PERSONALITĂȚII

ALE LUMII
ANTICE

NUME: CHIHAIA ROBERT

 Faraonul Menes

Meny, mai cunoscut însă sub numele de Menes (în limba

greacă) este considerat drept fondatorul primei dinastii thinite
din Egipt (pe atunci, capitala țării). Domnia lui Menes se pierde
în negura timpului și în originea miturilor egiptene care îl fac
primul om care a domnit peste Egipt după zeul Horus și semi-
zei. Unii îl văd ca pe cel care a inspirat mitul lui Osiris. Menes
este primul faraon reprezentat, purtând coiful simbolul al
unificării regatelor Egiptului de sus și de jos. Se pare că a adus o
mare prosperitate țării. A creat fortărețe în regiunea Gaza și o a
doua capitală la intersecția celor două țări din Memphis, care,
cu This, de unde era originar, i-a permis să controleze mai bine
țara Egiptului.Domnia lui este situată în jurul anului 3150 î.e.n.
Se pare că este primul care a purtat coroana dublă, pschent.
Acest fapt va fi reînnoit în Memphis până în epoca greacă.
Menes s-a căsătorit cu Neith-Hotep și cuplul a avut un copil,
probabil succesorul său, pe nume Hor-Aha.Legenda spune că
regele Menes a fondat orașul Memphis în jurul anului 3000
înainte de Christos, care va fi capitala Egiptului pe tot parcursul
Vechiului Imperiu, un oraș extrem de important de-a lungul
istoriei egiptene aflat sub protecția zeului Ptah (Cel care
deschide), demiurgul Memphisului și patronul artizanilor.
 Faraonul Keops

Khufu , cunoscut de grecii antici sub numele de Cheops, a fost

un monarh egiptean antic care a fost al doilea faraon al Dinastiei a IV-a,
în prima jumătate a perioadei Vechiului Regat (secolul al XXVI-lea
î.Hr.). Khufu l-a succedat pe tatălui său Sneferu ca rege. E în general
acceptat că a comandat Marea Piramidă din Giza, una dintre Cele Ș apte
Minuni ale Lumii Antice, dar multe alte aspecte ale domniei sale sunt
slab documentate. Singurul portret complet păstrat al regelui este o
figurină de fildeș înaltă de 7,5 centimetri, găsită într-o ruină a unui
templu într-o perioadă ulterioară la Abydos, în 1903. Toate
celelalte reliefuri și statui au fost găsite sub formă de fragmente, iar
multe clădiri ale lui Khufu s-au pierdut. Tot ce se știe despre Khufu
provine din inscripții din necropola sa de la Giza și din documente
ulterioare. Încă nu e clar cât timp a guvernat Khufu Egiptul, pentru că
documentele istorice de mai târziu se contrazic între ele, iar sursele
contemporane sunt rare. Totuși, Canonul Regal de la Torino din a XIX-a
Dinastie îi dă lui Khufu 23 de ani de guvernare. Istoricul antic Herodot îi
dă 50 de ani, iar istoricul antic Manetho îi dă chiar 63 de ani de domnie.
Cifrele astea sunt considerate acum o exagerare sau o interpretare greșită
a surselor antichizate. Există doar câteva indicii legate de activitățile
politice ale lui Khufu în interiorul Egipt și în afara sa. În Egipt, Khufu
este documentat în mai multe inscripții ale unor clădiri și statui. Numele
lui Khufu apare în inscripțiile de la Elkab și Elefantina și în carierele
locale de la Hatnub și Wadi Hammamat. La Saqqara au fost găsite două
figuri de teracotă ale zeiței Bastet, pe care, la bazele lor, este incizat
numele horus al lui Khufu. Au fost depozitate la Saqqara în
timpul Regatului Mijlociu, dar crearea lor poate să fie datată ca fiind din
timpul domniei lui Khufu.
 Ramses al II- lea
Ramses al II-lea a fost al treilea faraon al celei de-a XIX-a
Dinastii a Egiptului, Noul Regat. Este considerat cel mai
cunoscut și cel mai mare faraon al Egiptului antic. Data
încoronării lui Ramses al II-lea, III Shemu ziua 27 (31 mai
1279 î.Hr.), a fost declarată sărbătoare în timpul Dinastiei XX.
În prima parte a domniei sale s-a axat pe construcția de orașe,
temple și monumente și a stabilit capitala în noul oraș Pi-
Ramses în Delta Nilului, pe ruinele orașului Avaris. S-a
născut în anul 1303 î.Hr., iar la vârsta de 14 ani Ramses a fost
numit Prinț Regent de către tatăl său Seti I. Ramses a primit
responsabilități de la o vârstă fragedă, la 10 ani fiind numit
Comandant al armatei și Supervizor al construcțiilor. În al
doilea an, Ramses al II-lea i-a învins în mod decisiv pe pirații
Shardana, care au provocat ravagii de-a lungul coastei
mediteraneene din Egipt, prin atacarea navelor de marfă. În
al patrulea an al domniei, a inițiat prima campanie în Siria, și
a comemorat-o prin ridicarea unei stele în apropiere de Beirut.
În primăvara lui 1274 î.Hr, anul al cincilea al domniei lui
Ramses, Imperiul Hitit aliat cu Anatolia și Siria, hotărăsc să
atace teritoriul nordic al Egiptului. Ramses avea să riposteze
cu o armată formată din 20.000 de soldați și care de luptă.
Numărul de efective al celor două tabere, nu sunt susținute de
dovezi exacte, dar confruntarea finală rămâne în istorie
cunoscută drept una dintre cele mai mari bătălii ale
antichitații, Bătălia de la Kadesh. Deznodământul bătăliei a
fost incert, fiecare parte declarându-se victorioasă. După
bătălie, Muwatallis al II-lea îi propune lui Ramses al II-lea un
tratat de pace, dar acesta îl refuză. Înainte să moară Ramses
suferea de grave probleme dentare și de asemenea, avea
probleme cu circulația sângelui, din pricina arteritei. Ramses
a murit la Pi-Ramses pe data de 1 septembrie 1213 î.Hr.,
domnind peste Egipt aproape șaizeci și șapte de ani.
 Solon
Solon (n. 640/638 î.Hr. - d. 560/558 î.Hr.) s-a născut în
Atena,intr-o familie de nobili eupatrizi.Nu a fost prea
bogat prin origine, dar a acumulat avere din comerțul
maritim. S-a impus în viața politică a Atenei în 594-593
î.Hr. Acesta a initiat reforme menite sa democratizeze
societatea greceasca. Pe plan politic, reformele lui Solon
au insemnat o adevarata constitutie. El a impartit poporul
in 4 categorii, dupa avere si nu dupa originea sociala ca
pana atunci. Se dadea astfel o lovitura grea societatii,
deoarece puteau accede in functii politice si cetatenii din
demos, care erau bogati. Solon a acordat o atentie
deosebita institutiilor statului: a restabilit importanta
Adunarii Poporului(eclessia , care detinea rolul cel mai
important in conducerea statului. A înființat Sfatul celor
400(bule), Tribunalul juratilor. Pe plan social-economic,
i-a emancipat pe trani, a redat libertatea celor care
devenise sclavi din cauza datoriilor, a redat debitorilor
pamanturile.
 Alexandru Macedon
Alexandru cel Mare, cunoscut și sub numele de Alexandru
Macedon sau Alexandros III Philippou, rege al Macedoniei (336
î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și
conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-
au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat. În anul
338 î.Hr. Alexandru ia parte la Bătălia de la Cheroneea, în care
regele Filip al II-lea a învins alianța dintre Atena și Teba,
instaurând astfel hegemonia regatului macedonean asupra
întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei
macedonene, având un rol hotărâtor în victoria finală. În anul
336 î.Hr., Filip a declarat "Război de pedepsire" Imperiului
Persan și a trimis o armată în Asia Mică. A cimentat legăturile
sale cu Alexandru I al Epirului, oferindu-i mâna fiicei lui
Cleopatra, fapt care a condus la izolarea soției sale, Olimpia,
care nu a mai putut conta pe sprijinul fratelui ei. Dar în același
an, când Alexandru se întoarse din exil, Filip al II-lea a fost
asasinat la Aegae, într-un amfiteatru, de către Pausanias,
căpitanul gărzii sale. Odată ajuns în Tars, Alexandru îl
cucerește, după care cade grav bolnav; unii spun că din cauza
oboselii, alții că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheața a
râului Cidnus. Situația este cu atât mai gravă cu cât regele
Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perșii. Cu toate acestea,
Alexandru se mobilizează și, ajutat de locul propice al bătăliei,
dar și de abilitatea sa de a-și ordona și conduce trupele în luptă,
reușește să pună pe fugă imensa armată de 600.000 de oameni
pe care perșii o strânseseră pe câmpia de la Issos. Darius fuge,
lăsându-și în mâinile învingătorului mama, soția, fiicele și o
pradă de război imensă și se retrage dincolo de Eufrat. De acum,
drumurile Siriei și ale Egiptului sunt în fața lui Alexandru, cu
atât mai mult cu cât multe orașe i se predau. Singur orașul Tir a
rezistat timp de 6 luni, ceea ce va atrage asupra lui mânia lui
Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă și cei 30.000
de prizonieri luați de armata lui Alexandru au fost vânduți ca
sclavi. Apoi regele atacă și cucerește Gaza, fiind rănit de două
ori. În anul 332 î.Hr. Alexandru cel Mare a cucerit orașul
Ierusalim fără luptă și a permis evreilor să-și continue cultul și
ritualul religios. Alexandru cel Mare, Rege al Macedoniei și
conducătorul unui imperiu enorm, care se întindea de la
marginea Chinei, până în Egipt și Europa, a murit pe 10 iunie
323 î.Hr., la vârsta de 32 de ani, din cauza malariei (conform
opiniei unora) sau a fost otrăvit (conform altora).
 Pericle
Pericle (aproximativ 495 - 429 î.Hr.) a fost un general,
orator și om de stat atenian. A fost conducător al Atenei
între 443 și 429 î.Hr., timp în care a inițiat numeroase
reforme democratice, care au transformat orașul într-un
centru politic, cultural, artistic și economic al lumii
grecești. A construit Partenonul, noul Erechtheion(d) și
altele. În timpul conducerii sale a început Războiul
peloponesiac (431 - 404 î.Hr.), în care a fost implicată și
Atena. Pericle s-a născut în anul 495 Î.Hr., avându-l ca
tată pe Xantipos și mamă pe Agariste. Pericle îşi preţuia
mult viaţa personală. Nu era un om de lume şi nici nu
prea ieşea pe nicăieri, pentru că se distra mai bine acasă.
În Atena, Pericle a întâmpinat oarecare opoziţie ca să-i
convingă pe concetăţenii săi în ridicarea Partenonului, cea
mai bogată moştenire arhitectonică şi de artă pe care ne-a
lăsat-o Grecia. A fost răpus de ciumă, care a lovit Atena
în perioada desfășurării războiului peloponesiac.
 Iulius Cezar
Gaius Iulius Caesar în română cunoscut și ca Iulius Cezar a fost
un conducător politic și general roman și una dintre cele mai
influente și mai controversate personalități din istorie. Rolul său
a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea
democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman. A
provocat războaie de cucerire fără acordul senatului roman.
Cucerirea Galiei, plănuită de Cezar, a inclus sub dominația
romană teritorii până la Oceanul Atlantic. În anul 55 î.Hr. Cezar
a lansat prima invazie romană în Marea Britanie. Cezar a ieșit
învingător într-un război civil, devenind dictator al lumii
romane, și a inițiat o vastă acțiune de reformare a societății
romane și a guvernării acesteia. El s-a proclamat dictator pe
viață și a centralizat puternic guvernarea statului slăbit din cauza
războiului civil pornit tot de Cezar. Perioada de războaie civile a
transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul
de bunic, în același timp și fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian,
cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul
împărat. Gaius Iulius Caesar și-a însușit controlul oficial asupra
provinciilor Illyria, Galia Cisalpină și Galia Transalpină în anul
59 î.Hr. Până în anul 56 î.Hr., pe măsură ce Cezar împingea
controlul roman în întreaga provincie galică, situația politică din
Roma era pe cale de a se destrăma. Aflat în mijlocul planificării
următoarelor acțiuni în Galia, Britania și Germania, Cezar s-a
reîntors în Galia Cisalpină, știind că trebuie să se afirme din nou
pentru sprijinul Senatului Roman. Înainte ca Cezar să-și poată
concentra atenția asupra Britaniei, o invazie germanică de-a
lungul Rinului, în teritoriul ubian i-a întors atenția asupra
Germaniei. Invadatorii au trimis ambasadori către Cezar
spunând că doreau pace, însă Cezar le-a cerut mutarea de pe
teritoriul Galiei și a ordonat mobilizarea legiunilor sale pentru a
înfăptui acest lucru. Înainte ca Cezar să pornească atacurile,
cavaleria sa a fost atacată prin surprindere, 78 de romani fiind
uciși în luptă. Un asalt la scală majoră a fost lansat apoi asupra
taberei germanice și, conform lui Cezar, 430.000 de germani
rămași fără lider, femei și copii au fost adunați laolaltă. Romanii
au măcelărit fără discriminare, trimițând masa de persoane către
Rin, unde mulți alții au sucombat înecându-se. Nu se știe care a
fost numărul victimelor până la final, însă Cezar a pretins că nu
a pierdut nici măcar un soldat. Cezar se întoarce în Italia în luna
septembrie a anului 45 î. Hr. și completează testamentul printre
primele sale sarcini, numindu-l pe Octavian ca unic succesor. O
altă statuie a lui Cezar a fost plasată în templul lui Quirinus cu
inscripția Zeului Invincibil. A murit asasinat, iar moartea lui
Cezar a marcat totodată, ironic, sfârșitul republicii romane,
republică pentru binele căreia fusese ucis.
 Împăratul Traian
Marcus Ulpius Nerva Traianus a fost împărat roman între 98-
117, al doilea din așa-zișii cinci împărați buni ai Imperiului
Roman. În timpul domniei sale imperiul a ajuns la întinderea
teritorială maximă. Noul împărat a fost primit de oamenii din
Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin
guvernarea fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui
Domițian. A eliberat cetățenii romani care fuseseră închiși pe
nedrept de Domițian și a returnat proprietăți confiscate.
Popularitatea sa a ajuns să fie atât de mare încât Senatul Roman
i-a acordat lui Traian titlul de optimus, adică „cel mai bun”. Dar
Traian a rămas în istorie și pentru luptele sale. În 101, a lansat o
expediție în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre și l-a forțat
un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian
a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la
Roma încununat cu succes și a primit titlul de Dacicus
Maximus. Totuși, la scurt timp, Decebal a adus iarăși probleme
Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-
dunărene să i se alăture. Traian se hotărăște să atace din nou,
inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, și reușesc să
cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmizegetusa, fiind
distrusă. Decebal s-a sinucis. Traian a construit un nou oraș,
numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa la
aproximativ 70 km de vechea capitală. A hotărât să colonizeze
Dacia cu romani și a anexat-o ca provincie romană. Pentru
următorii șapte ani, Traian a domnit ca un împărat civil. În acest
timp, a corespondat cu Pliniu pe tema creștinilor, spunându-i în
principiu că îi va lăsa în pace atât timp cât nu-și vor practica
religia în public. A construit câteva noi clădiri, monumente și
drumuri în Italia și Iberia natală. Magnificul forum, ce
adăpostește și Columna lui Traian, care amândouă au fost
ridicate pentru a comemora victoriile din Dacia, se mențin în
Roma până în zilele noastre. Târziu în 116, pe când se odihnea
în provincia Cilicia și plănuia încă un război împotriva Parției,
Traian s-a îmbolnăvit. Sănătatea i s-a înrăutățit în primăvara și
vara lui 117, până când la 9 august a murit. Pe patul de moarte l-
a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind împărat, a
returnat Mesopotamia Parției. Toate celelalte teritorii cucerite de
Traian au fost păstrate.
 Hadrian
Publius Aelius Traianus Hadrianus cunoscut ca Hadrian, a fost
împărat roman între anii 117-138. Hadrian a fost al treilea dintre
așa-zișii „cei cinci împărați buni ai Imperiului Roman”. Originar
din provincia Baetica din Hispania, ca și Traian, care îi este rudă
și tutore și cu a cărui nepoată, Vibia Sabina, se va căsători,
Hadrian își începe cariera în rândurile armatei. Guvernator al
Siriei (din 116/117), Hadrian este adoptat de către Traian și, la
insistențele Plotinei, soția acestuia, desemnat pe patul de
moarte, succesor (8 august 117).Începutul domniei lui Hadrian
este marcat de „conspirația celor patru consulari”, soldată cu
executarea lor. Spirit neliniștit, sensibil, de o neobosită
curiozitate, Hadrian a străbătut, în lungi călătorii, toate
provinciile imperiului, în care a petrecut mai mult timp decât la
Roma.A inițiat o serie de reforme în armată și justiție; arta și
arhitectura au înflorit în timpul domniei lui. În capitală este
restaurat Panteonul și se construiește Mausoleul său (viitorul
Castel Sant'Angelo) – necropola împăraților romani până la
Caracalla. Hadrian a acordat o deosebită atenție promovării
filosofiei și literaturii, manifestând o pronunțată înclinare pentru
cultura greacă. El însuși era filosof și scriitor, fiind autorul unor
poezii în greacă și latină, discursuri, scrieri filologice și
enciclopedice. Pe plan extern, Hadrian încheie pacea cu parții și
renunță la ultimele cuceriri ale lui Traian din provinciile
Armenia, Asiria și Mesopotamia, fixând granița orientală pe
Eufrat. Legate de vizitele împăratului în Dacia, au loc două
reorganizări administrative ale provinciei, împărțită în 119 în
Dacia Superior și Dacia Inferior, iar în 123 în Dacia
Porolissensis, Dacia Superior și Dacia Inferior.În Britannia,
Hadrian a construit zidul defensiv ce îi va purta numele, și care
trasa granița de nord a Imperiului Roman. În anul 132, intenția
lui Hadrian de a înălța un templu al lui Jupiter la Ierusalim a
declanșat ultima mare răscoală a iudeilor, condusă de Bar Kohba
și reprimată în 135. Hadrian rămâne una dintre cele mai
originale personalități din galeria principatului.
 Constantin cel Mare
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus, cunoscut sub
numele Constantin cel Mare, a fost Împărat Roman între 306 și
337. Din 324, el a condus ca împărat unic. Împăratul Constantin
I a dus o politică militară, religioasă și economică profund
reformatoare, care i-a permis să reunească sub unica sa
autoritate un Imperiu Roman slăbit și divizat. Reformele sale au
favorizat din plin avântul Creștinismului, spre care s-a întors
treptat, devenind unul dintre sfinți pentru Biserica Ortodoxă și
Greco-Catolică. În 312, Constantin „a trecut la credința creștină”
și a continuat să dețină funcția Pontifex Maximus funcție care
permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toți cei
cărora li se atribuise titlul de „Caesar”, adică conducător al
statului roman și al religiei, bineînțeles păgâne, funcție deținută
de toți Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos. Relațiile
dintre Cezar și Licinius au început să se tensioneze, astfel, în
316, se declanșează un prim război civil. Constantin obține o
victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia). Înțelegerea care s-a
încheiat între cei doi prevedea ca Licinius să-i cedeze lui
Constantin toate provinciile sale est-europene cu excepția
Traciei, păstrându-și însă poziția de augustus. Imperiul Roman
este astfel reunificat și supus autorității unui unic împărat,
situație politică nemaiîntâlnită din anul 285. Constantin, care se
revendica drept alesul pe pământ al divinității unice,
abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului
creștin. Principiul adopțiunii viitorilor împărați este înlocuit cu
cel al eredității dinastice. Constantin a continuat și a desăvârșit
toate reformele inițiate de împăratul Dioclețian. Pe plan religios,
în 325 Constantin a convocat la Niceea primul conciliu
ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și
canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine
drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă.
Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul și de a face
din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod
oficial hotarele noului său oraș, mutându-le cu circa 4 km în
afară și mărind cam de 4 ori suprafața sa. Noul oraș a devenit un
centru al creștinismului, reședința unui patriarh, comparabil ca
dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. „Noua Romă”
a moștenit instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradiții
culturale ale Răsăritului grec. La scurt timp după Paștele din 337
(3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a fost botezat de
episcopul arian Eusebiu de Nicomidia, iar după botez a purtat
numai veșminte albe precum ale unui neofit creștin în locul
veșmintelor imperiale. În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337,
Constantin a murit la Nicomedia (azi Izmit) în Turcia. Trupul
său a fost dus cu escortă la Constantinopol și expus pe un
catafalc de onoare în Palatul imperial.
 Burebista
Burebista (82 î.Hr. - 44 î.Hr.) a fost rege al geto-dacilor și
întemeietorul statului dac. Conform spuselor lui Strabon,
Burebista a fost un lider politic și militar impresionant, al
ținuturilor locuite de geto-daci. Fiind un desăvârșit lider și
strateg militar a reușit unirea triburilor geto-dacice, iar cu
ajutorul sfatului său de tarabostes și cu ajutorul marelui preot,
Deceneu, a reușit să introducă o serie de măsuri administrative
care au avut un rol important în consolidarea și stabilitatea
statului, a recrutat oameni noi pentru administrarea agriculturii,
strângerea dărilor, supravegherea muncilor obștești obligatorii,
făcând, astfel, posibilă realizarea sistemului de fortificații în
Dacia, a introdus sistemul de legi beligines, iar pe plan spiritual
și-a întărit propriul cult. Mâna sa dreaptă în timpul domniei a
fost marele preot Deceneu. Cu ajutorul lui, Burebista a realizat
transformări politice interne și a convins geto-dacilor că preotul
este capabil să interpreteze voia lui Dumnezeu, ceea ce a ajutat
la educarea supușilor săi. Nucleul statului era situat în sudul
Transilvaniei, în regiunea munților Orăștiei (Sarmizegetusa).
Burebista a reușit unificarea triburilor geto-dace bazându-se pe o
puternică forță armată care-i era fidelă. La apogeu, armata lui
Burebista a fost estimată la 200.000 de oameni, număr pe care
Vasile Pârvan îl socotește mai degrabă modest decât exagerat,
dar acest număr nu a fost unanim acceptat de către comunitatea
istoricilor secolului XX. Armata lui Burebista era formată din
două categorii principale de forțe: oastea regelui, cu caracter mai
mult sau mai puțin permanent și o oaste alcătuită din
contingente conduse de fostele mari căpetenii de formațiuni
politice devenite acum generali ai lui Burebista. După moartea
lui Burebista, regatul său s-a destrămat în patru apoi în cinci
regate mai mici. Așa dar, triburile străine au ieșit de sub
stăpânirea dacilor, coloniile grecești de pe litoralul Mării Negre
nu mai recunoșteau stăpânirea Daciei asupra lor.
 Decebal
Decebal a fost regele Daciei între anii 87-106.Regele Decebal a avut mai multe
războaie cu romanii, care îi vor recunoaște abilitățile militare și politice. Încă din
primul an de domnie, din anul 85, Decebal se confrunta cu o situație dificilă. Roma
organizează prima campanie în inima Daciei. Împăratul Domițian, pentru a-l
pedepsi pe Decebal, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene,
Cornelius Fuscus, să treacă Dunărea. Într-un defileu carpatic, Decebal atrage
forțele romane într-o cursă. Comandantul roman cade în luptă, iar Decebal duce în
Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a.
Marea bătălie are loc la Tapae. La un an de la victorie, în 88, o armată romană
condusă de Tettius Iulianus atacă din nou regatul lui Decebal, pătrunzând în Dacia
prin Banat. Decebal așteaptă în defilelul de la Tapae. Confruntarea se încheie cu
victoria romană. Deși înfrânt de romani, din cauza dificultăților întâmpinate de
armatele imperiale în Pannonia în lupta cu quazii și marcomanii, care-l sprijiniseră
pe regele dac, Decebal încheie o pace avantajoasă cu împăratul Domițian în anul
89. Decebal era numit client al Romei, iar regatul său, regat clientelar, primea
meșteri mineri, instructori militari etc. În schimbul unor subvenții în bani și
ingineri, Decebal se recunoaște rege clientelar al Romei și continuă, în următorii
12 ani de pace, să-și consolideze puterea și statul. Procesul de centralizare a
statului dac este accelerat, armata este echipată și instruită. Se inițiază un vast
program de construcții civile și militare, îndeosebi în regiunea Munților Orăștie.
Încearcă să stabilească relații cu popoare și state inamice Romei. Confruntările
dintre daci și romani au reînceput în timpul împăratului Traian. La începutul anului
101, armata romană, condusă chiar de împărat, după ambele pregătiri de aproape 3
ani, a atacat Dacia cu 13-14 legiuni și alte unități auxiliare (în total circa 150.000
de soldați). La 25 martie 101 împăratul părăsește Roma, traversează Dunărea pe
poduri de vase la Lederata (Ramna) și Dierna (Orșova) pătrunzând în Dacia prin
Banat. Dio Cassius menționează episodul în care burii germanici cu aliații lor îi
trimit lui Traian o ciupercă uriașă pe care era scris un mesaj prin care romanii sunt
sfătuiți pentru binele lor să se întoarcă la Roma. Are loc bătălia de la Tapae, în
vara anului 101, iar Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Bătălia se
încheie cu victoria romană.În iarna și primăvara anului 102, Decebal este înfrânt la
Nicopolis ad Istrum și în Dobrogea la Adamclissi. În toamna anului 102, Decebal
este silit să încheie o pace zdrobitoare pentru Dacia: regele dac trebuia să dărâme
zidurile cetăților, să cedeze o serie de teritorii și să renunțe la orice independență
în politica externă. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit
inginer al epocii, înalță, între Drobeta și Pontes, în anii 103-105, un pod peste
Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105, inițiind cel de-al doilea
război dacic.Abandonat de aliați, atacat prin Banat, Valea Oltului și Moldova,
constrâns continuu la defensivă, Decebal se retrage în citadela din Munții Orăștiei.
După cucerirea puternicelor cetăți care păzeau accesul spre capitală: Blidaru,
Costești, Piatra Roșie, Bănița, Căpâlna, Tilișca, legiunile romane încep asediul
Sarmizegetusei.În ciuda rezistenței, cetatea este cucerită și distrusă din temelii.
Decebal, împreună cu câteva căpetenii, reușește să părăsească cetatea încercând să
continue rezistența împotriva romanilor în interiorul țării. Este urmărit de cavaleria
romană și pentru a nu cădea viu în mâinile dușmanului, Decebal s-a sinucis, ceea
ce este atestat de stela funerară de la Filippi a lui Tiberius Claudius Maximus,
ofițerul care a adus împăratului Traian capul și mâna dreaptă a lui Decebal, la
Ranisstorum.