de asemenea, sunt 
numeroasele comori literare ale lumii vechi, care au fost tăinuite şi a căror 
amplasare actuală constituie LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!
  După o mare catastrofă naturală, în timpul căreia fluviul "s­a schimbat 
în sânge" şi Pământul s­a cutremurat, în Egipt a năvălit un popor cu numele 
Amu sau Hiksoşi. Ei au invadat Egiptul fără nici o oprelişte, aducându­i pe 
egipteni în stare de sclavie, au distrus manuscrise preţioase şi opere de artă, au
ucis, au ars şi au condus în locul Faraonilor, cu o ferocitate oarbă, barbară.
  Amu sau Hiksoşii din Egipt, precum şi Amaleciţii evreilor şi Arabilor nu 
au fost popoare diferite, ci una şi aceeaşi naţiune!
  Forţele negative sau "rele"s­au încarnat în poporul Hiksos. Acele forţe în 
permanentă opoziţie cu Adevărul şi Cunoaşterea Universală.
  Mai târziu, în Egipt, ele vor fi susţinătorii din umbră ai preoţimii lui 
Amon, reamintind, într­un fel, de distrugerea continentului Mu şi a Atlantidei 
de către cei care luaseră "Calea Rea". Tot aceste forţe au fost răspunzătoare de 
distrugerea marilor scrieri purtătoare de Adevăr, în Lumea Veche şi cea Nouă. 
Ele sunt prezente şi astăzi, întruchipate de Anticrist ­reprezentat prin acei care 
vor să menţină popoarele Pământului în lanţurile ignoranţei, care le determină 
să se masacreze cu miile pe câmpurile de luptă, spre a­şi potoli setea de 
desfrâu, de cuceriri, şi a­şi realiza proiectele lor de dominare a lumii.
  Regele Saul a dus războiul de eliberare a Egiptului şi Israelului căci 
israelienii şi egiptenii credincioşi aveau de sfărâmat, în vremea aceea, jugul 
impus de amaleciţii­hiksoşi. Saul a reuşit marele act de bravură de a elibera 
estul ţării de teroarea cruzilor hiksoşi. Istoria nu­1 menţionează totuşi, deşi a 
fost un personaj ieşit din comun, al cărui "caz" vă rămâne o enigmă.
  Îl admira pe David, cu toate că era gelos pe el. A fost blestemat de 
Samuel şi ultima luptă pe care a dat­o a fost cu presimţirea teribilului său 
destin. În timpul acestei bătălii, fiului lui Ionatan şi lui însuşi li s­au tăiat 
capetele.
  Pe ruinele imperiului fabulos al amaleciţilor­hiksoşi s­au ridicat două 
regate libere şi puternice: Regatul lui Iuda şi cel al Egiptului. Ele şi­au împărţit 
moştenirea lăsată de puterea hiksoşilor, care a fost nimicită.
  David a devenit Regele întregului Israel, iar în Egipt s­a urcat pe tron 
Ahmoz I, în 1580, înainte de Christos (Dinastia 18).
  David nu era înalt, era frumos, chiar foarte seducător, şi avea o forţă 
fizică ieşită din comun. Era un războinic, prudent la vorbă, curajos, iubind 
muzica şi foarte pios. "David" înseamnă "iubit", "îndrăgit". David semăna cu 
Iisus şi viaţa sa a anunţat­o pe cea a omului perfect, Iisus Christos, care făcea 
parte din Casa lui David (neamul lui David). David era păstor, ca Iosif înaintea 
sa, un păzitor al forţelor animale naturale; David îl reprezintă pe Dumnezeu, de
la care provine Adevărul Divin, născut în Natura Sa Divină. Într­o altă 
existenţă, în Egipt, el fusese aşezat, ca rang, imediat "după Faraon".
  De data aceasta, el a urmat acelaşi model de reîncarnare.
  Iosif fusese sclav apoi şef al întregului Egipt, David a fost mai întâi păstor
umil apoi a devenit şeful israeliţilor.
  Istoricii au persistat într­o confuzie privind popoarele lui Israel şi al lui 
Iuda, din Canaan. Le va fi greu să admită vreodată că David a trăit în epoca în 
care israeliţii erau încă reţinuţi în "Casa captivităţii" – în Egipt!
  Cum ar fi putut fi David Rege al Israelului, când israeliţii erau încă sclavi 
într­o ţară străină, iar Exodul se producea cu secole mai târziu?
  Dacă David a fost contemporan cu Ahmoz I înseamnă această că el a 
domnit asupra populaţiei din Canaan? Dimpotrivă! Trebuie să amintim că, 
atunci când Iacov cu familia şi turmele lui au venit în Egipt, nu toţi locuitorii 
patriei lui i s­au alăturat. Mai târziu, desigur, acest mic nucleu al populaţiei din
Canaan s­a reîntors din Egipt spre Canaan, numit "Ţara făgăduinţei". Dar 
israeliţii întorşi din Egipt, şi locuitorii Canaanului – cei rămaşi pe loc – au fost 
unul şi acelaşi popor. Poporul denumit "al lui Iuda" îi cuprindea şi el pe 
israeliţi, dar termenul a apărut abia în momentul în care Regatul lui Israel s­a 
divizat. Rasial, cei întorşi din Egipt nu erau diferiţi de Iacov, de Iosif şi de alţi 
emigranţi care s­au îndreptat spre sud.
  Toţi ar trebui desemnaţi – mai simplu – prin termenul de "israeliţi", fie că 
erau din Egipt, din ţara Canaan – sau, după divizarea regatului lor, din aceea a
lui Iuda.
  Iosif şi Asenath au PREGĂTIT ZORILE în Egipt; David şi Batşeba au 
PREGĂTIT venirea MAESTRULUI (Domnului Nostru Iisus) adică ÎMPLINIREA, în
Israel.
  Momentul cel mai întunecat din viaţa lui David este cel în care, pentru a 
rămâne împreună cu Batşeba, se face vinovat de adulter şi de crimă. 
Dumnezeu l­a iertat, dar a pronunţat această sentinţă cruntă: "Acum, sabia nu
se va mai îndepărta de casa ta niciodată" (Cartea a 2­a, Samuel, XII: 10). David 
a cules ceea ce a semănat, şi chiar mai mult decât atât! A fost o "recoltă" lungă 
şi amară! Fiica sa, Tamar, a fost violată de propriul ei frate Amnon, care, la 
rândul lui, a fost asasinat de fratele său Absalon. Absalon a condus o rebeliune
contra tatălui său şi a fost ucis în timpul unei bătălii. În ultimii ani de viaţă, 
domnia glorioasă a lui David a fost întunecată de tulburări neîncetate. Chiar 
unii dintre Psalmii săi (precum Psalmul XXXII şi al LI­lea) au luat naştere din 
această experienţă amară.
  David a cunoscut toate slăbiciunile omeneşti. A fost impulsiv, înclinat 
spre greşeală. A săvârşit anumite păcate, însă a fost devotat trup şi suflet lui 
Dumnezeu, în toate rugăciunile sale şi în laudele sale.
  Batşeba trebuia să devină soţia lui David, pentru că aşa era prefigurat în 
Marele Proiect. Ea fusese Asenath, soţia lui Iosif, şi trebuia să­l nască pe 
Solomon. Când s­a născut Solomon din unirea lor, atunci iubirea – prin 
împlinirea ei – a adus Pacea.
  "Batşeba" înseamnă "a şaptea fiică" – şapte fiind număr perfect. "Sheba" 
este forma veche a cuvântului ebraic "a jura pe cifra şapte", jurământ prin care 
se afirmă că promisiunea va fi ţinută.
  Mai târziu, numele ei a fost schimbat în acela de "Betshua", nume care 
are o mai mare încărcătură spirituală. În timp ce "sheba" înseamnă "jurământ 
de realizare", "shua" arată împlinirea lui. Când era măritată cu Urie, ea jurase 
că îl va lua de soţ pe David. Şi­a atins ţelul, şi­a ţinut jurământul, deci, s­a 
îndreptat către împlinirea destinului ei din acea secvenţă temporală şi sub acea
încarnare.
  Înainte de a muri, David şi­a amintit de legenda­proorocire: "Atâta vreme 
cât va exista rasa lui Amalek, faţa lui Dumnezeu va rămâne ascunsă – aşa 
precum a fost – şi El nu Şi­o va mai dezvălui decât atunci când rasa lui Amalek
va fi distrusă, căci nu va mai fi război atunci".
  După secole, se pare că ne apropiem de momentul când "rasa Păcatului" 
va fi înfrântă; nu va mai fi război şi omul va fi, în sfârşit, liber. Atunci, abia, 
"Faţa lui Dumnezeu" se va dezvălui. Bethleem (oraşul lui David), care a fost 
locul de naştere al lui David, avea să fie, mai târziu, acela al naşterii lui Iisus, 
Christul. David a PREGĂTIT "VIBRAŢIA" pentru acest eveniment, care trebuia 
să se producă atunci "când o Stea va străluci la Răsărit".
  "Tu, Bethleem, oraş al lui David, tu îmi vei naşte pe acela care trebuie să 
domnească peste Israel; originile sale se pierd în timpurile de altă dată, în zile 
străvechi." (Michee, V: 2,4).". În viitor, îşi va întinde puterea până la capetele 
Pământului". "Şi când Hadad a aflat, în Egipt, că David s­a culcat lângă părinţii
săi şi că Joab, şeful armatei, murise, a spus Faraonului: "Lasă­mă să plec, să 
merg în ţara mea". (Prima Carte a Regilor, XI:21). Regele David şi Joab îşi 
conduseseră armatele împotriva duşmanilor Moab, Amon, Edom şi Aram (Siria).
Ţara Edomului se afla de­a lungul ţărmului Mării Roşii; Joab a rămas acolo 
şase luni (Prima Carte a Regilor, XI:16) şi "a ucis pe toţi bărbaţii din Edom". 
Hadad – un copil de spiţă regală – se afla printre cei care au fugit din Madian şi
s­au îndreptat spre Paran şi "de la Paran au mers în Egipt, lângă Faraon, 
Regele Egiptului".
  "Şi Hadad s­a bucurat de o mare favoare pe lângă Faraon, care i­a dat de 
soţie pe sora soţiei sale, sora Reginei Tafnes". (Prima Carte a Regilor, XI:19).
  Cine era Regina Tafnes (Taphnes)? Ştim deja că, în timpul domniei lui 
David, Faraon era Ahmoz I (Dinastia 18).
  Cercetând vechile scrieri găsim, într­adevăr, numele Reginei sale: 
Tanothap, Tenthape sau Taphnes.
  Sora lui Tafnes, soţia lui Hadad, i­a dăruit un fiu pe nume Genubat. 
Acest tânăr prinţ a fost crescut în palatul Faraonului şi a trăit "printre copiii 
Faraonului" (Prima Carte a Regilor, XI:20). Imediat ce Hadad află că David 
murise, a dorit să se întoarcă în ţara sa, spre a­şi redobândi drepturile 
princiare. Faraonul, care în dragostea lui neţărmurită îi dăruise întotdeauna 
totul, nu a priceput pentru ce voia acesta să părăsească Ţara Egiptului, unde, 
de la căsătoria cu sora Reginei, era un prinţ puternic. Dar Hadad a persistat în 
cererea lui de a reveni în patrie şi a redeveni prinţ de drept.
  Hadad fusese acea "epavă­ruină umană" de pe malurile Nilului, pe timpul
lui Iosif.
  Fusese, de asemenea, Merk, de pe "navele de Lumină "şi avea să devină 
Faraon el însuşi, mai târziu, în timpul aceleiaşi Dinastii 18.
  "Hadad" înseamnă "ascuţit", "ager", "viu, "glorios", "strălucitor", "vesel". O 
altă formă a numelui, "Hadar", înseamnă "unde te întorci spre a rămâne", 
"cameră interioară secretă", "principiu ascuns".
  Pe când se afla în Egipt, Hadad a devenit prinţul Hadar, cumnatul 
Faraonului Ahmoz I. El a rămas în Egipt, unde s­a ascuns de duşmanii care­l 
pândeau. Însoţit de soţia şi fiul lui, el a părăsit, totuşi, Egiptul. A devenit un 
mare Prinţ şi a domnit peste edomiţi, alături având pe soţia sa – sora lui Tafnes
– şi pe fiul său, Genubat, devenit acum Prinţ al Edomului.
  Un lucru curios s­a petrecut atunci, un fapt care nu s­a repetat decât în 
istoria reîncarnării! David a murit înaintea naşterii lui Genubat în Egipt, şi 
până să afle aceasta Hadad, s­a scurs un anumit timp. David era pe patul de 
moarte tot atunci când, în urma unui şoc cerebral, şi Ahmoz I se afla pe patul 
de moarte. David însă a murit, dar Faraonul s­a restabilit. Totuşi, după ce şi­a 
revenit, Faraonul nu mai era acelaşi om.
  Devenise "un alt om". "Bătrânul" se transformase. Întru­totul.
  Fenomenul petrecut atunci nu se produce decât în acele ocazii în care o 
entitate trebuie să se reîncarneze imediat după moarte şi nu mai are timp să 
parcurgă un nou ciclu de viaţă, început cu copilăria. Ea e nevoită atunci să 
preia un trup mai bătrân, ca să nu piardă timpul cu anii fireşti consumaţi în 
dezvoltarea biologică a omului. Entitatea aceasta e nevoită să fie "adultă" 
"imediat", spre a­şi împlini misiunea.
  David murind în timp ce Ahmoz era bolnav, sufletul lui David a intrat 
imediat în corpul Faraonului, chiar în momentul în care sufletul celui care era 
Ahmoz părăsea trupul acestuia!
  Astfel, David s­a reîncarnat imediat, dar într­un trup adult!
  Vor spune unii: "Pare contrar oricărei legi naturale! Cum ar putea 
permite Dumnezeu unui suflet să ia alt corp, forţându­l astfel pe Ahmoz să­şi 
părăsească propriul trup de came? Nu este aceasta o crimă din partea lui 
David?"
  Răspunsul este: David nu l­a constrâns pe Ahmoz. Această "învoială" 
fusese hotărâtă într­un alt loc şi într­un alt timp al lumii spirituale, între cele 
două spirite: una se va reîncarna, într­un moment bine stabilit, numai pentru a
întreţine şi a păstra un trup sănătos, permiţând totodată celuilalt să­şi încheie 
şi el misiunea, în acelaşi corp, dar mai târziu.
  David a devenit, astfel, primul om cunoscut în toată Istoria, ca fiind 
contemporan cu el însuşi!
  Genubat – fiul lui Hadad – s­a născut după moartea lui David. Cel care 
fusese Ahmoz I s­a reîncarnat în Genubat. Hadad i­a pregătit un corp, acela al 
fiului lui, pentru ca cel ce fusese Ahmoz I să îl preia!
  David a devenit Ahmoz I cel de carne, iar Ahmoz I, sufletul, a devenit 
Genubat!
  Asta pentru că David nu putea să devină Genubat, deoarece ar fi trebuit 
să parcurgă întregul ciclu, începând din copilărie. În schimb pe Ahmoz I putea 
să­l găzduiască Genubat, în învelişul său trupesc. Avea să crească cu tatăl său,
Hadad, şi să devină mai târziu un mare Prinţ al Edomului.
  În toată această mutaţie, nici o entitate nu a pierdut nimic. A fost, 
aşadar, cel mai gigantic şi mai important "schimb de corpuri" petrecut vreodată
pe Pământ.
  Mai târziu, Batşeba a preluat corpul Reginei Tafnes, după moartea 
acesteia.
  Putem vorbi acum despre cronologia care este admisă curent.
  Ahmoz I s­a urcat pe tron la 1580 î. I. Ch. Majoritatea istoricilor admit că 
a murit în 1558 î. I. Ch. El nu a putut muri la această dată pentru că ştim, din 
manuscrisele vechi, că a domnit împreună cu Amenhotep I, în calitate de co­
regent, începând cu 1560 şi 15 ani după aceea. La moartea lui Amenhotep I, la 
1558, Ahmoz I a continuat să asigure regenţa, împreună cu Tutmoz I. În 
realitate Ahmoz I a murit la 1529, la vârsta de 71 de ani, şi Regina Tefnes în 
acelaşi an, la vârsta de 56 de ani. Din acel moment Tutmoz I a fost singurul şef 
şi a devenit Faraon, fără nici un co­regent.
  Admitem că Ahmoz I a devenit Genubat, după "moartea" lui, în 1540 î. I. 
Ch. În acelaşi an a murit David, iar Solomon a devenit Rege. David luase însă, 
atunci, corpul lui Ahmoz I, trăind în acest trup până în 1529, anul în care a 
murit "al doilea" Ahmoz I. (David)! Batsheba a rămas în Israel, iar când a murit 
şi ea, a luat corpul Reginei Tafnes trăind în acest corp până la 1529 î. I. Ch., 
când a murit Ahmoz I – în realitate David!
  Istoricii au încurcat în aşa hal cronologia în istoria Israelului şi a 
Egiptului, pentru această perioadă îndeosebi, încât practic e imposibil să te 
descurci.
  Pe David l­au situat după Exod când, de fapt, el a domnit cu multe secole
înainte! Ei spun că domnia lui Ahmoz a durat 22 de ani pe când domnia 
acestuia s­a întins pe o perioadă de 52 de ani! În Prima Carte a Regilor, la Cap. 
XI, găsim o probă de necontestat: afirmaţia că domnia lui Ahmoz I a durat mai 
mult decât cei 22 de ani admişi de tradiţie. Este evident că Faraonul care 
domnea în Egipt atunci când a venit copilul Hadad (aşa cum putem citi în 
Prima Carte a Regilor, IX:17­18) este acelaşi Faraon care domnea când Hadad a
părăsit Egiptul (Prima Carte a Regilor, XI: 21­22).
  Dacă Ahmoz I nu ar fi domnit decât 22 de ani, în momentul reîntoarcerii 
lui Hadad în ţara Edomului ar fi fost un alt prinţ! Lucrarea citată mai sus, 
"Secole de Haos", o stabileşte clar.
  Esenţialul, în toate acestea, este că personajele respective au existat şi că
evenimentele descrise s­au petrecut într­adevăr. Erorile pe care le­au comis 
istoricii, în privinţa consemnării datelor şi personajelor, a cronologiei faptelor şi 
evenimentelor – cu diferenţe mergând de la zeci până la sute de ani – sunt 
rodul dorinţei unora de a vedea istoria "conformându­se" viziunilor lor, false şi 
preconcepute!
  Cele două entităţi care fuseseră David şi Batşeba au devenit Ahmoz şi 
Regina Tafnes, fondatorii celei de a 18­a Dinastii, cea mai mare dintre dinastiile
egiptene. Ei au lucrat pentru venirea Domnului în Israel, apoi s­au reîncarnat 
spre a­şi continua misiunea în Egipt, şi au pregătit venirea Regelui Akhnaton, 
precum şi pe aceea a ZORILOR.
  După ce David a luat corpul lui Ahmoz I, Hadad a cerut să părăsească 
Egiptul, fără a şti că Faraonul era acum vechiul său duşman, David.
  În această încarnare, Hadad demonstrează că înapoia intelectului, 
precum şi în spatele fiecărei expresii a înţelegerii, se află "PRINCIPIILE 
ASCUNSE" ale luminii, înţelepciunii şi cunoaşterii. Adică, Dumnezeu, Spiritul.
  "Genubat" înseamnă "furt", "obiect furat". E limpede pentru ce fiul lui 
Hadad a primit acest nume. Au fost "furate" două forme corporale, terestre şi 
umane: David a luat corpul lui Ahmoz, în timp ce Ahmoz a luat corpul (unul 
dintre "obiectele furate") care era fructul unirii lui Hadad cu soţia sa regală, 
sora Reginei Tafnes!
  Este cea mai bizară şi mai senzaţională istorie de reîncarnare care a avut 
vreodată loc, pe toată durata perioadei de PREGĂTIRE.
  Pentru că a reuşit să fugă din Egipt, Hadad a trebuit să suporte prima şi 
inevitabila consecinţă: KARMA. A plătit ostilitatea pe care o avea pentru Israel 
cu propria sa carne şi propriul său sânge, pentru ca David să poată continua 
să trăiască şi să devină Ahmoz I!
  "Şi Dumnezeu a stârnit un adversar împotriva lui Solomon: pe edomitul 
Hadad, din stirpea regală a Edomului" (Prima Carte a Regilor, XI:14).
  Astfel, Hadad a fost adversarul lui Solomon după întoarcerea în Edom şi 
a devenit Rege al Edomului, ca înaintaşii lui.
  Când Solomon s­a urcat pe tronul lăsat de tatăl său, şi­a consacrat viaţa 
construirii unui templu închinat lui Dumnezeu şi a unui palat pentru Regina 
Israelului.
  Prietenul credincios lui David, Hiram, Rege al Tyrului, auzind că un fiu al
lui David s­a instalat pe tronul Israelului, a trimis mesaje de felicitare şi şi­a 
oferit sprijinul în favoarea noului Rege.
  Solomon a început construirea Templului în al 4­lea an al domniei şi 1­a 
terminat în al 11 ­lea. I se poruncise să construiască Marele Templu fără nici 
un zgomot de ciocan; el a poruncit ca templul să nu fie construit după tehnica 
cunoscută. A cerut să se pună Shamiz­ul (piatra magică) lângă stâncă, iar 
blocurile se desprindeau instantaneu în tăcere, de mărimea dorită. În Talmud 
este relatată istoria aceasta ciudată. Pietrele templului au fost asamblate, 
astfel, fără zgomot şi fără urmă de instrument, diferitele părţi ale ansamblului 
îmbinându­se perfect, "fără a se folosi ciocanul disputei, securea discordiei şi 
fără nici un alt instrument al neînţelegerii". Putem spune, deci, că a fost 
realizat cu ajutorul vibraţiei sunetului, procedeu utilizat, cu mii de ani mai 
înainte, de marii arhitecţi ai Marii Piramide şi ai cetăţilor monolitice din 
America de Sud.
  Epoca lui David şi a lui Solomon au fost "Vârsta de Aur" a Istoriei 
evreilor.
  David a fost un războinic, Solomon – un constructor.
  David a construit Regatul, Solomon Templul.
  Ierusalimul a fost un oraş minunat, măreţ, iar Templul ­edificiul cel mai 
costisitor şi cel mai frumos care a existat vreodată, cu excepţia Marii Piramide.
  Oamenii veneau de la capătul lumii, spre a­l asculta pe înţeleptul 
Solomon şi a afla modul în care el conduce poporul.
  Aceasta i­a plăcut lui Dumnezeu, care l­a răsplătit cu mult mai mult 
decât Solomon îi ceruse – Înţelepciunea – dăruindu­i bogăţii care depăşesc orice
închipuire.
  Numele lui "Solomon" înseamnă "Totul", "Întregul", "Completul", "Pacea", 
"Înţelegerea", "Integritatea".
  David nu putea ridica, el, Marele Templu, pentru că era un războinic. 
Când spiritul este scăldat de sentimente de violenţă şi revoltă, este atât de 
tulburat, încât e împiedicat să realizeze, stabil, un "Corp Nou", la nivelurile cele
mai înalte ale Conştiinţei.
  Se înţelege, astfel, cât de mult contează să cultivi pacea şi nu războiul, să
alegi non­violenţa, armonia, dragostea, şi să respingi agresiunea, discordia şi 
ura.
  Solomon îl reprezenta pe Dumnezeu ca Rege Celest şi stăpân al Regatului
Spiritual. Templul său reprezintă Cerul şi Biserica.
  Regina din Saba, care a venit la Solomon cu bogăţii nenumărate (cămile 
încărcate cu arome, aur şi pietre preţioase), reprezenta Înţelepciunea şi 
Inteligenţa pe care Dumnezeu a dăruit­o omului. În existenţa lor, astfel 
conturată, Solomon şi Regina din Saba au PREGĂTIT calea viitorului, stabilind 
planul care va aduce, în cele din urmă, Salvarea şi Mântuirea deplină a omului,
pe Pământ.
  "Şi când Regina din Saba a auzit de faima lui Solomon în ce priveşte 
numele lui Iahve, ea a venit să­l pună la încercare cu ghicitorile sale". (Prima 
Carte a Regilor, X: l).
  După cum am mai spus, "Sheba " înseamnă "şapte", "a şaptea fiică". 
Regina din Saba: era Regina "Celei de­a 7­a ţări" sau a "celei de­a 7­a fiice". 
"Sheba" folosit în acest context reprezintă Egiptul, căci Egiptul a fost a şaptea 
mare colonie a Patriei­Mame.
  "Fiicele Patriei­Mame" (Mu şi Atlantida) erau cele şapte regiuni colonizate,
ale timpurilor vechi.
  Regina din Saba a fost foarte impresionată de ceea ce a văzut în timpul 
şederii ei la Ierusalim. Şi ea a spus Regelui: "Cele auzite în ţara mea, despre 
tine şi despre înţelepciunea ta, erau, deci, adevărate! N­am vrut să cred, până 
nu am venit să văd cu ochii mei; cu adevărat, nu mi s­a spus nici pe jumătate, 
căci tu depăşeşti în înţelepciune şi prosperitate tot ceea ce mi se povestise 
vreodată". (Prima Carte a Regilor, X:6­7).
  Marea Regină din Saba era, de fapt, Regina Hatshepsut a Egiptului.
  Hatshepsut şi Solomon au ridicat împreună temple mari şi palate 
magnifice; au adus împreună prosperitate în ţările lor, nu prin război ci prin 
fapte paşnice: fiecare a avut câte o flotă în Marea Roşie, pe care a însărcinat­o 
cu expediţii temerare; domniile amândurora au fost epoci de glorie pentru Ţara 
Israelului şi cea a Egiptului.
  Despre Hatshepsut stă scris: "Numele Tău merge tot atât de departe ca şi
incinta cerului; renumele lui Makere (Hatshepsut) a făcut ocolul mărilor" şi 
"faima sa a umplut Marele Cerc (oceanul) ".
  "Şi toţi regii pământului voiau să fie primiţi de Solomon" (Cartea a 2­a din
Cronici. IX:23) şi "toată lumea voia să fie primită de Solomon." (Prima Carte a 
Regilor, X:24).
  Aceşti doi mari suverani trebuiau, inevitabil, să se întâlnească.
  În "Antichităţile iudaice", a lui Josephus Flavius, găsim prezentată istoria
Reginei din Saba în aceşti termeni: "În epoca aceea, femeia care era Regina 
Egiptului şi a Etiopiei atinsese un înalt grad de înţelepciune, şi ea era 
remarcabilă şi prin alte lucruri; iar, când a ajuns la ea faima despre 
înţelepciunea şi inteligenţa lui Solomon, o dorinţă nestăvilită a împins­o către 
el, spre a­l vedea pe acela despre care i se vorbea mereu, mai mult decât despre
orice altceva".
  La Deir El Bahari, aproape de Teba, în Egipt, lângă un perete 
semicircular format de faleze, a fost construit un templu, numit "Splendoarea 
Splendorilor". Pe zidurile lui groase au fost gravate basoreliefuri ilustrând viaţa 
Reginei Hatshepsut şi cele mai importante momente ale domniei sale. O serie 
de fresce descriu călătoria făcută pe pământul "Punt" sau Pământul Sacru 
(Divin, Pământul lui Dumnezeu).
  "Punt" este Palestina – Fenicia, iar "Pământul Sacru" este Ierusalimul.
  "Şi Regele Solomon a oferit Reginei din Saba tot ce şi­a dorit, peste 
darurile ce i le oferise cu generozitate demnă de el. Apoi, ea s­a întors în ţara 
sa, împreună cu servitorii ei" (Prima Carte a Regilor, X:13).
  "Ce şi­a dorit Regina din Saba" este reprezentat pe zidurile Templului 
"Splendoarea Splendorilor". Numeroasele daruri se pot observa în scena 
prezentării, în cea a pregătirii călătoriei de întoarcere şi, în fine, în cea a 
consacrării către Amon.
  Comorile aduse de Regina din Saba în Egipt de la Ierusalim erau 
fabuloase!
  Templul de la Deir El Bahari nu corespunde stilului constructiv folosit în 
Egipt la acea vreme.
  La întoarcere, Hatshepsut a ridicat acest templu după modelul 
arhitecturii descoperite de ea în vizita la Solomon.
  S­a spus: "Templul acesta este o excepţie şi un accident în arhitectura 
Egiptului".
  În Templul lui Hatshepsut vor fi găsite, în anii viitori, obiecte minunate, 
aduse de la Ierusalim, care sunt darurile lui Solomon.
  Într­o cameră secretă încă, ştiinţa va face una dintre cele mai mari 
descoperiri în egiptologie de până acum!
  Numeroşii LEI care păzesc Templul Splendorilor apără, în realitate, o 
comoară care vine din Templul lui Dumnezeu, ridicat de Solomon însuşi.
  Solomon cunoştea bine Egiptul dinaintea vizitei lui Hapshepsut, căci era 
căsătorit cu o prinţesă egipteană, soţia sa favorită (Prima Carte a Regilor, 
IX:16).
  Ca şi Hatshepsut, prinţesa era una dintre fiicele lui Tutmose I.
  Soţia lui Solomon era, deci, sora Reginei din Saba.
  Regina din Saba s­a întors în Egipt purtând sămânţă regală a marelui 
Solomon: fiul său Menelik, născut în Egipt, era rodul legăturii ei cu Regele 
Israelului.
  Ea mai aflase şi că există un nivel de înţelegere mai ridicat, o lumină mai 
strălucitoare, care, atunci când este percepută de conştiinţă, transformă şi 
înalţă această conştiinţă către esenţa spirituală incoruptibilă. Este începutul 
procesului prin care omul, muritor, se apropie de nemurire.
  Marele simbol al gloriei lui Solomon a fost tronul său măreţ.
  "Regele a făcut şi un tron din fildeş şi l­a înveşmântat cu plăci de aur 
rafinat. Acest tron avea şase trepte; vârful lui era rotunjit în spate şi, de­o parte
şi de alta, avea sprijinitori pentru braţe; doi LEI străjuiau, în picioare, lângă 
aceste braţe, iar alţi doisprezece LEI erau plasaţi de fiecare parte a celor şase 
trepte. Nu s­a mai făcut nimic asemănător, în nici un alt regat" (Prima Carte a 
Regilor, X:18­20).
  Tronul construit astfel simboliza autoritatea regelui şi autoritatea tuturor
celor care sunt – cu ajutorul lui Dumnezeu ­suveranii propriilor lor inimi. 
Reprezenta şi autoritatea directă a lui Iahve, care este Regele Regilor. Leii 
exprimă această autoritate – puterea lui Iahve şi puterea primită de la Iahve, 
pentru a combate şi a învinge Răul.
  Tronul lui Solomon şi animalele lui de pază: încă unul dintre 
LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!
  Domnia glorioasă a lui Solomon a fost, totuşi, întunecată de căsătoriile 
cu femei idolatre, însă Iahve îl autorizase să întemeieze un cult închinat 
idolilor, pentru ca toate religiile lumii să fie reprezentate în împărăţia – sau 
Biserica – lui Dumnezeu.
  David reprezintă venirea Domnului, în timp ce Solomon îl reprezintă pe 
Dumnezeu după venirea Sa. Domnul fiind stăpânul Pământului şi a Cerului 
(Matei, XXVIII:18) trebuia, de aceea, ca Solomon să apară în toată gloria şi 
măreţia sa şi să depăşească în înţelepciune pe toţi regii Pământului.
  Din acelaşi motiv a pus să fie construit Templul şi a autorizat 
numeroasele naţiuni, reprezentând diversele religii ale lumii, să­şi practice 
cultul.
  Graţie acestei autorizări, Solomon a putut avea atâtea soţii. Sensul 
ascuns al cuvântului "femeie", în Scripturi, este "Biserică", iar "concubină" 
înseamnă "religie".
  Stă scris: "Şi Regele Solomon a făcut sute de scuturi mari din aur curat." 
"Şi el a făcut trei sute de scuturi mici din aur bătut". (Prima Carte a Regilor, 
X:16­17).
  Solomon era şi un mare artist: el însuşi a desenat cea mai mare parte a 
planurilor Templului lui Dumnezeu. Era şi alchimist şi, datorită cunoştinţelor 
sale în această ştiinţă, a fabricat aurul utilizat la Templul său. Prefacerea 
metalelor ordinare în aur (transmutaţie) a fost realizată cu ajutorul "vibraţiilor".
Pe atunci, alchimia era mai mult decât o artă speculativă: era o artă activă!
  Mai târziu, în cursul celei de­a 18­a Dinastii, Solomon s­a reîncarnat şi a 
devenit unul dintre cei mai mari artişti ai Egiptului, un adolescent inspirat, 
care a făurit o mască de aur pentru tânărul Faraon care tocmai murise.
  Masca aceasta era tot din "aur ciocănit", iar aurul acesta fusese produs 
prin alchimie!
  "Regele a făcut şi un mare tron din fildeş, placat cu aur rafinat". (ibid.)
  Tronul lui Solomon era asemănător cu acela pe care avea să îl facă 
pentru Tutankhamon, mai târziu, când s­a reîncarnat sub forma unui modest 
artist egiptean. Şi l­a făcut cu "cel mai bun aur", de vreme ce era obţinut prin 
transmutaţie!
  Declinul Epocii de Aur a Israelului a început în 1501 î. I. Ch., când 
"Solomon s­a culcat lângă părinţii săi şi a fost înmormântat în Cetatea lui 
David, tatăl său; şi Roboam, fiul său, i­a urmat la Domnie" (Prima Carte a 
Regilor, XI:43).
  În 1501 î. I. CH., Tutmos III (Tutmes) devine coregent cu Hatshepsut. La 
început, a ocupat un rol cu totul minor şi subordonat.
  Când marea Regină a murit, în 1480, el a domnit singur şi a devenit cel 
mai mare dintre toţi faraonii cuceritori, ai noului Imperiu al Egiptului.
  Pe când nu era decât prinţ, Tutmes III a însoţit­o pe Regina din Saba în 
celebra ei călătorie în Ierusalim. Îşi amintea foarte bine de fantastica comoară 
pe care o văzuse acolo şi a înţeles ce reprezenta ea pentru omenire.
  În Templul lui Hatshepsut, o inscripţie arată că a fost înălţată o mare 
statuie a Zeului egiptean Amon­ra în Ierusalim, în timpul vizitei Reginei din 
Saba acolo. Statuia această va fi descoperită în viitor, şi ea va dovedi, cu 
certitudine, că Hatshepsut l­a vizitat pe Solomon.
  Hadad, revenit în ţara sa natală, a pricinuit multe greutăţi lui Solomon în
ultimii ani ai domniei acestuia. A împins Edomul la revolte, având pentru 
aceasta puternici susţinători, căci era legat prin căsătorie de Casa Faraonului 
şi purtătorul dublei coroane a Egiptului îi atâta toată bunăvoinţa.
  Un alt adversar al lui Solomon, Rezon, a ocupat Damascul.
  Jeroboam a fost al treilea adversar al lui Solomon. Solomon îl 
"însărcinase cu toate corvezile casei lui Iosif', dar complota în taină împotriva 
Regelui şi prietenului său.
  Când Solomon şi­a dat seama, a căutat să­1 ucidă pe Jeroboam.
  ". Şi Jeroboam a fugit în Egipt, lângă Shishak, cerând protecţie regelui 
Egiptului, şi a rămas în Egipt până la moartea lui Solomon". (Prima Carte a 
Regilor, XI:40).
  Jeroboam a venit în Egipt, aşadar, exact aşa cum o făcuse şi Hadad, cu 
multe decenii înainte.
  Fiul lui Hadad, Genubat, era acum Regele, vasal, al Edomului. Analele lui
Tutmes III îl menţionează ca Prinţ al ţării vasale Edom, plătind tribut 
Faraonului. Genubat trăia când în Edom, când în Palatul lui Tutmes III.
  Analele lui Tutmes III relatează: "Când Majestatea Sa a ajuns în Egipt, 
trimişii Genubatei au venit să aducă tributul".
  Istoricii nu înţeleg care era poporul din Genubatia!
  Era, bineînţeles, poporul condus de Genubat, regele lor, contemporan cu 
fiul lui Solomon, Roboam. Hadad şi soţia sa muriseră.
  Faraonul i­a cerut lui Jeroboam, care dorea să se întoarcă în patrie – 
"Lasă­mă să plec, să mă întorc în ţara mea" – să­l ajute să cucerească 
Palestina, şi l­a răsplătit dându­i de soţie pe Prinţesa Ano, cea mai mare dintre 
surorile soţiei sale, Telkemina.
  Relatarea de mai sus se regăseşte în versiunea greacă a Vechiului 
Testament, redactat la Alexandria, în secolul 3 î. I. Ch.
  Prinţesa Ano a născut lui Jeroboam un fiu, numit Abiyyam. La 
Metropolitan Museum of Art din New York se păstrează un vas "canop" (o 
amforă), care poartă numele Prinţesei Ano (piese nr. 10130.1003). Vasul 
datează din perioada lui Tutmes III! Este dovada absolută că Tutmes era într­
adevăr contemporan cu Jeroboam, şi că el a fost "Shishak"­ul (Susakim) din 
Biblie.
  Nu a existat niciodată o "Prinţesă Ano" înainte sau după Tutmes III, 
aceasta fiind şi dovada că "Shishak" nu era Faraonul Şeşonk (Sheshenq, 
Sosenk, Shoshenk), din a 22­a Dinastie (945­745 î. I. C.).
  Era dinastia asigurată de spiţa regală provenită din Libia de Nord.
  Istoricii îl prezintă pe Sheshenq ca fiind "Shishak­ul" din Scripturi.
  W. F. Albright scrie, în cartea sa "Archaeology of religion of Israel" 
(Arheologia în religia Israelului): ". Data începerii domniei lui Shishak depinde 
de cronologia Israelului". Cum această cronologie este inexactă, dacă respectăm
cronologia corectată, vom constata cu uşurinţă că Tutmes III a fost "Shishak"­
ul biblic! (iar Shesheng a fost Faraonul So, care încasa tributul lui Reshea, 
ultimul rege al Regatului de Nord – A doua Carte a Regilor, XVII:4).
  Tutmes III, marele cuceritor, voia să obţină comorile nepreţuite care se 
păstrau în Templul lui Solomon. Oare pentru a le jefui pur şi simplu sau 
pentru a le distruge, aşa cum încă mai cred istoricii? NU! Ci pentru a lua 
anumite scrieri secrete, ca şi alte obiecte preţioase, a le aduce în Egipt şi a le 
adăposti în Marea Piramidă, în alte temple subterane sau în camerele secrete. 
Aceste comori nu trebuiau să cadă în mâinile forţelor negative, care, de la 
moartea înţeleptului Solomon, deveneau zi de zi mai puternice pe Pământul 
Sacru.
  Comorile acestea, aduse de Tutmes III din Palestina, sunt figurate fidel pe
un zid al Templului din Karnak, din Egipt. Identificarea obiectelor reprezentate 
în Templu cu cele descrise în Cărţile Regilor şi în Cronici va constitui scopul 
unor cercetări şi studii aprofundate.
  Pe pereţii camerelor funerare rezervate personajelor impor­tante din 
timpul domniei lui Tutmes III, sunt, aşadar, reprezentate comorile din 
Palestina, transferate în Egipt. La acea epocă era Vizir (prim­ministru) Rekmir, 
omul cel mai puternic din Egipt, după Faraon. El fusese Ahmoz I, când corpul 
său regal era locuit de sufletul lui David! Marele Preot, în timpul domniei lui 
Tutmes III, a fost Menkhperre­Seheb; iar acesta fusese Hadad din Edom! 
Mormintele (particulare) ale acestor oameni sunt reprezentative pentru această 
perioadă bine determinată din istoria Egiptului, aşa cum mormântul lui 
Tutankhamon este reprezentativ pentru epoca sa de domnie. Amândouă conţin 
o cheie! În timpul marşului său spre Nord, pus la cale nu pentru a jefui ci 
pentru a pune la adăpost comorile Templului lui Solomon din calea vandalilor, 
care domneau într­un stat al Israelului haotic, sfâşiat de lupte interne, Tutmes 
III a plecat într­o zi înaintea armatei sale, într­un car strălucitor, "suflat" cu 
electrum (aur amalgamat cu argint). El a zărit atunci pe cer ceva, care tindea să
eclipseze strălucirea propriului său car, şi chiar pe aceea a carului Zeului Soare
Phaeton!
  În Analele Regale ale lui Tutmes III, într­un manuscris foarte degradat, 
citim: ". În al doilea an, a treia lună a iernii, a şasea oră a zilei. Scribii Casei de 
Lumină au constatat că un cerc de foc se zărea pe cer. Ei au văzut că acel Ceva
nu avea cap şi că suflarea gurii lui avea un miros fetid. Corpul îi era lung de 2 
m şi larg tot de 2 m. Nu vorbea. Toţi au fost tulburaţi de vedenie şi i s­au 
prosternat înainte. Peste câteva zile aceste obiecte se înmulţiră, acoperiră tot 
cerul şi străluceau mai puternic decât Soarele, dar în patru părţi aveau nişte 
suporturi pe cer. Puternică era şi poziţionarea pe cer a cercurilor de foc. Armata
Regelui a ridicat ochii spre înalturi şi a văzut pe Majestatea Sa în mijlocul acelei
apariţii".
  Tutmes III se afla în mijlocul "cercurilor de foc"! Evident, în timp ce 
mergea spre Pământul Sacru – Pământul Divin – el a fost supravegheat 
îndeaproape de nave spaţiale venite din alte lumi!
  "Cercurile de foc" erau "farfuriile zburătoare" de azi!
  Oamenii altor lumi locuite, făcând parte din Marea Confederaţie a 
spaţiului, s­au interesat întotdeauna de dezvoltarea popoarelor de pe Pământ şi
de amplasarea LĂCAŞURILOR SECRETE ALE LEULUI!
  Ajungem, astfel, la ultimele secvenţe ale etapei PREGĂTIRII.
  Roboam, fiul lui Solomon, trebuia să devină mai târziu Faraonul 
Smenkere, fratele vitreg al lui Aknaton. Jeroboam uzurpa tronul. Horemheb va 
fi ultimul Rege al celei de­a 18­a Dinastii.
  De­a lungul a incalculabile milenii, CUVÂNTUL fusese PREGĂTIT de către
COPIII LUMINII în Lemuria, în Atlantida şi în marile colonii ale Patriei­Mame, în
Egipt şi în Israel.
  Oamenii de pe Pământ erau pregătiţi acum să asiste la marea zi a 
"Expunerii": aceea a noilor ZORI!
  ZORII.
  Cuvântul a luat fiinţă.
  A 18­a Dinastie, Vârsta Imperială a Egiptului, începuse cu Ahmoz I, Prinţ
al Tebei.
  Tutmes III salvase imensele comori ale Templului lui Solomon din Israel.
  Inima întregii omeniri era gata să primească CUVÂNTUL, atunci când el a
apărut, în Egipt, sub forma strălucitoare a lui Aton.
  Slujitorul lui Aton pe Pământ trebuie să fie Amenhotep IV, cunoscut în 
lumea întreagă sub numele de Aknaton, "Faraonul Eretic".
  Amenhotep II a urcat pe tron în 1447 în. I. Ch. Şi a murit în 1420.
  A urmat Tutmes, care, cu o prinţesă mitaniană, au fost părinţii lui 
Amenhotep III ("Magnificul"). Amenhotep II (Faraonul care a fost înmormântat 
cu arcul său celebru, pe care numai el îl putea întinde) a fost bunicul lui 
Amenhotep III.
  După al 7­lea an al domniei – în 1405 î. I. Ch. – "Magnificul" nu şi­a mai 
condus niciodată armatele în afara Tebei. Şi­a petrecut restul vieţii trăind în 
pace în capitala sa, cu soţia preferată, Marea Doamnă Regală – Regina Tiyi.
  Tiyi nu ştia carte. Era fiica unui om din popor, din Egiptul de Jos, dar îl 
fermecase pe tânărul Amenhotep III, iar el a iubit­o mai mult decât pe orice altă
femeie. Împotriva sfaturilor consilierilor săi, a făcut din ea doamna cea mai 
mare şi cea mai puternică a Egiptului.
  O altă soţie a fost propria sa soră vitregă, Sitamun. Aceasta era geloasă 
pe Tiyi. Socotea, într­adevăr, că ar fi trebuit să fie Regina Egiptului de Sus şi de
Jos, dat fiind sângele regal care curgea în vinele sale. Ea a fost mama lui 
Smekere (născut în 1390 î. I. Ch.), a prinţesei Meriten şi a tânărului 
Tutankamon (născut în l370 î. I. Ch.).
  Amenhotep III a iubit şi o altă soţie a sa, pe prinţesa Giluhepa. Ea îi 
fusese dată de propriul ei tată, regele Şutarna, şeful Regatului Mitanni. Ea a 
venit la Teba, părăsind capitala ţării ei, şi i­a dăruit Faraonului un fiu, care a 
purtat toată viaţa numele de Sinuhe ("acel ce a fost găsit singur"). Fusese de 
mic copil aşezat într­o barcă de trestie pe un râu. Apoi, fusese adoptat de 
Senmut, un medic devotat săracilor, şi de soţia lui, Kipa.
  Din unirea cu Amenhotep III, Tiyi i­a născut pe succesorul său, 
Amenhotep IV, care mai târziu şi­a schimbat numele în Aknaton.
  Tiyi a fost mama şi a celei mai mici dintre fiicele "Magnificului", Prinţesa 
Beketamun.
  Cu Tutmes IV, care a pregătit venirea ZORILOR, a avut loc prima apariţie
a puterii lui Aton în Egipt. Amenhotep III şi Regina Tiyi făceau adesea călătorii 
la bordul navei regale, pe care o numiseră "Razele lui Aton".
  Regele era foarte neliniştit, văzând cum creşte puterea clerului lui Amon 
şi acorda toată bunăvoinţa sa preoţilor Zeului Soarelui din Heliopolis, Ra.
  El a fost primul monah egiptean venerat ca un zeu, încă din timpul vieţii!
Era considerat ca reprezentare terestră a Zeului Soarelui şi toţi supuşii lui 
credeau cu adevărat în originea lui divină.
  Ce înseamnă aceasta? Că toţi cei care au domnit în această perioadă a 
Istoriei Pământului au fost "voluntari", veniţi din alte lumi mai luminate; ei s­
au încarnat pe această planetă, cu singurul scop de a ajuta omenirea ignorantă
să se ridice spre o mai mare înţelegere şi o mai limpede percepţie a Adevărului 
Divin. De aceea, ei erau efectiv de origine "solară", extra­terestră!
  Când prinţul moştenitor, Amenhotep (Aknaton) a împlinit 21 de ani, s­a 
căsătorit cu frumoasa Nefertiti, fiica puternicului preot Ay. (Ea nu a fost fiica 
lui Amenhotep III, cum cred mulţi comentatori).
  "Nefertiti" înseamnă "frumoasa femeie care a venit".
  Chipul său a devenit celebru, graţie capului sculptat găsit de expediţia 
germană la Tel El Amama (Aketaton).
  La a 30­a aniversare a domniei sale (în 1382 î. I. Ch.), Amenhotep şi­a 
numit fiul coregent, astfel că Amenhotep IV a guvernat Egiptul împreună cu 
ilustrul său tată.
  În cursul primilor 4 ani şi acestei regenţe, tânărul Faraon a ales ca 
centru oraşul Teba. Apoi, în 1378 î. I. Ch., Amenhotep IV a început construirea 
unei noi capitale, într­un peisaj virgin, la mai mult de 300 km de Teba.
  În al 6­lea an al Coregenţei sale (l376), el a părăsit capitala tatălui său şi 
s­a stabilit în noul oraş sfânt, pe care l­a numit Aketaton ("orizontul Discului", 
"Faţa Discului").
  Aici şi­a schimbat Amenhotep IV numele său – care însemna "Amon este 
satisfăcut", în cel de "Aknaton" – "Fericirea este în Aton".
  El a poruncit ca numele lui Amon să fie şters de pe toate mormintele, de 
pe toate templele şi monumentele pe care apărea în Egipt. Faraonul inspirat a 
început de­acum să­şi îndeplinească nobilul proiect de emancipare a sufletului 
uman. A vrut să şteargă dintr­odată religia ancestrală a Egiptului politeist, spre
a o înlocui cu o credinţă mai simplă şi mai pură. Nu recunoştea şi nu servea 
decât pe Dumnezeul Unic, simbolizat prin Discul Solar (Aton).
  Pentru a­şi impune voinţa, care nu era decât aceea a Tatălui Divin pe 
care îl slujea, a trebuit să lupte împotriva inerţiei religioase a unei întregi 
naţiuni, contra fanatismului şi vrăjmăşiei clerului lui Amon.
  Într­o oarecare măsură a reuşit; însă mai târziu, în plin avânt al 
proiectelor sale, s­a stins, odată cu el intrând şi acestea în ruină.
  Cu milioane de ani în urmă, la început, rasa umană credea într­un 
Dumnezeu Unic; apoi s­a produs un declin rapid spre politeism şi idolatrie. La 
origine, la toate rasele antichităţii a existat o credinţă universală în Dumnezeul 
Unic şi Suprem; aşadar Avraam nu a fost primul monoteist cum au afirmat 
unii.
  Dar popoarele lumii îi datorează regăsirea Luminii lui Dumnezeu Unic, 
lumină pe care forţele negative sau "forţele răului" o ascundeau, de milenii, 
omului.
  Nobilii Egiptului cu familiile lor, artiştii şi poeţii s­au îndreptat spre 
Aketaton (noua credinţă – "Orizontul Discului") şi au locuit împreună cu 
Faraonul în acel oraş. Dominând strada principală, care se numea "Calea 
Regelui", se ridica palatul regal oficial, care era legat printr­o punte de locuinţa 
lui Aton (al Soarelui), nou şi strălucitor. Aici, unde mai înainte nu fusese decât 
deşert sterp, apărură splendide grădini, cu flori şi arbori preţioşi, aşa cum le 
doreau Aknaton şi Nefertiti.
  În 1376 î. I. Ch., Faraonul purta o luptă feroce împotriva vechiului Zeu, 
Amon.
  Amenhotep III "Magnificul", tatăl acestui Rege al Soarelui – Aknaton – nu 
a murit în 1376, cum susţin istoricii, ci în 1370 î. I. Ch. Când Aknaton a 
părăsit Teba spre a se instala în noul său oraş, din 1376 până în 1370, 
Amenhotep III a menţinut ordinea în vechea capitală şi a reuşit să înfrâneze 
marea putere a clerului lui Amon, până ce cultul celorlalţi zei a fost interzis. 
Osiris, Hathor, Ptah. Întregul Panteon al zeilor de mai mică importanţă a fost 
măturat de coregenţi. În organizarea de atunci a Egiptului, numai Faraonul 
putea lua o hotărâre atât de revoluţionară.
  Demonii şi monştrii care populau lumea inferioară a Zeilor au fost 
eliminaţi din tot Egiptul, printr­o proclamaţie regală. Cum am mai spus, 
istoricii situaseră moartea lui Amenhotep III la 1376 î. I. Ch. Deoarece de la 
această dată prezenţa lui nu mai este semnalată nicăieri. Această dată, însă, 
nu este cea a morţii lui, ci aceea a plecării lui Aknaton în noul oraş sfânt, a 
cărui amplasare pe un sol virgin este justificată de condiţia ca el să fie ridicat 
într­o zonă necontaminată de vibraţiile ostile ale lui Amon, zeul cel fals.
  Odată cu această mare revoluţie şi renaştere religioasă, s­a produs o 
schimbare enormă în arta tradiţională egipteană. Au fost părăsite toate 
convenţiile existente. Realismul artistic şi umanismul s­au răspândit în 
Aketaton, noua capitală a Lumii, de unde trebuia să pornească către întreaga 
umanitate noul mesaj al Dumnezeului Unic.
  Mesajul Divin era conţinut, în întregime, de noua formă de artă, de 
literatură şi filosofie.
  Aknaton a proclamat – adresându­se celorlalţi suverani, prinţi şi nobili 
din toate ţările îndepărtate – că Dumnezeu (Aton) aşteaptă de la Copiii Săi să 
respecte non­violenţa. Şi i­a îndemnat pe contemporanii săi la pace. Majoritatea
şi­au bătut joc de el şi i­au spus că era nebun! Deşi râdeau în ascuns de 
credinţa lui ei au recunoscut, totuşi, Crucea Vieţii (Ankh), pe care le­o trimisese
el. Dar nu i­a împiedicat să reînceapă războiul cu Egiptul, la frontierele 
îndepărtate ale Marelui Egipt, care atinsese apogeul pe vremea domniei lui 
Tutmes III.
  La Teba, chiar înaintea morţii sale, Amenhotep III l­a conceput pe 
Tutankamon, în primăvara anului 1370 î. I. Ch. Nu l­a văzut niciodată pe 
tânărul prinţ, care s­a născut în cursul iernii aceluiaşi an (la 9 decembrie 
1370). Smenkere, fratele său, care se născuse din aceeaşi mamă – Sitamun – în
1390, a fost, deci, mai în vârstă cu 20 de ani decât ultimul copil al 
"Magnificului".
  De­a lungul întregii Istorii a Pământului, "Confreria Binelui" sau 
mulţimea "Creaturilor lui Crist" s­a reîncarnat, în diferite perioade, într­un 
grup, care avea misiunea să aducă Cuvântul şi să împlinească opera: Marele 
Proiect conceput de Spiritul Creator. În noua cetate sfântă au venit să trăiască 
în preajma Faraonului marile spirite ale epocii, aceia care au luat parte la 
uriaşa lucrare care urma să transforme complet o întreagă lume şi să o 
elibereze de falsele învăţături.
  Faraonul era numit "Regele", "RA", "Soarele". Faptul confirmă înalta sa 
poziţie în "Confreria Binelui", alcătuită din fiinţe venite din stele, pentru a se 
consacra salvării planetei.
  În acea epocă, mentorii extratereştri s­au încarnat în persoana marilor 
suverani şi a conducătorilor, fiindcă omenirea îşi adora regele – care era 
reprezentantul pe Pământ al lui Dumnezeu, sub forma sa fizică, umană.
  Oamenii recunoşteau că el era "Glasul lui Dumnezeu". Mai târziu, în 
istorie, omenirea a fost supusă autorităţii unor creaturi inferioare (de origine 
terestră): de exemplu, aceea a împăraţilor Romei şi a regilor cruzi din statele 
vasale.
  Singurul templu autorizat să­şi exercite cultul în Teba a fost Templul lui 
Isis, fiindcă acolo tinerele fecioare erau învăţate virtutea.
  Aknaton dorea ca tinerele femei ale Egiptului să se conformeze regulilor 
decenţei şi nevinovăţiei. Dar a suprimat natura organică a cultului lui Isis, 
interzicând ca ea să fie adorată ca o zeiţă. A insistat asupra purităţii ei, pentru 
ca ea să devină un model pentru toate tinerele fete. Numai simbolul lui Aton 
era adorat în Templu: Discul de Aur al Soarelui.
  Preoţii lui Amon se neliniştiră. Templele lor fuseseră vio­late, idolii lor 
sfărâmaţi, tezaurele lor golite. Bogăţiile Egiptului şi ale altor naţiuni se aflau la 
Aketaton, şi nu la Teba. Preoţii cei răi şi ideologiile lor erau pe moarte, iar 
ZORILE NOI alungaseră aproape complet tenebrele; nu suficient totuşi.
  Cu puţin înaintea morţii lui Aknaton, cultul lui Amon a cunoscut o 
revenire şi, asemenea păsării Phoenix, care renaşte din propria cenuşă, s­a 
ridicat din mijlocul ruinelor sale, însufleţit de un impuls nou. El s­a perpetuat, 
de­a lungul unui întreg ciclu al dezvoltării umane. Şi există încă: este forţa care
domină şi dirijează lumea contemporană.
  Aknaton şi credincioşii lui Aton nu au adorat Soarele, ca atare, cum 
interpretează mulţi oameni! Orice suflet fiind asemănător unei raze solare, 
acest corp ceresc simboliza Dragostea Divină (Căldura) şi Înţelepciunea Divină 
(Lumina). El era simbolul fizic, vizualizabil, al Spiritului Creator care, ca şi 
Soarele, dă viaţă tuturor lucrurilor.
  "Confreria Binelui" a purtat până în zilele noastre semnul Discului de Aur
al Soarelui (Aton). Acest simbol marchează fruntea celor care au atins 
Cunoaşterea – pe care au primit­o!
  Religia lui Aton conferă armonie întregii creaţii, astfel că omul este Una 
cu Creatorul său. Religia lui Amon este o disciplină de constrângere, căci 
încearcă să reformeze comportarea umană, dar o face folosind învăţături 
perimate şi controlând­o, în acelaşi timp.
  Trebuie subliniată aici extrema însemnătate a individualităţilor care 1­au
înconjurat pe Aknaton, la curtea sa regală din Aketaton. Doi oameni şi­au 
împărţit puterea la curte, amândoi distingându­se prin importanţa şi influenţa 
lor.
  Unul era Ay, Marele Preot, Şambelanul Curţii, un prieten personal foarte 
apropiat Faraonului.
  Soţia sa, Tiyi – acelaşi nume cu al mamei Faraonului Aknaton – fusese 
doica Doamnei Regale, Nefertiti. Lucru firesc, deoarece Ay şi Tiyi erau părinţii 
frumoasei Regine a Egiptului.
  Ay a luptat din răsputeri împotriva clerului lui Amon şi l­a ajutat pe 
Faraon să alunge această doctrină falsă din Egipt.
  Al doilea personaj însemnat a fost Maya, scribul Regelui, inspector al 
Tezaurului şi Vizir al Egiptului. Ca şi ceilalţi, el a venit voluntar pe Pământ, 
prin încarnări succesive, nu pentru a obţine o deşartă glorie pământească sau 
aclamări înşelătoare, ci pentru a participa la Lucrare, oriunde ar fi trebuit ea 
înfăptuită.
  În vremea când tânărul Maya era în serviciul lui Amenhotep III, el a 
descoperit manuscrisele pe care Faraonul le depusese în Marea Piramidă, pe 
când el era Iosif.
  Mai mult, el ştia că fusese Iosif, fiul lui Iacov! Maya deţinea ciudate puteri
psihice. Mai cu seamă pe aceea de a­şi aminti – atunci când avea însemnătate 
pentru el – unele dintre încarnările lui precedente.
  Înainte ca Maya să părăsească Egiptul, în timpul domniei lui Horemheb 
(plebeul), el a depozitat sub Sfinx anumite scrieri, în care se spunea: "Când 
omul viitor va citi cele scrise aici, el va şti că Iosif s­a întors a doua oară în ţara 
Egiptului, a stat la dreapta Faraonului şi a plecat din nou!"
  Cea mai tânără soră a Faraonului se numea Ilipaamun ("Copilul iubit al 
lui Amon"). Ea fusese Asenath, soţia lui Iosif. Şi, precum Iosif o întâlnise pe 
când era fiica lui Putifar, Maya o dorea în taină, când o zărea la Curte. 
Ghicindu­i secretul inimii, Faraonul i­a dat­o de soţie pe Ilipaamun.
  Aşa şi trebuia să fie, pentru că perechea avea de îndeplinit un mare rol în
ZORILE CUVÂNTULUI.
  Primul copil născut din această unire a fost o fată, numită Tantaf 
(Tantaphe), care a fost de mică consacrată Templului lui Isis, înainte ca această
zeiţă să fi decăzut complet din înalta ei poziţie din Panteonul zeilor.
  Un alt personaj apropiat Faraonului a fost Ahmoz (Ahmese), scribul regal 
şi intendentul palatului. El fusese Levi, fiul lui Iacov şi al Leei, şi frate vitreg al 
lui Iosif, în altă reîncarnare. Mai târziu el a devenit Amos, profetul Iudeei. 
Amenofis, fiul lui Hapi, a fost mare arhitect şi consilier în timpul domniei 
tatălui lui Aknaton. El a continuat să lucreze şi în perioada domniei acestuia 
din urmă. Manuscrisele spun despre el: ". A găsit formule misterioase pentru 
amulete şi a descoperit nume magice". El fusese Toth, Atlantul, apoi Iemhotep, 
arhitectul Regelui Zoser, în timpul celei de­a 3­a Dinastii. După moartea sa a 
fost zeificat. Amenofis, de asemenea. Practic, ei sunt singurii muritori, din toată
istoria, care au fost zeificaţi. (Interesant de observat că erau aceeaşi entitate!). 
Misiunea sa, în timpul domniei lui Aknaton, a fost să găsească ascunzători 
sigure pentru scrierile lui Aton, iar priceperea lui în arhitectură a dat rezultate 
extraordinare.
  Generalul Horemheb era în fruntea armatei egiptene. Îl detesta pe 
Aknaton, căci Faraonul se pronunţase în favoarea păcii şi non­violenţei. 
Horemheb era fiul unui fabricant de brânzeturi, care se ridicase în ierarhia 
militară graţie unui fizic desăvârşit, unei forţe atletice şi unor însuşiri de mare 
vânător.
  În timpul domniei lui Aknaton armata era nemulţumită, fiindcă nu avea 
de purtat războaie. Imperiul pe care Egiptul şi­l construise, preţ de secole, era 
pe cale să se prăbuşească. Horemheb era la curent cu această situaţie, cu toate
că se afla departe de Aknaton, la frontierele domeniilor egiptene. Horemheb 
dorea cu ardoare să lupte; voia să simtă din nou căldura luptei corp la corp, să 
simtă sângele duşmanilor curgându­i pe mâinile robuste. Generalii nu erau 
populari la Curte, şi mai ales Horemheb, căci Faraonul spunea: "Vederea unuia
dintre aceşti generali, atât de dornici să­şi omoare semenii şi dovedind atâta 
repulsie faţă de acceptarea Crucii Vieţii, mă umple de dezgust. Infestează sălile 
noastre sacre cu mirosul sângelui".
  Huya, majordomul Reginei Tiyi, a supravegheat pregătirea manuscriselor 
pe care le­a completat Marea Regină după moartea soţului său, "Magnificul".
  Mahu era şeful poliţiei şi răspundea de protecţia templului, a Palatului şi 
a oraşului Sfânt. Dorinţa unică era ca întreaga Cunoaştere adusă lumii – prin 
Aknaton – să poată "dăinui veşnic, ca Aton".
  Mama lui Aknaton – Regina Tiyi – a continuat la Teba opera soţului său 
şi şi­a menţinut autoritatea asupra clerului lui Amon. Într­o altă viaţă ea fusese
Hatşepsut (Hatshepsut), Regina din Saba. Fusese reprezentată cu trăsături 
bărbăteşti, de către numeroşi artişti. Tiyi era fiica unui om din popor, Yuya şi 
soţia sa Thyu. Fiind tatăl soţiei sale preferate, Yuya fusese numit guvernator în 
provincie şi mare scutier la Curtea ginerelui său, Amenhotep III.
  Sitamun era sora vitregă a lui Amenhotep III şi, deci, mătuşa lui 
Aknaton. Însă ea a fost şi a doua soţie a Faraonului "Magnific". Sitamun 
simţise o anume amărăciune din cauza originii modeste a lui Tiyi; aparţinând 
Casei lui Amenhotep şi fiind de sânge regal, ea era Regina legitimă a Egiptului.
  Preoţii îi spuseseră tânărului Amenhotep III că "Hatshepsut, marea şi 
buna noastră regină, se reîncarnase în Egiptul de Jos în persoana fiicei lui 
Yuya".
  Lucrul acesta le fusese revelat de un oracol divin. Amenhotep a înţeles că
trebuia să o regăsească, să o facă Prima Doamnă a Regatului, să se aşeze pe 
tron alături de el, spre a­şi împlini destinul comun.
  Sitamun i­a dăruit Faraonului un prim copil, Smenkere, apoi pe 
Tutankamon şi o fiică, cu numele Meriten. Nu i­a prea păsat de copiii ei şi 
bucuroasă i­ar fi părăsit, dându­le drumul cu barca în voia râului încă de pe 
când, fiecare, era sugar, dacă n­ar fi intervenit la timp Tiyi. Sitamun ar fi voit 
să exprime adevărul şi înţelepciunea spirituală doar prin ea însăşi, dar nu a 
reuşit. Alegoric, acesta este înţelesul făpturii ei.
  Dat fiind eşecul ei, fiul ei Tutankhamon avea să devină un medium, prin 
care tatăl său a putut vorbi din nou lumii egiptene. Care era raţiunea pentru 
care toţi aceşti oameni se căsătoreau cu propriile lor surori? Răspunsul este 
univoc.
  Toate acestea se petreceau înainte ca Aton să se fi revelat pe deplin 
omenirii. Iar cei care alcătuiau "Confreria Binelui" nu trebuiau să­şi unească 
"vibraţiile" cu acelea de provenienţă "terestră", pentru că s­ar fi putut produce 
schimbări importante, care să împiedice venirea ZORILOR.
  Bustul pe care istoricii l­au declarat ca aparţinând lui Tiyi este, în 
realitate, al lui Sitamun. Deoarece doar ea avea sânge regal, numai ea a fost 
reprezentată în toate sculpturile oficiale, picturi şi portrete ale familiei regale. 
Ea avea trăsăturile caracteristice ale nobilimii egiptene şi ale Amenhotepilor. Şi 
tot de aceea, fiul ei Tutankhamon îi semăna într­atâta. (Când a fost deschis 
mormântul lui Tutankhamon şi benzile adezive ale mumiei au fost desfăcute, 
această asemănare a izbit pe toată lumea. Tutankhamon semăna, în aceeaşi 
măsură, şi cu Aknaton, pentru că au avut acelaşi tată).
  Tutu era ministrul afacerilor străine al lui Aknaton. Avea însărcinarea de 
a veghea la clasificarea şi păstrarea într­un loc corespunzător a întregii 
corespondenţe a guvernanţilor străini (din Palestina, Siria etc.) în arhivele 
regale din Aketaton. (Cam 400 din aceste tăbliţe de argilă au fost descoperite în 
1887 după I. Ch., în ruinele de la Tel el Amama).
  Cato a fost un foarte mare artist, modelând cu măiestrie piatra, lemnul şi
metalele preţioase. Sub influenţa şi îndrumarea sa a avut loc, în timpul 
domniei lui Aknaton, marea revoluţie artistică. Rahotep, fiul lui Cato, se 
născuse în 1367 î. I. Ch. A fost un artist mai mare decât tatăl său, deşi a trăit 
numai până la vârsta de 17 ani. Era un tânăr delicat şi sensibil, însufleţit de 
puteri deosebite. Acest adolescent nu era altul decât marele Rege Solomon, şi el
un artist şi un alchimist, faimos încă din timpul domniei. Rahotep a fost, mai 
târziu, autorul măştii mortuare a prietenului său din copilărie, Faraonul 
Tutankhamon. Istoria nu a putut determina niciodată identitatea acestui artist.
  Sinuhe era medicul curţii, unul dintre prietenii personali ai Faraonului şi
consilierul său. Fusese numit "Sinuhe" – care înseamnă "singur" – de către 
părinţii săi adoptivi, Senmut, medicul săracilor, şi soţia sa Kipa. Adevăratul lui 
nume era Setymeramun, şi în realitate era fiul prinţesei Giluhepa din Mitanni 
şi al lui Amenhotep III. Era, deci, frate vitreg cu Aknaton, dar nu a aflat decât 
după mulţi ani, când a domnit câteva luni. La naştere fusese părăsit într­o 
barcă de răchită abandonată pe un râu, dar îl găsise Senmut şi îl adoptase. Tot
el l­a învăţat practica medicinei, după care a intrat în "Şcoala Vieţii".
  Desigur, Faraonul Aknaton nu era sigur în îndeplinirea misiunii sale. 
Tatăl Infinit sperase că omul va înţelege şi va primi noua lumină a ZORILOR. 
Dar nu a fost aşa. Mulţi erau de acord cu faptele Faraonului, dar mult mai 
numeroşi erau aceia care îl socoteau o fiinţă slabă. Pe la spate îl numeau "Sora 
Egiptului". Faraonul era un om scund – abia de 1,65 m – cu trăsături feminine,
cu un abdomen proeminent, un craniu alungit aşezat pe un gât prea lung, şi 
era cam bâlbâit. Istoria nu pomeneşte, dar avea şi una dintre mâini diforme.
  Particularităţile fizice şi înclinarea sa spre non­violenţă şi pace au 
declanşat neîncredere în persoana sa. Într­o zi, pe când era purtat pe străzi în 
tronul regal, el şi­a salutat supuşii cu mâna! Populaţia a fost şocată, iar unii au
strigat de oroare! Faraonul – asimilat cu Dumnezeul cel viu al Egiptului – 
cobora de pe piedestalul său şi devenea o umilă fiinţă umană! Poporul l­a 
huiduit şi unii i­au strigat: "Faraonule fals. Du­te cu falsul tău Zeu!"
  Oricât ar părea de ciudat, Aknaton a fost mai aproape de Dumnezeu 
decât oricare dintre Faraonii care l­au precedat. Unii dintre apropiaţii săi o 
ştiau, însă alţii păstrau fermă convingerea că Aknaton nu avea comportamentul
unui adevărat Faraon, aşa cum statornicise Tradiţia. Cu timpul, tot mai mulţi 
oameni veniră la Aketaton, spre a­l adora pe Aknaton. Preoţii lui Amon au 
priceput că, dacă doreau să­şi recapete autoritatea, trebuiau să acţioneze 
rapid. Ei au pus la cale o alianţă cu generalul Horemheb, guvernatorul 
Memphisului, de care depindeau forţele armate capabile să­i ajute la succesul 
planurilor lor.
  În 1365 î. I. Ch. Autoritatea lui Aknaton era puternică, căci poporul îl 
iubea; dar puterea îi fusese slăbită de lupte interne provocate de ameninţarea 
crescândă din partea duşmanilor Egiptului. Faraonul refuza să poarte vreun 
război, fie el "sfânt" sau nu.
  Horemheb a încercat să­l convingă pe Aknaton că trebuia să se bată, că 
ar fi util pentru salvarea credinţei în Aton.
  Aton, însă, nu era un zeu războinic şi el nu permitea ca fiii săi să se 
ucidă între ei. Horemheb a convenit cu clerul lui Amon să­l elimine pe Aknaton,
dacă voiau ca Imperiul Egiptului să fie salvat.
  O altă ameninţare venea de la armatele de fier ale Hitiţilor. Armata 
egipteană nu era înzestrată decât cu lăncii şi săbii de aramă.
  Ay era "purtătorul sceptrului" al Faraonului la Teba, adică guvernator. El 
era foarte îngrijorat de tensiunile mereu amplifi­cate şi de pactul evident al lui 
Horemheb cu clerul lui Amon. Preoţii nu intenţionau, însă, să aşeze pe cel mai 
măreţ tron al Lumii pe Horemheb, fiu de brânzar, ci sperau să­i poată convinge 
pe ultimii Amenhotepi să guverneze după indicaţiile lor. Ştiau că poporul ar 
recunoaşte autoritatea unui suveran de sânge regal oricând, dar niciodată pe 
cea a unui fiu de brânzar!
  Aknaton avea şapte fete foarte frumoase. La fel ca Atlas, ale cărui şapte 
fiice mitologice au fost urmărite de Orion şi metamorfozate într­un grup de stele
– Pleiadele. Una dintre Pleiade – o soră – s­a pierdut, căci numai şase din cele 
şapte fiice mai sunt vizibile pe firmament, cu ochiul liber. În legendele lumii 
vom găsi adesea povestea celor şapte fete: de exemplu, cele şapte fete ale 
preotului din Median.
  Aknaton şi fiicele sale au fost urmăriţi de o forţă negativă: cea 
reprezentată de preoţii lui Amon (în cartea mea, "Alte limbi, altă carne", vorbesc
despre Orion, care este simbolul forţelor negative şi contrare).
  Cea mai mare era Meritaton, a doua Maketaton. Prima dintre fiicele lui 
Aknaton a murit. Ea aminteşte de legendara Pleiadă pierdută, căci a lăsat în 
urmă­i doar şase surori. Medicul Sinuhe a încercat să o salveze, dar boala o 
topea din zi în zi, până ce Faraonul nu a mai îndrăznit să o viziteze! Moartea ei 
a fost una dintre cauzele prăbuşirii psihice a lui Aknaton şi a "nebuniei" sale, 
care i­a precedat asasinarea.
  A treia fiică era Ankhsenpaaton, care, într­o încarnare anterioară, fusese 
sora Reginei Tafnes şi soţia lui Hadad. Ea nu s­a căsătorit cu tatăl său, 
Aknaton, cum susţin unii istorici, dar, pe când avea abia 8 ani, s­a căsătorit cu
Tutankhamon, care avea aceeaşi vârstă.
  În 1938 s­a descoperit la Hermopolis o inscripţie: "Fiica Regelui, pe care 
el o iubea, Ankhsenpaaton cea mică, născută de fiica Regelui Anksenpaaton". 
Cum să aibă Anksenpaaton un copil, când era de numai opt ani? Ar fi posibil, 
dar foarte puţin probabil.
  Examinată atent, această inscripţie capătă altă semnificaţie. Traducerea 
trebuie citită astfel: "Fiica Regelui (Tutankhamon), pe care o iubea, 
Ankhsenpaaton cea mică, născută dintr­oşi nu de – fiică a Regelui, 
Ankhsenpaaton". Se face aluzie la Tutankhamon şi nu la Aknaton şi este vorba 
de primul copil născut din unirea lui Tutankhamon cu soţia sa 
Ankhsenpaaton, mulţi ani mai târziu.
  În 1326 î. I. Ch. au apărut neînţelegerile între Aknaton şi soţia sa 
Nefertiti. Mai înainte, la cererea lui Nefertiti, Aknaton îşi căsătorise fiica – pe 
Ankhsenpaaton – cu Tutankhamon. Regina Nefertiti ştia cele ce aveau să 
urmeze; ştia, de asemenea, că Aknaton va avea grave tulburări mintale. 
Moartea fiicei sale Meritaton provocase mari schimbări în el, iar tensiunea din 
ce în ce mai accentuată pricinuită de agitaţia clerului lui Amon, ca şi pornirile 
sângeroase ale lui Horemheb, îl împingeau să­l caute şi mai asiduu pe Aton – 
Dumnezeul Unic al tuturor oamenilor – prin concentrări profunde şi meditaţii.
  Nu era "nebun", dar prezenta un dezechilibru vădit, trăind mai mult în 
altă lume decât a noastră!
  Preoţii lui Aton şi vizitatorii veniţi din spaţiu la Aketaton au imaginat un 
vast Proiect. După toate semnele, însă, lumea nu părea pregătită încă să 
primească Cea Mai Mare Lumină, şi au hotărât atunci asupra unui plan care 
să­l aducă pentru totdeauna pe Aknaton prezent în inimile oamenilor. Mai 
mult, fusese descoperit un complot şi se ştia că preoţii aveau intenţia să­l 
asasineze pe Faraon şi pe alţi credincioşi ai lui Aton, în timp ce aveau să se 
roage.
  Generaţiile viitoare, potrivit proiectelor susţinătorilor lui Aknaton, aveau 
să spună: "Într­adevăr, Faraonul nostru Aknaton a fost glasul ales de Aton, 
fiindcă însuşi Dumnezeul Unic, sub forma unui disc arzător, a venit pe Pământ 
şi l­a luat în mijlocul unui vârtej care nu făcea zgomot".
  Planul lor definitiv prevedea ca Nefertiti şi Aknaton să se ducă în măreţul 
Templu al lui Aton să se roage, chiar în ziua prevăzută pentru asasinat. Preoţii 
lui Amon plănuiseră să închidă uşile templului, să masacreze persoanele 
regale, pe preoţi şi preotese, pe adoratorii lui Aton, şi apoi să iasă din templu 
prezentându­se poporului ca noii conducători ai Egiptului.
  În clipa în care partizanii lui Amon vor fi pe punctul de a lovi, în Templu 
va coborî o mare navă spaţială, chiar deasupra altarului, în faţa uriaşei Cruci a 
Vieţii (Ankh) făcută din piatră. Câmpul de forţă va ascunde partea centrală a 
navei, astfel încât ea va apare ca un disc strălucitor, un "cerc de foc", asemenea
celor văzute de Tutmes III în drum spre Israel.
  Toţi cei ce vor vedea, vor spune: "Iată, Faraonul nostru şi­a împlinit 
misiunea; el a reprezentat pe adevăratul Dumnezeu şi Aton e acum mulţumit şi
el luminează Pământul cu măreţia sa strălucitoare şi­l ia pe Regele nostru în 
carul său de aur!"
  Numai că preoţii lui Aton au anulat aplicarea planului, din cauza 
instabilităţii nervoase a lui Aknaton. În schimb, după închiderea uşilor, au pus 
soldaţi deghizaţi în adoratori ai lui Aton să aresteze pe conspiratorii lui Amon. 
Iar "Aton" cel strălucitor nu a mai coborât niciodată să­l ia pe Aknaton.
  Dacă planul s­ar fi realizat, istoricii ar fi consemnat: "Egiptenii aceştia 
sunt superstiţioşi! Ei pretind că Faraonul lor, nebun şi eretic, s­ar fi urcat la 
ceruri într­un car de aur! Credincioşii acestui rege şi ai lui Aton al său trebuie 
că au fost cu toţii complet nebuni!"
  Pentru Istorie ar fi fost convingătoare şi o altă variantă, despre care să se 
spună că apogeul perioadei lui Aton a fost atins atunci când "o mare lumină a 
coborât din cer şi l­a luat pe Faraon, pe care nici un muritor nu l­a mai văzut 
de atunci!"
  Însă Aknaton însuşi şi starea mintală în care se afla au zădărnicit 
aplicarea acestui plan. Lumea a înlăturat credinţa în Aton, cu toate că mulţi au
văzut pentru prima dată Lumina, graţie lui Aknaton. Plecarea lui de pe Pământ 
în mijlocul "cercului de foc" ar fi făcut acest moment de neuitat în memoria 
oamenilor. Şi totuşi, şi fără un astfel de episod spectaculos, vremea aceea nu a 
fost niciodată uitată.
  Preoţii lui Aton au venit în faţa Reginei Nefertiti şi i­au spus că ea trebuie 
să continue misiunea pe care Faraonul nu mai era în stare să şi­o asume. Cu 
fiecare zi el devenea mai slab, fizic şi mental. Sinuhe, medicul, şi cei din 
anturajul lui nu puteau face nimic împotriva acestei situaţii. Sedativele nu­l 
mai calmau, nu mai dormea şi rătăcea prin palat fără încetare. Părea să caute 
cu disperare ceva. Dar ce?
  Într­o noapte, Sinuhe l­a găsit în faţa bazinului din grădina regală. Când 
medicul l­a întrebat ce­l chinuia, i­a răspuns: "Sinuhe, bunul meu prieten, nu 
doresc decât un singur lucru, înainte de a muri". Cum Sinuhe i­a spus: "Dar 
Majestate, nu veţi muri, eu.", Aknaton i­a replicat: "Doctore, să nu minţi pe un 
om care e pe moarte; eu ştiu că am îndeplinit ceea ce aveam de îndeplinit în 
această ţară. Tatăl Ceresc a socotit că nu trebuie să continue să risipească 
binefacerile lui Aton asupra locuitorilor acestei lumi cufundate în întuneric. Am
pus să se reprezinte în picturi discul luminos al lui Aton, totdeauna sus pe cer, 
cu razele îndreptate în jos, fiecare terminată cu o mână ce pare a mângâia 
Lumea întreagă. E reprezentarea întregii Creaţii, Sinuhe".
  Tăcut, Sinuhe îl privi pe Faraon un lung moment, apoi spuse: "Ce 
căutaţi, Majestate?" Acesta l­a privit pe medic ca şi cum nu reuşea să­şi 
exprime sentimentele cele mai profunde, şi rosti: "Bătrâne prieten, am mai 
spus­o – e mult de­atunci – că, precum Tatăl meu, Dumnezeu Aton cel Viu, voi 
ridica Aketaton, oraşul orizontului Discului: aici, unde ne aflăm în această 
clipă. Şi am făcut­o, dar acum, când sfârşitul mi­e aproape, nu fac decât să mă 
rog ca Aton să fie mulţumit!"
  Nefertiti i­a spus Faraonului că ea avea să continue Misiunea, el fiind 
slăbit de boală. Aceasta a provocat neînţelegerea trecătoare dintre cei doi, care 
erau mai solid uniţi decât orice alt cuplu din lume. Ei formau un cuplu 
spiritual fidel, iar despărţirea a fost grea; dar niciodată nu au încetat a se iubi.
  Separarea lor vremelnică era, însă, de neînlăturat, pentru reuşita 
Misiunii.
  Regina Nefertiti s­a retras cu tânărul Tutankhamon şi soţia­copil a 
acestuia, Ankhsenpaaton, într­un palat particular la nord de Aketaton şi care 
era separat de oraş printr­un zid înalt. Aknaton a rămas singur în palatul său 
din sud. Nefertiti ştia că trebuia să se grăbească, să pregătească de pe acum pe
cei doi copii pentru viitoarea lor sarcină, de suverani ai Egiptului. Trebuia să­i 
înveţe anumite secrete, căci Nefertiti ştia că preoţii lui Amon nu se vor sfii să 
încerce să­i convertească pe aceştia la convingerile lor.
  Istoricii cred că Aknaton a încercat un compromis cu preoţii lui Amon la 
Teba şi că Nefertiti a reprezentat slujirea îndârjită şi fanatică a cultului lui 
Aton. Mai spun că ea l­ar fi părăsit pentru că Faraonul voia să­i restaureze 
puterea lui Amon!
  Dar nu e adevărat!
  Aknaton 1­a servit şi 1­a adorat pe Aton până în ultimele sale clipe! În 
acelaşi an în care îl părăsea Nefertiti – 1362 î. I. Ch.
  — Faraonul l­a căsătorit pe fratele său vitreg, Smenkere, cu fiica sa cea 
mai mare, Meritaton, şi l­a numit co­regent, exact aşa cum făcuse propriul lui 
tată, Amenhotep III, când îl numise co­regent, în ultimii săi ani de domnie.
  Aknaton a continuat să trăiască la Aketaton; Smenkere cu soţia sa s­au 
dus să guverneze la Teba. Preoţii lui Amon sperau să se servească de 
Smenkere, ceea ce le­ar fi permis apoi să dispună de Faraon la Aketaton: oraşul
se golea deja de populaţie. Grădinile cele minunate se ruinau din lipsa îngrijirii,
şi pretutindeni domneau dezolarea şi singurătatea.
  Oraşul Sfânt era condamnat şi toată lumea o simţea.
  Smenkere şi soţia lui regală au încercat să joace cu abilitate un rol; din 
nefericire au pierdut. Ei au fost, totuşi, întotdeauna credincioşi lui Aton. 
Mergând la Teba, sperau să afle proiectele clerului lui Amon, prefăcându­se că 
împărtăşesc aceleaşi vederi şi că doresc o revenire rapidă a credinţei lui Amon 
în Egipt.
  Din nenorocire, adevăratele lor intenţii au fost descoperite şi au fost 
asasinaţi; dar toate acestea s­au întâmplat mai târziu. În ultima sa proclamaţie
ca Faraon, Aknaton a decretat că toţi locuitorii ţării Egiptului erau, din acea 
clipă, liberi; nu vor mai exista sclavi, nobili sau structuri sociale de clasă. Toţi 
vor fi egali şi vor lucra împreună pentru gloria Tatălui Infinit.
  În ziua acestei proclamaţii, Ay şi Maya i­au spus Regelui: "Majestate, aţi 
grăbit momentul căderii dublei coroane de pe capul Vostru; după acest act nu 
mai sunteţi Faraon, dar sunteţi mult mai mult; astăzi sunteţi adevăratul "trimis
ales de Aton!" Un preot al lui Amon i­a dat, pe ascuns, otravă lui Aknaton. În 
ultima sa noapte, în sala tronului din Aketaton era prezent Horemheb – venise 
să asiste la moartea Faraonului. Celelalte persoane erau Ay, Maya, Ahmos, 
Amenofis, Tutankhamon şi Sinuhe. Erau şapte, plus Faraonul.
  Aknaton a aşezat alături de el coroana roşie şi albă, căci acum era prea 
grea pentru el, şi a contemplat sala. Putea încă recunoaşte pe toţi cei prezenţi, 
cu toată că un extaz radiind pe faţa lui arăta că deja este străin acestei lumi.
  Înainte să i se fi dat otrava, Horemheb i­a spus: "Majestate, reveniţi cu 
mine la Teba, renunţaţi la al vostru Aton; înclinaţi­vă în faţa lui Amon şi eu voi 
veghea să continuaţi a purta dubla coroană. Armata mea vă va susţine".
  A fost cea din urmă şansă oferită lui Aknaton de a pactiza cu forţele rele 
şi Horemheb, orgolios, dorea ca posteritatea să reţină faptul că el fusese acela 
care îi oferise Faraonului posibilitatea de a retracta.
  Aknaton a răspuns: "Am găsit ceea ce căutam. Sinuhe ştie la ce fac 
aluzie. Am primit revelaţia: am văzut chipul lui Aton într­o ceaţă aurie".
  Horemheb a murmurat: "E complet nebun! N­are rost să­l mai ascult!" 
Dar Ahmos i­a zis: "Stai liniştit! Este încă Faraonul tău!"
  Micul şi umilul Aknaton s­a aşezat pe tronul său sub marele simbol al lui
Aton, cu mâinile întinse, şi a spus: "Vreau să trăiesc şi să mor ca Faraon. Am 
venit să aduc un mesaj poporului meu şi lumii întregi. Dar Egiptul a respins 
mesajul marelui şi binevoitorului Aton. Aton, cel pe care l­am văzut, copil fiind, 
în mijlocul razelor arzătoare ale Soarelui.
  Nu spun că Soarele ar fi Aton, dar marea lumină şi căldură izvorând din 
globul solar simbolizează Iubirea Divină şi Înţelepciunea. Lumina şi Căldura: 
una este Dragostea, cealaltă Înţelepciunea.
  Simbolul veşnic, pentru om, al Iubirii Tatălui său şi al Înţelepciunii în 
lumea fizică este Aton, sau Discul Solar.
  Tu, Horemheb, cu armatele tale poţi să distrugi toate templele lui 
Dumnezeu piatră cu piatră, şi preoţii lui Amon pot ucide pe credincioşii lui 
Aton.
  Puteţi şterge Numele Său de pe monumente, dar pentru a­l distruge pe 
Aton ar trebui să faceţi să cadă stelele din cer şi să năruiţi însăşi cerurile, 
înainte de a putea distruge cuvântul Său".
  "Pentru ce m­aş nelinişti?", continuă Faraonul, "ştiind că voi veţi distruge
templele lui Aton şi veţi reconstrui pe cele ale lui Amon?
  Împărăţia lui Aton nu este materială, pieritoare, El este etern!"
  Cu faţa împurpurată de mânie şi lehamite, Horemheb spuse: "Singura 
realitate este cea pe care o putem vedea acum şi aici: tu, Faraon Aknaton, care 
vorbeşti în enigme nedesluşite, iluziile tale sunt ale unui nebun. Singurul lucru
pentru care merită să te baţi este puterea, aurul, plăcerea războiului. Aton al 
tău e un zeu debil şi slab la minte! Îţi mai dau o şansă, cu toate că nu mă 
conving părerile tale de bolnav şi te­am prevenit că Egiptul se va prăbuşi, dacă 
nu­şi păstrează puterea militară: mai accept încă să­mi pun armata şi sabia în 
serviciul tău. Vino cu mine şi vei rămâne Faraon, aşa cum eşti în momentul 
acesta".
  Aknaton răspunse: "Horemheb, tu eşti mai nebun ca mine, căci eu nu mă
voi prosterna niciodată în faţa unui zeu fals. Puţin îmi pasă de ce vei face de­
acum înainte cu Egiptul, fiindcă în noaptea asta am avut revelaţia supremă, 1­
am văzut pe Aton. Mi­a revelat Proiectul pe care îl are pentru om.
  Egiptul a respins pe Dumnezeul Unic şi, în vremurile viitoare, o altă ţară 
va fi locul naşterii Celui care va domni. Nu va fi Egiptul ci Pământul Sfânt, pe 
care 1­a vizitat buna şi marea noastră Regină Hatshepsut şi de unde a adus un
mesaj de Lumină; un mesaj pe care noi 1­am văzut cu proprii noştri ochi, săpat
în sala secretă a Templului pe care 1­a construit ea.
  Lumea omului a respins Lumina, preoţii cei răi pot face ca tenebrele să 
revină. Lumea a avut ocazia să se elibereze de toate vechile sclavii. Lumina a 
venit sub forma Faraonului, deoarece numai Faraonul putea îndrăzni un 
asemenea lucru – numai el putea să reuşească să împlinească o astfel de 
Misiune – iată că acesta am fost eu, şi n­am reuşit. Văd însă acum un Plan 
mult mai mare. Nu e totul pierdut, căci va veni o vreme când eforturile noastre 
vor da roade. O generaţie, care nu s­a născut încă, va cunoaşte pe Acela căruia 
i­am slujit".
  Horemheb a înţeles atunci că Faraonul nu va îmbrăţişa niciodată cauza 
sa egoistă şi, discret, a dat semnalul convenit pentru a i se turna otrava.
  Faraonul a sorbit, fără să­şi dea seama. Toţi erau cu ochii pe el căci, 
dintr­odată, chipul său se lumină de o licărire violetă; toţi au văzut, în afara lui 
Horemheb.
  Cu o voce acum deplin inspirată, Faraonul vorbi, dominând zgomotul 
tunetelor şi fulgerele ce se iscaseră afară: "Faptul că am intuit just mi­a adus 
pieirea, căci am trăit într­o vreme care nu înţelegea simplitatea Adevărului. 
Lumea se teme de Spiritul care gândeşte mai drept decât ea, şi­l distruge, ca să
se apere. Acei care cred sunt persecutaţi de cei care nu cred şi nu înţeleg; cel ce
are viziuni este urât de cei care nu le au; şi înţeleptul este dispreţuit de 
imbecili. De la începuturile Lumii şi ale timpurilor, oamenii au crezut că pot 
zădărnici venirea Adevărului, ucigând pe cel care voia să i­l ofere.
  Dar sublimele adevăruri ale lui Aton sunt veşnice, şi cu fiecare nouă 
generaţie ele renasc, susţinute de alţi oameni, care se ridică pentru a le arăta 
din nou Lumii. Vocea mea a fost slabă, a putut realiza puţin, însă vor veni alţii, 
iar glasurile lor vor cânta imnul fericit al libertăţii, pentru toţi cei care­i vor 
asculta". Vocea lui Aknaton s­a stins şi el s­a prăbuşit pe tron. Horemheb a 
privit dubla coroană, aşezată alături de el; în curând o va purta un alt şef.
  Apoi a ieşit din sala tronului, mergând pe străzile inundate de furtună – 
în curând inundate de sânge – şi s­a întors la Memphis. Faraonul şi­a privit 
prietenii adunaţi înainte şi le­a spus: "V­am iubit cum m­aţi iubit şi voi. Acum 
plec să­l regăsesc pe Tatăl meu Aton. Lucrul meu e terminat aici, în ţara 
Egiptului. Sufletul meu şi­a regăsit pacea căci, în sfârşit, Discul Solar (Aton) e 
fericit!"
  Şi Faraonul a murit.
  După aceea oraşul Aketaton, pe jumătate golit, a fost luat în stăpânire de
lucrători. Pretutindeni unde au găsit numele şi însemnele lui Aknaton şi 
Nefertiti – pe morminte, temple şi case – le­au şters. Templul lui Aton a fost 
dărâmat şi ras de pe faţa Pământului. Aknaton scrisese: "Va trebui să mi se 
construiască mormântul în Muntele de la Răsărit; înmormântarea mea va avea 
loc acolo, cu toate ceremoniile pe care Aton, Tatăl meu, le­a ordonat pentru 
mine; înmormântarea soţiei mele regale, Nefertiti, se va petrece tot acolo, arunci
când va sosi clipa; şi, asemenea, aceea a fiicei Regelui, Meritaton.".
  El a dat, aşadar, ordin să fie îngropat în "Muntele de la Răsărit".
  În acel loc există un mare "ued", care întrerupe linia falezelor şi care duce
la Mormântul solitar. Nu se află nici o inscripţie la intrare. O trecere în pantă şi
o scară abruptă conduce la puţul funerar unde a fost depus, cândva, un 
sarcofag. Dincolo de el se află un culoar acoperit de basoreliefuri care 
înfăţişează familia regală adorând pe Aton. La capătul acestor trepte, mai multe
deschideri duc spre camere funerare mai mici, care au fost săpate pentru 
prinţesa Maketaton, prima dintre cele şapte fiice ale lui Aknaton.
  Istoricii cred că trupul găsit în Mormântul Reginei Tiyi din Valea Regilor 
este acela al lui Aknaton. Examinarea corpului şi a inscripţiilor a stabilit că 
acest corp – care era acela al unui bărbat de 30 de ani – este cel al lui 
Smenkere.
  Nu a fost găsită vreodată vreo urmă a corpurilor regale – Aknaton şi 
Nefertiti.
  Totuşi, la săpăturile de la Mormântul Regal s­a descoperit corpul unui 
bărbat care fusese ars la câtva timp de la mumificare. Acest trup era al lui 
Sinuhe, care a fost înhumat în Mormântul Regal gol şi care, mai târziu, a fost 
ars.
  Preoţii lui Amon au ars corpul lui Aknaton, fiindcă ei credeau că 
distrugând mumia înlătură orice posibilitate ca el să supravieţuiască. Cenuşa 
lui Aknaton a fost aruncată în apele Nilului, şi corpul material al celui care 
venise să slujească Egiptul s­a întors în mâlul din care provenise.
  Cu moartea lui Aknaton, co­regentul său – Smenkere ­devenea Faraon. El
şi soţia sa, Meritaton, au dus şi ei o bătălie – pierdută – cu fidelii lui Amon. 
Scăpaţi cu totul de Aknaton, preoţii lui Amon erau ameţiţi de putere. Ei au 
început să­i asasineze pe cei mai însemnaţi credincioşi ai lui Aton. Dar nu s­au 
putut atinge de Ay, nici de Maya.
  Aceşti doi oameni erau necesari Egiptului, căci ei erau deţinătorii unor 
cunoştinţe secrete, iar pe de altă parte preoţii lui Amon erau convinşi că­i vor 
avea, în curând, în rândul partizanilor lui Amon, pentru că acest fals zeu se 
afla din nou pe tronul Panteonului zeilor Egiptului.
  Hotărâţi să salveze cunoştinţele adunate în timpul domniei lui Aknaton, 
micul grup de credincioşi ai lui Aton lucra în taină în sălile ascunse. Maya, ca 
trezorier regal, cunoştea secretele Marii. Piramide şi ale sălilor secrete cu 
manuscrise, de sub Sfinx.
  Dacă ar fi fost ucis de partizanii lui Amon, secretul ar fi dispărut odată 
cu el. Clerul nu comisese, însă, o astfel de greşeală, căci râvnea să 
dobândească toate aceste comori, cu care să umple lăzile pustii ale lui Amon. În
speranţa de a obţine secretul, îl lăsau în viaţă pe Maya! Trebuia numai să aibă 
răbdare!
  Nefertiti nu ieşea din palatul său retras, unde se afla împreună cu 
tânărul Tutankhamon şi soţia sa Ankhsenpaaton. Afară mulţimea dădea 
târcoale, mereu dornică de jaf, indiferent dacă era un templu al lui Aton sau al 
lui Amon!
  Aknaton murise în 1361 î. I. Ch., în vârstă de 47 de ani. Smenkere a 
urmat la tron şi a domnit numai 9 luni, până în 1360.
  Tânărul fiu al lui Maya şi Ilipaaton – pe nume "Ra" – se afla la Teba, 
lângă Smenkere şi Meritaton. Cei doi tineri suverani au fost invitaţi la un 
banchet regal, unde au fost otrăviţi de către preoţi.
  Alianţa lor secretă cu Nefertiti fusese descoperită şi preoţii înţeleseseră că
nu se vor putea servi niciodată de ei, în favoarea cauzei lor. Şi astfel hotărâseră 
să termine cu ei.
  Planul însă nu le­a reuşit şi Regele şi Regina, luându­l cu ei pe Ra, au 
izbutit să fugă din sala banchetului. Efectul otrăvii nu fusese destul de rapid.
  Au plecat din Teba iute ca vântul, îndreptându­se spre Aketaton – un 
drum lung şi anevoios. Au fost urmăriţi, prinşi într­o ambuscadă şi ucişi, 
împreună cu tânărul Ra.
  Cadavrele lor au fost lăsate în deşert, pradă animalelor sălbatice, dar 
mesagerii lui Nefertiti i­au găsit şi corpul lui Smenkere a fost mumificat. 
Trupurile lui Meritaton şi Ra erau atât de atroce mutilate, încât orice încercare 
de mumificare a dat greş. Rămăşiţele lui Meritaton au fost, totuşi, aşezate în 
camera funerară pregătită pentru ea în mormântul tatălui său. Mai târziu, ele 
au fost furate şi arse.
  Smenkere a fost îngropat într­un mormânt neînsemnat din Valea Regilor,
din Teba, punându­i­se alături obiecte aparţinând Reginei Tiyi, şi din această 
cauză trupul său nu a fost descoperit de hoţi.
  Horemheb şi clerul din Teba au plecat în căutarea lui Nefertiti, în oraşul 
mort Aketaton. Ei au cerut tânărului Tutankhaton – "Viaţa în Aton este 
frumoasă" – să­şi schimbe numele în Tutankhamon – "Viaţa în Amon este 
frumoasă".
  Nefertiti ştia că tânărul Faraon va fi o marionetă în mâinile preoţilor lui 
Amon, triumfători. Dar mai ştia că ajuns Faraon, el va îndeplini o misiune 
importantă, pe care preoţii forţelor răului nu o vor bănui niciodată. Nefertiti 
mai ştia că Tutankhamon era un "sensitiv", un "psihic". Prin intermediul său, 
puteau fi date instrucţiuni supravieţuitorilor credincioşi lui Aton, privind 
lucrurile pe care trebuiau să le îndeplinească rapid, înainte de a fi exterminaţi 
cu toţii. Nu aveau nevoie decât de un scurt interval de timp, spre a pune la 
adăpost, în siguranţă, în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI, anumite 
preţioase manuscrise.
  Astfel, tânărul moştenitor al tronului Egiptului a devenit Tutankhamon, 
iar soţia sa Anksepaaton a devenit Ankhsenamun. Ei au fost conduşi la Teba, 
iar dubla coroană – smulsă atât de violent de pe capul predecesorilor lor – a fost
aşezată pe capul tânăr al lui "Natut" (Tutankhamon).
  Clerul lui Amon trebuia să mai aibă răbdare, înainte de a obţine 
satisfacţia unei complete răzbunări. Noul Faraon era prea legat de erezia lui 
Aton şi, cât avea să trăiască, memoria lui Aknaton nu putea fi mânjită pe faţă. 
Prea mulţi îl mai iubeau încă pe Aknaton şi, dacă preoţii i­ar fi eliminat pe toţi 
membrii casei lui Amenhotep, faptul ar fi declanşat un război civil. Şi, în acelaşi
timp, ar fi urmat ruina puterii lor, recent stabilită. Ei urau familia regală, dar şi
mai mult urau anarhia.
  Începu atunci o perioadă de lupte oribile între preoţii lui Amon, care­şi 
apărau interesele, şi curteni, care foloseau pe copiii regali ca pe simpli pioni, în 
jocurile lor ambiţioase. Tânărul cuplu afişa înţelegere faţă de noua politică, dar 
conti­nua, în secret, să­l onoreze pe Aton.
  Exact din acest moment, nu se mai găseşte nici o urmă a existenţei lui 
Nefertiti în istoria Egiptului. În realitate, ea a dispărut cu adevărat, părăsind 
Egiptul şi plecând în Tibet, la o Şcoală Misterioasă! Frumuseţea sa fabuloasă şi 
marea sa bogăţie nu au abătut­o niciodată de la înfăptuirea LUCRĂRII. Ea a 
relatat marilor Maeştri şi Adepţilor din India, din Tibet şi chiar din Peru, de 
lângă Titicaca, ceea ce realizaseră credincioşii lui Aton, şi a explicat până la ce 
punct reuşise, în Egipt, EXPERIENŢA DIVINĂ.
  Într­o zi, în Şcolile Misterioase vor fi descoperite tăbliţe de argilă şi se va 
vedea că au fost scrise de Nefertiti însăşi. Dar acestea nu au fost aduse din 
Egipt, până la aceste Şcoli. Când savanţii vor cerceta la microscop argila 
folosită pentru aceste tăbliţe, vor constata că ea provine din locurile unde au 
fost descoperite, şi nu din Egipt! Dovadă absolută că Nefertiti a ajuns cu 
adevărat în acele locuri.
  Închipuiţi­vă! O Istorie a Egiptului şi a primei experienţe încercată pe 
Pământ, a Celei Mai Mari Lumini. Păstrată în Tibet! Aceste manuscrise vor 
stabili puncte foarte importante ale Istoriei. În prezent, în sistemele de datare a 
Antichităţii există o mare confuzie, fiindcă preoţii lui Amon au schimbat 
intenţionat datele pe anumite monumente, urmărind să şteargă evenimentele 
petrecute în timpul domniei lui Aknaton. Ca să fie siguri că Aton nu va mai 
cunoaşte vreodată noi ZORI!
  Forţele negative urmăreau descurajarea viitorilor cercetători, pentru a se 
afla cât mai puţin despre eforturile lui Aknaton. Pe de altă parte, 
supravieţuitorilor lui, credincioşilor lui Aton le revenea misiunea de a păstra 
manuscrisele pentru omul viitor. De aceea, Nefertiti a depozitat scrierile care 
relatau istoria acelor timpuri în locuri diferite – în Tibet, în India şi în America 
de Sud. Alţi credincioşi le­au ascuns în însăşi inima Pământului.
  Adevărul trebuie păstrat!
  În timpul periplului său, Nefertiti a fost întotdeauna protejată de mâinile 
lui Aton întinse spre Pământ: "Doamna Regală; Doamna graţiei, blândă prin 
iubirea ei, prin bunăvoinţa ei; Stăpâna Nordului şi a Sudului. Dragă lui Aton; 
soţia Regelui, care a iubit­o; Doamna celor două ţări, mare prin dragostea sa; 
Nefertiti cu chipul frumos. Vie pentru eternitate".
  Maya şi Ilipaamon (însemnând "copil iubit de Amon", ea nefiind alta decât
Ilipaaton – "copil iubit de Aton" – care, şi ea, fusese obligată să­şi schimbe 
numele) au venit să locuiască într­o casă din Teba, spre a fi în preajma 
Faraonului. Vechea casă a lui Maya din Aketaton rămăsese practic părăsită şi 
nu mai servea decât periodic la întruniri.
  În această casă a lui Maya au venit prietenii foarte dragi ai lui Aknaton, 
printre care fratele său, marele preot. Micul grup de "lucrători" primea 
instrucţiuni provenind din sfere mai înalte, prin intermediul lui Tutankhamon!
  Amenhotep vorbea prin gura celui mai tânăr dintre fiii săi, pe când acesta
se afla cufundat într­o transă profundă. Sitamun (mama lui Tutankhamon) nu 
a fost niciodată "canalul" care ar fi dorit ea să fie, dar a adus pe lume un fiu 
care a servit mult ca medium sau "vehicul", pentru transmiterea multor 
instrucţiuni, foarte necesare atunci!
  În acea epocă, doi tineri cu pielea neagră sau primit ordine de la 
Amenofis (Iemhotep într­o altă încarnare), să vină în Egipt şi să servească ca 
paznici personali Faraonului Tutankhamon. Cel puţin, aceasta a fost raţiunea 
aparentă a sosirii lor. În realitate, aceşti doi oameni erau adepţii "ştiinţei 
mentale".
  Erau descendenţii unei rase foarte vechi şi foarte savantă, care înflorise 
deja în Africa pe când Atlantida era abia la început. Acest popor ciudat nu avea 
o cultură foarte avansată din punct de vedere material, însă dezvoltarea 
mentală a indivizilor era uluitoare. Ei puteau să oprească mersul armatelor, 
graţie puternicelor unde ale gândirii şi vibraţiilor mentale!
  Cei doi, care erau fraţi gemeni, erau fiii unui mare Adept al Magiei Albe; 
au fost trimişi în Egipt cu dubla misiune de a proteja – mai întâi – pe Faraon, şi
apoi de a emite, în jurul anumitor Temple şi al anumitor camere tainice, unde 
vibratorii mentale de un tip deosebit; aceste unde trebuiau să persiste de­a 
lungul secolelor şi să îndepărteze de ascunzătorile păstrătoare de manuscrise 
pe toţi căutătorii nedoriţi, intruşi, şi a căror frecvenţă mentală era opusă.
  Trebuie menţionat aici că, imediat după moartea lui Aknaton, a început 
Micul Exod al evreilor. Date fiind confuzia politică şi atmosfera de război civil 
care domneau, egiptenii nu au dat nici o atenţie evenimentului. Puţin le păsa 
dacă plecau sau rămâneau. Astfel, mulţi au părăsit Egiptul, odată cu ei plecând
şi un procent din egipteni, înfricoşaţi de mânia lui Amon. Atunci a început 
EXODUL, care a durat mai mulţi ani. A avut loc în valuri succesive de mici 
grupuri, care o porneau în momentele pe care le socoteau oportune. Dar 
MARELE EXOD s­a petrecut mai târziu.
  Despre el vom vorbi în momentul REVELAŢIEI. Maya se simţea atunci 
sigur pe poziţie, deoarece era singurul din întregul Egipt care deţinea secretul 
intrărilor spre sălile comorilor, de sub Marea Piramidă, sub Sfinx şi în Templul 
Splendorilor al lui Hatshepsut. Chiar şi pe Faraoni îi lega la ochi când îi 
conducea în aceste camere. Nimeni nu cunoştea secretul lor, în afara 
trezorierului regal.
  Cu multe milenii înaintea celei de­a 18­a Dinastii a Egiptului, Maya 
fusese prinţul Domnitor al Lemuriei, Ilipaamon (Ilipaamun) fusese "Doamna 
Soarelui" şi Tutankhamon fusese Merk. În perioada aceasta regăsim, deci, 
aceleaşi entităţi reunite pentru o misiune comună.
  Tutankhamon era din nou mesager, transmiţând instrucţiuni de la 
nivelurile superioare. Maya conducea poporul, din nou, şi Ilipaamon era istoric 
şi paznic al manuscriselor. În casa lui Maya au fost scrise foarte numeroase 
mărturii – pe tăbliţe de argilă – de către cei care se întruneau acolo regulat.
  Aceste tăbliţe nu au fost nici ele descoperite încă de arheologi, dar cu 
siguranţă vor fi în curând. Ele relatează venirea din Spaţiu în Egipt – despre 
primii Faraoni, care erau extratereştri înainte de a se încarna pe Pământ – spre 
a aduce Lumina omenirii; ele relevă scopul real al vieţii şi operei lui Aknaton. 
Există chiar şi manuscrise aduse din alte planete locuite! La puţin timp după 
toată această muncă, în casa lui Maya din oraşul Aketaton a fost asasinată de 
nişte jefuitori prinţesa Meriten, fiica lui Amenhotep III şi a lui Sitamun. Ea se 
afla în atelierul iubitului ei, marele artist Tutmes (Thutmes), fiul cel mare al lui 
Cato.
  Tutmes a sculptat bustul lui Nefertiti, cunoscut în întreaga lume, lucrare 
din piatră de calcar pictată. El a executat şi o copie din gresie brună, care o 
reprezintă pe aceeaşi graţioasă doamnă, şi de asemenea, a creat numeroase 
capete şi măşti după Aknaton însuşi, ca şi alte opere remarcabile.
  Bek şi Auta, fraţii lui Tutmes, fuseseră asasinaţi la Teba, în noaptea în 
care fusese ucis Faraonul Aknaton la Aketaton.
  Tutmes şi iubita lui, Meriten, abia apucaseră să îngroape bustul faimos 
al lui Nefertiti, când au fost surprinşi şi asasinaţi de nişte tâlhari. Această 
statuie a fost descoperită cu multe secole mai târziu, de expediţia germană care
a făcut săpături la Tel el Amama.
  Meriten însăşi era o artistă: ea studiase simbolurile vechi. I se 
încredinţase decorarea Templului lui Aton din Aketaton.
  Maya adusese din camerele secrete ale Marii Piramide antica baghetă – 
vril, pe care i­a înmânat­o lui Tutankhamon. Acest vril 1­a protejat ulterior pe 
regele­copil. Unele statui îl reprezintă pe Tutankhamon ţinând în mână 
"baghete" ciudate.
  În aceeaşi epocă, Maya a luat două globuri de cristal – care fuseseră 
aduse de vizitatorii din Spaţiu, în timpul construirii Marii Piramide. Fiecare 
dintre aceste bule era alcătuită din nouă secţiuni, asamblate şi sudate între ele,
spre a forma un glob. Când lumina trecea prin glob, se petrecea o extraordinară
transformare şi puteau fi văzute în el, parţial, trecutul şi viitorul. Dar cel care 
folosea globul de cristal trebuia să atingă un înalt nivel de concentrare mentală,
pentru a avea aceste viziuni. Aceste bule au fost folosite telepatic, ca un ecran, 
pentru explorarea timpului.
  Preoţii lui Amon nu erau la curent cu experienţele acestea. În orice caz, 
nu le­ar fi putut folosi, căci globurile nu puteau fi utilizate în scop negativ!
  Multe dintre aceste globuri se află încă sub Sfinx. Nostradamus avea şi el
unul şi l­a ajutat mult în profeţiile lui!
  Globurile şi sceptrele suveranilor de mai târziu au la origine această bulă 
de cristal şi bagheta­vril, vechi simboluri ale puterii.
  Tantap (Tantahpe), fiica lui Maya şi a lui Ilipaamun, care fusese 
consacrată zeiţei Isis în copilărie, devenise preoteasă. Dar, cum am mai spus­o,
cultul lui Isis suferise mari schimbări. Isis nu mai era adorată ca o zeiţă, ci 
venerată ca simbol al purităţii şi nevinovăţiei femeii. Fecioarele consacrate 
Templului său semănau cu viitoarele fecioare­vestale ale Romei şi ele au servit 
Templul lui Aton din Aketaton.
  Când Amon şi­a reluat supremaţia, Isis a redevenit o mare zeiţă.
  Tantap avea de ales: să rămână în serviciul lui Isis, repusă pe piedestal, 
sau să rămână credincioasă lui Aton şi să renunţe la preoţie. Pentru cultul 
restaurat, condiţia virginităţii nu se mai impunea.
  Când a fost asasinat tânărul ei frate Ra, ea s­a hotărât să renunţe la 
servirea lui Isis, să­şi regăsească iubitul, să se căsătorească şi să lucreze 
împreună cu el. Acesta era un credincios al lui Aton, care colabora strâns cu 
Maya.
  Rahotep – fiul lui Cato – fusese Solomon, iar Regina Tiyi fusese 
Hatshepsut; de aceea erau atraşi unul spre celălalt. Tânărul artist executase 
multe schiţe după Regină, pe când se afla în palatul ei. L­a ajutat mult să­şi 
perfecţioneze arta.
  Rahotep trăia acum în casa lui Maya, care i­a fost ca un al doilea părinte.
Cum tânărul artist purta acelaşi nume cu fiul ucis – "Ra" – el a fost primit 
călduros în noul cămin.
  Regăsim deci, din nou, pe David (Maya) şi Solomon (Rahotep), uniţi în 
aceeaşi Misiune!
  Tutankhamon a domnit nouă ani şi conduita sa nu a fost pe placul 
preoţilor lui Amon, căci numele său – ca şi acela al lui Aknaton – a fost şters 
mai târziu de pe listele faraonilor domnitori din Egipt.
  Horemheb i­a şters numele de câte ori a putut, ceea ce sugerează că 
tânărul se străduia să se opună relelor intenţii ale clerului.
  Tutankhamon a ajutat la copierea şi depunerea manuscriselor lui Aton; 
apoi, odată atins scopul încarnării sale prezente, s­a luat decizia ca el să se 
întoarcă la Tatăl său, Aton.
  Faraonul Tutankhamon – numit familiar "Ratut" – soţia sa regală şi 
tânărul lor prieten Rahotep mergeau adesea la vânătoare în zona învecinată 
Tebei. Pe atunci bălţile largi atrăgeau vânat de toate felurile, copilul­rege avea 
din belşug la dispoziţie păsări sălbatice şi nenumărate fiare sălăşluind prin 
deşert, prin care­şi demonstra măiestria.
  Într­o zi din primăvara anului 1350 î. I. Ch., pe când împlinise 19 ani, 
Faraonul a plecat la vânătoare cu soţia sa devotată şi Rahotep. Se întorcea de 
la vânătoare spre tabără, în carul său regal împodobit cu vulturul solar regal, 
pe capul căruia era reprezentat un disc solar în care se afla înscris numele 
"Ratut". Faraonii fiind consideraţi reprezentanţi tereştri ai Zeului­Soare, 
această emblemă simboliza, evident, originea "Solară" (extraterestră) a lui 
Ratut. În ziua cu pricina, ajutat de câinele său "slughi", Faraonul ucisese un 
leu şi era foarte excitat, aşa cum ar fi fost orice adolescent după o astfel de 
ispravă.
  Aceste expediţii în deşert nu erau, totuşi, ce păreau a fi. Aveau desigur, 
ca scop, şi relaxarea Faraonului, însă ele îi permiteau, mai cu seamă, să fugă 
din Teba şi să se întâlnească cu anumiţi vizitatori importanţi, departe de ochii 
bănuitori ai clerului lui Amon.
  Secretul atât de bine păstrat timp de 9 ani fu, însă, trădat.
  Preoţii cei răi au pus otravă în apa de băut, aflată lângă cortul 
Faraonului. Însetat după cavalcada prin deşertul fierbinte, Ratut i­a cerut 
prietenului său Rahotep să­i dea de băut. Şi astfel, în deplină nevinovăţie, 
prietenul a fost acela care l­a ucis. Cei care fuseseră Hadad şi Solomon îşi 
încheiau împreună KARMA lor.
  Clerul lui Amon considera că, suprimând "canalul" psihic reprezentat de 
Tutankhamon, vor putea opri întrunirile credincioşilor lui Aton şi­i vor putea 
forţa pe Ay şi Maya să conducă în interesul lor. Mai voiau, cum am mai spus, 
să afle secretele ştiute numai de Maya.
  Când a înţeles Faraonul că a fost trădat şi că otrava îşi începe lucrarea, i­
a cerut lui Rahotep s­o cheme pe regina Ankhsenamun. Înainte de a muri, şi­a 
privit regina mult iubită şi prietenul cel mai drag: "Am ucis azi cu lancea mea 
un leu superb. Nu este oare această simbolul ajutorului pe care l­am dat la 
depunerea manuscriselor în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI?
  Noi, copiii lui Aton, am "ucis" leul şi l­am ascuns privirii profanilor. Ştiu 
că, aşa cum sunt reprezentat acum, pe carul meu, ca un leu cu cap de om, voi 
fi reprezentat, în vremuri ce nu s­au născut încă, sub forma unui LEU 
ÎNARIPAT (Evanghelia după Marcu). Acum, când plec spre o existenţă 
superioară, îmi amintesc cu claritate cuvintele fratelui meu Aknaton. E straniu 
că îmi amintesc atât de perfect, căci le­am auzit pe când eram doar un copil. 
Pot să redau cuvintele Imnului lui Aton, compus de credinciosul Aknaton.
  «Te ridici, Magnificule, pe orizontul ceresc, o Aton, Dumnezeul cel Viu, 
Tu, cel care ai creat Viaţa! Numeroase sunt operele Tale! Ele sunt ascunse 
vederii omului. O, Dumnezeule Unic! Tu, cel Incomparabil, cât de perfecte sunt 
Planurile Tale! Tu, Stăpân al Eternităţii! Tu, care inspiri sufletul meu! Pământul
trăieşte graţie Ţie! Când Tu Te ridici, omenirea se ridică la viaţă; când Tu Te 
culci, ea moare».
  Am slujit pe Tatăl meu, Aton. Am trăit în Adevăr.
  Pentru mine, Aton nu se culcă niciodată. Astfel, eu nu pot muri!
  Pentru mine, Aton va străluci întotdeauna şi voi continua să trăiesc, nu 
în această lume terestră, iluzorie şi grotească, ci în Regatul lui Aton, până în 
vremea când, din nou, voi reveni şi voi servi spre împlinirea Planurilor Sale.
  Voi servi până în ziua în care eforturile noastre vor avea un sfârşit, care 
nu va fi decât un început pentru toţi oamenii Pământului! O, Aton, Tatăl meu, 
ia­mă în braţele Tale!"
  Şi, cu secole după, nişte lucrători au descoperit în timpul unor săpături 
făcute aproape de intrarea mormântului lui Tutankhamon, o remarcabilă 
schiţă. Fusese desenată pe un ciob de calcar şi îl reprezenta pe tânărul rege, 
ajutat de câinele său, omorând cu lancea un leu.
  Schiţa aceasta fusese desenată de Rahotep în timp ce medita la tristul 
sfârşit al Faraonului, la cuvintele ultime pronunţate de el.
  Se afla la mormântul lui Tutankhamon, terminând decorarea, împreună 
cu părintele său Cato. Era adâncit în meditaţie profundă când a făcut acest 
desen, pe care, apoi, l­a aruncat la intrare, acolo unde a fost regăsit după atât 
amar de ani.
  După asasinarea lui Tutankhamon, Ay şi Maya au căutat să găsească 
cine va fi noul Faraon şi Ay i­a cerut lui Maya să urce pe tron. Dar Maya nu o 
putea face, fiindcă era încă trezorier regal şi în această calitate trebuia să stea 
departe de orice sarcină oficială. În plus, Maya era deja căsătorit, iar succesorul
lui Tutankhamon trebuia să ia de soţie pe tânăra moştenitoare, spre a­şi 
legitima pretenţia la tron. Cum Ay era văduv, s­a hotărât ca el să se 
căsătorească cu Regina văduvă.
  Nu putea fi decât un act complet formal, căci Ay era foarte în vârstă, iar 
Regina încă un copil.
  Anksenamum nu l­a înţeles şi, speriată, a expediat o scrisoare către 
Subuliliuma (Shubuliliuma), Regele Hitiţilor, în care îi spunea: "Soţul meu e 
mort; eu nu am nici un fiu; se spune că fiii tăi sunt mari. Dacă eşti de acord, 
dă­mi pe unul dintre ei şi, dacă acesta vrea să fie soţul meu, îmi va fi de mare 
ajutor. Sper că vei accepta."
  Nu avea la dispoziţie decât 70 de zile: timpul necesar îmbălsămării 
soţului său.
  Regele hitit a stat prea mult să se gândească şi când, în cele din urmă, 
şi­a trimis fiul cel mic, era prea târziu.
  Maya şi Ahmoz l­au întâlnit pe Prinţ şi i­au explicat că numai Ay putea fi 
Faraon al Egiptului, prin căsătoria sa cu Regina. Prinţul s­a întors foarte trist!
  Înmormântarea a fost foarte somptuoasă şi niciodată un nou suveran nu 
supraveghease cu atâta grijă, el însuşi, construcţia şi decorarea mormântului 
predecesorului său. Însă Maya şi Ay voiau ca anumite obiecte să fie depuse în 
mormântul lui Tutankhamon (scrisori dovedind că Aton continua să trăiască în
Egipt). Preoţii lui Amon nu s­au neliniştit, fiindcă eliminaseră pe acela de care 
se temeau, "canalul psihic".
  Ankhsenamun era plină de tristeţe, căci lângă trupul neînsufleţit al 
soţului său se aflau şi cele ale celor doi copii avuţi cu Ratut.
  Unul dintre ei fusese reîncarnarea soţiei lui Smenkere, Meritaton. Ea se 
reîncarnase aproape imediat ce fusese ucisă, într­unul dintre copiii lui 
Tutankhamon şi ai Reginei sale. Celălalt copil fusese altădată Genubat, fiul lui 
Hadad, Edomitul.
  De ce a trebuit să moară atât de tineri aceşti copii?
  Pentru ca tinerii suverani să cunoască amărăciunea, cu toate că în 
realitate nu ar fi avut nevoie, căci vieţile lor nu fuseseră nici pe departe atât de 
fericite! L­au servit pe Aton, cu toată vrăjmăşia clerului lui Amon, şi nu au dus 
niciodată viaţa normală a adolescenţilor.
  Ultimul dintre copiii aflaţi încă în viaţă, Ankhsenpaaton cea mică, a trăit 
în casa lui Maya trecând ca fiică adoptivă a acestuia, spre a scăpa răzbunării 
preoţilor.
  Maya a hotărât că tânărul Rahotep să fie autorul măştii de aur bătut şi 
cizelat reprezentându­l pe Ratut. Tânărul realizase deja superbul tron pe care l­
a găsit, în mormântul lui Tutankhamon, Howard Carter. Picioarele tronului, de 
forma labelor de leu, se terminau cu capete de leu, fascinante ca forţă şi 
simplitate. Dar cea mai mare frumuseţe a acestui tron consta în panoul care 
decorează spatele. Scena reprezintă una dintre sălile Palatului. Regele stă 
aşezat pe un tron împodobit cu perne, într­o poziţie degajată, cu un braţ 
sprijinit de spătar. În faţa lui se află silueta fină a Reginei, care unge umerii şi 
gâtul soţului său cu parfumuri. Este o compoziţie deosebit de simplă, în care 
Rahotep a reprodus cu fidelitate pe cei mai dragi dintre prietenii săi, aşa cum i­
a văzut zi de zi: trăind, iubindu­se şi slujind pe Aton, într­un Egipt sfâşiat de 
lupte interne.
  Pe acest platou, deasupra Regelui şi Reginei, Rahotep l­a pictat pe Aton, 
ale cărui braţe – raze – întinse mângâie cuplul regal.
  Istoricii nu pot să­şi explice cum de a putut fi îngropat public, în vremi de
deplină supremaţie a cultului lui Amon, acest tron, care purta însemnele 
manifeste ale "ereziei" lui Aton! Cum mai putea fi reprezentat Tutankhamon 
instalat pe un tron aflat sub protecţia lui Aton, când însuşi numele 
Dumnezeului unic fusese interzis în urmă cu 9 ani! Este drept, cartuşele cu 
inscripţii existente pe tron au fost schimbate. Dar nu toate. Pe unele, numele 
lui Aton a fost şters şi înlocuit cu acela al lui Amon. Pe altele, a rămas. Efortul 
cerut de schimbarea însemnelor i­a domolit pe preoţii din Teba. Şi apoi, nu 
avea să piară în curând chiar tânărul suveran, care, dacă ar fi continuat să 
trăiască, ar fi rămas o permanentă ameninţare pentru ei?
  Se temeau că el va provoca un război sfânt şi va repune pe Aton pe locul 
său legitim în Egipt. Îngropând pe Faraon, împreună cu toate simbolurile şi 
însemnele credinţei sale "blestemate", erau definitiv îndepărtate – şi stinse 
pentru totdeauna ameninţarea şi pericolul. Astfel gândeau credincioşii lui 
Amon.
  Şi tot astfel, Rahotep putu să realizeze un tron foarte asemănător celui pe
care­l construise pe când fusese marele Solomon.
  Rahotep a făcut masca mortuară a Regelui şi prietenului său dintr­un 
metal nepieritor. A folosit "cel mai bun aur": aurul transmutat! Artistul a fost 
inspirat de forţe superioare, care i­au permis să modeleze perfect această 
mască mortuară­efigie: o operă care este mai mult decât o mască mortuară, 
mult mai mult! Maya 1­a dus de multe ori pe Cato – tatăl lui Rahotep – în sălile
secrete, ţinându­l cu ochii legaţi până la camerele cu comori. Cato, care era un 
mare artist, i­a explicat lui Maya semnificaţia multor obiecte de artă ce se aflau 
acolo. Cato a învăţat arta transmutării din cărţile secrete depozitate în aceste 
săli şi a transmis meşteşugul şi fiului său.
  Toate pregătirile fiind terminate, corpul tânărului fu aşezat în sicriul în 
formă de leu, pus pe o sanie. A fost tras apoi de curteni până la mormântul din 
Valea Tebei. Pe trupul mort, Ilipaamun (sora cea mai mică a regelui) şi 
doamnele de la curte aruncau flori.
  Patru nobili şi generalul Horemheb precedau sania; urmau Sinuhe şi 
Maya, apoi în spatele lor, Ahmoz şi Amenofis. Ay ­noul Rege – şi Regina 
Ankhsenamun se aflau deja în mormânt, pregătind ultimele rituri.
  De altfel, Ankhsenamun era foarte slăbită şi nu ar fi putut urma corpul 
până la mormânt. Ratut a fost condus la mormântul său, în acea noapte de 
primăvară, în 1350 î. I. Ch. Ritualul funebru a fost prezidat de Ay. Maya a 
aşezat în mormânt o statuetă reprezentându­l pe Rege sprijinit de un leu. În 
cele din urmă, notabilităţile venite să­i dea Faraonului ultimul omagiu, s­au 
retras din cavou. Au rămas numai Rahotep, Horemheb şi Ankhsenamun. După 
obicei, Regina trebuia lăsată singură cu soţul decedat spre a fi ultima persoană 
care­şi ia rămas bun.
  Marea concentrare necesară pentru confecţionarea măştii şi a altor 
obiecte funerare îl epuizase pe Rahotep. Faptul că el a fost folosit drept "canal" 
în timp ce turna aurul transmutat al măştii fusese o încercare prea grea pentru
acest adolescent fragil. În plus, faptul că­şi văzuse prietenul murind şi că – 
involuntar – îi provocase moartea, era mai mult decât putea suporta.
  (Întreaga perioadă dominată de cultul lui Amon a fost una dintre cele mai
crude pe care le­a cunoscut vreodată omenirea!)
  Rahotep a ieşit din Cavou împreună cu generalul Horemheb şi, ajuns 
afară, s­a prăbuşit pe trepte. Horemheb a crezut că e mort, fiindcă nu i­a mai 
simţit pulsul. Dar Rahotep era numai în transă, o comă provocată de puternica 
concentrare şi de epuizanta muncă depusă.
  Ceilalţi se împrăştiaseră de mult, şi atunci Horemheb l­a îngropat la 
repezeală pe Rahotep acolo unde căzuse. Mai târziu l­a informat pe Cato, care l­
a întrebat unde este trupul băiatului lui: "Fiul tău a murit în faţa mormântului.
Vederea prietenului său mort a fost o încercare prea grea pentru acest copil. A 
trebuit să­l îngrop acolo. Asta şi­ar fi dorit".
  Cato a spus: "Dar nu a fost mumificat!"
  Horemheb a replicat imediat: "Dar gândeşte­te, Cato, nu avea nevoie să 
fie mumificat! El este îngropat lângă mormântul unui Faraon. Se va bucura de 
plăcerile veşnice ale unui zeu, în viaţa viitoare!"
  Copleşit de suferinţă, Cato răspunse sarcastic: "Îţi mulţumesc, generale, 
pentru bunătatea şi consideraţia ta. Întotdeauna ai vrut, de altfel, să faci 
poporul fericit!"
  Cato ştia, însă, că Rahotep avea să moară la scurt timp după terminarea 
măştii de aur; viaţa sa fusese destinată acestei misiuni, acum împlinită.
  În faţa Cavoului, preoţii uciseseră – potrivit obiceiului religiei lui Amon – 
mai multe grupe de sclavi: pentru ca Faraonul să aibă slujitori în cealaltă viaţă.
Printre ei se aflau şi gemenii cu pielea brună din rasa vrăjitorilor africani. Ei 
doreau să moară în acel moment, căci şi ei îşi îndepliniseră misiunea în Egipt. 
Îl protejaseră pe Tutankhamon şi nu mai aspirau acum decât la moarte, pentru
ca preoţii lui Amon să nu cunoască niciodată secretele lor, şi nici puterile pe 
care le adunaseră din ciudata lor ţară.
  În interiorul mormântului, Ankhsenamun îşi lua rămas bun de la tânărul
ei soţ. Se încredinţase că totul fusese bine pregătit, aşa cum dorise Ratut. Ea 
arătase întotdeauna multă grijă faţă de soţul ei, atât de blând şi de sensibil. Îşi 
avea arcul favorit, pe care nu uita niciodată să­l ia, când mergea la vânătoare 
cu Rahotep? Era îmbrăcat conform riturilor? Aceste amănunte avuseseră 
întotdeauna o mare importanţă în ochii ei, atât de devotată celui care fusese 
singura ei iubire. Veghease să fie depusă alături de el preţioasa spadă de fier cu
mâner de aur şi cristal, dăruită de ambasadorul hitit, pe când acesta avea doar 
7 ani.
  Ankhsenamun retrăi în câteva secunde întreaga lor scurtă domnie şi 
trecătoarea fericire; dragostea lor şi eforturile de a răspândi credinţa lui Aton. 
S­a gândit şi la cei doi copii, care se aflau în acelaşi mormânt. Acei micuţi care, 
practic, nu trăiseră. Avea şi ea o ofrandă de adio. Nu era din aur – întreaga 
încăpere radia de preţiosul metal – dar ea ar fi plăcut mult lui Ratut. Pe fruntea
efigiei lui, astfel cum era întins în sarcofagul cu cuarţ, ea a aşezat o mică 
ghirlandă de flori. În mijlocul acelor splendori orbitoare şi a măreţiei regale, 
nimic nu părea mai frumos ca aceste flori!
  Ankhsenamun se afla, deci, pentru ultima dată în camera funerară. Îşi 
acoperi încet soţul cu giulgiul sub care avea să rămână fără a fi tulburat, mai 
bine de trei mii de ani. Pregătinduse să plece, cu un ultim gest de afecţiune şi 
durere, ea a aşezat în anticamera funebră un buchet de delicate flori sălbatice. 
Apoi, a urcat cele 16 trepte spre exterior şi a contemplat cerurile unde 
domneşte Aton. Ea ştia că Ratut venise odinioară dintr­una dintre aceste stele 
(Hesperus­Venus). Ştia, de asemenea, că într­o zi, într­un vitor extrem de 
îndepărtat, îl va regăsi pe regele său. Înainte de a pleca spre Teba – unde urma 
să fie Regină alături de Faraonul Ay, ea strigă: "O, Aton, până ce nu vei hotărî 
să ne întâlnim din nou, întinde asupra lui Ratut aripile Tale veşnice, ca Stelele 
Nepieritoare!"
  Tatăl lui Nefertiti a domnit numai patru ani, din 1350 până la 1346 î. I. 
Ch. Ankhsenamun nu şi­a mai revenit niciodată din durerea sa şi a murit 
disperată, în 1348. Câţiva ani mai târziu, după înhumare, mormântul i­a fost 
profanat, dar doi dintre hoţi au fost surprinşi şi ucişi, în momentul în care 
intrau, de vibraţiile care emanau din acel loc, lăsate de cei doi gemeni înainte 
de a muri. Un al treilea hoţ a reuşit să fugă, însă a murit şi el, curând. Furase o
mică statuetă din aur masiv, smulgând­o de pe piedestalul ei dintr­o casetă de 
aur. Această statuetă, care era o minunată reprezentare a tatălui lui 
Tutankhamon, Amenhotep III, nu a fost regăsită niciodată. Ea purta inscripţia: 
"Fiului meu, care nu s­a născut încă, pe care încă nu l­am văzut".
  Maya şi alţi credincioşi ai lui Aton au scos din Cavou toate documentele 
scrise şi au sigilat uşile, îngropând intrarea, spre a o ascunde complet vederii. 
A rămas astfel, bine camuflată, căci nici o mână nu a atins sigiliile de pe uşă 
până în anul 1922, anul descoperirii, de către Howard Carter!
  Documementele retrase de Maya relatau istoria completă a Regelui 
defunct şi stabileau originile sale reale. Că a fost într­adevăr fiul lui Amenhotep
III poate fi dovedit prin pecetea pusă pe un superb leu de granit roşu, care se 
află azi la British Museum (Leul de la "Gebel Barkal"). Acest leu poartă sigiliul 
lui Tutankhamon, precizând – explicit – că el este "restauratorul monumentului
tatălui său Amenhotep".
  Faraonii nu­şi construiau monumente somptuoase spre a­şi satisface 
orgolii zadarnice; aceste morminte trebuiau să păstreze "Capsulele Temporale" 
conţinând scrierile destinate omului viitor. Simbolurile credinţei lui Aton 
înscrise pe obiectele funerare din mormântul lui Tutankhamon, după ani de la 
interzicerea acestei religii, dovedesc cum el a rămas credincios până la final lui 
Aton. Se spune că a părăsit Aketatonul şi a revenit la Teba, pentru a restaura 
monumentele şi templele vechilor zei şi pe cele ale lui Aton.
  Dar faptul că mormântul lui Tutankhamon a fost respectat atât de mult 
timp nu înseamnă deloc că Amon l­ar fi protejat pe Rege, în schimbul 
pretinsului ajutor pe care l­ar fi dat acesta, restabilind puterea zeilor falşi.
  În realitate, Ratut nu a reconstruit niciodată sanctuarele lui Amon şi nici 
nu a contribuit la regăsirea bogăţiilor lor de odinioară. Acestea toate au fost 
făcute de preoţii lui Amon, în numele lui Tutankhamon!
  Faraonii Dinastiei a 18­a au hotărât să folosească Valea Mormintelor 
Regilor ca loc de îngropăciune. Aşezarea sa izolată şi inaccesibilitatea relativă 
erau foarte indicate spre a adăposti mormintele destinate a primi manuscrise 
preţioase, şi nu pentru a servi, doar, ca încăperi funerare luxoase pentru Regii 
defuncţi!
  Prin urmare, mormintele conţinând scrieri şi cel al lui Tutankhamon au 
fost apărate, în plus, de o pretinsă "forţă malefică" (un blestem), care se credea 
că îl protejează. De fapt era o "binecuvântare", care avea rolul să asigure 
protecţia divină şi, în mod egal, făcea să persiste vibraţiile de o anumită 
frecvenţă, până în momentul în care manuscrisele ascunse acolo trebuiau 
revelate omenirii.
  În secolul XX, când s­a descoperit mormântul, câmpul de forţă se 
diminuase până la a nu mai avea, practic, efect. Totuşi, el a fost fatal mai 
multor cercetători şi lucrători care intraseră în Cavou.
  Deci, Ay a guvernat numai patru ani. Temându­se a nu fi otrăvit, a murit,
literalmente, înfometat.
  Sinuhe, fiind unul dintre fiii lui Amenhotep III, a devenit Faraon şi a 
domnit o lună, sub numele de Setymeramun. A fost îngropat în mormântul gol 
al lui Aknaton şi, mai târziu, mumia lui a fost arsă. Horemheb, soldatul 
acoperit cu sânge, a devenit la rândul său Faraon. A guvernat din 1346 î. I. Ch.
Şi a fost ultimul mare faraon al Dinastiei a 18­a. El a luat­o de soţie pe Prinţesa
Beketamun, legitimându­şi astfel urcarea pe tron.
  Odată cu urcarea lui pe tron a început o domnie sângeroasă, care nu s­a 
curmat decât la moartea lui, în 1322. El a fost acela care a plecat în urmărirea 
unui grup de evrei ce părăseau Egiptul, în timpul Micului Exod, şi din cauza 
aceasta, mai târziu, unii istorici au confundat faptele sale sângeroase cu acelea 
ale pretinsului "Faraon al opresiunii", "Faraonul Exodului". Horemheb nu a 
murit în Marea Roşie. El a mutilat numele săpate pe monumente, cu excepţia 
propriului său nume, şi nu a adorat nici un zeu!
  Timp de o clipă, omenirea văzuse CEA MAI MARE LUMINĂ, dar ca 
întotdeauna, după ce această LUMINĂ s­a stins, teroarea s­a instaurat din nou 
peste lume.
  Apoi, după ce şi ultimii supravieţuitori ai credinţei lui Aton au dispărut – 
şi cu ei, LUCRĂTORII – Lumina aceasta a părăsit Egiptul, unde nu a mai 
apărut timp de secole. Cu Horemheb, Lumina a pierit cum se stinge o 
lumânare, şi cu el s­a prăbuşit şi cea de­a 18­a Dinastie. Maya, Ilipaamun 
(soţia sa), Tantap (fiica lor), Anhsenpaaton cea tânără, ca şi toţi ceilalţi 
credincioşi, care­l ajutaseră pe Aknaton şi­l slujiseră pe Aton, au pierit de mâna
lui Horemheb.
  Maya era un bătrân de 90 de ani, când toţi ceilalţi au fost decapitaţi în 
modul cel mai cumplit! Cato se afla şi el în casa lui Maya când s­a întâmplat 
aceasta, şi a avut acelaşi sfârşit.
  Cei credincioşi în Aton spuseseră Lumii că omul nu avea nevoie de 
intermediari între ei şi Dumnezeul Unic, căci Aton era Dumnezeul tuturor şi, 
prin urmare, accesibil tuturor oamenilor.
  Omul care trăia modest pe malurile Nilului putea vorbi cu Dumnezeu tot 
atât de bine ca Faraonul. Evanghelia adusă de Aknaton anunţa Evanghelia lui 
Iisus!
  Aknaton a vorbit de Adevărul Universal şi IISUS a dovedit acelaşi adevăr, 
realizând minuni divine!
  Dacă lumea ar fi acceptat CEA MAI MARE LUMINĂ, anunţată de Aknaton
şi ceilalţi membri ai Confreriei Binelui, Egiptul l­ar fi cunoscut mai târziu pe cel
mai mare dintre Faraoni, căci spiritul lui IISUS s­ar fi încarnat în persoana 
Faraonului SANANDA! Dar, experienţa a eşuat, atunci.
  ZORILE se iviseră pe Pământ. Şi ZORILE nu sunt totdeauna 
strălucitoare?
  Razele de aur ale lui Aton, Tatăl, au iluminat pulberea Pământului şi au 
atins inimile întunecate ale oamenilor; omenirea a avut o viziune fugitivă 
asupra "cunoaşterii", când Aknaton l­a făcut cunoscut pe Aton în momentul 
ZORILOR. CUVÂNTUL fusese PREGĂTIT.
  Cuvântul s­a arătat sub forma ZORILOR. Venise momentul REVELAŢIEI.
  REVELAŢIA.
  CUVÂNTUL a fost revelat.
  A 19­a Dinastie a Egiptului a fost fondată de Ramses I, în 1322 î. I. Ch., 
după moartea lui Horemheb, uzurpatorul tronului.
  Ramses I era reîncarnarea fratelui lui Maya, mare preot al lui Aton, care 
a fost asasinat de preoţii lui Amon în timpul domniei lui Tutankhamon. El s­a 
reîncarnat aproape imediat după moarte, devenind Ramses I, dar nu a domnit 
decât un an.
  În 1321 î. I. Ch. S­a urcat pe tron Seti I, şi a început pregătirea 
întoarcerii în oraşul Sfânt (Ierusalim). Pare ciudat tuturor celor care sunt la 
curent cu teoriile biblice admise în general. Şi totuşi, faraonii care au încercat 
să­L slujească pe Aton, Dumnezeul Unic – după ce Aknaton l­a prezentat lumii 
– nu au menţinut "în sclavie pe copiii lui Israel", în Egipt. Aceasta a fost opera 
credincioşilor lui Amon.
  Încercarea care trebuia să aducă Cea Mai Mare Lumină eşuase.
  În consecinţă, Egiptul nu mai era potrivit pentru a­l primi pe Faraonul 
SANANDA, şi lumea va trebui să aştepte o anumită noapte în Bethleem, pentru 
ca ocazia de a primi Lumina să apară din nou!
  Timp de secole, oamenii inspiraţi de Dumnezeu se încarnaseră, în Israel, 
ca şi în Egipt. Nu fusese încă hotărât exact unde avea să reuşească în cele din 
urmă!
  Avraam eşuase, apoi Iosif a pregătit venirea Luminii în Egipt, dar a eşuat 
şi el. David şi Solomon nu reuşiseră la Ierusalim.
  Tutmes III a luat comorile şi manuscrisele secrete din oraşul Sfânt, 
aducându­le în Egipt, spre a fi în siguranţă. Era pregătirea marii opere a lui 
Aknaton. "Confreria Binelui", în acel moment, a devenit mai îndrăzneaţă în 
încercările sale.
  Umanitatea fusese PREGĂTITĂ treptat, în doze mici, desigur, dar 
continuu.
  Iosif a devenit Maya şi a început o pregătire intensă în Egipt. Dar, din 
nou, Lumina nu a reuşit să se impună Lumii şi locuitorilor ei.
  Entitatea care s­a făcut cunoscută pe Pământ sub numele Moise a 
trebuit să se încarneze, atunci, spre a scoate comorile secrete din Egipt şi a­şi 
conduce poporul spre Pământul Sacru.
  Aceasta pregătea momentul venirii Marelui Maestru, IISUS.
  Dar el nu s­a prezentat lumii sub aparenţa unui Faraon. A venit pe 
Pământ ca cel mai simplu dintre oameni.
  PLANUL a fost mutat, ca într­o mişcare de du­te­vino, între ţara lui Israel
şi Egipt, timp de generaţii şi generaţii. De fapt nu se fixa niciodată adânc, căci 
creştea şi înflorea un timp, apoi scădea şi se stingea. În sfârşit, în Israel au 
apărut împrejurările cerute pentru apariţia Celui care guvernează Sistemul 
Solar. A aceluia care urmează imediat după Tatăl.
  "Un om din tribul lui Levi şi­a luat ca iubită o fată din acelaşi neam. 
Aceasta a dat naştere, fără să fie căsătorită oficial, unui fiu. Văzându­l că e 
frumos, ea l­a ascuns timp de trei luni, când i­a fost imposibil să­l mai poată 
feri de lume. Şi­a făcut rost de un coş de papirus, pe care l­a uns cu răşină şi 
asfalt, a aşezat pe micuţ în el şi l­a părăsit printre trestiile de pe malul 
Fluviului cel Mare. În acest timp, mama lui şi sora sa Miriam urmăreau totul 
de la distanţă, spre a vedea ce se întâmplă.
  Tocmai atunci, fiica Faraonului (Seti I) a coborât la fluviu să se scalde, în 
timp ce însoţitoarele sale se plimbau pe mal. Ea a oprit coşul printre trestii şi a 
trimis o servitoare să­l ia. L­a deschis şi a văzut copilul care plângea.
  Înduioşată, spuse: "E un mic evreu". (Exodul, II: l – 6).
  Miriam era sora mai mare a lui Moise. Ea fusese Tantap, în altă 
încarnare. Regăsim relaţia de rudenie cu care ne­am familiarizat: tată – fiică 
(Maya – Tantap), schimbată în frate ­soră (Moise – Miriam). Miriam a ieşit din 
ascunzătoare şi a întrebat pe prinţesă dacă putea merge să caute o doică 
pentru copil. Fireşte, doica găsită nu era alta decât adevărata mamă a 
copilului. Când copilul a fost capabil să mănânce alimente solide, el a fost dus 
în Palatul regal, iar mama sa 1­a îmbrăţişat, spunându­i adio.
  Ultimul sărut al mamei semnifică ruperea copilului de orice legătură cu 
evreii.
  Prinţesa l­a crescut ca pe propriul ei fiu şi a început să primească o 
educaţie minuţioasă, ca un prezumtiv moştenitor al tronului Egiptului. Copilul 
a primit numele Seti­Mesu (Seti­Meshu), când prinţesa 1­a adoptat. "Mesu" 
înseamnă "Fiul scos (salvat) din apă", dar şi "Fiul lui.". De aceea, numele avea 
două semnificaţii: "Fiul lui Seti" şi "Acela care a fost salvat din apă".
  Moise simbolizează evoluţia a ceva care este smuls (detaşat), care 
acţionează din interior spre exterior; dacă se aplică acest simbol la Univers, el 
exprimă expansiunea tuturor lucrurilor către Cer, este legea evoluţiei.
  Involuţia (căderea în materie) a precedat totdeauna evoluţia.
  Iosif în Egipt a reprezentat involuţia unei înalte idei spiri­tuale.
  Iosif i­a condus pe evrei în Egipt; Moise i­a scos din Egipt.
  În realitate, Iosif şi Moise au fost UNA ŞI ACEEAŞI ENTITATE.
  Moise îl reprezintă pe Dumnezeu, ca Lege Divină, care este CUVÂNTUL.
  El reprezintă, de asemenea, ADEVĂRUL DIVIN. În altă reîncarnare, Moise
a fost legislatorul Hamurabi.
  Prinţesa care l­a adoptat fusese Meritaton, fiica cea mai mare a lui 
Aknaton. Apoi se încarnase sub forma copilului lui Tutankhamon, care a fost 
îngropat odată cu el în mormânt. Acum era fiica Faraonului Seti I.
  Acest suveran fusese Smenkere, soţul lui Meritaton!
  Relaţia precedentă fusese soţ­soţie (Smenkere – Meritaton) şi devenise, în 
a 19­a Dinastie, relaţie tată­fiică (Seti – Prinţesa).
  Pe când Moise era încă mic, el a venit într­o zi la Faraon aducând o mică 
statuetă de aur. Seti I a fost stupefiat; statueta nu putea proveni decât dintr­un
singur loc: camerele secrete ale Marii Piramide. Secretul intrărilor dispăruse 
odată cu moartea lui Maya în1338 î. I. Ch.
  Deşi era foarte tânăr, Moise ştia că a fost Maya şi­şi amintea intrările 
secrete uitate ale Marii Piramide, ca şi de alte ascunzători.
  Pentru acest motiv un copil evreu a fost privit cu atâta stimă la Curtea 
egipteană. Cum altfel ajung erudiţii – care au studiat textele biblice – să împace
faptul că Moise – aparţinând unei rase presupus "detestată" în Egipt – a fost, 
totuşi, crescut de o prinţesă şi introdus în Palatul Regal Egiptean?
  Poate vor răspunde: "o, dar ea adora copilul şi tatăl ei a trecut peste acest
capriciu!"
  Ceea ce este absurd, spre a nu spune mai mult!
  O prinţesă egipteană ar fi fost şocată de două ori: mai întâi acest copil era
un evreu, apoi el era un "paria"! Ar fi adoptat un copil de sânge egiptean, poate,
dar nu evreu!
  Este limpede că povestirea pe care o aflăm în Cartea Exodului şi în alte 
capitole din Biblie e inexactă.
  Faraonii nu au fost atât de cruzi cum am fi îndreptăţiţi să­i socotim, iar 
evreii nu erau ţinuţi "în sclavie" de către Faraon.
  Singura sclavie reală era aceea a învăţăturilor falsului zeu Amon.
  Şi astăzi, încă, este la fel.
  Numeroşi conducători din lume sunt oameni buni, în esenţă, dar sunt 
aserviţi voinţei lui Amon!
  Moise se născuse în 1313 î. I. Ch., în timpul celui de al 7­lea an al 
domniei lui Seti I.
  Haina lui Maya, celebra "mantie cu multe culori" – pe care o avusese şi 
Iosif – a fost purtată din nou de tânărul prinţ Moise, singurul în Egipt care­l 
putea conduce pe Faraon, cu ochii legaţi, în camerele secrete şi templele 
subterane ale trecutului.
  Moise şi prinţul moştenitor Ramses (Ramses II) erau ca Ionatan şi David. 
În realitate ei fuseseră aceste entităţi, şi se iubeau mult. Au fost crescuţi 
împreună în Palat; împărţeau aceleaşi haine, jocuri, plăceri şi necazuri.
  Acest Ramses fusese Amenhotep III, "Magnificul", în încarnarea lui 
precedentă.
  Ramses II era puţin mai în vârstă decât Moise (născut în 1313), pe care­l 
considera ca "frate" mai mic. Amândoi ştiau că au de îndeplinit o misiune 
importantă în Egipt. Şi ştiau perfect cine erau şi ce.
  Când Moise avea 13 ani, Faraonul a murit (1300 î. I. Ch.) şi a suit pe tron
Ramses II. Vremea copilăriei se terminase.
  Trebuiau să acţioneze repede şi în secret, pentru ca Moise să poată lua 
mărturiile lui Avraam (Abraham), ale lui Isac şi Iacov, aduse în Egipt cu 
generaţii anterior.
  Sub Marea Piramidă şi sub Sfinx fuseseră lăsate manuscrise originale, 
iar Moise porunci să se facă după ele copii exacte pentru cele pe care avea să le
ia cu el, atunci când îşi va conduce poporul afară din Egipt, către "Pământul 
Făgăduinţei", unde se va naşte mai târziu IISUS.
  Moise a fost instruit de profesori particulari şi în marile şcoli ale 
Egiptului. A studiat artele, literatura, ştiinţele, legile, muzica, teologia, arta 
militară, navigaţia, mineralogia şi multe altele încă.
  Unii comentatori ai Bibliei cred că Ramses II a fost "Faraonul opresiunii" 
şi că fiul lui, Meneptah, a fost cel al "Exodului".
  Dar este fals.
  "Şi s­a întâmplat ca, în timpul acestei lungi perioade, regele Egiptului să 
moară; şi copiii lui Israel au strigat, gemând, în servitutea lor." (Exodul, II: 23).
  "Regele Egiptului" care murise nu era Ramses II. În text se face referire la
moartea lui Seti I, din 1300. Istoricii generaţiilor următoare ştiau că murise "un
Rege al Egiptului", dar nu cunoşteau data exactă a acestei morţi. De aceea, 
găsim menţionat acest fapt la sfârşitul Cap. 2 al Exodului. Nu este precizată 
nici o dată pentru moartea Regelui; se scrie numai că a murit "în timpul acestei
lungi perioade".
  Tot astfel, nu a existat un "Faraon al opresiunii"; cel puţin, nu cum îl 
reprezintă istoricii. Dacă nu putem da acest nume nici unui Faraon, în schimb 
găsim că s­ar potrivit foarte bine lui Horemheb, care nu a fost numai 
asupritorul şi persecutorul evreilor, ci şi al egiptenilor. Istoricii ştiau că un 
"rege murise" şi că avusese loc o mare persecuţie, într­o anume epocă 
(Horemheb). Alţi istorici, mai târziu, au reluat ideea şi au ajuns să afirme că 
Ramses II fusese "regele care a murit" şi tot el "opresorul". Alt exemplu de 
"secole scufundate în haos!"
  În timpul primului an de domnie, tânărul Ramses II s­a căsătorit cu 
Nefertari ("Frumoasa soţie"). Această femeie, care a avut o mare influenţă 
asupra soţului ei şi a fost soţia preferată, fusese Regina Tiyi din a 18­a 
Dinastie. Regăsim relaţia soţ­soţie (Amenhotep – Tiyi), preluată în relaţia 
Ramses II – Nefertari. Tiyi avusese şi ea o mare influenţă asupra lui Amenhotep
III şi în prezent era la fel. Lucrurile se repetă!
  Ramses II a mai avut o soţie, pe nume Istnofret. Ea fusese soţia sa, 
Sitamun, pe când era Amenhotep III. Şi de data aceasta ea i­a dat fii, care au 
fost "canale ale Adevărului".
  Nefertari i­a dat lui Ramses II pe al 9­lea fiu, Seti, apoi un altul, cu 
numele Anub­er­Reku. Acest Seti fusese spiritul artist şi mentor venit din 
sferele spirituale înalte, care l­a inspirat şi ghidat pe tânărul artist, Rahotep, 
când a executat masca mortuară a lui Tutankhamon.
  Istnofret i­a dat lui Ramses II un al doilea fiu, Ramses; pe al patrulea, 
Kenmveset (Khaemweset) şi pe al treisprezecelea, Meneptah. Ea i­a dăruit şi pe 
fiica cea mare şi preferata lui, Bant­Anat.
  Al patrulea fiu, preferatul lui Ramses II, prinţul Setne­Kemveset, fusese 
Sinuhe. El ar fi trebuit să­i urmeze la tron, însă a murit după aniversarea celui 
de al 37­lea an de domnie a lui Ramses II (în 1263 î. I. Ch.).
  Acest prinţ a fost un magician foarte celebru şi darurile sale remarcabile 
sunt încă pomenite şi acum în poveştile magice ale Egiptului, la milenii după el.
Într­un papirus din epoca lui Ptolemeu sunt redate aventurile sale. Se 
povesteşte cum a pătruns în mormântul unui magician de origine regală – 
dintr­o epocă anterioară – spre a lua un sul de manuscrise despre magie; se 
mai spune că acele scrieri aparţinuseră, la început, marelui Maestru Toth 
însuşi! În zilele noastre, istoria cu pricina este considerată ca o poveste, din 
cele cu miracole, a orientului! Totuşi, ea izvorăşte dintr­o realitate. Dar istoricii 
Egiptului din epocile mai târzii au considerat­o ca pe un mit.
  Kenmveset pătrunsese cu adevărat în sălile tainice, cu Moise, înainte ca 
acesta să părăsească Egiptul, în 1273. Prinţul a murit 10 ani mai târziu, în 
1263 î. I. Ch. El a intrat în marele Templu, care se află sub Sfinx, acolo unde 
este îngropat marele preot Ra, printre manuscrise!
  Ra era "predecesorul magician de origine regală", menţionat de papirusul 
lui Ptolemeu. Iar scrierile aparţinuseră, de fapt, lui Toth!
  Plecând, astfel, de la un fapt real, acest prinţ a devenit magicianul 
pomenit din basme! Moise îi revelase prinţului anumite cunoştinţe conţinute în 
"sulurile magice" ale lui Toth. Atunci când fusese Maya, îl condusese pe Sinuhe
în aceleaşi săli; acum Sinuhe era Kenmveset.
  Încă o dată, faptele se repetă!
  Apoi, s­a întâmplat că "Moise, crescând, s­a dus să­şi viziteze fraţii. A fost
martor la corvezile la care erau constrânşi şi a observat pe un egiptean care 
bătea un evreu – unul dintre fraţii săi. A privit în jur şi, cum nu se afla nimeni, 
a omorât pe egiptean şi l­a ascuns în nisip". (Exodul, II: 11­12).
  De fapt, Moise nu 1­a omorât; însă, tot în acel timp, dispăruse un 
egiptean cu rang înalt, ucis de evreii pe care­i lovea. Moise a fost el acuzat de 
crima această, de către preoţii lui Amon.
  "Faraonul a auzit vorbindu­se de fapta aceasta crudă şi a dorit să­1 ucidă
pe Moise, dar el plecase departe în ţara Madian." (Exodul, II: 15). Cu toate 
acestea, nu Faraonul a "dorit să­l ucidă pe Moise, ci puternicul cler al lui 
Amon, care conducea de fapt ţara, şi care era decis să­i smulgă lui Moise 
secretul sălilor tainice, exact aşa cum o făcuseră pe când Moise era Maya, 
trezorierul regal. Moise, la rândul lui, fusese şi el numit superintendent al 
minelor şi al tezaurului, de către prietenul său din copilărie şi frate prin 
adopţiune, Ramses II.
  Preoţii lui Amon au ordonat, în numele Faraonului desigur, ca Moise să 
fie executat, când va fi găsit.
  Ramses a înţeles că trebuia să le anticipeze mişcările şi, întâlnindu­se cu 
Moise – nu departe de "Leul care este un om" ­îi spuse că trebuie să plece către 
ţara Madian, el rămânând să continuie Misiunea sa în Egipt.
  Acolo, el va avea de trecut experienţa unui trai mai dur, cum nu a 
cunoscut niciodată la Palatul regal. Izolarea şi sălbăticia din ţara Madian îl vor 
familiariza cu zona în care va trebui să­i conducă pe copiii lui Israel, 40 de ani 
mai târziu!
  Astfel, împotriva voinţei lui, Moise s­a despărţit de prietenul său drag, 
Ramses. Când şi­au dat ultima îmbrăţişare, Ramses i­a spus: "Frate, în deşert 
te vei putea pregăti îndelung; eu voi continua aici lucrarea noastră, până ce voi 
simţi că pot trimite către tine un mesager. Când îţi voi trimite Crucea Vieţii 
(Ankh), părăseşte ţara Madian şi vino să ne întâlnim la Palat, căci atunci va 
trebui să se petreacă EXODUL DEFINITIV al lui Israel; şi învăţăturile sacre vor 
trebui duse – încă o dată – spre Nord.
  Egiptul nu va mai avea nevoie de aceste secrete, în vremurile ce vor veni. 
Acum, pleacă şi nu plânge. Căci, în clipa aceasta, noi nu suntem numai fraţi, ci
şi Lucrători în Lumină pentru eternitate! Mergi, şi când îţi voi trimite Crucea 
Vieţii, vino în Egipt!"
  Moise plecă atunci în ţara Madian, unde a întâlnit­o pe Cippora, una 
dintre cele 7 fiice ale preotului din Madian, Iethro. Ea fusese, în altă 
reîncarnare, Maketaton, a doua fiică a lui Aknaton. Regăsim aici, din nou, 
cifrul celor şapte fiice, care simbolizează cele şapte Mari Culori ale Atlantidei şi 
ale continentului Mu, şi cele Şapte Insule Atlante.
  Aaron avea cu trei ani mai mult decât Moise (Exodul, VII: 7) şi se afla în 
ţara Madian, cu fratele său. El a luat de soţie pe sora Cipporei, deci pe una 
dintre cele şapte fete din Madian! Aceasta fusese tânăra soţie a lui 
Tutankhamon – Ankhsenamun. Aaron însuşi fusese Tutankhamon, în 
reîncarnarea precedentă şi, iarăşi, găsim relaţia soţ­soţie, Tutankhamon – 
Ankhsenamun, acum, Aaron şi una dintre cele şapte fiice ale preotului din 
Madian.
  "Cippora" înseamnă "mică pasăre". Pasărea este simbolul gândirii libere 
şi rapide; al gândurilor care unesc Cerul cu Pământul.
  Moise, cel care a fost "salvat din apă", pentru a elibera cunoaşterea 
spirituală (Israel) din sclavia sa (credinţa în Amon), este, deci, unit cu ideile 
libere şi rapide. Aceste idei sunt, însă, limitate, căci "Cippora" înseamnă "mică 
pasăre".
  Sufletul se desprindea de teamă, într­o oarecare măsură, în timp ce 
aveau loc pregătirile pentru Exodul Definitiv, pregătit în ţara Madian.
  "Şi ea a adus pe lume un fiu pe care l­a numit Gershom." (Exodul, II: 22).
  Gershom fusese tânărul artist Rahotep, ce l­a iubit atât de mult pe Maya 
încât a devenit cu adevărat fiu, în această încarnare.
  Celălalt fiu al lui Moise, Eliezer, pe când era Maya fusese fiul său Ra, 
acela care a fost asasinat împreună cu Faraonul Smenkere şi Regina Meritaton.
  Aaron înseamnă "iluminat; luminat; muntean (elevat) ". Această entitate 
fusese Merk, cel venit de pe navele de Lumină, care au aterizat pe Mu. Încă o 
dată, el a fost "mesager", adică "cel care este luminat".
  Mai târziu s­a căsătorit cu Elisheba (Elisabeth), care i­a fost a doua soţie 
şi care i­a dăruit pe Nadab – cel ce fusese Genubat, pe când Aaron era Hadad. 
El mai fuse şi micul fiu al lui Tutankhamon, îngropat alături de acesta în 
mormântul copilului­rege.
  Elisheba fusese Betşabe (Betshabe), soţia lui David, soţia lui Maya. 
"Elisheba" înseamnă "Credincioasa lui Dumnezeu ­Dumnezeu al celor şapte". 
Ea aducea cu ea vibraţia "Sheba".
  Moise a trăit 40 de ani viaţa unui păstor, o viaţă care se asemăna mult 
cu aceea pe care o dusese pe când era Iosif şi, mai târziu, ca păstorul David! 
Centrul ţării Madian, unde a trăit Moise, se afla pe ţărmul golfului Akaba. 
Madianiţii controlau bogatele pământuri pline de păşuni, care se găseau în 
jurul Sinaiului, şi timp de 40 de ani Moise a parcurs întreaga regiune. În tot 
acest timp, el a scris Cartea lui Iov.
  Într­o zi, în ţara Madian, în timp ce Moise supraveghea turma lui Iethro, 
socrul său, a apărut înaintea sa "îngerul lui Iahve", sub înfăţişarea unei flăcări 
ţâşnind dintr­un tufiş. Moise a privit: tufişul era cuprins de flăcări, dar nu se 
consuma" (Exodul, III: 2).
  Moise nu înţelegea cum de nu se consuma arbustul, de vreme ce ardea!
  Povestea biblică spune că Dumnezeu l­a chemat pe Moise pe nume şi că 
Moise a răspuns. Atunci, Dumnezeu a poruncit: "Nu te apropia. Scoate­ţi 
sandalele din picioare, căci locul pe care­l calci este Pământ Sfânt". (Exodul, III:
5).
  Bineînţeles că nu era vorba de un "foc" obişnuit, ci de un câmp de forţe 
magnetice care nu ardeau tufişul, dându­i, însă, aparenţa de jăratec. Lui Moise
i s­a spus, de aceea, să­şi scoată sandalele, pentru ca trupul lui să fie în 
contact direct cu pământul.
  În Capitolul al 3­lea al Exodului, ni se spune că lui Moise îi vorbesc trei 
fiinţe diferite, din adâncul tufişului aceluia. În versetul 2: "Şi îngerul lui Iahve i 
s­a arătat sub forma unei flăcări de foc".
  Apoi, în 4­lea verset: "Şi când Iahve a văzut."
  Şi, în sfârşit, tot în al 4­lea verset: "Dumnezeu l­a strigat din mijlocul 
tufişului."
  Ori, "îngerul lui Iahve" era un mesager al lui Iahve sau o fiinţă (un om) 
înaripată. Avem aici o referinţă formală la faptul că un vizitator din spaţiu i­a 
poruncit lui Moise să se întoarcă în Egipt.
  El i­a spus: ". Când îţi vei scoate poporul din Egipt, vei institui un cult lui
Dumnezeu pe acest munte". (Exodul, III; 12).
  Când Moise şi Aaron (căci Aaron îl însoţise) au coborât de pe Muntele 
Horeb (Sinai), îi aştepta un mesager al Faraonului, la casa lui Iethro, preotul 
din Madian. Iar acest sol i­a spus lui Moise: "Stăpânul meu Seti­Meshu (Moise),
zeul cel mare şi binevoitor, suveranul Egiptului de Sus şi de Jos, Faraonul, mi­
a poruncit să îţi dau această Cruce a Vieţii şi să­ţi spun că a vorbit cu "îngerul 
lui Iahve" într­un "cerc de foc" strălucitor, în grădina Palatului regal. Faraonul 
spune că acum este timpul să te întorci, aşa cum ai promis".
  "Flacăra" văzută de Faraonul Ramses II în Egipt şi de Moise pe muntele 
Horeb simbolizează strălucirea iubirii divine şi Adevărul care­şi are originea în 
Legea Divină. "Horeb" înseamnă, de asemenea, "singurătate".
  Semnificaţia este că trebuie să ne retragem în singurătatea spiritului 
nostru profund şi să ne îndreptăm "turma gândurilor noastre" în interiorul 
deşertului unde locuieşte Acela care a fost înălţat, divinul EU SUNT, al cărui 
regat este discernământul.
  Când Moise se afla pe munte, Vocea îi spusese: "Voi întinde mâna şi voi 
lovi Egiptul prin minunile de tot felul pe care le voi săvârşi". (Exodul, III: 20). 
Moise ştia că preoţii lui Amon nu­i vor permite Faraonului să­şi lase poporul să
plece şi că nu vor tolera niciodată Exodul, dacă ar fi aflat adevăratul scop al 
acestuia. Dacă ar fi ştiut că preţioase manuscrise antice urmau să iasă din ţara
Nilului, cu siguranţă că ar fi poruncit, imediat, un masacru colectiv. "Dar dacă 
ei vor refuza să mă creadă şi să mă asculte." (Exodul, IV: 1).
  VOCEA 1­a întrebat pe Moise ce ţine în mână şi Moise a răspuns: "Un 
toiag". I s­a ordonat atunci lui Moise să arunce acest toiag la pământ El a făcut 
întocmai, iar toiagul a devenit un şarpe. ". A devenit un şarpe, în faţa căruia s­a
dat înapoi". (Exodul, IV: 3).
  Când Moise a întins mâna, şarpele a redevenit toiag.
  Toiagul reprezintă puterea Adevărului Spiritual al lui Dumnezeu.
  ". Toiagul tău este aici, consolându­mă". (Psalm 23" 4). Toiagul (bastonul)
reprezintă Adevărul Divin şi Puterea lui Dumnezeu.
  Şarpele simbolizează şi vârtejul, sau curenţii de forţă acţionând ca un 
vârtej. Când Moise a aruncat bastonul la pământ – acest baston îl luase din 
Egipt (să ne amintim bagheta antică – vril) – el a fost activat, precum vrilul, de 
câmpul de "flăcări" (forţe) din tufiş şi el s­a transformat într­un şarpe (un vârtej 
de forţe).
  VOCEA îi zise lui Moise: "Întinde mâna şi ia­l de coadă!" (Exod, IV: 4).
  Când Moise a repus vril­ul în poziţie normală, mişcând mecanismul 
instalat la coada (extremitatea) bastonului­vril, el a întrerupt câmpul de forţă şi
i­a anulat efectul – adică, din şarpe, a devenit iarăşi baston.
  La întoarcerea sa în Egipt, Moise trebuia să înfăptuiască miracole şi 
minuni, pentru a convinge clerul lui Amon de puterea sa şi a realiza Exodul – 
nu numai al poporului său, ci şi al vechii cunoaşteri secrete, consemnate în 
manuscrise!
  Moise îi spuse VOCII: ". Gura mea este neîndemânatică şi limba mea 
greoaie! (Exodul, IV: 10). Dar VOCEA din "flăcări" i­a spus: "Nu îl ai pe Aaron 
lângă tine, fratele tău levitul? Ştiu că el vorbeşte bine! Iată­l, tocmai vine în 
întâmpinarea ta. Văzându­te, se va bucura din toată inima!" (Exodul, IV: 14).
  Aaron era cu trei ani mai mare decât Moise şi în acea zi simţise că trebuie
să meargă să­şi întâlnească fratele pe muntele Horeb.
  "Şi Iahve îi zise lui Aaron: "Du­te înaintea lui Moise, în direcţia 
deşertului". El a plecat, l­a întâlnit pe Moise, aşa cum i se spusese, pe muntele 
lui Dumnezeu, şi s­au îmbrăţişat. (Exodul, IX: 27).
  Moise i­a povestit lui Aaron cuvintele auzite pe munte, în "flăcări", şi 
despre minunile ce le aveau de făcut în Egipt.
  Apoi au coborât de pe muntele Horeb, şi au întâlnit pe solul faraonului, 
la Memphis.
  Au "adunat pe toţi bătrânii din neamul copiilor lui Israel". (Exodul, IV: 
29).
  Aaron este "mesagerul" prin excelenţă: ca Merk, care a fost "mesagerul 
"dintre două lumi.
  De data aceasta, "Aaron a repetat tot ceea ce Iahve îi spusese lui Moise; a
săvârşit minuni în faţa poporului. Şi poporul a fost convins". (Exodul, IV: 30­
31).
  Bastonul pe care Moise îl luase cu el pe Muntele Horeb era un vril 
"inactivat", descoperit în ASCUNZIŞURILE SECRETE ALE LEULUI, pe când era 
prinţ la Curtea lui Sen I. El provenea din acelaşi loc ca şi statueta de aur, pe 
care o arătase, copil fiind, Faraonului Seti!
  Pe Muntele Horeb, nava spaţială care se afla acolo a "reactivat" vril­ul, 
prin jocul afinităţilor magnetice. După aceea, Moise i­a demonstrat lui Aaron 
puterea vril­ului, ca s­o folosească în faţa poporului, dat fiind că acesta avea şi 
darul de a fi mai elocvent.
  După acestea, Moise şi Aaron s­au îndreptat spre Egipt.
  Ramses II a fost fericit revăzându­l pe Moise. El i­a spus: "Seti­Meshu, 
fratele inimii mele, am dus la bun sfârşit misiunea noastră, şi Aton – 
Dumnezeul Unic – ne­a adus din nou împreună: eu, pentru a termina opera pe 
care am început­o în această viaţă, iar tu să începi pe cea a ultimei părţi a vieţii
tale!"
  Moise revenise în Egipt cu soţia sa, Cippora, şi cei doi fii.
  "Moise îşi luă, deci, soţia şi pe cei doi fii, îi aşeză pe un asin şi îşi reluă 
drumul spre ţara Egiptului. Moise luase în mână bastonul lui Dumnezeu" 
(Exodul, IV: 20).
  "Cât priveşte acest baston, ia­l în mână. Prin el vei săvârşi minunile". 
(Exodul, IV: 17).
  Moise i­a spus lui Ramses II că învăţase folosirea vechilor instrumente 
ale puterii şarpelui ("vârtejul "e simbolizat printr­un şarpe încolăcit pe o 
baghetă verticală), care se găseau în sălile subterane ale Egiptului. Copil fiind, 
el le cutreierase şi­şi amintea perfect amplasarea acelor camere, dar cu 
obiectele găsite acolo nu ştiuse ce să facă.
  Acum, el poseda această ştiinţă!
  Trebuie să amintim că, atunci când Biblia spuse: "Faraon a spus" una 
sau alta, sau "Faraon a poruncit" cutăruia sau cutăruia, nu se referă neapărat 
la Faraonul Ramses II.
  În realitate – cum am văzut­o deja – clerul lui Amon era cel care guverna, 
în umbra tronului. Din această pricină Moise şi Aaron au făcut demonstraţia 
puterilor şi instrumentelor lor în faţa preoţilor lui Amon.
  "Şi Faraon, în aceeaşi zi, a dat supraveghetorilor poporului şi scribilor 
următorul ordin: "Nu mai furnizaţi acestor oameni paie pentru cărămizi, cum 
aţi făcut­o până acum. Să meargă ei înşişi să­şi găsească paiele trebuincioase, 
de­acum înainte." (Exodul, V: 67).
  Textele biblice spun că "Faraon" a fost insolent şi a poruncit 
supraveghetorilor şi paznicilor evreilor să le dea acestora sarcini mai grele şi, în
plus, să nu le mai dea paiele necesare confecţionării cărămizilor pe care erau 
obligaţi să le facă, dar impunându­le, în acelaşi timp, să execute aceeaşi 
cantitate de cărămizi. Să nu uităm, deci, că nu Faraon dădea toate aceste 
ordine, ci adevărata putere care se afla în spatele său şi care, în texte, i­a 
atribuit şi cuvintele!
  În 1883, Naville, apoi în 198 Kyle, au descoperit în oraşul Pitom că 
fundaţia unor clădiri era. Făcută din cărămizi pline cu paie bune, mărunţite, în
timp ce cărămizile intermediare conţineau mai puţine paie şi o cantitate mai 
mare de argilă curată. Iar cele de la straturile superioare erau din argilă curată,
fără a mai avea nici un pai.
  Ceea ce este o uimitoare confirmare a naraţiunii Exodului! În Egipt, evreii
ajutaseră la construirea a două oraşe pentru Ramses II. "S­au pus deci, peste 
poporul lui Israel, supraveghetori de lucrări, cu misiunea de a­i face viaţa grea 
prin muncile la care era obligat, în felul acesta a construit pentru Faraon 
oraşele­antrepozite Pitom şi Ramses". (Exodul, I: 11).
  "Oraşele­antrepozite" au fost construite de Ramses II, în timpul celor 40 
de ani cât a stat Moise în ţara Madian. Ele făceau parte din măreaţa operă 
despre care Ramses II îi anunţase că vrea să o realizeze.
  "Oraşele­antrepozite" conţineau ascunzători secrete, unde trebuiau 
ascunse anumite manuscrise şi alte obiecte de valoare, de către Moise, după 
întoarcerea sa în Egipt. El trebuia să ia din LĂCAŞURILE SECRETE ALE 
LEULUI documentele de care avea nevoie şi să le aducă la Pitom şi la Ramses, 
unde va putea să le pregătească, în vederea lungii sale călătorii.
  VOCEA de pe muntele Horeb îi spusese lui Moise: "Şi voi face ca poporul 
tău să câştige în favoarea egiptenilor. Astfel, la plecare, nu veţi avea mâinile 
goale". (Exodul, HI: 21).
  Moise, Aaron şi toţi ceilalţi nu au plecat "cu mâinile goale", căci ei aveau 
o misiune de îndeplinit.
  Moise şi Aaron au venit la Palatul regal, unde Ramses II îi adunase pe 
marii preoţi ai lui Amon.
  "Tu îi vei spune tot ce­ţi voi fi indicat eu, iar Aaron, fratele tău, va repeta 
Faraonului – adică puterii oculte din spatele lui Ramses II – pentru ca el să lase
pe copiii lui Israel să părăsească teritoriul său (pe cel al lui Amon) ". (Exodul, 
VII: 2).
  La acea epocă Moise avea 80 de ani, iar Aaron 83. (Exodul, VII: 7).
  "Atunci Faraon, la rândul său, a convocat înţelepţii şi magicienii, apoi pe 
vrăjitorii Egiptului." (Exodul, VII: 11).
  Preoţii lui Amon le­au cerut să facă o minune; atunci Aaron a luat 
"bastonul" şi l­a aruncat înaintea lor; el s­a schimbat în şarpe.
  Preoţii şi­au aruncat fiecare bastonul (baghetele de magician) şi acestea 
s­au prefăcut în şerpi. Dar bastonul lui Aaron le­a înghiţit pe cele ale 
magicienilor. Moise şi Aaron deţineau forţa celui mai puternic: aceea a lui Aton,
Dumnezeul Unic. (Exodul, VII: 9­11­12).
  Cu toate acestea, preoţii lui Amon nu l­au ascultat pe Moise, când le­a 
cerut: "Lasă poporul meu să plece!"
  Deasupra Egiptului trebuiau să se abată Cele Zece Plăgi, căci fără ele, 
Exodul ar fi fost imposibil. Deoarece Lumina eşuase, cu încercarea nefericită a 
lui Aknaton, acum era imperios necesară reîntoarcerea anumitor obiecte şi 
anumitor cunoştinţe în Oraşul Sfânt din Israel!
  Trebuia să aibă loc un Exod!
  Doi dintre preoţii care l­au înfruntat pe Moise se numeau Jannes şi 
Jambres (Epistola II către Timoteu, III: 8). Erau oamenii care "s­au ridicat 
împotriva Adevărului – oameni cu spiritul corupt, a căror credinţă nu era 
temeinică".
  Biblia menţionează de mai multe ori că Iahve i­a poruncit lui Moise: "Ia­ţi
bastonul tău (ridică­l) şi întinde mâna asupra Egiptului!"
  Puterea bastonului­vril a adus cele Zece Plăgi.
  Ele au durat aproape un an: apele sacre ale Nilului s­au preschimbat în 
sânge; din fluviu au ieşit broaşte care au acoperit pământul Egiptului; ţânţarii 
au atacat oameni şi animale; muştele s­au abătut asupra oamenilor, 
pământului şi caselor; vitele au murit; pe oameni şi pe animale s­au format 
ulcere; apoi a venit grindina. Au apărut lăcuste, în nori imenşi, şi în timpul 
nopţii, au acoperit pământul cu un strat gros. Când erau strivite, mirosul lor 
era insuportabil. Apoi, s­a instalat o beznă îngrozitoare: Egiptul întreg a fost 
cufundat într­un întuneric profund timp de trei zile. Însuşi soarele – simbolul 
fizic, vizibil, al lui Aton – a fost ascuns, răpit vederii omului!
  Miracolele care ar fi putut să se petreacă în vremea lui Aknaton au avut 
loc atunci, în întregul Egipt, de Sus şi de Jos. Atunci a fost VREMEA 
REVELAŢIEI! Cele Zece Plăgi erau, cu adevărat, SIMBOLURI puternice. 
Broaştele care au ieşit din Nil simbolizau falsele doctrine (fluviul credinţei lui 
Amon) pe care se bazau argumentările preoţilor lui Amon. Lăcustele 
reprezentau erorile datorate exceselor, care distrug adevărurile şi darurile 
omului.
  Prin toate aceste miracole, Israelul şi Egiptul au înţeles că Aton, 
Dumnezeul Unic, era adevăratul Creator Suprem şi că Amon era un fals zeu.
  Cu toate că reuşiseră să imite unele din cele Zece Plăgi, preoţii lui Amon 
nu aveau şi PUTEREA CELEI MAI MARI LUMINI.
  Biblia spune că inima lui Faraon a fost "împietrită", când de Dumnezeu, 
când de propria­i îndărătnicie. Dar, atenţie! Încă o dată, aici este vorba despre 
preoţii inflexibili ai lui Amon. Stă scris că inima Faraonului a fost "îndurerată" 
de 19 ori: de 11 ori de către Dumnezeu, de 3 ori de Faraon însuşi; pentru 
celelalte cazuri, se spune doar că aşa a fost!
  Deci "împietriţi" contra lui Moise şi contra ideii de a lăsa poporul său să 
plece erau preoţii lui Amon, şi nu Faraon. Totuşi, să semnalăm un fapt straniu:
Ramses II suferea de maladia numită "aterom". Fiul său, Meneptah, a fost şi el 
atins de aceeaşi boală, care desemnează o "induraţie".
  (În 1909, inima mumificată a lui Meneptah a fost trimisă la Academia 
Regală de Medicină şi dr. Shattock a declarat că organul era într­adevăr 
"indurat", în urma maladiei aterom).
  Noi cunoaştem bine această maladie – ateroscleroza – şi ştim că ea nu e 
din vina lui Dumnezeu!
  În fine, după trecerea unui an, mai precis zece luni, criza a luat sfârşit.
  Jennes şi Jambres au fost învinşi.
  Efectul a fost atât de mare, încât clerul a cedat şi poporul lui Israel a 
putut să plece, luând cu el comorile şi bijuteriile Egiptului.
  O mare parte din bogăţiile Egiptului au fost, astfel, transferate în Israel şi
au contribuit, în bună măsură, la construirea Tabernacolului!
  Toate aceste bogăţii exterioare, aceste "bijuterii de argint, aur şi 
veşminte" ascundeau, de fapt, adevăratele comori: manuscrisele şi scrierile 
secrete, care au fost extrase în ultimul moment din camerele sacre secrete din 
oraşele Pitom şi Ramses. Dacă preoţii se arătau orbiţi de măreţia şi splendorile 
etalate de "fiii şi fiicele" Israelului, ei nu aveau putinţa de a privi mai departe şi 
nu puteau nici să bănuiască natura comorilor ascunse". (Exodul, III:22; XII: 
35).
  "Şi Iahve i­a spus lui Moise: "îmi rămâne încă o calamitate – una singură 
– să trimit Faraonului Egiptului. După aceasta, vă va lăsa să plecaţi de aici." 
(Exodul, I: 1).
  "Şi toţi primii născuţii vor muri în ţara Egiptului; la fel primul născut al 
Faraonului, care trebuie să se aşeze pe tron, ca şi al servitoarei care slugăreşte 
la moară, ca şi toţi primii născuţi ai vitelor". (Exodul, XI; 5).
  Ce înseamnă, în realitate, termenul de "prim­născut"?
  Ce semnificaţie avea distrugerea numai a primilor născuţi? Nu putea fi 
vorba de o Plagă, nici de o calamitate naturală!
  Şi, desigur, Dumnezeu nu putea face o astfel de faptă – să întindă mâna 
spre a ucide, dintr­odată, pe toţi primii născuţi!
  În Biblie, termenul este folosit aici în locul altuia, şi în alt sens.
  În Exod citim: "Tu îi vei spune atunci Faraonului: Astfel vorbeşte Iahve: 
Primul Meu fiu născut este Israel. Deoarece refuzi să­l laşi să plece, eu voi face 
să piară fiul tău prim­născut!" (Exodul, IV: 22­23).
  Acest pasaj trebuie citit după cum urmează: "Astfel vorbeşte Iahve: Israel 
este fiul meu preferat. Fiindcă tu refuzi să­l laşi să plece, ei bine, eu o să­l fac 
să piară pe fiul tău preferat"
  Aceasta, întrucât "prim­născut" înseamnă aici "preferat". Confuzia a fost 
creată de erudiţii Bibliei, care s­au străduit să explice cea de­a Zecea Plagă, şi 
au fost înşelaţi de similitudinea unor termeni: "Israel, fiul meu prim­născut" se 
spune "Israel bekhor". Şi "Israel, fiul meu preferat" se spune "Israel bechiri 
(bechori) ".
  Pasajul devine: "Şi s­a întâmplat că, în mijlocul nopţii, Iahve a lovit pe 
toţi primii­născuţi (preferaţi) în ţara Egiptului: primul­născut al Faraonului, ca 
şi primul­născut al captivului în închisoarea sa, şi toţi primii­născuţi ai vitelor".
(Exodul, XII: 29).
  "Primii născuţi" – cei care au fost aleşi, elita­Egiptului – au murit în urma
efectelor unei mari catastrofe naturale.
  PLANETA care exista atunci între Marte şi Jupiter, şi care purta numele 
de LUCIFER, era condusă de un fals zeu, AMON.
  Ceea ce înseamnă că forţele negative puseseră complet stăpânire pe 
această planetă şi că ele s­au distrus ele însele, într­o explozie termonucleară. 
A fost singura planetă din sistemul nostru solar care a provocat un asemenea 
dezastru.
  Numeroase planete au dispărut atunci din Creaţiune, căci o prea mare 
concentrare a răului sfârşeşte prin provocarea propriei distrugeri, conform legii 
în virtutea căreia particulele elementa­re de acelaşi semn se resping.
  Faraon şi Moise fuseseră informaţi, însă, de VOCILE veni­te din "flăcări" –
din Spaţiu – că această planetă dispăruse, explodând din cauze existând în ea 
însăşi şi că, în consecinţă, o mare ploaie de meteoriţi avea să se abată şi asupra
Pământului.
  S­a decis că acesta va fi momentul cel mai potrivit pentru începutul 
EXODULUI FINAL.
  Vizitatorii din Spaţiu i­au comunicat lui Moise momentul exact ales 
pentru manifestarea celei de­a Zecea Plăgi – o ploaie devastatatoare de meteoriţi
– care, fără îndoială, va ucide pe "primii născuţi" – preferaţii. Câmpul magnetic 
al Pământului va fi perturbat de ploaia de meteoriţi şi va provoca gigantice 
cutremure de pământ. Scena va fi perfectă!
  În faţa unui asemenea dezastru, preoţii lui Amon nu vor mai avea nici 
timpul, nici dorinţa de a se preocupa de plecarea evreilor!
  Ei vor încerca, în asemenea momente, să­şi salveze propriile vieţi!
  A fost "ironia soartei" – dar nu este vorba de hazard – ca o planetă locuită
de rău să­şi suporte sfârşitul, determinat de propriul ei rău, explodând în 
Univers, tocmai în noaptea în care Moise, luând cu el comori fabuloase, îşi 
scoate poporul din Egipt pentru a­l conduce către "Pământul Promis" – al 
"Făgăduinţei" – acolo unde trebuia să înceapă LUCRAREA, pregătind 
ÎMPLINIREA!
  "Şi Faraonul s­a sculat în timpul nopţii, curtenii săi la fel, şi toţi egiptenii.
Şi a fost în Egipt un imens vaiet." (Exodul, XII: 30).
  Cei care fugeau de cutremurele de pământ erau ucişi de meteoriţi, iar cei 
ce căutau să se adăpostească de marea ploaie de pietre, ca o grindină 
pustiitoare, erau ucişi de violenţa cutremurelor.
  Casele se năruiau, şi peste cei puternici, şi peste cei slabi.
  Templele fură distruse în întregime, mormintele s­au deschis şi cadavrele
au apărut la suprafaţă.
  Faraon i­a chemat pe Moise şi Aaron în plină noapte şi a spus: "Ridicaţi­
vă şi ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Mergeţi să vă 
închinaţi lui Iahve, după dorinţa voastră". (Ezodul, XII: 31).
  Moise şi Aaron veniseră la Palatul regal pentru a­1 vedea pe Ramses II, 
chiar înainte ca Marele edificiu să se dărâme.
  Faraonul a spus: "Prieteni dragi inimii mele, aceasta este noaptea pentru 
care ne­am rugat atât şi pe care am aşteptat­o de atâtea decenii. Ea nu trebuia 
să vină prea devreme. Voi aduna oamenii în care am încredere şi vă vom ajunge
în curând la Pi Hahirot. Voi spune preoţilor lui Amon că duc armatele contra 
voastră, pentru a vă spulbera. Aceasta îi va satisface, fiindcă atunci când se va 
sfârşi haosul acesta şi nebunia acestei nopţi va fi uitată, ei vor dori moartea 
voastră, puteţi fi siguri! Plecaţi acum! Mă rog să revăd curând chipurile voastre,
cu toate că Misiunea mea este încheiată!"
  Cei trei se îmbrăţişară, apoi se despărţiră.
  Faraon se duse să­şi pregătească carul şi să­şi adune oamenii.
  Moise şi Aaron părăsiră palatul, cutreierând străzile oraşului.
  Gemetele "amestecate cu lamentaţii" erau insuportabile, în întregul Egipt.
  Plăgile anterioare făcuseră să aflueze către oraşe populaţia de la ţară şi 
această se afla acum în cea mai periculoasă zonă, în cazul unui cutremur!
  Solul era încă străbătut de vibraţii spasmodice; apele Nilului inundaseră 
ţara; jefuitorii umpleau străzile, scormonind în ruinele oraşului; femeile erau 
violate, copiii călcaţi în picioare; pretutindeni, oamenii agonizau.
  Potrivit tradiţiei Haggadah – partea nerecunoscută a Scrierilor Ebraice 
tradiţionale – cea mai mare parte a poporului egiptean a dispărut în timpul 
ororii acestei a Zecea şi ultime Plăgi!
  "Nenorocirea s­a abătut asupra Pământului. Şi Pământul a fost copleşit 
de o mare suferinţă".
  După plecarea celor trei oameni, Palatul s­a năruit, o jumătate din 
clădire căzând într­o crevasă, căscată după o zguduitură a solului.
  Seti I, al nouălea fiu al lui Ramses II şi moştenitorul prezumtiv al 
tronului, a fost omorât de zidurile uriaşe prăbuşite peste el.
  Al doilea fiu, Ramses, murise mai înainte, ca şi Kenmveset, ca şi ceilalţi.
  Al zecelea, al unsprezecelea şi al doisprezecelea muriseră de mici. Nu mai
rămăseseră decât Seti şi Meneptah – al nouălea şi al treisprezecelea copil.
  Moartea lui Seti este motivul aparent al transformării – al deformării – 
care s­a produs peste textele biblice. Se menţionează acolo că fiul Faraonului, 
moştenitorul său – şi nu primul născut, prinţul moştenitor care supravieţuise –
a murit în noaptea aceea; cuvântul bekhori – primul născut – a fost înlocuit de 
istorici cu bechiri – preferatul, cel ales.
  Istoricii au confundat moartea celor "aleşi" din tot Egiptul cu moartea 
moştenitorului tronului – primul născut.
  În acest fel au fost schimbate cuvintele!
  Pe când Moise şi Aaron se depărtau, lăsând în urmă oraşul cuprins de 
teroare, Moise a trecut întâmplător prin faţa mormântului lui Iosif. O legendă 
păstrată în Haggadah spune că, în noaptea ultimă, când Egiptul a fost pedepsit
atât de cumplit, sicriul conţinând rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif a fost 
aşezat pe sol, scos din groapă.
  "Şi Moise a luat osemintele, căci Iosif ceruse copiilor lui Israel să jure 
solemn, astfel: «Da, Dumnezeu vă va vizita. Atunci veţi lua cu voi de aici oasele 
mele» ". (Exodul, XIII: 19). Dar, sarcofagul lui Iosif era gol! Ce se înţelege, 
aşadar, prin oseminte?
  Când Iosif a cerut fraţilor săi să ia cu ei "osemintele" sale, atunci când 
copiii lui Israel vor fugi din Egipt, el ştia că în acel moment vă trăi – prin Moise.
Aceasta arată, de asemenea,. Că în sens simbolic, "osemintele" sale erau luate 
de Moise ­adică de el însuşi, căci Moise fusese Iosif, în altă viaţă. "Oasele" lui 
Iosif aparţineau – în sensul simbolic – lui Moise, şi invers!
  Dar, "oseminte "are semnificaţii mai profunde. Ele reprezintă "ipocrizia 
"lui Amon, iar mormântul – "răutatea "sa. Deschiderea mormântului lui Iosif, în
urma cutremurului, şi apariţia sarcofagului său simbolizează distrugerea 
falsului zeu Amon, în Egipt. Precum Amon dusese un război – pretins sfânt – 
împotriva lui Aton, în timpul domniei lui Aknaton, tot astfel Aton triumfa acum,
de vreme ce evreii părăseau acum Egiptul, luând cu ei comorile ascunse în 
Temple şi în numeroasele morminte secrete ale lui Aton!
  În noaptea în care dezastrul s­a abătut asupra Pământului, preoţii cei răi
şi­au plătit KARMA, şi au plătit­o foarte scump: "Îân noaptea aceea, eu 
străbăteam ţara Egiptului şi pedepseam pe toţi zeii Egiptului; Eu, Iahve". 
(Exodul, XII: 12).
  Din noaptea aceea, Egiptul nu a mai fost niciodată acelaşi; gloria sa – 
care atinsese culmea în timpul Dinastiei a 18­a sub domnia lui Aknaton – a 
dispărut, într­adevăr, complet şi pentru totdeauna.
  Faraonii care au urmat au fost fiinţe slabe, fără inspiraţie. O ţară ajunge 
şi rămâne mare, în funcţie de învăţăturile LUMINII pe care a vrut să le 
primească în Istoria sa naţională. Preoţii lui Amon stinseseră Lumina şi, în 
consecinţă, au scufundat Egiptul în beznă; din acel moment, nu mai era 
necesar ca el să participe la PLAN.
  Mormintele s­au deschis; răul a fost revelat! Constatăm că Moise, luând 
cu sine "osemintele" lui Iosif, lua totodată şi "erorile" lui. Semnificaţia acestui 
gest era, aşadar, că toate greşelile comise de el, pe când era Iosif, erau 
răscumpărate prin încarnările fericite ulterioare, în cursul cărora Moise îşi 
amplificase eforturile.
  "Osemintele" erau duse, "greşelile" dispăruseră şi ele. Nu mai existau! 
Într­adevăr, sicriul lui Iosif, care părăsise viaţa terestră în alt mod decât restul 
muritorilor, era gol!
  Moise a luat din acel mormânt anumite manuscrise, căci în noaptea 
aceea au fost revelate LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!
  Aşa cum se vor revela toate celelalte, în vremurile viitoare, de o manieră 
asemănătoare: prin cutremure, ciumă, distrugeri. Voinţa lui Dumnezeu se va 
împlini! "Şi copiii lui Israel au plecat din Ramses către Sukkot, în număr de 
aproape şase sute de mii de bărbaţi – fără a mai număra familiile lor.
  O mulţime numeroasă şi diversă li s­a alăturat, cu vite, mari şi mici, 
formând turme imense". (Exodul, XII: 37­38).
  Ramses era unul dintre oraşele construite de evrei pentru Ramses II. 
Celălalt oraş­antrepozit era Pitom.
  Când s­au executat săpături în aceste oraşe, au fost descoperite camere 
subterane. Aceste oraşe erau pe bună dreptate "oraşe­antrepozite", "oraşe­
tezaure", construite tocmai pentru a adăposti pentru o vreme obiectele ce aveau
să fie luate din Egipt de către Moise şi poporul său.
  Inscripţiile descoperite pe monumentele care se ridică pe locul oraşului 
Ramses, atestă clar că cel care a ridicat oraşul a fost Ramses II sau Ramses cel 
Mare. În acel loc s­a mai găsit un templu. Atributul care îl defineşte – "Mare" – 
aminteşte că aceeaşi entitate a fost numită "Magnificul", într­o încarnare 
anterioară.
  Unii susţin că ţara Gosher nu a existat niciodată, deşi au fost găsite două
hărţi geografice ale Egiptului, desenate pe papirus, în care ţara era împărţită în 
20 sau 21 de "nome" – departamente sau regiuni – conduse de o administraţie 
locală distinctă.
  Ţara Gosher figurează pe ambele hărţi.
  Prăbuşirea marilor temple, morţii şi răniţii zăcând printre dărâmături, 
distrugerea idolilor monstruoşi şi a falşilor zei au răspândit teama, oroarea, 
teroarea printre localnici. Odată cu evreii au fugit îngroziţi şi numeroşi egipteni.
Ei formau acea "mulţime numeroasă şi diversă". Dar nu toţi evreii au plecat cu 
Moise; o parte dintre ei au rămas în Egipt. Când Iosif şi tatăl său Iacov veniseră
în Egipt, poporul nu i­a urmat în întregime nici pe ei, unii rămânând în patrie. 
Fenomenul se repeta acum, întocmai: nu toţi evreii au plecat din Egipt în 
Exodul Final.
  Moise şi Aaron s­au îndreptat către oraşul Ramses şi au adunat tot ceea 
ce fusese pregătit acolo pentru această lungă călătorie. Apoi au plecat spre 
Pitom, la câţiva kilometri depărtare spre est. Părăsirea acestor oraşe nu a fost, 
însă, destul de rapidă şi prăbuşirea continuă a zidurilor, ca şi despicăturile 
care apăreau la tot pasul, au făcut să piară pe mulţi dintre fugarii evrei.
  Moise şi­a condus poporul de­a lungul "drumului prin deşertul Mării 
Roşii". Evreii mergeau pe cinci rânduri. Poporul era vesel şi cânta. Era ziua 
eliberării din ţara "sclaviei" (credinţa în Amon).
  "Şi Iahve mergea înaintea lor – ziua, sub forma unei coloane de nori, spre 
a le arăta drumul, iar noaptea, ca o coloană de foc, pentru a­i lumina; astfel îşi 
puteau continua marşul şi ziua, şi noaptea. Coloanele de nori nu încetau 
niciodată să preceadă convoiul, în timpul zilei, nici coloana de foc, în timpul 
nopţii". (Exodul, XIII: 21­22).
  O gigantică navă spaţială i­a condus pe evrei afară din Egipt!
  "Coloana de nori" era câmpul de forţă al acestei nave şi, noaptea, acest 
câmp magnetic semăna cu o "coloană de foc".
  La navele spaţiale din zilele noastre găsim exact aceleaşi caracteristici.
  Papirusurile egiptene consemnează: "Atunci, coloana de foc s­a ridicat 
foarte sus în aer. Şi flăcările au distrus pe duşmanii ţării".
  Vizitatorii din Spaţiu supravegheau drumul evreilor care purtau Lumina 
şi Cuvântul lui Dumnezeu (Aton), conduşi de Moise spre Israel. La fel se 
întâmplase şi când Tutmes III se îndrepta spre Ierusalim, pentru a lua comorile
din Templul lui Solomon, spre gloria lui Dumnezeu. Din acelaşi motiv apar azi 
"farfuriile zburătoare": ele sunt Paznicii LĂCAŞURILOR SECRETE ALE LEULUI!
  Pi­Hahirot se afla pe drumul ce duce de la vechiul Memphis la Pisoped. 
Când evreii "zăriră pe Faraon şi armata sa venind pe urmele lor, au fost 
cuprinşi de spaimă". (Exodul, XIV: 10). Ramses îşi urma Destinul său; el spera 
să­i păcălească pe preoţii lui Amon, spunându­le că vrea să­i ucidă pe evreii 
fugari; în realitate, dorea să le ofere o escortă sigură lui Moise şi poporului său, 
până în afara Egiptului! Mulţi evrei nu au înţeles acest lucru şi au crezut că 
foştii lor opresori îi urmăresc".
  Moise, Aaron şi un mic grup de "Aleşi" cunoşteau semnificaţia reală a 
Exodului, dar mulţimea evreilor, nu. Oare nu se întâmplă astfel şi în zilele 
noastre? Unii inspiraţi conduc popoarele, dar câţi dintre cei conduşi ştiu pentru
ce?
  Moise auzi atunci Vocea pe care o mai auzise o dată, în "flacără". Ea i­a 
ordonat să le spună evreilor să intre în apele Mării Roşii.
  "Tu, ridică bagheta şi întinde mâna deasupra mării şi ea se va despica în 
două, ca astfel copiii lui Israel să poată călca pe pământ uscat, în albia mării!" 
(Exodul, XIV: 16).
  "Şi îngerul lui Dumnezeu, care mergea în fruntea armatei lui Israel, şi­a 
schimbat locul şi s­a mutat în urma armatei. Coloana de nori s­a mutat în 
spate, astfel încât să se separe oastea egipteană de evrei". (Exodul, XIV: 19 – 
20).
  "Moise şi­a întins mâna deasupra mării. Iahve a stârnit un vânt uscat, 
din Est, care a bătut toată noaptea peste ape. Apele se despicară şi copiii lui 
Israel intrară în albia uscată a mării, având un zid de apă în dreapta lor şi altul
la stânga. Egiptenii îi urmăreau; cu toţi caii Faraonului, carele de luptă şi 
cavalerii intrară în albia mării". (Exodul, XIV: 21 – 23).
  Dar mulţi dintre cei în care Faraonul avea încredere erau, în secret, de 
partea lui Amon, şi intraseră în albia mării ca să­i ucidă. Dar, s­a întâmplat că.
Iahve s­a uitat spre tabăra egiptenilor şi a stârnit învălmăşeală printre ei. A 
scos roţile carelor şi le­a îngreunat mersul". (Exodul, XIV: 24 – 25).
  Câmpul de forţă al navei spaţiale a blocat grupul egiptenilor urmăritori ai
lui Moise şi poporului său. În acel moment, această parte a armatei se găsea în 
mijlocul mării, între zidurile de apă; întreg acest sector a fost cuprins de 
curentul de forţe.
  "Şi Iahve i­a zis lui Moise: "Întinde mâna spre mare, ca apele să se 
întoarcă spre egipteni." (Exodul, XIV: 26).
  Moise a făcut aşa cum i s­a spus. Marea a revenit la locul ei, acolo unde 
fusese întotdeauna (nu departe de actualul oraş Suez) şi egiptenii au fost 
cuprinşi de ape.
  "Apele s­au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui 
Faraon, care intrase după fiii lui Israel în mare; nici măcar unul nu a scăpat". 
(Exodul, XIV: 28).
  Biblia nu spune totuşi că egiptenii au fost omorâţi cu toţii, ci numai cei 
"care intraseră după copiii lui Israel". Deci, au murit numai aceia care au riscat
şi au intrat în albia secată. Cei rămaşi pe mal, alături de Faraon, au scăpat!
  Câmpul de forţă al navei spaţiale separase apele Mării Roşii: La suflarea 
nărilor tale s­au ridicat talazurile ca un zid." (Exodul, XV: 8).
  "Cavaleria lui Faraon a intrat în mare şi Iahve a adus peste ei apele 
mării". (Exodul, XV: 19).
  În Cartea Exodului nu se spune nicăieri că ar fi murit şi Faraonul. Sunt 
unii care susţin însă că ar fi pierit atunci, pentru că nu a mai fost găsit 
niciodată corpul lui. Explicaţia este absurdă căci, dacă s­ar fi înecat, trupul lui 
ar fi fost aruncat pe mal, şi în cele din urmă mumificat, conform tradiţiei. De 
altfel, multe corpuri de egipteni au fost scoase de ape pe mal: "Şi Israel a văzut 
pe egipteni morţi pe ţărmul mării". (Exodul, XI: 30).
  Papirusul egiptean Ipuwer (VII: 1­2) notează că Faraonul a dispărut în 
împrejurări "care nu puteau fi explicate". Aceasta înseamnă că el nu s­a înecat; 
în Egipt, înecul era un lucru foarte obişnuit. Care să fi fost, atunci, acele 
împrejurări neobişnuite, care "nu se mai întâmplaseră niciodată mai înainte"?
  În unele manuscrise antice, locul de traversare a Mării Roşii este numit 
"Locul Vârtejului". Apoi: "Faraonul a fost răsturnat de o mare forţă şi proiectat 
de vârtej în sus. În realitate, el a urcat la cer, nu mai era călare pe cal şi s­a 
depărtat de armata lui".
  "Vârtejul" era câmpul de forţă care acţiona la locul de traversare, iar 
Faraonul Ramses II a fost ridicat în aer de nava spaţială şi astfel "a urcat la 
cer". Oamenii nu l­au văzut înghiţit de valuri, au văzut numai calul său 
cufundându­se în mare, după ce Faraonul se despărţise de animal, şi ei l­au 
mai văzut ridicându­se, ca şi cum "ar fi fost săltat" de o mare forţă sau chiar 
proiectat – de vârtej – "sus, în aer".
  ". Cavaleria Faraonului, cu carele şi călăreţii săi, intraseră în mare după 
fiii lui Israel, dar Ramses II nu a intrat şi el în albia uscată, ci a fost ridicat de 
nava spaţială şi apoi s­a întors la palatul său, aflat în ruină, din Ramses.
  Când preoţii lui Amon, care­l ştiau plecat, l­au văzut, nu şi­au crezut 
ochilor. Nu plecase pe urmele evreilor, ca să­i masacreze? Ei au spus: "Cu 
siguranţă, aici e vorba de magie. Faraonul ne­a înşelat. Dragostea lui pentru 
Seti­Mesh (Moise) e mai puternică decât pentru zeii Egiptului. Este, deci, un 
fals Faraon şi nu este demn să mai conducă cele Două Regate". S­au aruncat 
asupra lui şi l­au omorât.
  Ramses II ("Ramses" înseamnă "fiul soarelui", "născut din soare") a murit 
în mijlocul ruinelor palatului său, aproape de corpul prinţului Seti, care fusese 
ucis de cutremur. Era cu adevărat "născut din soare", ca toţi cei ce fac parte 
din "Confreria Binelui", căci lucrase pentru aducerea Celei Mai Mari Lumini a 
lui Aton, Dumnezeul Unic.
  Noul Faraon trebuia să fie Meneptah, al 13­lea fiu al lui Ramses II, 
singurul supravieţuitor al Casei lui Ramses. El i­a urmat la tron, când acesta a 
plecat în urma copiilor lui Israel.
  În 1860 d. I. Ch. S­a descoperit la El Aeish, oraş la frontiera Egiptului cu 
Palestina, un altar de granit negru, acoperit cu hieroglife. O inscripţie de pe 
altar relatează că un fiu al Faraonului "s­a aventurat în Locul Vârtejului", 
pentru a­şi găsi tatăl. Toţi cei care îl însoţeau pe prinţ au fost ucişi de o teribilă 
explozie şi prinţul însuşi a suferit grave arsuri.
  Cei ce 1­au însoţit pe Meneptah erau credincioşii lui Amon, care îl 
supravegheau pe Faraonul Ramses II dacă respectă promisiunea de a­i aduce 
înapoi pe evre, sau îi omoară. Câmpul de forţă i­a învăluit şi ei "au fost omorâţi 
de o teribilă explozie". Numai Meneptah a supravieţuit, dar şi el a suferit arsuri 
grave".
  Când Meneptah a revenit la Palat, a descoperit corpul tatălui său Ramses
II, şi pe al fratelui său Seti, care fusese scos dintre ruine. Preoţii i s­au închinat
şi i­au pus pe cap dubla coroană.
  De acum, el era Faraonul domnitor în Egipt.
  În aşezarea regală "Ramesseum" din Teba s­a descoperit în 1896 o stelă 
de granit negru, pe care Amenhotep ceruse să se înscrie construcţiile ridicate 
din ordinul său, la Teba. Meneptah a cerut să se graveze pe dosul ei Cântecul 
său de Triumf asupra lybienilor şi a altor popoare. Această inscripţie conţine 
singurele indicii directe care au fost descoperite vreodată, referitoare la copiii 
lui Israel, pe un monument egiptean!
  Descoperirea a provocat o confuzie şi mai mare în concepţiile moderne 
privind "opresiunea" şi "Exodul" evreilor.
  Regele Meneptah îşi cântă triumful asupra duşmanilor săi: "Am distrus 
pe Tehenu (un trib de la frontiera libiana a Egiptului).
  Ţara hitită a fost pacificată, Jefuit a fost Canaanul, cu toate relele lui.
  Distrus a fost Askolonul.
  Cucerit a fost Gezerul.
  Yenoamul nu mai există.
  Israelul este ruină, rasa lui a fost stârpită.
  Palestina a devenit o văduvă fără apărare, pentru Egipt".
  În acea epocă deci, copiii lui Israel se găseau în Palestina, ceea ce ar 
însemna că Exodul se produsese cu mult înainte de a fi compus cântecul. Este 
vorba, în realitate, de acei evrei care rămăseseră în Palestina, încă de pe când 
Iacob plecase în Egipt.
  Trebuie să precizăm că Meneptah nu este "Faraonul Exodului" şi nici 
Ramses II acela al "opresiunii". Dacă trebuie găsit unul "al Exodului", el nu 
poate fi decât Aknaton şi Ramses II. Nu există, într­adevăr, nici o dată precisă, 
dar se ştie că s­a plecat în mai multe grupuri.
  Înainte de a fi asasinat, Aknaton dăduse libertate tuturor oamenilor din 
Egipt şi, în acel moment, mulţi evrei au părăsit Egiptul. A fost atunci începutul 
Exodului, "Micul Exod".
  "Exodul" s­a desfăşurat pe o perioadă lungă de timp, ce cuprinde valuri 
succesive, care emigrau de fiecare dată când găseau momentul prielnic.
  Referitor la aceasta, dacă vom lua data de 1761 î. I. Ch. Când Iosif devine
personajul cel mai important în Egipt după Faraon, şi data de 1361 î. I. Ch. 
Când a murit Aknaton, din scădere vom obţine cifra 400!
  Numeroşi istorici competenţi recunosc că perioada cât au stat evreii în 
Egipt a fost de 400 de ani. Alţii spun că a durat 430 de ani. (Exodul, XII: 40).
  Cât a durat, în realitate, sejurul evreilor în Egipt?
  Dacă luăm, ca bază a perioadei de PREGĂTIRE, anul 1752 – când a sosit 
Iacov în Egipt – şi adăugăm durata tradiţională a "sejurului", 430 ani, obţinem 
anul 1322 – anul morţii lui Horemheb. Dacă socotim ca timp al "sejurului" 400 
de ani, vom ajunge la anul 1352 – adică epoca lui Tutankhamon!
  Dacă ţinem seama de începutul sejurului, indiferent că a durat 430 sau 
400 de ani, vom ajunge la adevăr! Anume că Exodul s­a desfăşurat pe o 
perioadă mai lungă, între domnia lui Aknaton, Tutankhamon şi Horemheb, 
care fiecare la rândul lui ar putea fi numit "Faraon al Exodului".
  Dacă vrem neapărat să ştim cine a fost "Faraonul opresiunii", răspunsul 
e mai uşor. Nu poate fi altul decât Horemheb, care şi­a persecutat şi propriul 
popor, tot atât cât pe evrei! Să amintim că evreii nu au fost persecutaţi pentru 
motive rasiale, în Egipt, ci numai pentru motive politice, pentru credinţa lor în 
Aton, Dumnezeul Unic.
  Pornind de la aceste evidenţe, putem alcătui următorul tabel:
  Aknaton – Faraonul Micului Exod.
  Smenkere, Tutankhamon, Ay, Setymeramun – faraoni în timpul cărora 
evreii au părăsit Egiptul, în valuri succesive.
  Horemheb – "Faraonul opresiunii".
  Ramses I, Seti I – faraoni în timpul cărora evreii au continuat să 
părăsească Egiptul, în valuri succesive.
  Ramses II ­"Faraonul Marelui Exod".
  Meneptah – faraonul perioadei care a urmat "Exodului" evreilor din Egipt.
  Exodul final sau "Marele Exod" s­a petrecut la miezul nopţii, între 6 şi 7 
aprilie 1233 î. I. Ch.
  Începând cu această dată, Egiptul nu a mai fost folosit ca loc de 
implantare experimentală de către Cea Mai Mare Lumină.
  "Şi Moise a zis poporului: "Aduceţi­vă aminte de ziua aceasta, când aţi 
ieşit din Egipt, casa sclaviei, căci cu mână puternică v­a scos Iahve de acolo". 
(Exodul, XIII: 3).
  S­a lansat cu acel prilej şi un "cântec de Eliberare:" "Miriam, proorociţa, 
sora lui Aaron, a luat în mână o tamburină şi toate femeile au venit după ea, cu
tamburina şi jucând". (Exodul, XV: 20).
  Miriam fusese Tantaf, fiica lui Maya. Ea, care odinioară îl onora pe 
Dumnezeu cântând la sistre, îl lăuda acum cântând la tamburină, şi spunând 
copiilor lui Israel: "Sărbătoriţi pe Iahve, căci şi­a arătat măreţia".
  Salvarea din ţara Egiptului este asemănătoare cu ceea ce va fi salvarea 
poporului lui Dumnezeu, în momentul ZORILOR AURITE. Cei ce vor fi salvaţi 
vor cânta Creatorului de­a lungul secolelor.
  Cam după o lună de la plecarea evreilor din Egipt, începură să se plângă 
de traiul greu din deşert. Evreii erau înfometaţi şi cereau hrană lui Moise şi 
Aaron. Marea navă spaţială era tot timpul sus pe cer, observându­i. Aaron a 
vorbit mulţimii: "Pe când Aaron vorbea mulţimii lui Israel, s­au uitat către 
pustie şi iată că slava lui Dumnezeu s­a arătat în nor", (Exodul, XVI: 10).
  Atunci din cer căzură nişte pâini, care se aşezau pe sol odată cu roua, iar
evreii se hrăniră din ele.
  ". Casa lui Israel a numit hrana aceasta "mană". Ea semăna cu bobul de 
coriandru, era albă şi avea gust de turtă cu miere". (Exodul, XVI: 31).
  "Astfel în toate dimineţile fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană; şi, 
când venea căldura soarelui, se topea. (Exodul, XVI: 21).
  "Mana" aceasta este asemănătoare cu ceea ce s­a numit "părul îngerului",
care s­a observat că se aşază pe pământ, după ce "farfuriile zburătoare" îşi 
semnalează prezenţa. Cele două substanţe sunt albe şi se "topesc" la soare, sau
la căldura mâinilor în care sunt ţinute. "Mana" este creată de câmpul de forţe al
navei spaţiale care survola deasupra deşertului. Evreii au primit­o ca şi cum ar 
fi "căzut din cer", timp de 40 de ani, până când au traversat Iordania. Din acel 
moment, căderea ei a încetat, tot atât de brusc cum apăruse.
  Venirea "manei" îl anunţa pe Christ, fiindcă acesta a spus: "Eu sunt 
PÂINEA VIEŢII". (Evanghelia după Sf. Ioan, VI: 31­35).
  "Şi Iahve i­a spus lui Moise: Treci înaintea poporului tău şi ia cu tine 
câţiva bătrâni din poporul lui Israel; ia­ţi în mână toiagul cu care să loveşti 
Fluviul şi pleacă!" (Exodul, XVII: 5).
  Cu puţin înainte, el făcuse să se transforme apa amară a Mării în apă 
dulce (Exodul, XV: 25). La Refidim, făcuse să ţâşnească apă dintr­o stâncă. Mai
târziu, realizează aceeaşi minune la Meriba (Nr. XX: 1­13).
  "Vocea spuse lui Moise să lovească stânca şi apa va ţâşni! Moise a 
ascultat, poporul a băut şi şi­a potolit setea". Vedem, din nou, cum acţiona 
bastonul­baghetă!
  Hur, fiul lui Caleb, era cel care, alături de Aaron, îl susţinea pe Moise 
astfel încât Iosua şi copiii lui Israel să­i învingă pe Amaleciţi.
  Hur era un om foarte influent, bucurându­se de încrederea şi stima lui 
Moise – care era cumnatul lui, deoarece Hur era soţul lui Miriam. El fusese 
scribul Ahmoz, la Curtea lui Aknaton, pe când Tantaph era fiica lui Maya – care
a devenit Moise ­Regăsim relaţia scrib – prietenă (Ahmoz – Tantaph) care apar 
acum soţ – soţie (Hur – Miriam).
  "Hur" înseamnă "alb", strălucitor, nobil, sinceritate", dar şi "scobit, 
adâncit, subteran, cavernă".
  Moise i­a vorbit şefului armatei sale, Iosua, fiul lui Nun, spunându­i să­şi
aleagă cei mai buni luptători, pentru a se lupta cu Amaleciţii. A mai spus că el 
însuşi va fi, în dimineaţa în care se va da lupta, pe vârful colinei, cu bagheta 
dată de Dumnezeu, în mână.
  "Şi Iosua a făcut ce­i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui 
Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s­au urcat pe vârful dealului. Când Moise îşi 
ridica mâna, era mai tare Israel; şi când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare 
Amalec". (Exodul, XVII: 10­11).
  Moise, pe vârful colinei, reprezintă Adevărul Divin, care vine direct de la 
Iahve.
  Cum Moise era obosit, cu mâinile amorţite, ei au luat o piatră şi Moise s­
a urcat pe ea, în timp ce Aaron şi Hur, rămaşi mai jos, îi sprijineau mâinile de­o
parte şi de alta. "Şi mâinile lui au rămas întinse, până la asfinţitul soarelui". 
(Exodul, XVII: 12).
  Oare Dumnezeu i­a făcut victorioşi pe evrei, în aceeaşi bătălie 
sângeroasă, numai fiindcă Moise a reuşit să ţină braţele ridicate? Bineînţeles că
nu! Această poveste conţine, însă, fapte semnificative.
  Mai întâi, Moise ţine din nou "bagheta dată de Dumnezeu" în mâna sa; 
când "ţine braţele ridicate" foloseşte puterea baghetei. Când "le lasă în jos", 
acţiunea ei încetează.
  De asemenea, Hur şi Aaron "au luat o piatră şi au pus­o sub picioarele 
lui Moise".
  PIATRA reprezintă, în simbolismul ei suprem, pe Iahve şi Regatul său 
spiritual sau Adevărul credinţei. Ea mai înseamnă că Iahve este reprezentantul 
pe Pământ al Adevărului Divin şi al adevărurilor naturale.
  "Piatra" care a fost aşezată sub Moise subliniază că "Domnul este cu el", 
de asemenea că funcţia de şef a lui Moise se baza pe Adevărul Divin. Numai 
pentru aceste raţiuni i s­au revelat cunoaşterea vechilor instrumente şi a putut 
exercita anumite puteri.
  "După 3 luni de la plecarea din Egipt, evreii au ajuns la deşertul Sinai. 
De la Refidim îşi reluaseră drumul şi ajunseseră în deşertul Sinai, unde Israel a
poposit în faţa muntelui". (Exodul, XIX: 1­2).
  Sinai a fost numit astfel după numele zeului lunii, al Babilonienilor, Sin. 
Regiunea era cunoscută pentru minele sale de aramă, de fier, de ocru şi de 
pietre preţioase.
  Cu mult timp înainte de Avraam, Regii orientului porunciseră să se facă 
un drum de la graniţele de Nord şi Vest ale deşertului Arabiei, până spre 
regiunea Sinaiului.
  Pe vârful muntelui, cunoscut sub numele de Muntele Sinai, a primit 
poporul lui Israel Legea. Acesta se găseşte în partea meridională a insulei cu 
acelaşi nume, şi este "o masă muntoasă, izolată, ridicându­se abrupt din 
câmpia impozantă din jur". În faţa versantului din Nord­Vest există, între 
munţi, o câmpie lungă de 3 km şi lată de 800 m; în acest loc şi­a stabilit Israel 
poporul.
  Partea de nord a lanţului muntos se numeşte Horeb, partea de sud, 
Sinai. Copiii. Lui Israel au plecat din Refidim spre Sinai sau Horeb, muntele 
unde Vocea s­a adresat pentru prima oară lui Moise, în mijlocul "tufişului în 
flăcări". Mai târziu, tot aici, Moise a primit cele 10 porunci.
  Această regiune, în special Muntele Sinai, a fost UNUL dintre 
LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!
  La 60 km spre Nord­Vest, în Valea Cavernelor, pe o stâncă netedă la 150 
m deasupra minelor, este sculptat în piatră Faraonul Smenkere din Prima 
Dinastie, omorând pe Regele învins al Sinaiului. Aici mai există încă 250 de 
inscripţii ale regilor care au urmat.
  La 15 km spre Nord de Valea Cavernelor se ridică un templu antic 
consacrat lui Hathor, în care Sir Flinders Petrie a descoperit o scriere, care 
reprezintă cel mai vechi alfabet găsit vreodată!
  Muntele Sinai însuşi conţine săli subterane, existând din epoci atât de 
îndepărtate, încât pare de necrezut că ar fi putut fi executate atunci!
  "Şi Moise se urcă atunci spre Dumnezeu, şi Iahve îl chemă pe munte". 
(Exodul, XIX: 3). Dumnezeu, Iahve sau Vocea l­au chemat pe Moise "din munte"
(Sinai sau Horeb?)! Ceva trebuia să se găsească în INTERIORUL muntelui!
  Apoi, Vocea i­a spus lui Moise ". Te­am adus pe aripi de vultur şi te­am 
atras spre mine". (Exodul, XIX: 4).
  "Aripile de vultur" sunt gigantica navă spaţială!
  Copiii lui Israel rămaseră aproape de muntele Sinai timp de aproape 11 
luni.
  "Şi Iahve i­a spus lui Moise: "Eu vreau să vin la tine, învăluit într­un nor 
gros". (Exodul, XIX: 9).
  Moise a pregătit poporul pentru evenimentul care trebuia să aibă loc pe 
muntele Sinai: ". Iahve va coborî în văzul întregului popor, pe muntele Sinai". 
(Exodul, XIX: 11).
  El a trebuit să traseze nişte limite pe munte, avertizând, astfel, poporul: 
". Feriţi­vă să vă urcaţi pe munte sau să­i atingeţi baza. Cine va atinge muntele,
va muri pe loc.". (Exodul, XIX: 12).
  "A doua zi, la răsăritul soarelui, au început tunete, pe munte au apărut 
lumini şi o ceaţă groasă; trompeta răsuna cu putere şi tot poporul din tabără 
tremura". (Exodul, XIX: 16).
  "Tot muntele Sinai fumega, pentru că Dumnezeu se coborâse în foc pe el. 
Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu 
putere". (Exodul, XIX 18).
  "Trompeta" a început să răsune tot mai puternic şi Moise a urcat pe 
vârful muntelui Sinai; după ce a vorbit el, Vocea a răspuns: "Coboară­te şi 
porunceşte poporului să nu dea buzna spre Iahve ca să­l privească, pentru ca 
nu cumva să piară un mare număr dintre ei". (Exodul, XIX: 21).
  Este limpede că marea navă spaţială care i­a însoţit pe evrei de la 
plecarea lor din Egipt, coborâse acum, "învăluită în ceaţă", sub formă de "foc", 
pe vârful muntelui.
  O Voce a vorbit atunci mulţimii adunate, şi Cele 10 Porunci au fost date.
  Muntele Sinai reprezintă pentru noi un vârf al Cunoaşterii, atunci când 
ne aflăm în comunicare conştientă cu Dumnezeu.
  Moise a primit Legea gravată pe două tablete de safir Divin. Se spune că 
această piatră sfântă s­a format din "rouă cerească".
  Când Moise a coborât din Munte, a văzut că Aaron, fratele său, ridicase 
un Viţel de Aur, la care să se închine poporul său.
  În realitate, Aaron nu intenţionase să confecţioneze un idol – asemănător 
cu Taurul Sfânt (Apis din Egipt) – pentru poporul său.
  Viţelul de Aur ridicat de evrei simbolizează falsele reguli de gândire 
(idolii), pe care omul şi­i ciopleşte atunci când, deşi ştie singur unde se află 
Adevărul, întârzie să­l aplice, preferând idealurilor spirituale înalte, acţiunea la 
nivel inferior a conştiinţei lui.
  De îndată ce Moise a văzut idolul, a înţeles că poporul nu era nici pregătit
nici demn, încă, să primească tablele de safir. Pentru aceasta el le­a distrus, 
pentru ca marile mistere să nu poată fi violate de cei care nu aveau înţelegerea 
necesară.
  Am mai spus că puţini dintre copiii lui Israel cunoşteau adevărata 
semnificaţie a Exodului şi mulţi doreau să revină la zeul vechi, Amon. Printre 
aceştia se numărau şi egiptenii. Pentru aceasta au ridicat ei Viţelul de Aur, 
Apis. Oamenii se speriaseră de marele "cerc de foc" şi au crezut că Moise fusese
omorât de "flăcări", acolo, pe munte.
  Deşi văzuseră cu ochii lor manifestarea unei mari puteri, evreii au ales să
rămână la un nivel spiritual modest, construind un idol. Aaron le­a permis 
acest lucru, pentru că s­a convins că mulţimea nu înţelegea Planul. Pe de altă 
parte, scopul Exodului fusese atins: Realizarea Planului se va petrece pe 
Pământul Sfânt. Comorile milenare vor fi în siguranţă în această ţară nouă, şi 
vor avea o Arcă şi un Tabernacol!
  Atunci, după ce Moise a distrus cele două tablete, ". Iahve i­a zis: "Taie 
două table de piatră, asemănătoare cu primele. Şi eu voi scrie pe ele cuvintele 
care erau pe tablele dintâi". (Exodul, XXXIV: 1).
  Moise a tăiat atunci două table de piatră, pe care a gravat zece litere 
antice. Aceste table erau uşor diferite de tablele originale, şi nu se refereau 
decât la adevăruri trecătoare, legate de timp. Astfel, vechea înţelepciune s­a 
întors "spre cer", în marea navă spaţială; iar copiii celor 10 triburi nu au primit 
decât umbra din Cea Mai Mare Lumină şi din Adevăr.
  Pe tablele originale din safir existau 12 Porunci, nu 10! Cele Două 
Porunci Pierdute nu se pot revela. Ele vor rămâne ascunse până când omul va 
fi pregătit să le primească. Nimic nu s­a schimbat până în ziua de azi!
  Moise s­a urcat din nou pe vârful muntelui Sinai. "Şi Iahve s­a coborât 
din nou într­un nor, a stat acolo cu el şi a rostit numele Domnului". (Exodul, 
XXXIV: 5).
  "Când Moise a coborât de pe Munte, pielea feţei lui strălucea" (Exodul, 
XXXIV: 29­35) şi el a trebuit să­şi pună un văl peste faţă pentru că mulţimea, 
ca şi Aaron, se temeau să se apropie de el. Era "încărcat" cu un câmp de forţă, 
care răspândea un halou luminos. Mai târziu, se va spune acelaşi lucru şi 
despre Iisus, a cărui faţă "strălucea ca soarele" în momentul transfigurării, 
(Evanghelia după Matei, XVII: 2).
  "Când Moise intra înaintea lui Iahve ca să­i vorbească, îşi scotea vălul, 
până ce ieşea din cort.". (Exodul, XXXIV: 34).
  Moise îşi ascunse faţa (şi forţa pe care o primise) în faţa mulţimii, dar el 
îşi ridica vălul în faţa lui "Iahve" sau a "Vocii"!
  Noile tablete, de piatră brută, au fost păstrate timp de secole în Arca 
Alianţei. Unii cred că ele au fost distruse în timpul sclaviei babiloniene, dar nu 
e adevărat, şi într­o zi vor fi găsite! Pentru a păstra cultul lui Aton – al 
Dumnezeului Unic ­printre copiii lui Israel, (deşi Cea Mai Mare Lumină nu li se 
revelase căci ei demonstraseră că nu sunt încă PREGĂTIŢI să o primească în 
înalta ei spiritualitate), a fost creată o ordine specială, care îmbina un ritual 
păgân cu normele spirituale ale cultului lui Aton, având astfel reprezentări 
simbolice în privinţa sacrificiilor, în ceremonii şi în vestimentaţie.
  Aaron şi fiii săi au fost primii preoţi ai acestui ordin. Sacerdoţiul leviţilor 
a fost creat anume spre a servi ca mediator între Aton şi naţiunea evreilor, prin 
sacrificarea animalelor. Astfel de sacrificii n­ar fi fost necesare dacă ar fi fost 
revelată înţelepciunea tablelor de safir. Prezenţa preoţilor nici atât. Dar, omul 
era încă nepregătit să se întâlnească cu Creatorul său în Adevărul Divin şi în 
înţelegerea Perfectă!
  Sacrificiile de animale s­au dovedit inutile după ce Marele Maestru Iisus 
a adus "Împlinirea".
  Cât priveşte preoţii, ei vor dispare, odată cu sosirea ZORILOR AURITE, 
care se apropie! Omenirea se va adresa direct Părintelui Infinit, fără nici un 
intermediar sau vreun ritual. Ele nici nu au fost vreodată necesare dar 
omenirea nu a înţeles, iar, până ce se va ridica la această înţelegere, va fi legată
de dogme, credo­uri, ritualuri, ce nu sunt decât intermediari, plini de autoritate
şi înveşmântaţi în lungi falduri şi care îl slujesc pe Amon!
  Forma de cult înalt simbolic ce a fost impusă era de un nivel spiritual 
scăzut, ce­i drept, dar i­a împiedicat pe evrei să recadă în adorarea Viţelului de 
Aur sau a Taurului (Apis). Dar, chiar şi aşa, numeroşi evrei au continuat să se 
închine cultului lui Amon! Altarele mânjite de sânge al jertfelor erau urâte de 
Aton dar, cât timp ele slujeau glorificării sale, mirosurile lor erau mai plăcute 
decât tămâia şi mirodeniile din altarele lui Amon! Căci Dumnezeu ştia că omul 
în final se va cizela, şi plecând de la astfel de ritual, va merge către Cea Mai 
Mare Lumină.
  Piatra Şamir fusese folosită de Regele Solomon, în timpul construirii 
Templului – care s­a făcut "fără zgomot de ciocane". Aaron a folosit acelaşi fel 
de piatră, Şamir sau piatra magică, la tăierea pietrelor pectoralului marelui 
preot!
  Cele 12 pietre preţioase ale pectoralului simbolizează cele 10 porunci, în 
care se cuprind şi cele Două care s­au pierdut! Pectoralul conţinea, de 
asemenea, Urâm şi Tummim. Dar istoricii nu pomenesc deloc de ele!
  Aaron a spus: "Prin Urâm şi Tummim noi suntem siguri că aflăm voinţa 
lui Dumnezeu! Cum e posibil acest lucru? Urâm înseamnă Lumini, principii 
radiante, revelaţii. Tummim – sunet, realizat, adevăr. Deci, vom putea înlocui 
aceşti termeni noi prin "Lumini" şi "Adevăr". Prin folosirea lor marele preot 
obţinea "oracolul divin", care ajuta poporul în situaţiile grele. Nu erau diferite 
de globurile de cristal care se găseau în camerele secrete din Egipt. Ele erau 
două mici "imagini" – chipuri – care redau oracolele, având ca interpret o Voce.
  Urâm şi Tummim permiteau lui Aaron să rămână în contact permanent 
cu marea navă – un "Vas de Lumină", asemănător celui pe care îl condusese pe 
când fusese Merk, vizitatorul din Hesperus! Era un sistem de comunicaţie care 
funcţiona în două sensuri! Astfel mentorii din Spaţiu puteau da sfaturi de pe 
nava lor, în situaţii dificile, evreilor.
  Core, fiul lui Yichar, fusese Horemheb. Era gelos pe Moise şi încerca să­i 
ia puterea. Horemheb a fost totdeauna un "uzurpator" al "tronului". După ce s­
a revoltat împotriva lui Moise şi Aaron, Core – împreună cu partizanii săi – au 
fost înghiţiţi de pământul care s­a deschis sub ei.
  "Pământul şi­a deschis gura şi i­a înghiţit, pe ei cu familiile lor, precum şi
pe toţi oamenii lui Core şi toate bunurile sale. Ei au coborât de vii în "sheol" şi 
pământul i­a acoperit". (Numerii XVI: 32 – 33).
  "Şi un foc a ţâşnit de la Iahve, care i­a mistuit pe cei 250 de oameni 
purtători de tămâie. (Numerii XVI: 35).
  "Focul" provenind de la marea navă a proiectat vibraţii speciale, care i­au 
distrus pe Core şi oamenii săi, ca şi forţele negative pe care le reprezentau. 
"Oamenii purtători de tămâie" erau adoratorii lui Amon, care se găseau 
amestecaţi printre copiii lui Israel!
  Lui Moise i s­a spus atunci să­l ia pe Aaron şi să "poruncească unei 
stânci" să dea apă. Moise "a ridicat mâna şi, cu "ramura" a lovit stânca de două
ori: apa a ţâşnit în şuvoi". (Numerii XX: 11).
  "Iahve a spus atunci lui Moise şi lui Aaron: "Pentru că nu m­aţi crezut, 
nu veţi mai conduce mulţimea aceasta de oameni în Ţara pe care i­o dau. 
Acestea sunt apele Meribe (Ceartă), unde fiii lui Israel s­au certat cu Iahve, care
a fost sfinţit între ei". (Numerii XX: 12­13).
  Moise şi Aaron nu vor vedea niciodată "Pământul Făgăduinţei". Visul 
vieţii lor nu se va mai realiza, căci folosiseră puterea bastonului­vril din proprie
iniţiativă, în loc să urmeze ordinele celor care îi conduceau!
  Timp de 40 de ani, Israel a fost condus de un "nor supranatural", care de 
fapt nu era "nor", ci Vizitatorii şi ajutoarele lor, veniţi din alte lumi locuite, mult
mai luminate. Moise nu ar fi putut să­şi elibereze – bineînţeles – poporul din 
sclavie – şi apoi să scoată manuscrisele din Egipt – şi nici să­l hrănească, în 
plin deşert, timp de 40 de ani, fără ajutorul direct şi miraculos al "Fraţilor" 
veniţi din Spaţiu.
  Miriam, Aaron şi Moise s­au stins toţi în acelaşi an, odată împlinită 
Misiunea lor în această viaţă. Miriam a murit la vârsta de 130 de ani şi a fost 
îngropată la Kadesh. Numele acesta înseamnă curat, pur, sfinţit, şi acesta a 
fost locul definitiv de odihnă al celei care fusese odinioară Tantaph, preoteasă a
lui Isis. De data aceasta îl slujise pe Aton, şi opera sa era încheiată pentru 
încarnarea prezentă.
  Aaron, care fusese Regele Hadad din Edom, a murit la 133 de ani, în 
vârful muntelui Hor. Muntele acesta, care se ridica din deşert, era aproape de 
graniţa cu Edomul! Această entitate s­a întors, astfel, în ţara încarnării şi 
vibraţiilor sale precedente!
  Una dintre prezicerile cele mai frapante ale Vechiului Testament, care 
anunţă venirea lui Iisus, se găseşte în Deuteronom, Cap. XVIII.
  Un profet asemănător lui Moise va veni în timpurile viitoare. Şi această 
venire a fost pregătită de Moise, prin Revelaţiile sale.
  Psalmul 81 se numeşte "Psalmul lui Asaf' (Asaf), dar şi "Psalm pentru 
Asaf'. Este, cu adevărat, pentru Asaf, şi nu al sau de Asaf!
  Asaf fusese numit de David şi Solomon Maestru al cântecului pentru 
serviciile Templului. David a scris chiar mai mulţi psalmi dedicându­i lui Asaf: 
"El a pus­o drept mărturie în Iosif, când a ieşit împotriva ţării Egiptului. Atunci 
am auzit un glas pe care nu l­am cunoscut". (Psalmi, LXXXI:5).
  David vorbeşte la persoana I şi scrie: "Eu am auzit o limbă pe care nu am
înţeles­o". El vorbeşte despre Iosif spunând eu, ca şi cum ar vrea să spună că el
fusese Iosif!
  Este perfect exact: în Psalmul 81 există dovada absolută că Iosif a fost, 
mai târziu, David!
  "Ai strigat în necaz şi te­am scăpat: ţi­am răspuns în locul tainic al 
tunetului; şi te­am încercat la apele Meriba". (Psalmi 81:7).
  În acest Psalm vorbeşte însuşi Dumnezeu, spunând: "Te­am încercat (eu, 
Iahve, pe tine, David) la apele Meriba. "Dar Moise a fost omul pe care Iahve l­a 
încercat la apele Meribe! De ce spune, atunci, acest verset că David este cel 
care a fost "încercat"? Entitatea David s­a reîncarnat mai târziu şi a fost Moise.
  Istoricii cred că David a trăit după Moise, pe când noi am demonstrat că, 
în realitate, David a trăit cu mai multe secole înainte ca Moise să se fi născut! 
Dar, dacă acest verset a fost scris cu adevărat de David – cum am mai spus – 
cititorul se va întreba: "Dar cum a putut să scrie că a fost "încercat" fiind Moise,
când Moise nu se născuse încă, atunci?" Iată­ne prinşi, încă o dată, în "secole 
de haos"! Citirea corectă a celui de­al 81­lea Psalm este: "Tu vei striga în necaz 
şi eu te voi scăpa, îţi voi răspunde în locul tainic." După secole, când ordinea 
cronologică era iremediabil bulversată, copiştii textelor n­au mai înţeles de ce 
pasajul acesta trebuie scris la viitor! Ei credeau – absolut eronat – că David a 
trăit după Moise, şi nu înainte. Erau siguri că versetul trebuia scris la trecut 
Au schimbat timpul verbelor, corectând originalul! Astfel de intervenţii s­au 
produs multe în decursul secolelor. Rezultatul a fost agravarea considerabilă a 
"haosului imposibil", haos generat de inexactităţi cronologice!
  Cum era scris la origine, versetul 7 era o profeţie făcută de Dumnezeu lui
David: promisiunea că Dumnezeu va fi cu David (Moise) în evenimentele care 
vor veni: "Îţi voi răspunde în locul tainic al tunetului" – înseamnă că David – 
Moise va fi înconjurat de un câmp de forţă magnetică, generat de o navă 
spaţială, în momentul în care va auzi vocea şi va primi instrucţiunile!
  Moise, care scrisese Geneza – plecând de la vechi manuscrise – şi­a 
terminat propriile opere şi le­a înmânat preoţilor.
  El l­a însărcinat pe Iosua să conducă poporul pe Pământul Făgăduinţei. 
Apoi, a compus o cantată care trebuie să fie cântată de poporul lui Israel. David
compusese şi el cantate, întru Slava lui Dumnezeu!
  "La 120 de ani, ochiul său nu era stins, nici vigoarea sa epuizată". Moise 
a urcat Muntele Pişga şi, pe când contempla Ţara Făgăduinţei, unde ar fi dorit 
atât de mult să ajungă ­Dumnezeu l­a luat şi l­a dus în altă dimensiune. Într­o 
clipă, a dispărut. Ajunsese la o vârstă la care nu mai era atât de puternic – uzat
de asprimile deşertului – pentru a putea conduce poporul.
  El se va reîncarna, mai târziu, spre a­şi contempla OPERA, însă faza 
prezentă a misiunii sale era încheiată.
  Îşi condusese poporul în Egipt pe când era Iosif, apoi reuşise să­l scoată 
din Egipt.
  Muntele Nebo, cel mai înalt pisc al Muntelui Pişga, la vreo 10 km est de 
depresiunea Iordanului, marchează sfârşitul călătoriei lui Moise, care pregătea 
apropiata venire a lui Iisus: nu în Egipt, ci în Israel.
  Nebo înseamnă planeta Mercur – mesager rapid, scris ceresc, profet. De 
pe acest vârf Moise a văzut ţara Palestinei: colinele Iudeei şi Galileei, muntele 
Carmel, creasta înzăpezită a Muntelui Herman, pe care Iisus, mai târziu, se va 
transfigura.
  Moise ştia că "furtunile de pe Muntele Sinai" vor ceda locul "Vocii blânde"
a lui Iisus!
  În timpul REVELAŢIEI, Moise pregătise venirea CELUI MAI MARE 
DINTRE PROFEŢI!
  "Aici a murit Moise, servitorul lui Iahve, în pământul lui Moab, din 
ordinul lui Iahve". (Deuteronom XXXIV: 5).
  "Până azi, nimeni nu i­a cunoscut mormântul.", căci, ca şi Iosif, Moise a 
fost dus într­o altă lume spaţio­temporală.
  Mormântul său nu va fi găsit niciodată, fiindcă nu a existat niciodată!
  Moise îşi primea răsplata: el împlinise "toate semnele şi toate minunile 
poruncite de Iahve în ţara Egiptului".
  După ce Moise a părăsit acest Pământ s­au scurs multe secole, în timpul 
cărora "Confreria Binelui" a avut de dus o muncă grea şi îndelungată. Membrii 
săi şi­au continuat misiunea, ocupând poziţiile cele mai umile, în numeroase 
ţări, în numeroase locuri. În tot acest timp, până la apariţia lui Isus, ei au 
pregătit permanent venirea lui.
  Pentru a completa capitolul asupra REVELAŢIEI să menţionăm, pe scurt,
anumite încarnări ale Lucrătorilor întru Lumină, în cursul acestei lungi 
perioade care a precedat naşterea lui Iisus.
  Isaia, profetul Mântuirii, se născuse în jurul lui 765 a. Ch. El fusese 
prinţul Seti, al nouălea fiu al lui Ramses II, care pierise odată cu năruirea 
Palatului regal, în ultima noapte a Exodului Final. Isaia a fost primul dintre 
Marii Profeţi. El s­a manifestat în timpul domniei lui Ozias, rege al Iudeei, şi a 
lui Achaz, nepotul lui Ozias. A fost contemporan cu profeţii Osen, Amos şi 
Michee, pe vremea monarhilor asirieni Teglat – Falaser III, Salmeneser IV, 
Sargon şi Sennacherib.
  Principala contribuţie a lui Isaia este profeţia naşterii lui Iisus şi 
anunţarea că Domnia Sa aici, pe pământ, nu va avea sfârşit. Dumnezeu însuşi 
va da un semn: un fiu, al cărui nume va fi Emanuel. Al 53­lea Capitol al Cărţii 
lui Isaia descrie – într­o manieră poetică – frumuseţea lui Isus şi suferinţele 
sale, cum a fost "condus la tăiere ca un miel". (Isaia LIII: 9).
  El a anunţat jefuirea Siriei, căderea Asiriei şi Babilonului, distrugerea 
Tyrului şi a întregii ţări: "Ţara se va clătina ca un beţiv". (Isaia XXIV: 20).
  El spune că anumite "mlădiţe" vor fi salvate, că cei ai lui Iacov vor reveni 
spre Dumnezeu. Că Domnul va regăsi vlăstarele poporului său, care vor fi 
apăraţi – din Asiria, Egipt, Pătros, Cuş, Elam, Şinar, Hamat şi din insulele 
mării, şi că pacea va domni atunci printre ei.
  El vorbeşte cu speranţă, zicând: "Va face să dispară Moartea pentru 
totdeauna. Domnul Iahve va şterge lacrimile de pe toate feţele". (Isaia XXV: 8).
  Copiii lui Israel vor fi reuniţi unul câte unul; va suna marea trompetă şi 
"ei vor veni, aceia care erau pierduţi în ţara lui Assur şi disperaţi în ţara 
Egiptului". (Isaia XXVII: 12­13).
  El prezicea distrugerea: "Nenorocire pentru Ariei, oraşul unde a poposit 
David" (Isaia, XXIX: 1) şi urmează "Tu vei fi vizitat de Iahve Savaot, cu tunete, 
prăbuşiri, mari zgomote, uragane, furtună şi flacăra unui foc devastator". (Isaia
XXIX: 6).
  După această distrugere, anunţă: "Atunci, ochii orbilor vor vedea, 
urechile surzilor se vor deschide; atunci şchiopii vor sălta ca cerbii şi limba 
mutului va striga de bucurie. Căci apa va ţâşni în deşert, torente în stepă". 
(Isaia, XXXV: 5­6).
  După această distrugere, este descrisă înfăţişarea generală a Pământului:
"Orice deal va fi înălţat, orice munte şi orice deal să fie plecate; ce este strâmb 
va fi îndreptat şi locurile zgrunţuroase vor deveni netede". (Isaia XL: 4).
  Este promisă Israelului iertarea, iertarea greşelilor.
  După ce vor avea loc aceste catastrofe, vor ieşi la suprafaţa pământului 
LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI şi vor fi descoperite.
  "Eu voi merge înaintea ta, nivelând înălţimile. Voi sfărâma portalurile de 
bronz, voi sparge barele de fier. Îţi voi înmâna ţie comorile secrete şi bogăţiile 
ascunse, pentru ca tu să ştii că eu sunt Iahve, Dumnezeul lui Israel, care te 
chem pe numele tău". (Isaia, XLV: 2­3).
  Bunăvoinţa lui Iahve continuă: "Căci munţii pot să dispară şi colinele să 
se netezească, dar iubirea mea pentru tine nu va dispare şi alianţa mea de pace
nu se va zdruncina – a declarat Iahve, care are milă de tine". (Isaia LIV: 10).
  Se promite o pace durabilă: "Toţi fiii tăi vor fi instruiţi de Iahve. Mare va fi
fericirea fiilor tăi". (Isaia LIV: 13).
  Prin cuvinte incomparabile, Isaia aminteşte mila lui Dumnezeu: "Tu nu 
ştii? Iahve este un Dumnezeu etern, el a creat marginile Pământului. El nu se 
plictiseşte, nu se oboseşte, nici nu părăseşte lucrarea sa, iar inteligenţa sa este 
de necuprins.
  El redă puterea celui obosit şi­l întăreşte pe cel slăbit. Cei tineri sunt cei 
care obosesc şi se plictisesc, iar când ajung tineri bărbaţi, li se întâmplă să se 
şi clatine. Dar, cel care are încredere în Iahve îşi reîmprospătează forţele şi 
capătă aripi, ca vulturii. Ei aleargă fără a osteni şi merg fără a se opri. (Isaia 
XL: 28­31). Ieremia este numit Profetul Lamentărilor. El a profeţit în vremea 
domniilor lui Joasias, Joachim şi Sedecias, între 612 şi 550 î. I. Ch. A fost 
contemporan cu Sofronie, Habacuc, Ezechiel şi Daniel.
  Ieremia înfierează păcatele lui Israel şi Iuda şi­i îndeamnă să revină către 
Iahve: "Unde este Iahve, care ne­a scos din Egipt şi ne­a condus prin deşert, 
printr­un pământ arid şi prăpăstios, pământ al uscăciunii şi al umbrei morţii?" 
(Ieremia II: 6).
  Să ne amintim marea navă spaţială care îi condusese pe copiii lui Israel, 
până au ajuns în "Pământul Făgăduinţei". De aceea, el spune: "Unde este Iahve
(VOCEA din nava spaţială), care ne­a scos din Ţara Egiptului?" "Şi v­am dus 
într­o ţară îmbelşugată, spre a vă sătura cu fructele şi bunurile sale; dar, abia 
instalaţi, voi aţi şi mânjit ţara mea, aţi schimbat moştenirea mea într­un loc 
oribil". (Ieremia, II: 7).
  Avem aici dovada că evreii au părăsit pe Aton, Dumnezeul Unic, după ce 
au ajuns în Ţara Făgăduită. Dacă ei nu ar fi înălţat Viţelul de Aur şi dacă ar fi 
primit cele două tăbliţe de safir originale, nu ar fi revenit la un cult păgân. Am 
spus că, dată fiind lipsa de înţelegere, au fost îngăduiţi să practice un cult de 
un nivel spiritual mai redus. Perioada care a urmat – după moartea lui Moise 
până la venirea lui Isus – a fost marcată de lupta constantă dintre credinţa lui 
Adam (Viţelul de Aur sau cultul lui Apis) şi cea a lui Aton (adorarea 
Dumnezeului Unic).
  "Contra lui, leii răgeau şi urlau. Au transformat Pământul său într­un 
deşert, oraşele incendiate nu mai au locuitori". (Ieremia, II: 15).
  Pentru că evreii nu­l slujeau pe Aton şi nu pregăteau venirea lui Iisus, 
"leii" din "lăcaşurile secrete" "răgeau" contra lui (Israel).
  "Leii" au "redus (transformat) Pământul la un deşert"; fiindcă, fără vrerea 
reală a lui Israel de a lucra pentru Desăvârşirea apropiată, ţara şi oamenii erau 
sterili (deşerţi), nu purtau rodul cunoştinţelor spirituale.
  În Cartea Exodului citim că Moise a instituit un sacrificiu păgân al 
sângelui (Exodul, XII: 43 – XIII: 16).
  Acest rit păgân fusese permis, căci altfel, omul nu ar fi păstrat cultul lui 
Aton. Mai târziu, profeţilor inspiraţi – ca Isaia, Ieremia şi Amos – le­a revenit 
sarcina de a elibera pe oameni de credinţa în ofrande aduse prin jertfe şi 
sacrificii de sânge.
  "Căci eu nu am spus, nici nu am prescris părinţilor voştri să facă jertfe şi
sacrificii de sânge". (Ieremia, VII: 22).
  Dumnezeu spune că nu a prescris poporului să facă sacrificii atât de 
oribile, şi totuşi, această idee a dominat totdeauna pe om. La fel cum omenirea 
crede că Dumnezeu şi­a trimis pe Pământ pe preţiosul Său Fiu, spre a fi omorât
ca un miel, pentru ca, prin "sângele" Său – luat termenul la propriu – omul să 
fie purificat şi să ajungă uşor în Paradis!
  Iisus nu a venit, însă, pentru a se sacrifica – prin sângele său – şi a muri 
ţintuit pe o cruce sângerândă! Ci a venit pentru a­i învăţa pe oameni, prin bună
înţelegere, că pot spera totdeauna că vor ajunge la Tatăl Infinit.
  "Iată ce propovăduiesc: Ascultaţi VOCEA mea, atunci eu voi fi Dumnezeul
vostru şi voi veţi fi poporul meu! Urmaţi până la capăt VOCEA pe care am pus­
o eu ca să vă înveţe, pentru fericirea voastră. Dar ei nu au ascultat, nu au 
plecat urechea; ei au urmat încăpăţânarea inimii lor rele; ei au întors spre mine
spatele lor şi nu faţa lor". (Ieremia, VII: 23­24).
  Aici este clar: poporul "s­a întors" de la Dumnezeu, "încăpăţânarea inimii 
lor rele" i­a făcut să revină la simobismul grosolan al sacrificiului animal.
  "Şi din ziua când părinţii voştri au ieşit din Egipt până azi, v­am trimis 
toţi servitorii mei, profeţii, în fiecare zi, fără a obosi!" (Ieremia, VII: 25).
  Se vede că "toţi servitorii" lui Dumnezeu au revenit să trăiască din nou, 
cu menirea de a profetiza. Dar Dumnezeu spune: "Ei nu au ascultat, nu au 
plecat urechea. au fost mai răi ca părinţii lor". (Ieremia, VII: 26).
  Ieremia prezice boli şi calamităţi ce vor veni din Nord: ". Distrugătorul. A 
pornit; el a ieşit din locaşul său, pentru a preface ţara ta în desert: oraşele tale 
vor fi distruse şi lipsite de locuitori. Iată că înaintează ca norii, carele sale 
seamănă cu uraganul, caii merg mai repede ca vulturul". (Ieremia, IV: 7, 13).
  "Ei vor spune: Pace! Pace! Atunci când nu există pace!" (Ieremia, VI: 14).
  Este tocmai ceea ce se petrece în vremurile noastre, azi!
  "Distrugătorul va apare pe neaşteptate" (Ieremia, VI: 26) şi ţara ta nu va 
mai fi decât un deşert". (Ieremia, VII: 34).
  El anunţa ruina totală a evreilor şi captivitatea din Babilon. Vorbeşte şi 
de falşii profeţi, care "profetizează în numele meu minciuni". (Ieremia, XXIII: 25)
şi­i îndeamnă pe oameni să nu le asculte cuvintele.
  Mai anunţă că Nabucodonosor, regele Babilonului, va distruge naţiunile 
şi popoarele din jurul lui (Ieremia, XXV: 9) şi că, după 70 de ani, poporul său şi
el însuşi vor fi pedepsiţi pentru nedreptatea comisă de ei, dar şi ţara Caldeei, 
care "va deveni o pustietate veşnică". (Ieremia, XXV: 2).
  Dumnezeu promise că, după 70 de ani, îi va elibera pe captivi. Şi că 
aceştia îl vor invoca pe Dumnezeu şi că Dumnezeu îi va asculta. (Ieremia, XXIX:
12).
  Tuturor celor care vor căuta Adevărul, li se fac promisiuni încurajatoare: 
"Când mă veţi căuta, mă veţi găsi, fiindcă m­aţi căutat din toată inima voastră".
(Ieremia, XXIX: 13).
  Ieremia a fost întemniţat din cauza profeţiilor sale, dar a fost eliberat de 
comandantul Babilonului, atunci când Ierusalimul a căzut (Ieremia, XL: 19).
  Ieremia a profeţit devastarea Egiptului de Regele Nabucodonosor: "O, tu, 
fiică a Egiptului, aşa de bine aşezată, pregăteşte­te de călătorie, căci vei pleca 
în exil: Nof va fi redusă la starea unui deşert, devastată şi golită de locuitorii 
săi". (Ieremia, XLVI: 19). Oraşul Nof (Memphis) a rămas până azi o regiune 
pustie şi tristă din ţara Egiptului.
  Ieremia anunţă condamnarea lui Moab, din cauza ofensei aduse lui 
Dumnezeu şi poporului său şi a insolenţei lui faţă de Dumnezeu: "Dar eu voi 
schimba soarta lui Moab, în viitor, a spus Iahve". (Ieremia, XLVIII: 47). Nu va fi 
cruţat nici Babilonul, fiindcă s­a arătat insolent faţă de Dumnezeu: "Chemaţi 
arcaşii şi îndreptaţi­i contra Babilonului! Voi, toţi care mânuiţi arcul, 
înconjuraţi­l şi nu­i mai lăsaţi nici o ieşire. Plătiţi­i după faptele lui şi faceţi­i 
tot ce a făcut şi el. Căci el s­a ridicat împotriva lui Iahve, împotriva Sfântului 
Israelului." "Iată, sunt împotriva ta, Trufaşule, zice Stăpânul, Domnul oştirilor, 
"căci ţi­a sosit ziua, timpul pedepsirii tale". (Ieremia, L: 29­31).
  În final, Israel va fi salvat: "Voi readuce pe Israel la păşunea sa, ca el să 
pască pe Carmel şi­n Basan, şi îşi va potoli foamea pe muntele Efraim şi în 
Galaad". "În zilele acelea, în timpul acela, zice Domnul, se va căuta nelegiuirea 
lui Israel, şi nu va mai fi; şi păcatele lui Iuda, şi nu se vor mai găsi. Căci eu voi 
ierta tot restul". (Ieremia, L: 19­20).
  Ezechiel a trăit pe timpul lui Ioachim, în timpul domniei lui 
Nabucodonosor, între 606 şi 538 î. I. Ch. A fost contemporan cu Ieremia şi cu 
Daniel. El a profeţit timp de 22 de ani. A fost dus la Babilon, în timpul Primei 
Captivităţi (606 î. I. Ch.). El fusese Aaron, fratele mai mare al lui Moise, în 
perioada Marelui Exod. Profeţiile sale pot fi împărţite în două episoade: înainte 
de căderea Ierusalimului şi după aceasta.
  Primul capitol al Cărţii lui Ezechiel se deschide cu viziunea "Vântului de 
furtună" şi a celor "patru animale cu formă omenească", a căror descriere 
corespunde perfect cu cea a "farfuriilor zburătoare", din zilele noastre: "M­am 
uitat şi iată a venit de la miază­noapte un vânt năprasnic, un nor gros şi un 
snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, din mijlocul
căreia sclipea ceva ca un metal incadescent în mijlocul focului. Tot în mijloc se 
mai vedeau nişte figuri, ca patru făpturi vii, a căror înfăţişare era asemănătoare
unui om. Fiecare avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi. Picioarele lor
erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca talpa piciorului unui viţel şi scânteiau
ca bronzul lustruit". (Ezechiel, 1:4­7).
  Ezechiel descrie Vulturul, Taurul şi omul, aceste simboluri misterioase: 
"Feţele lor se asemănau cu faţa unui om: la dreapta lor, toate patru aveau câte 
o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou; şi toate patru 
aveau câte o faţă de vultur" (Ezechiel, I: 10).
  Şi continuă descrierea acestor animale: "Făpturile vii alergau şi se 
întorceau, ca fulgerul". ". Era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Şi 
toate patru aveau aceeaşi întocmire, înfăţişarea şi alcătuirea lor era în aşa fel, 
încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roţi. Când mergeau, 
alergau pe toate cele patru laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în timpul 
mersului. Aveau nişte obezi (circumferinţă) înspăimântătoare şi, pe acestea, 
cele patru roţi erau pline cu ochi de jur împrejur. Şi când mergeau făpturile vii, 
mergeau şi roţile pe lângă ele; şi când se ridicau făpturile vii de pe pământ, se 
ridicau şi roţile. Căci duhul făpturilor vii era în roţi". (Ezechiel, I:14,16­20).
  Ezechiel a primit, de la vizitatorii din Spaţiu, veniţi în mijlocul "vântului 
de furtună" – câmpul de forţă al navei spaţiale – misiunea să avertizeze Casa lui
Israel, care se revoltase împotriva lui Dumnezeu – "căci este rasă de rebeli 
(Ezechiel, III: 27) – să­i prevină că porunca lui Dumnezeu este să se lepede de 
răutatea lor (Ezechiel, III: 19).
  "Astfel vorbeşte Domnul Iahve: "Acesta este Ierusalimul! Eu îl pusesem în
mijlocul popoarelor şi de jur împrejurul lui sunt ţări străine. Dar el s­a răzvrătit
împotriva legilor şi poruncilor mele şi s­a făcut mai vinovat decât ţările din jur, 
căci a nesocotit Legile mele şi n­a urmat poruncile mele". (Ezechiel, V: 5,6).
  Urmează, în sfârşit, condamnarea Israelului: "Îmi voi împlini judecăţile 
împotriva şi voi risipi în toate vânturile pe toţi cei care vor mai rămâne din 
tine". (Ezechiel, V: 10).
  "Cei care vor scăpa dintre voi îşi vor aduce aminte de mine, printre 
popoarele unde vor fi duşi captivi". (Ezechiel, VI: 9).
  Tocmai aceşti supravieţuitori au adus Lumina printre popoare.
  ". Ei vor profana locaşul Meu cel sfânt (locul secret); da, prădătorii vor 
pătrunde în el şi­l vor profana", (Ezechiel, VII: 22).
  Nu s­a petrecut oare acest lucru în Israel şi­n Egipt, unde 
Supravieţuitorii au adus Lumina?
  Ezechiel condamnă, de asemenea, pe falşii profeţi: "Mâna Mea va fi 
împotriva proorocilor ale căror viziuni sunt înşelătoare şi mincinoase; ei nu vor 
rămâne în Adunarea poporului meu, nu vor fi înscrişi în Cartea Casei lui Israel,
nici nu vor pătrunde în ţara lui Israel. Lucrurile acestea se vor întâmpla pentru 
că ei rătăcesc pe poporul Meu, zicând: "Pace!" când nu este pace." (Ezechiel, 
XIII: 9).
  Dumnezeu porunceşte poporului lui Israel să se căiască. "Lepădaţi de la 
voi toate fărădelegile. Faceţi­vă rost de o inimă nouă şi un duh nou! Pentru ce 
să muriţi, Casă a lui Israel? Căci eu nu doresc moartea celui ce moare – zice 
oracolul Domnului Iahve – convertiţi­vă, şi veţi trăi! (Ezechiel, XVIII: 31­32).
  Ezechiel anunţă condamnarea Faraonului şi a Egiptului însuşi. (Ezechiel,
XXXIX: 12): "Voi preface ţara Egiptului într­o pustietate în mijlocul altor ţări 
devastate, şi cetăţile ei vor fi pustii între alte cetăţi pustii, timp de 40 de ani. Iar
pe egipteni îi voi risipi printre popoare şi­i voi împrăştia printre felurite ţări".
  "Astfel vorbeşte Iahve: "După patruzeci de ani voi strânge pe egipteni din 
mijlocul popoarelor unde au fost risipiţi. Voi aduce pe captivii Egiptului, înapoi 
în ţara lui Pătros. Şi voi alcătui acolo o împărăţie slabă. Da, va fi cea mai 
neînsemnată dintre împărăţii şi nu se va mai înălţa peste popoare; îi voi 
împuţina, ca să nu stăpânească peste popoare. Aşa vorbeşte Domnul, Iahve. 
Iată, dau lui Nabucodonosor împăratul Babilonului, ţara Egiptului; el îi va 
ridica bogăţiile, o va prăda şi o va jefui; aceasta va fi plata armatei sale". 
(Ezechiel, XXIX: 12­15,19).
  "Astfel vorbeşte Domnul, Iahve: "Voi distruge idolii şi voi stârpi din Nof 
chipurile deşarte. Nu va mai fi nici un prinţ în ţara Egiptului şi voi răspândi 
groaza în ţara Egiptului". (Ezechiel, XXX: 13).
  Ultima profeţie se referă la timpurile prezente: frica domneşte în întregul 
Egipt!
  "Cum îşi îngrijeşte un păstor turma, aşa îmi voi îngriji eu oile şi le voi 
strânge din toate locurile de pe unde au fost risipite". (Ezechiel, XXXIV: 12).
  "Eu voi veni în ajutorul oilor mele, ca să nu mai fie jaf." "Voi pune peste 
ele un singur păstor, pe slujitorul meu David. Eu, Iahve, voi fi pentru ei 
Dumnezeul lor, şi slujitorul meu David va fi un prinţ în mijlocul lor. Eu, 
Domnul, am zis. (Ezechiel, XXXIV: 22­24).
  "Copiii lui Israel vor fi din nou reuniţi. "Nu vor mai fi o pradă a 
neamurilor, nu îi vor mai mânca fiarele din ţară, ci vor locui în siguranţă şi nu 
îi va mai tulbura nimeni" (Ezechiel, XXXIV: 28).
  Învierea osemintelor din Valea oaselor uscate (Ezechiel, XXXVII) poate 
trimite la reîncarnarea sufletelor, care, plecate dintre vii, vor primi duh de viaţă,
pentru a se bucura de pace în EPOCA NOUĂ, a Dumnezeului Unic!
  Gog, din ţara Magog – simboluri ale naţiunilor păgâne şi ale forţelor rele 
din cuprinsul tuturor naţiunilor, vor avea de suferit în vremile viitoare (pe care 
noi le trăim acum): "Vei înainta împotriva poporului meu Israel, ca un nor care 
acoperă ţara". Aceasta se va întâmpla la sfârşitul zilelor, "în zilele din urmă".
  "Când Gog va porni împotriva pământului lui Israel – zice Iahve – "mi se 
va sui în nări mânia aprinsă", "va fi un mare cutremur în ţara lui Israel. Toată 
suflarea va tremura de prezenţa Mea: munţii se vor răsturna, pereţii stâncilor 
se vor prăbuşi şi toate zidurile vor cădea la pământ. va cădea o ploaie torenţială
şi pietre de grindină, va ploua foc şi pucioasă peste el şi peste popoarele cele 
multe care vor fi cu el. Şi ei vor şti că sunt EU, Domnul". (Ezechiel, XXXVIII: 
16,18­20,22­23).
  Războiul Sfânt, care se desfăşoară acum în orientul Mijlociu poate fi mai 
uşor înţeles, dacă îl privim prin prisma acestei antice profeţii!
  Amos era un păstor din Teqoa, situat la câţiva kilometri de Bethleem. El 
a făcut profeţii în timpul domniei lui Ozias, regele din Iudeea, şi în timpul lui 
Ieroboam II, în Israel. Isaia a profeţit în aceeaşi epocă, începând aproximativ de 
la 745 î. I. Ch. Amos era un om din popor, străin de confreria profeţilor. El a 
pronunţat sentinţe împotriva a 6 naţiuni păgâne: Siria, Tyr, Ammon, Filistia, 
Edom şi Moab. El a mai pronunţat, de asemenea, sentinţe, contra lui Iuda şi 
Israel, condamnând opresarea celor săraci.
  El s­a adresat cu dezinvoltură Israelului: "Căutaţi­mă şi veţi trăi!" (Amos, 
V: 4), chemându­i la pocăinţă: "Eu ştiu că nelegiuirile voastre sunt multe şi 
păcatele voastre sunt fără număr, voi asupriţi pe cel drept, luaţi mită şi călcaţi 
în picioare dreptul săracilor." "Căutaţi binele, şi nu răul, ca să trăiţi şi ca astfel 
Domnul să fie cu voi, aşa cum spuneţi".
  "Urâţi răul şi iubiţi binele, faceţi să domnească dreptatea la poarta cetăţii
şi, poate, Domnul Savaot va avea milă de rămăşiţele lui Iosif. (Amos, V: 2,14­
15).
  Amos condamnă ritualurile de sărbătorire, jertfele, ceremoniile religioase,
aducerea ofrandelor de pace: "Când îmi aduceţi arderi­de­tot şi daruri de 
mâncare, eu nu le vreu şi nu le voi primi, nici nu mă voi uita la viţeii îngrăşaţi 
aduşi ca jertfe". (Amos, V: 22).
  El recomandă, apoi: "Ci justiţia să curgă ca o apă şi dreptatea ca un 
pârâu care nu seacă niciodată". (Amos, V: 24).
  "Sacrificii şi tăieri de animale mi­aţi adus voi oare în deşert, timp de 40 
de ani, Casă a lui Israel?" (Amos, V: 25). Acest verset este o dovadă că 
sacrificiile păgâne nu sunt expresia voinţei Divine şi nici a ascultării ei!
  Amos era un profet provenit dintre oamenii simpli şi el s­a făcut 
susţinătorul cauzei lor.
  "Ascultaţi aceasta, voi, care zdrobiţi pe sărac şi aţi vrea să­i faceţi să 
dispară din ţară pe cei umili. Iahve jură pe Casa lui Iacov, să nu uite niciodată 
vreunul din actele voastre, oare nu din cauza lor vin cutremurele de pământ şi 
locuitorii lui sunt mereu în doliu?
  "În acea zi de sfârşit – spune cuvântul lui Iahve – eu am să fac să dispară
Soarele în plină amiază şi voi acoperi pământul cu întuneric în plină zi". (Amos,
VIII: 4,7­9).
  Versetele precedente prezic ruina fizică a lumii. Amos prezice şi o 
"foamete" a lumii: "Iată venind – zice Domnul Iahve – o vreme, când voi trimite 
foamea în ţară, nu o foame de pâine, nici o sete de apă, ci de­a auzi cuvintele 
lui Iahve. De la o mare la alta, se va merge clătinându­se, se va rătăci de la 
nord la răsărit, pentru a căuta cuvântul lui Iahve şi nu­l va afla!" (Amos, VII: 
11­12). Se mai anunţă şi altă catastrofă: "Şi Stăpânul, Domnul Iahve Savaot 
atinge pământul şi el se desface şi toţi locuitorii lui jelesc. Se înalţă ca râul Nil 
şi se coboară ca râul Egiptului". (Amos, IX: 5). Evreii se vor reuni, cu toţii: ". Voi
porunci şi voi vântura Casa lui Israel între toate popoarele, cum se vântură cu 
ciurul, fără să cadă un singur bob la pământ. În acea zi, voi ridica din căderea 
lui Tabernacolul (cortul lui David), îi voi repara spărturile, îi voi ridica 
dărâmăturile şi­l voi zidi iarăşi, aşa cum era odinioară".
  ". Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le­am 
dat­o – zice Domnul, Iahve – Dumnezeul tău". (Amos, IX: 9,11,15).
  Conform Divinei Tetrade, cele patru "Animale" – "Făpturi" simbolizează pe
cei patru "Mari" profeţi şi, mai târziu, cei patru Evanghelişti:
  Om (înger)
  Leu.
  Taur.
  Vultur.
  Ezechiel Daniel Ieremia Isaia.
  Matei Marcu Luca Ioan.
  Totuşi, acest vechi sistem simbolic nu arată corect încarnările acestor 
entităţi, cu excepţia a două dintre ele.
  Isaia (Vulturul) a devenit mai târziu Ioan; Ieremia (Taurul) a fost mai 
târziu Luca; dar Daniel nu a devenit Marcu şi Ezechiel nu a fost Matei.
  În timpul lui Iisus, Daniel a fost Iosif, tatăl lui Iisus. Şi Ezechiel, în 
aceeaşi epocă, a fost tânărul Marcu!
  Tabloul simbolic "corectat" (ţinând cont de reîncarnările viitoare ale 
entităţilor) este: Om (înger) Leu Taur Vultur.
  Amos Ezechiel Ieremia Isaia.
  Matei Marcu Luca Ioan.
  În simbolistica egipteană, vom găsi entităţi corespunzătoare acestora. 
Astfel, cei patru zei ai morţii stau în faţa Judecătorului şi au patru naturi 
diferite:
  Om.
  Câine (şacal)
  Maimuţă.
  Vultur.
  Aceste patru animale sacre – pot fi văzute pe tăbliţele funerare – apar la 
judecarea omului care a murit, şi pledează în favoarea lui înaintea lui Osiris.
  Mai târziu, Câinele (sau Şacalul) originar a devenit un Leu şi Maimuţa un
Taur. Omul şi Vulturul au rămas neschimbate. Dar cele patru "Animale" 
acţionează totdeauna ca mediatori între om şi zei. I­au apărut lui Isaia, ca el 
să­i prevină pe oameni de iminenţa catastrofei; i­au apărut lui Ezechiel sub 
formă de "roţi", tot pentru a anunţa pe oameni de venirea unei catastrofe. 
Aceste patru "creaturi" aparţin vizitatorilor din spaţiu. În cartea mea "Alte limbi 
– altă carne", am explicat şi tratat în amănunt acest subiect.
  Navele spaţiale ("farfuriile zburătoare") sunt simbolizate în numeroase 
religii ale pământului şi complet integrate acestora. Un singur exemplu: Ashur, 
zeul suprem al Asiriei, este reprezentat stând pe un disc înaripat!
  Printre cele mai stranii simboluri folosite în Biblie este acela al "viespilor" 
(în ebraică, cuvântul "viespe" exprimă ideea unei maşini care zboară): "Voi 
trimite viespi înaintea ta şi vor alunga din faţa ta pe heviţi, canaaniţi şi hitiţi." 
(Exodul, XXIII: 28).
  "Şi Domnul Iahve Dumnezeul tău va trimite chiar şi viespi împotriva lor, 
până la deplina distrugere a celor care vor fi rămas şi a celor ce se vor ascunde 
de tine.
  Să nu te înspăimânţi de ei; căci în mijlocul tău este Iahve, un Dumnezeu 
mare şi de temut". (Deuteronom, VII: 20­21).
  "Şi am făcut să fiţi precedaţi de viespi, care au alungat din faţa voastră, 
ca pe cei doi regi amoriţi, nu cu sabia, nici cu arcul tău". (Josua, XXIV: 12).
  Referirile la "viespi" trimit la epoca în care copiii lui Israel intrau pe 
"Pământul Făgăduinţei" şi se temeau de locuitorii pe care îi vor găsi acolo. Dar 
Dumnezeu a spus poporului lui Israel: "Să nu te temi de ei; adu­ţi aminte ce a 
făcut Iahve, Dumnezeul tău, Faraonului (credinţei în Amon) şi întregului Egipt".
(Deuteronomul, VII: 12). Şi Deuteronomul urmează, amintind: "de marile 
încercări pe care ţi le­au văzut ochii, de minunile şi semnele, de mâna 
puternică şi de braţul întins, cu care te­a scos Iahve, Dumnezeul tău, din 
Egipt". (Deuteronomul, VII: 19).
  Desigur, noi ştim că poporul a fost condus afară din Egipt şi protejat de 
nava spaţială care se afla în aer. Iar când, în sfârşit, poporul era gata să intre în
"Ţara Făgăduinţei", Dumnezeu spune: "Aşa va face Iahve, Dumnezeul tău, 
tuturor popoarelor de care te temi". (Deuteronomul, VII: 19).
  Se promite, astfel, copiilor lui Israel, că navele spaţiale îi vor precede. 
Altfel spus, după ce i­a condus timp de 40 de ani, exact înainte de a­i lăsa cu 
soarta lor, uriaşa navă şi "viespile" sale (aparatele mai mici, pe care le conţine) 
au făcut o demonstraţie de forţă şi putere în faţa locuitorilor ţării în care evreii 
trebuiau să convieţuiască de atunci înainte. Era un mod de a impune respect 
celora care erau martorii evenimentelor şi de a uşura condiţiile pentru poporul 
care "rătăcise" vreme de patru decenii. Dar, Dumnezeu îi spune poporului său 
să nu tremure în faţa "viespilor", căci Iahve este cu el. (Deuteronomul, VII: 21). 
Ioel (în jurul anului 720 î. I. Ch.) vorbeşte de ziua apropiată a venirii lui 
Dumnezeu şi a Judecăţii. El anunţă Epoca Evangheliei şi, ca şi Ioan în 
Apocalips, profetizează epoca "Secerişul (Recolta) pe Pământ".
  Mai târziu, el se va întoarce, devenind Ioan Botezătorul. Ilie, profetul lui 
Dumnezeu (în jurul anului 875­800 î. I. Ch.), va deveni şi el Ioan Botezătorul! 
Cum este posibil ca doi oameni să devină, mai târziu, un singur om? Vom 
vedea, în cele ce urmează, în Cap. Împlinirea.
  Ilie se născuse în Gilead, în ţara lui Ieftah (Iephtah). A fost un copil al 
pustietăţii din deşert şi de pe munţi. Purta o manta de piele de oaie (sau păr de 
cămilă) şi părul său bogat îi cădea pe spate.
  Misiunea sa a fost de a alunga cultul falsului zeu Baal (Amon) din Israel. 
Trebuie să se pregătească calea pentru venirea lui Iisus.
  Ilie s­a urcat pe muntele Horeb (Sinai), acolo unde Moise primise tablele 
Legii, şi a devenit conştient că a sosit momentul să părăsească Pământul. S­a 
îndreptat spre locul unde murise Moise, cu secole înaintea lui, pe Muntele Nebo
– cel mai înalt vârf al muntelui Pişga.
  Ilie fusese profetul "Focului". El achemat "focul" să coboare din cer şi să 
vină pe Muntele Carmel; a chemat "focul" să se năpustească asupra soldaţilor 
lui Ahaziah, pentru a­i distruge. Tot el, ca şi Moise înaintea lui, a separat apele.
  S­a folosit de mantia sa, în locul bastonului, şi a separat apele 
Iordanului. (A Doua Carte a Regilor, II: 8).
  Ilie a auzit aceeaşi Voce pe care a auzit­o şi Moise, şi a fost dus la cer, la 
fel ca "marele Legislator".
  "Cum mergeau ei (Ilie şi Elizeu) vorbind, iată că un car de foc a apărut. Şi
s­a aşezat între ei doi; Ilie (şi el!) s­a urcat la cer într­un vârtej". (A Doua Carte a
Regilor, II: 11).
  Profetul care făcuse să se abată "focul", pleca acum într­un car, tot din 
"foc". Un "Vârtej" (câmp de forţă) 1­a preluat astfel, căci nu era nevoie ca el să 
facă experienţa a ceea ce se numeşte "moarte"!
  "Şi Elizeu (Elisei) vedea şi striga: "Tată al meu! Tată! Carul lui Israel şi 
Atelajul (călărimea) lui!" Şi nu l­a mai văzut". (A Doua Carte a Regilor, II: 12).
  Acest "car" al lui Israel era, într­adevăr, aceeaşi navă spaţială care 
condusese poporul în Exod; este aceeaşi care l­a dus pe Moise în altă 
dimensiune spaţio­temporală; şi a fost aceeaşi Rachetă­Mamă care a lansat 
aparatele de recunoaştere ("viespile") asupra celor care se opuneau intrării 
evreilor pe "Pământul Făgăduinţei".
  Nava îl ducea acum pe Ilie, care­şi împlinise misiunea. Mantaua 
profetului căzuse şi Elizeu a ridicat­o, spre a­l urma pe Ilie ca profet al lui 
Dumnezeu. (A Doua Carte a Regilor, II: 13).
  Deşi entitatea Ilie nu fusese Moise, ea a fost totuşi foarte apropiată, atât 
de opera, cât şi de "vibraţiile" acestuia. Ilie a fost păzitorul şi administratorul 
legii Divine pe care o revelase Moise.
  Ilie ştie că va fi dus departe de Pământ, ca şi Moise; de aceea, el s­a 
îndreptat spre locul unde "îngerii" (vizitatorii din spaţiu) îl ridicaseră pe 
Legislator şi – desigur – a fost ridicat şi el, în acelaşi mod. Ridicarea la cer a 
acestor doi oameni anunţă miracolul "Răpirii Bisericii" final, care se va produce 
atunci când "carele îngerilor vor coborî pe Pământ, spre a ne uni, întru 
întâmpinarea lui Iisus, în a doua sa venire".
  "Transportul Bisericii" se va face în acelaşi fel, ca şi ridicarea la cer a lui 
Moise şi Ilie. Acesta este motivul pentru care sunt aici vizitatorii din spaţiu, în 
"farfuriile lor zburătoare".
  Ilie va reveni mai târziu, sub forma îngerului Sandalfon (Sandalphon). A 
fost unul din "îngerii" – mesagerii din altă lume – care i­a apărut lui Ezechiel, 
cu sute de ani mai târziu, pe "roţi". Fiind Sandalfon, Ilie nu se mai întrupase 
într­un corp nou. Amintiţi­vă că el fusese dus acolo întrupat El nu s­a mai 
reîncarnat, în altă lume.
  Cuvântul "înger", înseamnă, în limbile vechi, "pasărea lui Dumnezeu", 
"mesager", "om al cărui suflet este înaripat". Vizitatorii actuali veniţi din Spaţiu 
sunt, efectiv, "soli" sau "păsări ale lui Dumnezeu". Tot astfel, Ilie a fost 
Sandalfon, un om al cărui spirit era "înaripat". De bună seamă că era 
"înaripat", de vreme ce a fost ridicat de carul­navă spaţială!
  Referitor la naşterea lui Pitagora (590­500 î. I. Ch.) s­au păstrat 
numeroase şi curioase legende. El fusese Tutmes (Tuthmese) III, cel care 
adusese comorile Templului lui Solomon în Egipt. Cei vechi pretindeau că nu 
era un muritor, ci un zeu, care luase formă umană spre a veni pe Pământ şi a 
instrui omenirea. Ceea ce este, desigur, foarte exact, pentru că Pitagora era 
unul dintre membrii "Confreriei Binelui".
  Pitagora a fost întemeietorul unei şcoli la Crotona, colonie. Doriană din 
Italia de Sud. El a adunat în jurul lui un număr de studenţi, selectaţi de el, pe 
care i­a învăţat înţelepciunea secretă care îi fusese revelată, ca şi bazele 
matematicilor oculte, ale muzicii şi ale astronomiei – considerate de el ca baza 
triunghiulară a tuturor artelor şi ştiinţelor.
  Aknaton cel pios s­a reîncarnat în 469 î. I. Ch. Şi a fost filosoful atenian 
Socrate. Când a fost acuzat de impietate şi "inovaţie" şi apoi condamnat la 
moarte, Simmias şi Cebea au asistat la moartea sa. Trebuie să ne amintim că 
tânărul Tutankhamon se afla printre cei care au asistat la moartea lui Aknaton,
în cetatea condamnată Aketaton, când acesta din urmă a sorbit otrava. De data
aceasta, când Socrate a băut cupa fatală cu cucută, Simmias, care fusese 
Tutankhamon, era de faţă! Regăsim, deci, relaţia precedentă: persoană 
asasinată ­martor (Aknaton – Tutankhamon) repetându­se în Socrate 
­Simmias!
  Cebes fusese Genubat, fiul lui Hadad. Dar el mai fusese şi micul fiu al lui
Tutankhamon, îngropat în acelaşi mormânt cu copilul – Faraon). Se repetă, 
deci, relaţia precedentă: tată – fiu (Hadad – Genubat şi Tutankhamon – micul 
său fiu), schimbată în aceea de prieteni şi colegi studiind la aceeaşi şcoală 
(Simmias – Cebes).
  Marele Maestru Filolaus (Philolaus, Phylos), în jurul anului 480 î. I. Ch., 
s­a refugiat mai întâi la Lucania, apoi la Teba, în Egipt, unde i­a avut elevi pe 
Simmias şi Cebes. Vom regăsi pe tânărul Simmias în Egipt, unde el fusese 
Faraon (Tutankhamon) şi unde s­a reîncarnat de mai multe ori.
  În perioada cât a stat la Teba, împreună cu Filolaus, Simmias (fost 
Tutankhamon) a încercat să descopere camerele ascunse ale LĂCAŞURILOR 
SECRETE ALE LEULUI din Marea Piramidă şi Sfinx. Cercetările sale, însă, au 
eşuat. El ştia că fusese "Ratut" (Tutankamon) şi dorea să regăsească tăbliţele 
pe care le scrisese el însuşi, cu secole înainte. Dar aceasta nu trebuia să aibă 
loc mai devreme de a se reîncarna din nou, în timpul lui Iisus.
  Entitatea care fusese profetul Ioil (Ioel) s­a reîncarnat, devenind Ioan, fiul 
preotului Zaharia cu soţia sa, Elisabeta. El a anunţat venirea lui Iisus.
  Ioan Botezătorul reprezintă o percepţie foarte elevată a Adevărului, dar 
care nu este, încă, animată de Spiritul Sfânt.
  Totul era acum pregătit pentru venirea lui Iisus, ACELA care avea să 
scoată lumea întreagă din întuneric şi să o ducă spre Lumina unei mari 
Înţelegeri.
  CUVÂNTUL fusese PREGĂTIT în numeroase ţări. El se arătase – ZORILE 
– în Egipt, sub forma lui ATON, Dumnezeul Unic. Fusese REVELAT în cursul 
Marelui Exod, în "tufişul arzător", prin intermediul celor Două Table ale Legii; 
acum, el trebuia să fie ÎMPLINIT!
  ÎMPLINIREA.
  Cuvântul se împlineşte ". Va veni o Stea, ieşită din Iacov, şi un Sceptru se
va ridica, ieşit din Israel." (Numerii, XXIV: 17).
  Promisiunea unui Rege Etern, care trebuie să apară în familia lui David, 
a fost repetată de nenumărate ori lui David şi Solomon. O găsim adesea în 
Psalmi şi ea a fost repetată fără încetare de profeţii Amos, Isaia, Mica (Micheu), 
Ieremia şi Zaharia, timp de multe sute de ani.
  În momentul ales, îngerul Gabriel a fost trimis la Nazaret, către Maria, 
care era din familia lui David. Şi Gabriel spune: "Bucură­te, Maria, căci ai 
primit graţia lui Dumnezeu. Iată că vei concepe şi vei naşte un fiu, şi îi vei da 
numele Iisus. El va fi Mare şi se va numi Fiul Celui Prea Înalt. Şi Dumnezeu îi 
va da scaunul de domnie al tatălui său David. El va domni peste casa lui Iacov 
în veci şi domnia sa nu va avea sfârşit". (Luca, I:30:33).
  Prin copilul Iisus, promisiunile făcute lui David îşi găseau împlinirea. 
Îngerul a spus Mariei: "Domnul Dumnezeu îi va da (lui Iisus) tronul tatălui său,
David". Această propoziţie este foarte interesantă, căci Iosif, tatăl lui Iisus, 
fusese Moise şi, într­o altă încarnare, fusese celălalt Iosif, fiul lui Iacov. Fusese, 
de asemenea, şi David, astfel că – atunci când îngerul îl numeşte pe David tatăl
lui Iisus – el spune chiar adevărul, de vreme ce Iosif fusese David!
  Trebuie să ne amintim că Menelik era fiul lui Solomon şi al Reginei din 
Saba (Hatshepsut); de aceea descendenţii săi, care au fost mai târziu regii 
Abisiniei, sunt înrudiţi direct cu David şi cu Solomon.
  Menelik şi Iisus, aşadar, amândoi descendenţi din "rasa" lui David! Ceea 
ce dovedeşte că au existat aceleaşi vibraţii, în vechiul Israel şi în Egipt! Locul 
unde trebuia să se împlinească Planul a fost când Egiptul, când Israelul, până 
în clipa când atât momentul cât şi locul împlinirii au întrunit condiţiile 
perfecte.
  Iisus putea să se încarneze în Faraonul Sananda, descinzând din 
Menelik, sau putea foarte bine să fie Iisus, fiul lui Iosif.
  În amândouă cazurile, Isus cobora direct din David.
  Şi, în cele din urmă, el s­a născut în Bethleem, oraşul lui David.
  Teoria nefericită cu Maria cea veşnic "fecioară" este absolut nefondată! 
Oare virginitatea merită a fi "sanctificată" mai mult decât maternitatea? Înafara 
lui Iisus, Maria a avut şi alţi copii. Faptul acesta este povestit de Luca (II:7), 
care spune că Maria "a adus pe lume pe primul născut". De ce "primul născut",
dacă nu ar fi existat şi alţii?
  Cei "patru fraţi" ai lui Iisus, menţionaţi în Evanghelia lui Matei (XIII: 55), 
erau fiii lui Iosif şi ai primei lui soţii, Marta; nu erau decât fraţii vitregi ai lui 
Iisus. Au fost: Iacov (Iacov cel Mic, Epistola către Galateni, I:19), Iosif, Simon 
(Simion) şi Iuda (Iuda Daddaeus). Acest "Iuda", menţionat aici, avea să devină 
apostolul Iuda, căci în Biblie se spună că "Iuda era "fratele lui Iacov (cel Mic) 
(Luca, VI: 16). Nu înseamnă că era fratele lui Iacov şi al lui Ioan, fiii lui 
Zevedeu, ci al lui Iacov "cel Mic".
  După el, Iisus a mai avut un frate mai mic şi două surori, toţi trei născuţi
din unirea lui Iosif cu Maria. Fratele lui a fost Lazăr, iar surorile au fost Maria 
şi Marta. (Matei, XIII: 56).
  Marta fusese Tantaf (fosta preoteasă a lui Isis, născută din Maya şi 
Ilipaamun), apoi Miriam, în încarnările precedente.
  Găsim aici o primă relaţie tată­fiică (Maya­Tantaf), schimbată în frate­
soră (Moise­Miriam) şi devenită în sfârşit iar tată­fiică (Iosif­Maria).
  Numele evreiesc care se află la originea numelui lui Lazăr este contestat. 
Totuşi, Lazăr este o formă a lui Elizeu (Eliezer ­"Ajutorul lui Dumnezeu") 
(Exodul, XVIII: 4). Găsim deci pe Iosif (care fusese Moise), dând unuia dintre fiii
săi numele (acelaşi) de Lazăr sau Elizeu!
  "După ce s­a născut Iisus în Bethleemul din Iudeea, în zilele împăratului 
Irod, iată, au venit Magii de la Răsărit de Ierusalim, zicând: "Unde este Regele 
Iudeilor, care s­a născut? Fiindcă i­am văzut Steaua în Răsărit şi am venit să 
ne închinăm lui". (Matei, II: 1­2).
  Regele Irod i­a chemat pe Magi şi i­a întrebat când apăruse Steaua pe 
cer. (Matei, II: 7). Ceea ce înseamnă că nu era o stea obişnuită şi că ea apărea 
pe cer prima oară!
  "Apoi, i­a trimis la Bethleem: "Duceţi­vă, cercetaţi amănunţit despre Copil
şi când îl veţi găsi, daţi­mi de ştire. Cu aceste cuvinte, au plecat la drum. Şi 
iată, Steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit 
şi s­a oprit deasupra locului unde era Copilaşul". (Matei, II: 8­10).
  S­a stabilit prin calcule că a existat o conjuncţie Jupiter­Saturn, în anul 
6 î. I. Ch. Toate acestea nu explică în mod satisfăcător de ce "Steaua a mers 
înaintea lor, până ce s­a oprit deasupra locului unde era Copilul". Unii 
astronomi cred că "Steaua din Bethleem" a fost, poate, un simplu astru care a 
explodat şi a ars, strălucind, în acel moment. Numeroase stele explodează în 
fiecare an în Galaxia Căii Lactee, şi asta nu explică nimic! Teologii se înşeală 
grosolan asupra "luminii supranaturale" generate de stea, pe care au văzut­o 
Magii. În realitate, era vorba de o navă spaţială, aceeaşi care condusese poporul
lui Israel afară din Egipt şi care îl hrănise cu "mană" timp de 40 de ani, şi care 
trimisese "aparatele de recunoaştere" (viespile), pentru a uşura intrarea evreilor
pe "Pământul Făgăduinţei". Această navă părăsise Pământul, după acţiunea 
viespilor, pe malul Iordanului (apele Iordanului fuseseră despicate – separate – 
şi zidurile Ierihonului se prăbuşiseră). Nava se întorsese, acum, pentru a vesti 
naşterea lui Iisus, Fiinţa Supremă a sistemului nostru Solar, FIUL LUI 
DUMNEZEU!
  Când Magii au ajuns la Bethleem, Iisus nu se afla în "staul" cum se crede
în general, ci într­o casă". (Matei, II: 11).
  Cei trei Magi erau, în realitate, reprezentanţi ai navei spaţiale. Ei veniseră
"de la Răsărit", acolo unde apăruse "Steaua". Unul dintre Magi era Mer (cel care
a adus smirna) şi care fusese mai înainte Ahmoz (Ahmese), scribul lui Aknaton,
apoi Hur, soţul lui Miriam.
  Iisus este "Steaua" care răspândeşte Lumina înţelepciunii Sale Divine şi 
El a venit pe Pământ cu această lumină.
  Stelele cerului îi reprezintă pe oamenii de înaltă spiritualitate, care 
posedă cunoaşterea Binelui şi Adevărului.
  "O Stea ieşită din Iacov" îl reprezintă pe Domnul Iisus şi forma Sa 
umană; iar "Sceptrul ieşit din Israel" înseamnă domnia Adevărului Divin. Cu 
alte cuvinte, un Maestru se va naşte (Astrul), care va fi descendent al lui Iacov, 
şi el va avea formă umană. Va veni pentru ca toate naţiunile şi toate puterile 
lumii să fie conduse de Adevărul Divin!
  Imediat după naşterea lui Iisus, nişte păstori dintr­o câmpie învecinată 
au văzut pe "Îngerul Domnului" şi "gloria lui Dumnezeu i­a învăluit în lumina 
sa". (Luca, II: 9). "Şi, deodată, împreună cu îngerul, s­a unit o mulţime de oaste
cerească, lăudând pe Dumnezeu." (Luca, II: 13). "După ce îngerii au plecat de la
ei, în cer." (Luca, II: 15). "Îngerul" care a apărut era Gabriel ("omul lui 
Dumnezeu"), acela care i­a apărut Mariei, iar "gloria sau lumina Domnului, 
care îl învăluia" era lumina care venea de la marea navă spaţială. S­ar părea că 
au apărut mai mulţi "îngeri" odată cu Gabriel şi, după ce a fost dus mesajul, "s­
au întors, plecând spre cer".
  Păstorii au putut vedea pe copilul­Iisus în "iesle" cu câteva clipe înainte 
să ajungă cei trei Magi. Într­adevăr, Iisus nu se mai afla în "iesle" la venirea 
celor trei, ci într­o "casă". După plecarea celor trei Magi (Matei, II: 12­13), 
"Îngerul" i­a spus lui Iosif "să se ridice", să­l ia pe Iisus şi pe mama Sa Maria, şi
să fugă în Egipt. În realitate, Gabriel era deja la bordul navei spaţiale şi a intrat
în contact cu Iosif prin telepatie (într­un "vis"), graţie câmpului de forţă 
magnetic al navei (utilizat pentru comunicaţii). Iosif pe când era Moise îşi luase 
soţia, Cippora ("mică pasăre", care fusese Maketaton – a doua fiică a lui 
Aknaton – şi care era acum fiica preotului Iethro din Madian, anume una dintre
cele 7 fiice) şi pe copilul lor, i­a pus pe un asin şi părăsiseră ţara Madian, 
pentru a se întoarce în Egipt. Oare a procedat întocmai şi cu Maria şi Iisus? Ei, 
bine, nu! Cu toată reprezentarea care se face aşa­numitei "Fugi în Egipt"!
  ". El a luat, în toiul nopţii, pe copil şi pe mama lui şi s­a retras în Egipt". 
(Matei, II: 14).
  Gabriel îl prevenise pe Iosif că regele Irod va porunci să fie căutat Iisus 
pentru a­l ucide, dacă nu plecau imediat din Bethleem. Astfel că Iosif a aşezat 
pe copil şi pe Maria pe un asin şi au părăsit oraşul lui David, pornind peste 
câmpuri. Apoi, au fost preluaţi la bordul unei nave spaţiale şi conduşi de 
Gabriel în Egipt. Acelaşi Gabriel îl anunţase pe Daniel (pe David) de "Profeţia 
celor 70 de săptămâni". (Daniel, IX: 21). Gabriel îl ajuta acum pe Iosif, care 
fusese Daniel! Daniel spune: "Rosteam încă rugăciunea, când Gabriel, fiinţa pe 
care o văzusem la început în viziune zburând cu repeziciune a venit spre mine 
în plin zbor şi m­a atins, la ora sacrificiului de seară". (Daniel, IX:21).
  Pentru că îşi începuseră călătoria pe asin şi pentru că cei dintâi istorici 
nu şi­au putut imagina prin ce alt mijloc ar fi putut călători spre Egipt, până în
zilele noastre a persistat varianta că au făcut această lungă călătorie pe un 
asin! Numai că aici n­a fost vorba de o "fugă", ci de un zbor spre Egipt!
  Şederea în Egipt a fost lungă. Doar de doi ani. Irod a murit şi ei au putut 
să se întoarcă în siguranţă. Iosif şi Maria au trăit în oraşul On (Heliopolis) cât 
au stat în Egipt. În acest oraş trăise şi Iosif, tatăl lui Iisus, pe când era celălalt 
Iosif, fiul lui Iacov! Entitatea revenea la vibraţia primă a unei alte vieţi!
  "După ce a murit Irod, un înger (Gabriel) al Domnului se arătă în visul lui
Iosif, în Egipt; zicând: "Scoală­te, ia copilaşul şi pe mama lui şi du­te în ţara lui 
Israel, căci au murit cei care căutau să­i ia viaţa copilaşului". (Matei, II: 19­21). 
"Iosif s­a sculat, a luat copilaşul şi pe Maria şi a venit în ţara lui Israel". "Iosif s­
a sculat" nu înseamnă că Iosif "visa"; el a primit un mesaj telepatic de la 
Gabriel şi s­a "ridicat" până la nava spaţială din aer. Când versetele originale 
ale scrierilor biblice vor fi corect traduse – în vremurile ce vin – semnificaţia lor 
va deveni limpede! Căci există manuscrisele originale ale textelor biblice, 
aproape în totalitate! Secretul ascunzătorilor lor va fi şi el revelat.
  Iisus "s­a urcat la bordul" unei nave spaţiale şi a fost dus în Egipt; doi 
ani mai apoi, el s­a întors în acelaşi mod.
  "Confreria Binelui" anunţase venirea unui mare şi minunat Rege, 
descendent al lui David, care va guverna şi va face fericită întreaga lume. Cu 
mult înainte de apariţia sa, acest Rege primise un nume: MESIA (în ebraică) 
sau CRIST (în greacă). Cele două cuvinte înseamnă acelaşi lucru: "CEL CARE A 
FOST UNS (ALES) " de Dumnezeu, pentru a împlini în lume OPERA 
(LUCRAREA) Sa, despre care vorbiseră profeţii. ISUS era numele său ca 
persoană, iar MESIA sau CRIST desemna Misiunea pe care avea să şi­o asume.
  Ioan Botezătorul era fiul preotului Zaharia şi al soţiei lui, Elisabeta. 
Gabriel i­a apărut şi lui Zaharia, anunţându­l că va avea un copil de la 
Elisabeta. Acest preot fusese Aaron, apoi Ezechiel, în alte încarnări. Iar 
Elisabeta fusese Elişeba, şotia lui Aaron. Ne reîntâlnim, deci, cu relaţia soţ­
soţie, între Aaron ­
  Elişeba şi Zaharia – Elisabeta. De fapt, Elişeba şi Elisabeta sunt unul şi 
acelaşi nume.
  Entitatea care fusese profetul Ioil (Ioel) s­a reîncarnat o primă dată şi a 
devenit Ioan Botezătorul. El s­a retras din lume şi a trăit ca ermit în deşert 
(Luca, I: 80). Au trecut mulţi ani până ce prietenii din copilărie, Iisus şi Ioan, să
se regăsească (aproape 30 de ani). Pe când trăia izolat în deşert Ioan s­a 
îmbolnăvit, iar entitatea care fusese Ioil i­a părăsit corpul; acela care fusese Ilie 
i­a preluat atunci corpul Botezătorului!
  Gabriel îi spusese lui Zaharia: " (Ioan) va merge înaintea Lui în spiritul şi 
în puterea lui Ilie". (Luca, I: 17). Mai târziu, Iisus însuşi va revela că Ilie 
revenise la viaţă sub forma lui Ioan Botezătorul. (Matei, XI: 14). Pentru că Ioil 
nu­şi putea îndeplini până la capăt misiunea, Ilie 1­a înlocuit. Ioil s­a 
reîncarnat, în acest timp, devenind Toma Necredinciosul.
  Misiunea Botezătorului a fost dusă la îndeplinire când l­a botezat pe 
Iisus, şi o Voce, venind din ceruri, i­a spus: ". Acesta este fiul meu mult iubit, 
care are întreagă a mea încredere!" (Matei, III: 17).
  Locul ales pentru apariţia lui Iisus – MESIA al Lumii – a fost partea de jos
a Iordanului, chiar în locul unde Iosua despărţise apele spre a permite 
poporului lui Israel să intre în "Pământul Făgăduinţei". Imediat spre est, la 
limita văii Iordanului, erau culmile înalte ale muntelui Nebo de unde Moise a 
putut contem­pla "Pământul Făgăduinţei" şi de unde, după aceea, a fost ridicat 
spre cer. Tot aici, "carul de foc" al lui Israel l­a preluat şi pe Ilie. La 7 km spre 
Vest, la marginea văii, să găsea oraşul Ierihon, ale cărui ziduri s­au prăbuşit, în
urma acţiunii navei spaţiale şi a "viespilor" sale. Apele Iordanului fuseseră 
separate de către câmpul de forţă al navei cosmice, precum înainte cele ale 
Mării Roşii (Iosua, III: 16­17).
  "Conducătorul armatei lui Iahve" i­a apărut lui Iosua, când acesta "a 
ridicat ochii şi 1­a văzut". (Iosua, V: 13­14). Apoi, acest "comandant" i­a spus 
lui Iosua să­şi scoată sandalele din picioare, "căci locul pe care te afli tu e 
sfânt". (Ioan, V: 15). Este întocmai ceea ce îi poruncise lui Moise să facă 
VOCEA, ca să stabilească un contact direct cu solul!
  Locul acesta de la Iordan avea vibraţia necesară pentru Botezul lui Iisus. 
În trecut, în mai multe rânduri, aici avuseseră loc minuni; Betel (Berhel) – locul
în care Aavram înălţase altarul spre a slăvi pe Dumnezeul Unic (Aton) şi unde 
Iacov văzuse "scara cerească" cu îngeri, urcând şi coborând treptele ­era 
aproape. Iacov îi văzuse, desigur, pe vizitatorii din spaţiu! La mică distanţă, la 
sud, de aceeaşi parte a crestei muntoase ca şi Betel, se află Ierusalimul, "oraşul
Sfânt", cetatea preotului Melchisedec. Dar, acum, Isus­Cristos era tocmai 
Melchisedec!
  Ceea ce s­a numit "ani necunoscuţi" în viaţa lui Iisus, dinaintea 
botezului, au fost anii în timpul cărora a călătorit, din Marea Britanie până în 
Egipt şi Tibet. În Marea Britanie, Iisus a trăit într­un loc devenit mai târziu 
locul de amplasament al faimoasei mânăstiri Gladstonebury. În Egipt, el a 
pătruns în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI din Marea Piramidă, de sub 
Sfinx şi din alte părţi!
  În prima zi a sărbătorii Azimilor, cei 12 Apostoli (Discipoli), l­au întrebat 
pe Isus: "Unde vrei să pregătim masa de Paşti?" (Matei, XXVI: 17). Iisus a 
răspuns: Vreau să petrec Paştele în casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, 
"căci Vremea mea este aproape". Cei 12 Discipoli au pregătit Paştele în Camera 
Înaltă a Mariei din Ierusalim, la mama tânărului Ioan, care s­a numit mai 
târziu Marcu. (Faptele Apostolilor, XII: 12). Această cameră (odaie) "înaltă 
"simbolizează starea elevată pe care o dobândeşte spiritul nostru, atunci când 
ne gândim la lucruri spirituale. Această stare este atinsă prin rugăciune, când 
ne cufundăm în tăcere, prin folosirea unor cuvinte adevărate sau prin adâncă 
meditaţie spirituală.
  "Şi, venind seara, el (Iisus) se afla la masă cu cei doisprezece" (Matei, 
XXVI: 20). Cei doisprezece erau (Matei, X: 1­4).
  SIMON, zis PETRU – care fusese Aknaton, apoi Socrate;
  ANDREI – fratele lui Petru, care fusese preot al lui Aton în timpul domniei
lui Aknaton;
  IACOV – fratele lui Ioan, unul dintre fiii lui Zevedei;
  IOAN cel Iubit – care fusese prinţul Seti şi apoi Isaia;
  FILIP – fusese Amenhotep III şi, mai târziu, Ramses II;
  NATANIEL sau VARTOLOMEU – fusese Mahu, şeful poliţiei, sub Aknaton;
  TOMA – fusese Ioil, apoi prima entitate încarnată ca Ioan Botezătorul; Ilie
a luat corpul Botezătorului, iar primul ocupant a luat corpul lui Toma. Un 
"schimb de corpuri" formidabil, similar celui care s­a produs între David şi 
Ahmoz I!;
  MATEI – fusese Ahmoz, scribul lui Aknaton, apoi Hur şi, în fine, Amos;
  IACOV cel Mic – fusese Huya, majordomul reginei Tyiy, mama lui 
Aknaton; fiul lui Alfeu;
  LEVI sau LEBEDEU sau LEBEUS, supranumit Tadeu (Iuda Taddeus)
  SIMON Canaanitul.
  IUDA Iscarioteanul – care l­a trădat pe Iisus; entitatea aceasta îl 
asasinase pe Aknaton, apoi şi pe Tutankhamon.
  Cei doisprezece îl aveau ca şef pe Simon Petru, nu fiindcă ar fi fost mai în
vârstă – era de aceeaşi vârstă cu Iisus – ci pentru că el fusese piosul Aknaton, 
acela care proclamase în faţa lumii neîncrezătoate Naşterea lui Aton, 
Dumnezeul Unic. Iisus a ales pe oamenii aceştia, cu origini diverse, fiindcă ştia 
– graţie viziunii sale interioare – ce fuseseră toate aceste entităţi în trecut şi 
care era misiunea specială, a fiecăruia dintre ei, pe Pământ.
  Casa Mariei din Ierusalim a fost loc de întâlnire pentru primii credincioşi 
ai lui Iisus. Maria era o văduvă bogată, care a sprijinit LUCRAREA lui Iisus. 
Barnabe, unchiul lui Marcu, a făcut din această casă "cartierul său general", 
cât a stat la Ierusalim. S­a pretins că Marcu nu l­a cunoscut niciodată pe Iisus 
şi că a scris Evanghelia sa dispunând de informaţii (date) la "a doua mână", de 
la Petru. Este cu desăvârşire inexact. Marcu avea 12 ani când s­a derulat CINA,
în această casă. La 12 ani un evreu era considerat deja bărbat şi, prin urmare, 
nu era un copil în ochii celor din jur!
  În noaptea aceea, Marcu a servit pe Discipoli şi pe Iisus în Camera Înaltă.
A observat întreaga scenă, stând pe treapta cea mai de sus a scării, nu departe 
de masa cea lungă şi mare, cioplită grosolan din lemn. El a fost acela care a 
umplut cupa lui Iisus, când Maestrul a cerut să bea. (Matei, XXVI:27).
  Marcu crescuse într­o casă impregnată de spiritualitate! Şi, deşi nu avea 
decât 12 ani, crescuse în cele mai bune şcoli ale epocii. Vorbea şi scria în mai 
multe limbi.
  A fost profund impresionat de credincioşii care veneau în casa mamei 
sale, noapte de noapte, pentru a asculta cuvântul lui Iisus. El auzise şi 
cuvintele Maestrului, adresate numai micului grup al Apostolilor! Numai cei 
Doisprezece au audiat învăţătura cea mai importantă a lui Iisus, de faţă fiind 
totdeauna Maria şi fiul ei, Marcu.
  Nu trebuie, deci, să ne mire că Ioan­Marcu s­a interesat încă de tânăr de 
CUVÂNTUL TATĂLUI INFINIT!
  Înainte să se celebreze CINA, prin apă şi vin, Iisus a spus Apostolilor că 
unul dintre ei îl va trăda. Iuda Iscarioteanul, simţindu­se profund culpabil, a 
întrebat: "Maestre, oare eu sunt acela?" Iisus a răspuns: "Tu ai spus­o!" Atunci 
Iuda a ieşit din Camera Înaltă, şi cei rămaşi au sărbătorit Cina.
  Apoi, Iisus şi Cei Unsprezece au cântat împreună, ca nişte buni fraţi, 
Psalmul. (Matei, XXVI: 30). După aceea, s­au dus pe Muntele Măslinilor. Era o 
creastă de coline, în apropierea Ierusalimului, la est de oraş. Aici a avut loc, 
mai târziu, înălţarea lui Iisus.
  David urcase Muntele Măslinilor când fugea de Absalon.
  Ezechiel văzuse pe vârful acestui munte mari nave spaţiale. Cel care 
fusese în trecut Ezechiel, revenise acum la viaţă: era tânărul Marcu!
  "După aceea, heruvimii şi­au întins aripile şi roţile s­au pus în mişcare 
cu ei şi slava lui Dumnezeu era sus, deasupra lor.
  Slava lui Iahve s­a înălţat din mijlocul cetăţii şi s­a aşezat pe muntele 
care se află la răsăritul cetăţii (Muntele Măslinilor).
  Pe mine Spiritul m­a răpit şi m­a dus, iarăşi, în viziune, prin spiritul lui 
Dumnezeu, la Caldeeni, printre captivi. Şi astfel, viziunea pe care o aveam a 
dispărut". (Ezechiel, XI: 22­24).
  Deci, Marcu (fostul Ezechiel), îşi avea casa pe locul unde Ezechiel văzuse 
vizitatorii din spaţiu!
  "Atunci Iisus a venit cu ei într­un loc numit Ghetsimani." (Matei, XXVI: 
36). Această grădină era alăturată casei Mariei din Ierusalim. Aici exista o presă
de extragerea uleiurilor. "Ghetsimani" înseamnă, de fapt, "presă de ulei".
  Iisus cu cei unsprezece veniseră să se plimbe în acest loc, după 
celebrarea Cinei, în casă. Grădina şi casa erau la picioarele Muntelui 
Măslinilor.
  În timp ce Iisus şi ceilalţi mergeau vorbind prin grădină, Marcu s­a 
apucat să strângă masa din Camera Înaltă. Când a vrut să ia Cupa, s­a tras 
înapoi, uluit. Nu era decât o cană de argilă, veche şi de formă grosolană, 
provenind din bucătăria mamei sale. Dar, acum, ea avea un contur 
luminiscent. În penumbra acelei odăi mari, ea strălucea slab, abia perceptibil, 
totuşi foarte vizibil pentru ochii ageri ai băiatului. Marcu a luat­o, a învelit­o în 
haină şi s­a dus direct în odaia sa. S­a dezbrăcat la iuţeală şi s­a culcat, dar 
somnul nu s­a lipit de el. Se gândea la Iisus, care era afară, în grădină. Cine 
era omul acesta, pe care avea impresia că îl cunoaşte atât de bine? A înţeles că 
toată viaţa, câtă îi este dată pe lume, va fi legată de viaţa şi opera lui Iisus.
  Iisus, pe care l­a cunoscut Marcu, nu era fiinţa efeminată şi obscură pe 
care o reprezintă artiştii moderni. Iisus a fost un bărbat viguros, clădit 
puternic, impunând respect – nu numai prin calităţile lui mentale şi spirituale, 
ci şi prin forţa lui atletică!
  Cum ar fi putut omul cel mai perfect al tuturor timpurilor să fie 
posesorul unui trup emaciat, aşa cum ne este figurat azi, ţintuit pe Cruce? Nu, 
de o mie de ori, nu!
  Iisus a fost perfect, din punct de vedere spiritual, mental şi FIZIC!
  Corpul său era solid şi robust şi comportarea sa nu avea nici moliciuni, 
nici delicateţuri nepotrivite unui bărbat. El dădea impresia că e modelat în 
marmură de cea mai fină; nu avea nici un defect, nici un semn particular. Era 
agil şi frumos, suplu ca cel mai bun dintre atleţi. Măsura un metru optzeci şi 
cântărea aproximativ 80 de kilograme. Părul său era blond (aproape roşu) şi era
îmbrăcat într­o tunică scurtă, după moda romană. Cel mai adesea purta o 
barbă scurtă aurie, şi numai în ultimul an, care a precedat Cina, a lăsat­o să 
crească mai lungă. Figura lui nu era feminină, ci fin desenată; trăsăturile erau 
masculine şi energice; maxilarul solid şi pătrat; fruntea era înaltă, uşor 
bombată, mai perceptibil în anumite momente.
  Iisus părea a fi amestecul a două tipuri: se înrudea tot atât de bine cu 
tipul roman, ca şi cu cel grec. Cu toate acestea, nu era cu adevărat niciunul, 
nici celălalt. Cu o expresie liniştită, senină, chipul său radia forţă, ceea ce e 
caracteristic figurii unui om perfect!
  Pe când tânărul Marcu medita la Iisus, la înţelesurile Cinei şi ale 
plimbării prin grădina mamei sale, a auzit zgomote nedesluşite şi svoană de 
voci.
  A ieşit repede din pat şi, privind pe fereastră, a observat soldaţi romani 
pătrunzând în pădurea de măslini. N­a mai apucat să se îmbrace; învelindu­se 
numai cu cearceaful, a ieşit afară, pe întuneric, alergând prin pădure către 
torţele ridicate de soldaţii romani, pe care îi vedea cum se apropie de Iisus.
  Soldaţii se îndreptau încet spre Maestru, cu săbiile în mână. Unul dintre 
ei l­a rănit la faţă pe Malchus, servitorul marelui Preot, şi i­a tăiat şi urechea 
dreaptă. Nu Simion Petru a făcut acest lucru, cum se crede în general. (Ioan, 
XVIII: 10).
  Un alt soldat s­a apropiat de Iisus şi a ridicat sabia, să­l lovească. Marcu 
a văzut şi s­a repezit să­l apere pe Iisus. Sabia nu l­a atins pe Iisus, dar i­a 
tăiat degetul cel mare – policele – lui Marcu, însemnându­1 pe toată viaţa. Din 
această cauză a fost numit el, mai târziu, "însemnatul": şi pentru dragostea faţă
de Iisus, dar şi pentru amputarea degetului, care dovedea devotamentul său. 
Şi, pentru că detesta numele de Ioan, el a adăugat pronumele roman Marcu, 
devenind Ioan­Marcu.
  Iisus l­a certat pe soldatul care ridicase sabia la el: "Bagă sabia în teacă, 
că acel care scoate sabia, de sabie va muri!" (Matei, XXVI: 53). "Crezi că n­aş 
putea ruga pe Tatăl Meu să­mi trimită mai bine de douăsprezece legiuni de 
îngeri?". (Matei, XXVI: 53). Este o referire la faptul că "îngeri" sau "trimişi din 
spaţiu" (din "ceruri") ar fi putut imediat să se pună la dispoziţia lui Iisus, dacă 
el ar fi dorit­o.
  Dar nu acesta era Planul.
  Cei Unsprezece Discipoli au fugit din grădină, lăsându­l pe Iisus şi pe 
Marcu doar cu soldaţii. (Marcu, XIV: 50).
  "Un tânăr îl urma, având aruncată pe el o învelitoare de in, pe trupul gol. 
Au pus mâna pe el, dar el a lăsat învelitoarea şi a fugit, gol". (Marcu, XIV: 51­
52).
  Descrierea "tânărului gol" nu se găseşte decât în Evanghelia lui Marcu. 
Căci Marcu este acela care povesteşte ce s­a petrecut în grădină, cu Iisus. Un 
scurt moment, el a mers alături de Iisus şi i­a ţinut mâna. S­au privit îndelung.
Marcu n­a mai dat atunci atenţie trăsăturilor fizice ale acestui Fiu al omului. 
Cu toate că erau remarcabile, aceste trăsături s­au estompat şi Marcu n­a mai 
fost atent decât la ochii Lui. Privirea băiatului s­a cufundat în aceea a lui Iisus, 
în ochii săi!
  Ei conţineau o forţă atât de neobişnuită, o putere atât de copleşitoare, 
încât Marcu a scos un strigăt A avut impresia că se dizolvă şi este dus prin 
noaptea plină de stele, undeva, acolo. Undeva, spre galaxiile strălucitoare ale 
unui spaţiu spiritual fără seamăn. Era în acea privire o blândeţe plină de 
compasiune şi afecţiune – o blândeţe frăţească, atotştiutoare! Marcu nu­şi 
putea întoarce privirile din ochii Maestrului. Avea impresia că părăsise 
pământul şi contemplă inima însăşi a lui Dumnezeu.
  Atunci l­au prins soldaţii pe Marcu şi l­au întrebat cine este şi ce are 
comun cu Iisus. Iar el a fugit, lăsându­le cearceaful în mâini.
  "Şi ei l­au dus pe Iisus la marele preot." (Marcu, XIV: 53).
  Iisus a făcut o puternică impresie asupra guvernatorului roman, celebrul 
Pilat. Acest mare demnitar al Romei nu dorea să­l răstignească pe Iisus, dar, 
încă o dată, preoţii lui Amon au fost mai puternici. După Crucificare, soţia lui 
Pilat, Procula, s­a creştinat şi a început să frecventeze casa Mariei, mama lui 
Ioan­Marcu, spre a asista la adunările care continuau să se ţină, cu toată 
absenţa Maestrului dintre Lucrători.
  Procula avusese un vis în legătură cu Iisus, pe care ea nu l­a uitat 
niciodată. (Matei XXVII: 19). Pilat însuşi, mai târziu, nu i­a pus decât o singură 
întrebare: "Ce este Adevărul?"
  Marcu se afla pe Golgota când a fost răstignit Iisus. Golgota era o colină 
în afara Ierusalimului, care, de atunci, se mai numeşte şi "Calvarul". În limba 
armeană­ebraică, "Golgota" înseamnă "Locul Căpăţânii". Craniul este sediul 
inteligenţei, care – prin Duhul Sfânt – poate asigura mântuirea veşnică a 
sufletului.
  Iisus (mentalul) a fost crucificat pe "locul craniului", pentru ca toate cele 
existente să poată fi pătrunse de Crist (Adevărul). Isus a fost ţintuit pe Cruce 
prin încheietura mâinilor şi prin picioare, nu prin mijlocul mâinilor, cum se 
crede curent şi cum este reprezentat până în zilele noastre.
  "De la ceasul al şaselea până la al nouălea, s­a făcut întuneric peste toată
ţara", a izbucnit o furtună puternică şi un fulger a despicat cerul. (Matei, 
XXVII: 45).
  "Şi pe la ceasul al nouălea, Iisus a strigat cu glas tare: "Eli, Eli, lama 
sabachthani!". (Matei, XXVII: 46).
  Iisus nu a rostit, în realitate, "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce 
m­ai părăsit?" De­a lungul întregii sale vieţi, prin învăţăturile şi faptele sale, el 
a dovedit că elementul predominant al fiinţei sale era credinţa în Dumnezeul 
Unic. Astfel că nu e câtuşi de puţin verosimil ca, în ultima şi suprema încercare
a destinului său, el să fi pierdut această credinţă. Cum s­ar fi putut lăsa el 
pradă îndoielii absolute şi disperării, rostind: ". Pentru ce m­ai părăsit?"
  Robert B. Stacy­Judd are perfectă dreptate când interpretează ultimele 
cuvinte ale lui Iisus astfel: "Rănile mele vor rămâne deschise din cauza celor 
care mă calomniază şi mă vor calomnia!"
  Interpretarea sa se bazează pe limba maya, care ea însăşi provine din 
limba originară – limba mamă sau Solară: limbajul universal al "îngerilor".
  Singura corecţie aplicată de Stacy­Judd este aceasta: el a suprimat 
primul "h" din cuvântul "sabachthani" şi înlocuieşte pe "s"cu "z". S şi Z sunt 
sinonime în limba maya şi în alte limbi vechi.
  Primul "h" al ultimului cuvânt din frază este o legătură de unire sau chiar
o eroare de transcripţie. Astfel "sabachthani" devine "zabac (h) thani".
  Manuscrisele antice conservate în apropierea lacului Titicaca confirmă 
afirmaţiile lui Stacy­Judd. Cuvintele lui Iisus nu au fost rostite într­o limbă 
familiară epocii sale, ci într­una clasică, aparţinând timpurilor foarte vechi – 
limbă păstrată de societăţile secrete şi de misterioasele şcoli ale Marilor 
Maeştri.
  Iisus a rostit aceste cuvinte voind să lase omenirii un mesaj prin care să 
comunice două lucruri.
  Primul: cei care vor calomnia şi trăda Cauza Sa, vor perpe­tua această 
Cauză de­a lungul istoriei omenirii.
  Al doilea: acei care vor fi credincioşi şi fermi în credinţa lor vor fi un 
balsam vindecător pentru rănile Sale.
  "Eli, Eli, lama zabacthani!" a strigat Iisus.
  "Unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind aceste cuvinte, au zis: "Strigă pe 
Ilie!" (Matei, XXVII: 47). Dar ceilalţi ziceau: "Lasă, să vedem dacă vine Ilie să­l 
mântuiască!" (Matei, XXVII: 49).
  Oamenii ştiau că Ilie fusese ridicat "la cer" de un "car de foc" şi credeau 
că, poate, acelaşi Ilie va veni să­l salveze pe Iisus şi să­l ducă, la rândul său, "la
ceruri", însă PLANUL era altul.
  Nici un vizitator din Spaţiu, nici un înger Gabriel, nici o "viespe" şi nici o 
"rachetă­mamă" nu au intervenit!
  "Tată, în mâinile Tale îmi dau Duhul. Totul s­a terminat!"
  Şi Iisus a murit pe Cruce, vineri, 7 aprilie.
  În adevăr, "totul era sfârşit". ÎMPLINIREA se realizase pentru om; 
misiunea lui Iisus reuşise.
  El "şi­a dat duhul" exact în momentul în care era sacrificat mielul pascal 
în Templu. De aceea a fost îmbrăţişată teoria conform căreia Iisus ar fi venit pe 
pământ pentru a eşua în misiunea Sa şi a fi crucificat, pentru ca toţi oamenii 
să poată fi salvaţi prin sângele Său udând altarele.
  Să repetăm că este un pur păgânism un asemenea raţionament, care se 
bazează pe ideea că salvarea, mântuirea nu pot fi dobândite decât prin 
sacrificiul de sânge adus pe altare!
  Iisus a venit pe Pământ pentru a trăi şi nu pentru a muri! În viaţa Sa îşi 
află omul mântuirea! În cuvintele Sale, care au împlinit vechi profeţii, în felul 
Său de a trăi – iată unde este izvorul izbăvirii veşnice a omului. Moartea Sa nu 
trebuie socotită ca rezultat al voinţei Tatălui.
  Fundamentaliştii de astăzi, care glorifică "sângele vărsat", sunt aceiaşi 
păgâni de ieri, care căutau cu aviditate mirosul sângelui răspândit pe altare!
  Ei cred că aici se află adevărata mântuire, care­i va elibera de păcate. 
Sângele lui Iisus trebuia să fie vărsat; în parte, fundamentaliştii au dreptate. 
Dar ei nu văd sensul spiritual mai profund. Sângele lui Iisus trebuia să fie 
vărsat prin străpungerea coastei Sale.
  "Ci unul dintre ostaşi i­a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit din 
ea sânge şi apă". (Ioan, XIX: 34).
  Profeţiile anunţaseră răstignirea lui Isus şi străpungerea coastei lui.
  "Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un 
duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care 
L­au străpuns". (Zaharia, XII: 10).
  "Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de răufăcători dau târcoale 
împrejurul meu, mi­au străpuns mâinile şi picioarele". (Psalmi, 22:16).
  Sângele vărsat a eliberat anumite elemente, care au pătruns pământul de
Spiritul lui Iisus; ele nu puteau fi altfel emise decât prin străpungere şi, de 
aceea, profeţiile o anunţă.
  Fiecare individ are o anume "frecvenţă" a sângelui, proprie lui.
  Nu există două astfel de "frecvenţe" identice între două fiinţe, în întreaga 
Creaţiune. Din acest motiv, transfuziile sanguine nu sunt de dorit!
  Formaţia "cristalină" a sângelui transportă o anumită ener­gie luminoasă 
prin tot corpul. Iată viaţa!
  Nu sângele, în sine, este viaţa. Dar, prin el, viaţa pătrunde în corp şi în 
toate componentele lui. Nimeni nu trăieşte numai graţie funcţionării inimii, 
ficatului, creierului sau a unei cantităţi de sânge. Viaţa este în altă parte, iar 
noi trăim după cum o asimilăm.
  Cu alte cuvinte, sângele este "curentul vieţii".
  Când sângele lui Iisus a căzut pe solul terestru, pe Muntele Golgota, 
omenirea a primit asigurarea că Iisus va reveni! El nu putea reveni decât dacă 
"frecvenţa" Sa particulară şi "vibraţia" Sa ajungeau în şi pe Pământ! A fost, deci,
un angajament precis, o relaţie programată între el şi planeta Terra. Astfel 
stând lucrurile, el trebuie să revină!
  După străpungerea lui Iisus, unii dintre martorii răstignirii s­au grăbit 
spre locul unde picura, în pârâiaşe, până pe pământ, sângele lui, spre a fi 
atinşi de puţin sânge. Ce înseamnă asta? Nu e prea plăcut pentru nimeni să se 
lase udat de sânge cald, omenesc! Să ne amintim că, în timpul Exodului, 
copiilor lui Israel li se spusese: "să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii 
uşilor şi pragul de sus al caselor." (Exod, XII: 7). "Sângele va fi pentru voi ca un 
semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece mai departe, aşa 
că nu vă va nimici nici o nenorocire, atunci când voi lovi ţara Egiptului". 
(Exodul, XII: 13).
  Era vorba de sângele mielului pascal. Prin sângele Mielului, graţie 
frecvenţei particulare a vibraţiilor sale, evreii au fost cruţaţi în Egipt. Mulţimea 
îngrămădită în jurul Crucii lui Iisus cunoştea toate acestea.
  Ea spusese, în timp ce Iisus se afla în faţa lui Pilat: "Sângele lui să cadă 
asupra noastră şi asupra copiilor noştri!" (Matei, XXVII: 25). Voia aceasta să 
însemne că oamenii se simţeau răspunzători pentru moartea lui Iisus, sau oare
priveau, din nou, din perspectiva mântuirii? Reflectaţi!
  Martorii peste care a curs sângele, chiar în cantitate infimă, erau siguri 
că fac parte dintre cei care vor supravieţui. Ioan cel iubit a fost unul dintre 
aceştia, şi nu a murit pe Pământul acesta, nici de moarte naturală, nici de una 
violentă!
  Când sângele lui Iisus a căzut pe pământ, s­a creat o legătură eternă 
între Iisus şi Lumea Sa, legătură imposibil de distrus.
  Acest contact face posibilă întoarcerea Sa.
  O întoarcere care, acum, este aproape.
  Sângele simbolizează Adevărul Divin. El reprezintă, de asemenea, şi 
lucrurile cereşti şi, în accepţiunea sa cea mai pregnantă, esenţa omenească a 
lui Dumnezeu, Dragostea şi Mila Sa faţă de omenire. Sângele Său a fost numit, 
de aceea, Sângele Alianţei. Sângele şi apa care au curs din coasta lui Iisus 
semnifică unirea lui Crist cu rasa umană, prin mijlocirea Adevărului Divin – 
spiritual şi natural – care acţionează prin Bunătatea şi Iubirea Divină.
  Corpul lui Iisus – Adevărul Divin – este semnificat, totodată, şi de Marea 
Piramidă. Ea conţine camere secrete care vor fi revelate omenirii, într­o bună zi.
Tot astfel, corpul lui Iisus conservă "secretele" vibraţiei sacre; când a fost 
străpuns de lance, această vibraţie a fost eliberată. În plan simbolic, acest 
moment îl evocă pe acela al deschiderii LĂCAŞURILOR SECRETE ALE LEULUI, 
odată cu NOUA ERĂ A ADEVĂRULUI.
  Sângele vărsat în acea zi a fost unul dintre simbolurile marelui PLAN 
destinat să purifice şi să răscumpere omenirea pe Pământ, prin răspândirea, în
curenţii săi vitali, a unui nou curent, mai pur, prin Iisus.
  Sângele reprezintă viaţa, el fiind vehiculul ei prin tot trupul.
  Dar el însuşi nu este viaţa.
  Sângele vărsat pentru "păcatele" omeneşti este semnul unei uniri 
desăvârşite între Iisus şi Terra, între Tatăl şi omenire.
  "Iată­l venind, însoţit de nori; şi fiecare­L va vedea, chiar şi aceia care L­
au străpuns." (Apocalips, I: 7).
  Atunci: "Şi iată, perdeaua Templului s­a sfâşiat în două de sus, până jos, 
pământul s­a cutremurat, stâncile s­au despicat, mormintele s­au deschis şi 
multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat". (Matei, XXVII: 51­52). Să ne
amintim că mai existaseră şi înainte cutremure de pământ devastatoare, legate 
de împlinirea Planului! Cutremure în Egipt, în timpul nopţii Exodului Final; 
cutremure pe Muntele Sinai, când Moise a primit Tablele Legii!
  Mormintele se mai deschiseseră şi trupurile celor morţi mai ieşiseră din 
ele şi în Egipt, iar acum şi pe Golgota, în ora cea de pe urmă. "Perdeaua 
Templului s­a sfâşiat în două!" Deschiderea mormintelor şi ruperea vălului 
sunt două simboluri care sugerează o nouă etapă în interpretarea de către 
omenire a mesajelor transmise prin LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!
  Când au avut loc în Egipt astfel de evenimente, omenirea se găsea în 
perioada REVELAŢIEI. În momentul despre care vorbim acum, aceleaşi forme 
reprezentau, simbolic, punctul culminant al perioadei de ÎMPLINIRE!
  Omul va avea de văzut, de aici înainte, dincolo de vălul "Misterului 
Misterelor". Noua vibraţie, emisă de Isus, era garanţia acestei împliniri!
  Tatăl rupe vălul, proclamând astfel dispariţia barierei care îl separa pe 
om de Dumnezeu.
  Pe când mulţimea părăsea Golgota, întorcându­se în Ierusalim, furtuna 
s­a înteţit, devenind şi mai violentă. Privind la Crucea lăsată în urmă, mulţimea
văzu cum corpul lui Iisus radia o lumină puternică, violetă!
  Lumea era scufundată în întuneric, dar Iisus se transfigurase acum în 
"Lumina Lumii".
  Adevărul Divin pe care îl adusese cu El în misiunea Sa pe Pământ 
devenea "Lumina Lumii", pe o planetă înfometată spiritual!
  În timpul Exodului, "din cer" căzuse mană; Moise făcuse să ţâşnească 
apă din stâncă seacă. Acestea erau semnele premergătoare venirii lui Iisus, 
care semnificau Pâinea şi Apa vieţii. Moise împlinise "miracole" cu ustensilele 
străvechi ­bastonul­vril, de exemplu. Iisus a săvârşit "minuni" fără a se sluji de 
vreun instrument sau accesoriu de acest gen. El a folosit numai puterile 
Spiritului Său – Puterea mentală pe care o posedă orice om şi pe care ar putea­
o folosi, dacă urmează MAREA CALE, arătată de Iisus omenirii, în timpul 
ÎMPLINIRII.
  "Iosif a luat trupul, 1­a înfăşurat într­o pânză curată de în şi l­a pus într­
un mormânt proaspăt, săpat în stâncă; apoi a prăvălit o piatră mare la uşa 
mormântului şi a plecat". (Matei, XXVII: 59­60).
  "Pânza" – Giulgiul (sau haina?) Sfânt din Torino, proprietatea Casei de 
Savoia (ex­suveranii Italiei), este păstrat în Catedrala din Torino. Este "giulgiul 
curat" de care s­a servit Iosif ca să înfăşoare trupul lui Isus. O bucată de pânză 
de circa zece metri lungime şi trei metri şaizeci şi cinci lăţime. Pe suprafaţa ei 
se distinge o formă, care seamănă cu negativul fotografic, de mărime naturală, 
al unui trup uman.
  Prin fotografierea acestei "proiecţii" negative, s­a obţinut imaginea unui 
trup, în "pozitiv" fotografic.
  Reacţiile chimice dintre aromele cu care fusese uns trupul lui Crist, în 
amestec cu secreţiile corpului său, au produs impregnarea pânzei de giulgiu 
într­un mod de neşters. Iosif din Arimateeea şi Nicodim făceau amândoi parte 
din Sanhedrin şi, potrivit obiceiurilor funerare ale evreilor, la înmormântarea 
lui Iisus, ei i­au frecat trupul cu un amestec de aloe şi mirt, după care l­au 
învelit în acoperitoarea de în alb. Pânza respectivă, ca şi mormântul, 
aparţineau lui Iosif. Giulgiul era însă mult mai vechi. El era o proprietate sacră,
căci îi aparţinuse lui Ilie; era celebra manta de care acesta se slujise pentru a 
separa apele Iordanului, cu puţin înainte de a fi ridicat la cer. (A Doua Carte a 
Regilor, II: 8).
  Mantaua aceasta, cu "puteri" supranaturale, păstrează sângele şi 
imaginea reală a figurii lui Iisus, ca şi a urmelor rănilor de pe fruntea sa, ale 
loviturilor de bici, a coastei sale străpunse, ale rănilor de la rădăcina pumnilor 
săi, care sunt, până azi, foarte vizibile.
  După îngropare, Simon Petru şi Ioan au intrat în mormântul lui Iisus. Ei 
au văzut pânza căzută la pământ. Petru a ridicat giulgiul, ca să­l păstreze, ca 
pe o relicvă sacră.
  ". (Ioan) s­a aplecat şi s­a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză pe jos, 
dar n­a intrat. Simon Petru, care venea după el, a intrat în mormânt şi a văzut 
fâşiile de pânză pe jos, iar ştergarul care fusese pus pe capul lui Iisus nu era cu
fâşiile de pânză, ci împăturit şi pus deoparte". (Ioan, XX: 5).
  Iisus anunţase limpede, de mai multe ori, că El va învia din Morţi, la trei 
zile după Crucificare. În cea de­a treia dimineaţă, Petru, care rămăsese în casa 
Mariei din Ierusalim, l­a luat cu el pe tânărul Marcu şi împreună s­au dus la 
mormântul lui Iosif din Arimateea. Zorile acelei zile fuseseră furtunoase, dar 
dimineaţa era calmă, ca şi moartea! Cei doi discipoli au ajuns în faţa 
mormântului, unde o piatră enormă bloca intrarea. Mormântul era păzit de doi 
soldaţi romani.
  Petru începu să se simtă ciudat – o stare confuză şi senzaţia că se află în 
prezenţa unei puteri teribile. Deodată, o rază subţire de lumină strălucitoare, 
albă, a apărut de sus şi a pătruns în mormânt printr­o mică deschizătură aflată
în dreapta uşii acoperite de piatră. "Şi iată, a fost un mare cutremur de 
pământ; căci un înger al Domnului s­a coborât din cer, a venit şi a prăvălit 
piatra de la uşa mormântului şi s­a aşezat pe ea. Înfăţişarea lui era ca fulgerul 
şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada". (Matei, XXVIII: 2­3).
  Un cutremur de pământ avusese loc şi în momentul răstignirii lui Iisus 
pe Cruce, şi, de asemenea, la primirea celor Două Tabele cu Legi, pe Muntele 
Sinai, şi în timpul Exodului din Egipt. Cutremurele par a fi mijlocul prin care 
Creatorul atrage atenţia asupra evenimentelor importante!
  Paznicii, înspăimântaţi, au căzut pe spate, aruncaţi de clătinarea solului. 
Totul era scufundat în beznă şi ei nu puteau zări îngusta rază de lumină, care 
era perfect vizibilă pentru Petru şi Marcu. Dar şi soldaţii simţiră o "prezenţă". 
Şi, deasupra, se arătă "astrul". Sângele le­a îngheţat în vine şi i­a cuprins 
tremurul în faţa acestei forţe pe care nu o vedeau clar şi nu o puteau înţelege.
  Garda a fugit de la mormânt şi, mai târziu, a povestit cele întâmplate. 
După ei, piatra fusese rostogolită de pe uşa mormântului. În realitate, aceasta 
nu a fost niciodată dată la o parte! Paznicii şi ofiţerii au minţit, pentru a scăpa 
de ridicol şi de pedeapsă fiindcă au părăsit postul.
  Pe când Petru îl ţinea de mână pe Marcu, au auzit amândoi un zumzet 
foarte ascuţit; privind spre cer, spre locul de unde izvora raza luminoasă, au 
văzut "o stea" albă învârtidu­se lent în jurul mormântului.
  "Astrul" care anunţase naşterea lui Iisus revenea, pentru a­L scoate din 
moarte – care nu este eternă – şi pentru a­L purta într­o altă dimensiune a 
existenţei.
  Bâzâitul a crescut în intensitate, apoi s­a oprit brusc. Marea piatră a 
început să strălucească, mai slab la început, pe urmă din ce în ce mai puternic,
până ce căpătă o anume transparenţă, astfel că cei doi martori puteau vedea 
prin ea, ca printr­un cristal uriaş. În interiorul mormântului, lumina sclipea cu
vii irizaţii violete şi părea însufleţită de lente pulsaţii. Piatra însăşi se 
transformase într­un uriaş ametist, de o frumuseţe magnifică!
  "Îngerul Domnului a coborât din cer", sub forma unei raze de lumină 
"albă" pură. (Matei, XXVIII: 3). Apoi, în chip de lumină violetă, a "răsturnat" 
piatra, schimbându­i structura atomică, pentru a­i permite lui Iisus să treacă 
prin ea. De aceea am spus că piatra nu a fost dată la o parte. De ce să fi avut 
nevoie Iisus de un act atât de concret spre a părăsi mormântul? Mai târziu, şi­a
demonstrat capacitatea de a pleca şi veni, oriunde dorea. Putea să şi dispară şi 
să apară, în acelaşi mod.
  Lumina violetă s­a fixat, atunci, pe figura înfăşurată în giulgiul de in. 
După câteva momente, forma umană s­a ridicat din linţoliu, fără să­l fi 
îndepărtat de pe ea. Imaginea luminoasă care se ridica a căpătat o aparenţă 
mai materială, astfel încât Petru şi Marcu şi­au recunoscut în ea Maestrul, pe 
Iisus Cristos. Sub privirile celor doi, Iisus a trecut prin stânca, acum perfect 
transparentă, deşi rămasă corp solid, la fel de uşor, ca şi cum ar fi fost făcută 
din rouă dimineţii.
  Maestrul Iisus şi­a pus mâna pe umărul lui Petru şi l­a sărutat pe frunte 
pe tânărul Marcu. În acea clipă, amândoi şi­au regăsit memoria, Petru 
amintindu­şi astfel că fusese altădată Aknaton, iar Marcu de scurta sa viaţă şi 
domnie, avută sub întruchiparea lui Tutankhamon.
  Marcu îl considera pe Petru ca pe un tată, de când al său murise. Petru îl
numea adesea pe tânărul evanghelist "Marcu, fiul meu".
  Petru a înţeles că acum îi erau iertate acele cuvinte de renegare, pe care 
le rostise într­un moment de frică. Amândoi martorii acestei prime Aurore 
Pascale au înţeles, de asemenea, că Planul pe care îl slujiseră şi pentru care 
lucraseră – demult, în Egipt – era ÎMPLINIT, în prezent, cu ziua care tocmai 
începea!
  Aknaton şi Tutankhamon pregătiseră venirea Faraonului Sananda, care 
nu se înfăptuise niciodată, pentru că nu existase încă momentul prielnic. 
Acum, Sananda se ivise şi venise la viaţă sub înfăţişarea umilului lisus, care se 
ridicase din morţi, pentru a dovedi tuturor oamenilor că: VIAŢA ESTE 
VEŞNICĂ!
  Iisus a lăsat un "semn" pe fruntea tânărului Marcu şi i­a spus că fiind el 
un om "însemnat" pe viaţă (policele de la o mână îi fusese retezat cu sabia de 
un soldat în grădina mamei sale), va purta, de acum, pentru vecie, şi semnul 
DISCULUI DE AUR AL SOARELUI, pe fruntea sa. Isus i­a spus lui Marcu aceea 
că, într­o zi, el îi va spune aceste cuvinte unui om pe care încă nu­l cunoaşte, 
dar care va veni să slujească CAUZA, după ce va fi atins de o lumină orbitoare 
(era vorba de Paul din Tars).
  Umbrele dimineţii se risipeau cu repeziciune şi Iisus s­a despărţit de 
Petru şi Marcu. Lumina violetă l­a înconjurat din nou şi o coroană aurită părea 
că­i învăluie minunatul lui chip. Raza de lumină albă venea de sus şi Maestrul 
Iisus începu să se înalţe în aer, purtat de raza strălucitoare, până ce dispăru 
din privire. Ultimele cuvinte auzite de cei doi au fost: "Mergeţi acum şi anunţaţi 
VESTEA lumii întregi:" EU SUNT ÎNVIEREA ŞI VIAŢA!
  Petru s­a dus direct la casa "Fiilor Tunetului", fiii lui Zevedei, Iacov şi 
Ioan. Aici, a povestit cele întâmplate sub privirile sale.
  În acelaşi timp, Marcu s­a ascuns în apropierea mormântului.
  La putină vreme după ce Petru a părăsit cavoul, Pilat însuşi, însoţit de 
câţiva ofiţeri romani, au venit să inspecteze mormântul. Nu credeau relatările 
soldaţilor. Oare ce voiseră să spună aceia, vorbind despre spaima care pusese 
stăpânire pe ei, deodată, şi de senzaţia că o forţă teribilă se află în preajmă? 
Piatra de la intrarea în cavou era la locul ei, neclintită. Cum ar fi putut lisus, 
mort, ieşi din mormânt? Ca să se convingă, Pilat porunci ca stânca să fie dată 
la o parte din gura mormântului şi, atunci, văzură cu toţii cripta goală.
  LĂCAŞUL SECRET AL LEULUI eliberase cel mai preţios secret al său.
  Cum putuse ieşi trupul, când mormântul fusese pecetluit?
  Pilat s­a întrebat din nou – "Care este adevărul?" Pe urmă, a poruncit 
soldaţilor să uite cu desăvârşire această poveste. La interogatoriile luate mai 
târziu altor ofiţeri, aceştia au povestit cum, în timpul nopţii, ucenicii fanatici ai 
Nazarineanului veniseră şi imobilizaseră gărzile, apoi prăvăliseră piatra care 
închidea mormântul şi furaseră trupul lui Crist al lor! (Matei, XXVIII: 13).
  Pilat cunoştea adevărul, dar a raportat aceeaşi poveste mincinoasă 
împăratului Tiberiu, la Roma.
  Soldaţii au mai rostogolit o dată piatra, iar Pilat a rostit: "Să plecăm 
acum, înainte ca cineva să ne găsească aici, în faţa mormântului gol – care a 
devenit acum un straniu simbol al vieţii. Căci, unde se află cel ce era mort?"
  După ce Petru a părăsit mormântul, ducându­se la casa lui Iacov şi Ioan,
tânărul Marcu s­a ascuns în preajmă şi a asistat la scena dintre Pilat şi soldaţii
săi, în faţa cavoului. Apoi, a sosit Maria din Magdala (Magdalena) şi a găsit 
mormântul gol. După plecarea ei, a pătruns şi Marcu în cavou. Între timp, 
femeile, care se apropiau, vorbeau între ele: "Cine ne va da la o parte piatra de 
la intrare? Însă, ajunse în faţa cavoului, văzură cum piatra era trasă la o parte; 
dar piatra aceea era foarte grea. Intrând în mormânt, ele văzură un tânăr 
aşezat la dreapta, îmbrăcat într­un veşmânt alb şi ele fură cuprinse de uimire". 
(Marcu, XVI: 3­5).
  În unele paragrafe din Biblie se menţionează că, în mormânt, stătea un 
tânăr aşezat în partea dreaptă; în altele se vorbeşte despre "doi îngeri cu haine 
albe, stând unul la cap şi altul la picioare, pe locul unde fusese depus corpul 
mort al lui Isus". (Ioan, XX: 12).
  Când femeile au intrat în mormântul slab luminat, ochii lor, încă 
neobişnuiţi cu întunericul dinăuntru, l­au luat pe Marcu drept un "înger", 
nerecunoscându­l. Mai mult, Biblia spune: ". Ele au văzut un tânăr aşezat pe 
partea dreaptă."
  În partea aceasta se afla locaşul prin care pătrundea lumina zilei în 
cavou. Marcu era plasat exact în locul unde cădea raza luminoasă, lucru care îl
făcea să semene unui "înger de Lumină". Aceasta le­a făcut pe femei să se 
sperie la vederea tânărului îmbrăcat în alb. Hainele lui albe reflectau lumina şi,
în plus, în cavou persista o anume vibraţie. Toate acestea, luate la un loc, 
făceau scena şi mai ciudată, în mintea femeilor. Ele au simţit puterea aceea şi 
au părăsit mormântul în fugă, să meargă să le ducă Discipolilor vestea. Nu 
frica le­a făcut să plece, aşa cum o făcuseră gărzile romanilor, ci "exaltarea": ele
au plecat "iniţiate", pline de nelinişte şi uimire. Erau tulburate, dar fericite.
  Iată ordinea în care s­au derulat evenimentele din Dimineaţa Învierii:
  Petru şi Marcu ajung înaintea mormântului. O lumină albă, venind de la 
"astrul" din cer, intră prin deschizătura care se găsea în dreapta mormântului.
  Cei doi gardieni fug, îngroziţi.
  Iisus învie din morţi şi le vorbeşte lui Petru şi Marcu.
  Iisus se ridică până la nava spaţială, care se găseşte în aer.
  Petru se duce acasă la Iacov şi Ioan.
  Marcu se ascunde aproape de mormântul rămas gol.
  Pilat, însoţit de ofiţeri romani, ajunge la mormânt; ei dau la o parte piatra
mormântului, ca să verifice dacă trupul lui Iisus e înăuntru.
  Pilat vede că nimeni nu se apropiase de mormânt şi porunceşte tuturor 
să părăsească acel loc.
  Maria Magdalena era în fruntea grupului de femei şi, ajunsă prima, la 
vederea mormântului gol aleargă spre casa lui Iacov şi Ioan, unde îl întâlneşte 
şi pe Petru. (Ioan, XX: 2). Ea nu a văzut în mormânt "îngeri", pentru că Marcu 
încă nu intrase acolo.
  Marcu iese din ascunzătoare şi intră şi el în mormânt.
  Ajung în mormânt şi celelalte femei şi, văzând "îngerul" – care în realitate 
este Marcu – vorbindu­le: "Nu vă speriaţi. Voi îl căutaţi pe Iisus Nazarineanul, 
cel răstignit. A înviat, nu mai este aici. Iată locul unde a stat". (Marcu, XVI: 6).
  Femeile pleacă să anunţe vestea celorlalţi Discipoli. Apoi, Marcu 
părăseşte şi el mormântul, îndreptându­se către casa mamei sale.
  Ioan ajunge şi el la mormânt, primul – după aflarea Veştii (Ioan, XX: 4), 
fiindcă învierea lui Iisus nu i se părea de crezut. Îl urma Petru, care nu se 
grăbea, fiindcă el mai fusese acolo în acea dimineaţă, cu Marcu.
  Ioan vede legăturile de la trupul lui Iisus pe jos, în mormânt, dar nu 
intră; Petru, care era înapoia sa, intră însă în cavou, şi vede la rândul său 
giulgiul. (Ioan, XX: 5­6).
  Ioan îl urmează pe Petru în interiorul cavoului, "Atunci a intrat, la rândul
său, şi celălalt Discipol (Ioan), ajuns cel dintâi la mormânt. El a văzut şi a 
crezut". (Ioan, XX:8).
  Maria Magdalena, urmându­i cu greu pe Petru şi Ioan, s­a întors la cavou
şi a rămas acolo, după plecarea acestora. Este singură şi plânge.
  Maria din Magdala priveşte în interiorul mormântului şi vede doi "îngeri"; 
apoi îi apare însuşi Iisus. Cei doi "îngeri" – "trimişi"­ sunt Gabriel şi un alt 
ocupant al "navei­stele", care revenise spre mormânt, cu Iisus la bord. Aceeaşi 
navă survolase locul, mai devreme, în timpul dimineţii, când Iisus învia din 
morţi.
  Iisus spune Mariei din Magdala: "Nu mă atinge, căci eu încă nu am urcat 
la Tatăl." (Ioan, XX:17). Iisus nu voise ca Maria să­l atingă fiindcă, dacă ar fi 
făcut­o, i­ar fi schimbat "frecvenţa". Întrucât învierea Sa se datora acţiunii razei
venite de la nava cosmică – care transformase complet structura sa atomică, ca
şi pe a pietrei de la uşa mormântului – o schimbare o frecvenţei vibraţiilor sale 
s­ar fi soldat cu dezintegrarea formei lui. Înainte, la ieşirea din cavou, Iisus îi 
atinsese pe Petru şi pe Marcu. Dar o polaritate feminină – de semn negativ – în 
acest moment, când nu mai era protejat de raza violetă, ar fi fost catastrofală. 
Mai târziu, alte femei l­au atins (Matei, XXVIII:9) şi nimic rău nu s­a întâmplat.
  Maria Magdalena părăseşte mormântul, ca să le povestească Discipolilor 
că­l văzuse pe Iisus. (Ioan, XX: 18).
  "Un înger" aşezat pe o piatră (Matei); "un tânăr" aşezat în mormânt 
(Marcu); "doi bărbaţi" apăruţi în faţa lor (Luca); "doi îngeri" aşezaţi în mormânt 
(Ioan) – aceste exprimări diferite, aparent contradictorii, înseamnă pur şi 
simplu că, în anumite momente, erau vizibili "doi îngeri", iar în altele, doar 
unul. Cel puţin, aşa ne spun teologii moderni. Dar, de ce când unul, când doi?
  Când se pomenea de un singur înger, este vorba de Marcu, cel aflat în 
mormânt; o spune evanghelistul Marcu, cel ce o ştie cel mai bine, fiindcă el 
însuşi se afla în acel moment în cavou şi numai el putea fi "îngerul aşezat"!
  Când sunt pomeniţi "doi oameni" sau "doi îngeri" este vorba despre 
Gabriel – care fusese prezent în momentul naşterii lui Iisus şi care, acum, îl 
însoţise din lumea aceasta spre alte lumi, şi de un alt "trimis" de pe "nava­
stea".
  După Înviere şi Înălţare, Discipolii s­au întrunit, iar Maria – mama lui 
Iisus – le­a arătat ce a vrut să spună Iisus prin cuvintele: "Vă veţi naşte a doua 
oară!" Ea le­a explicat cum învierea lui Iisus simboliza Cel Mai Mare dintre 
Adevăruri. Acest Adevăr este că toţi oamenii trăiesc mai multe vieţi (încarnări), 
pentru a ajunge la cunoaşterea de sine şi a atinge perfecţiunea pentru a se 
putea înălţa spre lumi din ce în ce mai măreţe, în perfecţiunea lor.
  Într­adevăr, Învierea simboliza Cel Mai Mare Adevăr ­niciodată revelat 
omului, până atunci; Ţelul însuşi al ÎMPLINIRII. Unul dintre termenii care 
înseamnă, în Biblie, "Înviere", este sinonim cu cel ce semnifică "trandafirul din 
Ierihon". Această plantă stranie, când începe să se ofilească ­din lipsă de apă 
sau din orice alt motiv – îşi smulge rădăcinile, ridicându­se deasupra solului, 
îşi răsuceşte tulpina şi se deplasează rostogolindu­se ca o minge; apoi, când se 
află într­un loc prielnic vieţii, îşi înfige din nou rădăcinile în pământ, se 
îndreaptă şi continuă o nouă viaţă!
  Celălalt termen biblic, care desemnează "învierea", mai are sensul de: 
"totdeauna ridicându­se din nou".
  Maria spusese Discipolilor că toţi oamenii erau asemenea Trandafirului 
din Ierihon. Când mor, dintr­un alt motiv oarecare, ei părăsesc pământul (îşi 
smulg rădăcinile din sol); dar, după un timp, ei vor reveni (înfigându­şi din nou 
rădăcinile în pământ), pentru a trăi o viaţă nouă (spre a se ridica la o nouă 
viaţă).
  Exprimarea ei metaforică nu are alt înţeles decât REÎNCARNAREA!
  Iisus a învăţat pe Discipoli Doctrina Reîncarnării, dar ea a fost suprimată
ulterior de un grup de teologi, care doreau să menţină omul în ignoranţă în faţa
acestui Mare Adevăr!
  Voi trata acest aspect în viitoarea mea carte – "Another Mountain" (Un alt
Munte).
  Omul va învia din morţi! Că a avut defecte, că eforturile lui din trecut nu 
s­au soldat cu reuşite sau că dorinţele şi idealurile vieţii lui nu au fost atinse, 
ce importanţă mai are? Omul va găsi perfecţiunea, când va învia, ca Iisus, 
dincolo de limitele Timpului şi Spaţiului.
  Omul trebuie să trăiască şi să moară de atâtea ori, până ce va deveni 
UNA cu PERFECŢIUNEA, în Eternitate! Marele Adevăr se găseşte în 
LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI şi, totuşi, Adevărul Vieţii Veşnice este cu 
mult mai mare. Este cel dovedit de Iisus, care l­a revelat lumii. Învierea lui 
anunţă învierea care se va petrece cu toţi oamenii. Iisus a suprimat "Moartea", 
aducând viaţa şi nemurirea la lumina lumii.
  "Căci, moartea a venit printr­un om şi tot printr­un om va veni şi 
mântuirea sau învierea din morţi". (Prima epistolă către Corinteni, XV: 21).
  Învierea este înălţarea omului întreg spre "Cunoaşterea" lui Iisus. Adică – 
a spiritului său, a sufletului său şi a corpului său.
  Toate facultăţile spiritului sunt elevate, pentru a deveni conforme ideilor 
perfecte ale Spiritului Divin.
  O Înviere va avea loc atunci, pentru toţi aceia care­şi vor fi conformat 
vieţile lor Legii Spirituale.
  Iisus spusese: "Şi Eu, ridicat de la pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi 
oamenii". El arăta, prin aceasta, de ce moarte avea să moară. (Ioan, XII: 32­33).
  El a fost, într­adevăr, "ridicat de la pământ" de câmpul de forţă care L­a 
dus la cer, aşa cum fuseseră duşi Moise şi Ilie, spre alte dimensiuni ale 
Timpului şi Spaţiului.
  Iisus a mai apărut, totuşi, Discipolilor: ". Mi­a fost dată întreaga putere, 
în cer şi pe Pământ". (Matei, XXVIII: 18).
  "Şi Eu sunt cu voi, pentru totdeauna, până la sfârşitul lumii". (Matei, 
XXVIII: 18). În cursul celor 40 de zile câte au trecut între Învierea Sa şi Înălţare,
el a apărut Discipolilor ­individual sau în grup – de zece sau unsprezece ori, 
cum spun martorii. S­a arătat astfel, ca un om viu, pentru a alunga îndoiala 
din spiritul lor. (Faptele Apostolilor, I:3).
  "Dar veţi primi o forţă, aceea a Duhului Sfânt, care se va coborî asupra 
voastră. Atunci veţi fi martorii mei la Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, şi 
până la marginile pământului".
  Când a rostit aceasta, ei L­au văzut înălţându­se; apoi a venit un nor, 
care L­a ascuns privirii lor. Şi cum stăteau ei acolo, cu ochii fixaţi spre cer, în 
timp ce El pleca, iată că le­au apărut doi oameni îmbrăcaţi în alb". (Faptele 
Apostolilor, I: 8­10).
  Iisus le­a spus Discipolilor că trebuia să meargă să ducă CUVÂNTUL 
ÎMPLINIT peste tot pe pământ. Apoi, a fost luat la cer de o rază albă, până la 
"nava­stea", care era ascunsă într­un "nor" produs de ea însăşi.
  "Norul" seamănă cu norii artificiali produşi de "farfuriile zburătoare" din 
zilele noastre, ca să se facă invizibile, fenomenul fiind observat de multe ori.
  Spusesem mai înainte că Discipolii au văzut din nou pe cei doi "îngeri" 
din "nava spaţială", care erau Gabriel şi "asistentul" său. Ei sunt aceiaşi "doi 
îngeri" văzuţi de femei în mormântul gol. "Îngerii" au spus atunci Discipolilor 
adunaţi: ". Oameni din Galileea, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?
  Acest Iisus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum 
L­aţi văzut mergând la cer". (Faptele Apostolilor, I: 11).
  Iisus trebuia să revină în acelaşi mod!
  Discipolii au părăsit atunci Muntele Măslinilor, întorcându­se la 
Ierusalim. Muntele era la est de Ierusalim şi exact în acel loc Ezechiel văzuse 
"heruvimi desfăşurându­şi aripile şi punând în mişcare roţile, pentru a se 
ridica în slăvi, deasupra". "Şi slava lui Iahve s­a înălţat din mijlocul cetăţii şi s­
a oprit pe muntele de la răsăritul oraşului (Ierusalim) ". (Ezechiel, XI: 22,23).
  Nava spaţială a apărut din nou pe Munele Măslinilor pentru a­l lua pe 
Iisus din lumea aceasta şi L­a readus în acelaşi fel.
  Înălţarea lui Iisus reprezintă înălţarea supremă a tuturor oamenilor, de la
pământ, spre Adevărul şi Graţia Divină.
  Când ucenicii lui Iisus s­au întors în Ierusalim, au urcat în Camera 
înaltă din casa Mariei, mama lui Marcu. (Faptele Apostolilor, I:12,13).
  Era camera în care avusese loc Cina, şi au rămas acolo să se roage, până 
în ziua de Rusalii (cincizeci de zile după Răstignire). Tot atunci au fost 
desemnaţi Matei şi Iosif (zis Barsabas), ca eventuali candidaţi pentru ocuparea 
locului rămas gol în grupul Apostolilor, prin plecarea lui Iuda Iscarioteanul. 
Aceştia doi fuseseră preoţi ai lui Aton sub domnia lui Aknaton. Până la urmă 
Matei a intrat în grup, prin tragere la sorţi. (Faptele Apostolilor, I:23­26).
  În timpul celor zece zile care au urmat Înălţării lui Iisus, mama lui, 
Maria, le­a explicat Discipolilor semnificaţia Învierii (sau Reîncarnarea, de 
vreme ce omului îi sunt date mai multe vieţi). (Faptele Apostolilor, I: 14). Ea le­a
spus că omul nu revine la viaţă sub formă de plantă sau animal – transmigrare 
sau metempsihoză – ci rămâne totdeauna fiinţă umană, bărbat sau femeie.
  Paul (Saul) era un evreu din Tars, oraş în Cilicia. Aflându­se pe drumul 
Damascului, "1­a învăluit o mare lumină venind din cer". (Faptele Apostolilor, 
XXII: 6). Cei care erau cu el au observat lumina, dar nu au auzit vocea lui Iisus,
care i­a vorbit lui Paul. (Faptele Apostolilor, XXII: 9). Lumina puternică 1­a 
orbit pe Paul, o vreme. (Faptele Apostolilor, XX: 11). Paul fusese altădată 
Faraonul Meneptah, fiul lui Ramses II, cel care fusese şi el orbit şi ars de o 
mare lumină, căzând din cer, pe când se afla la un drum!
  Apostolul numit Iosif era un evreu din Cipru, din tribul lui Levi. L­au 
supranumit Barnaba, nume care înseamnă "fiu al îndemnului". Acest Barnaba 
fusese Moise, apoi Iosif, tatăl lui Iisus. Când Iisus era de 12 ani, Iosif, tatăl lui, 
l­a dus la Ierusalim. După moartea lui Iisus, Iosif a mai trăit o perioadă, apoi a 
murit şi el, încarnându­se imediat într­un alt Iosif, supranumit Barnaba.
  Barnaba a sfătuit pe toţi Apostolii din Ierusalim să­l primească pe Paul. 
Între timp, Biserica din Ierusalim aflase că grecii se arătaseră binevoitori la 
Cuvântul lui Iisus. De aceea, Apostolii s­au gândit să organizeze Biserica în 
Antiohia, trimiţându­l pe Barnaba să cerceteze situaţia. El s­a dus în oraşul 
Tars, să­1 găsească pe Paul şi să­1 "pună la lucru", întovărăşindu­l la prima 
misiune a acestuia. Barnaba era un tovarăş bun, care semnifica Cuvântul 
Adevărului. Era convins de sinceritatea lui Paul şi opinia lui i­a influenţat 
favorabil şi pe Apostoli. Astfel au plecat cei doi în Antiohia. Acesta era al treilea 
oraş al Imperiului Roman, întrecut numai de Roma şi Alexandria. Avea mai 
mult de o jumătate de milion de locuitori şi era poarta de intrare în bazinul 
mediteraneean, către marile căi de acces spre Orient. A fost supranumită 
"Antiohia cea frumoasă" şi "Regina Orientului". Mulţi locuitori ai săi au primit 
cu bucurie Cuvântul lui Iisus şi în acest oraş a apărut pentru prima oară 
termenul de "creştin" (Faptele Apostolilor, XI: 26). Antiohia a fost centrul 
marelui efort de creştinare a întregii lumi!
  În momentul convertirii sale, la Damasc, lui Paul i se revelase că va 
merge să propovăduiască Evanghelia păgânilor. De atunci, fiecare etapă din 
experienţa destinului său l­a pregătit pentru lucrul său de misionar. Seria 
experienţelor a culminat cu cele din Antiohia, devenită o "trambulină" pentru 
Cuvânt, spre celelalte colţuri ale lumii.
  Paul şi Barnaba au fost misionari plini de ardoare, care au realizat mult 
pentru răspândirea Adevăratului Cuvânt. Ei au mers la Ierusalim şi, în acest 
timp, Petru a fost întemniţat, Iacov, fratele lui Ioan, a fost omorât, şi Irod a 
murit (în anul 44 d. Ch.).
  În timpul şederii la Ierusalim, Paul şi Barnaba au locuit în casa Mariei, 
mama lui Ioan­Marcu. Barnaba era unchiul lui, căci Marcu era "fiul soacrei lui 
Barnaba". Relaţia care lega pe Tutankhamon de Casa lui Maya se prezintă 
acum inversată, prin prezenţa lui Barnaba – Maya, în Casa lui Marcu­
Tutankhamon. Ceea ce Maya făcuse pentru tânărul Faraon, face acum tânărul 
Evanghelist pentru unchiul său.
  Paul, care fusese Faraonul Menoptah, lucra acum cu Barnaba, care 
fusese Moise, şi cu Marcu, care fusese Aaron. Filip, care fusese Ramses II, tatăl
lui Meneptah, făcea parte dintre cei 12 Apostoli.
  Paul şi Barnaba s­au întors în Antiohia, luând cu ei pe Ioan­Marcu, în 
vârstă, în acel moment, de 26 de ani. (Faptele Apostolilor, CII: 25).
  Unii teologi susţin că Petru a luat cu el şi Cupa ultimei Cine la plecarea 
spre Antiohia, în anul 36 d. Ch. Nu e adevărat! El luase totuşi cu el Sfântul 
Giulgiu (mantaua lui Ilie), adus din mormântul gol al lui Iisus.
  Ioan­Marcu păstra Cupa, aceasta fiind a mamei sale, şi el o luase din 
Camera Înaltă, îndată după Cină. Când a plecat în Antiohia, cu Paul şi 
Barnaba, a dus­o cu el. Cupa a fost păstrată mulţi ani în acest oraş, unde a 
fost socotită o relicvă preţioasă de către toţi misionarii acestei ţări.
  Pe Barnaba, Paul şi Marcu, la plecarea din Antiohia, i­au condus "îngeri" 
sau "trimişi", ca şi odinioară pe copiii lui Israel, care urmau "norul" călăuzitor. 
Ei au poposit mai întâi pe insula Cipru, la 80 km de coasta Siriei. Ciprul era 
locul de naştere al lui Barnaba şi creştinii acestui ţinut de origine iudeică au 
fost primii care au predicat Adevăratul Cuvânt în Antiohia. Din acest motiv nu 
trebuie să pară ciudat că cei trei – conduşi de Barnaba – hotărâseră ca drumul 
lor spre Asia Mică să treacă prin Cipru.
  În timpul primelor lor experienţe misionare, cei trei au călătorit şi au 
conlucrat în mod ideal. De la Paphos (Pafos), unde s­au îmbarcat, s­au 
îndreptat spre Pergam, în Pamfilia. Dar Ioan­Marcu i­a părăsit, spre a se 
înapoia la Ierusalim. (Faptele Apostolilor, XIII:13).
  Paphos se afla pe versantul vestic al Ciprului. Până la Pergam, situat pe 
coasta Asiei Mici, erau 100 de mile marine, în linie dreaptă. Marcu nu fusese 
obligat să facă parte din acest grup de misionari şi el fusese bine primit ca 
"Lucrător" al Domnului. De aceea, Paul nu dorea să renunţe la Marcu, tânărul 
fiind util celor doi, mai vârstnici. El veghea la aprovizionarea zilnică, pe când 
aceştia predicau şi răspândeau învăţătură. Ţinea şi un jurnal de călătorie, unde
însemna întâmplările de peste zi. Ca şi Paul, voia şi el să ajute pe păgâni, să 
ducă Cuvântul lumii întregi.
  Ioan­Marcu avea două naturi: una, aparentă, politicoasă şi strălucitoare. 
Cealaltă, profund spirituală, se exteriorizase şi se dezvoltase graţie încrederii 
arătate de unchiul său, Barnaba.
  "Ioan " înseamnă "har" şi "milostenia Domnului", "dar de la Dumnezeu".
  "Marcu" – "strălucitor", "politicos", "şlefuit", "lucitor".
  Biblia nu ne spune pe nicăieri de ce Ioan­Marcu l­a părăsit pe Paul şi 
Barnaba la Pergam. Unii spun că Marcu a "dezertat", fiindcă era un timid, îi era
teamă şi nu era cu totul câştigat Cauzei Evangheliei. Dar cel care parase 
lovitura de sabie în grădină pierzând un deget nu fusese un timid. Cel rămas 
lângă Iisus, după ce toţi ceilalţi fugiseră, nu era un fricos. Mai mult: era atât de
fidel cauzei convertirii păgânilor, încât a renunţat pentru totdeauna la numele 
de Ioan. A preferat numele roman, de "Marcus" – "Cel care a fost însemnat". 
Iisus însuşi îl numise "Însemnatul". Pentru ce a luat el o asemenea decizie la 
Pergam?
  Noaptea, Marcu a auzit o Voce adresându­ise şi a înţeles că era Maestrul 
Iisus. Vocea i­a spus că îl aştepta o sarcină mai importantă la Ierusalim şi la 
Roma. "Marcu, Evanghelistul Meu, mergi să­ţi regăseşti mama şi pregăteşte­te 
pentru misiunea pe care o ai împreună cu Simion, care are nevoie de tine!"
  Petru, care îi favoriza pe evrei, având încredere numai în ei, nu a vrut, la 
început, să le permită păgânilor să facă parte din Biserică. Marcu îi va fi de 
mare ajutor lui Petru, secondându­l. Era foarte instruit şi îi servea de secretar 
şi copist. El a tradus scrierile lui Petru în greacă şi latină, ca păgânii să poată 
primi Cuvântul.
  La prima lui călătorie ca misionar, alături de cei doi, Marcu crezuse că 
un om ca el, care ştie mai multe limbi, va putea cel mai bine să­şi 
îndeplinească misiunea în mijlocul lumii neiudaice. Vocea îi spusese, însă, că 
va avea de împlinit o sarcină cu mult mai importantă, alături de Petru. Marcu 
1­a căutat pe Paul şi i­a spus: "Drumul Damascului a fost pentru tine un loc de
hotărâre, Paul din Tars. A fost pentru tine marea hotărâre care ţi­a schimbat 
total viaţa şi te­a adus până la lucrul pe care îl faci acum printre păgâni. La 
rândul meu, pentru mine, acum, Pergam este un loc de răscruce în viaţă. Nu te
însoţesc mai departe, trebuie să plec imediat la Ierusalim". Aceste cuvinte l­au 
rănit adânc pe Paul, care nu putea înţelege cum de îl părăseşte, acum, în cea 
de­a doua călătorie misionară a lor, în care şi Barnaba îi părăsise. Deşi Marcu 
se rugase să­l ia cu ei, Barnaba nu fusese de acord şi atunci Paul, care îl dorea 
de tovarăş pe Marcu, a trecut peste refuzul lui Barnaba, care nu a mai venit cu 
ei. Rana despărţirii de Barnaba încă era proaspătă în sufletul lui Paul. Mai 
apoi, au lucrat iarăşi împreună. Dar, de data aceasta, Paul plecase în Cipru 
numai cu Marcu.
  Paul îl luă pe Silas, atunci, şi plecară în Siria. Acest Silas fusese Natan, 
profetul din timpul lui David, apoi preot al lui Aton, în vremea domniei lui 
Aknaton.
  Marcu reflectă profund la adevăratul scop al vieţii sale, în timpul 
călătoriei spre Pergam. Se afla încă pe corabie, când i­a vorbit Vocea. Când 
ancora a fost aruncată în portul Pergam, el se hotărâse. Nu putea încă înţelege 
importanţa misiunii impuse de Iisus şi ale cărei amănunte urma să le afle pe 
parcurs. Nu putea să­i explice nici lui Paul de ce era atât de însemnată 
despărţirea lor. Şi acesta se simţi foarte mâhnit. Atunci, i­a spus lui Paul: 
"Paul, prea­iubitul meu frate, am fost sfătuit de Duhul Sfânt să mă întorc la 
mine, la Ierusalim. Acelaşi, care te­a îndemnat pe tine, o face acum şi cu mine 
şi trebuie să fac ce­mi cere. Cu ani în urmă, Petru şi cu mine am fost martorii 
Învierii Lui. Şi, aşa cum tu L­ai văzut învăluit în lumina orbitoare, mă poţi 
înţelege când îţi vorbesc despre toate acestea. În dimineaţa aceea binecuvântată
El mi­a spus că, aşa cum eram eu însemnat de sabia soldatului, voi purta şi 
semnul Discului Solar de Aur, pe vecie, pe fruntea mea. Mi­a spus să repet 
aceste cuvinte, într­un viitor apropiat, unui om pe care nu­l cunoşteam încă, 
dar care va servi Cauza, după ce va fi izbit de o lumină strălucitoare. Acest om 
eşti tu, Paul, iar semnul pe care îl port trebuie să mă ducă acum într­o altă 
ţară, spre o altă misiune. Tu, dragul meu prieten, ai o mare misiune de 
îndeplinit faţă de copiii Tatălui, dar această misiune nu este şi a mea. Lucrăm 
împreună, dar sarcina mea este de altă natură. Iisus are nevoie de noi toţi şi 
vom merge acolo unde ne conduce El".
  Atunci, cei trei s­au separat, Marcu întorcându­se la Ierusalim.
  În 1910 d. Ch., în ruinele unei vechi catedrale, pe locul vechii Antiohii, s­
a găsit un caliciu conţinând o cupă, pe care unii au luat­o drept Cupa folosită 
de Iisus la Cină. Caliciul din Antiohia are, desigur legătură cu Cupa Cinei, dar 
nu este Cupa originală. Cupa fusese luată de Marcu, de pe masă, din dreptul 
locului pe care şezuse Iisus, la masa cea lungă din Camera Înaltă. Cei 
doisprezece avuseseră cupe de argint, dar Iisus a cerut tânărului Marcu să­i 
aducă o cupă modestă, de argilă!
  Prin urmare, Marcu i­a dat o cupă din cele obişnuite. Simbolul acestei 
Cupe este clar. Cupa făcută din pământ reprezintă Corpul lui Iisus, iar vinul – 
Sângele lui, care urma să fie vărsat de Cruce. Ea mai simbolizează şi Pământul 
care avea să primească Sângele lui Crist. Ea este, deci, simbolul adevăratului 
spirit sau adevărul credinţei. Marcu văzuse Cupa strălucind în Camera Înaltă, 
slab luminată. O luase în camera sa, ca s­o pună în siguranţă. Şi, în cei 14 ani 
care urmaseră de la Răstignire, el a păstrat­o şi a arătat­o din când în când 
Discipolilor, care se arătau în Camera Înaltă din casa lui. Când a plecat în 
Antiohia, cu Barnaba şi Paul, Marcu a luat cu Sine şi Cupa. Acolo, a 
încredinţat­o Bisericii Antiohiei (fondată în anul 42 d. Ch.).
  Ca şef al Apostolilor, Petru vizita principalele Biserici din lumea romană. 
În anul 50, el a mers în Antiohia. Înainte, în anul 36, el adusese în acest oraş 
Giulgiul Sfânt, predându­l credincioşilor. Dorea acum să readucă Cupa la 
Ierusalim, căci credincioşii acestui oraş voiau să o aibă la ei.
  Cupa, şi nu Crucea a fost cel mai mare simbol al creştinătăţii!
  În anul 50, în Antiohia, Petru avea la el cupa de argint pe care o folosise 
el la Cină. A dat­o lui Linus, artistul grec care a cizelat din argint superbul 
caliciu care conţinea Cupa de argilă. Tocmai îl terminase şi­l aşezase în camera 
secretă a Bisericii din Antiohia. Linus l­a condus acolo pe Petru şi în această 
cameră au înlocuit Cupa lui Iisus, cu aceea de argint a lui Petru, identică în 
formă şi mărime. Fireşte, se potrivea perfect în acel caliciu!
  Petru s­a întors la Ierusalim cu Cupa de lut, în acelaşi an întrunindu­se 
Consiliul. Cu toate că Dumnezeu îi spusese lui Petru să primească pe păgâni în
sânul Bisericii fără a fi circumcişi, deşi atât Apostolii, cât şi Bătrânii erau 
convinşi că aşa este bine, totuşi o sectă puternică de discipoli – Fariseii 
­recomandau contrariul. Fraţii din Antiohia începuseră o campanie violentă 
contra păgânilor care fuseseră creştinaţi fără să fie circumcişi.
  Biserica era sfâşiată de discordia acestui aspect. Totuşi, în timpul 
Conciliului, Apostolii au exprimat ferm hotărârea că vechiul ritual nu era 
necesar, de acum, pentru păgânii care voiau să se convertească.
  Petru simţise că fraţii săi din Ierusalim erau neliniştiţi de situaţia din 
Antiohia şi a înţeles că ei doreau revenirea Cupei la Ierusalim, ca să nu rămână
în mâinile păgânilor creştinaţi de curând. De aceea făcuse schimbul şi cea 
adevărată luase drumul Ierusalimului.
  Douăzeci de ani după Răstignire, artistul grec Linus a făcut caliciul de 
argint care trebuie să conţină Cupa Cinei. Acest Linus fusese Solomon, autorul 
Leilor şi al Tronului cu Lei. Tot el – Rahotep, artistul autor al Tronului­Leu şi al
măştii de Aur. "Linus" înseamnă "asemănător Leului". Acelaşi Linus a fost, mai 
târziu, la Roma, prietenului lui Paul, care a trimis salutările sale lui Timoteu. (A
doua Epistolă către Timotei, IV: 21).
  Timotei însuşi fusese Faraonul Smenkere, în timpul celei de­a 18­a 
Dinastii. Iar Meriten, sora lui Tutankhamon şi a lui Smenkere, s­a reîncarnat în
Lois, bunica lui Timotei. (A doua Epistolă către Timotei, I: 5).
  Linus s­a creştinat, după ce Biserica l­a însărcinat să facă receptaculul 
Cupei de argilă. Acesta trebuia să fie din argint pur şi să aibă modelat pe el viţă
de vie, ciorchini de struguri şi păsări, servind ca ornamentaţii pentru figurile lui
Iisus şi ale Apostolilor. Mâna dreaptă a lui Iisus atingea un platou, pe care se 
aflau cinci pâini şi doi peşti. Exact deasupra lui un porumbel, alături, un miel 
şi viţă de vie. Toate acestea reprezentau Creştinismul. Au fost figuraţi însă 
numai zece Apostoli. În adevăr, Linus nu îi văzuse personal pe cei 12 Apostoli, 
pentru a le cunoaşte trăsăturile chipurilor. Dar, pentru Iisus, el a avut o 
viziune, în care El i­a apărut. Linus, foarte impresionat, s­a convertit atunci la 
creştinism şi a isprăvit caliciul cu puţin timp înainte de venirea lui Petru în 
Antiohia, în anul 50. D. Ch.
  Cupa lui Petru, aşezată în locul Cupei de lut, era o cupă ce fusese mult 
folosită şi execuţia ei, cizelarea mai ales, erau mediocre. Receptacolul însă, 
făurit de Linus, era splendid. Se spune chiar că el este opera unui mare făurar 
din şcoala greacă a primului secol!
  Linus reuşise să exprime perfect blândeţea, puterea şi măreţia figurii lui 
Iisus. Arta şi stilul său nu au mai fost egalate niciodată în arta creştină. 
Figurile Apostolilor erau şi ele izbutite. Caracterul lor frumos şi sufletul bogat al
acestor oameni erau redate cu măiestrie în metal. Pe acest caliciu, Iisus este 
reprezentat ca un bărbat frumos, cu părul tăiat după moda romană. Nu poartă 
barbă, iar ochii îi sunt minunat de buni şi blânzi.
  Acum câţiva ani, pe ţărmul mării Galileeii, cercetătorii au descoperit o 
statuie – o stelă – din marmoră, de mărime naturală, care are o inscripţie: "Eu, 
Maria din Magdala, am pus să se facă această statuie a lui Iisus Cristul, care a 
făcut atâta pentru mine, pentru ca lumea să vadă cum arată El". Ei, bine, 
statuia acestuia este întrutotul asemănătoare cu Iisus reprezentat pe caliciul 
din Antiohia!
  Bineînţeles, Isus purta barbă în momentul Răstignirii, dar cea mai mare 
parte a vieţii sale a purtat părul scurt şi nu avea barbă!
  Cupa a rămas la Ierusalim până în anul 63 d. Ch. În acest an, Iosif din 
Arimateea, cu toate că era membru în Sanhedrin, a aflat că s­a plănuit 
asasinarea lui, fiind un credincios binecunoscut al lui Iisus. El era un armator 
bogat, care comercializa aramă în Marea Britanie. Ca să se salveze şi a­şi 
continua opera, s­a îmbarcat pe unul din vasele sale, cu destinaţie spre această
ţară. Cu el au plecat atunci 12 oameni. A luat atunci cu sine şi Cupa de argilă, 
dar nu şi caliciul de argint care a rămas mai departe în oraşul în care îl făurise 
Linus şi care păstra, mai departe cupa de argint a lui Petru.
  Iosif datora cea mai mare parte a bunurilor sale comerţului cu aramă. 
Singurele depozite de. Aramă şi plumb cunoscute de lumea antică erau cele din
Mendip­Hills, la nord de Gladstonebury (Anglia) şi numeroşi scriitori ai 
antichităţii menţionează că acest comerţ era foarte important în lume. Minerii 
din Cornouailles cântă şi azi o melodie, pe cuvintele: "Iosif era meşter 
tinichigiu".
  Iisus fusese cu Iosif în Marea Britanie, pe când era copil, iar acum Iosif 
se întorcea pe locurile umblate atunci de Iisus. El ducea cu el lancea care 
străpunsese coasta lui Iisus, pe Cruce. Filip avea această lance şi­i ceruse lui 
Iosif să o ia cu el, împreună cu Cupa. Iosif a păstrat cele două relicve sacre 
într­o cameră secretă şi, mai târziu, ele au fost ascunse într­o criptă sub 
Mânăstirea din Gladstonebury.
  De curând s­a descoperit un caliciu, care s­a numit "caliciul din 
Gladstonebury". Este o piesă cizelată în Marea Britanie, pentru Cupa de argilă. 
Exact aşa cum cizelase Linus pe cel din Antiohia.
  Iosif a murit la Gladstonebury şi a fost îngropat acolo. Mormântul său a 
fost descoperit, dar lucrul nu a fost dat publicităţii, dat fiind uriaşa lui 
însemnătate. Cupa a dispărut mai târziu din mânăstire, căci a fost preluată 
într­o altă dimensiune spaţio­temporală! Va apare şi aceasta, pe Pământ, în 
curând!
  Prin urmare, caliciul din Antiohia este autentic în măsura în care a 
conţinut cândva Cupa lui Iisus, dar nu a păstrat­o, pentru că acest lucru s­a 
petrecut cu cel din Marea Britanie.
  Evenimentele care au avut loc la Roma, după acest moment, sunt prea 
numeroase spre a ne ocupa de ele în cartea de faţă, dar le voi aborda în 
lucrarea mea viitoare, "Mantaua de Aur".
  Între timp, Marcu a plecat la Roma, să lucreze împreună cu Petru, 
servindu­i acestuia drept secretar.
  Faraonii din vechime, ca şi cei care făceau parte din "Confreria Binelui", 
trăiau acum sub înfăţişarea unor oameni umili. În timpurile de demult ei se 
încarnaseră în conducători de ţări şi popoare, dar în momentul venirii lui Iisus,
poziţia lor era schimbată! Fuseseră persecutaţi şi pe când erau faraoni, şi erau 
şi acum! Conducătorii din epocile acelea nu au fost, aşadar, lucrători cuprinşi 
în Plan, ci spirite terestre, care au guvernat din clipa în care Planul cu Aknaton
eşuase. Lumea a fost, un timp, lăsată pradă forţelor negative, ca oamenii să 
ajungă să caute, din nou, CEA MAI MARE LUMINA!
  Marcu şi­a scris Evanghelia pe când se afla la Roma, la cererea creştinilor
de acolo, care doreau să aibă scrisă amintirea Cuvântului.
  Evanghelia lui a fost prima din cele patru.
  Petru, pe vremea când predica la Roma, cu Marcu, a scris prima sa 
Epistolă. "Biserica care este în Babilon (Roma), aleasă ca şi voi, vă salută, ca şi 
Marcu, fiul meu". (Prima Epistolă a lui Petru, V: 13).
  Marcu a fondat Biserica din Alexandria (cea coptă).
  Unii teologi cred că aceasta s­a petrecut între 41 şi 44 d. Ch., în timpul 
domniei lui Claudius (după Cronica lui Eusebius). Este inexact, căci Marcu se 
afla, în 44, cu Barnaba şi Paul, în drum spre Antiohia. Noul Testament nu 
spune ce a făcut Marcu între anii 50 şi 60. Este perioada în care a colindat 
întâi în Egipt, apoi la Roma. Marcu fusese numit Episcop al Alexandriei de 
către Petru şi, cât a stat acolo, s­a dus de mai multe ori în regiunea vecină cu 
Marea Piramidă şi Sfinxul. În altă încarnare el fusese Tutankhamon, în 
căutarea manuscriselor pe care le redactase. El mai fusese şi Simmias (grecul), 
şi acela căutând fără succes manuscrisele, pe când urma cursurile lui Filolaus 
(Filos), la Teba.
  Marcu a pătruns în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI, de sub Sfinx, 
în Templul subteran, şi a ajuns în camerele secrete din interiorul Marii 
Piramide. A luat cu acel prilej anumite manuscrise şi tăbliţe pe care le­a adus 
la Alexandria.
  Pentru ce a luat el toate acestea? Pentru a revela comunităţii din 
Alexandria cunoştinţele pe care ele le conţineau; adică celor care erau în 
Lumină şi care o serveau! Venise momentul pentru revelarea acestei 
cunoaşteri.
  Clerul lui Amon purta, în continuare, un "război sfânt" împotriva tuturor 
acelor care îl slujeau pe Aton, Dumnezeul Unic.
  Preoţii forţelor negative aflaseră că Marcu a descoperit ­într­un fel sau 
altul – anumite scrieri antice. Ei nu­l puteau lăsa să divulge secretul. De aceea,
în timp ce acesta se afla în meditaţie într­o zi, a fost atacat, scos afară din 
Biserică şi târât pe străzile Alexandriei, apoi aruncat în închisoare.
  În noaptea aceea, în închisoarea în care fusese dus, i­a apărut Iisus, care
l­a îmbărbătat. A doua zi, represaliile din ajun s­au repetat cu violenţă şi Marcu
a murit, întâlnindu­şi, astfel, Maestrul.
  Urmaşul lui a fost Anianus; cunoştea secretul manuscriselor, dar nu ştia 
de unde proveneau. Aceste tăbliţe fuseseră îngropate odată cu Marcu, într­o 
criptă secretă, aproape de Biserică.
  Marcu a murit în anul 62 sau 63 d. Ch., cum spune Sfântul Ieronim. El 
nu putea fi mort atunci, deoarece A doua Epistolă către Timotei (IV: 11) 
vorbeşte de el ca despre un om viu! El se afla alături de Paul, când acesta a fost
martirizat, în anul 67. Deci, nu putea fi mort în 62­63. A fost târât pe străzile 
Alexandriei, de către preoţii lui Amon, în timpul sărbătorii păgâne a idolului 
Serapis. Acestea se petreceau la 24 aprilie, în 70. Şi a murit a doua zi, pe 25 
aprilie, în 70 d. Ch.
  Petru şi Pavel au fost martirizaţi în aceeaşi zi, în timpul persecuţiilor lui 
Nero, pe 29 iunie, anul 67 d. Ch. Paul a fost decapitat în afara zidurilor Romei, 
pe drumul către Ostia. El fusese în Spania, dar nu rămăsese multă vreme 
acolo, ci se întorsese la Roma, pentru a lucra cu fraţii săi. Vechile neînţelegeri 
dintre Marcu şi Paul erau acum uitate, căci Paul aflase de ce îl părăsise tânărul
Evanghelist la Pergam. Paul fusese iniţiat în Misterele Antice, căci în prima sa 
Epistolă către Corinteni se autointitulează "Maestru arhitect" (adept).
  Din Roma, el a scris A Doua Epistolă către Timotei: "Căci eu am făcut 
deja libaţia şi timpul plecării mele a venit. Am purtat lupta cea bună, mi­am 
sfârşit alergarea, am păzit credinţa". (A Doua Epistolă către Timotei, IV: 6­7).
  Paul îi cere lui Timotei să vină la el cât mai curând posibil. El, Petru, era 
singur cu Luca, de când era hărţuit de Nero, iar Marcu fusese însărcinat cu o 
misiune evanghelică care îl ţinea, pentru moment, departe de Roma.
  "Numai Luca este cu mine. Ia­l pe Marcu şi adu­l cu tine, căci el este 
preţios, în misiunea mea". (A 2­a Epistolă către Timotei, IV: 11).
  Luca, medicul, fusese Sinuhe – medicul de la curtea lui Aknaton, apoi a 
devenit profetul Ieremia. Timotei l­a întâlnit deci pe Marcu, şi i­a transmis 
mesajul primit de la Paul, din Roma. Ştia că situaţia era critică, în ce­i privea 
pe Paul şi Petru, de când Nero organiza "băile de sânge" zilnice, pentru 
satisfacţia sa dementă. Timotei şi Marcu au ajuns la Roma, cu câteva zile 
înainte de moartea lui Petru şi a lui Paul.
  Am vorbit deja despre cei patru zei egipteni ai morţii: Câinele (sau 
Şacalul), Maimuţa, Omul şi Vulturul. Aceştia corespund simbolurilor celor 4 
Evanghelişti:
  Matei Om (înger)
  Marcu Leu.
  Luca Taur (Viţel, Bou)
  Ioan Vultur.
  Aceste patru "Animale vii" se regăsesc în majoritatea perioadelor artistice,
în Egipt, în Asiria şi în Israel. Ezechiel a vorbit de ele, a făcut­o şi Ioan, la 
Patmos. Aceste patru "creaturi" reprezintă, prin cei patru Evanghelişti, patru 
aspecte ale lui Iisus.
  Matei este reprezentat ca un om înaripat sau un înger, pentru că şi­a 
început Evanghelia amintind ascendenţa lui Crist şi fiindcă a insistat în 
scrierile lui asupra naturii umane a lui Iisus, mai mult decât asupra celei 
divine.
  Marcu este simbolizat de Leu, pentru că a insistat îndeosebi pe învierea 
lui Iisus (sau noua Naştere) şi pentru că, în Evanghelia sa, pune accentul pe 
demnitatea regală a lui Iisus şi pe forţa acestuia, aşa cum ea s­a manifestat 
prin învierea din Morţi. Evanghelia lui începe cu misiunea lui Ioan Botezătorul. 
"Vocea celui care a strigat în deşert" este reprezentată printr­un Leu, ale cărui 
răgete răsună în deşert şi în locurile sălbatice.
  Luca este reprezentat prin Taur (Viţel) deoarece, în Evanghelia sa, a 
insistat mai ales asupra Preoţiei lui Iisus şi a jertfei Sale.
  Ioan este Vulturul pentru că, asemenea unui vultur, se înalţă pe aripi 
puternice, sus, spre ceruri. Ioan s­a ridicat prin "spiritul său" în sferele cele mai
înalte, pentru a contempla natura divină a lui Iisus şi a aduce pe pământ 
revelaţia Misterelor sublime.
  Cei patru Evanghelişti reprezintă, astfel, cele patru aspecte ale lui Iisus:
  Matei Încarnarea.
  Marcu Învierea.
  Luca Patimile (Crucificarea)
  Ioan Înălţarea.
  Petru ştia că scopul încarnării sale prezente fusese împlinit. El a fost dus 
în faţa lui Nero ca şef al Apostolilor. A fost răstignit cu capul în jos, în grădinile 
lui Nero, pe Vatican. Când a fost condamnat la răstignire, a spus: "Nu sunt 
demn să mor la fel cu Domnul meu! Îndeplineşte­mi ultima dorinţă, Nero: să fiu
aşezat cu capul în jos pe cruce!"
  În ultimele clipe ale agoniei sale pe cruce, Marcu şi Linus s­au apropiat 
de marele Apostol, care le­a murmurat: "Marcu, fiul meu, întoarce­te în 
Alexandria, fraţii noştri au nevoie de tine." "Linus, discipolul meu drag, tu 
trebuie să iei locul meu la Roma. Să îndrumi poporul Domnului spre Credinţă!
  Paul din Tars va fi cu mine în această noapte, când ne vom întâlni cu 
Domnul nostru!"
  Un soldat a aprins rugul la picioarele crucii pe care era ţintuit Petru, iar 
Marcu şi Linus s­au retras. Atunci, ei au observat un corp strălucind în 
lumină, staţionând în apropierea lui Petru care ardea. Acesta era corpul 
spiritual al lui Paul, care părăsise corpul material al aceluia, pentru a fi alături 
de Petru! Astfel, Marcu a asistat la ultimele clipe ale lui Simon Petru. Scena 
aceasta mai avusese loc între aceste două entităţi. Întâi la Aketaton, apoi într­o 
închisoare, şi acum, în grădinile lui Nero!
  Marcu, fiind Tutankhamon, l­a văzut murind pe Aknaton, care fusese 
încarnarea lui Petru. Apoi tot el, fostul Tutankhamon, devenit Simmias, l­a 
privit pe Socrate murind otrăvit. Acum Marcu (fost Tutankhamon şi Simmias) 
asista la martiriul lui Petru (care fusese Aknaton şi Socrate).
  Comunitatea din Roma a fost profund îndurerată de moartea simultană a
lui Petru şi Pavel. Cum va mai putea, oare, supravieţui opera fără aceşti 
conducători?
  Credincioşii au crezut că era sfârşitul Cauzei. Şi Lucrătorii, care 
încercaseră aceleaşi sentimente la moartea lui Aknaton, în Egipt, gândeau 
acum că totul e pierdut!
  Paul murise prin decapitare, aproape de Roma, într­un loc numit Aquae 
Salvae (azi "Trei Fântâni" – Tre Fontane), la est de Cale d'Ostia. El s­a întâlnit în
moarte cu fratele său, la sfârşitul domniei lui Nero, anul 67 d. Ch.
  În anul următor, la 6 iulie 68, crudul Nero a fugit din Roma şi s­a 
sinucis.
  Marcu şi Linus au descris sfârşitul lui Petru şi al lui Paul. Povestirile 
acestea, împreună cu alte scrieri, au fost depuse într­un mormânt vechi, în 
afara Romei. Manuscrisele au fost aşezate sub o piatră mare, într­un beci care 
servea ca mormânt.
  La intrare a fost schiţat, în grabă, un semn. În curând, mormântul va fi 
scos la iveală în urma unui cutremur, iar atunci manuscrisele lui Marcu şi 
Linus vor fi revelate.
  Câtăva vreme, trupurile lui Petru şi Paul au fost lăsate într­un cavou din 
Via Apia. (Appiana).
  Tunica (Mantaua) purtată de Iisus în ziua Răstignirii fusese păstrată de 
un soldat roman, după ce hainele lui Iisus au fost trase la sorţi, pe Golgota 
(Matei, XXVII: 35). Acest soldat roman, imediat după înălţarea lui Iisus s­a 
creştinat, şi a dat mai târziu această Tunică lui Paul, pentru a fi în siguranţă. 
Paul vorbeşte de ea, în A 2­a Epistolă către Timotei: "Venind, adu Tunica pe 
care am lăsat­o în Tars, la Carpos, şi să aduci şi cărţile mele şi mai ales 
pergamentele". (A 2­a Epistolă către Timotei, IV: 13).
  Paul putea să­şi procure oricând orice haină de la Roma. De ce să fi avut 
el nevoie să­i aducă Timotei tocmai acest veşmânt, dintr­o călătorie atât de 
lungă?
  Răspunsul e simplu: nu era o "haină" obişnuită!
  Tunica lui Iisus fusese lăsată la Carpos şi Paul voia ca Timotei să o 
aducă, atunci când va veni la Roma cu Marcu. El cere şi cărţi, dar insistă în 
mod special asupra "pergamentelor"!
  Cărţile trebuie să fi conţinut cunoştinţe larg răspândite, însă termenul de
"pergamente" sugerează manuscrise secrete şi mărturia despre lucrul fraţilor, 
consemnată în scris!
  După ce Tunica a fost adusă de Timotei la Roma, ea a fost dată lui Linus,
care a păstrat­o cu sfinţenie toată viaţa! "Pergamentele" erau o parte din scrieri,
pe care Linus le­a plasat în beciul­mormânt alături de descrierea­relatare a 
morţii lui Petru şi a lui Paul.
  Petru a vrut ca Linus să­i preia responsabilităţile, la Roma. De aceea, 
Tunica a fost transmisă fiecăruia dintre cei ce s­au succedat lui Linus, timp de 
generaţii. În zilele noastre, Tunica se află în cavoul subteran ascuns adânc sub 
Bazilica Sf. Petru, de la Roma.
  Timp de mai multe secole după înălţarea lui Iisus, "Confreria Binelui" s­a 
reîncarnat periodic, fără încetare. Membrii ei au fost uneori menţionaţi în 
istorie, dar, de multe ori, au fost uitaţi!
  Legea adusă de Moise fusese doar un "interludiu", pentru a aştepta 
momentul în care omenirea va fi pregătită să primească o Revelaţie completă.
  Era momentul ideal ca Iisus să vină, pentru a ÎMPLINI CUVÂNTUL!
  "Şi noi, în timpul copilăriei noastre, eram supuşi elementelor (principiilor)
lumii; dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu şi­a trimis fiul, născut din 
femeie, născut sub Lege, pentru ca să răscumpere pe cei supuşi Legii, ca să 
dobândim Învierea. Şi dovada că sunteţi fii, este că Dumnezeu ne­a trimis în 
suflet Duhul Fiului Său, care strigă Ava, adică Tatăl! Aşa că nu mai eşti rob, ci 
fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu". (Epistolă către 
Galateeni, IV: 3­7).
  "Copiii lui Dumnezeu", în timpul "supunerii lor", în Egipt, zăriseră, 
pentru scurt timp, Cea Mai Mare Lumină, pe timpul domniei lui Aknaton.
  A venit apoi Legea, care a servit Planul său, după care omul trebuie să fie
salvat.
  Apoi a venit Timpul Plenar, când omul a fost primit – nu ca sclav – ci ca 
Fiu al Tatălui Ceresc, el însuşi, graţie împlinirii Cuvântului.
  Timp de milenii, cât a durat această perioadă de încercări, membrii 
"Confreriei Binelui" au slujit fără încetare Cauza. Cu toate opreliştile, forţa lor 
nu s­a stins, ci dimpotrivă, ea a crescut proporţional cu munca lor.
  "El dă putere celui obosit, întăreşte pe cel slăbit. Tinerii obosesc şi se 
plictisesc, se întâmplă celor tineri să şovăie. Dar cei ce speră în Iahve, îşi vor 
reînnoi forţele, vor căpăta aripi, ca vulturii. Ei aleargă fără şovăială şi fără 
odihnă". (Isaia, XL: 29­31).
  Este adevărat: a dat aripi ca vulturilor unora dintre aceşti Lucrători în 
Lumină, când au fost luaţi spre alte dimensiuni spaţio­temporale. Isaia – care a
fost, mai târziu, Ioan cel Iubit ­a spus Adevărul. Cei care primesc împlinirea 
revelată prin Isus nu vor obosi niciodată, nici nu vor fi delăsători.
  Cuvântul a fost PREGĂTIT, el a fost REVELAT umanităţii, apoi a fost 
ÎMPLINIT.
  Acum, el trebuia să fie DESCOPERIT.
  DESCOPERIREA.
  Cuvântul a fost descoperit.
  Mii de manuscrise, cele mai preţioase din lume, provenind din toate ţările
antichităţii – papirusuri, pergamente, ceară şi hârtie velină, tablete de piatră, 
de lemn şi de lut ars, pergamente de piele de viţel – au fost depozitate în 
construcţii speciale din Biblioteca din Alexandria.
  Iulius Cezar a ordonat ca flota s­o incendieze, în port, în anul 51 d. Ch. 
Acest incendiu a provocat distrugerea a numeroase încăperi şi pierderea unor 
manuscrise de valoare, aducând, prin aceasta, EPOCA de TENEBRE, de 
întuneric, pe pământ!
  Totuşi, manuscrisele care conţineau cunoştinţele cele mai importante au 
fost salvate şi duse în camerele secrete ale Sfinxului şi Marii Piramide, de către 
iniţiaţii Şcolilor de Iniţiere.
  Când Cezar a incendiat flota, au trecut mai multe ore până ce focul de la 
corăbii să se extindă la primele clădiri ale Bibliotecii. Bibliotecarii, ajutaţi de 
sclavi, au reuşit să salveze documentele cele mai importante şi cele mai sacre 
ale Bibliotecii. Ele se găsesc acum, adânc îngropate, în LĂCAŞURILE SECRETE 
ALE LEULUI.
  În 389 d. Ch. Edictul lui Teodosie a provocat distrugerea a ceea ce mai 
rămăsese din Bibliotecă. Forţele negative fidele lui Amon încercau prin orice 
mijloc să şteargă de pe faţa lumii credinţa în Aton. În perioadele când aceste 
forţe erau foarte puternice, Marile Secrete ale Luminii au fost îngropate şi 
ascunse, un timp. Ele nu s­au pierdut niciodată, ci numai ascunse, pentru a 
aştepta momentul când omul va avea din nou nevoie de ele.
  Adoratorii lui Amon au încercat să şteargă amintirea lui Aknaton şi a 
operei sale în Egipt, ei au încercat cu şi mai multă tărie ca generaţiile viitoare 
să nu afle Adevărul despre Iisus. De fapt, sperau ca omul să nu afle nimic de 
existenţa însăşi a lui Iisus.
  "Confreria Binelui" s­a reîncarnat în toată perioada Erei Tenebrelor, şi 
membrii ei au devenit Reformatori, preoţi şi conducători de popoare, predicând 
Adevărul. Marii şefi religioşi erau necesari pentru a salva umanitatea de 
influenţa cultului lui Amon şi de a o înălţa spre Adevăr.
  În Egipt, după ce preoţii lui Amon au înlăturat pe Aton, lucrurile erau 
diferite. Cum ei nu se puteau opune la modul de viaţă al creştinilor, deciseseră 
să creeze o religie de stat, pe care să o conducă, bineînţeles, ei înşişi.
  Astfel, preoţii lui Amon deveniră preoţii Crucii. Ei scoaseră învăţăturile 
sacre, doctrina reîncarnării, revelată de Iisus şi de Apostoli, dându­şi seama că,
dacă omul află că are putinţa de a se ridica deasupra slăbiciunilor sale, graţie 
mai multor încarnări, şi să intre în "Împărăţie" (Rai), ei nu vor mai putea 
menţine controlul asupra lui.
  În credinţa instaurată de ei, trebuia să te rogi în Iisus cel viu care a 
înviat, dar, în realitate, prin aceasta îl răstigneau din nou pe crucea pătată de 
sânge. Au smuls din inima omului amintirea acestei cruci şi semnificaţia ei, şi 
o atârnară în jurul gâtului lor gras şi lac de sudoare. Deşi Iisus a spus că omul 
nu are nevoie de nici un intermediar pentru a se adresa Tatălui Ceresc, preoţii 
cu lungi vestminte, fâlfâitoare, ai lui Amon, s­au erijat în interme­diari între 
Dumnezeu şi om.
  Dar, Lucrătorii pentru Marele Plan al Luminii vor reuşi să aducă Lumina!
  Iisus a spus: "Păziţi­vă de cei cărora le place să meargă în haine lungi, 
cărora le place să primească saluturi în pieţele publice, să ocupe primele 
scaune în sinagogi şi primele divane la ospeţe, şi care devorează bunurile 
văduviei, prefăcându­se că fac rugăciuni; aceştia vor fi aspru pedepsiţi". (Luca, 
XX: 46,47 şi Marcu, XXI: 38,40; Luca, XI; Matei XXIII: 57).
  Când Iisus vorbeşte de "farisei şi scribi", face aluzie la adoratorii lui 
Amon, ipocriţii de atunci şi de totdeauna!
  După cum am mai spus, membrii "Confreriei Binelui" s­au reîncarnat în 
mari conducători de popoare ai Egiptului; în timpul epocii de mare putere a 
Romei, mai târziu, ei au fost oameni simpli, care au instruit poporul. În timpul 
Erei Tenebrelor, ei au fost mari reformatori şi mari conducători.
  Astăzi, în secolul XX, ei trăiesc din nou ca umili lucrători.
  Împăraţii antici romani sunt aşezaţi din nou pe tronurile lumii!
  Planul a respectat întotdeauna schema, care se repetă de nenumărate 
ori:
  Întâi – domnia tenebrelor, apoi – venirea Luminii, un oarecare timp, apoi 
– întoarcerea întunericului.
  Apostolul Filip a venit pe pământ şi a fost Arthur, rege al Marii Britanii 
(care nu a fost aşa de faimos cum se crede). El era Şeful Cavalerilor Mesei 
Rotunde (aprox. Anul 500 d. Ch.). În acea epocă, Barnabe s­a reîncarnat şi a 
devenit Merlin – marele vrăjitor, magician şi profet. Tiyi, soţia lui Amenhotep III,
a devenit Genoveva, soţia lui Arthur.
  Regăsim relaţia soţ­soţie care îi unea pe Amenhotep III cu Tiyi, 
repetându­se la cuplul Arthur – Genoveva.
  La Curtea lui Amenhotep III, Merlin a fost Maya, apoi s­a încarnat ca 
Moise şi Barnabe.
  În unele momente ale vieţii sale evanghelice, Marcu a fost trimis de Petru 
pe coastele de est ale Adriaticei. El era însoţit de prietenul său Hermagoras (fost
Genubat – fiul lui Hadad, apoi a fost fiul mort mic al lui Tutankhamon, apoi a 
fost Cebes, care asistase la moartea lui Socrate).
  Marcu a fost Merk, conducătorul Navelor de Lumină venite pe 
continentul Mu. Numele Hermagoras înseamnă "fiu al lui Mercur" – ei fuseseră,
efectiv, tată şi fiu: Hadad şi Genubat; apoi Tutankhamon şi micul lui copil şi, în
fine, tată şi fiu în mai multe reîncarnări!
  Marcu şi Hermagoras au sosit în Aquileia, care era un port maritim 
înfloritor şi oraşul reşedinţă de odihnă preferat de împăraţii romani. Era 
supranumit "a doua Romă".
  Petru l­a numit pe Hermagoras Episcop de Aquileia. Când Marc a părăsit 
portul, corabia sa a fost prinsă de furtună şi aruncată spre sud­vest, printre 
insulele lagunei. Corabia a eşuat pe una din ele, unde azi se ridică biserica San
Francisco della Vigna. Acolo, când el se odihnea pe corabie, aşteptând refluxul, 
a avut viziunea învăţătorului Iisus, care îi spunea: "Pax tibi Marce Evanghelista
Meus" (Pace ţie Marc, evanghelistul Meu). "Un oraş mare va fi clădit în acest 
loc, în onoarea ta".
  S­au scurs patru secole şi profeţia lui Iisus s­a împlinit, parţial, atunci 
când Goţii şi Vandalii, apoi Hunii conduşi de Atila, au ars oraşul Aquileia 
Altinium şi alte oraşe ale continentului, forţând pe oameni să meargă în 
insulele lagunei. Şi acolo, ei au fondat marele oraş Veneţia.
  Alte patru secole trecură şi profeţia se împlini complet, atunci când 
oraşul Veneţia a fost consacrat SFÂNTULUI MARCU!
  În timpul perioadei de Descoperire, corpul Sf. Marcu a fost adus pe locul 
unde, într­o vreme anterioară, el lucrase – oraşul Veneţia!
  După martirajul de la Alexandria, a fost înmormântat lângă prima 
biserică, având alături tabletele scrierilor secrete pe care le găsise în Marea 
Piramidă şi în Templul de sub Sfinx.
  În anul 829, au sosit la Alexandria doi căpitani veneţieni ­Tribunus de 
Malamocca şi Rustius de Torcello – trimişi ai Dogelui Veneţiei, Giustiniano 
Participazio, pentru a lua corpul şi scrierile lui Marcu şi a le aduce la Veneţia. 
Mahomedanii, dar mai ales adoratorii lui Amon, erau atunci ocupaţi cu 
distrugerea bisericii unde era înmormântat Sf. Marcu. Erau demontate 
coloanele de marmură şi plăcile pentru a se construi noi temple. Dogele şi­a 
amintit profeţia care spunea că, într­o zi, numele lui Marcu va fi legat de 
Veneţia. Atunci a decis trimiterea celor doi căpitani, pentru a prelua corpul şi 
manuscrisele îngropate odată cu el.
  Cei doi marinari s­au dus să­l întâlnească pe preotul Theodorus şi pe 
călugărul Stauracius, care era paznicul vechii biserici. Stauracius i­a dus la 
cripta secretă, cu sarcofagul lui Marcu. Călugărul ştia că scrierile trebuie duse 
departe de Alexandria, căci preoţii lui Amon căutau în zadar scrierile, 
dărâmând biserica piatră cu piatră. Stauracius şi cei doi căpitani au luat 
corpul şi manuscrisele, dar nu ştiau cum să le ducă până la corabie, fără să fie 
văzuţi. Călugărul avu atunci o idee. Puseră într­un paner mare preţioasa 
încărcătură şi deasupra aşezară carne de porc! Ofiţerii vămii, mahomedani cu 
turban, s­au dat la o parte dezgustaţi şi dispreţuitori faţă de acest coş, plin cu 
carne de porc, animal impur pentru ei. În final, corpul fu învelit într­o pânză 
mare, albă, şi fu ridicat, pentru mai multă siguranţă, în vârful catargului, fixat 
cu un cârlig. Corabia putea fi uşor zărită, din cauza marilor ei pânze albe şi a 
unei cruci roşii, trasate pe una din vele.
  Marcu a fost Sf. Gheorghe, în jurul anului 303 d. Ch., iar simbolul 
Sfântului Gheorghe este Crucea Roşie!
  Pe corabie, deci, în 829 d. Ch., se pusese o mare Cruce Roşie, pentru a 
indica prezenţa corpului lui Marcu şi a manuscriselor antice.
  Lucrătorii nu ignorau faptul că Marcu a fost Sf. Gheorghe şi au folosit 
acest simbol, ştiind că el va fi recunoscut de toţi "studenţii în mistere", din 
toate ţările.
  Marcu ajunse, în fine, la Veneţia, unde Iisus îi spusese că "un mare oraş 
va fi construit în onoarea ta". Stauracius a călătorit cu acea corabie şi la 
Veneţia a primit titlul de "stareţ" al Bisericii Sf. Marcu.
  Dogele de atunci era, în realitate, Marcu însuşi.
  El, care descoperise în Egipt scrierile secrete, pe care le redactase el 
însuşi, pe când era Tutankhamon. El era acela care trebuia să vegheze ca 
documentele să fie plasate într­o ascunzătoare sigură. Acesta era scopul 
prezentei sale încarnări. Şi era potrivit să­şi primească, sub înfăţişarea dogelui, 
propriul corp – al lui Marc – spre a fi îngropat, împreună cu scrierile sale!
  Toate acestea fură depuse trei ani mai târziu, în camerele secrete ale 
Bisericii Sf. Marcu, construită special pentru a primi aceste relicve. Dogele a 
supravegheat toată operaţia şi profeţia s­a împlinit cu acest prilej întrutotul. 
Dogele a găsit pe corpul lui Marcu un inel. Era inelul pe care Petru îl pusese pe 
degetul evanghelistului, când l­a numit Episcop de Alexandria. Dogele, care ştia
că el a fost Marcu şi că are datoria să protejeze tabletele, a luat inelul şi şi l­a 
trecut în propriul lui deget.
  Construcţia bisericii, începută în 830, a fost terminată în 834. Sub 
biserică, plasată în Piaţa San Marco, se găsesc încă, în zilele noastre, 
manuscrisele anticei Dinastii a 18­a a Egiptului, aşteptând momentul în care 
vor fi aduse la lumină. Iar, dominând piaţa şi biserica, veghează Leul Sfântului 
Marcu – care, în chip simbolic, este înaripat. Semn potrivit pentru noile 
LĂCAŞURI SECRETE ALE LEULUI.
  Marele continent al Americii de Nord, care a cunoscut în vechime 
civilizaţia foarte avansată a Continentului Mu şi a Atlantidei, şi care a suferit 
mai apoi o cădere culturală timp de o mie de ani, este brusc Patria­Mamă a 
numeroaselor naţiuni indiene. Legendele tuturor triburilor indiene sunt pline 
de poveşti care istorisesc cum au ajuns în cele din urmă pe suprafaţa 
pământului, unde au observat că ţara era plină de nămol şi de bălţi. Atunci au 
înţeles că un mare ocean acoperise cândva această regiune, înainte de sosirea 
lor. Antropologii au încercat să ascundă aceste legende, care povestesc că 
poporul indian a ieşit din sânul (din matricea) Ţării­mamă, pentru a trăi la 
suprafaţa ei. Ei explică aceste mituri spunând că indienii ­ignoranţi şi 
superstiţioşi şi primitivi din America – văd grâul şi plantele ieşite din pământ şi 
crescând sub acţiunea Soarelui care încălzeşte Pământul şi, din acest motiv 
insinuează că ei înşişi ar fi ieşit, tot în acest fel, din Pământul­Mamă. Povestea 
ar putea fi adevărată, nu numai din punct de vedere "simbolic".
  Antropologii, istoricii şi alţi cercetători vor descoperi că "miturile", 
"legendele" celor "primitivi" şi "superstiţioşi" nu sunt nici mituri, nici produse 
ale imaginaţiei unor sălbatici ignoranţi. La originea tuturor acestor relatări 
legendare a stat un fapt real.
  Indienii din America de Nord au ieşit din cavernele subterane, pentru a 
reveni la viaţă, ca înainte la suprafaţă.
  Cataclismele care au înghiţit Mu şi Atlantida, ca şi efectele dăunătoare 
intense ale bombardamentelor razelor cosmice, au obligat pe cei scăpaţi teferi 
din catastrofe, numeroase triburi indiene, să se refugieze sub pământ.
  Din aceste motive, un continent atât de mare n­a fost tulburat de 
civilizaţie până în timpul lui Cristofor Columb (1492 d. Ch.). El trebuia să 
servească drept leagăn al unei rase de oameni.
  Totuşi, în America există şi Lăcaşuri secrete ale leului!
  Tabletele antice de teleonium se găsesc şi acum în regiunea de sud­vest a
ţării, iar "oamenii sălbatici" ai "pădurii" (Indienii) au moştenit o fabuloasă 
comoară de scrieri, pe care o vor reda umanităţii, atunci când omul va avea 
nevoie de Adevăr.
  Omul alb ar fi putut să înveţe multe lucruri de la omul roşu, ar avea ce 
învăţa şi azi dacă ar sta să­l asculte, dar, desigur că el nu­l va asculta, căci e 
orbit de orgoliul propriei sale importanţe pe scena lumii. Dar, cine e mai 
sălbatic: cel ce­şi omoară semenul cu arcul cu săgeţi sau cel care nimiceşte mii 
de fiinţe omeneşti într­o secundă, cu super­arme. Singurul domeniu în care 
omul modem se dovedeşte foarte avansat este cel al distrugerii masive a 
semenilor săi şi a tuturor valorilor care au existat vreodată pe pământ.
  Planeta durerilor – întunecată – planeta roşie.
  "Confreria Binelui" s­a încarnat în America de Nord între 1100­1300. 
Scopul acestor încarnări era să descopere din nou LĂCAŞURILE SECRETE ALE
LEULUI şi a le proteja, după ce se va asigura că nimic rău nu s­a întâmplat în 
decursul secolelor, de când au fost depuse spre păstrare, pentru a fi revelate 
omului modem, care îşi va face apariţia în curând, cu viitoarea revoluţie 
industrială! În regiunea de sud­vest a Americii se găsesc trei zone care fac 
parte, la origine, din cele 7 oraşe sfinte ale Cibolei. Aceste regiuni sunt: Mesa 
Verde, Montezuma şi Casa Grande.
  Unele dintre ele au fost devastate şi jefuite de spaniolii veniţi în sec. XVI. 
Ele fuseseră construite cu cărămizi de pământ, şi nu de aur, cum crezuseră 
spaniolii. Fabulosasa "comoară" de care auziseră spaniolii, era aluzie la tablele 
provenind din timpuri vechi, care se găseau în caverne secrete, aproape de 
marile construcţii ale indienilor Pueblos. Aceste trei centre de civilizaţie indiană
au cunoscut o mare trezire religioasă şi deveniseră "Mecca" triburilor indiene 
din America de Nord. Aceleaşi entităţi, care au trăit în Sud­Vest când acea 
regiune se numea Ţara Telos, au revenit acum şi au fost preoţi mari ai omului 
roşu.
  "Navele de Lumină" au venit din planetele vecine, cum mai făcuseră cu 
mii de ani înainte, când au venit să conducă Exodul, în afara Continentului 
Mu, condamnat.
  Între 1200 şi 1250 ei au venit pentru alte motive. Ei nu au mai adus de 
data aceasta pe nimeni, pentru că un Exod nu mai era necesar. Veneau pentru 
a observa regiunea care suferise mari schimbări naturale, cu multe mii de ani 
înainte, când scrierile au fost plasate în şi pe pământ. Tabletele de teleonium 
au fost depuse în caverne, în temple subterane şi chiar în vasele spaţiale, 
îngropate în pământ.
  Şefii indieni şi popoarele lor au fost vizitaţi de fraţii lor veniţi din spaţiu, 
şi din aceste întâlniri s­au născut repede legende despre "zeii cu părul blond 
veniţi din Cer". Semnificaţia lor exactă a fost uitată treptat, pentru că legendele 
erau transmise prin viu grai, din generaţie în generaţie.
  Actualii indieni din Sud­Vest cred că "zeii din Cer" şi "Zeii Soarelui" vor 
veni în curând şi că­i vor lua cu ei.
  Entitatea care a fost Moise revine în regiunea unde a fost altădată Prinţul
Domnitor al Lemuriei; a venit cu numele Pueblo Indianul, dar venea din marile 
centre de civilizaţie din Mexic. Aceea care fusese Doamna Soarelui va reveni, de
asemenea, ca bărbat, ca şi fratele indianului venit din sud. Ei au sosit la 
Motezuma şi au profetizat numeroşi ani, anunţând triburile că o mare navă a 
"Soarelui" va sosi în viitor. Apoi au plecat la Mesa Verde.
  Această regiune din America – Arizona de azi – este cunoscută azi de 
indieni ca "Ţara poporului Soarelui" sau "Ţara Leului". Cuvântul "Arizona" 
exprimă acest înţeles, căci "ari" în ebraică înseamnă "leu adult".
  Merk, cel care s­a instalat la Telos, s­a reîncarnat succesiv în 
Tutankhamon, Aaron, Marcu, Sf. Gheorghe, şi va reveni acum la bordul unei 
"nave de lumină". Doamna Soarelui, devenită acum entitate masculină, l­a 
primit când a aterizat la Mesa Verde, aşa cum îl primise cu mii de ani în urmă, 
la Telos.
  Marele Templu al Soarelui de la Telos, care a fost mult timp o enigmă 
pentru arheologi, a fost construit pentru a comemora venirea navei din Soare 
printre indieni.
  Legendele lor de azi spun că, atunci când unii dintre membrii populaţiei 
lor au învăţat să fabrice instrumente care "lansau trăsnete", au clădit acest 
templu ieşit din comun.
  În interiorul acestui templu al Soarelui se găsesc două construcţii 
rotunde, de care legendele spun: "Zeii, cu instrumentele lor, au lansat trăsnetul
şi au ridicat una dintre construcţii, în timp ce muritorii, cu unelte obişnuite, au
înălţat­o pe a doua. "Zeii trăsnetului" erau, bineînţeles, vizitatorii din spaţiu. Ei 
au învăţat pe unii dintre şefii indieni cum să folosească Forţa Magnetică de 
Rezonanţă – A patra mare forţă elementară.
  Într­un loc din Templul Soarelui, vizitatorii ruinelor de la Mesa Verde pot 
vedea încă un simbol curios înscris pe piatră. S­ar spune că e format natural, 
dar seamănă mult cu un disc solar cu raze. Este locul exact unde marele vas al
"Soarelui" a aterizat în secolul al XIII­lea, "Discul" şi "Razele" sale fiind produse 
de câmpul de forţă al navei. Acest lucru s­a făcut cu intenţia de a se marca 
locul. Găurile săpate în centrul discului de piatră sunt încă vizibile şi azi şi 
erau folosite pentru a se introduce în ele cuie de lemn (pene), pentru a se 
determina poziţia soarelui.
  Din toată istoria arheologiei, nimic nu poate fi comparat cu Templul 
Soarelui. N­a avut acoperiş, ceea ce a făcut pe unii savanţi să creadă că n­a fost
terminat niciodată. Dar este o eroare, pentru că el a fost intenţionat construit 
astfel. Culoarele sale sunt unice în felul lor şi au fost realizate după un ritual 
foarte precis, rezultat al vizitei spaţiale care s­a petrecut pe acest loc. Când au 
verificat dacă scrierile antice se aflau în siguranţă şi intacte, vizitatorii spaţiali 
au plecat spre Hesperus (Venus).
  Şeful indian venit din sud păzea "locurile secrete ale leului", aşa cum le­a
păzit când era Maya, pe cele care se aflau în Egipt. Apoi, după ce el a plecat de 
la Mesa Verde, ascunzişurile au fost din nou uitate, căci numai "controlorii" din
spaţiu şi cu el le cunoşteau amplasamentul. Legendele şi simbolurile indiene 
evidenţiază că vizitele din afară au fost făcute periodic, în diverse părţi ale 
Lumii Noi. Dacă­i întrebi pe indienii de azi de ce nu mai apar vizitatorii din 
spaţiu, atât de des, ei răspund calm că, după venirea omului alb, aceia nu mai 
vizitează atât de des poporul indian.
  Simbolul obişnuit al Discului Solar, aşa cum a fost decoperit foarte 
frecvent, şi care este făcut din cercuri concentrice, nu este, de fapt, un simbol 
solar. El reprezintă "roţi în interiorul roţilor", asemănătoare celor pe care le 
vedea Ezechiel. Navele spaţiale erau aproape de fluviul Chebar, în secolul VI î. I.
Ch., ca şi cele de la Marele Canion, din sec. al XIII­lea d. Ch.
  Indienii din Est au legende care vorbesc despre "poporul din Stele" şi 
despre "poporul de Sus". Indienii Mandan din Dakota de sud cred că universul 
se împarte în trei straturi: Lumea de Sus, Lumea pe care trăim (Pământul) şi 
Lumea de dedesubt. Ei cred că există oameni care trăiesc în aceste lumi. În alţi 
termeni: sunt rase subterane, rase de suprafaţă şi popoare care trăiesc 
deasupra, în ceruri.
  Mondănii cred că cometele şi constelaţiile sunt persoane sacre, care au 
trăit altădată pe pământ. Popoarele pământului nu respectă legile divine şi nu 
tratează cu persoanele sacre aşa cum s­ar cuveni, de aceea acestea s­au întors 
în Cer şi s­au stabilit acolo.
  Asta face trimitere la timpurile când vizitatorii din spaţiu au trăit pe 
pământ, printre naţiunile indiene.
  Se pare că indienii i­au tratat de o aşa manieră încât au hotărât să plece, 
întorcându­se în lumea lor natală, şi foştii vizitatori locuiesc acum în Stele şi 
Constelaţii.
  Găsim în mod curent la numeroase triburi indiene expresia "buchete de 
iarbă sacră" şi unele dintre ele se crede că ar conţine unele obiecte sacre venite 
din altă lume, de sus; de aceea, ele se numesc "buchete de iarbă de Sus", sau 
"mănunchi de iarbă din Stele". La origine, aceste buchete au conţinut în adevăr
cadouri şi daruri oferite de vizitatorii din spaţiu. Imaginaţi­vă că, într­unul din 
aceste buchete s­a găsit o bucată de metal necunoscut, făcând parte dintr­o 
rachetă venusiană, de acum multe sute de ani! Şi acestea fac parte din 
LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!
  Unele din descoperirile făcute în America de Nord, de obiecte de origine 
indiscutabil egipteană, au fost făcute în morminte şi temple care se află în 
regiunea de Vest a Statelor Unite. Cum a fost posibil ca astfel de obiecte – cum 
ar fi, de pildă, scarabeii – să fie îngropate alături de indieni care au murit în 
anii 1100­1300 d. Ch.?
  Cum au ajuns aceste obiecte din Egipt în America? Ele au fost găsite 
adânc îngropate în pământ îngheţat, în Alaska şi mai la nord încă, s­au găsit 
lămpi egiptene şi alte obiecte. Din păcate, aceste enigme au fost îndepărtate 
sau examinate în grabă de savanţi, care se tem ca scumpele lor teorii să nu se 
năruie, la lumina unor astfel de probe.
  Indienii Navajos au o legendă care vorbeşte de un zeu cu pielea albă şi 
părul blond, care vine pe pământ sosind din Cer într­un nor înconjurat de 
fulgere. El i­a învăţat să guverneze în mod înţelept. Iar indienii au fost uimiţi de
marea sa înţelepciune. Vizitatorul le­a spus că se va întoarce şi­i va ajuta din 
nou, dacă vor avea nevoie de el.
  Aproape toate popoarele au legende despre "micul popor" sau zeii sosiţi 
"la bordul navelor zburătoare". Aceste poveşti au persistat de­a lungul secolelor,
din India până­n America. Oamenii care trăiesc azi în regiuni de deşert, albi 
sau roşii, au văzut multe lucruri curioase, dar refuză să vorbească sau să le 
relateze lumii exterioare. Am constatat că sunt neîncrezători şi preferă să tacă.
  Indienii Navajos şi Hopis au văzut de multe ori "bondari" sau "farfurii 
zburătoare", dar se feresc să vorbească despre ele, chiar între ei. Cu mulţi ani 
în urmă, numeroşi indieni au observat un obiect sferic foarte mare, de mai mult
de 35 picioare diametru. Cum traversa cerul cu viteză mică, făcea impresia că­
şi schimbă forma, din lunguieţ devenind ca o pară, transformându­se mereu şi 
făcând un du­te­vino, în culorile curcubeului. Maşina respectivă a început să 
coboare pe versantul de sud­est al Muntelui Navajos. Ea a zburat foarte 
aproape de sol un timp şi mulţi se precipitară spre acel loc, s­o salute, dar ea s­
a îndepărtat şi a dispărut. Un indian Hopi, care a asistat la acest început de 
aterizare, a povestit: ". Da, noi ştim cine sunt, sunt cei pe care îi aşteptăm!"
  Toate popoarele primitive au poveşti despre Zeii albi, cu părul blond, care
trebuie să vină, pentru a­i ajuta să se ridice spre o nouă viaţă.
  Indienii Chippewas din Nord vorbesc de oameni mici, care vin în canoe de
piatră sau metal. Şi puteau merge cu acele canoe pe sub apă. Un bătrân 
Chippewas mi­a spus: "Când strămoşii noştri se apropiau de acele canoe, erau 
adesea traşi sub apă. Noi am crezut că ei s­au înecat, dar vom vedea într­o zi, 
aceeaşi canoe sosind în alt loc, mai târziu"
  Legenda "oalei Magice" este tot de origine Chippewas. Cu mulţi ani în 
urmă, un mare vrăjitor şi mai mulţi războinici erau într­o expediţie. Într­o 
noapte, au văzut o lumină căzând din cer şi lovind versantul unei coline. În 
dimineaţa a doua, s­au dus să vadă şi au găsit o oală enormă, rotundă, având 
pe suprafaţa ei sculptate animale curioase. Această marmită a tribului 
Chippewas, cu figuri de animale, aminteşte mult de "roţile" lui Ezechiel, cu 
figurile celor patru animale.
  Cei care se vor strădui să examineze aceste lucruri se vor găsi în faţa 
unor concluzii cu totul neaşteptate.
  Piramide există nu numai în Egipt, ci pe tot pământul.
  Când calendarul de piatră aztec va fi, în fine, descifrat, el va revela 
amplasamentul piramidelor existente în America. Acesta a fost ascuns cu 
dibăcie, înainte de sosirea unor oameni cum Cortez sau Coronado. Un 
scafandru celebru a descoperit chiar, acum câţiva ani, o piramidă de piatră 
imensă pe fundul unuia dintre cele mai mari lacuri din Wisconsin. Cunoştinţele
conţinute în calendarul de piatră aztec sunt echivalente cu cele plasate 
simbolic în Marea Piramidă. Calendarul de piatră a fost o amintire nepieritoare 
pentru Lumea Nouă (cele două Americi). Marea Piramidă a fost, tot astfel, 
martor pentru Lumea Veche (Egipt).
  Gigantica limbă care iese de pe figura Zeului Soarelui, pe calendarul de 
piatră aztec, simbolizează Lumina Lumii înscrisă în tabletele şi manuscrisele 
care au fost depozitate în piramidele din America, la fel de bine ca şi în 
camerele secrete din Egipt şi din alte părţi.
  LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI rămân a fi descoperite în lumea 
întreagă.
  Oameni precum Cortez, Coronado şi Pizzaro au încercat să descopere 
"locurile sacre ale Leului" din Lumea Nouă, exact cum ei au urmat acelaşi scop 
în încarnările din Lumea Veche. Au eşuat, căci camerele secrete ale Celui Mare 
sunt bine păzite şi protejate.
  Omul nu trebuie să primească aceste cunoştinţe înainte de venirea orei 
potrivite pentru aceasta. Starea documentelor a fost verificată în secolul XIII, 
apoi în secolul XVI, când mâna clerului lui Amon s­a întins pentru a distruge, 
încă o dată, cunoaşterea Adevărului. Cortez a ars textele sacre ale aztecilor şi, 
sub semnul crucii însângerate, au omorât, violat şi jefuit.
  Dar Adevărul nu a fost redus la pulbere decât în momentul început cu 
uzurparea tronului de către Horemheb. În acelaşi scop, Montezuma, înainte de 
a muri, a pus în siguranţă cele mai importante scrieri, care se vor descoperi în 
sălile secrete de sub ruinele templelor aztece ale Mexicului.
  Coronado, în altă încarnare, a fost unul dintre savanţii responsabili de 
distrugerea continentului Mu. El a revenit pentru a încerca să găsească 
capsulele temporare îngropate cu mii de ani înainte, dar n­a reuşit să le 
găsească, nici pe cele 7 oraşe ale Cibolei şi secretele lor.
  La 16 noiembrie 1532, Inca Atahualpa a fost luat prizonier de Pizzaro, 
cuceritorul spaniol al Peru­ului. Atahualpa a fost Tutankhamon, şi Pizzaro – 
unul dintre asasinii faraonului Smenkere, din a 18­a Dinastie egipteană. 
Pizzaro căuta, de fapt, "Marele Disc Solar" de aur, care a fost adus la origine din
Patria­Mamă – continentul Mu. Alţi exploratori în America de Sud au căutat 
zadarnic fabulosul El Dorado, dar nu l­au găsit niciodată.
  De fapt, este vorba de oraşele pierdute în interiorul lui Mato­Grosso 
brazilian, oraşe care au făcut parte dintr­o colonie Mu.
  "Discul Solar de Aur" a fost făcut din aur pur – "aur alchimic".
  Când Pizzaro l­a asasinat pe regele Atahualpa, curieri veniţi din toate 
colţurile ţării Inca au adus obiecte de aur lui Pizzaro, ca acesta să­l cruţe pe 
Inca. Aflând că regele lor e mort, au încetat să mai aducă aur. Pizzaro n­a fost 
destul de răbdător, fiindcă dacă ar fi aşteptat încă puţin, ar fi pus mâna pe una
dintre cele mai mari comori ale lumii, căci Discul Solar era mai mult decât o 
simplă imagine de veneraţie, a unui cult. Când era lovit, emitea nişte vibraţii a 
căror frecvenţă făcea posibilă teleportarea pentru preoţii Soarelui. Ei trebuiau 
doar să lovească Discul cu nişte instrumente anumite!
  El putea, de asemenea, să provoace cutremure de pământ.
  Discul fusese ascuns odată cu statuile de aur masiv, făcute în mărime 
naturală, care reprezentau pe precedenţii regi incaşi. Obiectele cele mai 
importante au fost păstrate pentru "Sfârşit", aşa că Pizzaro n­a primit decât 
piese de mai mică importanţă.
  De ce erau aceste statui de mărime naturală?
  Pentru că trupurile reale ale împăraţilor defuncţi, la Incaşi, erau 
transmutate, prin metoda vibraţiilor, în aur masiv. Aceasta era metoda lor de 
mumificare.
  Discul Solar este acum plasat sub paza "Confreriei celor 7 Raze", lângă 
lacul Titicaca, din Peru. Unul dintre cei mai mari ghicitori din Egipt s­a 
reîncarnat în Nostradamus (1503­1566). Profeţiile lui remarcabile au fost 
posibile prin întrebuinţarea unei bule de cristal, care la origine provenea din 
spaţiu, din timpul construcţiei Marii Piramide. Nostradamus a prezis 
descoperirea energiei atomice şi a anunţat distrugerea definitivă a civilizaţiei, 
prin eliberarea unei astfel de energii. El a dat totuşi o rază de speranţă: "Cerul 
va arăta semne" – voind să spună că ni se va da o ultimă şansă pentru a ne 
decide destinul. E vorba aici, desigur, de "semne" însemnând vizitatori veniţi 
din spaţiu. El a vorbit mult despre evenimentele care vor veni în zilele noastre: 
"un mare roi de albine va apare şi nu se ştie când va sosi". Viespile din Biblie şi 
albinele lui Nostradamus sunt farfuriile zburătoare de azi. În epistola către 
Henric II al Franţei vorbeşte de "păsări ciudate", care vor striga "acum! Acum!" 
"Păsările ciudate" şi "roiurile de albine" sunt vizitatorii din spaţiu.
  Membrii Confreriei Binelui colindă pământul din nou în zilele noastre, 
dar lumea nu cunoaşte pe aceşti bărbaţi şi femei.
  Iosif interpretează şi acum viziuni?
  Nero serveşte omenirea, făcând cercetări filosofice?
  Marcu caută şi acum "Locaşurile secrete"?
  Simon este în continuare "zelos"?
  Linus este acelaşi mare artist?
  Doamna Soarelui adună mereu fapte?
  Timotei lucrează în prezent cu Luca?
  Sitammun şi­a realizat visul de a fi un "canal" al Cuvântului?
  Matei trăieşte în deşert?
  Pavel a fondat UNITATEA?
  Miriam se interesează încă de muzică?
  Şi toţi sunt reîncarnaţi, în afară de Iuda Iscarioteanul. Lumea nu­i 
cunoaşte, cu excepţia celor care îi servesc.
  Multe descoperiri se vor face în Egipt în viitorul apropiat.
  Se vor aduce la lumina zilei, în urma săpăturilor efectuate în Statele 
Unite, în America Centrală şi de sud, lucruri fantastice. Vor fi găsite documente
stupefiante în Yucatan, unde există numeroase caverne profunde, subterane. 
Cartea Cuvântului Adevărului se va deschide lumii întregi atunci când 
conducătorii de popoare se vor reîncarna în persoana suveranilor lumii; astăzi, 
această carte se reînchide, fiindcă aceiaşi Lucrători se reîncarnează, dar nu 
sunt cunoscuţi.
  Totuşi, momentul când ei îşi vor dezvălui adevărata lor natură este 
aproape. Nu identităţile lor vechi, ci scopul lor pe acest Pământ în slujba 
Tatălui Ceresc şi a omului. Ei fac parte din altă creaţie, distinctă, ei se 
încarnează numai pentru a sluji.
  Altădată, omul a recurs la faraoni şi la regi, acum el nu mai are nevoie 
decât de el însuşi în relaţiile cu Creatorul său. Preoţii fără scrupule ai lui Amon
caută să despoaie omul de moştenirea lui legitimă, dar vor eşua; ei nu vor 
putea rezista vibraţiilor interne ale unei noi ordini cosmice.
  "Piatra aruncată de constructori a devenit piatră unghiulară". (Psalmul 
CXVIII: 22).
  "Vouă, deci, credincioşilor, onoarea, dar pentru necredincioşi, piatra pe 
care au aruncat­o constructorii, numai aceea a devenit piatră de vârf". (Prima 
Epistolă a Sf. Petru, II: 7).
  Singura construcţie care corespunde descrierii acestei construcţii 
spirituale date de Iisus – piatra unghiulară principală şi piatra de vârf – este 
Marea Piramidă a Egiptului. Singura piatră de înălţare sau de vârf a unei 
piramide poate fi în acelaşi timp o piatră unghiulară şi o piatră care este situată
în vârful edificiului, în care se reunesc cele 4 laturi. Această dublă condiţie nu 
poate fi îndeplinită de nici o altă construcţie.
  Iisus – "piatra de greutate spirituală" – nu este cu noi (corpul) în acest 
moment; cum este absentă piatra de vârf a Marii Piramide, care simbolizează pe
Iisus absent. Ea a fost "aruncată de constructorii piramidelor, care au venit mai
târziu, după cum şi Iisus a fost aruncat de oameni". (Isaia, LIII: 3).
  ". Iată că eu pun la Sion o piatră­martor, angulară (unghiulară), 
preţioasă, fundamentală. Cel care crede nu se va clătina". (Isaia, XXVIII: 16).
  Prima piatră simbolizează prima venire a lui Iisus. Atunci când va fi 
momentul celei de a doua veniri, ea va deveni piatra unghiulară a edificiului.
  "Astfel, voi nu sunteţi nici străini, nici gazde: voi sunteţi concetăţeni ai 
sfinţilor, voi sunteţi din Casa Tatălui Ceresc. Căci construcţia care sunteţi voi – 
corpul vostru – are ca temelie pe apostolii şi profeţii dinainte şi drept piatră 
unghiulară pe Iisus însuşi. În el orice construcţie se perfecţionează şi se 
amplifică într­un templu sfânt, întru Tatăl Ceresc; în el şi voi, de asemenea, v­
aţi integrat construcţiei, pentru a deveni o casă a lui Dumnezeu, în Spirit". 
(Epistola către Efesieni, II: 19­22).
  Când Iisus va reveni, când în mijlocul "norilor", "marea piramidă 
unghiulară de aramă" va fi din nou repusă la locul ei, edificiul va fi terminat.
  La câteva luni de la lansarea primelor bombe atomice asupra a două 
oraşe japoneze, un tânăr păstor bediun păştea capre în lungul coastei de est a 
Mării Moarte. El escaladă faleza care domina deşertul, fugărind un animal 
rătăcit de turma sa. Aruncă o piatră în deschizătura uneia dintre grotele săpate
de vânturi în faleza albă de gresie. Auzind zgomot de vas care se sparge, intră 
în interiorul cavernei şi descoperi imense oale de lut, pline de blocuri compacte,
răspândind un miros urât. Câteva luni mai târziu s­a aflat că era vorba de 
documente, care făceau parte dintr­o veche bibliotecă de rulouri şi manuscrise.
  În 1951, numeroase rulouri de hârtie conţinând mii de fragmente au fost 
dezgropate din altă cavernă, în acelaşi loc.
  Manuscrisele de la Marea Moartă conţineau cea mai mare parte din 
Biblie şi documentele conexe, dar, de asemenea, mărturii care aruncă o lumină 
nouă în ce priveşte anturajul şi gândirea religioasă ale tânărului Iisus. Aceste 
manuscrise revelau că Iisus, Ioan Botezătorul şi Ioan cel Iubit au făcut parte 
din ordinul monahal al Esenienilor. Descoperirea nu se limita numai la scrieri 
biblice originale. În întinderea deşertului, situat între falezele cu manuscrise şi 
malul de vest al Mării Moarte, au ieşit la iveală ruine, care arătau că aici a fost 
o veche mânăstire a Esenienilor. Lucru foarte important!
  Istoria lor aruncă o nouă lumină asupra studiului Bibliei şi asupra 
situaţiei creştinismului. Căci esenienii au influenţat considerabil dovedirea 
Noului Testament. Rulourile au fost descoperite pentru prima dată la începutul 
anului 1947. Chiar în acest an şi­au făcut apariţia pentru prima dată "farfuriile
zburătoare" pe cerul Terrei! În 1947, "lăcaşurile secrete ale Leului" au început 
să se deschidă.
  Conţinutul manuscriselor nu a fost divulgat deloc popoarelor 
pământului, căci descoperirea unui material aşa de original nu poate decât să 
răvăşească numeroase credinţe şi dogme teologice înguste, de astăzi.
  Erudiţii Bibliei, care studiază rulourile, ezită să dea în vileag 
descoperirile, căci acestea ar antrena importante shimbări teologice. Aceste 
manuscrise arată că esenienii se numeau între ei "Copiii Luminii", "Fiii 
Luminii", "Fiii Tatălui Ceresc", "Fiii Cerului". Aceste manuscrise fac desigur 
aluzie la Confreria Binelui, în slujba lui Aton, Dumnezeul Unic. Ele revelează că
această Confrerie se opune permanent "Fiilor întunericului", adoratorii falsului 
zeu Amon.
  Manuscrisele vorbesc de timpul viitor, când Iisus va împărţi Pământul şi 
va salva pe cei aleşi, care vor forma poporul NOII ALIANŢE.
  Alte rulouri indică pe esenieni drept "Fii ai Noii Alianţe". Se referă de 
multe ori la pâinea ruptă şi vinul băut, care sunt simbolurile "mesei sacre". 
Vinul reprezintă "viţa sacră a lui David", iar pâinea "viaţa şi cunoaşterea Tatălui
Ceresc".
  Aceşti "Copii ai Celei Mai Mari Lumini", care sunt descendenţi din Viţa de
vie sfântă a lui David" servesc în perioada "ospăţului sacru", "viaţa şi 
cunoaşterea lui Dumnezeu".
  Cum va reacţiona lumea creştină pusă în faţa probelor absolut 
convingătoare că învăţăturile lui Iisus se bazează pe o remarcabilă moştenire 
spirituală, la care au contribuit mai multe persoane? Cum vor primi teologii cu 
spirit limitat faptul indiscutabil că revelaţia creştină n­a fost explozia 
spectaculoasă a unei nebuloase spirituale deasupra întinderilor dezolate ale 
Iudeii?
  Dar acest deşert nu era abandonat! El era plin de numeroase "lumini", 
lumini care au fost fluturate cu curaj, în timpul luptelor care au urmat, timp de
secole, de "Lucrătorii", al căror devotament pentru Aton – Dumnezeul Justiţiei 
şi al Milei ­apărând în mijlocul perioadei de idolatrie a cultului lui Amon ­îi 
arată ca pe instrumente remarcabile ale revelaţiei divine.
  Teologii au refuzat altădată de a accepta că pământul este rotund, cu 
toate că savanţii antichităţii au spus­o şi au dovedit­o, timp de milenii. Ei au 
refuzat să creadă că există şi alte sisteme planetare, cu Sori şi Lună, în afară de
săracul nostru Pământ şi satelitul său. Ei au strigat: "erezie" şi au proclamat că
oameni animaţi de spiritul rău voiau să distrugă "fundamentele credinţei 
sacre".
  "Credinţa sacră" nu poate fi distrusă, dacă ea vine într­adevăr de la Tatăl 
Ceresc, dar cei care predică oamenilor doctrinele după poruncile Tatălui Ceresc
vor fi cuceriţi de noile revelaţii pe cale să fie cunoscute de umanitate.
  Ceaţa întunericului, credinţa în Amon va fi alungată şi Tatăl Infinit va fi 
revelat în fine, mult mai exigent în ceea ce priveşte Dragostea Sa Divină şi mai 
explicit în ceea ce priveşte subiectul Alegerii ce i se oferă umanităţii, fragile şi 
îndărătnice; totul va fi mai convingător şi mai real pentru sceptici! Adevărul nu 
va rămâne mult timp încă acoperit de mister.
  "În prezent, Celui care are puterea de a vă întări, după Evanghelia Mea şi
după vestirea lui Iisus, revelaţia unei taine care a fost ascunsă timp de veacuri;
dar astăzi s­a arătat prin scrieri profetice, la porunca Dumnezeului celui veşnic,
şi a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, pentru ca ele să vină la 
ascultarea credinţei". (Epistola către Romani, XVI: 25 – 26).
  Misterele vor fi dezvăluite în întregime când pe Pământul sfâşiat de 
cutremure de pământ, "Lăcaşurile secrete ale Leului" nu vor mai fi secrete.
  "Misterul Misterelor" va fi revelat în sunetul marilor trompete. Terra îşi va
primi recompensa, căci timp de secole, gândurile oamenilor răi au provocat o 
vibraţie care trebuie să se exprime acum pe un plan fizic. Gândurile celor care 
sunt în lumină au căpătat şi ele o "frecvenţă", care va deschide, neapărat, 
camerele secrete ale templelor secrete din timpurile cele mai vechi. La fel, ele 
pot sigila şi proteja manuscrisele, ca şi mormintele. Vibraţiile pot tot atât de 
bine să le deschidă, în "Plenitatea timpului!" "Căci nimic nu este acoperit care 
nu trebuie scos la iveală, nimic ascuns, care nu trebuie să fie cunoscut". 
(Matei, X: 26).
  "Şi vor fi fulgere şi nişte tunete, însoţite de un cutremur puternic; de 
când sunt oameni pe pământ niciodată nu s­a văzut un cutremur aşa de 
violent". (Apocalipsul, XVI: 18).
  Nostradamus a prezis un mare cutremur de pământ care va descoperi 
Mormântul lui Sf. Petru şi care va distruge Vaticanul! Ceea ce a fost descoperit 
şi numit "mormântul Sf. Petru" nu este adevăratul mormânt al Apostolului. 
Cele 7 coline ale Romei vor fi separate violent şi mormântul şi adevărurile vor fi 
scoase la lumină, tot aşa cum s­a întâmplat cu mormântul lui Iosif din Egipt – 
în timpul începerii Exodului, când în plină noapte a Exodului Final, printr­un 
violent cutremur de pământ, a fost descoperit şi scos la suprafaţă. Acum se va 
întâmpla la fel, acele morminte şi adevăruri vor fi revelate unei lumi care va 
radia de strălucirea unei noi vibraţii, a ZORILOR AURITE.
  "Cine are urechi de auzit să audă. Învingătorului îi voi da mană ascunsă; 
îi voi da, de asemenea, o pietricică albă, pe care va fi gravat un nume nou, pe 
care nu­l cunoaşte nimeni, decât cel care îl va primi". (Apocalips, II: 17).
  "Secerişul "Îngerilor trimişi" va fi slab; ei vor mânca din mana ascunsă; 
lor li se va da o pietricică albă. Pe această pietricică va fi gravat un nume nou".
  "Mana ascunsă" este o frecvenţă a Zorilor de Aur, "pietricica albă" este 
planeta purificată; "numele nou" este o entitate venită dintr­o altă dimensiune 
spaţio­temporală.
  Când LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI se vor deschide omului, el se 
va găsi în mijlocul "Locurilor Secrete ale Tunetului" şi vechea Cunoaştere a 
locurilor secrete, treptele îi vor aparţine din nou, după milioane de ani de 
cercetare. Pământul va fi scuturat şi se va cutremura; temelia colinelor se va 
micşora, ele vor fi zguduite. Cerurile vor proclama NOUTATEA şi UNIREA 
eternă a tuturor lucrurilor.
  Toate acestea se vor întâmpla în această generaţie.
  Şi până în momentul Descoperirii Finale, Adevărul Luminii Celei Mari 
este asemănător unui Leu, avid de prada sa, ca un leu tânăr, ascuns în 
lăcaşurile sale!
  Doctorul Williamson, celebrul specialist anglo­saxon în ezoterism şi 
misticism, a fost unul dintre cei patru martori ai faimoasei călătorii a lui 
Georges Adamski, în farfuria zburătoare.
  El ne vorbeşte astăzi despre vechii maeştri ai Terrei, care aparţin unei 
epoci în care rasa umană era încă în copilărie. El ne arată că ştiinţa 
predecesorilor noştri nu este total pierdută, căci a rămas încredinţată unor 
arhive secrete, accesibile câtorva foarte rari iniţiaţi. Aceste ascunzători închid o 
ştiinţă ocultă şi ele se numesc "Lăcaşurile secrete ale Leului", de care vorbeşte 
tradiţia.
  Imensul interes al cărţii dr. Williamson este că a încercat să povestească 
conţinutul acestor arhive şi să descopere locurile pe unde sunt ele păstrate.
  M. Maier – Tripus Aureus.
  EPILOG.
  Când omul va fi cucerit oceanul şi când va zbura în aer cu aripi 
asemenea păsărilor, când el va învăţa să stăpânească trăsnetul, atunci va 
începe timpul războiului.
  Mare va fi bătălia care se va desfăşura între tenebre şi lumină. Naţiunile 
se vor ridica contra naţiunilor, servindu­se de forţe rele. Nişte arme de forţă vor 
face să dispară oamenii de pe Pământ; atunci vor veni Fiii Dimineţii şi ei vor 
elibera secretul lor către copiii oamenilor, zicând: "o, omule, încetează luptele 
tale fratricide, numai aşa vei putea ajunge la Lumină. Desparte­te de 
scepticismul tău, o, frate al meu, şi fii cărarea şi înţelege că noi avem dreptate".
(Tabletele de smarald).
  Un mare ciclu temporal este pe cale să se încheie, un altul va începe în 
curând. Iisus bate la porţile inimii omenirii. Cei care­l vor lăsa să intre sunt 
"Copiii Noii Alianţe".
  Cei care vor gândi că perfecţiunea nu poate fi atinsă, decât eliminând şi 
înăbuşind orice dorinţă, vor afla un mare adevăr universal:
  Omul nu a fost niciodată judecat după ce n­a făcut.
  El este judecat pentru viaţa sa, Pentru gândurile sale, Vorbele sale, Şi nu 
pentru faptele pe care nu le­a făcut.
  Alături de descoperirile făcute pe Pământ, omul va face multe descoperiri 
ştiinţifice în Pământ. În trecut, omul a explorat continente necunoscute. În 
viitor, echipat cu instrumente stranii, el va explora regatele necunoscute ale 
Luminii, Culorii, Sunetului, şi ale Conştiinţei.
  Noi vom asista atunci la Crepusculul Zeilor, când distrugerea finală a 
Vechii Ere se va produce, şi oamenii şi zeii vor fi regeneraţi şi reuniţi. Omul va 
primi atunci revelaţia exactă a moştenirii sale nemuritoare. El va afla că 
lucrurile terestre pot să­i reveleze natura spiritului său. Din Est vor veni 
imense secrete. Mari Reuniuni ale Celor Vechi au avut loc, având ca proiecte 
dragostea pe Pământ, pentru bărbaţii şi femeile ce locuiesc pe această planetă.
  Aceste adunări ale Celor Vechi s­au ţinut pe Pământ şi ei au căutat 
conţinutul ce trebuiue împărtăşit oamenilor; în adevăr, ei au văzut Casa 
Comorilor care conţine Cunoaşterea, ce va fi revelată, dar care acum este 
ascunsă.
  "Mare, mare este bogăţia îngropată, atât de mare încât spiritul omului nu
poate s­o conceapă; civilizaţii, care s­au născut şi care au pierit odinioară, se 
vor ridica din ruinele timpului, ele se vor manifesta din nou; mari ape se vor 
retrage şi vor lăsa să apară secretele lor.
  În adevăr, munca va începe din nou". (Scripturile de Aur, LXXXVI: 32­
35).
  "Cine locuieşte în LOCURILE SECRETE ale Celui Prea Înalt, la umbra 
Celui Atotputernic?" (Psalmii, XCI: 1).
  "În adevăr, Domnul Iahve nu va face nimic, numai va da pe faţă secretul 
său, faţă de servitorii săi, Profeţii. Leul a rostit: CINE NU S­AR TEME? Domnul 
Iahve vorbeşte: CINE NU VA PROFEŢI?" (Amos, III: 7­8).
  Reîncarnările lui Merk.
  MERK – conducătorul Navelor de Lumină, venit de pe Venus; a luat 
legătura cu femeia­istoric; a ajuns cerşetor pe timpul lui Iosif. L­a ajutat soţia 
lui Iosif, Asenath, care era fosta femeie­istoric.
  HADAD – prinţ al Edomului, a rămas orfan, crescut de Faraonul Ahmoz I;
se însoară cu sora Reginei Tafnes, cumnata lui Ahmoz I.
  MARE PREOT ÎN EGIPT – în timpul Faraonului Tutmes III; ajunge 
TUTANKHAMON, fratele mai mic al lui Aknaton, căruia îi urmează la domnie; 
se însoară cu fiica lui Aknaton, care este fosta soră a Reginei Tafnes.
  AARON – fratele lui Moise.
  Profetul EZECHIEL.
  SIMMIAS – studentul grec care asistă la otrăvirea lui Socrate.
  SFÂNTUL GHEORGHE.
  MARCU EVANGHELISTUL.
  DOGELE VENEŢIEI, apoi vine într­o Navă de Lumină la Mesa Verde, 
unde îl primeşte Doamna Soarelui, încarnată în bărbat.
  Regele Inca ATAHUALPA – asasinat de Pizzaro, care fusese ucigaşul 
Faraonului Smenkere

SFÂRŞIT