Egiptul antic…civilizatie sau 

mit?

1. Faraonul nu lasa niciodata sa i se vada parul.

Purta intotdeauna o peruca, numita nemes.

2. Ca mustele sa nu se aseze pe el, Pepi II tinea langa el cativa sclavi

dezbracati a caror corpuri erau unse cu miere pentru a atrage mustele.

3. Atat barbatii cat si femeile egiptene purtau machiaje elaborate. Machiajul

pentru ochi era in general verde (facut din cupru) sau negru (facut din
plumb). Egiptenii credeau ca machajul are puteri vindecatoare.

4. Cum antibioticele au inceput sa fie folosite de abia in secolul XX,

medicamentele egiptenilor includeau mancaruri mucegaite sau pamant. De
exemplu, infectiile erau tratate cu paine mucegaita.

5 Copiii egipteni nu purtau deloc haine

.
pana la adolescenta. Caldura din Egipt facea ca hainele sa nu fie necesare.

6. Egiptenii bogati purtau peruci iar cei saraci purtau parul lung pe spate sau
in cozi impletite. Pana la 12 ani, baietii egipteni aveau capul ras cu doar o
suvita lunga de par .
 7. Nu se stie cine i-a retezat nasul
Sfinxului. Insa exista schite cu statuia fara nas din 1737, deci nici Napoleon
nu l-a distrus si nici in timpul razboaielor mondiale. Singurul despre care se
stie ca i-a facut stricaiuni este un cleric musulman Sa’im al-dahr, care a fost
linsat in 1378 pentru vandalism.

8. Egiptenii credeau ca pamantul este plat si rotund (ca o placinta) si Nilul

trecea prin centrul lui.

9. Soldatii egipteni erau folositi si ca un fel de politisti

care trebuiau sa pastreze linistea interna. Mai mult ei strangeau si taxele
pentru faraoni.

11. Piramida din Djoser construita in 2600 i.Hr. este cea mai veche piramida
a lumii. Original, era imprejmuita de un zid de 1037 cm care avea 15 usi.
Doar una dintre usi era deschisa.

12. Femeile din egiptul antic se bucurau de egalitate economica si legala cu

barbatii. Insa din punct de vedere social nu erau egale cu barbatii.
 14. Cand corpul era mumificat, i se scoteau
aproape toate organele. Crierul era scos prin nari iar intestinele erau scoase
si conservate in borcane. Singurul organ care nu era scos era inima, pentru
ca egiptenii o considerau lacasul sufletului.

15. Ramses avea 8 sotii oficiale si peste 100 de

concubine. Avea 90 de ani cand a murit in 1212 i. hr.

16.In Egiptul antic, doliul era reprezentat de culoarea alba, nu de cea

neagra, ca in zilele noastre.

17.Piramida soarelui din Teotihuacan, Mexic, a fost construita deasupra unei

pesteri unde se spune ca s-a nascut Soarele . Aceasta piramida exista si in
zilele noastre.

18.In Egiptul antic, cei saraci erau inmormantati pur si simplu in desert,
nisipul mumificand natural corpurile lor

19.Egiptenii sunt primii care au vorbit despre nemurirea sufletului

 20.Inimile regilor si faraonilor erau cantarite,
dupa moarte, intr-o balanta, cu pana zeitei Maat, ceea ce simboliza adevar si
corectitudine. Daca inima si pana se balansau, persoana traise o viata buna.
Dar daca inima era incarcata cu pacate, un monstru cu cap de crocodil numit
Ammit-infuleca indata inima. Fara inima, persoana nu putea intra in regatul
mortilor.
Egiptul se situeaza in nord-estul Africii la intretaierea drumurilor care leaga trei
mari continente,Africa,Asia si Europa
o pozitie unica.Conditiile climaterice specifice zonei ne duc cu gandul la un imens
desert, dar existenta fluviului Nil cu revarsarile
sale periodice au transformat pamantul intr-o campie rodnica si 
bogata fiind cel care a dus la dezvoltarea civilizatiei egiptene cu 
toate caracteristicile sale unice, o civilizatie care nu a fost influen-
tata de vecini,contribuind la caracterul sedentar al asezarilor.
Fenomenul natural al revarsarilor care fertilizau solul a fost completat cu lucrari de
irigatii si constructii hidrotehnice care
au dus la dezvoltarea timpurie a unei economii agricole foarte
performanta la acea data.
“Egiptul este un dar al Nilului” spune Herodot,subliniind
dependenta totala fata de acest fluviu a dezvoltarii civilizatiei
egiptene, ducand la crearea primului stat centralizat condus de 
un rege zeu.
Din neolitic sunt atestate asezari de tip agricol constituite
in Nome conduse de un sef local numit nomarh.Prin reunirea
acestor nome s-au format doua mari regate , Regatul de Sus si
Regatul de Jos. Aceste doua regate au fost reunite la randul lor
in perioada predinastica sub sceptrul regelui Narmer intr-un
singur mare stat unitar si despotic.
Egiptenii nu sunt o civilizatie de razboinici spre deosebire
de Mesopotamia care au realizat o unificare treptata prin razboaie
de cucerire si prin supunerea unor cetati de catre altele.
Izvoarele privind istoria Egiptului sunt numeroase existand multe documente scrise dar
si foarte multe descoperiri
arheologice care ne dezvaluie toate clasele sociale,pe langa faraoni si aristrocati gasind
si elemente vietii oamenilor simpli.
Ca izvoare scrise avem :Biblia,scrieri grecesti si latine ,amintind
aici pe Herodot, Strabon, Diodor din Sicilia, documente juridice
contabile, religioase, testamente , opera literare, arhivele palatelor regale ,documente
care probeaza existenta unui stat
unitar centralizat, puternic birocratizat si ierarhizat.

Istoria Egiptului este impartita , dupa traditia pastrata

in scrierile preotului alexandrin Manethon,din perioada
elenistica, in 33 de dinastii.In anumite perioade se presupune
ca ar fi existat si dinastii paralele dar fara prea mare importanta.
Cele 33 de dinastii se grupeaza in cateva mari perioade.
Epoca protodinastica sau thinita cuprinde dinastiile 1-2 care este
perioada unirii celor doua regate de catre regele legendar Menes .Din aceasta perioada
descoperirile arheologice au scos
la iveala statuete de fildes sau podoabe din metal pretios, vase
pictate cu scene figurative.
Regatul Vechi , a doua mare perioada cuprinde dinastiile 3-6 
fiind o perioada de pace si prosperitate Egiptul neangajandu-se in nici un conflict cu
vecinii fiind interesat mai ales in 
dezvoltarea relatiilor comerciale cu Siria, Libia si Nubia.
In aceasta perioada s-au dezvoltat mestesugurile si stiinta 
constructiei, pentru prima data in istoria omenirii folosindu-se
piatra la cladirea unor monumente impresionante facute pentru
vesnicie si anume celebrele piramide: piramida regelui Djoser,
marile piramide de la Gizeh, a lui Keops, Kefren si Mykerinos.
Deasemenea in aceasta perioada se construieste si marele Sfinx.
Tot acum sunt scrise primele opere literare cu caracter liturgic,
gravate in mormintele faraonilor.
Prima perioada intermediara este reprezentata de dinastiile 7-11
in care au loc invazii ale popoarelor asiatice , este o perioada
de anarhie si decline a autoritatii faraonice poporul se rascoala
si isi cere dreptul la nemurire , drept rezervat pana atunci 
numai faraonului zeu ,tara se descentralizeaza.Totusi cultura 
nu este afectata imbogatindu-se cu cateva texte cu caracter
sapiental printre care intalnim Invataturile regelui Meri-ka-re
precum si texte cu caracter magic implicate in ritualurile 
funerare.
Dupa aceasta prima perioada intermediara urmeaza,in dinastia
12, perioada regatului de mijloc sau Theban , care incepe prin
refacerea puterii faraonului si stabilirea capitalei la Theba.
In aceasta perioada Egiptul duce o politica de extindere a 
teritoriilor sale prin cucerirea Nubiei si Sudanului.Deasemenea
apare un alt tip de mormant, hipogeul, un mormant sapat in 
stanca inconjurat de portice cu o alee marginita de arbori.
Acest model il intalnim la Deir-el-Bahri.In aceasta perioada
zeul supreme al Egiptului este Amon , o ipostaza a zeului soare.
A doua perioada intermediara reprezentata de dinastiile 13-17
este epoca navalirilor asiatice ale hicsosilor care vor stapani
Egiptul circa 200 de ani organizati intr-un stat in Delta Nilului.
Acestia introduce in Egipt calul si carul de lupta.
Apogeul dezvoltarii statului egiptean il reprezinta perioada 
regatului nou sau Ramesid in timpul dinastiilor 18-20, cand 
Egiptul cunoaste cea mai mare intindere teritoriala ajungand
cu granitele dincolo de Eufrat.Este perioada domniei marilor
faraoni militari ,Ramses al-doi-lea sau Tutmes IV, sau faraonul
reformator-Amenophis IV-faraonul eretic si sotia sa Nefertiti.
Reforma lui religioasa reliefeaza cel mai bine tendinta religiei
egiptene de a deveni monoteista,in aceasta perioada zeul reprezentativ fiind zeul
discului solar –Aton.
Urmeaza a treia perioada intermediara sau a dinastiilor libiene
care cuprinde dinastiile 22-24.Cu cea de 25-a dinastie incepe
perioada de decadenta , in cadrul careia urmeaza pe rand dinastia etiopiana sau kusita,
ocupatia asiriana, ocupatia persana
dinastia saita , cucerirea macedoneana(332 i.hr.) si perioada 
elenistica,si in sfarsit ultima dinastie ,a 33-a este cea a 
imparatilor romani incepand chiar cu Augustus.
Estetica arhitecturii egiptene - Arhitectura perioadei predinastice ,
influentata de traditii sumeriene , a transmis arhitecturii regatului timpuriu zidurile intarite
cu rezalite , procedeu derivat , sub aspect plastic, din constructii executate din materiale
vegetale. 

a) locuintele perioadei neolitice 

- plan oval : colibe usoare de trestie si tulpini de papirus sau constructii de pamant
batut 
- plan rectangular : constructii din caramida modelata manual si uscata la soare .

b) constructii destinate apararii 

- asezari inconjurate de ziduri de caramida cruda, cu intranduri si 
iesinduri in forma de rezalituri
- turnuri de forma unor trunchiuri de con, cu scari exterioare

c) locuinta capeteniei, sursa arhitecturii templului: coliba de trestie cu acoperisul curbat

sustinut de stalpi, inconjurata de un zid de incinta.

1.2. Arhitectura regatului timpuriu (3000- 2778 i.e.n)

Arhitectura monumentala a Egiptului se naste odata cu constituirea statului despotic,
sub impulsul credintei privind viata de dincolo de mormant, programul funerar devenind
programul domiunant al arhitecturii regatelor timpurii si vechi. Ca si suveranii celor doua
regate, faraonii primelor dinastii au avut cate doua morminte: un mormant fals (cenotaf)
in forma de tumulus, in Egiptul de Sus la Abydos si un mormant locuinta , in Egiptul de
Jos la Saqqara.

a) nasterea arhitecturii monumentale funerare si de cult

b) traditii funerare distincte in Egiptul de Sus si Egiptul de Jos
- morminte cu tumulus,necropolele regale de la Abydos
-mormintele locuinta de la Saqqara (cel mai vechi mormant regal (faraonul Aha) 
- originea prezumtiva a mormantului piramida 
c) sinteza tipurilor de arhitectura funerara din sud si din nord

1.3 Arhitectura regatului vechi (2778 – 2263 i.e.n)

In cursul regatului vechi , mormantul tumular de tip mastaba , originar din Egiptul de
Sus si transplantat la Memphis in cursul dinastiei a II-a , ramane tipul utilizat de
demniatri. Evolutia sa, legata de trecerea de la caramida la piatra, reflecta tendinta
catre perforarea tot mai accentuata a masivului de zidarie , in contul unor incaperi
destinate cultului.

a) diferentierea mijloacelor tehnice in arhitectura locuintei si cea funerara

b) trecerea de la caramida la piatra in arhitectura funerara
c) nasterea ideii plastice a arhitecturii in trepte (piramida faraonului Doser)
d) templul de cult funerar si templul de primire 
e) statuia Sfinxului 
f) evolutia mormantului de tip mastaba

Evolutia mormantului piramida:

1. piramida lui Zoster de la Saqqara in trepte
2. piramida lui Snefru de la Meidun
3. piramida de la Dashur –sud
Sistemul numeric la egipteni - Scrierea egipteana are semne speciale pentru
unitati, zeci, sute, mii, zeci de mii, sute de mii si milioane, dupa cum reiese din fig.1.

Dupa cum se vede semnul este repetat de numarul de ori necesar pentru a exprima
numarul dorit de unitati, zeci, sute, etc.In scriere,cifrele de rang mai inalt sunt asezate
inaintea celorlalte, de pilda:
Pentru 152 023 
Pentru 966.

Desi foarte simplu, acest sistem nu este lipsit de inconveniente; intr-adevar, chiar si cea
mai simpla nomenclatura impune repetarea unui numar enorm de semne.

Acest inconvenient major al sistemului numeric egiptean este, de altfel, si cauza

greselilor frecvente din calculele scribilor. Chiar daca se tine seama ca semnele
hieratice simplifica scrierea cifrelor, ramane totusi evident ca un asemenea procedeu nu
este adecvat calculelor complicate mai ales celor pe care le reclama astronomia.

Sistemul de numeratie egiptean si adoptarea lui inca de la inceputurile civilizatiei din

valea Nilului au izvoratm, evident, din necesitati de ordin social-economic specifice tarii.
Egiptul, ca monarhie unitara si strict centralizate se intinde de la nord la sud, ca o
panglica subtire, pe o lungime de peste 1000 Km. Fiecare provincie, fiecare domeniu
agricol - s-ar putea zice – formeaza o celula a acestui corp peste masura de lung. 

Pentru a putea administra intreaga tara, chiar numai pentru a-i cunoaste resursele si a
lua masurile corespunzatoare, autoritatile centrale ca si cele din provincie erau obligate,
intr-o tara care nu a avut niciodata un etalon monetar, sa tina o enorma contabilitate a
bunurilor materiale. Aritmetica si geometria la egipteni isi tradeaza aceasta origine care
si-a pus amprenta asupra intregii stiinte egiptene. 

Scribul, obisnuit sa faca “situatii’’ interminabile de bunuri materiale, de provizii, de

oameni etc, lasa impresia ca se simte foarte stingherit cand iese din lumea datelor
concrete; notiunea de de ‘’ semn’’ (simbol), indispensabila unei stiinte cat de cat
evoluate, pare sa-i fi fost intotdeauna straina.

Religia Egiptului
De-a lungul întregului Nil se înalţă şi astăzi templele pe care vechii egipteni le-au
construit pentru a-şi cinsti zeii. Ei au construit şi piramide, unde odihnesc mumiile
faraonilor.
Vreme de peste 3000 de ani (din 3200 până în 30 î. Cr.), civilizaţia egipteană înfloreşte
într-un ţinut deşertic, pârjolit de soare. În valea îngustă pe care creşterea apelor Nilului
o face foarte mănoasă. Oraşe puternice sunt unite sub autoritatea unui rege, faraonul.
Printre numeroşii zei cărora egiptenii li se închină figurează şi faraonul, pe care aceştia
îl consideră un zeu viu. Preoţi aflaţi în slujba sa se ocupă de zei în fiecare templu.
Aceştia diriguiesc de asemenea ceremoniile pentru morţi, care deţin un loc însemnat în
religie.
Zeii egipteni
Fiecare regiune, fiecare oraş cinsteşte zei diferiţi. Totuşi principalii zei sunt recunoscuţi
de toţi.
Amon-Ra, zeul Soarelui, este unul dintre cei mai importanţi zei. Purtând pe cap un disc
solar, el se naşte în fiecare dimineaţă şi dispare în fiecare seară. Pe tot timpul zilei,
navighează în barca sa de aur pe oceanul cerului. Osiris este, potrivit legendei, primul
rege al Egiptului. Fratele său, Seth, îl asasinează şi îi taie trupul în paisprezece bucăţi,
pe care le împrăştie în tot Egiptul. Isis, soţia lui Osiris, găseşte rând pe rând bucăţile,
reconstituie trupul, îl înfăşoară în fâşii de pânză şi îşi învie soţul. Osiris este astfel prima
mumie şi devine zeul Morţilor. Isis este o vrăjitoare, zeiţă a Vieţii şi mamă ideală. Horus
este fiul lui Osiris şi al lui Isis. El îşi răzbună tatăl, smulgându-i lui Seth tronul Egiptului.
El este zeul şoim, protector al faraonului. Prin anul 1360 î. Cr., faraonul Amenhotep al
IV-lea încearcă să impună un zeu unic, pe Aton, zeu al Soarelui. El însuşi îşi schimbă
numele în Akhenaton (adorator al Soarelui). După moartea sa, se revine la vechea
religie, căci egiptenii rămân ataşaţi de zeii lor tradiţionali.
Faraonul
Faraonul, rege al Egiptului, este considerat deopotrivă preotul suprem şi un zeu viu
printre oameni. Din acest motiv, el nu trebuie privit în faţă. Egiptenii cred că el este un
urmaş al primului rege legendar al Egiptului, Osiris, şi reîncarnarea lui Horus pe
pământ. După moarte, el se va întoarce în lumea zeilor. Faraonul este căpetenia
religioasă. În principiu, el trebuie să fie singurul care să se roage la zei în templu. Însă
el îi împuterniceşte pe preoţi să facă acest lucru, întrucât nu poate fi prezent zilnic în
toate templele din regat. 
Templele
Templele sunt locuinţele zeilor. Sunt construite la malul Nilului, iar faţada lor este
întotdeauna paralelă cu fluviul. O lungă alee străjuită de sfincşi duce la intrarea
monumentală. În interior se deschide curtea unde poporul are dreptul să ia loc doar cu
ocazia marilor sărbători. Din fundul curţii, se intră într-o sală cu coloane unde se oferă
sacrificii în timpul ceremoniilor. Într-o altă sală, se găseşte barca pe care este instalată
statuia zeului cu prilejul procesiunilor pe Nil. În fundul templului, într-o săliţă splendid
decorată, se află sălaşul zeului, naosul, în care este închisă statuia. Numai faraonul şi
preoţii au dreptul să pătrundă aici.
Preoţii
În fiecare templu, există mai mulţi preoţi, conduşi de un mare preot. Preoţii trebuie să
ştie să citească şi să scrie. Funcţia lor se transmite din tată în fiu. Ei alcătuiesc un grup
social bogat şi puternic, căci percep birurile cuvenite zeilor. Preoţii trebuie să fie raşi şi
să poarte un veşmânt lung. Ei au grijă de zeul căruia îi este închinat templul. Întrucât se
consideră că zeul sălăşluieşte în statuia care îl întruchipează, în fiecare dimineaţă
preoţii trezesc această statuie. O spală, o înmiresmează, o îmbracă şi o hrănesc, după
care depun ofrandele la picioarele ei.
Viaţa de după moarte
Pentru egipteni, omul continuă să trăiască şi după moarte. Trecerea din împărăţia
morţilor este periculoasă şi, de aceea, morţii sunt ocrotiţi prin tot felul de ritualuri şi
rugăciuni. Mormintele sunt concepute ca nişte adevărate locuinţe, în care sunt
depozitate toate mobilele şi obiectele necesare defunctului în noua sa viaţă. Însă,
înainte, el va trebui să iasă învingător din încercarea redutabilă a judecăţii lui Osiris.
Ritualurile funerare
Mortul cunoaşte o altă viaţă în lumea de dincolo, cu condiţia ca trupul său să fie
conservat. În acest scop, trupul trebuie îmbălsămat pentru a fi transformat în mumie. O
mască pictată după chipul mortului îi acoperă faţa. Mumia este aşezată apoi în trei
sarcofage care se încastrează unele în altele. Acestea au forma trupului mortului, iar în
ultimul este zugrăvit după chipul său. Lângă sarcofag sunt plasate toate lucrurile
trebuincioase vieţii cotidiene, îndeosebi hrană, obiecte de toaletă, bijuterii şi de
asemenea arme. Nişte statuiete sau ,,shauabtis”, care reprezintă slujitorii, vor munci în
locul mortului în lumea de dincolo. Defuncţii înstăriţi iau cu ei până la 365 de şauabtis,
astfel încât să aibă un servitor în fiecare zi a anului.
Mormintele
Pentru a-şi proteja trupul şi bogăţiile pe care le iau cu ei în lumea de dincolo, faraonii
pun să li se clădească nişte morminte uriaşe pe malul vestic al Nilului. Acest mal era
considerat malul morţilor, fiindcă soarele apune pe această parte a fluviului. Mormintele
primilor faraoni numite mastaba, sunt nişte mari edificii joase şi rectangulare. În
mastaba se află un puţ adânc care duce la încăperea unde odihneşte mortul. Deasupra
se află camera ofrandelor. Când faraonii hotărăsc să-şi construiască piramide, aceste
mastaba devin mormintele înalţilor demnitari ai regatului. Piramidele erau iniţial cu
trepte, cum este cea a regelui Djoser de la Saqqarah, simbolizând o scară gigantică
pentru a urca în sălaşul zeilor. Apoi, cele patru pante ale lor devin netede şi
simbolizează o rază de soare, cum sunt cele ale piramidei lui Kheops. În interior o lungă
galerie în pantă duce la un adevărat apartament alcătuit din mai multe încăperi
despărţite prin uşi sigilate, care înconjoară camera unde se află sarcofagul şi unde se
găsesc bogăţiile regelui defunct. Un sistem de galerii şi de camere goale au rolul de ai
păcăli pe hoţi, însă aproape toate mormintele au fost jefuite pe vremea faraonilor.
Prin anul 1500 î.Cr., faraonii preferă să pună să li se sape mormintele (hipogee) în
pereţii abrupţi ai munţilor din faţa oraşului Teba, în Valea Regilor. Ca şi vechile
mastaba, hipogeele sunt alcătuite dintr-o încăpere de cult care cuprinde mai multe săli
foarte mari, ornate cu basoreliefuri sau cu picturi. Un puţ tainic duce la camera
sarcofagului. Mormintele mai modeste sunt nişte puţuri adânci de 5 m, în fundul cărora
se află o încăpere strict dimensionată pentru a găzdui sicriul, în care mortul nu este
mumificat. Cât despre săraci, aceştia sunt înfăşuraţi într-o rogojină şi îngropaţi direct în
nisip, cu câteva obiecte familiare.
Judecata lui Osiris
După moarte, defunctul începe o lungă călătorie până în împărăţia lui Osiris (sau
împărăţia morţilor), trebuind să apară în faţa unui tribunal. Cartea morţilor, culegere de
formule magice care au fost aşezate în sarcofag, se presupune că îl poate ajuta pe
defunct care trebuie să răspundă la interogatoriul lui Osiris despre faptele din viaţă.
Apoi sufletul defunctului este cântărit: inima lui este pusă pe unul din talerele balanţei,
iar pe celălalt se află o pană. Dacă talerele sunt în echilibru, mortul intră în împărăţia lui
Osiris. În caz contrar, este devorat de un monstru şi dispare pentru totdeauna.
Bibliografie: ,,Religiile lumii”- LAROUSSE

Antichitatea se refera la o vastă parte a lumii dar in principal la cea

organizată in jurul Marii Mediterane.Se diferenţiază antichitatea orientală (Egiptul ,
Mesopotamia) si antichitatea occidentală (Grecia si Roma). 
In antichitate ,care reprezintă 4000 de ani de istorie, au aparut germenii civilizatiei care
s-au dezvoltat in decursul vremii si s-a transmis până in zilele noastre. Civilizatia a
apărut in orient de unde s-a răspândit către occident.

Conditiile naturale dintre cele doua fluvii Tigru si Eufrat au condus la aparitia si
dezvoltarea agriculturii.Acest tinut pe care grecii antici il numeau Mesopotamia este
locul in care au aparut primele asezări organizate sub forma de orase.Mesopotamienii
au descoperit irigatiile in agricultura si au domesticit animale precum oaia ,capra si
porcul. 

Tot ei au dezvoltat una dintre cele mai mari descoperiri ale tehnicii si anume
metalurgia(extragerea metalului din minereu).De asemenea au descoperit cărămida şi
şi-au construit locuinţe zidite si tencuite cu lut. In aceasta perioada apar si credinţele
religioase.Dezvoltarea oraselor a determinat crearea unei arte monumentale(temple,
palate etc) care ia amploare din ce in ce mai mult odata cu aparitia si construirea
statelor si apoi a imperiilor.

Cea mai impresionantă dintre civilizatiile lumii antice s-a dezvoltat pe malul Nilului
:Egiptul antic.Egiptenii au fost excelenti in arhitectura funerara : piramide si morminte de
faraoni.De asemenea au construit temple importante ca cel de la Luxor si sculpturi
monumentale cum esta celebrul Sfinx.

Oraşele grecilor erau asezate in special pe malul marii si comertul a cunoscut o inflorire
deosebita .Trocul a fost inlocuit de monedă .Grecii sunt primii care au trăit după legile
democraţiei.In Grecia antica s-au dezvoltat arta ,stiinta ,matematica ,geometria,
literatura si filozofia.

Arhitectura grecilor antici este caracterizata printr-un rafinament deosebit(temple

construite din piatra ,inconjurate de coloane si cu acoperis inalt in pantă). Teatrul a fost
inventat de asemenea de greci.Ei işi jucau piesele de teatru in celebrele amfiteatre.
Dintre artele practicate de greci sculptura in marmură este cea mai bine
reprezentata.Pictura greceasca s-a pastrat până in zilaele noastre doar pe vase de lut
folosite la conservarea vinului si uleiului.Arta mozaicului a aparut tot in Grecia.

Roma va prelua de la greci toată aceasta mostenire ,o va dezvolta si va lăsa posteritatii

opere de artă de o valoare inestimabilă , monumente numeroase ,temple(basilici).
Romanii sunt primii care au construit drumuri pavate intre oraşele imperiului , poduri,
apeducte si viaducte.

Lumea din ziua de azi se bazează pe moştenirile antichitatii.Noi ne conducem ca si

grecii antici prin democraţie. Irigatiile stau la baza agriculturii moderne. Moneda este
folosita pentru comert. Drumurile moderne leaga orasele noastre la fel ca pe vremea
romanilor. Arhitectura din ziua de azi foloseşte şi elementele arhitecturii antice
(coloane , arcade ,bolţi). Ştiintele s-au dezvoltat pe bazele puse de catre gânditorii
antici.Artele plastice, literatura, teatrul se inspira din operele antice. Descoperiri
arheologice in egipt - Pe teritoriul de astazi al egiptului au fost descoperite numeroase
vestigii arheologice care la inceput nu au putut fi descifrate din cauza ca scrisul era cu
hieroglife. Solutia a venit de la un savant francez jean francois champollion(1719-1832).
de mic a fost interesat de istorie,mai tarziu axandu-se pe studierea vestigiilor si
monumentelor faraonilor din egipt.

Descoperiri arheologice in egipt - In 1818 termina liceul la grenoble

iar studiile si le axeaza pe limba egipteana si arheologia tarii faraonilor. S-a ocupat de
muzeul luvru unde a deschis publicului in 1827 o expozitie cu vestigii egiptene.El este
cel care a pus bazele egiptologiei moderne ,in1830 devenind membru al academiei
franceze .Si-a continuat studiile la colege du france unde s-a specializat pe limbile
orientale . Dupa ce si-a terminat studiile a fost profesor la roial colege of grenoble.

In 1828 face o lunga calatorie in egipt unde descopera secretul hieroglifelor. El a pornit
de la 3 inscripti:piatra neagra de bazalt de la roseta, obeliscul de la assuan si un
papirus cu scriere demotica. El a pornit de la numele regilor ptolemeu si cleopatra
reusind sa descifreze alfabetul vechilor egipteni ale caror inscriptii dateaza din secolul 3
i.d.hr.

Dupa aceasta mare descoperire scrie in 1836 gramatica egipteana,in 1842 dictionar
egiptean iar in 1814 faraonii egiptului. O data cu descoperirea interpretarii hieroglifelor a
inceput si descifrarea inscriptiilor.

Astfel s-a incercat o apropiere intre materialele epigrafice descoperite de egiptologi si

literatura didactico poetica a v.t. Principalele inscriptii arheologice descoperite in egipt
au fost:
1. proverbele lui ahiqar, text descoperit la elephantine siene
2. inscriptia faraonului merenptah
3. tablitele de la tell-al- amarna

1 Proverbele lui Ahiqar gasite in traducere araba arata au fost studiate in baza relatiei
cu povestirile din biblie. Numele de ahiqar il gasim si in cartea tobit el fiind un consilier
superior al regilor sanaherib si asarhadon. Un istoric englez victor mathews in cartea
old testament parallels ne vorbeste despre 2 scriitori cunoscuti sub numele de ahiqar si
amen-am-ope care au scris mai devreme decat autorii cartilor didactico-poetice si ale
caror proverbe sa aseamana cu cele din biblie.
In 1906 un arheolog german a descoperit o editie a memoriilor lui ahiqar si s-a dus in
insula elephantine care este astazi parte a orasuluiaswan in s egiptului pentru a
continua descoperirile arheologige. El a observat ca multe din proverbele lui se
aseamana cu pildele lui solomon.
Egiptul faraonic, lumea Nilului- Memfisul si documentele hieroglifice,
demotice si grecesti

Egiptul faraonic care a strabatut cu mare stralucire patru milenii numai in antichitate, a
dezvoltat pe tot parcursul existentei lui o civilizatie nu numai de neconfundat prin
trasaturile ei specifice, ci si de o impresionanta continuitate stilistica.

Provenind din epoca neolitica, asemanatoare in liniile ei generale pretutindeni, lumea

Nilului si-a configurat trasaturi proprii inca de la inceputurile primei dinastii evoluand
apoi spectaculos. Originile primei dinastii sunt plasate de istorici in jurul anului 3100 i.H.

Faraonii egipteni construiau colosalele lor temple si piramide menite eternitatii, cand in
Europa dainuia epoca primitiva iar in Asia se purtau lupte de liliputani intre mici cetati
intarite, intre asezari inconjurate de palisade ori intre sate cu locuintepalustre.
Stupefianta civilizatie a egiptenilor evolua constant si sigur pe cand Europa si Asia
anterioara erau inca prada roirii popoarelor migratoare.

Consolidat ca stat puternic prin armata sa, asezat la rascruce intre trei continente si
scaldat de apele Mediteranei, marea interioara a acestei parti de lume, Egiptul antic a
influentat constituirea tuturor civilizatiilor din vecinatatea sa. Forta si superioritatea
indiscutabila a civilizatiei egiptene, ca si coeziunea, maretia si stralucirea ei, au facut ca
o seama din valorile sale sa fie preluate de popoarele din jur.

Intreaga lume a Egiptului antic a starnit admiratia uimita a populatiilor si statelor

stravechi si a iradiat o fascinatie singulara pana in zilele noastre, datorita coordonatelor
istorice, ale aparitiei si mentinerii sale, si a amploarei caracteristicilor sale legate de
organizarea statala, economica si admirativa, de religia constituita intr-un sistem
metafizic inchegat, de misterele, arta sicultura cu trasaturi unice. 45948gjk22qsk1f

Daca in ansamblul sau lumea si civilizatia egipteana s-au fixat si traiesc in constiinta
omenirii, unele dintre orasele si capitalele sale stravechi au trecut de mult in lumea
umbrelor si a dezintegrarii fizice.

Memfis a fost prima capitala a Egiptului unificat. Conform traditiei orasul l-a intemeiat
primul faraon care a adaugat la coroana Egiptului de sus pe cea a Egiptului de jos,
adica a celui ce include Delta Nilului. Faraonul aproape legendar Menes a ridicat noua
capitala la hotarul dintre cele doua Egipturi, la sfarsitul mileniului al IV-lea i.H., pe locul
unei fortarete numita “Zidul Alb”.

Numita “Mennofiru” in egipteana veche, “Memfis” in greaca sau copta si “Manuf” in

araba, capitala se ridica putin mai la sud de inceputul Deltei Nilului, la circa 20 de
kilometri. Diodor din Sicilia ii atribuia un perimetru impresionant, de 150 de stadii.
Egiptenii ii atribuisera numele sacru “Haitkauptah” ceea ce inseamna “orasul castelului
celor doi Ptah”. Din acest nume se pare ca a derivat denumirea greceasca a intregii tari,
adica “Aigiptos”, Egipt.
Memfisul a inflorit ca o adevarata capitala mai ales in epoca Regatului Vechi, a
dinastiilor 3-6 si a dainuit mai bine de patru mii de ani. A reprezentat nu numai
resedinta regala ci si centrul administrativ si religios al marelui stat, principalul
sau arsenal. js948g5422qssk

Memfisul ocupa o vale uriasa de pe stanga Nilului avand in vecinatate renumitele

necropole regale cu cele mai covarsitoare piramide, socotite prima minune a lumii
antice, cu Sfinxul si cu cimitirele nobilimii de la curte. Centrul spiritual al orasului si al
regatului il constituia renumitul sanctuar al zeului Ptah.

In timpul Regatului Mijlociu, desi dinastia a 12-a a mutat capitala in apropierea oazei
Faium, Memfisul si-a mentinut rolul de metropola religioasa a Egiptului, in calitate de loc
al cultului zeului Ptah.

Odata cu ridicarea faraonilor tebani din dinastia a 18-a, si odata cu ei, a Regatului Nou,
s-a produs ascensiunea zeului Amon, ca zeitate suprema. Teba s-a impus drept capitala
si principal centru politic si religios. Memfisul a ramas sediul cartierului generalal
armatei si un fel de resedinta regala secundara, mai ales pe timpul campaniilor militare
spre Asia.

Faraonii dinastiei a 22-a, supranumita “libiana”, au locuit si revigorat stravechea

capitala in acelasi timp cu orasul Bubastis din Delta. Multimea diversilor faraoni, care s-
au succedat in lungul interval cat Memfisul a ocupat un loc secundar, s-au straduit fara
incetare sa multiplice templele si palatele, prin edificii noi sau prin reparari si extinderi
ale celor vechi. Ahmosis I-ul, primul faraon teban, a restaurat marele sanctuar al lui
Ptah dupa izgonirea hicsosilor din ultimele puncte detinute in Delta. Amenofis al IV-lea,
Tutmes I-ul, Seti I-ul si desigur, Ramses al II-lea, au lasat aici multe urme ale
guvernarii lor. Menerptah si Ramses al III-lea au adaugat noi si grandioase incaperi
templului lui Ptah. Libianul Sesonk si-a edificat capela funerara, al sau “castel al
milioanelor de ani” in necropola imensa de la marginea desertului.

In prima parte a mileniului I i.H., amenintarea etiopiana din sud a determinat puternica
fortificare a Memfisului. Orasul si-a pastrat nestirbit renumele de metropola spirituala.
Democrit, Pitagora si Platon au vizitat si au studiat la Memfis conform celor relatate de
unii biografi antici.

Memfisul a fost ruinat de multe ori in matusalemica sa existenta. Ocupat prima data de
hicsosi, a ajuns dupa sapte sute de ani in mana libienilor. Din acel moment, ca urmare
a slabiciunii faraonilor si a luptelor interne dintre nobilii locali, care impartisera regatul,
fosta capitala s-a vazut mereu amenintata.

Un soldat norocos, aproape necunoscut, originar din orasul Sais, din Delta, pe nume
Tehfnakhte, s-a inscaunat dupa multe batalii castigate cu vitejie. El a intemeiat cea de-a
24-a dinastie, supranumita dinastia memfita, pentru ca si-a stabilit resedinta in
reprezentativa si stravechea capitala.

Curand a urmat invazia brutala si plina de ura a etiopienilor. Dupa un asediu dur
Memfisul a trebuit sa-l accepte pe invingatorul etiopian care si-a intemeiat o proprie
dinastie peste Egiptul de Sud, Sudanul de Nord si peste nordul Etiopiei, cu capitala la
Napata.
In ciuda eforturilor ultimilor faraoni cu adevarat egipteni, Memfisul a trait, una dupa
alta, ocupatiile si distrugerile etiopienilor, asirienilor, persilor si grecilor. Seria de
nenorociri au micsorat orasul, dar declinul real si definitiv nu a inceput decat din
momentul fondarii Alexandriei.

Strabon care a vizitat Egiptul in ultimii ani ai secolului I, i.H., a plasat Memfisul in urma
Alexandriei dar a precizat ca inca era foarte populat. A amintit totodata ca palatele se
aflau deja in pragul ruinei si abandonarii. Inainte de vizita marelui geograf si istoric, in
epoca elenistica Memfisul devenise locul de incoronare al suveranilor din lunga dinastie
a Ptolomeilor, dinastie de origine macedoneana.

In perioada stapanirii romane prima capitala faraonica a decazut la starea de capitala

de provincie.

Dupa triumful crestinismului, Memfisul a decazut brutal, vestigiile milenare ale unei alte
credinte devenind dusmanii cei mai periculosi ai noilor stapani religiosi. Ca in toate
teritoriile incapute pe mana noii credinte intolerante, tot ce amintea de trecutul
fascinant, de cultura, de filozofie si de frumusete, a cunoscut o distrugere barbara.

Crestinismul a incaput la inceputuri pe mana unei paturi de exaltati inculti, mincinosi,

vicleni si razbunatori. Sub dominatia noiicaste preotesti, civilizatia mediteraneana si
europeana a suferit un recul inimaginabil. Crestinii primelor secole au distrus creatia
umana in proportii incomparabil mai mari decat milenii de razboaie si cataclisme. Au
murdarit ireparabil obrazul noii credinte si au impus-o cu forta. Hristos propovaduise
iertarea, bunatatea si fratia, iar Biserica lui s-a transformat intr-o temnita pagana, plina
de sfinti in loc de zei, transformandu-l chiar pe Dumnezeu intr-un zeu razbunator si
neindurator, ca in cele mai inapoiate si salbatice credinte.

Dupa numai trei secole un alt val de “credinciosi necrutatori” fluturand un steag verde,
au venit sa scurme sub copitele cailor pamantul si nisipul Egiptului. Islamicii, la inceput
numai arabi, infinit mai lipsiti de spiritualitate decat crestinii, au maturat ce mai
ramasese de valoare si nu necesita eforturi prea mari de distrugere. Slabiciunea
spirituala, lipsa de creativitate si de traditie culturala ale arabilor si ale altor popoare
nomade trecute la Islam, au determinat un proces de asimilare a unor personalitati
culte din popoarele cucerite. Procesul s-a prelungit multe secole si a cuprins invatati
egipteni, greci, evrei, mesopotamieni sau persani. Toti aceia aveau o traditie culturala in
urma lor si acces la izvoarele scrise antice. Cea mai mare parte a invatatilor straini din
teritoriile supuse Islamului, au trecut la noua credinta si au imprumutat nume arabe.
Beneficiau astfel de toate avantajele oferite celor de credinta musulmana intr-un stat
islamizat si patrundeau in structura de conducere a acelui stat la curtile seicilor,
emirilor, vizirilor sau sultanilor. Asa s-a format, cu personalitati de origine
straina, cultura araba mult laudata in evul mediu, cultura purtatoare a cunostintelor,
spiritului iscoditor si a tolerantei antice. Invatatii egipteni, greci, sau din alte semintii
purtatoare de cultura antica si arabizati, au avut menirea de a strapunge
obscurantismul medieval european.

Memfisul a fost complect abandonat dupa cucerirea araba. Ultima lovitura i-a dat-o
ridicarea orasului Cairo, in apropierea sa. Templele au fost exploatate ca simple cariere
de piatra, iar mormintele au furnizat calcar din belsug.
In zidurile citadelei, ale moscheilor, medreselor, sau palatelor arabe, se regasesc resturi
ale edificiilor milenare ale Memfisului.

Astazi nu a mai ramas nimic din stravechea capitala, dens populata si intinsa pe zeci de
kilometri patrati. Un calator arab, Abdallatif, a vizitat-o in secolul al XIII-lea, lasand o
descriere entuziasta a ruinelor pe care le-a traversat intr-o jumatate de zi de mars.

Pe intinderea trista nu mai exista decat movile rosiatice, ce se ridica printre palcurile de
palmieri, strapunse din loc in loc de ziduri zdrentuite din caramida arsa sau nearsa ale
ultimelor locuri saracacioase. Ceea ce nu au putut lua si folosi arabii, a fost acoperit de
nisipurile suflate de Sahara, sau dus de apele Nilului in strafunduri.

Topografia exacta a grandioasei capitale nu mai poate fi reconstituita din cauza

bulversarii inimaginabile ale resturilor sapate de arabi si datorita unor parti intinse
acoperite de palmieri protejati.

Marturii numeroase le-au furnizat documentele hieroglifice, demotice si grecesti.

Ultimele doua tipuri de scrieri au transmis numai contracte, petitii, rapoarte
administrative sau rapoarte despre calatorii, putand fi utile numai pentru o perioada
relativ moderna.

Textele cele mai vechi amintesc mai ales templele si fundatiile pioase datorate
faraonilor. Ele vorbesc, de asemenea, de un port plasat pe Nil si de numeroase cartiere
formate din suburbii incorporate orasului pe masura ce se intindea. Cartierele erau, in
cea mai mare parte, desemnate ca resedinta pentru straini. “Zidul Alb” a adapostit
garnizoana persana pe timpul lui Herodot. Cartierul “Ankhtui”, in care era inglobat
templul zeului Bast, era locuit de sirieni, evrei si de toate felurile de asiatici. Aici
fenicienii au intemeiat factorii intr-o epoca indepartata, greu de precizat. Existau de
asemenea cartierele grecilor, carienilor si ale celor din orasul Tir. Toti acesti coloni,
soldati mercenari, comercianti, si simpli emigranti, isi adusesera zeii si credintele proprii
si ridicasera capele alaturi de cele ale egiptenilor, incurajati de toleranta desavarsita a
acestora. Herodot precizeaza ca a vazut in cartierul celor din Tir un mic templu al
Afroditei feniciene.

Monumentul cel mai important al Memfisului il reprezenta marele sanctuar al zeului

Ptah. Inconjurat de o vegetatie abundenta, el a crescut, cu incetul, sub domnia tuturor
faraonilor. Calatorii greci au consemnat neincetat date despre marele sanctuar si tot ce
le-au transmis talmacii autohtoni despre faraonii despre faraonii ce au contribuit la
marirea si restaurarea lui continua.

Fondatorul sanctuarului nu este cunoscut, cu toate ca Herodot l-a desemnat pe Menes,

conform cu traditia egipteana, nesigura.

In calitate de capitala religioasa, Memfisul adapostea si alte numeroase temple

consacrate zeitatilor, Osiris, Hathor, Anubis, Sokhit etc., temple care atrageau annual o
multime de pelerini pentru marile festivitati sau pentru solemnitatile intamplatoare
prilejuite de inmormantarea “boului Apis” si de intronarea succesorului sau.

Colegiul de preoti din Memfis avea un renume aproape universal privind stiintele acelor
vremuri. Se venea de foarte departe pentru a se cere consultatii.
Templul lui Imhotpu conserva o biblioteca foarte stimata mai ales pentru domeniul
medical.

Toate orasele Egiptului antic erau impartite, imaginar, in doua parti: orasul viilor si
orasul mortilor. Memfisul a last omenirii cea mai intinsa, spectaculoasa si renumita
necropola a lumii, cu cele mai marete monumente ale lumii antice, piramidele de la
Gizeh. Mai la sud cu 18 km de Gizeh, se intinde marea necropola memfita din
apropierea localitatii Sakkarah, necropola ce cuprinde saptesprezece piramide cu
inaltimi cuprinse intre 7 si 15 metri. Printre acestea se numara si marea piramida in
trepte, considerata cea mai veche din Egipt. Tot la Sakkarah s-a descoperit asa numitul
“Serapeum”, necropola boilor sacri Apis, unul dintre cele mai curioase vestigii legate de
religia egipteana.

De altfel trebuie precizat ca “Serapeum” era numele dat de grecii din Egipt templelor
zeului egiptean Serapis. Ca si Mariette, descoperitorul necropolei boilor Apis, in 1851,
savantii moderni au numit-o in continuare si impropriu, “Serapeum”.

Vastul cimitir de animale sacre era numit in antichitate “Ka-Kem” sau, prin abreviere,
“Kem”, adica “cel al taurului negru” sau “cel al negrului”.

Ptah, zeul suprem al Memfisului era considerat protectorul artelor si mestesugarilor, iar
lucrul acesta nu era intamplator. Inca de la primele sale inceputuri capitala faraonica a
devenit locul unde s-au concentrat artele si mestesugurile, inclusiv cele intelectuale.

Intruchiparea pamanteasca a zeului Ptah era boul sacru Apis.

Nu orice bou putea deveni Apis. El trebuia sa se deosebeasca de ceilalti reprezentanti ai

speciei prin 28 de semne distinctive: o anumita combinare a petelor albe, o anumita
culoare a parului, o forma neobisnuita a coarnelor si o serie de alte caracteristici
cunoscute de preoti. Cand murea batranul Apis, preotii porneau sa caute in intreaga
vale a Nilului un urmas demn. Boul care intrunea toate semnele distinctive era declarat,
in cadrul unor ceremonii somptuase, drept noul Apis si era cinstit ca un zeu. Cele mai
frumoase tinere il slujeau si chiar faraonul ii aducea jertfe.

Moartea lui Apis indolia populatia, ca la moartea unui zeu. Boul Apis era asezat intr-un
sarcofag deosebit de fastuos si apoi inmormantat cu mare pompa in cimitirul boilor
sacri.

Timpul a facut ca uitarea sa se aseze peste aceasta curioasa marturie a credintelor

egiptene. In epoca moderna nu se mai cunosteau despre el decat cateva relatari ale
unor autori vechi, dintre care pe primul loc se afla Strabon, care avusese sansa chiar sa
viziteze monumentul. De cimitirul sacru al boilor Apis mai aminteau si unele papirusuri
grecesti de pe timpul Ptolomeilor, descoperite de arabi, in apropierea locului, in primele
doua decenii ale secolului al XIX-lea. Papirusurile sunt dispersate azi in patru muzee
europene: Luvru, Leyda, British Museum si Vatican.

Papirusurile amintesc ca grupul de edificii din care “marele serapeum” forma centrul ,
cuprindea in plus un Anubidion si un Asclepion, precum si vaste dependinte pentru
toate categoriile de preoti, scoli si hanuri pentru pelerini. Autoritatea civila avea propriile
incaperi. Spre exemplu biroul sefului politiei era amplasat in Anubidion.
In cadrul personalului sacerdotal, papirusurile mentioneaza doi slujitori numiti
“Gemenii”, datori sa faca libatiuni pentru Apis cel disparut.

Existau o serie de incaperi in care un numar de greci traiau o veritabila viata monahala.

Serapeumul din timpul Ptolomeic se prezenta ca un fel de Mormant-Sfant sau o uniune

bizara de divinitati locale si exotice, servite de sacerdoti foarte diferiti de egipteni si
greci. Locul atragea devotiunea unor grupuri umane mult mai pestrite. Este probabil ca
Serapeumul grecesc nu se putea confunda pe de-a intregul cu Serapeumul egiptean, ci
era numai o anexa a celui original.

Descoperirea cimitirului boilor sacri, care se afla situat in pustiu, in niste uriase galerii
subterane, constituie unul dintre cele mai interesante evenimente din istoria
egiptologiei.

In anul 1850 a sosit in Egipt un tanar francez, egiptolog autodidact, Auguste Mariette.
Avea misiunea de a colinda manastirile crestine copte si de a aduna manuscrise vechi
crestine. O forta irezistibila l-a atras spre antichitatile egiptene si toate mijlocele pe care
i le incredintase statul pentru cumpararea de manuscrise copte le-a deturnat spre
sapaturi.

Tanarul francez fusese frapat de unele randuri din lucrarile lui Strabon: “In Memfis se
afla templul lui Serapis, asezat intr-un loc atat de nisipos, incat vanturile au ingramadit
munti de nisip, in mijlocul carora am vazut inaltanduse sfincsi, unii acoperiti pe
jumatate, altii ingopati pana la barbie…”

Mariette a ratacit un timp prin imprejurimile Memfisului si intamplator a dat peste un

sfinx, pe jumatate acoperit de nisip si asezat pe un piedestal. Descoperirea i-a intarit
increderea in relatarile geografului antic si a inceput sapaturile.

Cu incetul a dezvelit o alee intreaga de sfincsi care parea ca il va conduce spre

Serapeum. Aleea zacea ingropata sub un strat de nisip gros de cinci metri. Munca de
degajare era ingreunata de faptul ca aleea cotea din cand in cand.

Grosimea stratului de nisip sporea continuu, iar in cele din urma a atins 20 de metri. A
dezgropa sfincsi de sub munti de nisip devenise o lucrare aproape imposibila. Mariette a
inceput sa sape din distanta in distanta niste gropi largi, un fel de gropi de explorare.

In decursul primelor doua luni, Mariette a inaintat 500 de metri si a dezgropat 134 de
sfincsi. Deodata aleea s-a intrerupt. Cel de-al 135-lea sfinx nu putea fi gasit, iar despre
Serapeum nici urma.

Intuitia l-a determinat sa faca o incercare speciala. A trecut la curatarea unei suprafete
cu o raza de 40 de metri in interiorul careia nadajduia sa gaseasca cel de-al 135-lea
sfinx. Intr-un punct indepartat, spre stanga, i-a suras norocul si a gasit sfinxul cautat.
S-a dovedit astfel ca in punctul respectiv aleea cotea brusc spre stanga.

Munca a devenit din ce in ce mai anevoioasa. Uneori vantul dezlantuit acoperea aleea
cu avalanse de nisip si dobora la pamant pe lucratori. Se intampla ca dupa o saptamana
de munca covarsitoare arheologul sa inainteze numai un metru.
Astfel, Mariette a ajuns la cel de-al 141-lea sfinx, dupa ce au inceput sa iasa la iveala
vestigii neinchipuit de interesante, unul mai minunat decat altul. Descoperirile
rasplateau tenacitatea si intuitia arheologului francez.

Morminte aliniate pe alee si altele raspandite in vecinatate au fost scoase la lumina zilei.
Intr-unul dintre aceste morminte, mai vechi cu mii de ani decat Serapeumul s-a gasit
celebra statuie a “scribului asezat pe vine”.

Dincolo de ultimii sfincsi, a aparut din nisipuri o bancheta in hemiciclu pe care se inaltau
unsprezece statui grecesti, reprezentand filozofii si scriitorii cei mai renumiti ai Greciei,
apoi un mic templu al lui Apis, construit de faraonul Nectanebos al II-lea si cuprins intr-
o mare imprejmuire rectangulara. De la aceasta un nou drum, lung de 86 de metri, era
bordat de grupuri alegorice in stil grecesc si de doua capele, una greceasca si una
egipteana. Ultima continea statuia boului Apis, statuie ce a ajuns in muzeul Luvru.
Dalele mari ale drumului acopereau o infinitate de zeitati miniaturale din bronz. Prima
incinta constituia un avanpost pentru o alta mult mai ampla. Un pilon magnific la est si
altul la nord permiteau comparatia cu zidurile periferice ale marilor temple egiptene.

Dar tot ce se descoperea nu erau vestigiile Serapeumului cautat. Dupa cum s-a
constatat ulterior, toate constructiile si munumentele de la suprafata solului serveau
doar ca intrare intre criptele boilor sacri. In marea necropola subterana fiecare mumie a
unui Apis era inchisa intr-un mare sarcofag de granit sau de bazalt, ocupand una din
incaperile sapate succesiv si in functie de necesitati, intr-unul sau in altul dintre peretii
subterani.

Dintre douazeci si opt de camere, douazeci si patru contineau inca sarcofagele, dar
mumiile disparusera. In timpurile vechi, Apis odata inmormantat, camera era zidita si o
stela se incastra in zid intr-o parte invecinata intrarii. Un culoar cu tavanul deschis spre
cer punea in legatura marele subteran cu un subteran mai mic, ale carui camere
neregulate, prost sapate, adaposteau cosciugele de lemn cu mumiile in ele. Resturile a
douazeci si patru de Apis, ca si ale printului regal Khamuas, fiul lui Ramses al II-lea si
mare preot al lui Ptah, au fost astfel regasite.

Zvonul despre lucrarile conduse de Mariette a ajuns la urechile autoritatilor din Cairo.
Seicii din apropiere au primit ordin sa impiedice prin toate mijloacele continuarea
sapaturilor. Muncitorilor felahi li s-a interzis sa mai lucreze pentru Mariette. A urmat
ordinul ca arheologului sa nu i se mai furnizeze apa si alimente. Datorita sicanelor si a
unei boli de ochi datorate timpului petrecut in mijlocul nisipurilor, Mariette a trebuit sa
intrerupa lucrul pentru cateva luni.

Intre timp vestea despre norocoasele lui sapaturi a ajuns in Europa. Cei mai mari
savanti au inteles ca tanarul francez se afla in pragul unor descoperiri extraordinare si
s-au straduit sa-i asigure mijloacele si protectia necesara.

Conducerea Egiptului a fost de acord ca Mariette sa-si continue sapaturile, cu conditia

ca toate obiectele gasite acolo sa-I fie predate personal guvernatorului. In acest scop
au fost trimisi la locul sapaturilor cinci ofiteri, in calitate de observatori.

Atunci francezul a recurs la siretlicuri. In cursul zilei sapa in diverse locuri, de ochii
lumii. Diferite componente de piatra erau mutate dintr-un loc in altul pentru a schimba
mereu imaginea observatorilor. Noaptea cand ofiterii erau plecati, incepeau adevaratele
lucrari. Pe fundul unui put adanc, ce servise candva drept mormant, s-a amenajat un
depozit de obiecte valoroase. Acolo erau aduse toate comorile descoperite, dupa care
erau impachetate, incarcate pe camile si expediate in mare taina catre consulatul
francez din Alexandria, iar de acolo la Paris, la muzeul Luvru.

Abia dupa o munca de doi ani lucratorii lui Mariette au descoperit intrarea carw ducea la
uriasele galerii subterane, amintite anterior.

Cand a pasit in subterane, arheologul a fost izbit de barbaria distrugerilor savarsite:

cripte sparte, sarcofage deschise si golite.

Straduindu-se sa refaca inscriptiile de pe placile sparte si obiectele distruse, Mariette a

reconstituit, incetul cu incetul, aspectul necropolei si a dat la iveala istoria sa. Existau
mai multe galerii subterane. Cele mai veci morminte datau din secolul al XVI-lea i.H., iar
cele mai noi din secolul I i.H.

Mariette a descris cu mult pitoresc o cripta din epoca faraonului Ramses al II-lea. “Cand
am intrat pentru prima oara in aceasta cripta, pe pulberea fina de nisip, ce acoperea
pamantul, am zarit urmele picioarelor lasate de cei care cu 3230 de ani in urma au adus
aici cosciugul zeului… Degetele egipteanului care zidise usa si pusese ultima piatra, se
vedeau inca intiparite pe tencuiala”.

Capacele a doua sarcofage ale boilor si cornisele ce se gaseau in aceasta cripta erau
acoperite cu foite de aur. Ele straluceau puternic in lumina tortelor. Sarcofagele se
sculptasera in granit trandafiriu. Spre marea lui uimire, arheologul nu a gasit in interior
mumiile boilor, ci numai cateva cranii si oase putrezite. Cercetand problema Mariette a
ajuns la concluzia ca toate stricaciunile fusesera provocate de fanaticii care au vrut sa
faca sa dispara pentru totdeauna vechile credinte egiptene.

Dupa ce a pierdut independenta, Egiptul a avut multi stapani. Persii au fost inlocuiti de
greci, iar grecii de romani. In secolul al VII-lea d.H., tara ca cazut sub dominatia
arabilor.

Nici persii, nici grecii si nici romanii nu au profanat mormintele, caci nu sauparau pe
nimeni in societatile lor tolerante. Mormintele lui Apis au fost distruse in secolul al IV-lea
d.H. de catre crestini, cand religia crestina a devenit atotputernica pe teritoriile romane.

Stabilind acest adevar Mariette a scris: “Astfel, tocmai aici, in acest locas sacru al
egiptenilor, avem in fata ochilor un trist exemplu de vandalism, savarsit in numele lui
Hristos…”.

In final, sapaturile din acea necropola sacra de langa Memfis au scos la iveala 64 de
morminte ale zeilor Apis. Dintre acestea numai patru ramasesera intacte. Numeroasele
inscriptii de pe stele sau ex-veto s-au dovedit de mare ajutor oamenilor de stiinta in
determinarea cronologiei Egiptului Antic.

Memfisul si imprejurimile sale mai pot oferi o multime de surprize, de descoperiri fericite
pentru trecutul umanitatii. Desi aproape spulberata din punct de vedere fizic,
stravechea capitala priveste, inca, omenirea, din varful piramidelor, prin ochii misteriosi
ai Sfinxului, prim marturiile lasate de o multime de invatati, de vrajitori si mai ales de
vointa faraonilor.

Teba in Egiptul Antic

Egiptul de sus a dat nastere celei de-a doua mari capitale a regatului egiptean
dupa circa un mileniu si jumatate de la unificare. Imbratisand strans ambele
maluri ale fluviului datator de viata, Teba a crescut, a inflorit, si a infruntat
doua deserturi, unul la rasarit, spre Marea Rosie si altul la
apus, Sahara nesfarsita. Cele doua pustiuri s-au impletit strans cu religia, cu
miturile, cu destinul si chiar cu originile egiptenilor. Le-au incorsetat vietuirea
pe malurile stramte dar rodnice ale Nilului dar le-au asigurat si linistea,
constituindu-se in tinuturi ce nu puteau asigura vietuirea unor inamici.
Intreaga aventura istorica multimilenara a regatului egiptean s-a desfasurat pe
axa nord-sud, strans legata de capriciile sezoniere ale apelor ce cresteau sau
scadeau misterios la date fixe ale anului si care isi aveau originile legendare
foarte departe in interiorul lumii negre si salbatice. Lumea neagra din sud era
oprita de cataractele inspaimantatoare ale fluviului, cataracte pe care le
depaseau de obicei armatele faraonilor in expeditii de jaf si de pacificare.

La nord, lumea asiatica cu intentii ostile trebuia sa strabata alte tinuturi

desertice si sa patrunda prin si pe marginea Deltei Nilului spre valea lui
infloritoare. Acolo inca din timpurile imemoriale ale faraonilor legendari,
egiptenii ridicasera tabere militare si fortificatii de aparare. Cu toate acestea, cu
foarte putine exceptii, toate nenorocirile si toate devastarile s-au abatut asupra
regatului numai pe aceasta ingusta cale, singura punte terestra dintre Asia si
Africa.

Valurile de nomazi, mai mult sau mai putin norocosi, au

traversat Peninsula Sinai sau nisipurile de la apusul Deltei si au provocat
pagube imense poporului de agricultori si constructori, izolat pe prelunga vale a
Nilului. Tocmai expunerea prea directa a Egiptului de Jos, a Deltei extrem de
bogate, a determinat probabil, nasterea unei capitale cat mai indepartate de
acele locuri, cu rol de cuiburi de rezistenta greu de atins si greu de cucerit, in
arsita zdrobitoare dintre deserturi. Teba a fost, pur si simplu, un copil al Nilului,
departata cu circa 800 de kilometri de briza si curentii racorosi ai Mediteranei si
coplesita de nisipurile purtate de vanturi sufocante. La Teba oamenii si Nilul au
infaptuit un miracol. Nilul a dat Tebei hraan si viata iar oamenii au crescut-o si
au purtat-o spre nemurire.
Dintre toate capitalele lumii vechi Teba se poate compara numai cu Babilonul,
contemporan ei, si cu Roma de mult mai tarziu. In Egipt nu a existat nici un alt
oras care sa egaleze aceasta noua capitala, prin maretia si grandoarea
constructiilor arhitectonice.

Pe timpul Regatului Vechi, Teba era o asezare obscura. S-a afirmat in istorie
abia in timpul dinastiei a 11-a, cand dinastii locali ai Tebaidei, cu resedinta la
Teba, au trecut la unificarea statului dupa o perioada de faramitare si de slabire
a regalitatii. Sub dinastia urmatoare, a 12-a, resedinta regala s-a mutat
temporar spre nord, langa Oaza Faium, in apropierea localitatii actuale El Lisht.
Teba a ramas totusi resedinta celui mai puternic sfetnic al faraonului si locul de
cult al zeului Amon, divinitate locala cu audienta din ce in ce mai mare.

Dupa 1786 i.H. a urmat o lunga perioada de dezordine si criza a regatului

Egiptean, conducand in final, la destramarea unitatii statale si la constituirea a
doua regate cu resedinta la Teba si Xios. Intre 1786-1603 i.H., numai in partea
apuseana a Egiptului, cu capitala la Xios, au domnit 76 de faraoni efemeri.

Pe deasupra luptelor interne, asupra vaii Nilului s-a abatut cucerirea hicsosilor
care au intemeiat doua dinastii, cea de-a 15-a si cea de-a 16-a. Dinastiile
hicsosilor au dainuit separat in sudul si nordul Egiptului intre 1674-1567 i.H.
In paralel, intre 1650-1567 i.H., monarhii din Teba au adoptat titulatura
faraonica si au organizat eliberarea regatului.

Transformarea Tebei intr-una dintre cele mai vestite metropole ale antichitatii
s-a produs in timpul dinastiilor a 18-a si a 19-a, din epoca Regatului Nou.
Atunci Teba a luat locul Memfisului nu numai ca resedinta a puterii faraonice
dar si ca centru religios.

Ca centru de cult al divinitatii supreme a statului, zeul Amon, impus de tebani,

Teba a fost impodobita cu impresionantele monumente de la Karnak, Luxor, din
Valea Regilor si Valea Reginelor.

Incercand sa sfarame atotputernicia preotimii lui Amon, faraonul Amenofis al

IV-lea a dat Egiptului un nou zeu unic, zeu al soarelui, numit Aton. Faraonul si-
a schimbat numele in Akhenaton ("Folositor al lui Aton") si a parasit Teba,
construind o noua capitala la peste 200 de kilometri mai la nord, pe malul
rasaritean al Nilului. O vreme puterea a stralucit in noua capitala, Ahetaton,
intunecand maretia Tebei.

Reactia antisacerdotala si antitebana a singuraticului si hotaratului faraon a

constituit un intermezzo fara urmari majore pe firul istoriei din valea Nilului. O
zguduire in plus pentru colosul unei civilizatii de care si timpul se speria. Dupa
mai putin de doi ani, cel de-al doilea succesor, Tutankhaton, a cedat presiunii
puternicilor sacerdoti ai lui Amon si a mutat din nou capitala la Teba. Acolo a
trecut la vechiul cult si a luat numele semnificativ de Tutankhamon. Era
aproape un copil cand i-a urmat pe preoti iar domnia lui s-a dovedit complect
nesemnificativa pentru regat. Numele sau a patruns in constiinta omenirii
deoarece cavoul sau din Valea Regilor a fost singurul care a scapat de jefuire,
inainte de accesul arheologilor. Desi a fost un faraon lipsit de ranume, pierdut
in uitarea posteritatii, mormantul sau a uimit omenirea prin bogatia sa
intrinseca si artistica. Probabil ca bogatia incaperilor funerare ale marilor faraoni
s-ar fi dovedit inimaginabila. Acelea insa nu s-au bucurat de sansa de a
strabate timpurile pana in zilele noastre.

In cursul celei de-a treia epoci intermediare de mari framantari si rasturnari de

situatie, Teba si Tebaida si-au redobandit o cvasiindependenta, sub dinastia a
21-a.
Cucerirea asiriana a deschis drumul ireversibilului declin pentru Egipt, pentru
civilizatia sa unica si pentru marturiile acesteia, printre care capitala Teba. Sub
stapanirea persana, elenistica si romana, Tebaida a rezistat ca o provincie
distincta in cadrul Egiptului. La data vizitei lui Strabon, in ultimii ani ai erei
anterioare, Teba, "Orasul celor 100 de porti" cantat de Homer, nu mai era
decat un modest sat.
Ruinele templelor de la Teba, uimesc lumea prin dimensiunile lor gigantice.
Coloanele uriase, giganticele statui, puzderia de basoreliefuri si hieroglife,
incaperile de cult sau depozitare, imprejmuirile, pilonii de la intrari, palatele si
aleile de sfincsi se afla in ruina, macinate de intemperii si atinse de mana
omului. Se prezinta totusi frumoase si pline de maretie.

Coloanele sculptate pot fi cuprinse doar de sapte oameni cu bratele intinse.

Numarul lor
mare face ca intreg ansamblul unui templu sa para rodul eforturilor unor uriasi
cu puteri supranaturale.

Teba dainuia intr-o portiune pitoreasca a Vaii Nilului, adapostita de lanturile

muntoase ale Arabiei si Libiei in fata deserturilor de pe ambele maluri.
Fluviul formeaza un hotar natural intre orasul celor vii de pe malul rasaritean si
orasul mortilor, de pe cel de apus.

In epoca de marire, orasul celor vii, de pe malul rasaritean adapostea o

multime de temple, palate, locuintele nobililor si preotilor, precum si intinse
cartiere de oameni simpli, nu prea mult deosebite de cartierele sarace ale
oraselor africane de astazi.
Orasul mortilor sau nocropola, se intindea pe malul apusean, pana sub peretii
sterpi si galbeni-rosiatici ai inaltimilor ce marginesc Sahara. Se desfasura ca un
labirint de morminte, cavouri si camere mortuare, unde se depuneau trupurile
imbalsamate ale rudelor faraonilor, ale nobililor si preotilor. Necropola era
dominata de templele funerare dedicate unor faraoni sau regine, constructii
magnifice ce aveau ca fundal prapastiile stancoase cernite de voaluri de nisip
saharean.

Teba, in totalitatea sa, a inceput sa creasca abia in secolul al XVI-lea i.H., adica
la inceputul Regatului Nou. A avut parte de o dezvoltare vertiginoasa. Faraonii
razboinici din dinastia a 18-a au ales asezarea strabunilor lor drept capitala si
loc de inchinaciune consacrat parintelui si ocrotitorului lor divin, "regele zeilor",
Amon-Ra. Din zeu local al noimei Teba, Amon a fost ridicat la rangul de zeu
suprem al intregului Egipt. In cinstea acestui zeu s-au inaltat cele mai
grandioase temple, in sud la Luxor si in nord, la Karnak.
Templele nu s-au edificat in timpul domniei unui singur faraon. Fiecare din
marii regi ai Egiptului, din acele vremuri infloritoare, a considerat de datoria lui
sa impodobeasca locasurile inchinate lui Amon-Ra. Din aceasta pricina templele
s-au reconstruit necontenit. Uneori sali intregi erau daramate, pentru ca in locul
lor sa fie cladite altele si mai grandioase.

La Luxor, apele lenese ale Nilului sunt strajuite de un impozant templu, cladit in
secolul al XV-lea i.H. Drumul catre magnificul monument porneste de la un
imens chei de granit. Se poate urma imaginar o procesiune solemna spre
templu.

Intr-un sir nesfarsit, merg in frunte demnitarii si nobilii, insotiti de o suita

stralucitoare in vesminte scumpe, de preoti si animale destinate jertfei,
impodobite cu flori. Pe drumul lung procesiunea trebuie sa traverseze multe
curti, galerii si alei, inainte de a ajunge la locasul sacru. Acolo preotii isi
onoreaza rolul si oficiaza slujba de proslavire a lui Amon-Ra.

Pe ambele parti ale drumului, de la chei la templu, se insiruie nenumarate

statui in capete de berbeci. Sunt sfincsi care, ca o garda de onoare, par a sta
de straja procesiunii. Aleea sfincsilor parcurge un teren mai ridicat, pentru ca
inundatiile fluviului sa nu o acopere cu ape.

Continuand drumul, procesiunea ajunge la doua turnuri monumentale cu peretii

inclinati, asa-numitii piloni. Cu forma lor de trunchi de piramida aplatizat,
formeaza o poarta originala la intrarea in templu. Pilonii reprezinta o constructie
mai recenta, adaugata in secolul al XIII-lea i.H. In fata pilonilorstau niste
obeliscuri uriase, inalte de 25 de metri si acoperite cu inscriptii hieroglifice.
Obeliscurile au fost taiate din granit de Assuan si fiecare cantareste 250 de
tone.

Textele sapate pe obeliscuri nu pot fi intelese decat numai de initiati, dar

superbele incrustatii de pe piloni au facut inconjurul lumii starnind admiratia.
Aici a ramas intiparita pentru vesnicie memorabila batalie dintre egipteni si
hititi, de la Kades, pe raul Oronte din Siria. Pe atunci in Egipt domnea Ramses
al II-lea. Este o vasta compozitie conturata in piatra pilonilor, in care se
relateaza admirabil intensitatea luptei, avantul biruitor al atacatorilor si
impotrivirea deznadajduita a celor ce se aparau. Deasupra multimii razboinicilor
si a carelor de lupta se proiecteaza figura mareata a faraonului, care in
comparatie cu simplii muritori, este de zece ori mai mare.
Pe piloni se afla un intreg poem dedicat bataliei de la Kades, proslavind pe
faraon si puterea zeului sau ocrotitor Amon-Ra. Alaturi stau sase statui
gigantice ale "invingatorului" hitistilor. In realitate batalia s-a terminat indecis si
Ramses al II-lea s-a retras spre tara, lasanu-i pe hititi stapani pe campul de
lupta.

In urma acestui razboi, mai tarziu, intre egipteni si hititi s-a inchegat un tratat
de pace ce a ramas posteritatii sapat in piatra in ambele limbi si scrieri.
Reprezinta primul tratat de pace din istoria veche a omenirii care a parvenit
zilelor noastre.

In templul de la Luxor, ingramadirea uriasa de obeliscuri, statui si piloni, cu

imagini in culori vii, scaldate in lumina puternica a soarelui, avea drept scop sa
inmarmureasca pe credincios sau vizitator, sa-i starneasca o profunda admiratie
si sa-l faca sa se simta neinsemnat in raport cu atotputernicia faraonului.

Depasindu-se pilonii se intra in curtea templului, care are o suprafara de 2500

de metri patrati. Ea avea menirea sa impresioneze si mai mult imaginatia
egipteanului, fiind impodobita cu o intreaga padure de coloane impunatoare,
nenumarate sculpturi pline de inscriptii si cu mii de imagini ce acopereau
zidurile.

Se mai strabate un sir de alei strajuite de coloane, adevarate galerii de

splendide tablouri, apoi o noua curte spatioasa, inconjurata de 64 de coloane si
la urma un sir lung de sali luxos impodobite. Calea procesiunilor ajunge astfel la
sanctuarul unde se afla statuia zeului Amon-Ra.

In camerele laterale, vecine cu salile cele mari, sunt amplasate nenumarate

statui ale zeilor iar pe pereti se derulau scene religioase, sapate delicat.

La Teba, templul principal nu era cel de la Luxorul de azi, ci templul asezat mai
la nord, la Karnak, templu al zeului suprem Amon.

De la Luxor o alee lunga de aproape 2300 de metri, strajuita de o parte si de

alta de sfincsi, unea cele doua mari sanctuare, urmand o linie paralela cu Nilul.
Cele mai vechi edificii ale sanctuarului de la Karnak s-au ridicat in epoca
Regatului Mijlociu. Generatiile urmatoare de faraoni, mai ales cei din dinastia a
18-a, au continuat peste secole sa largeasca incaperile si sa le impodobeasca,
sa cladeasca aripi noi si sa le reconstruiasca pe cele vechi. Karnakul a devenit
principalul locas sacru din Egipt. Prin adaugarea de noi si noi constructii, el s-a
transformat intr-un complex grandios de temple.

La fel ca si la Luxor aici se contureaza siruri de piloni, curti si sali pline de

coloane, ce se succed una dupa alta, toate impodobite ca in basme. Si aici se
intalnesc alei - galerii strajuite de sfincsi de piatra, pereti intregi acoperiti cu
imagini, obeliscuri de dimensiuni nemaintalnite si statui maiestuoase ale zeilor.

Lucrarile de finisare de la interior au necesitat o cantitate uriasa de aur, argint,

electron, lazurit, malachit, onix, precum si alte pietre pretioase, lemn de cedru
din Liban si fildes din Nubia.

Champollion, francezul de geniu care a descifrat scrierea egipteana, dupa ce a

vizitat Karnakul a scris fratelui sau: "Nu voi zugravi nimic din cele vazute de
mine, deoarece cuvintele nu ar reda nici a mia parte din ce ar trebui sa spuna,
iar daca as incerca sa schitez o imagine cat de palida a acestor ruine, as trece
drept nebun".

Doua obeliscuri strajuiesc in apropierea templului. Fiecare masoara 30 de metri

inaltime si are o greutate de peste 1000 de tone. Gravat cu hieroglife, obeliscul
era, in Egiptul faraonic, un simplu solar care prin forma si functiunea sa, de a
capta razele astrilor, se inrudea cu piramida. El avea varful ascutit piramidal.
Frumusetea obeliscului a impresionat intr-atat incat Egiptul a fost aproape
despuiat de minunatele lui "ace" de granit. Primele le-a transportat la Ninive
regele asirian Assurbanipal, in secolul al VII-lea i.H. Din timpul ocupatiei
romane douasprezece alte obeliscuri egiptene au trecut marea si au impodobit
orasul etern unde se afla si astazi.
Altele trei au ajuns la Constantinopol si de acolo au mers mai departe spre
Europa nordica prin Venetia. Unul strajuieste in "Place de la Concorde" de la
Paris si altele la Londra, Florenta, Arles etc.

La Karnak, sala cea mai mare, cu coloane uriase, ocupa cinci mii cinci sute de
metri patrati. Are 134 de coloane. Langa ele palmierii cei mai inalti par niste
biete tulpini de trestie. Cele 12 coloane centrale ale salii Hipostil, care formeaza
o galerie, au 21 de metri inaltime si 15 metri circumferinta. Pe partea
superioara a unei astfel de coloane ar putea incape aproape o suta de oameni.

Coloanele laterale ale salii nu sunt mult mai mici in inaltime si grosime decat
cele centrale. Toate coloanele au fost bogat ornamentate cu aur.
Totul este grandios in aceasta sala. Pragul de sus al intrarii cantareste 150 de
tone. Uriasele basoreliefuri, care impodobesc peretii, alcatuiesc o adevarata
epopee, consacrata expeditiilor razboinice ale faraonului Seti I-ul, din secolul al
XIV-lea i.Hr.

In intregul sanctuar de la Karnak numarul statuilor este neinchipuit de mare.

Numai in locul unde preotii depuneau statuile vechi, de care nu mai aveau
nevoie, arheologii au gasit aproape 500 de statui de piatra si peste 1700 de
statui si statuete din bronz. In sala nu prea mare a zeitei Mut, sotia zeului
Amon, s-au descoperit 600 de statui ale acestei divinitati.

In dreptul Tebei, latimea Nilului atinge un kilometru. Trebuie vaslit cu effort

timp de o ora pentru a invinge forta apelor, cu o ambarcatiune. Peste fluviu se
trece din orasul celor vii, de pe malul rasaritean, in orasul mortilor, la apus.
Acolo se inaltau mormintele mortilor de vaza, ridicate inca de pe vremea cand
aceia erau in viata. Templele speciale unde se aduceau jertfe pentru odihna
sufletului, erau amplasate mai in vale mai aproape de fluviu. Prin proportiile lor
si prin luxul cu care erau impodobite, aceste temple rivalizau cu cele de pe
malul rasaritean.

De la chei asezat vis-à-vis de templul de la Karnak, o alee lunga de trei

kilometri, strajuita de statuile sfincsilor, ducea spre templele magnifice ridicate
la limita ce despartea valea de peretii inalti, dincolo de care se intindea Sahara.
Unul dintre temple s-a edificat in secolul al XXI-lea i.Hr. de catre faraonul
Mentuhotep al III-lea la pragul trecerii dintre mileniile al II-lea si al III-lea i.Hr.,
in timpul Regatului Mijlociu. Constructia a fost remarcabila prin faptul ca
reprezinta o uimitoare imbinare de templu, cavou si piramida.

Renumitul templu alb al faraoanei Hatsepsul se inalta minunat si dominant in

imediata
apropiere. Dinspre malurile Nilului urca spre templu o alee marginita de sfincsi
avand trup de leu si cap de om, care o reprezentau pe regina. Sfincsii erau
vopsiti in culori vii. Pe piedestale albe se odihneau lei galbeni cu barbi albastre
si valuri multicolore pe cap.
Aleea ducea catre o curte mare, de unde pornea o scara larga, monumentala si
somptuoasa ce se oprea la nivelul unei terase, toata numai coloane. De o parte
si de alta a scarii strajuiau vase de lut, cu plante aduse de dincolo de mari, iar
in fata scarii, in curte, fusesera sapate mai multe lacuri artificiale care sfidau
arsita si desertul de dincolo de peretii stancosi. In unele lacuri cresteau lotusi,
fosneau tufisuri de papirus si inotau pestisori colorati.

De la prima terasa scara ducea la cea de-a doua terasa, impodobita cu o

padure deasa de stalpi prismatici, printre care se inaltau uriase statui ale
reginei Nilului, singura femeie care, in acele timpuri, a sfidat traditiile si lumea
barbatilor, preluand, prin proprie vointa, puterea faraonica si atributiile
religioase in mainile ei delicate.

Ridicandu-se, astfel, in trepte, printre stanci, templul reginei Hatsepsut se zarea

de departe din valea Nilului, proiectandu-se alb, pe fondul muntilor mohorati.
Acest sanctuar a primit de la egipteni denumirea de "Sfanta sfintelor a lui
Amon".

Malul apusean nu era numai un cimitir trist si cufundat in tacere. Orasul

mortilor avea o populatie destul de numeroasa. Construirea si intretinerea
mormintelor si a templelor atrasese o multime de mestesugari din cele mai
diverse domenii, impreuna cu un numar mult mai mare de ajutoare sau de
salahori. Cartierele meseriasilor si ale saracimii erau izolate printr-un zid masiv,
pentru a nu circula fara treaba prin necropola.

Tot pe malul apusean se inaltau si palate ale faraonilor. Unul dintre acestea,
era resedinta din afara orasului, a lui Amenhotep al III-lea, faraonul care a
construit Luxorul atunci cand la Karnak se atinsese apogeul.

Spre nord de palat se inalta templul in care se oficiau slujbele pentru odihna sa
vesnica. Intru slava sa, Amenhotep al III-lea a construit in fata templului o alee
de sfincsi si doua statui, inalte cat un bloc modern cu cinci etaje. Acele statui
au intrat in istorie sub denumirea de "colosii lui Memnon".

Timp de secole s-a scris si s-a vorbit despre ei datorita unui fapt ciudat si
interesant.
La un moment dat s-a constatat ca una din giganticele statui a inceput sa
cante. Cantecul era de destul de scurt, doar cateva sunete, dar totusi era
cantec.
Vestea a zburat peste intreaga tara. Faima statuii cantatoare a trecut
frontierele in statele vecine, uluind lumea si intarind o spaima superstitioasa.
Un numar impresionant de calatori au inceput sa se indrepte spre Teba pentru
a vedea minunea. Curiozitatea le era pe deplin satisfacuta. Odata cu rasaritul
soarelui unul din colosi scotea sunete prelungi si melodioase. Minunea a durat
un secol si jumatate.
Explicatia este legata de cutremurul din anul 27 d.Hr. de la Teba. Atunci partea
de sus a unui colos s-a prabusit, spargandu-se in bucati. Dupa aceea statuia a
inceput "sa cante". Cantecul nu era altceva decat vibratia aerului care trecea
prin crapaturile inguste ivite in urma seismului. Dimineata cand rasarea soarele
si temperatura aerului se schimba brusc se formau curenti de aer.
Egiptenii si grecii locuitori ai vaii Nilului, in numar mare la acea vreme,
considerau "cantecul" drept o dovada de netagaduit ca statuia saluta ivirea
zorilor.

Cu timpul, "minunea" a fost legata de numele legendarului Memnon, eroul unei

epopei grecesti, fiul zeitei Eos si nu de numele adevaratului constructor,
faraonul Amenhotep al III-lea. Grecii erau niste maiestri inegalabili in teserea si
adaptarea de legende.
Conform legendei, Memnon, unul din eroii razboiului troian, a pierit de timpuriu,
rapus de Achile. In imaginatia grecilor, statuia de la Teba, pe jumatate distrusa,
aparea drept intruchiparea celui ucis, care in fiecare dimineata isi plangea
durerea, scotand acele sunete triste.

Colosul cantator are picioarele scrijelite de nenumarate inscriptii in limba latina

si greaca. Reprezinta extazul celor ce au putut trei minunea si dorinta lor
marunta de a ramane lipiti de nemurirea monumentului.

Printre inscriptii se regasesc versuri scrise in cinstea imparatului roman

Hadrianus si a sotiei sale Sabina, care au vizitat statuia in luna noiembrie a
anului 130 d.Hr. Spirit nelinistit si sensibil, de o neobosita curiozitate, Hadrianus
a strabatut in lungi calatorii toate provinciile imperiului, in care a petrecut mai
mult timp decat in Roma.
Impresionat de civilizatia Egiptului si de colosul de la Teba, imparatul roman
Septimius Sever a restaurat statuia distrusa. Superstitiosii sperau ca ulterior
statuia sa capete darul vorbirii si chiar pe cel al profetiei. Toti au ramas crunt
dezamagiti.
Colosul restaurat nu numai ca nu a inceput sa vorbeasca, dar a incetat sa mai
ingane si melodia scurta de salutare a zorilor. El a amutit pe vecie. Prin
reparatii, fisurile "cantatoare" se astupasera astfel ca a luat sfarsit si
"minunea".

Egiptenii credeau in viata de dincolo de moarte, pe care o considerau drept o

continuare a celei pamantene. Mortul avea nevoie, dupa credinta lor, de trup si
in viata cealalta. Iar o continuare a acelei vieti nu era posibila decat prin ferirea
cadavrului de descompunere cu ajutorul imbalsamarii. In morminte bine
ascunse mumia trebuia sa-si pastreze integritatea pentru vesnicie, asa ca nici
un rauvoitor nu trebuia sa ajunga la ea. Numai intr-o mumie intreaga, spiritul
sau pazitor, care parasise trupul in momentul mortii, ar fi putut sa revina in
orice clipa la locul lui.

Inca de la inceputuri faraonii si-au cladit morminte uriase, care au evoluat pana
la colosalele piramide. Pentru a fi aparate de hoti, intrarile mormintelor erau
acoperite cu blocuri imense de stanca, se construiau intrari false, iar cele
adevarate se mascau ingenios. Drumul ce ducea la sarcofag era presarat cu
puturi-capcana, pentru ca raufacatorii sa se prabuseasca in ele. Paznicii si
preotii erau platiti cu cea mai mare darnicie.

Cu toate acestea, profanatorii au izbutit totdeauna sa patrunda in mormintele

marcate, la suprafata, de mari monumente. Desigur ca furturile s-au facut de
convenienta cu preotii paznici care locuiau in anexele monumentelor funerare si
care trebuiau sa apere ultimul loc de odihna al regelui. In alte cazuri,
raufacatorii aveau legaturi anterioare cu constructorii, care divulgau planurile
subterane ale incaperilor mortuare sau chiar sapau intrari secrete secundare.

Faraonul Tutmes I-ul, din stralucita dinastie a 18-a, s-a hotarat sa-si
pregateasca mormantul intr-o vale muntoasa mai izolata, din apropiera Tebei.
Este vorba de necropola ce mai tarziu a intrunit denumirea de "Valea Regilor",
avand in apropiere "Valea Reginelor". Renumita necropola era despartita de
Valea Nilului printr-un perete stancos.

De atunci, in locul somptuoaselor morminte, a caror asezare era cunoscuta

tuturor, au inceput sa se oficieze ceremonii tainice de inmormantare in cavouri
ascunse in defileuri salbatice, printre stanci, departe de templele de rugaciune
plasate in "Orasul mortilor" de langa Nil. Se banuieste chiar ca lucratorii ce
incheiau o astfel de lucrare erau sacrificati.

Veacuri de-a randul, peste treizeci de faraoni au fost inmormantati in "Valea

Regilor". Acolo, in galeriile adanci de stanca i-au insotit comori de aur, argint,
nestemate si opere de arta. Faptul n-a putut ramane secret si astfel,
mormintele acestor faraoni au cunoscut iarasi tradarea.

In cele din urma un faraon din dinastia a 21-a a dat ordin ca toti predecesorii
lui sa fie inmormantati din nou intr-un mormant comun, cu dorinta ca cel putin
mumiile sa fie salvate. Lucrul acesta s-a repetat de mai multe ori pentru unele
mumii. In acest fel, treisprezece mumii au ajuns in mormantul lui Amenophis al
II-lea, iar mumiile a aproape patruzeci de regi, regine, printi si printese au fost
depuse in mormantul neterminat al unei regine.

Vreme de trei milenii acele mumii sau odihnit in noile morminte nedescoperite
de nimeni. In 1871, arabii le-au gasit dar s-au tradat autoritatilor. Ei furau din
necropola mici obiecte de aur de mare valoare artistica pentru a le vinde
strainilor si comerciantilor de antichitati. Functionari ai serviciului egiptean de
antichitati au reusit sa gaseasca pretioasele mumii. Ele au fost transportate la
Muzeul din Cairo.

Un fapt neobisnuit si impresionant s-a intamplat in timp ce vasul incarcat cu

mumiile faraonilor cobora pe Nil de la Teba spre Cairo. Vestea despre
incarcatura vasului s-a raspandit ca fulgerul printre locuitorii de pe malul
fluviului.

Populatia s-a adunat pe maluri pentru a saluta plina de respect pe faraonii

calatori. Barbatii trageau salve de arme, iar femeile se jeluiau. Regii
stravechiului Egipt se ridicasera din mormantul lor si dupa mii de ani, poporul
lor ii saluta cu respectul cuvenit.

Soarta a vrut totusi ca lumea stiintei sa se bucure de o rasplata. Mormantul

unuia dintre faraoni a ramas intact si a ajuns aproape intact in mainile
egiptologilor. "Norocosul" faraon a fost "Tutankhamon". Mort la numai 18 ani,
scurta lui domnie nu s-a dovedit prin nimic remarcabila. De buna seama ca
numele sau s-ar fi pierdut complect in uitare daca nu s-ar fi descoperit, in mod
neasteptat, mormantul care, prin splendorile lui, a zguduit intraga lume a
savantilor.

Mormantul lui Tutankhamon l-a descoperit savantul englez Howard Carter in

1922, subventionat de lordul Carnavon. Pentru dezgroparea mormantului,
pentru scoaterea tuturor lucrurilor scumpe, pentru masuratori, desene,
fotografii, pentru masuri de protectie impotriva distrugerii obiectelor mai
deteriorate si pentru ca totul sa fie transportat la Cairo, a fost nevoie de sapte
ani de munca incordata.

Cand arheologii au deschis poarta grea, inchisa cu un sistem de zavoare

intrebuintat la ferecarea mormintelor regale, inaintea ochilor li s-a aratat o
priveliste uimitoare. In fata lor s-a deschis o incapere, ca un adevarat muzeu,
ticsita de obiecte, dintre care unele cunoscute, iar altele cu totul nemaintalnite.
Numarul lor parea sa fie nesfarsit de mare.

In primul plan se gaseau trei paturi mari aurite, cu partile laterale sculptate in
chip de monstri cu trupurile turtite intr-un fel anumit, dar cu capete uimitor de
firesti. Acele fiare, care oricand puteau sa para inspaimantatoare la vedere, se
aratau cumplite descoperitorilor care le-au smuls din intuneric prin fascicolul de
lumina al lanternelor.
Parca puteri vrajitoresti dadeau stralucire poleielilor de aur, in timp ce capetele
lor aruncau umbre fantastice pe perete. Doua chipuri negre ale faraonului,
strajuiau amandoua in marime naturala, cu vesminte si sandale de aur, cu
buzdugan si cu sceptru si cu sarpele sfant incolacit pe frunte. Asezarea lor
dezordonata a intarit convingerea ca in acea incapere intrasera niste raufacatori
dar nu putusera sa-si termine treaba din motive necunoscute. Cele doua chipuri
ale faraonului ar fi trebuit sa strajuiasca urmatoarea usa spre cavou.

Pe langa obiectele amintite, pretutindeni stateau ingramadite multe altele, in

numar foarte mare: ladite cu desene minunate si incrustatii de fildes, vase de
alabastru cu frumoase motive stravezii, cutii negre nemaivazute, dintre care
una continea un sarpe de aur, buchete de flori cu frunze, paturi si jilturi
sculptate, un tron ferecat cu totul numai in aur, nenumarate cutii albe, aidoma
unor oua, sceptre de diverse forme si cu tot felul de desene si altele.

Chiar in prag se afla un vas de alabastru straveziu, inchipuind un lotus inflorit,

iar in apropiere erau ingramadite o multime de care de triumf si care de lupta,
ce sclipeau de aur si incrustatii. Printre ele se inalta o alta statuie a faraonului.
Dincolo de prima incapere, care constituia un vestibul, se afla mormantul
propriu-zis, compus din patru incaperi, un coridor lung si scari.

Mumia lui Tutankhamon se odihnea intr-un sarcofag de aur cu forma trupului

omenesc.

Dar abia in cel de-al patrulea an al cercetarilor arheologii au ajuns la el.

In primul rand, ca sa poata intra in mormant, au fost nevoiti sa scoata cele 700
de obiecte pretioase care ticseau prima incapere. In al doilea rand, sarcofagul
de aur al faraonului se afla protejat in alte sapte sarcofage uriase, din lemn, aur
si piatra, introduse unul in altul. Fiecare sarcofag reprezenta o opera de arta si
desfacerea lor succesiva a constituit o problema extrem de dificila.
Fata si umerii faraonului erau acoperite de o masca lucrata din aur si incrustata
cu pietre scumpe, merita sa-i imite trasaturile. Mumia era impodobita cu
pumnale de aur, bratari, inele, coloane si amulete. La prima vedere pare curios
faptul ca cele mai pretioase obiecte, un inel, o amuleta, o bratara si lama unui
pumnal, au fost confectionate din fier. In acea epoca, in Egipt, fierul era mult
mai pretios decat aurul si numai un faraon isi putea permite luxul extravagant
de a se impodobi cu bijuterii din fier.

Alaturi de camera mortuara a lui Tutankhamon se aflau doua incaperi ticsite cu

tot felul de obiecte. Cei aflati in viata i-au pregatit tot ce i-ar fi trebuit in viata
de dincolo: vase, mobile scumpe, bijuterii, care de lupta, arme, slujitori sub
forma de statuete, corabii miniaturizate, mancare si altele. In cutiile albe in
forma de ou s-au gasit diverse alimente, conservate destul de bine, o gasca
fripta, sunca afumata si alte lucru

Sumer sau istoria de dincolo de istorie, Intre

Babilon si Ninive
Sumer sau istoria de dincolo de istorie

Se stie ca, inaintea primei dinastii din Ur, Sumerul isi atribuia mii de ani de civilizatie
neintrerupta. Listele regale scrise candva in Babilon enumerau 10 regi inainte de Potop
si 19 dinastii de la Potop pana la sfarsitul celei de a treia dinastii din Ur. Dupa altalista,
8 regi antediluvieni ar fi domnit in total 241200 de ani sau 456000 ani, calculele
facandu-se in sars sau cicluri de 360 de ani.

Pe pamantul de langa Eufrat sumerienii intemeiaza orase ca Ur, Umma, Nippur, Lagas
pe care lupte sangeroase pentru suprematie le-au macinat lent. Stramosii lor, scria
Beroses in Babilon prin secolul III sau IV i.e.n., veneau dintr-o rasa de monstri,
jumatate oameni, jumatate pesti, iesiti din Golful Persic si care au adus e pamant
civilizatia.

Pastori si agricultori, sumerienii au inventat sistemul de irigatii pentru a smulge

pamantul din ghearele secetei si a-l face sa produca mai mult.

Comercianti abili, si-au construit cu inteligenta bunastarea.

Inceputul mileniului III i.e.n. ii gaseste cu temple impunatoare ce dominau viata

oraselor. Aici erau adorati, in sanctuarele impodobite cu mozaicuri policrome, Inanna
(Zeita Urukului) si Dumuzi sau Tammuz, iubitul ei divin, pastorul zeificat.
Institutiile administrative, legislatia (abundenta "codicelor" de legi o dovedeste), arta -
fusesera deja inventate. ca si scrisul pe placute de lut. Dupa 2800 i.e.n. templele iau
forme gigantice. Ele isi ridica terasele in forma piramidala a ziguratului pana la inaltimi
ametitoare. Apar cilindrii-pecete pentru a consemna si pecetlui tranzactiile comerciale.
Viata comerciala a Sumerului isi intinsese ramificatiile pana in Egipt si India. Casele -
patrulatere cu doua etaje - aveau dubla functie de locuinta si de cavou. Viii "locuiau"
deci laolalta cu defunctii, poate dintr-un sentiment de compasiune. Dupa moarte omul
trecea pentru sumerieni intr-o cumplita lume subpamanteana a tenebrelor si pulberii.
Totusi, misterul eternei reintoarceri, al perpetuei deveniri, incarnat de povestea perechii
mitice Inanna-Dumuzi crea o ciudata dualitate in sufletul sumerianului ingrozit de "casa
pulberii" (groaza pe care nimic nu a sugerat-o mai profund decat celebrul Ghilgames)
dar traind si aspiratia renasterii. Fara a avea un sens metafizic, moartea putea capata
un inteles initiatic, asa cum s-a presuspus dupa descoperirea Cimitirului regilor din Ur,
datat 3500 i.e.n., unde, numarul mare de persoane ingropate intr-un fast incredibil
laolalta cu defunctul, a facut posibila ipoteza "casatoriei mistice".

Iar viata, de o imensa tristete si lipsa de speranta, era guvernata de sfera zeilor
organizati in adevaratetriade - si de aceea a demonilor. Oamenii, executanti ai vointei
divine, traiau intr-un politeism naturistic completat de artele magice destinate sa-i
potoleasca pe demoni. Arta, expresie a colectivitatii, este inca anonima si statica - scrie
Sabatino Moscati in "Vechi imperii ale Orientului" deoarece ca si in lumea egipteana aici
este foarte greu sa intrevedem liniile unei evolutii, estompate pe de alta parte si de
timpul imens care ne desparte. Epopeea lui Ghilgames, ecou al literaturii sumeriene,
contine totusi o pecete personala - aceea a destinului ce se povesteste pe sine insusi, a
unui ipotetic Ghilgames, personaj si autor totodata.

Sumerienii - autorii civilizatiei cu orizontul cel mai practicist din vechime - au fost
creatorii unei arte "cerebrale", "intelegand prin aceasta prevalenta gandirii asupra
impresiei". Decaderea Sumerului a concis cu momentul cel mai fertil al artei sale, cand
se scriu opere istorice, cosmogonii, imnuri, texte epice prelucrate ulterior de tot
Prientul. O putere vecina ridicata amenintator profita de luptele dintre orasele
sumeriene si de epuizarea Sumerului in urma navalirilor succesive. Hammurabi, regele
Babilonului, Il cucereste iar fiul acestuia, dupa ce distruge Ur-ul, il va scoate din istorie.

Intre Babilon si Ninive

Lumea babiloniana si asiriana, intr-un cuvant civilizatia akkadiana, s-a contruit pe acel
strat de civilizatie fertil care a fost Sumerul, gigantizand tot ceea ce absorbise. Din
babilon si pana la Ninivve, mai bine de doua mii de ani, aproape orice opera
arhitectonica, sculpturala, picturala, a fost destinata parca in primul rand sa
impresioneze si nu atat sa placa. Suntem intr-o lume care traieste cu obsesia
colosalului, acel colosal obligat parca sa umple vidul vietii - viata terorizata cu ritualuri,
de lupte cumplite, de o clima secetoasa, de inundatiile Tigrului si Eufratului, de vanturi
sufocante.

Alaturi de zeii si ritualurile Sumerului, aici se infrunta zeii semiti Marduk si Tiamat -
emblema a insecuritatii si permanentelor dezchilibre. Dualitatea se reflecta si plan moral
si spiritual. Lumea reala nu putea fi decat un corespondent al uneia celeste; orice obiect
nu constituie decat o copie palida a unui model ceresc, prefigurand, la un mod
rudimentar, celebrul model platonician.

Urmand exemplul fortelro cosmice, alchimistii aspirau la transmutatia metalelor.

Templele trebuiau si ele sa simbolizeze lumea si diviziunile Universului iar magia nu
constituia decat un mod neintrerupt de comunicatie dintre cele doua lumi. Considerand
ca elementele au un suflet, babilonienii operau un animism cu implicatii metafizice. Sa
intelegem ca la ei colosalul juca rolul superlativului, tinea locul abstractizarii. Nu vom
intalni de aceea aici efortul spre sistematizare a credintelor ci un efort al vietii reale de a
se suprapune, printro stranie metafizica a colosalului, celei divine, unui model celest.

Turnul Babel a dorit stergerea granitelor dintre contingent si transcendent pentru a

realiza deci comunicarea absoluta a unui flux de gandire uman cu divinul. Gradinile
suspendate doreau o modificare geografica rivalizand cu fortele zeiesti prin proiect si
grandoare. Planul orasului Ninive se considera proiectat dupa o "scriere cereasca", dupa
omologul sau transcedental.

In aceasta lume bibliotecile cuprind totusi zeci de mii de tablite cu semne cuneiforme,
se rescrie, se copiaza, mai putin insa se creeaza, scarile si zidurile palatelor sunt
gigantice, ca si fortificatiile crenelate. Portile sunt monumentale; reprezentarile de
animale au talii colosale; basoreliefurile gigantice acopera peretii edificiilor; opulenta
regala devine sufocanta. Palatele lui Assurnasirpal, Asarhaddon, Assurbanipal, Sargon,
Sennaserib au uluit pe arheologii secolului 19. Descifrarea tablitelor a luminat apoi si
enigma acestor mormane de lut: aflate intr-o lupta pe viata si pe moarte, Babilonul si
Asiria au reusit o sinteza care a consemnat chiar dezastrul lor. Nici o lume nu a
imortalizat vreodata cu atata sange rece in literatura si in arta ei momentele sale de
cruzime ca acesti obsedati de suprematie, contopire, dominatie. Arta reflecta cruzimea
cuceritorilor: de un realism bizar ea concureaza cu fotografia. "Tara negustorilor" nu
cunostea seninatatea. Arta si fastul, actele ei de cultura slujeau puterii opulente si
autoritar iar artistul nu insemna aproape nimic, fiind redus la postura de executant
anonim.

8. Geografia anticilor

In textele sacre ale Indiilor, Egiptului, Orientului Apropiat si Americii, Pamantul e

rotund.

In Egiptul Antic, zeita soarelui declara: "Priveste, Pamantul e acolo, in fata mea, ca o
capsula. Pamanturile zeilor, spusei, sunt in fata mea ca o minge rotunda." (Papirusul
demotic din Leyda).

Pentru egipteni, Pamantul se supunea, in miscarea sa, acelorasi legi ca si celelalte

planete, si anume Jupiter, Saturn, Marte, Mercur si Venus. Despre Soare, textele
egiptene il vad lansat de-a lungul Spatiului si il numesc "sfera care navigheaza in sanul
Zeitei Nu" (cerul).

In Kabbala (cartea Zohar), citim: "Intregul Pamant locuit este ca o sfera care pivoteaza.
Locuitorii ei sunt unii dedesubt, altii deasupra. Pe cand intr-o regiune e noapte, in alta e
zi, cand in unele locuri oamenii vad zorii de zi ivindu-se, in alte locuri seara se lasa".

Regasim pana si in textele biblice cele mai vechi referiri care evoca un Pamant
"suspendat" in vid "deasupra neantului" (Cartea lui Iov, 26,7).
Mai tarziu, un ecou al acestei invataturi antice se regaseste la unii teologi ai
crestinismului. Astfel, sfantul Beda Venerabilul si Guilleume de Conches vorbesc despre
forma sferica a Pamantului. Biblioteca Saltikov - Scedrin din Leningrad pastreaza o biblie
din secolul XIV care a apartinut casei regelui de Navarra, ale carei ilustratii in culori
reprezinta planetele, Luna si Soarele ca niste corpuri sferice.

Unele date ne indreptatesc sa credem ca anticii cunosteau nu numai forma, ci si

dimensiunea Pamantului. Eratostene si Aristotel vorbesc despre o circumferinta atat de
apropiata de lungimea reala, incat nu ne vine sa credem. Stadiul, unitatea de lungime in
Grecia Antica, este in legatura cu aceeasi marime - circumferinta planetei. El reprezinta
a 1/216.000 parte din ea. Ramenul - unitate din Egiptul Antic reprezinta 1/108.000.000
din aceasta baza de calcul. Masura sacra din Egiptul Antic, "piciorul piramidelor"
(0,63566 metri) este exact a 10 milionime din raza care leaga centrul Pamantului de
unul dintre Polii sai. Metrul reprezinta a 40 milionime parte din circumferinta.

Lumea antica - Egipt, Roma, cele 7 minuni

Lumea antica

EGIPTUL ANTIC

In secolul 3 i.H. se construiau morminte sapate in stanca in care s-au gasit statui ,

mumii si obiectele personale ale celui decedat.Mormintele erau acoperite cu lespezi .
Din suprapunerea lespezilor au aparut piramidele . Piramida reprezinta forma cea mai
stabila , iar dimensiunile ei sa-u stabilit in urma unor calculele matematice .

Templele erau sapate in stanca sau cladite din piatra . Au un drum marginit de siruri de
statui . La intrare sunt pusi sfincsi ( lei cu cap de om ) . Poarta de intrare este strajuita
de turnuri inalte de cetate , iar tavanul templului este sutinut de coloane . Coloanele
sunt inalte dominand omul si sunt asemuite cu copacii . Au baza , fus , si capitel .
Capitelul este impodobit cu frunze de lotus , de palmier , boboci de flori , iar pe fusul
coloanei se gasesc texte hieroglife . Statuile sunt realizate pentru a sluji cultul mortilor ,
din granit si din bazalt . Ele reprezinta faraoni si se da o mare atentie reprezentarii
fetei , privirii . Din aceasta categorie sunt statuile numite scribii . Bazorelieful reprezinta
saparea contururilor unui desen realizat pe suprafata constructiilor . Se folosesc linii
simplificate si mai putine detalii . Pictura se realiza pe zid de culoare deschisa , cu culori
luminoase : rosu , galben , verde si contururi de culoare inchisa . Marimea personajelor
era in functie de rangul lor .

GRECIA ANTICÃ

Omul este masura tuturor lucrurilor . In perioada 2000-1500 i.H. in Insula Creta din
Marea Egee s-a dezvoltat o civilizatie deosebita . Centrul acestei civilizatii se afla la
Cnossos unde exista un palat deosebit . Acesta avea peste 1000 de incaperi ; curti
interioare destinste jocurilor sportive , sau luptelor cu taurii si ateliere mestesugaresti .
Peretii erau pictati cu culori viu colorate ce infatisau scene de vanatoare , petreceri ,
animale ; vasele de ceramica gasite au forme si dimensiuni variate .
Templele au fost construie in perioada e apogeu a artei grecesti cand inflorise viata
economica si se dezvoltase teatrul , stiinta si literatura . Apar trei tipuri de coloane :
dorice , ionice si corintice . Capitelul doric este alcatuit din forme geometrice simple .
Capitelul ionic are niste coarne de berbec , iar capitelul corintic este decorat cu frunze .

-1-

Acropola : templul Eveteion-coriatide

templul Partenon

La interiorul constructiei se gasesc statui din bronz , marmura sau lemn acoperite
cu fildes si pietre pretioase .

SCULPTURA .

Discobolul lui Myron , Venus din Mito .

Frontonul este un triunghi format de doua pante ale acoperisului . Friza se afla sub
streasina , are un relief sculptat si este alcatuit dintr-o suprafata continua sau niste
placute alaturate .Vasele de ceramica sunt colorate in culori vii , la inceput ,iar spre
sfarsitul perioadei antice fondul este de culoare inchisa pe care se contureaza
personajele .

CHINA ANTICA
S-au pastrat vestigii din secolele II - I i.H. Cel mai important esta Zidul Chinezesc , care
are o latime de 10 m. si lungime de 3000 de km. A fost folosit ca drum comercial dar si
ca zid de aparare .Palatele si templele ( pagode ) aveau picturi si decoratiuni de jad si
de fildes . In secolul IV - V s-au facut statuiete din lut ars ce reprezinta personaje de la
Curtea Imperiala: pictura pe matase . Culorile erau delicate si uneori se foloseste tus
negru . Subiectele sunt peisaje , pasari , animale , flori .

INDIA
Arta Indiei antice :

1. a aparut in secolul III i.H.

2. primele vestigii importante in secolul I i.H. pana in secolul IV d.H.

3. constructiile inchinate zeilor erau in forma de movila - piramide

4. ornamente din piatra , sunt inconjurate cu un gard ce are patru parti corespunzatoare
punctelor cardinale

5. portile sunt alcatuite dinpiatra ce are reliefuri infatisand scene din legende

Structura :
 1. personajul cel mai reprezentat in sculptura este Buddha-intemeietorul budismului

2. arta indiana a influentat arta chineza , vietnameza , cambogiana .

ROMA ANTICA
Etruscii construiau temple si palate bine proportionate , solide , impodobite cu statui din
pamant ars , sculpturi din bronz si picturi . Ei sunt primii care introduc bolta in
arhitectura . Urmasii lor , romanii au construit sosele din piatra , poduri trainice , temple
, stadioane . Constructiile erau inalte si preiau bolta de la etrusci . Folosesc coloane cu
rol decorativ lipindu-le de suprafata peretelui . Capitelurile coloanelor sunt corintice .
Planul constructiilor este adeseori rotund sau oval . Colosseumul din Roma a fost un
stadioon rotund avand bolti etajate si tribune . Phantenonul de forma rotunda are
cupola circulara si intrarea la Phantenon este asemanatoare unui templu grecesc .
Forumul lui Traian este un ansamblu construit de Apolodor din Damasc . Acesta
cuprinde o piata dreptunghiulara acoperita cu marmura alba si intrarea se face pe o
poarta sub forma de arc , in centru se afla columna . Pe laturile pietei se afla sculpuri .

CELE SAPTE MINUNI ALE LUMII ANTICE

Cea mai mare parte este disparuta . Reprezinta creatiile cele mai importante ale
antichitatii . Sunt impresionante ca dimensiuni si realizare tehnica .

1. Piramida lui Keops este singura care mai exista ; s-au folosit 2.300.000 blocuri de piatra a
cate 2.5 tone fiecare ; fetele piramidei sunt placate cu blocuri de granit slefuite ; latura
bazei este de 230 m. , si inaltimea de 146 m.

2. Gradinile suspendate ale Semiramidei au fost construite de Semiramida ( regina

Babilonului ) . Palatul se afla langa palatul regelui Nabucodonosor . fc549y3468lccp

3. Colosul din Rhodos este o statuie de 32 m. din bronz ; se afla la intrarea in portul Rhodos
; a fost realizata de sculptorul Chares ; a fost ridicat de locuitorii orasului in sec III i.H. si
a disparut in urma unui cutremur in secolul III .

4. Farul din Alecsandria a fost construit in secolul III i.H. si folosea corabiilorce intrau in
port ; avea o inaltime de 130 m. constriut din marmura alba ; adisparut intre secolele XII-
XIV din cauza unor cutremure succesive .

5. Mausoleul din Halicarnos era mormantul lui Mausol ; a fost inceput de Mausol si
terminat de sotia sa Artemisa .

6. Statuia lui Zeus din Olimp a fost construita de sculporul Fidias ; era din lemn acoperit cu
aur , fildes si se afla in templul din Olimpice cu o inaltime de 12 m. so il reprezenta pe
Zeus pe tron si a fost distrus in secolul IV .
 7. Templul zeitei Artemis din Efes afost constuit in secolele VII-IV i.H. in stil ionic avand
127 coloane ; afost distrus in perioada IV-VI d.H:

Cultul mortilor in Egiptul Antic, Conceptia despre suflet,

Destinul sufletului dupa moarte, Rituri de inmormantare
Cultul mortilor in Egiptul Antic

Dincolo de moarte exista o lume care poate fi dobandita

doar daca omul se pregateste in timpul vietii.

Vechii egipteni erau, din fire, un popor optimist. Ei iubeau viata si se simteau
legati de viata de zi cu zi. In acelasi timp, insa, asa cum sublinia si Herodot in
Istoriile sale, ei credeau cu tarie in nemurirea sufletului si in viata de dincolo de
mormant. Probabil, tocmai de aceea, acest popor cunostea o singura notiune
pentru a desemna cele "doua" vieti, respectiv ankh, care inseamna "viata".
Pentru egipteni, viata viitoare nu reprezenta altceva decat o continuare a vietii
de pe pamant. Singura deosebire intre cele doua stadii ale vietii era aceea ca
mortii locuiau undeva in Apus, Imentet, pe cand cei vii traiau in rasarit, pe Nil.
Mortii erau "poporul Apusului", Imentiu.

In pofida abundentei documentelor scrise si nescrise, cercetatorii sunt, totusi,

foarte divizati atunci cand incearca sa explice conceptia egipteana despre suflet
si nemurire sau despre cultul mortilor. Dificultatea provine din faptul ca, in
atatea milenii de istorie, credintele si practicile religioase egiptene au cunoscut
o evolutie consecventa, asa incat nu se poate vorbi despre o conceptie limpede
si unitara cu privire la suflet si viata viitoare.

1.2.a. Conceptia despre suflet

In genere, din cercetarile intreprinse de multi egiptologi pare sa reiese faptul

ca, pentru vechii egipteni, sufletul nu avea unitatea si personalitatea pe care
noi, crestinii, obisnuim sa le conferim sufletului nemuritor. Pentru ei, sufletul
era scindat, comportand o serie de "suflete" care, in sine, nu erau decat
aspecte, componente sau subdiviziuni ale activitatii spirituale ale omului
in general. Fiecare dintre aceste "suflete" sau subdiviziuni avea o denumire
proprie.

1.Ba sau Bai reprezenta "sufletul" propriu-zis, care in timpul vietii animatrupul

pentru ca dupa moarte sa treaca intr-o alta viata. El poate fi inteles, ingeneral,
ca o "putere", ca o "capacitate" a omului. Dupa moartea trupului, ba il
paraseste pe om sub chipul unei pasari. Aceasta pasare mijloceste apoi
legatura dintre cel raposat din mormant si cei vii. In acelasi timp, ba poate lua
si alte chipuri, cum ar fi, de pilda, acela al unei lacuste, care in conceptia
vechilor egipteni era tot o pasare.

2.Ka, a doua subdiviziune a activitatii spirituale, constituie, dupa parerea unor

cercetatori, un fel de "dublu", de "chip invizibil" al omului, iar dupa altii o
reminiscenta a conceptului de totem primitiv. Insa, cea mai plauzibila parere
este aceea potrivit careia ka reprezinta un principiu vital strans legat de trup,
care dupa moarte nu paraseste corpul, asemenea lui ba, ci coboara in
mormant, pastrandu-se atat timp cat se pastreaza trupul. Din credinta
existentei unui ka legat de trup a luat nastere preocuparea deosebita a
egiptenilor pentru mumificari si piramide, ca morminte durabile. In
eventualitatea ca, totusi, trupul ar fi suferit dupa imbalsamare vreo stricaciune,
egiptenii au avut grija sa faca statui cat mai asemanatoare cu defunctii, pentru
a oferi posibilitatea lui ka sa locuiasca in ele. In plus, ka trebuia hranit din
belsug si ingrijit, pentru a nu veni ca strigoi printre cei vii.

3.Ran reprezenta, de asemenea, o existenta reala de sine, sub forma numelui

celui decedat, nume ce trebuia pastrat cat mai mult timp cu putinta pe pamant
in memoria descendentilor si pe pietrele funerare. A sterge numele unui
raposat de pe mormantul sau echivala cu o mare crima.

4. Akh, ca ultima subdiviziune a activitatii spirituale, reprezenta inima, sediul

tuturor faptelor bune sau rele comise. Din acest motiv, la judecata lui Osiris de
dupa moarte, inima defunctului era cantarita pe o balanta, spre a vedea daca a
savarsit mai multe fapte bune sau rele, daca se va numara printre cei buni sau
rai.

1.2.b. Destinul sufletului dupa moarte

Se presupune ca, la inceputurile istoriei egiptene, exista o conceptie destul de

grosolana despre eshatologie. Conform descoperirilor arheologice, in perioada
preistorica egiptenii isi ingropau mortii in pozitia numita "chircita", punand in
preajma lor unelte de lucru si provizii de mancare si bautura. "Locul de veci" al
mortilor din acea perioada trebuia sa fi fost mormantul insusi. Incepand cu
dinastia a IV-a, insa, apare credinta potrivit careia sufletul celui decedat poate
parasi mormatul pe o perioada mai mult sau mai putin indelungata, ba chiar isi
poate alege alta locuinta mai placuta. Tot acum a aparut si credinta in existenta
unei lumi indepartate a mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de
peripetii si primejdii. Pentru calauzirea sufletului spre aceasta lume s-au
compus acele Carti ale mortilor, veritabile ghiduri pentru lumea postuma.
In general, izvoarele provenite din diferite centre principale ale Egiptului antic
prezinta diverse variante privind destinul sufletului dupa moarte, in functie de
caracterul special al divinitatii locale. De pilda, la Memfis se credea ca sufletele
mortilor vor merge intr-un loc trist, spre Apus, in desertul Libiei; potrivit
teologiei heliopolitane, sufletele vor calatori fericite, impreune cu zeul Re, pe
barca aestuia, de asemenea spre Apus, iar laAbydos se credea ca intrarea in
lumea de dincolo se afla la apus de acel oras, acolo unde barca Soarelui
disparea in fiecare seara, in imparatia mortilor, printr-o crapatura a muntelui.

Regele defunct si, mai tarziu, fiecare raposat se identifica dupa moarte cu Osiris
si primeste o noua viata. Asemenea vietii plantelor care se reinnoieste in fiecare
an, tot la fel se reinnoieste si viata lui Osiris si, totodata, si a defunctului
transformat in Osiris.

Astfel, intr-un text din sarcofage se spune: "Eu traiesc, eu mor, eu sunt Osiris
… Eu traiesc, eu mor, eu sunt orzul; eu nu dispar". Dupa cum Osiris, dupa
moartea sa, a fost declarat drept si a primit demnitatea sa de rege in lumea
subpamanteana, tot la fel regele defunct este "justificat", "indreptat", iar
urmasul sau apare ca mostenitorul sau de drept al lui Horus. Ulterior, fiecare
defunct devine un Osiris si primeste epitetul de "justificat": "Tu esti pe tronul lui
Osiris, ca reprezentant al Celui dintai intre cei aflati la Apus (respectiv Osiris).
Impartaseste-te din puterea lui, primeste coroana lui."

Calatoria sufletului dupa moarte avea ca tinta imparatia lui Osiris, Campiile lui
Iaru sau Imentet, unde sufletele duceau o viata fericita, unde se bucurau de
conditii mult mai favorabile decat in viata de aici, intrucat fertilitatea Campiilor
lui Irau era mult mai mare decat aceea a regiunii Nilului, granele crescand mai
inalte decat omul si dand roade mai bogate.

Imparatia mortilor apare, insa, plasata in lumea subpamanteana, strabatuta de

Soare in timpul noptii. Aici persista tot felul de primejdii, iar scopul textelor din
Cartea mortilor este tocmai acela de a-l ajuta pe defunct sa le evite sau sa le
biruiasca. Exista drumuri gresite, care trebuie evitate, exista ape care trebuie
traversate cu ajutorul unui ghid, exista monstri ingrozitori, care pot fi biruiti cu
ajutorul unor formule magice. In acelasi timp, cel decedat trebuie sa cunoasca,
de pilda, numele monstrului, pentru a avea putere asupra lui, sau sa se
identifice cu o divinitate puternica sau alta, pentru a iesi biruitor.

Este, deci, evident faptul ca aici conceptiile si practicile magice joaca un rol
deosebit. Luata in sens strict, chiar si judecata lui Osiris face parte dintre aceste
pericole. In fata tribunalului lui Osiris si a celor 42 de judecatori ai sai, defunctul
trebuia sa-si sustina cauza, sa faca acea "confesiune negativa", sa-si
dovedeasca nevinovatia, pentru ca altfel era devorat indata de judecatori, de
monstru sau era obligat sa se intoarca pe pamant la o viata mizerabila,
intrupandu-se chiar in animale necurate.

1.2.c. Rituri de inmormantare

In perioada preistorica, vechii egipteni isi ingropau mortii intr-un mod similar
tuturor popoarelor cu o civilizatie inferioara. Astfel, consemnam inmormantarile
in pozitie "chircita", cadavrul fiind culcat pe partea stanga, cel mai frecvent cu
capul spre sud si cu fata spre apus. In anumite cazuri, trupul defunctului era
taiat in bucati si capul asezat deoparte, pentru ca mortul sa nu devina periculos
pentru cei vii, venind printre ei ca strigoi. De retinut este faptul ca in acea
perioada inca nu exista practica mumificarii.

Insa, incepand chiar din perioada Regatului Vechi, a inceput sa se practice

tehnica mumificarii sau imbalsamarii cadavrelor, care avea sa devina in mod
treptat o adevarata arta. Acest procedeu demonstreaza, in primul rand, faptul
ca vechii egipteni considerau absolut necesara conservarea trupului. In viziunea
lor, viata viitoare nu era decat o continuare a celei de pe pamant, ea fiind, de
asemenea, legata de trup. Insusi Osiris, asa cum s-a vazut, n-a putut invia,
inainte ca trupul sau sa fi fost reconstituit din partile taiate si imprastiate in
urma luptei cu Seth.

Pregatirea mumiei incepea cu extragerea creierului si a viscerelor care,

impregnate cu parfumuri, se pastrau in patru urne. In locul inimii sau, uneori,
chiar pe mumie in dreptul inimii se punea un scarabeu, ca simbol al invierii si
reinnoirii, din argila sau dintr-o piatra dura, avand gravata o formula magica ce
pleda in favoarea raposatului, atunci cand acesta va ajunge in fata tribunalului
lui Osiris. Apoi, corpul era umplut cu produse rasinoase si aromate; in
continuare, i se reconstituia forma cu paie sau cu tampoane de stofa, dupa
care era tinut timp de 70 de zile intr-o solutie de carbonat de sodiu si, in fine,
infasurat - dupa spalare - in foarte multe panze de in imbibate intr-un ulei
aromat. In mainile mortului si intre benzile mumiei erau asezate texte sacre,
rugaciuni si mai ales Cartea mortilor care il ajuta sa invinga dificultatile
calatoriei in lumea cealalta si sa poata raspunde cum trebuie in fata judecatii lui
Osiris. In cele din urma, mumia era inchisa intr-un sicriu de lemn de forma
trupului. Acest sicriu era pictat in interior cu figuri si scene simbolice in culori,
avand si un text religios-funerar in hieroglife, iar in exterior era pictat cu
portretul celui decedat.

Tot la fel, mormintele in care erau asezate mumiile dispuneau de o serie de

desene si picturi pe peretii lor, incercand sa-l redea pe defunct si pe viitoarea
sa familie, inconjurati de slujitori si animale domestice. Probabil ca toate aceste
reprezentari vroiau sa creeze pentru cel decedat o atmosfera de viata si
ambianta similare celor de pe pamant.

In plus, incepand cu perioada Regatului Mediu, apare tot mai frecvent obiceiul
de a aseza in mormant langa mumie si anumite statuete din lemn, lut sau
metal, care-l reprezentau pe mort. Mai ales din perioada Regatului Nou devine
tot mai limpede ce rost aveau aceste statuete. Practic, ele se doreau sa fie un
substitut aal trupului celui decedat, in eventualitatea ca respectiva mumie n-ar
fi fost bine conservata, servind ca salas lui ka, fie ar fi reprezentat un slujitor in
mormant pentru defunct. Conceptia vechilor egipteni potrivit careia existenta
dupa moarte nu este decat o continuare a vietii actuale presupunea faptul ca
orice activitate, orice munca necesara in viata de pe pamant ramanea, de
asemenea, absolut necesara si in imparatia mortilor. Ogorul trebuie ingrijit,
semanat si recoltat pe mai departe si acolo, animalele trebuie ingrijite, iar
hrana pregatita. Iar pentru aceasta, mai ales cei bogati aveau nevoie si in
imparatia mortilor de ajutorul unor slujitori. Astfel, in capitolul 6 din Cartea
mortilor exista un loc in care un defunct constrange o asemenea figurina,
numita uschebti, prin intermediul unei formule magice, sa lucreze in locul sau.

Fireste, orice inmormantare presupunea un ceremonial cu totul special. De

retinut, intre altele, ar fi faptul ca preotul, imbracat intr-o blana de pantera,
atingea fata si gura mortului cu un topor si cu o foarfeca, in credinta ca acesta
ar redobandi puterea de a se misca si de a vorbi. La sfarsit, preotul sacrifica un
animal, inainte de a fi introdus cadavrul in mormant si de a inchide mormatul.

1.2.d. Mormintele

Inca din cele mai vechi timpuri, dar si mai tarziu, "locul de veci" pentru oamenii
simpli era o groapa obisnuita, nu prea adanca, sapata in nisip, sau o scobitura
intr-o stanca, astupata apoi cu o piatra mare, pentru a nu patrunde acolo
sacalii. Mormintele regale si nobiliare, in schimb, aveau inca din cele mai vechi
timpuri infatisarea unor adevarate fortarete cu peretii oblici spre centru,
purtand astazi denumirea araba de mastaba.

Intr-o astfel de mastaba, chiar deasupra mormantului, se afla o capela in care

se celebrau riturile funerare, mobilata cu o masa pentru ofrande; alaturi era o
stela pictata sau gravata, in dosul careia se afla "coridorul", zidit, continand
statuile defunctului. Acesta comunica - prin statuile care il reprezentau - cu
familia sa care, prin niste fierastruici mici, ii aduceau ofrande si fumul de
tamaie. Capela era decorata cu scene pictate sau sculptate in basorelief,
reprezentand diferite activitati din viata care, pe cale magica, il mentineau pe
cel raposat "in viata". Mastabele erau grupate, regulat, in jurul piramidei
faraonului. O mastaba a unui defunct foarte bogat putea avea si alte incaperi,
comunicand intre ele prin diferite coridoare. Un alt tip, mai evoluat de
morminte, aparut in timpul dinastiei a III-a, il reprezenta piramida in trepte,
care aminteste - ca aspect - de ziguratul babilonian sau de piramidele in trepte
ale aztecilor si mayasilor.

Primul mormant de acest fel a fost construit de vizirul si arhitectul Imhotep

pentru regele Djoser, fondatorul dinastiei a III-a, la Sakkara. Aceasta piramida,
reprezentand o suprapunere in diferite etape peste o mastaba patrata, are
dimensiuni impresionante: laturile bazei dreptunghiulare de 109 m si 121 m, iar
inaltimea de 61 m.

In timpul dinastiei urmatoare au fost construite marile piramide de la El Giseh,

inaltate pentru a adaposti mumiile a trei regi din dinastia a IV-a: Kheops,
Khefren si Mykerinos, dupa ortografia greceasca, Hufu, Hafra si Menkaura,
dupa denumirea egipteana.

Piramida construita de Kheops si considerata una dintre "cele sapte minuni ale
lumii antice" are o inaltime de 137 de metri, aceea a lui Khefren de 136 m si
cea a lui Mykerinos de numai 62 m. constructia acestor monumente presupune
eforturi si o imaginatie incredibile. De pilda, gigantica opera de constructie a
marii piramide a lui Kheops a durat 30 de ani, timp in care, asa cum
consemneaza Herodot in Istoriile sale, "au muncit fara intrerupere cate o suta
de mii de oameni". Blocurile de piatra - unele de 20 de tone - au fost aduse la
mari distante, pe tavalugi, pe sanii trase pe nisip sau intre doua barci; ridicate
cu ajutorul parghiilor si a unor puternice balansoare de lemn, pe rampe si
planuri inclinate, ele erau inaltate pe terase succesive de pamant si caramida,
terase inlaturate apoi, dupa terminarea constructiei.

Incepand cu dinastia a XVIII-a, insa, datorita faptului ca jefuitorii de morminte

incepusera sa opereze intr-un mod din ce in ce mai ingrijorator, faraonii au
adoptat tipul de mormant complet subteran, cu mai multe incaperi, sapate in
pereti de stanca, in asa numita Vale a Regilor, la vest de orasul Teba. Aceste
sapaturi erau foarte adanci, trecand de 100 de metri, si aveau peretii decorati
cu diferite scene si texte ce prezentau viata regelui defunct in lumea de dincolo.
In aceasta perioada, templele funerare erau construite departe de aceste
morminte, respectiv in apropierea Nilului, unde erau aduse si sacrificiile
funerare.
Babilonia sau Babilon, Summerul Mesopotamia Orasele
orientului antic

Orasele orientului antic

Summerul

Reprezinta leaganul civilizatie terestre. Acolo, in Mesopotamia, acum 6000 de ani s-a
creat scrieterea cuneiforma. De la vechii sumerieni am mostenit agricultura,
intrebuintarea calului, a monedei, mestesugurile, industria, administratia, geoetria,
astronomia, irigatiile, calendarul, cartile, bibliotecile, scolile, litereatura, muzica si
sculptura, fardurile, bijuteriile, sahul,zarurile, popicele si impozitul pe venit. Aceasta
civilizatie ni sa transmis prin intermediul Cretei, apoi al Greciai si al Romei.

Summerul cuprindea multe asezari, cu dezvoltare mare: ERIDU, UR (Mukkayar),URUK

(WARKA), LARSA (SENKEREH), LAGASH (SHIPPURLA), NIPPUR (NIFFER) SI NISSIM.
Multe dintre aceste orase exista si astazi, cu toate ca nu sunt la fel de marete ca acum
cateva mii de ani.

La temelia acestei civilizatii a stat un sol fertil, datorita revarsarilor din fiecare an ale
fluviilor. Inundatia era folositoare, dar si periculoasa, asa ca in scurt timp tot tinutul era
im0panzitde canale de irigatii. Apoi a a parut plugul tras de boi si echipat deja cu un tub
pentru insamantare. Metalul reprezenta un lux si o raritate cu exceptia cuprului si
cositorului. Casele erau construite din trestii, consolidate cu un amestec de arigla si paie
inmuiat in apa si apoi lasat sa se usuce la soare.

Marfurile erau transportate mai ales pe apa, iar piatra pentru constructie era adusa de
deaprte cu corabiile. Cu toate acestea si transportul pa pamant era destul de dezvoltat.
Moneda nu exista inca, dar aurul si argintul serveau ca etaloane. Se efectua comert cu
Indiilesi cu Egiptul, lucru dovedit prin pecetile comerciale descoperite. Constractele
verbale trebuiau confirmate in scris si in prezenta unor martori. In Summer, lumea
afacerilor se desfasura intr-un climat de neincredere si nesiguranta, atat in punct de
vdere economic cat si politic, asemanator cu ceea ce traim noi in prezent.

Bogatii si saracii erau impartit in paturi sociale dupacriterii foarte stricte; sclavia era
foarte dezvltata; iar dreptul de proprietate era considerat sacru.

Vreme indelungata, fiecare oras s-a aratat dornic de independenta incapatanandu-se sa

aiba propriul rege, insa dezvoltarea comerciala a facut acest lucru imposibil si a dus la
crearea unor ‘imperii’, in care o personalitate dominanta, dupa ce a supus celelalte
orase, le-a grupat stabilind o unitate politica si economica.

Sistemul de administratie feudala si regala a fost completat de un cod de legi,

premergator celui lui Hammurabi. Tribunalele functionau in templesi de cele mai multe
ori oficiul de judecatori il indeplineau preotii. Exista totusi un tribunal superior, alcatuit
din magistrati de profesie. mu575e3441fuub

Babilonia
Din punct de vedere isotric si etnografic babilonia a fost fructul mixturii dintre
summerieni si akkadieni. Primul rege al acestui imperiu a fost marele Hammurabi, care
este vestit prin cel dintai cod de legi aproape complet din istorie. Acest rege a adus
pace in tinutul Mesopotamiei, a construit mai multe canale de irigatie pentru evitarea
innundatiilor. Arhitectura, s-a dezvoltat in localitatile din Babilonia foarte mult in timpul
lui Hammurabi, peste tot se ridicau palate si temple, s-a construit un pod peste Eufrat,
care a permis orasului sa se intinda pe ambele maluri.

Babilonienii aveau o infatisare semita, par negru si ten inchis la culoare. Barbatii purtau
de obicei barba si uneori peruci. Abele sexe aveau par lung si se imbracau in haine
frumos colorate.

Curand dupa moartea lui Hammurabi Babilonu a intrat sub dominatia Kasitilor si a

Asirienilor pentru ca apoi sa renasca sub conducerea vestitului Nabucodonosor. In
timpul sau, sistemele de irigatiis-au dezvoltat si mai mult si s0-au constuit nenumarate
temple renumite si astazi: templul lui Marduk, poarta zeitai Ishtar, si un maret zigurat,
foarte inalt caruia I s-a dus vestea sub numele de ‘turnul Babel’, Gradinile
Suspendate(una dintre cele 7 minuni ale lumii).

Sistemul economic, cel administrativ si cel politic se asemanau foarte mult cu cele din
Summer.

Asiria

Dupa Babilon centrul civilizatie s-a mutat la Ninive. Imperiul Asirian cuprindea Asiria,
Babilonia, Media, Palestina, Siria, Fenicia, Sumerul, Elamul si Egiptul. Pentru acest stat,
armata era cel mai importanta institutie. Modul de viata al asirienilor nu se deosebea
mult de cel al babilonienilor. Se prelucrau si se importau metale in cantitati mari si de
toate felurile, iar csele nu erau cu nimic mai prejos amenajate la Ninive decat in europa
in pragul Revolutiei Industriale. In oraganizarea statala, Ninive a decazut oarecum fata
de Babilon insregistrandu-se in regim patriarhal exagerat. Dar in arta se pare ca si-a
depasit maestrul mai ales prin basoreliefuri

Persia

Dupa moartea lui Darius acest mare imperiu cuprindea 20 de satrapii: Egiptul, Palestina,
Siria, Fenicia, Lidia, Frigia, Ionia, Capadocia, Cilia, Armenia, Asiria, Caucazul, Babilonia,
Media, Persia, Afganistanul, Belucistanul, India din vestul Indusului, Sogdiana, Bactra.

Persii sunt descrisi pe monumente ca fiind cel mai frumos popor al Orientului Apropiat.
Erau vigurosi si inalti, caliti de viata la munte, rafinati totusi de bogatie, cu o simetrie
agreabila a formei corpului, un nas aproape grec si o anumita noblete in purtari si in
tinuta. Erau infasurati din cap in picioare in panzeturi considerand ca este rusinos sa-ti
arati alte parti ale corpului in afara de fata. Atat femeile cat si barbatii foloseau multe
farduri si crème pentru infrumusetarea tenului si-si vopseau pleoapele pentru a mari
dimensiunea aparenta si stralucirea ochilor. Cert este ca regele nu pleca niciodata la
razboi fara o cutie cu felurite unguente cu care, inc az de victorie sau de infrangere se
parfuma.
In timpul lungii istorii a Persiei locuitorii acestei tari au vorbit mai multe limbi diferite:
persana veche care era inrudita cu sanscrita, apoi zend si pehlevi. Cand au inceput sa
scriefoloseau pentru inscriptii scrierea babiloniana cuneiforma si alfabetul armean
pentru scrierea obisnuita. Scrisul nu era foarte raspandit nici macar in nobilime, si de
aceea nu au creat o literatura dezvoltata. Oamenii din popor se complaceau in
ignoranta totala si in analfabetism, dedicandu-se in intregime agriculturii.

Industria era putin dezvoltata, fabricarea feluritelor obiecte era lasata in seama tarilor
vecine, de unde erau cumparate apoi cu babii tributurilor pe care acestea le plateau.
Sistemul de drumuri din Persia era foarte dezvoltat, caile de acces mergand pana in
cele mai indepartate colturi ale imperiului. Navigatia nu era insa la fel de avansata ca
transporturile terestre, ei nu aveau flota proprie, iar comertul era lasat in seama
strainilor.

Sigura ramura a artei dezvoltata in mod temeinic era arhitectura care imbina armonios
mai mute stiluri din orientul apropiat si cel mijlociu.

Acest mare imperiu insa va fi cucerit de Alexadnru Macedon, care se va destrama dupa
moartea acestuia.

Tarile din Orientul Apropiat MESOPOTAMIA, Istoria

Orientului Antic

MESOPOTAMIA
Printre tarile din Orientul Apropiat, cea mai potrivita pentru o larga dezvoltare a
agriculturii era tara dintre Tigru si Eufrat, pe care grecii antici o numeau Mesopotamia
(Tara dintre cele doua fluvii), tara care se intindea de langa muntii Armeniei (la nord)
pana la Golful Persic (la sud). La vest se margineste cu stepa siro-mesopotamiana, iar
la est cu lantul de munti ai Iranului apusean. Partea centrala si cea de sud a
Mesopotamiei reprezinta o campie nivelata de aluviunile Tigrului si Eufratului, care, prin
revarsarile lor periodice, uda si hranesc pamantul.

Statul Sumer din sudul Mesopotamiei sii Akkadul, care ocupa partea centrala se
deosebeau in privinta climei. In Sumer iarna era relative blanda, iar Akkadul se
asemana mai mult cu Asiria, unde iarna cad zapezi.

Sumerul si Akkadul nu aveau bogatii naturale mari. Lutul gras si cleios al sloului

constituia o minunata materie prima pentru olarul primitive. Locuitorii vechii
Mesopotamii amestecau lutul in asa fel incat obtineau o compozitie ce inlocuia piatra,
intalnita inspecial in partea sudica a Mesopotamiei. Singura roca de constructie ce se
gasea numai in cateva locuri era calcarul, folosit cu mare greutate in constructii.

Mesopotamia se caracteriza prin lipsa de metal, fapt ce punea populatia locala in

dependenta de regiunile nordice si rasaritene, bogate in metale. 41129eis31pel9m

Nici vegetatia nu era prea bogata. Populatia straveche a acestor tari a aclimatizat orzul
si graul, pe care calatorii europeni din secolul XIX le-au gasit aici in stare salbatica.
Curmalii si trestia care cresteau din abundenta in partea de sud aveau o insemnatate
destul de mare in viata economica a regiunii. Pe cat se pare, dintre plantele care se
cultivau aici erau: susanul, din care se scotea ulei, su tamariscul, din care se facea un
fel de rasina dulce.

Cele mai vechi inscriptii si sigilii ne dovedesc ca locuitorii Mesopotamiei cunosteau

diferite specii de animale salbatice si domestice. In muntii din partea de est se cresteau
oi si capre, si de asemenea se cresteau porci.

Raurile erau bogate in peste, iar in Akkad si Sumer erau cunoscute mai multe specii de
pasari domestice.

Conditiile naturale ale sudului si centrului Mesopotamiei erau favorabile pentru

dezvoltarea cresterii vitelor si agriculturii, dar era nevoie de organizarea vietii
economice si de multa munca. ie129e1431peel

Creatorii culturii si formei de sta sumero-akkadiene au fost sumerienii, veniti probabil in

Mesopotamia din regiunile muntoase rasaritene si triburile semite ale Akkadului.

Monumentele arhaice gasite pe teritoriul Mesopotamiei centrale si sudice se impart in

trei perioade ce s-au succedat, cuprinzand intreg mileniul al-IV-lea i. Hr. Ele au precedat
formarea celor mai vechi state din Mesopotamia de Sud si Mesopotamia Centrala.

Cea mai importanta asezare descoperita in Mesopotamia se afla langa El-Obeid

(apropape de Ur), pe insula unui fluviu, insula ce se inalta deasupra campiei
mlastinoase. Populatia de aici se ocupa cu vanatoarea si pescuitul, dar trecea la forme
inaintate ale economiei, cum ar fi: crestera vitelor si agricultura, care in virtutea
conditiilor naturale trebuiau sa ajunga la o mare dezvoltare. In epoca aceasta au fost
domesticite animale ca: oaia, capra si porcul si s-a aclimatizat cea mai veche cereala din
Orientul Apropiat, alacul. In agricultura se foloseau unelte primitive, sape din piatra si
seceri de lut, cu zimti de cremene. Ceramica si tesutul ajung oarecum sa se dezvolte.
Vasele de lut aveau o culoare galben-verzuie si erau acoperite cu desene colorate,
ornamente cu figuri de animale, oameni si pasari. Din piatra se faceau si arme, topoare
cu muchii gaurite pentru coada, cutite, buzdugane si sageti.

Tot in aceasta epoca apar si uneltele de metal, cum ar fi topoarele plate. Prin

dezvoltarea metalurgiei, incep sa se faca din arama oglinzi si ace cu gamalie.
Se produce astfel una dintre cele mai mari descoperiri ale tehnicii, trecerea de la piata
la metal, in cazul de fata la arama. Populatia din El-Obeid locuia in mici colibe cu pereti
de trestie impletita, tencuita cu lut. Tot acum, insa incepe sa fie folosita si caramida.
Astfel, in colibe exista o vatra zidita din caramida de forma plata, putin ovala. Tot in
aceste colibe s-au gasit si tocuri din piatra pentru usi de lemn.

In aceasta perioada apar de asemenea credintele religioase. In mormine au fost

descoperite oseminte si ramasite ingropate pentru a doua oara in vase de lut. Acestea
dovedesc credinta in viata de dincolo si aparitia, inca din acea perioada, a cultului
stramosilor. In mormant, alaturi de decedat, se asezau vase, margele, scoici si diverse
statuete. Cultura din El-Obeid a furat foarte mult. Ea isi are radacinile in vechile culturi
ale Mesopotamiei superioare. Dar tot acum apar primele elemente ale culturii
sumeriene. De aceea locuitorii Mesopotamiei din epoca Obeid pot fi numiti
Protosumerieni.
A doua perioada a Sumerului Arhaic poarta denumirea de perioada Uruk, dupa locul
unde au fost facute cele mai importande descoperiri arheologice. Vasele de lut cu toarte
inalte si deschizatura larga reproduc probabil vechiul prototip de metal. Ele sunt facute
cu roata olarului, dar in privinta ornamentelor sunt mult mai simple decat ceramica
policromoca din epoca El-Obeid.

Privita in ansamblu, perioada Uruk se caracterizeaza printr-un insemnat progres, care in

parte isi gaseste expresia in aparitia celei mai vechi arhitecturi monumentale, dovedita
de urmele unui stravechi turn de templu, zidit in forma de trepte (ziggurat),
fundamental de piatra al unui templu si o cladire monumentala. Viata economica si
culturala continua sa se dezvolte. Acum se iveste necesitatea intocmirii celor mai vechi
documente. In legatura cu aceasta apare cea mai veche scriere pictografica, ale carei
urme s-au pastrat pe tiparele cilindrice. Inscriptiile de acest fel numara pana la 1500 de
semne pictografice, din care s-aformat treptat vechea scriere sumeriana.

A treia perioada a antichitatii sumero-akkadiene poarta denumirea de Djemdet-Nasr,

oras unde sapaturi datand din anul 1926 au scos la iveala numeroase documente ce
dovedesc un progres considerabil in toate domeniile culturii. In aceasta epoca s-a
desavarsit colonizarea regiunilor mlastinoase din partea central-sudica cu triburi din
tinuturile muntoase nordice si rasaritene.

Si in agricultura au fost inregistrate progrese, prin introducerea graului si a orzului si

domesticirea taurului si magarului ce au avut o mare insemnatate economica.
Diviziunea muncii si perfectionarea tehnicii au dus la dezvoltarea meseriilor. Vasele din
lut se faceau tot cu ajutorul rotii olarului si erau impodobite cu desene colorate si
ornamente geometrice. Diversitatea desenelor si culorilor si maturitatea formelor
dovedesc evolutia ceramicii. De asemenea si metalurgia a continuat sa evolueze, iar
uneltele din os si piatra erau tot mai frecvent inlocuite cu cele din arama. Dezvoltarea
comertului si agriculturii duce la aparitia comertului. Relatiile comerciale leaga din ce in
ce mai mult Mesopotamia centrala de partea nordica, cu Iranul apusean si cu Siriade
Nord.

Tot acum apar si roata, carul si caruta si incep sa se construiasca barci cu carma putin
ridicata. Crestera bogatiilor materiale duce la stratificarea sociala, dovedita in mod
indirect de ruinele unui vechi palat, de proportii monumentale cu o multime de incaperi.
Obiceiurile de la inmormatari si gravurile artistice dovedesc dezvoltarea continua a
credintelor legate de agriculturaprinter care si cultul unor zeite-mame ce ocupa un
loc important.

Inca din mileniul IV i. Hr., pe teritoriul Sumerului apar cele mai vechi orase, centre
economice, politice si culturale ale micilor state. In partea cea mai sudica a tarii se afla
orasul Eridu, asezat pe tarmul Golfului Persic.

Un mare centru cultural, politic, religios si economic a fost orasul Ur, care era capitala
unui stat puternic. Cel mai importantcentru religios si cultural din Sumer era orasul
Nippur, in care se afla templul zeitei Enlil, sanctuar vestit in tot Sumerul. Printre alte
orase cu insemnatate politica, cele mai vestite erau orasul Legas, care a dus numeroase
lupte cu orasul vecin, Umma si orasul Uruk, in care, conform traditiei, ar fi domnit eroul
antic, Ghilgames.
Diferitele obiecte de lux gasite printre ruinele orasului Ur dovedesc cat de dezvoltata era
tehnica, mai cu seama metalurgia, la inceputul mileniului al-III-lea i. Hr.

In aceasta epoca se cunostea tehnica de fabricare a bronzului, dintr-un aliaj de arama

si cositor; oamenii invatasera sa foloseasca fierul meteoritic si ajunsesera la rezultate
inseminate in confectionarea bijuteriilor.

Orasul Ur se transforma treptat intr-un mare centru commercial ce intretinea puternice

relatii comerciale cu numeroase tari vecine. Astfel, in Ur se aduc margele de jasp, sigilii,
piatra pentru fabricat vase, bumbac, maimute din valea Indului, cositor si obsidiana din
Iran, cedri din Siria.

In fruntea statului se aflau conducatori ce au construit temple si palate care au fost

inmormantati in mausolee impreuna cu averile lor. Armele, vasele din argint si
instrumentele musicale incrustate cu pietre pretioase sunt o dovada a concentrarii
bogatiilor in mainile aristocratiei si a izbitoarei impartiri pe clase.

Se intelege ca Ur nu a fost singurul oras bogat din sudul Mesopotamiei. Inafara de

acesta au existat si altele care au dus intre ele lupte indarjite pentru dominarea si
stapanirea Mesopotamiei sudice si centrale.

Printre acestea a fost si Lagas, in fruntea caruia s-au aflat carmuitori puternici, ce au
reusit sa uneasca sub dominatia lor mai multe tinuturi vecine. Scopul luptelor purtate de
statul Lagas impotriva oraselor vecine era unirea a cat mai multe regiuni in jurul unui
singur centru. Bazele puterii economice si politice ale statului Lagas au fost puse in
timpul domniei lui Ur-Nanse, care poate fi considerat intemeietorul celei dintai dinastii
istorice a Lagasului. Expresia infloririi Lagasului a fost marea opera de constructii
inceputa de Ur-Nanse. Pe un basorelief era reprezentat regale care asista la
solemnitatea punerii temeliei unui templu, prezenta sa aparand cu sfintenie lucrul
inceput.

Lagasul a atins culmea dezvoltarii sub domnia regelui Eannatum, care a dus lupte
indarjite cu orasele vecine si a supus teritorii intinse. Eannatum nu numai ca elibereaza
orasul de sub dominatia Kisului, ci chiar anexeaza acest stat akkadian. Dupa aceea
supune statul Ur, punand capat stapanirii independente a regilor din prima dinastie din
Ur. De asemenea, supune Larsa, Uruk si Eridu, ajungand stapan al intregii parti sudice a
Mesopotamiei.

Eannatum a dus lupte deosebit de grele cu orasul vecin, Umma. Us, conducatorul
orasului Umma a atacat Lagasul bazandu-se pe ajutorul regilor idn Opis si Kis. Dar lupta
s-a sfarsit in defavoarea Ummei, armatele lui Eannatum reusind sa il invinga pe Us si
aliatii sai. In cinstea acestei victorii s-a ridicat un monument, ale carui ruine se mai
pastreaza si si ziua de azi, numit “culcusul gaitelor”

In perioada 2313-2305 i. Hr., in Mesopotamia a domnit Rimus, mostenitor al regelui

Sargon, a carui prima grija era sa inabuse rascoalele ce izbucnisera in Sumer si Elam.

Dupa cateva campanii impotriva tinuturilor rasculate, regele reuseste sa ii infranga pe

rasculati si sa patrunda in Elam, invingand armata elamita. Reuseste sa ajunga in Golful
Persic, aducand sub stapanirea Akkadului tinuturile Sumerului si Elamului, prin care
treceau cele mai importante rute comerciale spre sud si rasarit.

Dupa ce isi ia rasunatoarele titluri de “Invingator al Barahisei si Elamului” si de “Rege al

Kisului si stapan al Elamului”, Rimus declara cu mandrie ca a domnit asupra tinuturilor
muntoase invecinate. Continuand opera lui Sargon, in cursul domniei sale, Rimus a pus
bazele infloririi viitoare a regatului Akkad, Totusi nu a reusit sa aduca pace in intreaga
tara. Impotriva sa s-au rasculat “slugile casei sale”, probabil demnitari de la curte, care
l-au ucis cu pecetile lor. In felul ei, aceasta a fost o revolutie de palat, in urma careia
batranul despot a fost inalturat, iar locul sau ocupat de alt monarh, probabil fratele sau.

Stapanirea Urului nu a trecut fara sa lase urme asupra numeroaselor popoare ce traiau
in Orientul Apropiat, Vechea si inalta cultura a Sumerului a avut o puternica influenta
asupra dezvoltarii culturale a acestor popoare. Limba sumeriana a influentat puternic
limbile semite. Epopeea sumeriana a lui Ghilgames a fost tradusa in limbile hittita si
hurrita. Zeii din Akkad erau cinstiti in tinuturile locuite de Huriiti si Hittit; printre ruinele
orasului Assur, stravechea capitala a Asiriei, s-au descoperit monumente de arta
sumeriana.

In sfarsit, dreptul Sumerian a avut o puternica influenta asupra evolutiei dreptului in

Babilon, Asiria, Asia Mica si Palestina, iar cultura sumeriana a stat la baza dezvoltarii
tuturor culturilor de mai tarziu din Orientul Apropiat.

BIBLIOGRAFIE:

Ovidiu Drimba - “Istoria culturii si civilizatiei”

I. Avidev – “Istoria Orientului Antic”

Religia Mesopotamiana

RELIGIA MESOPOTAMIANA

Student Eduard Mihailescu, anul I Invatamint la Distanta,disciplina Istorie Antica

Universala, semestrul 1

12 martie 2004

Un rezumat asupra religiei delimitata spatio-temporal este prin el insusi o

provocare.Cind epoca studiata reprezinta un cumul de popoare si culturi diferite si se
intinde pe o perioada de citeva milenii, studentul este pus in fata unei sarcini intr-
adevar deosebite. Placerea de a descrie trebuie temperata de volumul mare al
informatiei, de grija in a surprinde esentialul, de tratarea poli-tematica a conceptului de
religie si de preocuparea pentru un vocabular acurat si obiectiv.

Tema prezentata este impartita in urmatoarele capitole: 21911cij49bds7k

1. Scurta descriere a conditiilor geografice si istorice ale Mesopotamiei

2. Aspectul esoteric al religiilor mesopotamiene.Practici de cult

3. Aspectele economic, politic, cultural si educational ale religiilor mesopotamiene

4. Panteonul mesopotamian id911c1249bdds

5. Bibliografie

Capitolul 1

Scurta prezentare a conditiilor geografice si istorice ale Mesopotamiei

Mesopotamia,alaturi de Egipt, reprezinta zona geografica in care s-au dezvoltat civilizatii

infloritoare cu citeva mii de ani inainte de era noastra.

In traducere, Mesopotamia inseamna 'tara dintre riuri'. In lumea biblica este cunoscuta
sub numele de Aram Naharaim.

Cuprinde zona geografica dintre fluviile Tigru la N si Eufrat la S. In ziua de azi teritoriul
antic al Mesopotamiei intra in componenta urmatoarelor state: Turcia, Siria si Irak.

Numeroase cetati si orase-state, embrion al marilor imperii, au jucat o importanta

deosebita in istoria multimilenara a Mesopotamiei. O scurta enumerare mentioneaza:

1] Akkad

2] Assur;

3] Babilon

4] Eridu;

5] Lagash;

6] Ur;

7] Uruk si altele.

Dintre populatiile care au trait pe teritoriul Mesopotamiei mentionam:

1] accadieni;

2] amoriti;

3] aramei;

4] asirieni;

5] armeeni;

6] babilonieni;

7] caldeeni;
8] guti;

9] hurriti;

10] kassiti;

11] sumerieni etc

Dupa cum se vede, vorbim de un mare numar de civilizatii care impart acelasi areal
geografic pe parcursul citorva milenii, intre 3500 bp-63 ap.

Periodicizarea istorica este urmatoarea:

A. Mileniul 3 bp:

1] Akkad;

2] Guti;

3] A 3-a dinastie din Ur;

B. Mileniul 2 bp

4] Isin-Larsa;

5] Vechiul Babilon;

6] Kassiti;

7] Babilonul de Mijloc;

C. Mileniul 1 bp

8] Assiria;

9] Neo-Babilon;

10] Ahmenizi;

11] Seleucizi

12] Parti.

Capitolul 2

Aspectul esoteric al religiilor mesopotamiene.Practici de cult

Prin religia mesopotamiana intelegem credintele si practicile religioase ale

Summerienilor si Accadienilor, iar ulterior ale succesorilor acestora, Babilonienii si
Assirienii, care au locuit succesiv vechea Mesopotamie.
Etapele dezvoltarii religioase sint relativ putin influentate de miscarile de triburi si
popoare din arealul Mesopotamiei.

Din punct de vedere al imagisticii religioase, delimitam 2 perioade:

- venerarea fortelor naturii in reprezentari non-umane;

- reprezentare antropomorfa, eroi si mituri.

A. Perioada preistorica

Pentru perioada preistorica a vechilor summerieni, o preocupare majora in viata

materiala si spirituala a acestora o reprezinta fenomene ca fertilitatea cimpiilor,
periodicitatea inundatiilor (apa in general), precum si turmele de animale. In aceasta
perioada manifestarea externa a divinitatii ia forma fenomenului pe care il reprezinta
divinitatea; de exemplu, zeitatea care gestioneaza norii de ploaie ia forma unei pasari
negre, cu cap de leu, care pluteste in inaltul cerului.

Multe entitati religioase din aceasta perioada apartin tipului 'zeul care moare si renaste',
in functie de cicluri calendaristice, agricole etc. si sint venerate de segmente sociale
individualizate: pastori, fermieri, culegatori de fructe si oameni din mlastini.

B. Perioada regatelor

In perioada imperiilor Assiria si Babilon,zeitatile sint reprezentate antropomorf.

Zeii babilonieni si cei assirieni nu ii inlocuiesc pe cei summerieni, ci se integreaza treptat

in panteonul acestora.

Numim zeu national (religie nationala) figura suprema din tabloul divin al unei civilizatii
(culturi), delimitata in timp si spatiu.

Pentru a exprima transcedenta divinitatii este folosit modelul regal. Zeul se imbraca,
maninca, poarta arme si podoabe, este inconjurat de divinitati de importanta secundara
asemeni unui rege.

Zeii au consilii, formeza aliante, au dispute intre ei, se cearta si se impaca, fac dragoste
si poarta razboaie. Sint asezati intr-o casta ordonata, fac oficii si indeplinesc functii bine
stabilite.

Religia nationala este organizata in jurul ingrijirii si hranirii zeului in cadrul templului.

Actul religios este numai in parte si in baza unui calendar determinat public, cea mai

mare parte a acestuia consumindu-se doar in prezenta unor initiati.

C. Practici religioase comune principalelor divinitati mesopotamiene

1] rolul regelui de conducator religios suprem, care este mare preot al zeitatii nationale;
2] practica mariajului intre rege si divinitatea nationala (divinitatea suprema), cu rol de
a asigura fertilitatea recoltelor pentru anul care urmeaza;

3] sarbatorile de Anul Nou, care se tin primavara si masoara anii de domnie ai

suzeranului si are rolul de a comemora victoriadivinului asupra haosului;

4] sint prezente peste 30 de functii ale personalului religios: preoti, preotese,

responsabili cu incantatiile, libatiile etc;

Capitolul 3

Aspectele economic, politic, cultural si educational ale religiilor

mesopotamiene

Pe linga rolul de centru religios, templul indeplineste o gama variata de functii:

1] nod de re-distribuire a alimentelor, sub supravegherea regala;

2] centru de scolarizare, aici se invata tainele limbilor apuse si scrierile sfinte;

3] in temple sint pastrate bibliotecile si se tin cronicile vremurilor;

4] templele reprezinta nuclee de gestiune economica, avind in proprietate ateliere

mestesugaresti, plantatii agricole, vii si livezi, precum si turme de animale etc;

5] sint precursoarele centrelor de ingrijire medicala, preotii fiind si vracii vremurilor si

vindecatori; in acest sens sint prezente primele retetare medicale cu care se preparau
potiuni miraculoase;

6] din punct de vedere artistic, in temple se realizeaza opere de arta care sfideaza

trecerea veacurilor prin prospetimea cuvintului si perfectiunea bazoreliefurilor, alto-
reliefurilor,a frescelor si a grupurilor statuare;

7] nu trebuie neglijat rolul politic jucat de clasa sacerdotala si strinsa imbinare dintre

elementul regal si cel de cult.

Capitolul 4

Panteonul Mesopotamian

Desi numarul de divinitati din panteonul mesopotamian este de ordinul sutelor, doar un
numar mic joaca un rol important in texte. In lista alfabetica de mai jos acestea prezinta
un asterisc.

Zeii sint patronii oraselor, iar situatia politico-economica la un moment dat a unui oras-
stat determina si o raspindire si o dominatie corespunzatoare a divinitatii legate de
orasul respectiv.
Religia Mesopotamiei este in general monoteista, dar unii zei, in anumite localizari
temporale si geografice, (cum ar fi Marduk din Babilon),au tendinte henotheiste (preiau
din atributiile altor zei, desi acestia nu dispar).

Divinitatile din mitologia intilnita pe teritoriul Mesopotamiei sint urmatoarele:

1] Abgal

- sub acest nume sint cunoscuti 7 intelepti (invatati) sumerieni, ingrijitori ai zeului Enki.
Au luat fiinta din apa sfinta Apsu si sint reprezentati sub forma de pescari;

- in mitologia accadiana poarta numele de Apkallu.

- citeodata sint considerati a fi in numar de 8;

- ei servesc ca ministri regilor;

- apar in Epopea lui Ghilgames.

2] Adad

- datorita abilitatilor astronomice si preocuparilor astrologice, zeii astrali sint bine

reprezentati in lumea mesopotamiana;

- zeul furtunii;

- venerat sub un numar de nume in Assiria;

3] Adapa

- in mitologia babiloniana este fiul zeului Ea, zeul intelepciunii, rege-preot al cetatii

Eridu, cel mai vechi oras al babilonienilor;

- Ea i-a dat lui Adapa darul cunoasterii, dar nu si al vietii eterne; cind intr-o zi Ea, care
era tot pescar a naufragiat pe niste stinci, Adapa il prinde si ii rupe una dintre aripi;
pentru aceasta fapta necugetata, Adapa trebuie sa dea socoteala in fata zeului
suprem Anu in Ceruri; tatal sau il indruma eronat in privinta comportamentului potrivit
in Ceruri, iar Adapa nu va primi viata eterna dupa cum sperase;

- Adapa este, de asemenea, numele celui mai intelept dintre cei 7 Apkallu.Este preot
in templul lui Ea din cetatea Eridu si favoritul lui Ea.

4] Adrammelech

- divinitate babiloniana caruia se pare ca ii erau sacrificati prunci;

- este posibil sa fie zeul soarelui adorat in Sippar;

5] Aja
- in mitologia babiloniana este zeita apusului de soare si consoarta zeului soarelui.

6] Akkan

- reprezinta una dintre cele 5 zeite Saami, care protejeaza conceptia, nasterea si

destinul. Celelalte 3 sint Madderakka, Sarakka, Juksakka si Ugsakka.

7] Alauwaimis

- este un demon din religia summeriana;

- daca este adorat corespunzator si primeste libatii si sacrificiu de capre salbatice,

alunga raul bolilor.

8] Allulu

- este un om-pasare care s-a indragostit de zeita Ishtar; ofensata de cuvintele lui,

aceasta ii rupe o aripa.

9] Alu

- demon cu trasaturi canine; citeodata, este reprezentat fara picioare, urechi sau gura;

- prefera intunericul si tacerea.

10] Ama-arhus

- zeita accadiano-babiloniana a fertitlitatii.

11] Amurru

- in mitologia accadiana este zul muntilor si al nomanzilor;

- este echivalentul zeului sumerian Martu;

- consoarta sa poarta numele Beletseri.

12] Anu*

- zeu foarte important in parteonul sumerian;

- este fiul lui Nammu si tatal lui Enlil;

- sotia sa este zeita Antu;

- cel mai vechi dintre zei;

- asociat cu orasul Uruk;

13] Anatu
- zeita mesopotamiana, conducatoarea a pamintului si regina a cerului.

14] Anduruna

- in cosmologia mesopotamiana acesta este raiul, Cerurile unde vietuiesc zeii.

15] Antu

- este zeita sumeriana a creatiei, partenerul femini al zeului cerului Anu;

- ulterior, a fost inlocuita de zeita Ishtar.

16] Anunitu

- in mitologia babiloniana timpurie, este zeita lunii simbolizata printr-un disc cu 8 raze;

- functia ei a fost asimilata ulterior de zeita Ishtar.

17] Anunna

- in mitologia sumeriana este numele zeilor cerului si pamintului, precum si numele

adunarii celor mai inalte divinitati;

- inainte ca pamintul sa fie distrus de Potop, Anunna il anunta pe Ziusudra, regele din

Shuparrak despre deluviu.Acesta construieste o arca in care conserva semintele celor
muritoare pe parcursul cellor 7 zile si 7 nopti cit au durat revarsarile de ape;

- numele inseamna “cei insamintati in mod regesc’;

- in mitologia accadiana corespondentul este Anunnaku.

18] Anunnaku

- reprezinta numele accadian pentru un grup de zei ai lumii de apoi;

- ei indeplinesc rolul de judecatori in lumea mortilor;

- cei care se opun lor in aceasta judecata se numesc Igigi, desi in unele texte pozitia
partilor este inversata.

- sint descendentii lui Anu.

19] Anzu

- reprezinta versiunea babiloniana a zeului sumero-accadian Zu;

- acesta a fost servitorul zeului suprem Ellil; intr-o zi, cind Ellil se imbaia, Anzu fura

Tablele Destinului si fuge in desert; origine se afla in posesia Tablelor Destinului este
stapinitorul universului;zeul Ea o convinge pe zeita mama Belet-Ilisa dea nastere unui
erou care sa poata sa il invinga pe Anzu;Belet-Ili a conceput pe Ninurta si il trimite
sa il infrunte pe Anzu; in batalia care a urmat, Ninurta ii strapunge un plamin
lui Anzu cu o sageata si recupereaza Tablele Destinului.

20] Apsu

- in mitologia sumero-accadiana timpurie, zeu ce simbolizeaza abisul apelor dulci

primordiale din imparatia subterana a celor morti;

- este consortul zeitei Tiamat, divinitatea apelor sarate primordiale din Haos;

- in mitologia tirzie Enuma Elish, se spune ca din amestecul apelor primordiale dulci cu
cel sarate si probabil cu un al treilea element, norii, au fost conceputi zeii;

- apele lui Apsu sint mentinute imobile in lumea de jos prin vraja lui Ea care l-a
cufundat pe primul intr-un somn de moarte, desi uneori se afirma ca Ea chiar l-a omorit
pe Apsu;

- in mitologia sumeriana se mai spune ca din lutul lui Apsu a fost faurit omul;

- in mitologia Enuma Elish pentru crearea omului a fost folosit singele lui Kingu;

- apare si un vizir, Mummu, care a fost intemnitat intr-o casa construita peste trupul
lui.

21] Arazu

- zeul babilonian al constructiilor implinite;

22] Aruru

- divinitate a creatiei in mitologia asiro-babiloniana;

- l-a conceput din lut pe Endiku, partenerul lui Ghilgames.

23] Ashnan

- zeita sumeriana a grinelor;

- este fiica lui Enlil;

- este o zeita puterinica si ajuta oamenii la greu.

24] Atrahasis

- este eroul unui vechi poem babilonian despre deluviu, datind din prima jumatete a
celui de-al doilea mileniu inainte de Cristos;

- marea inundatie din acest poem reprezinta ultimul dintr-un numar de dezastre trimise
de zei sa distruga umanitatea;
- o ultima versiune din acest mit a fost scrisa pe vremea lui Assurbanipal.

25] Aya

- este apusul mireasa zeului soare Shamash.

26] Baba

- este zeita patroana a orasului Lagash, situat la 70 km nord de Ur;

- este o zeita-mama si patroana a fertilitatii;

- este fiica a zeului soare Anu;

- este sotia zeului fertilitatii Ningirsu;

- este numita de oamenii de rind “mama Baba”;

- ulterior este asimilata zeitei Gula.

27] Babbar

- zeu al soarelui in mitologia sumeriana veche, corespunzind zeului

babilonian Shamash.

28] Basmu

- sarpe gigantic de 40 de coti, cu citeva limbi si gheare;

- este simbolul zeului sumerian Nin-gishzida.

29] Bel

- alt nume al zeilor asiro-babiloniei Enlil sau Marduk;

- i se mai spune si Baal.

30] Belet-Ili

- zeita sumerian a uterului;

- zeii i-au poruncit sa creeze omenirea; a creat astfel barbatii, pentru a putea lucra
paminturile si sapa canale si femeile, pentru a putea da nastere la prunci si a forma noi
barbati; desi a creat numai cite 7 persoane din fiecare sex, dupa 600 de ani deja acestia
devin prea numerosi, pamintul a devenit zgomotos si Enlil nu mai putea dormi; de
asemenea, oamenii erau plini de pacate si isi mincau proprii copii;Enlil decide sa ii
mature de pe fata pamintului cu o mare revarsare de ape. Intentia este de a mentine
acest plan secret, dar Ea (numit si Enki) ii spune protejatului sau Atrahasis despre
ceea ce urma sa se intimple si cum poate sa se salveze pe sine si speciile animale si
vegetale cu ajutorul unei barci mari numita arca. Potopul a durat 7 zile.
31] Belit-Sheri

- in mitologia babiloniana este o zeita scrib din Lumea de Apoi care tine evidenta
faptelor oamenilor, astfel incit sa o poata sfatui pe regina celor morti la Judecata de
Apoi;

- mai este numita si “regina desertului’ si este sotia zeului Amurru, divinitatea

nomanzilor.

32] Taurul Ceresc

- personificarea a secetei, uscaciunii, creata de Anu pentru Ishtar in dorinta acesteia

de a il supune pe Ghilgames.

33] Dagon

- numele Dagon inseamna porumb;

- este un zeu mesopotamian al vegetatiei, tata al lui Baal;

- protejeaza culturile si este inventatorul plugului; el transmite oamenilor cunostiintele

sale pentru a lucra ogoarele mai bine si a produce mincare;

- temple importante ale lui Dagon se gaseau in tinuturile filistine, desi roul sau este
luat de Baal in o mare parte a Orientului Mijlociu;

- este o zeitate straveche,textele Ras Shamra il descriu ca fiind contemporan cu El, cel

mai vechi zeu semitic;

- templul lui Dagon din Ashdod mai exista inca pe timpul Hasmoneenilor, care conduc
o parte a Palestinei in vremea lui Isus;

- reprezentarea sa este jumatate om-jumatate peste.

34] Damgalnunna

- zeita-mama mesopotamiana, consoarta zeului Enki;

- echivalentul accadian este Damkina,sotia lui Ea;

- citeodata este identificata cu zeita sumeriana a pamintului, Ninchursanga.

35] Dilmun

- locul unde se afla Paradisul in mitologia sumeriana, probabil situat in Golful Persic;

- citeodata este descris ca”locul de unde rasare soarele” sau “tinutul celor vii”;

- este scena creatiei in aceasta mitologie si locul unde il duc zeii pe zeificatul erou
sumerian al Potopului,Ziusudra(Utnapishtim) sa traiasca pentru eternitate.
36] Dumuzi

- este forma sumeriana a zeului Tammuz;

- zeu al vegetatiei si fertilitatii, dar si al lumii de apoi;

- este numit”pastorul” sau “stapinul turmelor”;

- alaturi de Nigizzida strajuieste la portile raiului pentru eternitate;

- este sotul zeitei Inanna, echivalenta sumeriana a zeitei Ishtar;

- in mitul lui Ghilgames, se spune ca aceste “descinde din Dumuzi pastorul”;

- initial, este un conducator al oamenilor muritor, a carui casatorie cu Inanna asigura

fertilitatea paminturilor si fecunditatea uterului; dupa o serie de cercetari recente
asupra acestui mit, se pare ca mariajul se indreapta spre o tragedie cind zeita, ofensata
dec omportamentul jignitor al sotului sau, decide ca acesta sa fie scos din lumea de
dincolo timp de 6 luni pe ani, pe parcursul caldurilor toride si a perioadei sterile din
timpul verii; o data cu echinoxul de toamna, ceea ce in lumea sumeriana marcheaza
inceputul noului an, lui Dumuzi ise permite intoarcerea pe pamint; reuniunea sa cu
Inanna duce la revitalizarea intregii lumi vegetale si animale.

37] Ea*

- zeul stravechi in mitologia sumero-babiloniana la apelor dulci;

- este fiul lui Asar si Kisar ;

- sotia sa este zeita mama Damkina, iar el este tatal zeului Marduk;

- este zeul intelepciunii si al cunoasterii; cunoaste totul si este patronul intelepciunii,

vrajilor si al stiintei medicale;

- este unul dintre creatorii umanitatii, cu care este in general binevoitor si prietenos si
pe care ii invat arte si mestesuguri;

- Ea descopera complotul lui Tiamat de a isi ucide descendentii si care reuseste sa isi

omoare consortul;

- Ea, care este prietenos cu oamenii, ii comunica lui Utnapistim planul zeilor de a

omori oamenii prin deluviu, ceea ce constituie versiunea babiloniana a poemului lui
Noe;

- este unul dintre cei mai vechi zei din panteonul mesopotamian si impreuna
cu Anu si Ellil formeaza o traza de zei foarte puternica;

- este patronul orasului Eridu;

- este reprezentat pe sigillii cu doua izvoare de apa si pesti tisnindu-i din umeri;
- este insotiit de 2 ingrijitori, pasarea Anzu si Ishtar.

38] Eabani

- este un al nume al companionului lui Ghilgames, Endiku.

39] Ebeh

- muntele pe care stau zeii in mitologia sumeriana.

40] Ekur

- numele templului lui Enlil din orasul Nippus, Babylonia.

41] Ellil*

- zeul accadian al pamintului si al vintului;

- este fiul lui Ansar si Kisar, cele 2 zeitati primordiale si tatal zeului luna Sin;

- impreuna cu Ea si Anu formeaza triada atotputernica din religia mesopotamiana;

- este reprezentat purtind o banda in jurul fruntii decorata cu coarne de vita;

- este echivalentul zeului sumerian Enlil.

42] En

- numele sumerian al unei divinitati;

- face parte componenta a numelor unor zei: Enki, Enlil si altii;

- este, de asemenea, un titlu purtat de marii preoti;

43] Enbilulu

- este zeul riurilor;

- zeul Enki il face raspunzator de riurile sacre Tigru si Eufrat;

- este, de asemenea, zeul irigatiilor, al canalelor si al fermierilor;

- in ultima perioada, devine fiul zeului Ea si este asimilat cu Adad.

44] Endukugga

- impreuna cu Nindukugga reprezinta parintii lui Enlil si locuiesc in lumea de apoi.

45] Enki*
- zeu important la sumerieni, patronul apei si al inteligentei, al creatiei si al medicei,
putind aduce mortii inapoi; este sursa secretelor, a cunoasterii magice, a vietii si al
imortalitatii;a inventat civilizatia pentru oameni si hotareste destinul fiecaruia; a pus
ordine in cosmos, aumplut riurile cu pesti, a inventat plugul si jugul pentru boi, face
grinele sa creasca, este parintele tuturor plantelor;

- in majoritatea miturilor sotia sa este Damkina sau Ninhursag, care ii naste o fata;

- apare pe un barorelief tinindu-l pe Zu, pasarea furtunii;

- principalul centru de cult se gasea la Eridu;

- la babilonieni corespunde zeul Ea.

46] Enkidu

- partenerul lui Ghilgamesh celebra epopeee;

- modelat de Aruru din lut reprezinta esenta lui Anu, zeul cerului si a lui Ninurta, zeul
razboiului;

- reprezinta salbaticul din om;

- ulterior, devine un patron al animalelor.

47] Enkimdu

- zeul sumerian al fermierilor, proprietarilor de paminturi si al celor care se ocupa de

holde.

48] Enlil*

- in mitologia sumero-babiloniana, este “stapinul vintului”, zeul aerului si al furtunilor;

- este cel mai proeminent zeu din panteon;

- mai este numit uneori “muntele cel mare”;

- s-a nascut din unirea lui Anu, zeul suprem cu Ki, zeita pamintului;

- consoarta sa este Ninlil cu care are 5

copii: Nanna, Nerigal, Ningirsu, Ninurtu si Nisaba;

- Enlil se afla in posesia Tablelor Destinului,care ii confera puteri nemasurate asupra

intregului Univers si asupra faptelor oamenilor;

- citeodata este prietenos cu muritorii, dar poate fi si crud, trimitind asupra acestora 4
dezastre, cum ar fi Potopul, care distruge intreaga umanitate cu exceptia lui Atrahasis;

- este reprezentat purtind o tiara cu coarne de vita, simbol al puterii;

- are temple prestigioase la Nippur, fiind patronul orasului;

- echivalentul sau accadian este Ellil.

49] Enmerkar

- eroul a doua poeme sumeriene, precursor al lui Gilgamesh pe tronul din Uruk;

- in lista sumeriana a regilor de dupa potop este plasat pe locul 2;

- in aceste poeme, se afla in conflict cu conducatorul cetatii Aratta, in tinuturile inalte

din Persia; conflictul este de natura comerciala, iar eroul din Uruk iese victorios.

50] Enmesarra

- zeul sumerian al lumii de apoi;

- reprezinta domnul toturor puterilor pe care civilizatia si societatea se reazama;

- sotia sa este Ninmesarra.

51] Ennugi

- zeul irigatiilor si inspector al canalelor in mitologia mesopotamiana.

52] Enuma Elish

- epopee semitica ce descrie creatia, aparitia zeilor, victoria asupra fortelor haosului a
tinarului zeu Marduk conceptia omului din singele lui Kingu;

- titlul este luat din primele cuvinte ale epopeei “cind cerul de deasupra nu fusese inca
mentionat”.

53] Enushirgal

- templul zeului lunii din orasul sumerian Ur.

54]Ereshkigal

- zeita sumeriana si accadiana a Lumii de Apoi;

- este sora zeitei cerului Ishtar;

- impreuna cu sotul sau Nergal conduce tarimul celor morti, numit si “pamintul cel

mare”, de unde nu se mai intoarce nimeni;

55] Eridan

- un riu din lumea de apoi;

56] Erra
- zeul babilonioan al razboiului, mortii si al altor dezastre;

- poate fi identificat cu Nergal, zeul mortii;

- simbolizeaza moartea iprin insasi comportamentul sau,zacind intr-o letargie morbida;

- este asociat cu foametea si alte calamitati;

- este mentionat intr-unul dintre cele mai vechi poeme epice, scris pe tablite de
ceramica si numit Poveste despre Erra, 1000 bp.

57] Etana

- cel de-al 13-lea rege-zeu al dinastiei sumeriene a cetatii Kish;

- a fost inscaunat de insusi zeul Anu;

58] Etemmu

- numele accadiana al unei persoane care a murit, dar nu a fost ingropata;

- un astfel de spirit va cutreiera lumea pentru o eternitate si ca cauza rele considerabile;

- in traditia sumeriana poarta numele de Gidim.

59] Gallu

- demoni accadieni ai lumii de apoi.

60] Gestinanna

- este sora lui Dumuzi.

61] Gibil

- zeu sumerian al focului si al luminii, invocat pentru a proteja de neprevazut;

- omologul sau accadian este Girru (Girra).

62] Gilgamesh

- este eroul pincipal al uneia dintre cele mai mari epopei a antichitatii, raspindita in
lumea sumeriana si babiloniana.

- este precursorul lui Hercule si a altor eroi.

63] Girru

- zeul accadian al focului si al luminii, patronul civilizatiei si mesager al zeilor.

64] Gula
- zeitate sumeriana a vindecarii, dar este asociata si cu lumea de apoi;

- sotul sau este Ninurta;

- ciinele este aninalul sau sacru;

- frecvent este identificata cu Nin'insina, zeita cetatii Isin.

65] Hanish

- este un herald divin in mitologia mesopotamiana, aducind furtuna si vremuri rele.

66] Humbaba

- paznic al padurilor de cedri care se opune lui Ghilgamesh si este omorit de catre

acesta si de Endiku;

- este o divinitate a naturii, probabil de origine anatoliana, elamita sau siriana.

66] Igigi

- nume colectiv pentru zeii cei mareti ai raiului;

- zeii mai putin importanti sint Anunnaku.

67] Inanna*

- Inanna este cea mai importanta zeita din panteonul sumerian;

- este zeita dragostei, a fertilitatii si a razboiului;

- este o figura proeminenta in numeroase mituri, cum ar fi “Coborirea Inannei in Lumea

de Dincolo’, in care strabate lumea mortilor si incearca sa devina stapina acesteia; sora
ei, Ereshkigal, care conduce acest loc, o comdamna la moarte; cu moartea Inannei,
natura intra in colaps si nimic nu mai creste pe ogoare; prin interventia zeului Enki, ea
renaste cu conditia ca o alta persoana sa ii ia locul printre cei morti; il alege pe iubitul ei
consort Dumuzi, care de atunci va conduce lumea de dincolo jumatate din fiecare an;

- Inanna este privita ca fiind fiica zeului cerului Anu, dar si a zeitei lunii Nanna;

- o alta varianta a numelui ei este Ninnanna, ceea ce inseamna “regina cerului”; mai

este numita Ninsianna , ca o personificare a planetei Venus;

- este considerata o femeie capricioasa,care initial atrage barbatii, dupa care ii respinge;

- este reprezentata ca o zeita bogat impodobita, alteori ca o femeie goala;simbolul ei

este o stea cu opt colturi;

- cele mai importante sanctuare se gaseau la Uruk, Zabalam si Babylon;

- accadienii o numesc Ishtar.

68] Ininna

- este un nume primordial al zeitei fertilitatii si razboiului Ishtar.

69] Irkalla

- este un alt nume pentru Ereshkigal, regina lumii de apoi.

70] Isara

- zeita siro-mesopotamiana a juramintelor si judecatii si a ritualurilor religioase;

- hittitii o numesc “regina muntilor”.

71] Ishkhara

- zeita babiloniana a iubirii, preoteasa a lui Ishtar.

72] Ishkur

- zeu sumerian al furtunilor si al ploii, cu echivalentul babilonian Adad.

73] Ishtar*

- zeita sumero-babiloniana a dragostei si fertilitatii;

- este descrisa adesea ca fiind fiica lui Anu, zeul aerului;

- in majoritatea miturilor care se ocupa de ea, apare ca fiind o femeie rea, fara inima,
care isi distruge prietenii si amantii; marea ei iubire este zeul fermelor Tammuz,
asemanator grecului Adonis; dupa moartea acestuia merge in lumea de apoi sa il
aduca din nou printre zei, dar eforturile ei sint in zadar;

- mai tirziu, in marea epopee a lui Gilgamesh, incearca sa il faca pe acesta sa o ia de

sotie, dar este refuzata si ii sint amintiti iubitii anteriori, care fusesera raniti sau ucisi
fara mila; ea se plingel tatalui sau Anu, care pentru a o razbuna da nastere taurului
ceresc al desertului; Gilgamesh si prietenul sau Enkidu omoara aceasta creatura si ii
arunca la picioarele zeitei capul acestuia; jignita, ea trimite boala grea peste Endiku,
iar acesta moare;

- este un corespondent al Afroditei.

74] Ishullana

- gradinarul lui Anu, care ii aduce cosuri cu curmale fiicei acestuia, Ishtar, pe care o

iubeste in taina;

- aceasta, dupa ce face dragoste cu el, il transforma intr-o broasca.

75] Ishum

- sfatuitorul intelept al lui Marduk in epopoeea lui Erra.

76] Kakka

- mesagerul zeului sumerian Anu; aduce mincarea zeilor la Ereshkigal.

77] Kaksisa

- zeul babilonian al stelei Sirius.

78] Khuluppu

- in mitologia babiloniana este copacul lumii;acest copac sta pe malul fluviului Eufrat;
lemnul sau este un medicament miraculos; serveste de alcov al dragostei pentru
zeita Ishtar.l

79] Ki

- zeita pamintului in mitologia mesopotamiana, sotia lui Anu si mama a lui Enlil.

80] Kingu

- in miturile mesopotamiene este un demon care devine cel de-al doilea sot al
zeitei Tiamat, dupa ce primul sot Apsu a fost macelarit;

- aceasta ii da demonului Tablele Destinului si intentioneaza sa il faca stapinul zeilor;

- este omorit de Marduk, care recupereaza Tablele Destinului, il omoara pe Kingu si

creaza oamenii din singele acestuia;

- joaca un rol important in epopeea Enuma Elish.

81] Kiskill-lilla

- femeie-demon din mitologia sumeriana, care isi are lacasul in copacul Haluppu al

zeitei Inanna;

- la accadieni este cunoscuta sub numele Lilitu.

82] Kulitta

- o divinitate a muzicii care o serveste pe Ishtar;

- ea si Ninatta o acompaniaza pe aceasta cind a cintat imnurile pasionate de dragoste

catre Tammuz.

83] Kulla

- zeul babilonian care restaureaza templele.

84] Kulullu

- sint spiritele asiriene ale apelor, al caror nume se traduce prin oamenii-peste;

- femininul poarta numele de Kuliltu.

85] Kur

- riul din lumea de apoi in mitologia sumeriana.

86] Kusag

- zeul preotilor in vechea Babilonie; este zeul care indeplineste functia de mare preot
printre ceilalti zei.

87] Labbu

- monstru marin accadian asociat cu galaxia, care este reprezentat sub forma unui
sarpe;

- a fost ucis de zeul Tispak.

88] Lahar

- zeul sumerian al vitelor si al oilor;

- a fost creat de Enlil.

89] Lamastu

- femeie- demon sin mitologia accadiana care produce febra si boli la copii;

- este prezentata ca o femeie cu sinii goi, de unde se hrnesc un ciine si un porc.

- este echivalentul zeitei sumeriene Dimme.

90] Lugulbanda

- este un erou al poemelor sumeriene, al treilea pe lista de regi post-deluviana,

conducatorul Urukului pentru 1200 de ani;

- este numit ocazional de Ghilgamesh ca un tata semi-divin;

- in poemul Lugulbanda si Enmerkar este seniorul acestuia din urma; traverseaza

muntii si riul Kur inainte de al elibera peEnmerkar rde dusmani;

- in poemul Lugulbanda si Muntele Hurrum este lasat sa moara de companionii sai

intr-un drum prim munti, de data asta in Aratta, in tinuturile inalte ale Persiei;

- se dedica zeului soare si astfel primeste protectia acestuia, continuindu-si astfel

calatoriile prin salbaticie, mincaind fructe de padure si omorind animale salbatice;
- este mentionat ca fiind consortul lui Ninsun.

91] Magilum

- corabia mortilor in mitologia mesopotamiana.

92] Mama

- zeita mama in mitologia Sumero-Accadiana;

- are o contributie decisiva la creatia primilor oameni din lut si singe;

- mai este numita si Mami.

93] Mami

- zeitate babiloniana care a creat muritorii.

94] Mamitu

- zeita accadiana a juramintului, ulterior devine si a sortii si judecator in lumea de apoi,

alaturi de Anunnaku;

- ocazional este privita drept consoarta lui Nergal.

95] Mammetu

- zeita babiloniana a sortii si a destinului.

96] Mammetum

- divinitate ancestrala care hotareste destinele oamenilor.

97] Marduk*

- in traducere literara inseamna “vitelul soarelui’;

- este fiul lui Ea, stapinul zeilor;

- consoarta sa se numeste Sarpanitu;

- in conformitate cu Enuma Elish, o epopee straveche a creatiei, i-a invins

pe Tiamat si Kingu, dragonii haosului si astfel a cunoscut nemurirea;

- cunoscut drept creator al Universului si al umanitatii, zeul luminii si al vietii,

conducatorul destinelor, poarta peste 50 de titluri;

- mai este numit cu simplitate Bel, ceea ce inseamna “stapinul”;

- templul sau din Babilon este cunoscut in toata lumea mesopotamiana.

98] Martu

- zeul sumerian al stepelor; de asemenea, patroneaza furtunile care aduc distrugere in

asezarile oamenilor;

- este fiul lui Anu si sotia sa se numeste Beret-Sheri;

- accadienii il numeau Amurru.

99] Mulitta

- zeita babiloniana, consoarta lui Ellil;

- venerata in zona Nippur.

100] Mummu

- este o straveche divinitate sumero-babiloniana, personificarea calitatilor practice si a

mestesugurilor;

- este prezentat sub forma unui mester lucrind in atelier;

- este slujitorul lui Apsu si Tiamat; dupa moartea lui Apsu, este luat in slujba de Ea.

101] Mylitta

- zeitate asiro-babiloniana a fertilitatii si a nasterii copiilor;

- este asociata de creci cu Afrodita.

102] Nabu

- zeitate sumero-babiloniana a cunoasterii si a scrisului, indeplinind functia de scrib al

zeilor.

103] Nammu

- zeita sumeriana a marii care a creat raiul si pamintul;

- este privit ca fiica lui Marduk;

- poate fi una dintre cele mai vechi entitati ale panteonului sumerian;

- este mama lui Enki.

104] Namtar

- este un zeu sumerian minor al lumii de apoi;

- este privita ca un aducator de nenorociri, de boala si foamete;

- reprezinta latura negativa a destinului, privit ca un demon al lumii de apoi;

- este un mesager si sfetnic principal pentru Ereshkigal, regina lumii de apoi si a

sotului acesteia Nergal.

105] Nanaja

- zeita sumerian si accadiana a sexului;

- mai este venerata si ca zeita a razboiului;

- cultul ei este larg raspindit si in Siria si Iran.

106] Nanna

- zeu sumerian al lunii, numit si “stapinul destinului”;

- este fiul lui Enlil si al lui Ninlil, iar sotia sa este Ningal;

- copii lor sint Ianna, Utu si Ishkur;

- centrul de cult principal este Ur, orasul ruina Tell Muqayyir in Irak;

- echivalentul accadian este Sin.

107] Nannar

- este un nume sumerian primitiv al zeului lunii Sin.

108] Nanshe

- zeita babiloniana a oneiromanciei, arta interpretarii viselor, foarte apreciata in lumea

mesopomiana.

- este, de asemenea, o zeita a apei si a fertilitatii;

- simbolul sau este un vas cu apa si cu pesti in el, care simbolizeaza un uter gravid.

109] Nergal*

- reprezinta o straveche divinitate sumero-babiloniana, rege al lumii de apoi, care

guverneaza tarimul mortilor impreuna cu consoarta sa Ereshkigal;

- este un zeu rau, care aduce razboiul, foametea, febra si devastarea;

- citeodata este interpretat ca fiind latura negativa a lui Shamash.

- este personajul principal al unui poem epic ce descrie trecerea sa din rai in lumea de
apoi;

- orasul de cult principal este Kuthu;

- simbolurile sale sint o secera si o maciuca de razboi.

110] Neti

- o forma sumeriana a lui Nedu, pazitorul sef al portilor lumii de apoi.

111] Nidaba

- zeita sumeriana a invataturii.

112] Nimush

- in mitologia babiloniana, muntele unde arca lui Utnapishtim a esuat dupa Deluviu.

113] Nin

- titlu sumerian pentru zeita sau doamna, care intra in componenta unor nume de
divinitati cum ar fi Ningal, Ninsun sauNinchursanga.

114] Nin-agal

- zeul mesopotamiaan al fierarilor.

115] Nin-gishzida

- numele inseamna “lemn rezistent”;

- este un zeu sumerian asociat cu Dumuzi, fiul lui Ninazu, consort al zeitei Belili,

pazitorul usilor lui Anu;

- principalele centre de cult era localizate la Gishbanda, intre Lagash si Ur;

- simbolul sau este sarpele cu corn numit Basmu in accadiana, de 60 de leghe si cu

mai multe guri si limbi.

116] Ninatta

- o zeita a muzicii, care impreuna cu Kulitta o acompaniaza pe Ishtar in imnurile de

dragoste pentru Tammuz.

117] Ninazu

- divinitate babiloniana a incantatiilor magice.

118] Nindukugga

- impreuna cu Endukugga, zei parentali care traiesc in lumea de apoi.

119] Ninedinna

- zeita babiloniana a cartilor celor morti.

120] Ningal

- este “marea regina “ a vechiului Sumer, consoarta a zeului lunii Nanna;

- este mama zeului soarelui;

- in Ur, ea si Sin erau considerati parintii lui Shamash si ai lui Ishtar;

- fenicienii o numea Nikkal.

121] Ningirsu

- zeu sumero-babilonian al ploii, al irigatiilor si al fertilitatii;

- este posibil sa fie o mai veche interpretare a lui Ninurta;

- este zeul patron al orasului sumerian al orasului Girsu (Lagash), unde regele Guda ii
construieste un templu numit Eninnu;

- are un cimp unde infloresc toate felurile de plante;

- este fiul lui Enlil, iar consoarta sa se numesta Baba;

- numele sau inseamna “domnul din Girsu”, iar simbolul sau este un vultur cu cap de
leu.

122] Ningizzida

- zeu al fertilitatii, adresat cu apelativul ‘stapinul copacului vietii”;

- citeodata este reprezentat ca un sarpe cu cap uman;

- ulterior devine o divinitate a vindecarii si a magiei;

- este companionul lui Tammuz, cu care sta de paza la poarta Cerurilor.

123] Ninhursag

- “regina a muntilor”;

- este zeita sumeriana mama, afertilitatii, care a creat vegetatia;

- este consoarta zeului suprem Enki, fiind astfel uneori asimila ta cu Damgalnunna;

- Ninhursag este una dintre cele mai vechi membre ale pantenonului Sumerian si
poarta titluri prestigioase cum ar fi “mama a zeilor”’ “doamna a nasterilor”

- mai este numita Nintu sau Ki;

- este zeita tutelara a conducatorilor sumerieni, care se autointituleaza “copii

lui Ninhursag";
- Ninhursag asigura fertilitatea cimpurilor, dar cind l-a blestemat pe sotul ei pentru
legaturile acestuia incestuoase, pamintul devine sterp;

- cind adunarea zeilor reuseste sa o imbuneze, lumea redevine fertila si ciclul

anotimpurilor este instituit;

- un templu important al lui Ninhursag a fost excavat linga Tell Harriri, orasul antic
Mari in Siria, linga granita cu Irakul.

124] Ninib

- este o traducere gresita, mai veche a numelui divinitatii mesopotamiene Ninurta.

125] Ninmah

- este zeita mama a sumerienilor si a accadienilor;

- numele sau inseamna in traducere “marea regina”, mai este numita si Dingirmach,
“marea divinitate” sau Mach;

- il ajuta pe Nammu in crearea umanitatii si este raspunzatoare de nasterea a 7

oameni deformati;

- uneori este interpretata ca o forma a lui Ninhursag.

126] Ninshar

- zeita sumeriana a nasterilor si a pamintului pietros.

127] Ninsun

- divinitate feminina minora la sumerieni, mentionata pentru intelepciunea ei;

- cultul ei se desfasura in Uruk;

- este sotia regelui zeificat Lugulbanda si mama eroului Ghilgamesh; in epopeea

acestuia, este sfatuitor al fiului ei si ii interpreteaza visele;

- numele ei inseamna “regina vacilor salbatice”.

128] Nintu

- este o divinitate mesopotamiana de sex feminin, reprezentind un alt aspect al mamei

zeilor, Belet-Ili;

129] Nintur

- zeita accadiana a nasterilor, echivalentul lui Ninhursag.

130] Ninurta
- zeu sumero-babilonian al ploii, al fertilitatii, al razboiului, tunetelor de furtuna,
canalelor, inundatiilor, al plugului si al vintului de sud;

- numele sau inseamna “stapinul pamintului” iar omenirea ii datoreaza fertilitatea

ogoarelor si sanatatea fiintelor vii;

- este fiul lui Enlil si sotia sa este Gula;

- cind Tablele Destinului au fost furate de pasarea furtunii Zu, acest zeu reuseste sa le
recupereze;

- in calitate de mare vinator, este uneori asimilat lui Nimrod, cel mentionat in Geneza
din Biblie;

- centrul cultului sau este orasul Nippur, la 100km sud de Babilon;

- Ninurta este adesea confundat cu Ningirsu, patronul orasului Girsu, care probabil ca

reprezinta o forma timpurie a luiNinurta;

- conform legendei, a pus zagaz apelor amare din lumea de apoi si a invins numerosi
monstri.

131] Nirah

- o divinitate sumeriana sub forma de sarpe, mesagerul divin al lui Sataran.

132] Nisaba

- zeita sumeriana a grinelor, a scrisului si a intelepciunii;

- este fiica zeului cerului, Anu.

133] Nisir

- muntele biblic Ararat, unde se opreste in final arca eroului babilonian Utnapishtim;

134] Nudimmud

- zeul babilonian care a creat primul ocean.

135] Nusku

- este zeul sumerian al luminii si al focului si mesager al lui Enlil, care ii este si tata;

- da foc stepelor si distruge vrajitoarele si demonii cu focul sau;

- fiul sau este un alt zeu al focului, Gibil;

- atributul sau este o lampa.

136] Pakku
- in mitul lui Ghilgamesh, este toba sacra pe care i-a dat-o eroului zeita Ishtar;

137] Papsukkel

- sfatuitorul principal al zeilor sumerieni din Ceruri si mesagerul acestora..

138] Pazuzu

- un demon inaripat, temut de populatiile din Mesopotamia antica;

- este o creatura cu un cap deformat, aripile unui vultur, ghearele ascutite ale unui leu
la miini si la picioare si coada unui scorpion;

- acest demoneste personificare vintului aprig de sud-est care aduce boli;

- mesopotamienii credeau ca Pazazu traieste in desert.

139] Puzur-Amurri

- este cirmaciul lui Utnapishtim in timpul Potopului.

140] Qingu

- un alt nume al zeului Kingu.

141] Ramman

- in Epopeea lui Gilgamesh Epic este zeul vinturilor, al tunetului si al furtunilor.

142] Rimmon

- zeul babilonian care domneste peste furtuni;

- in Vechiul Testament este un nume pentru zeul furtunilor din Orientul

Apropiat Hadad.

143] Salbatanu

- zeul babilonian al planetei Marte.

144] Samuqan

- zeul mesopotamian al vitelor.

145] Sara

- zeul mesopotamian al orasului Umma.

146] Sataran

- patronul orasului sumerian Der;

- este judecator divin si vindecator; in cea de-a doua calitate, sarpele zeu Nirah este
mesagerul sau.

147] Scorpion Men

- in mitologia babiloniana oamenii scorpioni reprezinta copii lui Tiamat, dragonul mama

al Universului;

- sint uriasi ale caror capete ating cerul;aveau capul,bratele si torsul de oameni, dar de
la talie in jos erau scorpioni;

- razboinici mortali, puteau lupta atit cu cozile de scorpioni,cit si cu arcurile si sagetile

lor, care nu greseau niciodata tinta;

- sint garzile sacre ale seului soare Shamash; dimineata deschid portile Muntelui de Est
si Shamash urca pe cer; seara, inchid portile Muntelui de Vest si Shamash coboara in
lumea de dedesupt;

- Ghilgamesh, marele erou babilonian, a fost ajutat de un om-scorpion in cautarea

imortalitatii.

148] Sin

- zeul semilunii la sumerieni;

- celelalte faze ale lunii aveau alti zei:Nanna este luna plina si Asimbabbar este luna
noua.

149] Shamash

- este fiul lui Nanna si al lui Ningal;

- Utu sau Shamash reprezinta zeul mesopotamian al soarelui si al justitiei care

hotareste soarta celor morti;

- pentru semiti reprezinta, de asemenea si un razboinic victorios, zeul intelepciunii, fiul

lui Sin, “mai mare decit tatal”;

- este reprezentat cu o secera, cu care taie deciziile;

- in poemele mesopotamiene, numele sau poate simboliza simplu zeul sau soarele.

150] Shullat

- este heraldul divin, vestitorul furtunilor si al vremurilor proaste in antica Mesopotamie.

151] Tammuz

- este zeul vegetatiei la accadieni, simbolul mortii si al renasterii naturii;

- ii corspunde sumerianul damuzi;

- este fiul lui Ea si sotul zeitei Ishtar;

- in fiecare an moare in timpul verii fierbinti ( luna tammus, iunie-iulie) si sufletul sau
este luat de demonii Gallu si dus in lumea de apoi; tristetea si dezolarea se astern
peste intregul pamint, iar Ishtar conduce oamnii in deznadejdea acestora;ea coboara
in lumea de apoi, condusa de Ereshkigal, si dupa multe incercari succesive reuseste sa
il aduca inapoi, ceea ce va face ca fertilitatea si bucuria sa revina pe pamint;

- in Siria a fost identificat cu Adonis.

152] Tiamat

- in miturile babiloniene, Tiamat este un dragon-femela urias care personifica oceanul

cu apa sarata , apa Haosului;

- reprezinta, de asemenea, mama primordiala a tuturor celor care exista, inclusiv a

zeilor insisi;

- consortul ei este Apsu, personificarea abisului de apa proaspata care inconjura

Pamintul; din unirea lor, apa sarata si apa proasptata (dulce) a luat nastere prima
pereche de zei; acestia sint Lachmu si Lachamu, parintii lui Ansar si Kisar, bunicii
lui Anu si Ea;

- in creatia epica Enuma Elish, scrisa in jurul anului 2000 bp, urmasii lor au inceput sa
ii irite pe Tiamat si Apsu, astfel incit acestia au decis sa isi suprime
descendentii;Ea descopera planurile lor si reuseste sa il ucida pe Apsu in timp ce
acesta dormea.Tiamat a innebunit de furie cind a aflat acest lucru si a dorit sa isi
razbune sotul ucis; a dat nastere unei armate de creaturi monstruoase ,care urma sa fie
condusa de noul ei sot Kingu, care este de altfel fiul ei; a fost insa invinsa de tinarul
zeuMarduk ,nascut din apa dulce si proaspata;

Marduk ii taie corpul in 2, iar din jumatatea superioara face cerul si din jumatatea
inferioara face pamintul; lacrimile ei au devenit izvoarele Tigrului si ale
Eufratului;Kingu este omorit tot atunci si din singele sau Marduk creeaza primii
oameni.

153] Ubara-Tutu

- rege din Shurrupak si tata al lui Utnapishtim;

- este singurul rege mentionat in Lista cu Regi pre-diluviana, in afara de Utnapishtim.

154] Ummanu

- alt nume pentru Cei 7 Intelepti din Poemul lui Ghilgamesh si din Poemul lui Erra.

155] Umunmutamkag
- o alta divinitate babiloniana, cu acelasi rol cu cea de mai jos.

156] Umunmutamku

- divinitate babiloniana cu rolul de a prezenta zeilor ofrandele facute de muritori in

temple.

157] Urshanabi

- vislasul barcii lui Utnapishtim;

- traverseaza zilnic apele mortii, care impart gradina soarelui

unde Utnapishtim traieste pentru eternitate, loc corespunzator Dilmunului Sumerian;

- prin acceptarea lui Gilgamesh ca pasager isi depaseste drepturile si il va insoti

pe Gilgamesh inapoi in Uruk.

- ii corespunde vechiul babilonian Sursunabu.

158] Usma

- slujitorul cu 2 fete al zeului Ea.

159] Utnapishtim

- in poemul sumerian este un rege intelept si preot in Shurrupak;

- in sursele accadiene este un cetatean intelept din Shurrupak;

- este fiul lui Ubara-Tutu, iar numele sau este de obicei tradus prin sintagma Cel ce a
Vazut Viata;

- este protejatul zeului Ea, cu sprijinul caruia supravietuieste Potopului, impreuna cu

familia sa si cu “saminta creaturilor vii”; dupa aceasta, el este luat de zei si daruit cu
viata vesnica “la gura riurilor”, primind si denumirea de “Cel Indepartat”;

- conform traditiei sumeriene, traieste in Dilmun unde “rasare soarele”;

- este personajul principal al Povestirii Deluviului din a 11 tableta a epopeei

lui Ghilgamesh.

- intr-o versiune diferita a capodoperei epice, cum ar fi Mitul lui Atrachasis, de exemplu,
este numit " cel extraordinar de intelept";

- prezinta numeroase similitudini cu mitul biblic al lui Noe.

160] Uttu

- zeita sumeriana sub forma de paianjen a tesatorilor si a hainelor;

- este fiica lui Enki si a zeitei Nindurra.

161] Utu

- divinitate veche sumeriana;

- este zeu al soarelui, al fertilitatii si al judecatii drepte;

- corespunde zeului babilonian Shamash;

- Utu a fost creat de zeul cerului Enlil;

- este fiul lui Nanna si al lui Ningal.

162] Zababa

- stravechi zeu accadian, patron al orasului Kish;

- este un zeu al razboiului si este mentionat ca fiind consortul seitei Ishtar;

- poate fi comparat cu zeii sumerieni Ningirsu si Ninurta.

163] Zakar

- zeul babilonian al viselor, care reprezinta mesaje de la zi.

164] Zappu

- zeitate babiloniana a Constelatiei Pleiadelor.

165] Zaqar

- divinitate sumeriana a viziunilor din timpul noptii si a viselor.

166] Zarpanit

- cunoscut si sub numele de Beltia;

- zeita straveche sumero babiloniana, consoarta lui Marduk.

167] Zisutra

- un rege-preot sumerian din perioada deluviului.

168] Zu

- un alt nume pentru Imdugud sau Anzu.

- in mitologia sumero-acadiana, Zu este o pasare devina, personificarea furtunilor, a

vinturilor de sud-est si a norilor de furtuna;
- acest demon, jumatate om-jumatate pasare, fura Tablele Destinullui de la Enlil si le
ascunde pe un virf de munte; Anu le porunceste celorlalti zei sa recupereze tablele,
desi tuturor le era teama de acest demon; conform legendei, Marduk a omorit
pasarea-demon, dar in alte texte este omorit de sagetile lui Ninurta.

Scurta prezentare a conditiilor geografice si istorice ale

Mesopotamiei, accadieni, amoriti, armeni, asirieni,
babilonieni

Scurta prezentare a conditiilor geografice si istorice ale Mesopotamiei

Mesopotamia,alaturi de Egipt, reprezinta zona geografica in care s-au dezvoltat civilizatii

infloritoare cu citeva mii de ani inainte de era noastra.

In traducere, Mesopotamia inseamna 'tara dintre riuri'. In lumea biblica este cunoscuta
sub numele de Aram Naharaim.

Cuprinde zona geografica dintre fluviile Tigru la N si Eufrat la S. In ziua de azi teritoriul
antic al Mesopotamiei intra in componenta urmatoarelor state: Turcia, Siria si Irak.

Numeroase cetati si orase-state, embrion al marilor imperii, au jucat o importanta

deosebita in istoria multimilenara a Mesopotamiei. O scurta enumerare mentioneaza:
35168nkh56zhg9d

1] Akkad

2] Assur;

3] Babilon

4] Eridu; kh168n5356zhhg

5] Lagash;

6] Ur;

7] Uruk si altele.

Dintre populatiile care au trait pe teritoriul Mesopotamiei mentionam:

1] accadieni;

2] amoriti;

3] aramei;

4] asirieni;

5] armeeni;
6] babilonieni;

7] caldeeni;

8] guti;

9] hurriti;

10] kassiti;

11] sumerieni etc

Dupa cum se vede, vorbim de un mare numar de civilizatii care impart acelasi areal
geografic pe parcursul citorva milenii, intre 3500 bp-63 ap.

Periodicizarea istorica este urmatoarea:

A. Mileniul 3 bp:

1] Akkad;

2] Guti;

3] A 3-a dinastie din Ur;

B. Mileniul 2 bp

4] Isin-Larsa;

5] Vechiul Babilon;

6] Kassiti;

7] Babilonul de Mijloc;

C. Mileniul 1 bp

8] Assiria;

9] Neo-Babilon;

10] Ahmenizi;

11] Seleucizi

12] Parti.

Scurt istoric al continentului Asia pana in anul 1945

Scurt istoric al continentului Asia pana in anul 1945.

Datorita vastitatii si diversitatii fizico-geografice a Asiei, nu putem vorbi de o istorie
globala, unitara a continentului, ci putem doar urmari evolutia istorica a unor mari zone
geografice, a unor populatii sau a unor formatiuni statale distincte, independente una
de alta. Regiunile de padure si tundra, situate la nord de paralela de 50º si aprtinand in
majoritate covarsitoare Siberiei, sunt locuite pana in pragul secolului 20 de vanatori si
pescari primitivi. Urmeaza, intre 40º si 50º latitudine nordica, in linii mari, o zona de
stepa sau de desert, lumea pastorilor nomazi, apoi in vecinatatea Ecuatorului, regiuni
care au adapostit in Antichitate si apoi in Evul Mediu, marile civilizatii : Asia Mica,
Mesopotamia, Podisul Iranului, Peninsula Hindustan, China si Japonia.

Un loc important l-a jucat in istoria Asiei, opozitia dintre populatiile de pastori nomazi si
civilizatiile sedentare, agricole din sud. Din China de Nord, de la Marele Zid si pana la
Marea Caspica, se intinde o neintrerupta fasie de desert si stepa, limitata la nord de
taigaua siberiana care, timp de trei milenii, pana in pragul epocii moderne, a fost patria
pastorilor nomazi si totodata coridorul migratiilor lor, care debusa, in cele din urma, in
stepele nord-pontice ale Europei. Rand pe rand, l-au parcurs, conditionati de procese
complexe, de adevarate reactii in lant, insuficient descifrate pana astazi, temutii calareti
ai stepelor de neam indo-european sau turcic, de la sciti, sarmati, huni, pana la avari si
mongoli.

O alta regiune de unde pastorii nomazi, de data aceasta de origine semita,s-au revarsat
in Orientul Apropiat si Mijlociu, a constituit-o Peninsula Arabia. Nomazii, razboinici caliti
de conditiile aspre de clima si viata, aflati pe treapta de dezvoltare social-economic
inferioara vecinilor de la sud, au fost constant atrasi de bogatiile acumulate de lumea
urbana, atacand neintrerupt hotarele statelor constituite in China, India, Iran,
Mesopotamia, Anatolia sau Europa. Victoriosi adesea, devaniti patura conducatoare a
tinuturilor cucerite, sunt complet asimilati dupa 2-3 generatii de modul de viata local si
obligatii, la randul lor, sa faca fata raidurilor noilor populatii ale stepei, care la luasera
locul si care repetau apoi, cu nesemnificative variatiuni, acelasi proces.

Mesopotamia, tara dintre Tigru si Eufrat, Valea Indusului si cea a fluviului

Huanghe(Fluvilu Galben), alaturi de cea a Nilului reprezinta leaganul celor mai vechi
civilizatii umane constituite vreodata. Civilizatia sumeriana care ia nastere in sudul
Mesopotamiei la cca. 3000 i.e.n. are, dintre toate acestea, poate cea mai mare putere
de iradiere. Ea transmite civilizatiilor akadiana, babiloniana, asiriana, chaldee si persana,
care se succed pe acelasi teritoriu pana la cucerirea lui Alexandru cel Mare, un adevarat
tezaur cultural care patrunde spre apus pana in lumea europeana. In secolul VI i.e.n.,
dupa constituirea Imperiului Persan, Podisul Iranian se substituie pentru 12 secole
Egiptului faraonic, Mesopotamiei si Anatoliei, care fusesera timp de doua milenii si
jumatate centrele traditionale ale imperiilor care dominasera Orientul Apropiat si
Mijlociu.

Dupa cucerirea Persiei de catre Alexandru Macedon, in cursul celei mai fascinante
anabaze a lumii antice(334-323 i.e.n.), Regatul Partilor(sec.III i.e.n.-III e.n.), apoi
Imperiul Sasanid(sec.III-VII), reiau valeitatile universaliste ale Ahemenizilor in aceasta
parte a continentului asiatic. Pe ruinele efemerului imperiu creat de Alexandru cel Mare
se constituie regatele elenistice care rspandesc pana in Asia Centrala si India
elementele civilizatiei elene. Statul roman, care preia mostenirea elenistica, isi fixeaza in
sec.I i.e.n. pe Eufrat hotarele sale rasaritene mentinute apoi pana in secolul VII pe
aceleasi pozitii de catre Imperiul Bizantin.Valea Indusului adaposteste in mileniul III
i.e.n. civilizatia Indus, prima mare civilizatie a Peninsulei Hindustan. Patrunderea
triburilor indo-europene ale arienilor dupa 1500 i.e.n. modifica radical fizionomia etnico-
lingvistica si religioasa a intregului subcontinent. Valea Gangelui devine de la jumatatea
mileniului I i.e.n. principala zona de civilizatie. Aici isi au nucleul cele doua mari imperii
catre incearca unificarea Indiei in Antichitate : Maurya(in sec. IV-III i.e.n., care
contribuie la raspandirea budismului) si Gupta(in sec. IV-VI, avand ca ideologie
hinduismul).

Din Valea Fluviului Galben, elementele civilizatiei chineze se raspandesc spre sud, vest
si nord-est in mileniul III-II i.e.n.. Unificarea Chinei este opera suveranului
Shihuangdi(246-210 i.e.n.) care isi ia titlul de imparat. Apogeul Imperiului Chinez antic il
reprezinta epoca dinastiei Han(206 i.e.n.-220 e.n)., cand influenta acestei civilizatii
atinge in Asia Centrala si de Sud-Est, Coreea si Japonia. Statul japonez, constituit in
secolul IV e.n., incearca sa joace un rol in politica continentului anexand temporar
teritorii din Coreea(sec. IV-VI), apoi adopta o politica de splendida autoizolare,
respingand pana in secolul XIX toate tentativele vizand cucerirea sa.

Intre secolele VII-XV, doua forte modifica fizionomia politica si religioasa a

continentului, arabii si raspandirea islamismului, precum si expansiunea mongolilor. In
secolul VII calaretii nomazi porniti din peninsula Arabia, purtand flamura verde a noului
profet Mahomed, unifica, cu exceptia Asiei Mici Bizantine, intregul Orient Apropiat,
impunand limba si religia lor. Victoria arabilor din valea raului Talas(751) asupra armatei
chineze decide apartenenta pentru viitor a Asiei Centrale in spatiul islamic.
Expansiunea araba atinge, prin cucerirea statului indian Bihar, extremitatea sa
rasariteana. Genghis Han uneste in 1206 triburile nomade ale mongolilor punand bazele
unui imperiu care inglobeaza in urmatoarele decenii teritorii dintre China si Europa
Rasariteana. China se emancipeaza in 1368, la intemeierea dinastiei autohtone
Ming(1368-1644), de sub dominatia mongola.

Bazele unui nou imperiu islamic sunt puse de turcii otomani in timpul domniei lui Osman
I(1281-1326). Trecuti in 1354 in Europa, ei ocupa peninsula Balcanica si fac din
Constantinopol, in 1453, noua lor capitala. Pana in secolul XVI, Imperiul Otoman
inglobeaza Orientul pana la hotarele Iranului. Acesta cunoaste in timpul dinastiei
Safavide(1502-1722) o remarcabila afirmare politica si culturala. Controlul de catre
Imperiul Otoman al marilor drumuri comerciale, care legau Asia de Europa, obliga
comertul european sa caute o noua cale spre Indii, inaugurand astfel in secolul XV
epoca marilor descoperiri geografice ; protagonistii sunt secolele XV si XVI Portugalia si
Spania. Dobandind Goa(1510), Malacca(1511) si Macao(1557), portughezii impun
hegemonia in Oceanul Indian ; spanioliii isi consolideaza dupa 1564 pozitiile in Filipine.
In secolul XVII, Olanda si Anglia profita de declinul Portugaliei pentru a ocupa cea mai
mare parte a pozitiilor asiatice ale acestui stat; Olanda incepe ocuparea arhipelagului
indonezian, iar Anglia prin penetratia sa in India. Rusia ocupa intre 1533 si1650
tinuturile dintre Muntii Ural si Oceanul Pacific. La sfarsitul secolului XVIII si in secolul
XIX se accelereaza cursa dintre tarile coloniale pentru impartirea continentului asiatic ;
Anglia anexeaza in 1858 oficial India, Birmania, Malayezia si Singapore. Franta subjuga
in secolul XIXPeninsula Indochina. China, slabita din punct de vedere economic
si politic, este constransa prin tratate inegale incheiate cu puterile europene sa coboare
la statutul unei semicolonii. is522j1273essb
Putine state reusesc sa-si mentina independenta de stat :Imperiul Otoman, Afganistan,
Persia, Thailanda si Japonia. Imperiulnipon, constrans de canonierele americane sa-si
deschida in 1854 porturile pentru comertul statelor capitaliste, reuseste, dupa revolutia
burgheza care inaugureaza epoca Meiji(1868-1912), sa-si modernizeze structura statala,
transformandu-se in cateva decenii intr-o mare putere imperialista victorioasa in
razboaiele purtate impotriva Chinei(1894-1895) si Rusiei(1904-1905). Revolutia
burghezo-democratica din China(1911-1913), soldata cu proclamarea republicii, nu
reuseste sa scoata tara din inapoiere.

Primul razboi mondial(1914-1918) este urmat de destramarea Imperiului Otoman si

constituirea pe teritoriul sau a unor noi state nationale : Siria, Liban, Iordania, Irak,
Arabia Saudita, iar in Extremul Orient el sanctioneaza ascensiunea la rang de mare
putere a Japoniei, care anexeaza fostele colonii germane din zona Pacificului.

Epoca interbelica este dominata de cresterea spiritului de emancipare in teritoriile

coloniale si de tendintele expansioniste ale Japoniei care anexeaza provincia chineza
Manciuria(1931) si incepe in 1937 agresiunea vizand cucerirea intregii Chine. In cel de-
al doilea razboi mondial Extremul Orient si zona Oceanului Pacific devin teatru de
razboi. Anii conflagaratiei arata vulnerabilitatea puterilor coloniale, iar opozitia
antijaponeza catalizeaza spiritul de lupta al natiunilor oprimate care refuza sa accepte
dupa 1945 reinstaurarea vechilor administratii.

Razboaie pe uscat si pe mare in Evul Mediu

intre anii 500 - 1300 d.Hr.

Perioada cuprinsa intre prabusirea Imperiului Roman si Evul Mediu Tarziu a
cunoscut dominatia cavaleriei si ascensiunea in Europa a cavalerilor in armuri.

In epoca de prabusire a Imperiului Roman institutiile militare romane inca mai

rezistau. Armata romana, reorganizata in secolul al III-lea de Diocletian, a fost foarte
activa. Cu toate ca barbarii care s-au stabilit pe teritoriul imperiului erau numerosi si
ambitiosi, armatele imperiale, mai profesioniste, au fost capabile sa le stavileasca
initiativele de cotropire. Fortele militare romane si-au modificat componenta, depinzand
din ce in ce mai mult de cavalerie, fie ea cavaleria usoara, inarmata cu arcuri, fie
cavalerie grea, de multe ori inarmata cu lancii si imbracata in armuri.

Cu toate ca in perioada 350 - 476 legiunile romane au reprezentat o forta

militara dominanta, ele au suferit mai multe infrangeri importante. Astfel, in perioada
363-364 au fost infrante de catre cavaleria usoara persana si in 378 de cea gota.

Aceste infrangeri au demonstrat si mai bine importanta cavaleriei. In 476,

cand ultimul imparat roman a fost ucis in timp ce apara zidurile Romei, vechiul sistem
militar roman organizat in legiuni disparuse complet.

Chiar daca Imperiul Roman din Vest se prabusise, cel din Est, cu capitala la
Constantinopol, avea inca o forta impunatoare. Imperiul Bizantin a reusit chiar sa
recucereasca numeroase teritorii dupa prabusirea Romei. Acest succes avea doua
cauze: in primul rand armatele bizantine din acele vremuri erau conduse de generali
remarcabili; ei au pus si bazele unei cavalerii amestecate care reprezenta de acum
centrul fortei lor militare. O parte din cavaleria de care dispuneau erau arcasi calare,
adesea mercenari. Dispuneau apoi de cavaleria grea, inarmata cu lanci.

Principala componenta a armatelor bizantine era insa catafractarul. Acesta

era un cavaler cu armura si armament greu: si ceea ce e cel mai important, era extrem
de bine pregatit. Armele sale includeau lancea si arcul, dar si sabia si adesea toporul.
Catafractarul era o resursa foarte pretioasa. Ca un pilot de vanatoare din zilele noastre,
el necesita forte suplimentare si pregatirea lui era foarte costisitoare. Si calul lui era
foarte scump.

Imperiul Bizantin sub conducerea lui Heraclius tocmai scapase de sub dubla
amenintare a asalturilor persilor din Asia Mica si a barbarilor avari, care atacau de-a
lungul Dunarii, cand fortele militare islamice au aparut dinspre Arabia, pe la mijlocul
secolului al VII-lea. In urmatorii 1300 de ani diferentele dintre crestinism si islamism
aveau sa fie marcate de o serie de razboaie repetate, lipsite de finalitate vreme de mai
multe secole.

In secolul al XI-lea turcii selgiucizi convertiti la islamism, care reprezentau o

amenintare si mai mare, si unul dintre conducatorii turci, Alp Arslan, au reusit in cele
din urma sa obtina o victorie decisiva impotriva armatelor bizantine, in batalia de la
Manzikert, in 1071. Urmare a acestei batalii, imperiul rasaritean a pierdut controlul
asupra unei mari parti din Anatolia, a unei regiuni bogate din Asia Mica unde era
campat sistemul sau militar de catafractari. In disperarea lor, bizantinii au decis sa se
alature crestinilor din vestul Europei - o comunitate care intre timp isi dezvoltase propria
organizatie militara.

Istoria militara a Europei vestice, imediat dupa prabusirea imperiului roman, a

inceput in grupuri prost organizate care rivalizau pentru suprematie. Majoritatea
barbarilor care mostenisera bunurile romane luptau calare. Insa unii, ca de exemplu
francii, erau in majoritate pedestrii. Principala arma caracteristica francilor era toporul.
Ei si-au intemeiat un regat in Franta si si-au construit in timp un sistem militar mai bine
organizat decat cel al vecinilor prin combinarea infanteriei si cavaleriei. Cand armatele
islamice au invadat Franta dupa cucerirea Spaniei, fortele franceze conduse de Carol
Martel le-au infrant in 732 la batalia de la Poitiers. Domeniile francilor au ajuns la
extinderea lor maxima sub domnia lui Carol cel Mare, care a intemeiat in vestul Europei
un adevarat imperiu. El s-a extins treptat si a organizat un sistem de fortarete legate
prin drumuri. Imperiul lui era crestin, sfintit de Papa. In ciuda pioseniei sale, Carol cel
Mare si-a continuat razboaiele. In Germania i-a infrant pe berberii saxoni si a condus
atacuri si impotriva lombarzilor care invadasera Italia. Dupa moartea lui Carol cel Mare,
intr-o singura generatie mostenirea lui a fost impartita iar succesorii lui s-au dovedit
incapabili sa faca fata atacurilor repetate ale barbarilor, care veneau din trei directii:
dinspre sud veneau invadatorii pe mare, sarazinii; din est erau atacati de maghiari, un
popor nomad venit din stepe; din nord erau organizate atacuri de scandinavi, vikingii.
Vikingii atacau cu vasele lor lungi si erau in principal infanteristi iar cea mai temuta
arma a lor era toporul mortal cu doua taisuri.

Autoritatea centrala din Europa a fost coplesita de aceste asalturi. In Anglia,

Alfred de Wessex si-a mentinut intact regatul combinand armata obisnuita cu cea
navala prin care a stopat raidurile vikingilor imediat dupa ce debarcau. Pe plan local a
luat amploare feudalismul: un barbat puternic proteja un grup de tarani de atacurile
jefuitorilor in schimbul unor servicii.

Incetul cu incetul Europa de vest a inceput sa se refaca. Si cum descoperisera

bizantinii cu secole in urma, o cavalerie grea echipata in armuri, sprijinita cu resurse
locale, era greu de infrant. Dar acesti razboinici in armuri din secolul al X-l-ea nu erau
prea bine organizati. Ei se supuneau unui stapan local, nu imperiului si erau manati si
de ambitii personale. Ei luptau pentru a obtine mai mult pamant.

Vikingii pradatori au primit de la coroana franceza pamant in Normandia. In

secolul al XI-lea acesti colonisti, numiti normanzi, doreau sa-si extinda influenta in
intreaga Europa. Sub William Cuceritorul cavalerii normanzi au invadat Anglia si au fost
recompensati dupa batalia de la Hastings. Alti aventurieri normanzi au cucerit Sicilia.

Intre timp, in Germania si Spania a luat amploare miscarea cavalerilor. In

Spania a aparut o societate militarizata iar in Germania bataliile castigate de Henric
Pasararul si de fiul sau Otto cel Mare au confirmat pozitia suprema in razboi a
cavalerilor in armuri. Superioritatea militara era insotita de cresterea statutului social iar
conceptele de cavalerism si calitatea de cavaler erau incurajate de Biserica si de
literatura vremii. Personaje din trecut sau imaginare erau date ca exemple: regele
Arthur si cavalerii lui sau Roland, vasalul lui Carol cel Mare.

Cavalerii purtau coifuri conice, cu aparatori speciale pentru nas; aveau tunici
de piele cu zale cusute pe ele. Purtau scuturi in forma de uliu si luptau cu sabii si lanci
grele. Probabil ca erau capabili sa infranga cea mai buna infanterie din Europa.

Adevaratii mostenitori ai metodelor de lupta ale vikingilor au fost soldatii

profesionisti din garda personala a regelui Harold al Angliei. Ei foloseau in lupta topoare
cu doua taisuri si erau foarte disciplinati.

La acesti cavaleri imbracati in armuri au apelat bizantinii cand au fost atacati

de islamici la sfarsitul secolului al XI-lea. Rezultatul acestei prime chemari in ajutor a
fost prima cruciada. O hoarda de cavaleri furiosi, gelosi unii pe altii, facandu-si drum
prin lupta spre Ierusalim, a cucerit orasul dupa un asediu indelungat si apoi a infrant
armata trimisa din Egipt pentru eliberarea acestuia.

Succesul primei cruciade a confirmat forta cavalerilor pe orice camp de

batalie. In urmatorii 150 de ani s-au imbunatatit armurile de aparare dar au devenit mai
grele. Luand ca reper normanzii care au luptat la Hastings, prima imbunatatire au fost
coifurile, care au devenit mai tarziu metalice, acoperind complet capul si fata. Apoi a
evoluat camasa lunga de zale impreuna cu aparatoarea de gat. In urmatorul stadiu s-au
atasat placi metalice in regiunile mai vulnerabile, cum ar fi partea inferioara a piciorului
sau la antebrat. Evolutia armurii a facut ca folosirea scuturilor mari sa nu mai fie
necesara. Aparitia platosei metalice a facut ca scutul sa se micsoreze si mai mult.

Castelele, fie ca erau simple palisade din lemn pe panta unui deal sau
constructii mari din piatra, au jucat un rol important in razboaiele medievale. Rezultatul
de pe campurile de batalie din Evul Mediu Timpuriu putea fi uneori hotarat de un singur
atac de cateva minute, dar razboaiele presupuneau adesea lungi asedii iar orasele mari
sau orasele fortificate erau decisive ca puncte strategice. In aceasta perioada au fost
introduse doua noi tipuri de arme care au influentat modul de desfasurare a razboiului.
Prima era focul grecesc inventat de bizantini. A doua aparuta in vest era o noua arma
de asalt: balistele, care foloseau principiul contragreutatilor pentru a arunca diverse
proiectile.

Castelele, mai bine aparate, au evoluat in factori cheie in razboaie. Zidurile de

imprejmuire nu se mai realizau din lemn ci din piatra. Au inceput sa construiasca turnuri
care permiteau apararea cu sageti de-a lungul peretelui. Turnurile au devenit rotunde
pentru a inlatura unghiurile moarte si a devenit esentiala constructia parapetului (=
acoperis deasupra peretelui pentru a putea fi revarsate pietre sau lichide fierbinti
asupra inamicului situat dedesubt).

La mijlocul secolului al XII-lea cavalerii erau la apogeu: bine protejati de

armuri cu platose, puteau duce lupte ignorand aproape in totalitate prezenta infanteriei.

Existau deja semne care prevesteau o schimbare si ca eroismul barbatilor

calare nu va mai fi hotaratoare in razboi. Astfel, in unele batalii s-au folosit combinatii
mai eficiente ale armelor, ca in batalia din 1176 de la Legnano, Italia, in care liga
lombarzilor l-a infrant pe imparatul Frederic Barbarossa folosind o combinatie de lancieri
si cavaleri.

La mijlocul sec. al XIII-lea fortele mongole au invins floarea cavaleriei din

centrul Europei in bataliile de la Leignitz si de pe raul Sajo. Chiar daca moartea marelui
Han Ogodoi a avut ca urmare retragerea mongolilor, acestia s-au stabilit in Rusia si au
efectuat numeroase raiduri pradatoare in estul si centrul Europei. O noua forma de
organizatie militara mai profesionala si mai brutala, compusa din soldati disciplinati ce
luptau pentru un scop strategic bine definit, a demonstrat ca vointa colectiva a
cavalerilor era inferioara in termenii participarii la un razboi.

Nu se stie exact cand au inceput oamenii sa calatoreasca pe mari, dar deja in

1.500 i.Hr. egiptenii stiau sa construiasca ambarcatiuni care pot fi considerate vase.

Prima batalie navala dovedita istoric s-a desfasurat prin 1186 i.Hr., cand
faraonul Ramses al III-lea al Egiptului a luptat impotriva unei incursiuni a popoarelor
marilor. Inscriptiile si reliefurile Egiptene arata cum s-a desfasurat aceasta batalie.
Corabiile au un singur catarg si o singura panza, dar principala forta de propulsie
provine de la un grup de vaslasi pe care partile laterale ale corabiei ii fereau partial de
proiectilele inamice. Corabiile sunt echipate cu ceea ce pare a fi un berbec, dar
principala lupta se dadea intre echipajele corabiilor. Vaslasii nu participau la lupta, care
era lasata pe seama echipajului adica marinarii din ziua de astazi. Echipajul inamic era
atacat cu sulite, prastii, arcuri si sageti dupa care vasul inamic era luat cu asalt pentru
lupta directa, invinsii fiind in cele din urma aruncati peste bord. Din aceasta cauza,
pentru sute de ani de atunci incolo, accentul se punea pe armele de lupta directa,
vasele inamice fiind rar scufundate. In linii mari, aceasta era tactica principala a
razboaielor navale pana in secolul al XVI-lea d.Hr., cand armele cu praf de pusca si
mutarea razboaielor de pe marile calme in oceanele deschise, au inaugurat o noua era.
 Perfectionarea a doua tipuri de vase, unul adaptat special pentru lupta, altul
mai potrivit pentru comert, pare a fi fost initiata de fenicieni, prin 700 i.Hr. Formele cu
adevarat organizate ale razboaielor navale au fost initiate de catre greci in razboaiele
acestora impotriva imperiului persan la inceputul secolului al V-lea i.Hr.

Vasele de razboi caracteristice acestei perioada erau triremele. Acestea erau

lungi si inguste si erau inzestrate cu doua catarge cu panze folosite pentru navigare dar
in timpul luptelor panzele erau stranse si uneori catargele erau date jos. Spre deosebire
de bireme, care aveau doua siruri de vasle pe fiecare latura a vasului, triremele aveau
cate trei siruri. Manevrele de razboi erau executate de cei 170 de vaslasi aflati la bord,
dispusi pe trei randuri de-a lungul fiecarei parti a corabiei. Ceilalti aproximativ 30 de
oameni aflati la bord erau necesari pentru a carmi si a administra vasul si marinarii.

In perioada de inflorire a civilizatiei elene a inceput sa se faca distinctie intre

nobilii bogati, care-si puteau permite armuri si arme si a caror sarcina era sa lupte,
clasa mijlocie formata din marinari si tehnicieni, care asigurau navigatia si carmeau
corabia, si clasa inferioara care efectua muncile manuale.

Principala slabiciune a triremei si a celorlalte vase cu vasle era ca datorita

constructiei usoare si a formei lungi si inguste era extrem de vulnerabila pe vreme
proasta. In plus, capacitatea de transport limitata si personajul numeros faceau ca
proviziile de hrana si apa sa fie limitate la cel mult cateva zile. Ca urmare, majoritatea
luptelor navale au avut loc langa coaste, fiind de obicei combinate cu miscarile
armatelor de uscat sau pentru a apara porturile.

In razboaiele impotriva cartaginezilor, romanii au utilizat un tip de pasarela

sau pod basculant, numit corvus, pentru a face legatura intre vasele romane si cele ale
inamicului si pentru a permite romanilor sa abordeze mai usor vasele inamice. O alta
inovatie a romanilor proiecta prin catapultare harpoane in vasele inamice pentru a le
aduce mai aproape in vederea abordarii.

Urmatoarea arma navala a fost “focul grecesc”, un amestec incendiar care

continea printre altele uleiuri si pacura si care era proiectat in vase mici de lut sau
pompate prin tuburi asupra vaselor inamice. Incendiul provocat de acest amestec era
greu de stins cu apa.

Vikingii din Skandinavia, care au coborat de-a lungul coastelor europene ale
Atlanticului in secolele IX si X, aveau vase dotate cu panze si cu vasle si erau buni
marinari dar forta lor militara se baza pe eficienta cu care stiau sa lupte pe uscat.
Ambuscadele ocazionale intre navele lor si cele ale inamicilor lor au fost purtate
invariabil in interiorul unor estuare sau al altor ape adapostite.

Atunci cand regii si printii doreau sa transporte o armata si sa poarte o batalie

navala, ei foloseau vasele pe care le aveau la dispozitie din flota comerciala.
Operatiunile de tipul celor din razboi nu le erau straine echipajelor acestor vase,
deoarece toti aveau o oarecare pregatire militara. Pirateria era universala iar apararea
impotriva ei era o necesitate.

Cea mai importanta batalie navala din perioada medievala in nordul Europei a
fost cea de la Slys din 1340, intre englezi si francezi. Flota engleza a fost adunata in
graba dintre navele comerciale obisnuite si unica dotare speciala a fost aceea ca vasele
erau echipate pe laterala navelor cu parapete realizate din lemn. La fel ca bataliile din
Mediterana din secolele precedente, si aceasta batalie a fost data in interiorul unui port
si a fost hotarata prin tirul arcurilor si apoi prin lupta corp la corp dusa de soldatii
imbarcati pe vase.

Marinarii din nordul Europei au venit la inceput in Mediterana in timpul

cruciadelor, incepand cu sfarsitul secolului al XI-lea si au fost inspaimantati de marimea
si eficacitatea navelor pe care le-au gasit. Navigatia din nordul Europei a fost
intotdeauna mai greoaie decat cea din Mediterana din cauza conditiilor meteorologice
mai dificile din Atlantic.

Treptat - mai ales in secolele XV si XVI - spaniolii, portughezii, englezii si

olandezii au invatat sa construiasca vase mai mari si mai solide, cu plasarea mai
eficienta a catargelor si velelor. La acea data se raspandise si folosirea prafului de pusca
si in curand pe vasele din nordul si sudul Europei au inceput sa se monteze tunuri.

Dinastia macedoneana, BIZANTUL SI CALIFATUL ARAB IN

EVUL MEDIU, Peninsula Arabica

BIZANTUL SI CALIFATUL ARAB

IN EVUL MEDIU

Dupa moartea imparatului Iustinian (527-565), finantele erau ruinate, armata era
distrusa, certurile religioase se desfasurau incontinuu. Ca dept urmare, sec. VII se
anunta ca fiind cea mai intunecata perioada din istoria Bizantului. Arabii vor cuceri,
Syria, Mesopotamia, Egiptul, Armenia si chiar Asia Mica. Hispania, Italia si Africa de
Nord erau si ele pierdute pentru totdeauna de populatia bizantina. Slavii si bulgarii trec
la sud de Dunarea si se aseaza in PeninsulaBalcanica. La inceputul sec. VIII, dupa
decenii de anarhie politica si militara, Imperiul Bizantin este reorganizat de catre
dinastia imparatilor Isaurieni (717-802).

Dinastia macedoneana (867-1057) va reface granitele imperiului din vremea lui

Iustinian. Imparatii sai vor consolida puterea politica interna, prosperitatea, maretia si
gloria. Criza Imperiului intre 1025 si 1081 a adus statul in pragul prabusirii si astfel,
imperiul se clatina economic, social, militar si politic. Dinastiile Comnenilor(1081-1180)
si Angelilor (1185-1204) impun un regim de aristocratie militara care salveaza pentru
moment imperiul. In 1261, Constantinopolul este recucerit de bizantini. Pe plan
economic, statul bizantin se afla sub controlul republicilor maritime italiene, iar
decaderea vietii urbane si inlaturarea monedei bizantine de pe piata mediteraneeana
sunt semnele slabiciunii. In 1453, Constantinopolul este cucerit de turcii condusi de
Mehmed al II-lea. Autoritatea monarhica a fost deosebit de puternica in Bizant.

Sec. al XIV-lea este ocupat de razboaiele civile si de expansiunea otomana in Europa.

Dupa sec.V, la granitele Imperiului au aparut popoare care vroiau sa invadeze teritoriul.
Au fost trimisi negustori, misionari crestini si ambasade pentru a mentine distanta dintre
bizantini si barbari, sa asigure pacea. In 800, Carol cel Mare a fost incoronat ca imparat
al Occidentului. In ‘Cartea ceremoniilor’ din sec. X, exista o lista de 60 de printi si
suverani cu care Bizantul avea legaturi, printre care si califul din Bagdad, apoi emirul
Egiptului, tarul Bulgariei si regele Frantei si cel al Germaniei.

La inceputul sec. VII, Imperiul roman de rasarit devine Imperiul bizantin ca urmare a
transformarilor politice, administrative, sociale si culturale desfasurate in sec. anterior ;
elementul grec va ocupa locul dominant in limba, gandire si obiceiuri. Ideologia politica
bizantina a fost in Evul Mediu modelul politic cel mai stralucit in ochii contemporanilor.

Arabii au ca patrie de origine Peninsula Arabica. Dupa ce timp de un mileniu si jumatate

singura forma de organizare in lumea araba era tribul, in sec. VII sub conducerea lui
Mahomed, arabii vor cunoaste existenta unui stat unitar. Actiunea politica a lui
Mahomed, care s-a nascut in anul 571 si a fost crescut ca orfan, apoi s-a casatorit cu o
femeie bogata, Kadjia, cu care a avut sapte copii, iar dintre acestia nu a supravetuit
decat o fiica si anume Fatima, a predicat o relatie directa intre om si divinitate, pornind
de la premisa ca toti oamenii sunt egali. In 610, Mahomed a inceput sa predice
invatatura lui Alah la Mecca, ceea ce a atras ostilitatea aristocratilor care isi vedeau
amenintate averile si astfel in 622, a fost silit sa se refugieze la Medina. In 630,
Mahomed se reintoarce la Mecca, unde ocupa templul Kaaba si proclama cultul lui Alah.
Mahomed a murit in 632. Urmasul lui a fost socrul sau Abu Bakr, tatal Aisei, sotia
preferata a lui Mahomed, care a intemeiat primul califat arab. Conflictele pentru
conducerea politica in lumea araba au divizat competitorii in doua tabere: sunitii( cei
care respectau traditia si invataturile Profetului Mahomed) si siiti ( cei care interpretau
mistic Coranul si acordau o importanta deosebita imamilor). In timpul lui Abu Bakr a
inceput cucerirea araba a Orientului, in care un rol important l-au avut califii din dinastia
Omayazilor(661-750). In timpul acestei dinastii, stapanirea araba a cuprins un teritoriu
intins intre Ind si Oceanul Atlantic. Expansiunea araba afost motivata prin dorinta lui
Alah de a pune tuturor necredinciosilor ‘razboiul sfant’(Djihad in limba araba).

Dinastia urmatoare, cea a Abasizilor, va controla lumea araba pana in sec. XIII. Sub
conducerea ei, timp de cinci sute de ani hegemonia politica a arabilor a fost dublata de
o hegemonie intelectuala si culurala. Unitatea statului s-a fragmentat in aceasta lunga
perioada in trei califate : de Bagdad, de Cordoba si cel al Egiptului. Pe fondul atacurilor
turcilor si apoi ale mongolilor, viata politica araba s-a dezagregat, astfel incat elementul
turc va ajunge sa domine in lumea Islamului.

Primul contact al europenilor cu razboinicii arabi are loc in 711, cand generalul Tariq ibn
Zyad traverseaza stramptoarea Gibraltar si patrunde in Peninsula Iberica.

In mai putin de 20 ani, arabii cuceresc cea mai mare parte a peninsulei si se afla la
granitele regatului franc, in zona muntilor Pirinei. In 732,in batalia de la Poitiers,
incercarea de penetrare a arabilor spre centrul Europei occidentale este oprita de
majordomul regatului francilor, Carol Martel. In 778, Carol cel Mare trece la sud de
Pirinei, unde ceeaza, la sfarsitul sec. VIII, marca Spaniei. Ocupatia araba a Spaniei va
dura aproape opt secole, timp in care, mai ales in primele trei, Califatul de Cordobava fi
un stat unitar, cu o viata economica, intelectuala si culturala infloritoare, ce rivalizeaza
cu civilizatia bizantina si cu renasterea carolingiana.

Pe taram religios, prima infruntare armata intre crestini si musulmani s-a petrecut o
data cu cucerirea Ierusalimului de arabi. Civilizatia araba a fost una citadina, care a
dezvoltat ocupatiile mestesugaresti si negustoria. Negustorul si calatorul arab au avut
un rol important prin relatia pe care au creat-o intre doua centre de civilizatie situate la
extremitatile continentului eurasiatic : Europa occidentala si lumea chineza in Extremul
Orient.

In a doua jumatate a mil.I, europenii vin in contact cu o noua forta politica, militara si
culturala : lumea araba. Civilizatia politica si economica, precum si cultura araba vor
domina lumea mediteraneeana pana in sec. XIII.

Cordoba este un loc de trecere obligatoriu pe principalul drum roman ce

traversa Peninsula Iberica de la un capat la altul, de la Cadiz la Narbonensis. Califatul
de Cordoba (756-1031) a rivalizat mereu cu Bagdadul si Cairo, din cauza constructiilor
monumentale , palatelor si moscheilor, dar si a vietii intelectuale exceptionale. Cel mai
vestit calif de Cordoba a fost Abd er Rahman al III-lea (912-961), in vremea caruia cele
70 de biblioteci ale califatului concurau intre ele pentru achizitionarea operelor grecesti,
iar savantii erau protejati de catre califi.

Una dintre cele mai spectaculoase constructii din Cardoba este moscheea construita
intre anii 785-795 din dorinta de a intrece maretia si frumusetea moscheilor din Bagdad
si Damasc. Cu un minaret inalt de 60 de metri, cu o cupola inalta, eleganta si
grandioasa, sprijinita pe 1093 de coloane legate intre ele prin arce in forma de
potcoava(inovatie araba in arhitectura) si cu o fatada principala deschisa prin 19 porti
catre fluviul Guadalquivir, moscheea din Cardoba a satisfacut marile ambitii ale
constructorului ei. Interiorul este specific artei musulmane : plafon de lemn sculptat si
pictat intr-o bogatie de culori in care domina albastrul deschis, rosul si galbenul si care
creeaza mii de arabescuri ; arcade polilobate decorate cu motive naturale ; arcade
alcatuite din pietre alternante albe si rosii. Totul pare menit sa-l invite inauntru pe
credinciosul musulman.

Insula Rodos Asia Mica COLOSUL DIN RODOS, cetatea din

Milet, si cetatile din Cipru si Siria

Insula Rodos este situata in largul coltului sud-vestic al Asiei Mici, la intalnirea a
doua caimaritime antice , una care lega cetatea Milet , de pe coasta ionica , cu cetatile
din egipt si Cyrenaica , cealalta intre Grecia si cetatile din Cipru si Siria . Aceasta pozitie
geografica favorabila , cuplata cu solul fertil si clima excelenta , a asigurat insulei un
inalt grad de prosperitate.Mult timp, ea a fost impartita in trei teritorii , fiind condusa
din cetatile Ialysos la nord, Lindos la est si Kamiros la vest.

In anul 480 I.Hr. , din motive neclare , dar care par sa fi fost comerciale, cele 3 cetati-
state s-au unit si au construit o capitala federala in coltul nordic al insulei , careia i-au
dat numele de Rodos. Era o pozitie ideala , pe care au folosit-o, construind nu mai putin
de 5 porturi.

Noua cetate s-a dezvoltat rapid si in curand se lauda ca are intre 60.000 si 80.000 de
locuitori. Acoperind cam aceeasi zona ca si orasul modern , dupa planurile devenite
celebre ale lui Hippodamus din Millet. Foarte putine pot fi vazute intr-adevar in acest
plan , fiindca orasul mediaval si modern acopera cetatea antica , insa o mare parte a
fost redescoperita in ultimii ani prin sapaturi arheologice si fotografii aeriene.

Deoarece Rodosul fusese de partea persilor atunci cand Alexandru Cel Mare a asediat
cetatea Tir , o garnizoana macedoneana a fost instalata acolo dupa caderea cetatii in
anul 332 I.Hr. . Cand a devenit evident ca Alexandru Cel Mare era omul momentului ,
Rodosul a trecut de partea sa si a a scapat de dezastru.

La moartea lui Alexandru , in anul 323 I.Hr. , generalii 39783imo75kod8e

(diadohii) sai s-au luat la cearta intre ei pentru a-i urma la tron si in cele din urma , au
impartit intre ei imperiul.Rodosul a pastrat la inceput , o independenta precara, insa era
prea bine ca sa dureze.

A trecut de partea lui Ptolemeu al Egiptului , din motive comerciale, fiind impotriva lui
Antigonus , un altgeneral al lui Alexandru Cel Mare.

In anul 307 I.Hr. Antigonus le-a cerut locuitorilor din Rodos, sa i se alature in razboi
impotriva lui Ptolemeu , dar ei au refuzat , pentru ca se bucurau de relatiile comerciale
prospere cu Egiptul.

Rezultatul acestui refuz a fost celebrul asediu al Rodosului din anul 305 i.Hr.,
intreprins de Demetrios, fiul lui Antigonus.

El a venit cu 40.000 de soldati, 30.000 de lucratori, 200 de nave de razboi si 170

de nave detransport. Masinile sale de razboi includeau un urias turn "blindat", plin
de catapulte si baliste numit Helepolis ( Cuceritorul de cetati ) . Dar asediatorul si-a
gasit nasul, dupa un an, el a fost nevoit sa ridice asediul.

Antigonus i-a poruncit fiului sau sa incheie o intelegere , ca locuitorii din Rodos
sa fie liberi , si sa fie aliatii lui Antigonus impotriva tuturor , in afara de Ptolemeu al
Egiptului.

Impresionat de vitejia oamenilor din Rodos, Demetrios a lasat pe loc toate

masinile de asediu si s-a retras.Cetatenii din Rodos au vandut echipamentul cu o mare
suma de bani , pe care au folosit-o pentru realizarea si inaltarea unei statui enorme din
bronz, in onoarea zeului care patrona insula , Helios , zeul – soare .

Pentru aceasta ei l-au ales pe sculptorul Chares din Lindos, care, intre anii 294 si 282
i.Hr.,impreuna cu lucratorii sai au turnat o statuie inalta de 70 coti (circa 33
m). mo783i9375kood

Despre Colosul din Rodos se stiu prea putine lucruri, dar referintele lui Pliniu cel Batran
si ale lui Strabon merita citate.

Pliniu scria (Istoria naturala XXXIV , 41 ): "Starnind admiratia mai presus de

toate celelalte era colosala Statuie a Soarelui din Rodos, facuta de Chares din Lindos,
elevul lui Lysip. Aceasta statuie avea o inaltime de 70 de coti (33 de metri), si a fost
rasturnata de un cutremur la 56 de ani dupa inaltarea sa, dar chiar si faptul ca astazi
zace intinsa pe jos este o minune. Cativa oameni pot sa cuprinda cu bratele degetul
mare al acestei statui si degetele sale sunt mai mari decat cele mai mari dintre statui.
Acolo unde au cazut bratele s-au cascat gropi imense, in timp ce in interior se vad mase
mari de stanca, prin greutatea carora artistul a vrut sa o echilibreze atunci cand a
inaltat-o. S-a consemnat ca inaltarea satuii a durat 12 ani si a costat 300 de talanti
(circa 1,5 milioane lire sterline), bani obtinuti din vanzarea masinilor de razboi ce
apartinusera regelui Demetrios care le abandonase atunci cand se plictisise de asediul
indelungat al insulei Rodos.”.

Iar relatarea lui Strabon a fost urmatoarea ( Geografia , XIV, 2,5):

„ Cetatea rodienilor se afla pe promontoriul estic al insulei Rodos si este superioara in

toate privintele celorlalte porturi,drumuri , ziduri si imbunatatiri in general , incat imi
este greu sa vorbesc despre oricare alta cetatate ca ar fi egala , ba chiar aproape egala
cu ea. Este remarcabila pentru ordinea desavarsita si pentru atentia deosebita acordata
problemelor statului , in general , dar mai ales problemelor navale , prin care detine
mult timp suprematia marilor si inlatura pirateria , devenind aliata a romanilor si a
tuturor regilor care erau de partea romanilor si grecilor.

Prin urmare , nu numai ca a ramas autonoma , dar s-a si imbogatit cu numeroase

ofrande votive , dintre care cea mai mare parte se afla in templul lui Dionysos si in
gimnaziu , dar si prin alte locuri . Cel mai frumos dintre toate este Colosul lui Helios „ de
sapte ori cate zece coti in inaltime , opera lui Chares din Lindos „ dar el zace acum
rasturnat la pamant de catre un cutremur si rupt de la genunchi . Conform unui oracol ,
oamenii nu l-au mai inaltat . Aceasta este cel mai frumos dintre ofrandele votive ( in
orice caz , este acceptat de catre toti una din Cele Sapte Minuni Ale Lumii). „ .

Aceste relatari ne spun foarte putin despre cum arata de fapt Colosul , dar bunul simt ,
tinand seama de ceea ce spun , dar si de ceea ce nu spun scriitorii antici , ne duce la
concluzia ca zeul era infatisat stand in picoare si , probabil gol.

Pentru a putea sa stea in picioare , o statuie inalta de 33 metri ar fi trebuit sa fie foarte
simpla , avand o forma apropiata de cea a unei coloane , si avand o pozitie deosebita
de cea a statuiilor arhaice grecesti kouroi. De la bun inceput , trebuie sa respingem
reconstituirea facuta de Maryon , ce reprezinta un om gol , care-si ridica mana dreapta
la cap. Ea se bazeaza pe un relief fragmentar din marmura descoperit in insula Rodos ,
care portretizeaza in mod clar un atlet incoronandu-se singur si nu are nimic de a face
cu Helios. Pe baza tuturor dovezilor disponibile , Gabriel a realizat o reconstituire
posibila , dar nu sigura in toate aspectele , reprezentand un tanar gol stand in picioare ,
cu picioarele apropiate, cu o torta ridicata in mana dreapta si cu o sulita in cea stanga.

Pentru capul zeului , eruditii si-au indreptat intotdeauna atentia catre reprezentarile lui
Helios de pe monezile contemporane din Rodos . Majoritatea monezilor din jurul acelei
date aveau imaginea unui cap inconjurat cu raze de soare , un mod intr-adevar popular
de a-l portretiza pe Helios.Dar pe monezile contemporane din Rodos mai apar si capete
fara raze , astfel incat problema ramane deschisa cu o predilectie fata de capul
inconjurat de raze.

Cel mai surprinzator lucru privind statuia este inaltimea sa enorma si aceasta trebuie sa
fi impresionat atat dupa ce statuia cazuse, cat si atunci cand era inaltat . Cele mai multe
relatari sunt de acord cu inaltimea de 70 de coti. O sursa care mentioneaza 80 coti , s-
ar fi putut sa fi inclus si soclul. Cotul a avut in antichitate valori diferite de la o epoca la
alta si de la un loc la altul , insa am avea cu siguranta dreptate daca am considera
Colosul ca avand o inaltime de circa 33 metri sau 110 picioare.

Pentru a intelege metoda incredibil de complicata prin care Colosul a fost construit , nu
putem sa facem altceva mai bun decat sa trimitem la relatarea lui Philon din Bizant , in
traducerea si interpretarea lui Denys Haynes . Asa cum arata Philon , nu exista nici o
indoiala ca statuia a fost turnata pe portiuni si ca Herbert Maryon se insela cand
propunea ipoteza ca a fost facut din placi de bronz prelucrate cu ciocanul . Philon scrie :

„ La Rodos a fost inaltat un Colos inalt de 70 coti , reprezentand soarele pentru ca

infatisarea Zeului era cunoscuta doar de urmasii sai . Artistul a folosit atat de mult
bronz , incat se pare ca a secatuit minele pentru ca turnarea statuii era o operatiune in
care era implicata industria bronzului din intreaga lume…

Artistul a intarit bronzul din interior cu un cadru de fier si cu blocuri patrate de piatra
ale caror bare de prindere stau marturie fortei ciclopice cu care au fost batute. Intr-
adevar , partea ascunsa a lucrarii este mai mareata decat cea vizibila …

Construind un soclu de marmura alba , artistul a fixat mai intai pe el picioarele Colosului
pana la inaltimea incheieturii gleznelor, lucrand la proportiile potrivite unei imagini
divine , destinate sa se inalte la 70 coti , caci talpa piciorului depasea deja in lungime
inaltimea altor statui . Din acest motiv era imposibil de inaltat restul statuii si de asezat
pe picioare , dar gleznele trebuiau turnate deasupra picioarelor si , ca atunci cand se
construieste o casa, intreaga lucrare trebuia sa se inalte pe aceste picioare .

Si pentru acest motiv , in timp ce alte statui sunt mai intai modelate , apoi
dezmembrate pentru a fi turnate pe parti si , in final , recompuse si inaltate , in acest
caz, dupa ce prima parte a fost turnata , cea de-a doua a fost modelata deasupra lui ,
iar partile urmatoare au fost turnate dupa aceeasi metoda . Fiindca portiunile
individuale de metal nu ar fi putut sa fie deplasate.

Dupa turnarea noii portiuni peste cea deja lucrata , erau controlate si ajustate distantele
dintre barele de prindere si incheieturile cadrului metalic si era asigurata stabilitatea
blocurilor de piatra din interiorul statuii . Pentru a-si continua planul de operatii pe o
baza ferma , artistul ingramadea o uriasa movila de pamant in jurul fiecarei portiuni
imediat ce era terminata , ingropand astfel partea terminata sub pamantul acumulat si
continuand turnarea partii urmatoare ca si la nivelul solului.

In acest fel , inaintand putin cate putin in sus , artistul si-a atins scopul straduintelor
sale si , folosind 500 de talanti si bronz si 300 de fier , a creat , cu un curaj incredibil ,
un zeu asemanator Zeului real caci el a dat lumi un la doilea Soare.” .

Este clar ca , folosind o asemenea metoda de constructie , statuia nu putea avea

probabil mainile intinse decat in sus .Faptul ca sculptorul Chares era elevul lui Lysip ne
spune ceva despre imaginile la moda in vremea in care a fost realizata statuia . Cu
toate ca nu sugera miscarea , statuia nu putea sa aiba imobilitatea austera si
apasatoare a statuilor grecesti arhaice numite kouroi . Lysip se bucura de prestigiul de a
a fi realizat senzatia de miscare supla intr-un corp relaxat de atlet si statuia lui Helios ,
realizata de elevul sau , Chares , trebuie sa fi urmat aceasta traditie .
Amplasarea Colosului nu este consemnata in nici o sursa antica , omisiune ce a dat
nastere unui mare numar de incercari de localizare , toate fiind analizate de Gabriel .

Credinta ca statuia „ incaleca „ intrarea in portul cunoscut mai tarziu sub denumirea de
Mandraki , este mentionata pentru prima data de un pelerin italian numit Martoni , care
a vizitat Rodosul in anii 1394 si 1395 . Acesta citeaza o traditie populara care sustinea
ca statuia avusese un picior in locul unde se inalta atunci biserica Sfantul Nicolae ( adica
unde se afla astazi fortul Sfantul Nicolae) , la intrarea estica in portul Mandraki , in timp
ce piciorul celelalt se sprijinea in partea opusa a intrarii in port. Acest lucru este ,
desigur, imposibil , pentru ca distanta dintre picioarele statuii ar fi trebuit sa aiba , asa
cum demonstreaza Gabriel , peste 400 metri ( circa 1300 de picioare ) . Totusi aceasta
poveste , impreuna cu parerea ca acest Colos ar fi tinut o torta in mana , drept far , a
avut o larga circulatie in Evul Mediu , atat in relatarile scrise cat si intr-un numar de
imagini grafice . Intr-adevar Shakespeare trebuie sa fi avut in gand unul dintre aceste
desene atunci cand l-a pus pe Cassius sa-i spuna lui Iulius Caesar :

„De ce , omule , el incaleca ingusta lume

Precum Colosul intre noi, bietii oameni

Mergem pe sub picioarele sale uriase , si ne uitam…”

( Julius Caesar , Act 1,2,134-137)

Aceasta credinta putea sa fie foarte bine inspirata de o neintelegere dintr-un poem
pastrat intr-o Antologie Greceasca, care a fost , dupa toate probabilitatile , inscriptia de
inchinare catre zeul Helios , montata pe Colos:

„ Tie , o Soare , locuitorii din Rodosul doric ti-au inaltat aceasta statuie din bronz , care
se indreapta catre Olimp , atunci cand au impacat valurile razboiului , incoronandu-si
cetatea cu prazile luate de la dusamani . Nu doar deasupra marilor , ci si deasupra
uscatului au aprins ei torta minunata a libertatii si independentei.Caci urmasilor lui
Heracles le apartine stapanirea marii si a uscatului.”

Bazandu-se pe credinta prezentata anterior, in secolul al

XV-lea a fost lansata ipoteza ca , de fapt , Colosul s-ar fi inaltat acolo Martoni considera
ca ar fi fost piciorul sau drept , la intrarea dinspre est in portul Mandraki .

Stim , de asemenea ca dupa construirea Colosului , devenise un obicei sa se inalte

statui colosale la intrarile in porturi, cum ar fi cele consemnate la Ostia , portul maritim
al Romei , si la Cezarea

(Caesarea) , in Palestina. Aceasta din urma este mentionata de Flavius Josephus in

lucrarea sa „ Razboiul evreilor” :

„Intrarea in port era catre nord si pe fiecare parte se inaltau catre 3 statui colosale
asezate pe coloane. Portul fusese construit de Irod cel Mare in anii 22-20 I.Hr. . Imagini
ale unor statui similare apar pe monede ca un element esential in reprezentarea unui
port . Multe dintre acestea , care functionau ca semnale luminoase (mici faruri la
intrarile in porturi) trebuie sa fi fost de dimensiuni gigantice. Majoritatea , ca si Statuia
Libertatii , se inaltau pe un soclu inalt. In special cele de la Patras si Mothone, in
Peloponez , Caesareea Germanica in Bithynia si Soli-Pompeiopolis in Cilicia arata ca in
perioada romana era ceva obisnuit sa se inalte statui de mari dimensiuni pe digurile
portuare.

Exista totusi 2 obiectii principale la ipoteza ca statuia se inalta la intrarea in port. In

primul rand , pare putin probabil ca locuitorii din Rodos ar fi permis ca o bucata de
uscat atat de importanta si de valoroasa sa fie ocupata la nesfarsit de ruinele statuii ,
dupa distrugerea acesteia in anul 226 I.Hr. . In al doilea rand , un autor antic ne spune
ca , in cadere, Colosul a daramat mai multe case. Pe digul portului acest lucru nu s-ar fi
putut intampla.

Toate acestea ne conduc catre o sugestie finala , care ni se pare cea mai probabila. La
capatul strazii Cavalerilor se afla o veche scoala turceasca. Se stie ca a fost construita in
secolul al XIX-lea pe locul unde s-a aflat biserica Manastirii inchinata de Cavalerii
Cruciati Sfantului Ioan al Colosului. Aceasta biserica , construita in anul 1310 , a fost
daramata accidental de explozia unui depozit cu praf de pusca in anul 1856. Inainte de
a acorda prea mare importanta denumirii de „Sfantul Ioan al Colosului „ ar trebui sa
aratam ca , datorita faimei acestei statui , adjectivul colossensis ( al Colosului ) era
atribuit in Evul Mediu intregii cetatii a Rodosului . „

Cu toate acestea , dintr-un numar de inscriptii descoperite in apropierea acetui loc, este
aproape sigur ca templul lui Helios s-a aflat acolo sau in apropiere , in antichitate. Era o
practica obisnuita la greci sa dedice ofrande de multumire in sanctuarele zeilor , incat
marile sanctuare, cum erau cele de la Delphi si Olimpia , au devenit tezaure cu lucrari
de sculptura.Cum stim ca , de fapt , Colosul era o ofranda de multumire pentru salvarea
cetatii de asediul lui Demetrios , era firesc sa fie inaltat in sanctuarul lui Helios.

Cutremurul care a rasturnat Colosul ( si a daramat o mare parte din cetatea Rodosului )
a avut loc in anul 226 I.Hr. . Strabon consemneaza ca statuia s-a frant de la genunchi.
Ptolomeu III , regele Egiptului s-a oferit imediat sa plateasca pentru restaurarea
Colosului, insa oferta sa nu a fost acceptata deoarece locuitorului Rodosului li s-a
interzis printr-un oracol sa il inalte din nou . Astfel, el a ramas acolo unde cazuse timp
de aproape 900 ani, si trecatorii puteau sa priveasca in interiorul ruinelor si sa vada
masa de piatra si scheletul de fier care il sustinusera candva .

Atunci cand arabii au pradat Rodosul in anul 654 d.Hr. , ei au transportat fragmentele
Colosului peste mare in Asia Mica si le-au vandut unui evreu din Emesa. Traditia spune
ca acesta le-a transportat din Siria pe spinarile a 900 de camile . Astfel a luat sfarsit
povestea Colosului din Rodos, cea mai putin cunoscuta dintre Cele Sapte Minuni Ale
Lumii.
Organizarea militara si administrativa, Societatea
persana, Regalitatea, Agricultura, Mestesugurile,
Comertul, Transporturile, Dreptul, Justitia, Arta persana,
Arhitectura, Literatura

Cuprins:
Cuprins: 1 47498tcs11ppb6p

Cadrul geografic si istoric 2

Organizarea militara si administrativa 2

Societatea persana. Regalitatea 3

Agricultura. Mestesugurile 4 cp498t7411pppb

Comertul. Transporturile 5

Dreptul. Justitia 6

Familia 6

Viata cotidiana 7

Rudimentare cunostinte stiintifice 7

Arta persana. Arhitectura 8

Sculptura 9

Literatura 9

Cadrul geografic si istoric

Cuprins intre fluviile Tigru si Indus, Marea Caspica, Golful Persic si Oceanul Indian,
podisul iranian se intinde pe o suprafata de trei milioane de kilometri patrati. Pe acest
teritoriu s-au incrucisat – inca dea cum patru mii de ani – numeroase drumuri
comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India si China, pe de alta
parte cu tarile din bazinul rasaritean al Mediteranei. In acest spatiu s-au nascut, s-au
dezvoltat, s-au infruntat regate, imperii si civilizatii diverse. Istoria Persiei a fost strans
legata – in antichitate si in perioada de inceput a Evului Mediu – cu istoria Asiriei si

Babilonului, a Egiptului, Greciei si Romei, a Bizantului si Islamului. Zona prin excelenta

de contacte intre Orient si Occident, Persia a receptat si a asimilat, a transmis sau a
intermediat experienta istorica a multor popoare din jur, creand ea insasi si difuzand
forme culturale si de civilizatie originale.

Clima podisului iranian era marcata de contraste mari de temperatura. In linii mari,
jumatatea de sud a podisului era favorabila agriculturii si pomiculturii, in timp ce partea
nordica – o imensa stepa, cu prea putine oaze – avea un teren bun doar pentru pasuni.
Pe langa fauna actuala, in antichitate mai traiau aici si tigri, ursi si o specie de lei, mai
mici insa si mai putin periculosi decat speciile de azi. Muntii care inconjoara podisul din
aproape toate partile erau bogati in minereuri de fier si plumb, in diorit si alabastru;
desertul centre – in zacaminte de sulf; iar vaile raurilor – in pietre semipretioase.

Primele asezari omenesti sunt atestate arheologic pe podisul iranian chiar din mileniul al
V-lea i.e.n. Spre sfarsitul mileniului al IV-lea i.e.n. s-au inregistrat aici miscari masive de
populatii nomade (bine cunoscute in istoria antica a Orientului Apropiat: elamiti, gutti,
kasiti etc.) care, coborand din regiunile muntoase, isi indreptau turmele spre bogatele
campii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni in care
incepeau sa migreze numele Aryanam, “tara arienilor” – ceea ce inseamna “a nobililor”;
de unde, denumirea tarii de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominatiile succesive:
araba, mongola si turca) a fost schimbata in Persia.

Organizarea militara si administrativa

Principalii stalpi ai prestigiului si fortei Imperiului persan au fost armata si administratia.

Tocmai acestea si sunt domeniile – alaturi de cel al religiei – in care persanii si-au adus
contributia lor originala in istoria civilizatiei si culturii.

Regii mezilor au folosit experienta si organizarea militara a asirienilor, creand

detasamente speciale de lanceri, de arcasi si de calareti. Cirus I n-avea o armata
nationala, ci o armata de mercenari, recrutata din randurile popoarelor supuse, armata
ale carei detasamente erau conduse de ofiteri din tarile respectivilor soldati. Regii
persani isi aveau o garda personala formata din 4 000 de pedestrasi si calareti, toti din
randurile nobilimii. Singurul corp de armata permanent il formau 10 000 de calareti de
elita, care purtau numele de “nemuritori” (in sensul ca numarul lor trebuia sa ramana
fix, acelasi).

Forta armatei persane consta in cavalerie. Calaretii – recrutati din randurile nobilimii –
erau inarmati cu o sabie dreapta, buzdugan, secure si un fel de lasso. Urmau arcasii,
calareti care trageau din fuga calului, - o tactica a carei mare eficienta s-a dovedit in
luptele contra detasamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcasilor
care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefantilor. Masa mare de
pedestrasi – tarani prost inarmati – nu conta prea mult. Detasamentele de cavalerie
grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate intr-un fel care le asigura o
extraordinara forta de soc. De pe tronul sau, inconjurat de steaguri si protejat in
mijlocul corpului de cavalerie grea, regele in persoana conducea operatiile militare.

Persanii practicau tactica replierii, retragandu-se in fata inamicului dupa ce ardeau totul
in urma lor, sau dupa ce provocau inundatii. Inainte de inceperea unei batalii avea loc
ceremonia purificarii rituale si a invocarii cerului. Pentru a se cunoaste exact pierderile
suferite, fiecare soldat depunea la inceputul luptei o sageata intr-un cos; la sfarsitul
luptei fiecare isi lua inapoi sageata; numarul sagetilor ramase indica numarul celor ucisi.

Daca in materie de stiinta militara persanii nu erau intru nimic inferiori romanilor,
acelasi lucru se poate spune si in ce priveste organizarea administrativa a tarii.

Darius si-a impartit imperiul in 23 de provincii (numar la care s-au adaugat apoi alte
trei), avand in frunte fiecare cate un guvernator, numit satrap (“ingrijitorul tarii”). Ales
de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai inalte familii nobile, el raspundea
direct in fata regelui. Satrapul raspundea si de perceperea darilor care erau stabilite de
la caz la caz, cu o mare precizie. Raspundea de recrutarea oamenilor in timp de razboi
(cand era decretata mobilizarea totala), precum si de administrarea in provincia sa a
justitiei. Alaturi de satrap – in sarcina caruia deci cadea exclusiv administratia civila –
era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzand direct numai de rege.
Pe langa un inalt functionar insarcinat cu perceperea darilor, satrapul mai avea alaturi si
un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a tine legatura direct cu casa regala.
In sfarsit, pe langa contactul permanent si direct cu guvernatorul militar, regele isi mai
avea (pentru a-i controla pe satrapi si pentru a le verifica obedienta) si un corp speciali
de inspectori, numiti “urechile regelui”. Acestia vizitau o data pe an – sau inopinat, chiar
de mai multe ori – satrapiile spre a controla gestiunea; in caz de nevoie puteau dispune
si de forta armatei. In perioada arsacizilor functia de satrap a devenit in general
ereditara.

Populatia persana propriu-zisa – de aproximativ o jumatate de milion abia – era scutita

de darile mari; in schimb asupra ei grevau sarcinile administrative si indatoririle de ordin
militar. Pentru a face fata imenselor cheltuieli (ale armatei, curtii regale, aparatului
birocratic, lucrarilor publice, si altele) statul dispunea de diferite resurse: veniturile
proprietatilor funciare nesfarsite ale casei regale, monopolul de stat al minelor, taxele
vamale, prada de razboi, taxele si impozitele interne, tributul platit de tarile supuse s.a.
Impozitele erau stabilite – in functie de zona geografica si de recoltele obtinute – pe
genuri de proprietati (pe casa, pe gradina, pe vite, etc.) Cei lipsiti de proprietati funciare
plateau taxe personale fixe, anuale; dar si taxe extraordinare: cu ocazia nasterii unui
copil, pentru o casatorie, s.a.

Societatea persana. Regalitatea

Organizarea societatii persane a ajuns – in perioada sassanida – la o ierarhie foarte

precisa si rigida.

Intreaga viata si civilizatie persana era structurata in functie de pozitia proeminenta a

aristocratiei. Societatea era impartita in patru clase, inchise; trecerea dintr-o clasa in
alta de era – cu extrem de rare exceptii – imposibila. Aceste clase erau: a preotilor, a
militarilor, a functionarilor si a poporului. In interiorul acestor clase existau diverse
subdiviziuni. De pilda, in clasa functionarilor erau inclusi si scribii, si astrologii, si poetii
de curte; in randul poporului intrau nu numai taranii, ci si negustorii si mestesugarii. In
acest sistem nu erau considerati si sclavii de razboi (sclavia rezultata din vanzarea
copiilor sau a debitorului nu exista in Persia), care n-au avut nici un rol important in
viata economica.
Clasa preotilor se bucura nu numai de prestigiul pe care i-l conferea functia sa
spirituala, ci si de o mare influenta in viata sociala si economica; o influenta cu atat mai
mare cu cat ea dispunea de considerabile proprietati imobiliare si de venituri provenite
din donatii, precum si dintr-un fel de “amenzi religioase” pe care la aplicau, arbitrar,
celor “care pacatuisera”. Preotii erau organizati intr-o ierarhie precisa si complexa,
conducandu-se dupa legile lor proprii, si deci formand un fel de stat in stat. Prin pozitia
sa sociala si puterea sa economica, prin atitudinea, atributiile si intreaga sa activitate,
clerul – care in epoca ahemenida a devenit cler al religiei de stat – servea puterea
politica centralizata.

Clasa conducatorilor militari si clasa inaltilor functionari ai statului proveneau din

randurile aristocratiei. In sanul acesteia, locul de frunte il ocupau “cele sapte familii”.
Nobilii mari proprietari de pamanturi se bucurau de o serie de privilegii ereditare. (Intr-
un timp ajunsesera chiar sa fie ei cei care il alegeau pe rege). Existenta lor era impartita
intre razboaie, vanatoare, banchete si placerile haremului. Cu timpul – in epoca
sassanida – obiceiurile s-au mai rafinat; nobilii s-au pasionat pentru jocul de sah si
pentru diferite jocuri cu mingea; totodata insa cultivau si poezia, muzica si chiar
stiintele. Marii nobili, latifundiari, traiau in capitala, in anturajul de curte. Nobilimea
mijlocie traia pe proprietatile ei. In ce priveste mica nobilime, aceasta nu se deosebea
prea mult de “capeteniile satelor”. Toti nobilii insa, din toate categoriile, se considerau
vasali ai regelui.

Taranii – “oamenii liberi” – erau liberi numai in teorie; practic, ei erau iobagi, supusi
numeroaselor corvezi si platii dijmelor. De asemenea servituti erau scutiti numai cei o
jumatate de milion de locuitori din provincia Fars, considerati persii “puri”. Taranii erau
legati de pamanturile pe care traiau, putand fi vanduti unor noi proprietari odata cu
mosiile pe care traiau si lucrau. Printre celelalte sevituti, taranii aveau si obligatia de a
presta serviciul militar in timp de razboi, ca pedestrasi; ei trebuiau sa-si procure singuri
echipamentul si armamentul, fara sa primeasca nici o solda si nici o alta recompensa.
Populatia modesta a oraselor (de exemplu, mestesugarii si negustorii) era mai
avantajata: platea doar taxele personale, asemenea taranului, in schimb era scutita de
a presta serviciul militar.

Intr-o vreme – in epoca sassanida – statul persan cautase sa se intereseze de situatia

muncitorilor, reglementand conditiile de munca si cuantumul salariilor. Salariile erau
precis fixate, - si diferentiate in functie de varsta, de sex si de calificare. Se pare ca ar fi
existat chiar si centre de angajare a muncitorilor (cel putin pentru lucrarile publice).

In varful piramidei sociale trona regele, monarhul absolut. In contextul istoriei

antichitatii, ideea monarhiei de mandat si de drept divin nu este o idee noua. Nu e noua
nici ideea ca indatorirea regelui este sa iubeasca adevarul si dreptatea, sa vegheze
asupra aplicarii legilor si sa-l protejeze pe cel slab si asuprit. Aceste prescriptii – asupra
carora Codul lui Hammurabi insista in mod deosebit – se gaseau formulate si in doctrina
regalitatii Egiptului antic. Dar nicaieri acestea nu sunt exprimate cu atata claritate si
intr-un mod atat de staruitor ca in declaratiile regilor persani: “Eu am iubit dreptatea si
am urat minciuna; am vrut sa nu se faca nici o nedreptate vaduvei si orfanului; l-am
pedepsit cu asprime pe cel mincinos; dar pe cel care a muncit cinstit, l-am rasplatit”  –
afirma cu mandrie intr-o inscriptie Darius. De asemenea, monarhul persan tinea sa fie
considerat si trebuia sa apara in ochii supusilor sai ca un model de luptator. “M-am
dovedit a fi cel mai bun calaret si cel mai bun arcas; am fost cel mai iscusit dintre toti
vanatorii; orice lucru eram in stare sa-l fac cel mai bine”  – spunea acelasi Darius.

Spre a-si spori si mai mult in ochii supusilor lumina supremei sale demnitati, dandu-i
totodata si o aura de mister, regele tinea sa ramana cat mai inaccesibil. Traia inchis in
palatele sale, nevazut nici chiar de inaltii demnitari ai curtii – decat in ocazii
exceptionale. Se in schimb de muzicanti, care erau foarte stimati, luau parte la
ceremonii si il insoteau pe rege la vanatoare. Vanatoarea era placerea aleasa a regilor
persani; vanatoarea in parcuri inchise in care erau tinuti tigri, o specie mai mica de lei,
apoi mistreti si ursi, onagri si gazele, struti si pauni.

Agricultura. Mestesugurile

Resursele economice care au alimentat colosalul edificiu politic si social al Imperiului

persan au cunoscut o evolutie fireasca de-a lungul celor patru perioade istorice, -
ahemenida (550-331 i.e.n.), elenistica seleucida (331-250 i.e.n.), arsacida (360 i.e.n. –
224 e.n.) si sassanida (224-651).

Baza economiei o constituia agricultura, marea proprietate agrara lucrata de taranii

legati de pamant si (mai putin) de sclavii prizonieri de razboi. Mica proprietate agrara s-
a pastrat mai ales in provincia Fars – regiunea de origine a dinastiei Ahemenide, - dar si
aici in proportie redusa. Se produceau cu precadere orz si grau, se cultivau maslinul si
vita de vie, se practica pe scara larga apicultura, se cresteau vaci, capre, oi si animale
de povara (cai, asini si catari). Sub ahemenizi s-a realizat pentru prima data o irigatie a
terenurilor prin canalizare si, probabil (ca in Grecia timpului), o asanare a terenurilor
mlastinoase.

In timpul dinastiei seleucide a luat o mare dezvoltare cultura multor specii de plante;
multe au trecut in aceasta epoca din Iran in Europa meridionala (bumbacul, lamaiul,
maslinul, curmalul, smochinul, pepenele galben). Acum s-a dezvoltat si tehnica agrara;
au inceput sa se practice trei asolamente anuale de cultura, au aparut noi procedee de
irigatie si noi metode de cultivare a vitei de vie. Marile proprietati (ale coroanei, ale
templelor, ale nobililor) au fost fractionate spre a fi distribuite oraselor sau coloniile
militare. Ca urmare, multi tarani legati de pamant au devenit arendasi, iar cei de pe
pamanturile daruite oraselor au devenit tarani liberi: aceasta a fost marea opera politica
si sociala a epocii seleucide.

Dar sub dinastiile partilor, in perioada Arsacizilor, au aparut din nou marile latifundii.
Mica proprietate a disparut incetul cu incetul, taranii si-au pierdut libertatea, devenind
tot mai oprimati de marii proprietari. Se noteaza acum progrese in zootehnie, nu insa si
in tehnica agricola. Este perioada cand din China s-au adus piersicul, caisul si viermele
de matase; iar din India, trestia de zahar.

Si in epoca sassanida baza economiei a continuat sa ramana agricultura. Nu s-a

inregistrat insa acum decat o agravare a situatiei taranului. Trecerea spre modul feudal
de productie devine tot mai evidenta: pe proprietatea nobilului domina sistemul
economiei inchise, taranul produce tot necesarul consumului pentru stapanul sau, de la
grau, carne si untdelemn, pana la vin si fructe.
Mestesugurile au inceput sa ia o dezvoltare la orase inca din epoca ahemenizilor; pe
marile mosii insa productia artizanala incredintata servilor a continuat. Latifundiile isi
aveau propriii lor mestesugari (dulgheri, tamplari, fierari, tesatori, morari, etc.).
Mestesugarii din orase lucrau, de pilda articole de imbracaminte, dar si bijuterii si
vesela, de bronz, argint si aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de
materii prime, obtinute si din import, de care dispunea imperiul. Lemnul era adus in
special din Asia Mica, Liban si India; iar metalele (arama, fierul, aurul), din Cipru si
Palestina, din Liban si Asia Mica, din zonele nordice ale Mesopotamiei sau din regiunea
Caucazului meridional. Carierele din muntii Elamului furnizau cantitati suficiente de
marmura pentru constructia palatelor regale. Minele din Khorassan erau bogate in
pietre semipretioase, in special turcoaza si cornalina.

In timpul dinastiei Seleucide, olarii, tesatorii, incizorii si cizelatorii si-au intensificat si si-
au perfectionat productia. Alte mestesuguri s-au perfectionat sub dinastia Arsacida,
pielaria, productia de arme si a obiectelor de sticla. In epoca sassanida statul nu se
ingrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un control sever si asupra atelierelor
particulare – care produceau articole necesare in primul rand curtii, armatei si
administratiei, - stabilind preturile produselor si salariile lucratorilor. De remarcat faptul
ca in aceeasi epoca sassanida au inceput sa se constituie anumite corporatii de
mestesugari, - un fenomen care, prin intermediul arabilor, se va transmite Europei
medievale.

Comertul. Transporturile

Practica comertului nu era tinuta de persani in mare cinste; de aceea comertul a ramas
aici, in mare parte, pe mana strainilor – babilonieni, evrei, armeni sau fenicieni.

Comertul persan a fost puternic stimulat, inca din epoca ahemenizilor, datorita realizarii
unitatii politice a intregului Orient Apropiat sub persani, impartirii imperiului in satrapii
conduse de o administratie centralizata, crearii unei bune retele de transport si
comunicatii, sistemului perfect de stabilire si percepere a taxelor si impozitelor, precum
si afluxului de aur si argint in cantitati imense in trezoreria statului. Considerabil
stimulat a fost comertul persan si de introducerea pe tot teritoriul imperiului a unui
sistem unic de masuri si greutati, si mai ales, prin introducerea monedei. Moneda mica
de argint aparuse inca din sec. VII i.e.n.; dar adevaratul sistem monetar bimetalic (cu
monede de aur si argint) dateaza din secolul urmator, cand regele Cresus l-a introdus in
tara sa, in Lidia, si dupa ce apoi – la sfarsitul aceluiasi secol al VI –lea i.e.n. – Darius l-a
adoptat si in imperiul sau.

Gratie avantajelor incalculabile pe care le prezenta acest sistem monetar, Persia a putut
stabili, inca de la inceputul imperiului, relatii comerciale externe de o extindere
geografica (din Grecia pana in India si Ceylon) si de un volum de schimburi
necunoscute pana la acea data. Negustorii persani din timpul Ahemenizilor au ajuns
pana in regiunea Dunarii si a Rinului. Navigatorii intreprindeau mari calatorii de
explorare, de la gurile Indusului pana in Egipt, ajungand mai tarziu chiar pana in zona
Gibraltarului. In secolele VI-V i.e.n. volumul schimburilor comerciale a atins nivelul cel
mai inalt: Persia importa vase de bronz si obiecte de podoaba din Egipt, ambra din
regiunile nordice, spade si scuturi din tinuturile Marii Egee, tesaturi din Corint, Milet si
Cartagina.
Interesant de notat este faptul ca aparitia si raspandirea monedei a favorizat si
dezvoltat comertul bancar. Acest fel de activitate era cunoscut in Mesopotamia inca din
mileniul al II-lea i.e.n.; dar in Persia, deosebirea era ca in timpul dinastiei Ahemenide
“bancile” nu apartineau statului, ci in aceasta epoca se infiintasera aici adevarate
“banci” particulare.

Sub Seleucizi, Persia exporta articole de imbracaminte si obiecte de podoaba, fier si

cupru, plumb si pietre semipretioase, covoare si caini de rasa, - importand, printre
altele, aur in mare cantitate din India, Armenia si regiunea Caucazului. Regii seleucizi
acaparasera aproape toate bogatiile tarii, organizand un aparat fiscal centralizat extrem
de riguros. In perioada urmatoare volumul exportului a crescut, in schimb la import au
aparut articole noi: papirus, purpura. In cele din urma, au aparut elemente noi care au
dinamizat mai mult comertul “mondial” iranian. S-au format colonii stabile de negustori,
- mai ales sirieni si evrei. “Casele comerciale” exportatoare s-au specializat; negustorii
angajati in comertul interior de asemenea. Dar fenomenul cel mai important a fost
aparitia “politei”, intr-o forma noua. Cu toate acestea, in epoca sassanida comertul
exterior persan a stagnat din cauza ca statul, stapan pe importante monopoluri si
impunand o fiscalitate excesiva, intervenea prea mult in afacerile negustorilor, ceea ce
impiedica mult functionarea normala a liberului schimb.

Un progres cu totul remarcabil l-au inregistrat si mijloacele de transport de-a lungul

perioadelor celor patru dinastii.

In timpul primei dinastii persane au fost pietruite portiunile de drumuri

deteriorate de intemperii. In sec. IV i.e.n. s-a inventat un mijloc de protectie a copitelor
animalelor de povara, constand dintr-un invelis de arama, sau confectionat din par de
capra ori de camila. (Potcoava va fi inventata in sec. II sau I i.e.n.). In acest timp
constructorii din diferitele regiuni ale imperiului au construit nave cu o capacitate de
200-300 tone incarcatura (sau nave fluviale de 100-200 tone), corabii cu panze si vasle
care puteau parcurge pana la 80 de mile marine intr-o zi.

Sub a doua dinastie s-au organizat expeditii maritime de explorare. O mare flota
avand baza in Golful Persic asigura legaturile cu Marea Rosie inspre vest; iar sper est,
cu Oceanul Indian. Drumurile pe uscat erau bine intretinute. Paza era asigurata de
puncte militare fixe. Caravanele care strabateau desertul aveau la dispozitie hanuri si
rezerve de apa potabila. Toate aceste conditii asigurau deplasari si transporturi cu o
rapiditate care nu va fi depasita – in nici un punct al globului – pana la aparitia masinii
cu vapori.

Dreptul. Justitia

In regimul monarhic absolutist de tipul despotismului persan regele era unica

sursa a dreptului. Hotararile lui deveneau legi imuabile; legi care, pretinzandu-se ca ii
erau “inspirate” de zeul suprem Ahura Mazda, insemna ca exprimau insasi vointa
divinitatii. In consecinta, a incalca hotararea regelui (deci legea) insemna o grava crima
de-a dreptul contra religiei, o jignire intolerabila adusa chiar divinitatii.

Ca urmare, n-a existat un cod de legislatie persana compact si organic, stabil si

unic. Cand Darius s-a gandit – cel dintai – sa dea statului sau o armatura legislativa
adevarata, el a pus sa i se consemneze hotararile pe tablite de arama, pe stele de
piatra sau pe papirus, - documentele care erau trimise apoi spre cunostinta in diferite
puncte ale imperiului. (Dar popoarele supuse isi pastrau propria lor legislatie).
Hotararile-legi ale lui Darius par sa fi fost inspirate adeseori de Codul lui Hammurabi, pe
care consilierii regelui persan il cunosteau demult.

Textele legilor hotarate de rege erau redactate de preoti – care multa vreme au
indeplinit si functia de judecatori. Mai tarziu, locul lor a fost luat de judecatori laici. La
sate, “capetenia satului” era si judecatorul local. Judecatorul suprem era regele – care
insa isi putea delega un reprezentant pentru a judeca in ultima instanta. Oricine putea
face apel la rege. Acesta tinea – in fata poporului – scaun de judecata de doua ori pe
an. (Asa procedau cel putin primii regi sassanizi). Dupa rege, venea curtea suprema de
justitie, compusa din sapte membri; apoi, numeroasele tribunale raspandite in toate
orasele mai importante ale imperiului. Tribunalelor le erau fixate anumite termene pana
la care trebuiau sa judece cauzele prezentate. Impricinatul – care nu se putea descurca
in multimea de legi ce se adunasera de-a lungul timpului – putea fi sfatuit de “oratorii
legii”, - un fel de avocati, care se ocupau si de intregul mers al procesului. In hotararea
pe care urma sa o ia, tribunalul trebuia sa tina seama si de persoana morala, de
trecutul si de meritele acuzatului. Judecatorii erau numiti pe viata; dar in caz de
coruptie dovedita, erau inlaturati si pedepsiti cu moartea.

Pedepsele erau in general de o cruzime pe care numai asirienii o egalasera.

Pedeapsa cea mai usoara (si care in unele cazuri putea fi inlocuita cu o amenda) consta
in lovituri de bici: intre 5 si 200. Numarul maxim de lovituri era administrat celui care
otravise cainele unui pastor (in timp ce pentru un omicid involuntar erau prevazute
numai 90 de lovituri). Legea stabilea apoi ca pentru o crima savarsita de cineva sa fie
pedepsita intreaga familie. Crimele si delictele cele mai grave erau pedepsite cu
mutilarea, cu scoaterea ochilor, cu insemnarea cu fierul rosu, sau cu moartea. Crimele
pentru care era prevazuta pedeapsa cu moartea erau: tradarea, sodomia, asasinatul,
vina de a fi patruns in viata intima a regelui, sau de a se aseza chiar si intamplator pe
tronul regal…Pedeapsa capitala era executata prin otravire, tragerea in teapa,
rastignire, spanzurare cu capul in jos, lapidar, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu
cenusa infierbantata, ingroparea de viu pana la gat, si alte asemenea orori.

Familia

Asemenea cruzimi si barbarii autorizate de dreptul persan contrastau cu

frumoasele calitati morale ale poporului. Persanii erau cunoscuti ca oameni blajini,
generosi, ospitalieri, politicosi, chiar ceremoniosi.

Regimul familial si viata de fiecare zi a familiei erau in multe privinte la un nivel

moral superior celui al altor popoare din Orientul Antic. Se mentinuse, fireste, si in
Persia poligamia – dar de consideratie si de drepturile de stapana a casei se bucura
numai una din sotii, numita “privilegiata”. In familia regala si in familiile nobililor
casatoriile intre frate si sora erau – ca in Egipt – frecvente. Casatoria se contracta prin
plata unei suma de bani parintilor logodnice. Femeia datora ascultare absoluta
barbatului ei. Pe de alta parte, ea putea sa posede bunuri materiale si sa dispuna liber
de ele; putea sa conduca treburile sotului in numele lui; putea sa circule in public cu
fata neacoperita de val. De aceste libertati se bucurau mai mult femeile sarace. Femeile
din randurile aristocratiei duceau o viata in izolare, puteau iesi numai cu fata acoperita,
nu aveau voie sa se intalneasca in public cu barbati, iar dupa ce se casatoreau nu
puteau avea nici un fel de relatii nici cu rudele lor cele mai apropiate de sex masculin.
Un regim de o severitate care explica de ce niciodata femeile nu erau reprezentate nici
in arta plastica, nici mentionate in inscriptii.

Se pastra in Persia, ca la evrei, obiceiul leviratului: daca sotul deceda fara sa fi

avut copii de sex masculin, vaduva se casatorea cu ruda cea mai apropiata. Daca insa
sotul ramanea vaduv fara sa aiba baieti (care totdeauna erau preferati fetelor), ruda lui
mai apropiata lua in casatorie pe una din fetele sau nepoatele lui: iar copilul de sex
masculin nascut din aceasta casatorie era considerat fiul si deci mostenitorul vaduvului
dupa ce acesta deceda. Daca sotul deceda fara sa fi avut o fata, cu o parte din
mostenirea lui se inzestra – se “cumpara” – o fata pentru a o marita cu o ruda
apropiata a defunctului. Daca tatal deceda si copiii lui nu ajunsesera inca la varsta
maturitatii, acestia erau pusi in tutela vaduvei. Respectarea intocmai a acestor uzante
era sever controlata de preoti. Acestia procedau la impartirea mostenirii (modalitatile
partajului erau foarte complicate); iar daca defunctul nu lasase nici o avere, preotii erau
cei care se ingrijeau de funerarii si de soarta orfanilor sai minori.

Nasterea unui copil de sex masculin era intampinata cu mare bucurie. Parintilor li
se aduceau daruri; chiar regele facea in fiecare an daruri parintilor cu multi copii. Daca
se dovedea ca copilul nu daduse ascultarea cuvenita tatalui, o parte din mostenirea ce ii
revenea de drept de la tatal sau ii ramanea mamei. De educatia copilului se ocupa
mama; iar de la varsta de cinci pana la sapte ani, tatal. Apoi copiii (celor bogati) urmau
scoala, care era tinuta de preoti fie in incinta templelor, fie la locuinta lor. In aceste
scoli studiile durau pana la varsta de 20, chiar 24 de ani. Se studiau texte din Avesta, cu
respectivele comentarii; elevii invatau scrierea cuneiforma, invatau legendele si traditiile
referitoare la zeii si la eroii iranieni capatau notiuni de religie, de medicina si de drept;
in fine, erau initiati in treburile publice si in practicile cancelariei regale.

Educatia astfel dirijata urmarea in principal sa le asigure tinerilor pregatirea

necesara in vederea viitoarelor functii administrative sau militare care ii asteptau. Iar
pentru a-l obisnui pe tanar cu viata grea a soldatului, exercitiile si instructia la care erau
supusi erau foarte dure: tinerii executau lucrari agricole istovitoare, faceau marsuri lungi
pe arsita si pe ger, calareau pe cai naravasi, erau alimentati foarte prost; sau erau pusi
sa treaca inot un fluviu, cu tot echipamentul si armamentul personal. Grecii admirau
educatia data tinerilor persani, despre care Herodot (simplificand insa lucrurile)
spune: “Tinerii persi sunt invatati trei lucruri: sa citeasca, sa traga cu arcul si sa spuna
totdeauna adevarul”.

Viata cotidiana

Locuintele erau relativ modeste, la toate nivelurile sociale. Casele erau de obicei
din caramida nearsa, de argila amestecate cu paie tocate; numai cei foarte bogati isi
puteau permite sa aiba case din caramida arsa (combustibilul fiind foarte rar).
Acoperisul era din barne din lemn peste care se intindeau rogojini acoperite cu lut.
Casele bogatilor erau construite in jurul unei curti interioare, in care se afla instalata si o
cada mare pentru apa menajera. Nobilii imitasera casele grecesti, adaugandu-le un
atriu deschis, sustinut de coloane de lemn. Pe jos, pe pamantul batut se intindeau
covoare de obicei tesute in casa.
 De dimensiuni modeste erau si cele mai multe dintre palatele regale: cel al lui
Darius din Persepolis avea doar 50 pe 30 metri. In schimb cornisele usilor si ale
ferestrelor erau din marmura, peretii erau tencuiti si zugraviti in verde; iar vesela era de
o bogatie si de un rafinament artistic neintrecut in Antichitate de nici o alta tara. Cand
Alexandru Macedon a cucerit Persia, inventarul prazii insuma – printre alte comori –
pahare de aur masiv in greutate totala de 2.216 kg, iar cupele mari, incrustate cu pietre
pretioase, cantareau 1.697 kg!

Aristocratii si bogatasii persi erau renumiti pentru eleganta ostentativa si fastul

excesiv pe care il afisau in imbracaminte si bijuterii. Nobilii purtau parul lung si ingrijit
ondulat, iar barba de asemenea; apoi cercei grei cu pietre scumpe, lanturi de aur si
bratari de argint. Deosebit de luxoasa era imbracamintea celor zece mii de ostasi din
corpul “nemuritorilor”: splendide vesminte de brocart, tunici cu maneci largi si garnisite
cu pietre semipretioase. Armele, de asemenea: extremitatea inferioara a lancilor a noua
mii dintre “nemuritori” era din argint masiv, iar lancile celorlalti o mie (deci ale ofiterilor)
era din aur masiv.

Acelasi gust si fast se noteaza si in obiceiurile, traditiile si la serbarile persilor.

Sarbatoarea religioasa dedicata zeului soarelui Mithra – sarbatoarea oficiala cea

mai importanta – era si sarbatoarea Anului Nou. Cu aceasta ocazie regele organiza si
prezida sacrificii si ceremonii solemne; dupa care participa la banchetul la banchetul
care era urmat totdeauna de spectaculoase dansuri sacre si de dezlantuite betii. La
aceasta sarbatoare persii obisnuiau sa-si faca daruri unii altora, in familii se aranjau
ospete, servitorii capatau haine noi, soldatii primeau o solda in plus, supusii aduceau si
ei daruri satrapilor si nobililor; la sfarsitul ospetelor grandioase la curte, regele daruia
saracilor cantitati de mancare si de bautura ramase neconsumate.

Sarbatoarea cu caracter laic cea mai importanta era seara de ajun a Anului Nou,
cand familiile si prietenii se adunau in jurul celei mai copioase mese pe care si-o puteau
permite. In alte ocazii, cand sarbatoreau o veste buna sau un eveniment familial fericit,
persii obisnuiau sa iasa si sa imprastie pe strazi ramuri de mirt. In schimb, in ocazii
triste (o infrangere militara, sau la moartea unui rege) isi radeau parul si barba, isi
sfasiau vesmintele, iar cailor le taiau coama.

Rudimentare cunostinte stiintifice

Contributia persilor in domeniul stiintei a fost – pana la o data tarzie, sec. V e.n.
– neinsemnata. Cel putin, nu ni s-au pastrat texte stiintifice, nimic care sa ne dea vreo
indicatie asupra unor principii, conceptii sau macar simple cunostinte stiintifice. Exceptie
fac doar cateva incidentale si vagi aluzii din Avesta la domeniul medicinei, dar fara nici
un amanunt privind practica medicala.

Tot ceea ce stim este ca medicina era practicata – cel putin la inceput – de preoti
intr-o forma in care predomina vrajitoria; ca, incepand din sec. IV i.e.n., medicii persi –
ale caror onorarii erau stabilite de lege (ca in Codul lui Hammurabi) tinandu-se seama si
de conditia sociala si economica a bolnavului – erau organizati in corporatii; si aici
medicii se imparteau, ca la greci, in trei categorii; cei care “foloseau cutitul”, chirurgii,
cei care tratau cu ajutorul plantelor, adica medicii propriu-zisi, si cei care vindecau cu
cuvantul, adica magicienii si vrajitorii. Acestia din urma erau mai pretuiti decat toti.

Se mai cunosteau apoi unele preocupari, sporadice si vagi, de organizare a

calendarului – si cam atat. In schimb persii s-au servit de cercetarile si de rezultatele
prestigioase a Babilonului; precum si – inca din sec. VI i.e.n. – de contributia invatatilor,
mai ales a medicilor, veniti din Grecia.

Dar in domeniul tehnicii, persii au avut realizari demne de mentionat. Astfel:

pentru irigarea terenurilor ridicau apa din rau pana la nivelul orgoarelor cu ajutorul rotii
prevazute pe circumferinta cu un sistem de galeti: o inventie – in uz si azi in unele
tinuturi orientale – care se considera ca apartine persilor. Apeductele lor aduceau apa
prin conducte subterane – pentru a o feri de evaporare si a o pastra curata – pana in
bazinul-rezervor. Iar modul lor de prelucrare a metalelor, de confectionare a obiectelor
de ceramica dovedeste o tehnologie foarte inaintata pentru acele vremuri.

Mai tarziu, stiinta persana s-a afirmat in primul rand prin prestigiul medicilor. In
sec. V e.n. exista la Gonde Sahphur o scoala de medicina care a avut o importanta
deosebita in dezvoltarea stiintei medicale arabe. In acest centru stiintific – o adevarata
academie, - pe langa invatamantul medical si practica clinica, s-au tradus in siriana si
persana lucrari de medicina grecesti si indiene.

Oamenii de stiinta persani care in secolele VII-VIII trecusera la Islam si

adoptasera limba araba au avut un rol considerabil in introducerea patrimoniului culturii
elenistice in civilizatia islamica: prin traducerile lor de opere medicale, juridice, teologice
ei au pregatit limba araba pentru noul sau rol de transmitere a stiintei grecesti. Atat
prin aceasta activitate cat si prin cea de cercetari personale, oamenii de stiinta persani
vor fi integrati in mare miscare stiintifica si culturala araba – sau, mai precis: islamica.

Arta persana. Arhitectura

O contributie de o relativa originalitate au adus persii si in arta.

Arta persana este in cea mai masura de import, o arta in care sunt amalgamate
conceptii, stiluri, motive si tehnici extrapersane, - o arta compozita. In ansamblul
culturii persane arta detinea un rol secundar. Situat intre doua lumi, a Orientului si a
Occidentului, mentinandu-se in contact permanent cu arii diferite de cultura, vechi si
originale, Imperiul persan a imprumutat elemente diverse de la fiecare, fara sa
reuseasca (in general vorbind) sa le si contopeasca, sa le reelaboreze intr-o sinteza de
reala si valoroasa originalitate.

Sub acest raport contributia persana mai de relief este limitata la domeniul
arhitecturii.

Dar in aceasta arhitectura lipsesc templele. De asemenea, lipsesc mormintele

monumentale – in afara mormintelor regale sapate in stanca. Templele lipsesc, pentru
ca vechii persi considerau ca zeului apartinandu-i toata lumea nu trebuie sa fie inchis in
cadrul unor cladiri. Se multumea numai cu altare de mici dimensiuni, cum ar fi altarul
pe care era intretinut permanent focul sacru, in apropierea caruia se afla altarul
considerat adevarat, cel pe care se oficiau sacrificiile.
 Impresionante in schimb erau palatele regale. Pentru constructia lor se aduceau
din alte tari materialele si mesterii, in special din Egipt, India si Grecia. Primii regi ai
Persiei isi construisera drept palate niste locuinte din lemn de cedru si de chiparos, cu
exteriorul invelit in placi de metal. Mai tarziu, palatele regale au fost construite pe o
esplanada inaltata la 6 m si chiar pana la 15 m, lunga de circa 500 m si larga de 300 m.

Monumentul prin excelenta al epocii ahemenide este palatul de dimensiuni

colosale. Palatul lui Darius din Persepolis era inaltat pe o terasa rectangulara (cladita din
blocuri mari de piatra) avand laturile de 530 m si 330 m. Arhitectura era babiloniana, cu
curti interioare si cu lungi coridoare in exterior unde soldatii garzii faceau de paza.
Partea principala a cladirii o constituia sala tronului, patrata, cu latura de 43,5 m, al
carei plafon din lemn de cedru era sustinut de coloane zvelte si canelate – inalte de 20
m si cu un diametru de 1,6 m, - in numar de 362 (=1296). Rolul preponderent pe care il
detinea coloana deosebea arhitectura persana de cea asiriana, din care s-a inspirat; caci
in arhitectura asiriana coloana ramanea doar un accesoriu arhitectural, iar nu un
principal element functional.

Dar modelul adevarat si evident al palatelor persane pare a fi fost dat de salile
hipostile egiptene, in speta de cele din Teba. Originale insa, caracteristic persane sunt
capitelurile coloanelor, - reprezentand partea anterioara a corpurilor a doi tauri (sau
licorni cu labe de leu), in pozitia de spate la spate si in genunchi, tauri care sustineau in
spinare grinzile arhitravei. Caracteristice – si provenind din zona culturala
mesopotamiana – sunt si scarile monumentale, cu rampe convergente decorate cu
basoreliefuri, cu colosi animalieri fantastici sau reali pazind intrarile. Scara de acces a
palatului din Persepolis – larga de 7 m si cu 106 trepte – ducea la o a doua terasa,
terasa propileelor si a “salii celor o suta de coloane” (inalte de 20 m fiecare). Ansamblul
avea dimensiunile colosale ce aminteau de templul egiptean din Karnak.

In epoca Arsacizilor apare in arhitectura persana o noutate care va dura in Iran

pana azi: bolta in leagan, imensa ca dimensiuni, deschizandu-se pe fatada cladirii. Mai
tarziu, arhitectura sassanida se va caracteriza prin masivitate si prin folosirea cupolei.

In mai mica masura apartin arhitecturii mormintele regale rupestre, inspirate –

cum s-a spus – din hipogeele egiptene. Fatada grotelor artificiale este in asa fel cioplita
in stanca incat sa se scrie intr-o suprafata de forma unei cruci grecesti. Interiorul este
foarte simplu, de dimensiuni reduse, compus dintr-un vestibul si o camera funerara.
Incaperile sunt lipsite de orice element ornamental. Intreaga atentie este acordata
exteriorului: cele patru coloane de la intrare sustin o cornisa deasupra careia
basoreliefurile desfasurate in doua zone suprapuse il reprezinta pe regele defunct
inconjurat de supusi si binecuvantat de Ahura Mazda, in fata altarului pe care arde focul
sacru.

Sculptura

Arta persana este o apoteoza a monarhiei. Basorelieful, in special, este conceput

si realizat in scopul de a exalta ideea de monarhie absoluta si persoana monarhului.
Apare si aici modelul asirian; cu deosebirea ca linia vesmintelor, a drapajului, este mai
delicata decat in basoreliefurile asiriene. Varietatea de figuri, de atitudini, de miscari,
este sensibil mai redusa decat in basorelieful asirian. Artistul persan urmarea sa puna in
evidenta nobletea conceptiei si sa creeze un efect grandios. Ca urmare, leii sculptati de
el sunt de un realism si de o forta mai reduse decat ale leilor din basoreliefurile asiriene,
dar sunt mai decorativi. Taurii inaripati impun mai putin din salbatica lor forta animalica
decat cei din reprezentarile artistice asiriene, - in schimb au mai multa eleganta si
armonie a formelor. Cu toate acestea, desi este mai calma, mai lipsita de forta, de
dinamism si de varietate, arta epocii ahemenide ramane mult debitoare celei asiriene.

Intalnim in basoreliefurile persane aceleasi motive ca in basoreliefurile asiriene:

lungi siruri de soldati din suita regelui (celebra este “friza arcasilor” din palatul regal de
la Suza, aflata azi la Louvre), de supusi aducand tributul, de prizonieri de razboi, de lei,
de animale fantastice, - de obicei tauri inaripati cu cap de om. Apoi, regele luptand cu
un taur salbatic, regele ucigand un monstru, regele protejat de divinitate, regele
inconjurat de curteni, regele primind omagiul supusilor sai…Totul lasa pana la urma o
impresie de raceala si de monotonie. Figurile par a fi toate la fel, corpurile sunt dispuse
toate in aceeasi directie si in aceeasi atitudine. Dar, privite cu atentie, se observa ca
sculptorul a realizat, totusi o oarecare varietate – prin reprezentarea unor detalii
caracterizante: in port, in incaltaminte, in obiecte aduse in dar sau ca tribut. Aceste
amanunte indicau si locurile de origine ale personajelor respective – care deci nu apar
ca fiind aceeasi, chiar daca atitudinile lor sunt identice (sau aproape aceleasi).

Regele insusi este reprezentat doar in trei atitudini: sau de adoratie in fata unui
altar al focului sacru; sau ucigand lei, tauri ori monstri fantastici; sau stand pe tron,
intr-o mana tinand sceptrul, in cealalta o floare, iar in spate un servitor tinandu-i
deschisa umbrela. Un singur scop urmareste artistul persan: preamarirea regelui si a
regalitatii.

Persii au introdus in sculptura un motiv nou: al zeului-calaret omorand o fiara, de

pilda un crocodil. Motivul acesta urma sa simbolizeze lupta dintre Bine si Rau. Dar si
acest simbol fusese schitat cu mult inainte in Babilon, semnificand victoria ordinei
asupra haosului primordial, a zeului Marduk asupra zeitei Tiamat.

Arta figurativa persana nu manifesta un interes adevarat pentru aspectele vietii

reale. Scenele n-au nici un fond de natura, nici o indicatie in asa fel determinata incat
sa poata fi localizate. Artistul reprezinta excelent animalele (dar nu si dinamismul unei
scene de vanatoare). In schimb figurile umane (niciodata figuri feminine decat la o data
tarzie, foarte rar si numai in artele secundare, de exemplu in miniaturi) sunt redate
static, imobilizate intr-o poza conventionala si avand o expresie impasibila. Conventiile
domina: persoana regelui este figurata in dimensiuni disproportionate in raport cu cei
din jurul sau, personajele nu sunt grupate, ci intr-un mod regulat aliniate. Compozitia
ansamblului respecta o simetrie rigida, predomina absolut caracterul simbolic si stilul
hieratic, iar in reprezentarea unui eveniment artistul se fixeaza asupra unui singur
moment; nu procedeaza ca artistul roman care “nareaza”, care reda simultan o suma
de momente, o continuitate, o relatie intre episoade.

Literatura

In literatura – domeniu in care Persia islamica isi va aduce marea contributie la

tezaurul culturii universale, - prima capodopera este Avesta. Este cartea sacra a
stravechilor persi, atribuita insa lui Zoroastru, - datand din epoca ahemenida, dar
redactata sub sassanizi. Cuprindea initial 21 de carti, din care au ramas una singura
completa, plus alte patru incomplete. Materia Avestei era variata: texte liturgice,
cuvantarile lui Zarathustra, texte teologice, de legislatie, de morala, rugaciuni pentru
diferite ocazii, fragmente de legende, o profetie asupra sfarsitului lumii, precum si 21 de
psalmi. Pe langa importanta sa documentara, fundamentala pentru religia, cultura si
civilizatia persana antica, Avesta are si o valoare literara, tocmai prin acesti psalmi, care
amintesc de poezia Vedelor.

Reactia nationala persana care a caracterizat perioada sassanida a determinat si

o reluare entuziasta a vechilor traditii epice populare. Din aceasta epoca dateaza
numeroase povestiri, din care insa au ramas numai doua. Prima, Istoria lui Zarer (din
sec. IV; dar materia povestirii este mult mai veche) nareaza un episod din timpul unui
razboi in care comandantul suprem Zarer, fratele regelui, cade in lupta; moartea lui va
fi razbunata de fiul sau. A doua (scrisa catre anul 650), Cartea vitejiilor lui Ardasir, fiul
lui Papak, este un mic roman sau povestire istorica, in care datele reale ale biografiei
renumitului rege sassanid se impletesc cu gratioase elemente de fantezie. Ambele
naratiuni au fost utilizate mai tarziu de Ferdousi in epopeea sa Cartea Regilor.

Dupa invazia arabilor, timp de aproximativ trei secole limba oficiala a

administratiei, cultului si literaturii, limba intelectualilor, a istoricilor si a oamenilor de
stiinta. La tara, insa, poporul a continuat sa compuna in dialectele sale diferite poeme
lirice, sau poeme epice cu subiecte eroice, istorice ori legendare. S-au pastrat asemenea
texte datand din secolele VII si VIII.

Renasterea literaturii nationale persane a avut loc in secolele X-XI, in timpul

dinastiei persane a Samanizilor. Acestia au creat in capitala lor Buhara un puternic
centru cultural, stiintific si literar. S-a inceput acum sa se traduca in limba persana
cronici, marturii despre vechii regi iranieni. Din aceste surse datand din sec. IV – texte
care nu ni s-au pastrat – s-a inspirat marele poet Ferdousi (934-1025). Monumentala sa
epopee Cartea Regilor de aproximativ 120.000 de versuri, este o reconstituire poetica a
intregului trecut legendar si istoric al persilor.

Genul epic a fost cultivat si de Nezami (cca. 1141-1209). Din cele 5 mari poeme
epice ale sale primul loc il ocupa Cele sapte chipuri, povestea nefericita de dragoste a
doi tineri. Poemele epice ale lui Nezami evoca romanul cavaleresc european medieval,
avand insa o profunzime de gandire, un simt al socialului si o fundamentare psihologica
superioara. Nu lipseste din opera lui Nezami nici nota mistica (de exemplu in amplul
poem Comoara tainelor).

De o mare popularitate, constatata pana in zilele noastre, s-a bucurat Omar

Khayyam (cca. 1050-1123), poet, liber-cugetator si unul din cei mai de prestigiu oameni
de stiinta ai Orientului medieval (stralucit matematician, astronom, fizician, medic si
filosof, autor a numeroase opere stiintifice scrise in limba araba).

Printre marii poeti persani se numara si Saadi (cca. 1213-1292), un exponent

ideologic al paturilor sociale mijlocii. Capodoperele sale sunt Livada cu fructe si Gradina
cu flori. Mai celebra, ultima este o suita de poeme in proza ritmata in care sunt
enuntate aforisme, precepte morale, sfaturi practice si de conduita, precum si
consideratii morale – ceea ce transforma aceasta capodopera si intr-o oglindire a vietii
epocii – asupra oamenilor si starilor de lucru din jurul sau.
 Desi a fost un timp poet de curte, totusi in poezia lui Hafez nu se intalneste
obisnuitul ton preaplecat si laudativ al curteanului. Imaginile sale, metaforele, alegoriile,
par a apartine la prima vedere unei viziuni mistice. In realitate opera sa abunda in
momente de scepticism religios, de erezie si chiar de blasfemii. Hafez nu-i cruta pe
preoti, pe predicatori, pe bigoti, ironizand sau satirizand vehement, formalismul gol,
ipocrizia si minciuna. In poezia sa se percep tonuri care il amintesc pe Omar Khayyam,
fara insa a ajunge pana la nihilismul si la scepticismul acestuia.

Imperiul persan

Imperiul persan

Cadrul geografic si istoric

Cuprins intre fluviile Tigru si Indus, Marea Caspica, Golful Persic si Oceanul Indian,
podisul iranian se intinde pe o suprafata de trei milioane de kilometri patrati. Pe acest
teritoriu s-au incrucisat – inca dea cum patru mii de ani – numeroase drumuri
comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India si China, pe de alta
parte cu tarile din bazinul rasaritean al Mediteranei. In acest spatiu s-au nascut, s-au
dezvoltat, s-au infruntat regate, imperii si civilizatii diverse. Istoria Persiei a fost strans
legata – in antichitate si in perioada de inceput a Evului Mediu – cu istoria Asiriei si
Babilonului, a Egiptului, Greciei si Romei, a Bizantului si Islamului. Zona prin excelenta
de contacte intre Orient si Occident, Persia a receptat si a asimilat, a transmis sau a
intermediat experienta istorica a multor popoare din jur, creand ea insasi si difuzand
forme culturale si de civilizatie originale.

Clima podisului iranian era marcata de contraste mari de temperatura. In linii mari,
jumatatea de sud a podisului era favorabila agriculturii si pomiculturii, in timp ce partea
nordica – o imensa stepa, cu prea putine oaze – avea un teren bun doar pentru pasuni.
Pe langa fauna actuala, in antichitate mai traiau aici si tigri, ursi si o specie de lei, mai
mici insa si mai putin periculosi decat speciile de azi. Muntii care inconjoara podisul din
aproape toate partile erau bogati in minereuri de fier si plumb, in diorit si alabastru;
desertul centre – in zacaminte de sulf; iar vaile raurilor – in pietre semipretioase.

Primele asezari omenesti sunt atestate arheologic pe podisul iranian chiar din mileniul al
V-lea i.e.n. Spre sfarsitul mileniului al IV-lea i.e.n. s-au inregistrat aici miscari masive de
populatii nomade (bine cunoscute in istoria antica a Orientului Apropiat: elamiti, gutti,
kasiti etc.) care, coborand din regiunile muntoase, isi indreptau turmele spre bogatele
campii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni in
care incepeau sa migreze numele Aryanam, “tara arienilor” – ceea ce inseamna “a
nobililor”; de unde, denumirea tarii de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominatiile
succesive: araba, mongola si turca) a fost schimbata in Persia. 59634bfj44tit9c

Organizarea militara si administrativa

Principalii stalpi ai prestigiului si fortei Imperiului persan au fost armata si administratia.
Tocmai acestea si sunt domeniile – alaturi de cel al religiei – in care persanii si-au adus
contributia lor originala in istoria civilizatiei si culturii. fi634b9544tiit

Regii mezilor au folosit experienta si organizarea militara a asirienilor, creand

detasamente speciale de lanceri, de arcasi si de calareti. Cirus I n-avea o armata
nationala, ci o armata de mercenari, recrutata din randurile popoarelor supuse, armata
ale carei detasamente erau conduse de ofiteri din tarile respectivilor soldati. Regii
persani isi aveau o garda personala formata din 4 000 de pedestrasi si calareti, toti din
randurile nobilimii. Singurul corp de armata permanent il formau 10 000 de calareti de
elita, care purtau numele de “nemuritori” (in sensul ca numarul lor trebuia sa ramana
fix, acelasi).

Forta armatei persane consta in cavalerie. Calaretii – recrutati din randurile nobilimii –
erau inarmati cu o sabie dreapta, buzdugan, secure si un fel de lasso. Urmau arcasii,
calareti care trageau din fuga calului, - o tactica a carei mare eficienta s-a dovedit in
luptele contra detasamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcasilor
care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefantilor. Masa mare de
pedestrasi – tarani prost inarmati – nu conta prea mult. Detasamentele de cavalerie
grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate intr-un fel care le asigura o
extraordinara forta de soc. De pe tronul sau, inconjurat de steaguri si protejat in
mijlocul corpului de cavalerie grea, regele in persoana conducea operatiile militare.

Persanii practicau tactica replierii, retragandu-se in fata inamicului dupa ce ardeau totul
in urma lor, sau dupa ce provocau inundatii. Inainte de inceperea unei batalii avea loc
ceremonia purificarii rituale si a invocarii cerului. Pentru a se cunoaste exact pierderile
suferite, fiecare soldat depunea la inceputul luptei o sageata intr-un cos; la sfarsitul
luptei fiecare isi lua inapoi sageata; numarul sagetilor ramase indica numarul celor ucisi.

Daca in materie de stiinta militara persanii nu erau intru nimic inferiori romanilor,
acelasi lucru se poate spune si in ce priveste organizarea administrativa a tarii.

Darius si-a impartit imperiul in 23 de provincii (numar la care s-au adaugat apoi alte
trei), avand in frunte fiecare cate un guvernator, numit satrap (“ingrijitorul tarii”). Ales
de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai inalte familii nobile, el raspundea
direct in fata regelui. Satrapul raspundea si de perceperea darilor care erau stabilite de
la caz la caz, cu o mare precizie. Raspundea de recrutarea oamenilor in timp de razboi
(cand era decretata mobilizarea totala), precum si de administrarea in provincia sa a
justitiei. Alaturi de satrap – in sarcina caruia deci cadea exclusiv administratia civila –
era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzand direct numai de rege.
Pe langa un inalt functionar insarcinat cu perceperea darilor, satrapul mai avea alaturi si
un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a tine legatura direct cu casa regala.
In sfarsit, pe langa contactul permanent si direct cu guvernatorul militar, regele isi mai
avea (pentru a-i controla pe satrapi si pentru a le verifica obedienta) si un corp speciali
de inspectori, numiti “urechile regelui”. Acestia vizitau o data pe an – sau inopinat, chiar
de mai multe ori – satrapiile spre a controla gestiunea; in caz de nevoie puteau dispune
si de forta armatei. In perioada arsacizilor functia de satrap a devenit
in general ereditara.
Populatia persana propriu-zisa – de aproximativ o jumatate de milion abia – era scutita
de darile mari; in schimb asupra ei grevau sarcinile administrative si indatoririle de
ordin militar. Pentru a face fata imenselor cheltuieli (ale armatei, curtii regale,
aparatului birocratic, lucrarilor publice, si altele) statul dispunea de diferite resurse:
veniturile proprietatilor funciare nesfarsite ale casei regale, monopolul de stat al
minelor, taxele vamale, prada de razboi, taxele si impozitele interne, tributul platit de
tarile supuse s.a. Impozitele erau stabilite – in functie de zona geografica si de recoltele
obtinute – pe genuri de proprietati (pe casa, pe gradina, pe vite, etc.) Cei lipsiti de
proprietati funciare plateau taxe personale fixe, anuale; dar si taxe extraordinare: cu
ocazia nasterii unui copil, pentru o casatorie, s.a.

Societatea persana. Regalitatea

Organizarea societatii persane a ajuns – in perioada sassanida – la o ierarhie foarte

precisa si rigida.

Intreaga viata si civilizatie persana era structurata in functie de pozitia proeminenta a

aristocratiei. Societatea era impartita in patru clase, inchise; trecerea dintr-o clasa in
alta de era – cu extrem de rare exceptii – imposibila. Aceste clase erau: a preotilor, a
militarilor, a functionarilor si a poporului. In interiorul acestor clase existau diverse
subdiviziuni. De pilda, in clasa functionarilor erau inclusi si scribii, si astrologii, si poetii
de curte; in randul poporului intrau nu numai taranii, ci si negustorii si mestesugarii. In
acest sistem nu erau considerati si sclavii de razboi (sclavia rezultata din vanzarea
copiilor sau a debitorului nu exista in Persia), care n-au avut nici un rol important in
viata economica.

Clasa preotilor se bucura nu numai de prestigiul pe care i-l conferea functia sa

spirituala, ci si de o mare influenta in viata sociala si economica; o influenta cu atat mai
mare cu cat ea dispunea de considerabile proprietati imobiliare si de venituri provenite
din donatii, precum si dintr-un fel de “amenzi religioase” pe care la aplicau, arbitrar,
celor “care pacatuisera”. Preotii erau organizati intr-o ierarhie precisa si complexa,
conducandu-se dupa legile lor proprii, si deci formand un fel de stat in stat. Prin pozitia
sa sociala si puterea sa economica, prin atitudinea, atributiile si intreaga sa activitate,
clerul – care in epoca ahemenida a devenit cler al religiei de stat – servea puterea
politica centralizata.

Clasa conducatorilor militari si clasa inaltilor functionari ai statului proveneau din

randurile aristocratiei. In sanul acesteia, locul de frunte il ocupau “cele sapte familii”.
Nobilii mari proprietari de pamanturi se bucurau de o serie de privilegii ereditare. (Intr-
un timp ajunsesera chiar sa fie ei cei care il alegeau pe rege). Existenta lor era impartita
intre razboaie, vanatoare, banchete si placerile haremului. Cu timpul – in epoca
sassanida – obiceiurile s-au mai rafinat; nobilii s-au pasionat pentru jocul de sah si
pentru diferite jocuri cu mingea; totodata insa cultivau si poezia, muzica si chiar
stiintele. Marii nobili, latifundiari, traiau in capitala, in anturajul de curte. Nobilimea
mijlocie traia pe proprietatile ei. In ce priveste mica nobilime, aceasta nu se deosebea
prea mult de “capeteniile satelor”. Toti nobilii insa, din toate categoriile, se considerau
vasali ai regelui.

Taranii – “oamenii liberi” – erau liberi numai in teorie; practic, ei erau iobagi, supusi
numeroaselor corvezi si platii dijmelor. De asemenea servituti erau scutiti numai cei o
jumatate de milion de locuitori din provincia Fars, considerati persii “puri”. Taranii erau
legati de pamanturile pe care traiau, putand fi vanduti unor noi proprietari odata cu
mosiile pe care traiau si lucrau. Printre celelalte sevituti, taranii aveau si obligatia de a
presta serviciul militar in timp de razboi, ca pedestrasi; ei trebuiau sa-si procure singuri
echipamentul si armamentul, fara sa primeasca nici o solda si nici o alta recompensa.
Populatia modesta a oraselor (de exemplu, mestesugarii si negustorii) era mai
avantajata: platea doar taxele personale, asemenea taranului, in schimb era scutita de
a presta serviciul militar.

Intr-o vreme – in epoca sassanida – statul persan cautase sa se intereseze de situatia

muncitorilor, reglementand conditiile de munca si cuantumul salariilor. Salariile erau
precis fixate, - si diferentiate in functie de varsta, de sex si de calificare. Se pare ca ar fi
existat chiar si centre de angajare a muncitorilor (cel putin pentru lucrarile publice).

In varful piramidei sociale trona regele, monarhul absolut. In contextul istoriei

antichitatii, ideea monarhiei de mandat si de drept divin nu este o idee noua. Nu e noua
nici ideea ca indatorirea regelui este sa iubeasca adevarul si dreptatea, sa vegheze
asupra aplicarii legilor si sa-l protejeze pe cel slab si asuprit. Aceste prescriptii – asupra
carora Codul lui Hammurabi insista in mod deosebit – se gaseau formulate si in doctrina
regalitatii Egiptului antic. Dar nicaieri acestea nu sunt exprimate cu atata claritate si
intr-un mod atat de staruitor ca in declaratiile regilor persani: “Eu am iubit dreptatea si
am urat minciuna; am vrut sa nu se faca nici o nedreptate vaduvei si orfanului; l-am
pedepsit cu asprime pe cel mincinos; dar pe cel care a muncit cinstit, l-am rasplatit”  –
afirma cu mandrie intr-o inscriptie Darius. De asemenea, monarhul persan tinea sa fie
considerat si trebuia sa apara in ochii supusilor sai ca un model de luptator. “M-am
dovedit a fi cel mai bun calaret si cel mai bun arcas; am fost cel mai iscusit dintre toti
vanatorii; orice lucru eram in stare sa-l fac cel mai bine”  – spunea acelasi Darius.

Spre a-si spori si mai mult in ochii supusilor lumina supremei sale demnitati, dandu-i
totodata si o aura de mister, regele tinea sa ramana cat mai inaccesibil. Traia inchis in
palatele sale, nevazut nici chiar de inaltii demnitari ai curtii – decat in ocazii
exceptionale. Se in schimb de muzicanti, care erau foarte stimati, luau parte la
ceremonii si il insoteau pe rege la vanatoare. Vanatoarea era placerea aleasa a regilor
persani; vanatoarea in parcuri inchise in care erau tinuti tigri, o specie mai mica de lei,
apoi mistreti si ursi, onagri si gazele, struti si pauni.

Agricultura. Mestesugurile

Resursele economice care au alimentat colosalul edificiu politic si social al Imperiului

persan au cunoscut o evolutie fireasca de-a lungul celor patru perioade istorice, -
ahemenida (550-331 i.e.n.), elenistica seleucida (331-250 i.e.n.), arsacida (360 i.e.n. –
224 e.n.) si sassanida (224-651).

Baza economiei o constituia agricultura, marea proprietate agrara lucrata de taranii

legati de pamant si (mai putin) de sclavii prizonieri de razboi. Mica proprietate agrara s-
a pastrat mai ales in provincia Fars – regiunea de origine a dinastiei Ahemenide, - dar si
aici in proportie redusa. Se produceau cu precadere orz si grau, se cultivau maslinul si
vita de vie, se practica pe scara larga apicultura, se cresteau vaci, capre, oi si animale
de povara (cai, asini si catari). Sub ahemenizi s-a realizat pentru prima data o irigatie a
terenurilor prin canalizare si, probabil (ca in Grecia timpului), o asanare a terenurilor
mlastinoase.

In timpul dinastiei seleucide a luat o mare dezvoltare cultura multor specii de plante;
multe au trecut in aceasta epoca din Iran in Europa meridionala (bumbacul, lamaiul,
maslinul, curmalul, smochinul, pepenele galben). Acum s-a dezvoltat si tehnica agrara;
au inceput sa se practice trei asolamente anuale de cultura, au aparut noi procedee de
irigatie si noi metode de cultivare a vitei de vie. Marile proprietati (ale coroanei, ale
templelor, ale nobililor) au fost fractionate spre a fi distribuite oraselor sau coloniile
militare. Ca urmare, multi tarani legati de pamant au devenit arendasi, iar cei de pe
pamanturile daruite oraselor au devenit tarani liberi: aceasta a fost marea opera politica
si sociala a epocii seleucide.

Dar sub dinastiile partilor, in perioada Arsacizilor, au aparut din nou marile latifundii.
Mica proprietate a disparut incetul cu incetul, taranii si-au pierdut libertatea, devenind
tot mai oprimati de marii proprietari. Se noteaza acum progrese in zootehnie, nu insa si
in tehnica agricola. Este perioada cand din China s-au adus piersicul, caisul si viermele
de matase; iar din India, trestia de zahar.

Si in epoca sassanida baza economiei a continuat sa ramana agricultura. Nu s-a

inregistrat insa acum decat o agravare a situatiei taranului. Trecerea spre modul feudal
de productie devine tot mai evidenta: pe proprietatea nobilului domina sistemul
economiei inchise, taranul produce tot necesarul consumului pentru stapanul sau, de la
grau, carne si untdelemn, pana la vin si fructe.

Mestesugurile au inceput sa ia o dezvoltare la orase inca din epoca ahemenizilor; pe

marile mosii insa productia artizanala incredintata servilor a continuat. Latifundiile isi
aveau propriii lor mestesugari (dulgheri, tamplari, fierari, tesatori, morari, etc.).
Mestesugarii din orase lucrau, de pilda articole de imbracaminte, dar si bijuterii si
vesela, de bronz, argint si aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de
materii prime, obtinute si din import, de care dispunea imperiul. Lemnul era adus in
special din Asia Mica, Liban si India; iar metalele (arama, fierul, aurul), din Cipru si
Palestina, din Liban si Asia Mica, din zonele nordice ale Mesopotamiei sau din regiunea
Caucazului meridional. Carierele din muntii Elamului furnizau cantitati suficiente de
marmura pentru constructia palatelor regale. Minele din Khorassan erau bogate in
pietre semipretioase, in special turcoaza si cornalina.

In timpul dinastiei Seleucide, olarii, tesatorii, incizorii si cizelatorii si-au intensificat si si-
au perfectionat productia. Alte mestesuguri s-au perfectionat sub dinastia Arsacida,
pielaria, productia de arme si a obiectelor de sticla. In epoca sassanida statul nu se
ingrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un control sever si asupra atelierelor
particulare – care produceau articole necesare in primul rand curtii, armatei si
administratiei, - stabilind preturile produselor si salariile lucratorilor. De remarcat faptul
ca in aceeasi epoca sassanida au inceput sa se constituie anumite corporatii de
mestesugari, - un fenomen care, prin intermediul arabilor, se va transmite Europei
medievale.

Comertul. Transporturile
Practica comertului nu era tinuta de persani in mare cinste; de aceea comertul a ramas
aici, in mare parte, pe mana strainilor – babilonieni, evrei, armeni sau fenicieni.

Comertul persan a fost puternic stimulat, inca din epoca ahemenizilor, datorita realizarii
unitatii politice a intregului Orient Apropiat sub persani, impartirii imperiului in satrapii
conduse de o administratie centralizata, crearii unei bune retele de transport si
comunicatii, sistemului perfect de stabilire si percepere a taxelor si impozitelor, precum
si afluxului de aur si argint in cantitati imense in trezoreria statului. Considerabil
stimulat a fost comertul persan si de introducerea pe tot teritoriul imperiului a unui
sistem unic de masuri si greutati, si mai ales, prin introducerea monedei. Moneda mica
de argint aparuse inca din sec. VII i.e.n.; dar adevaratul sistem monetar bimetalic (cu
monede de aur si argint) dateaza din secolul urmator, cand regele Cresus l-a introdus in
tara sa, in Lidia, si dupa ce apoi – la sfarsitul aceluiasi secol al VI –lea i.e.n. – Darius l-a
adoptat si in imperiul sau.

Gratie avantajelor incalculabile pe care le prezenta acest sistem monetar, Persia a putut
stabili, inca de la inceputul imperiului, relatii comerciale externe de o extindere
geografica (din Grecia pana in India si Ceylon) si de un volum de schimburi
necunoscute pana la acea data. Negustorii persani din timpul Ahemenizilor au ajuns
pana in regiunea Dunarii si a Rinului. Navigatorii intreprindeau mari calatorii de
explorare, de la gurile Indusului pana in Egipt, ajungand mai tarziu chiar pana in zona
Gibraltarului. In secolele VI-V i.e.n. volumul schimburilor comerciale a atins nivelul cel
mai inalt: Persia importa vase de bronz si obiecte de podoaba din Egipt, ambra din
regiunile nordice, spade si scuturi din tinuturile Marii Egee, tesaturi din Corint, Milet si
Cartagina.

Interesant de notat este faptul ca aparitia si raspandirea monedei a favorizat si

dezvoltat comertul bancar. Acest fel de activitate era cunoscut in Mesopotamia inca din
mileniul al II-lea i.e.n.; dar in Persia, deosebirea era ca in timpul dinastiei Ahemenide
“bancile” nu apartineau statului, ci in aceasta epoca se infiintasera aici adevarate
“banci” particulare.

Sub Seleucizi, Persia exporta articole de imbracaminte si obiecte de podoaba, fier si

cupru, plumb si pietre semipretioase, covoare si caini de rasa, - importand, printre
altele, aur in mare cantitate din India, Armenia si regiunea Caucazului. Regii seleucizi
acaparasera aproape toate bogatiile tarii, organizand un aparat fiscal centralizat extrem
de riguros. In perioada urmatoare volumul exportului a crescut, in schimb la import au
aparut articole noi: papirus, purpura. In cele din urma, au aparut elemente noi care au
dinamizat mai mult comertul “mondial” iranian. S-au format colonii stabile de negustori,
- mai ales sirieni si evrei. “Casele comerciale” exportatoare s-au specializat; negustorii
angajati in comertul interior de asemenea. Dar fenomenul cel mai important a fost
aparitia “politei”, intr-o forma noua. Cu toate acestea, in epoca sassanida comertul
exterior persan a stagnat din cauza ca statul, stapan pe importante monopoluri si
impunand o fiscalitate excesiva, intervenea prea mult in afacerile negustorilor, ceea ce
impiedica mult functionarea normala a liberului schimb.

Un progres cu totul remarcabil l-au inregistrat si mijloacele de transport de-a lungul

perioadelor celor patru dinastii.
 In timpul primei dinastii persane au fost pietruite portiunile de drumuri
deteriorate de intemperii. In sec. IV i.e.n. s-a inventat un mijloc de protectie a copitelor
animalelor de povara, constand dintr-un invelis de arama, sau confectionat din par de
capra ori de camila. (Potcoava va fi inventata in sec. II sau I i.e.n.). In acest timp
constructorii din diferitele regiuni ale imperiului au construit nave cu o capacitate de
200-300 tone incarcatura (sau nave fluviale de 100-200 tone), corabii cu panze si vasle
care puteau parcurge pana la 80 de mile marine intr-o zi.

Sub a doua dinastie s-au organizat expeditii maritime de explorare. O mare flota
avand baza in Golful Persic asigura legaturile cu Marea Rosie inspre vest; iar sper est,
cu Oceanul Indian. Drumurile pe uscat erau bine intretinute. Paza era asigurata de
puncte militare fixe. Caravanele care strabateau desertul aveau la dispozitie hanuri si
rezerve de apa potabila. Toate aceste conditii asigurau deplasari si transporturi cu o
rapiditate care nu va fi depasita – in nici un punct al globului – pana la aparitia masinii
cu vapori.

Dreptul. Justitia

In regimul monarhic absolutist de tipul despotismului persan regele era unica

sursa a dreptului. Hotararile lui deveneau legi imuabile; legi care, pretinzandu-se ca ii
erau “inspirate” de zeul suprem Ahura Mazda, insemna ca exprimau insasi vointa
divinitatii. In consecinta, a incalca hotararea regelui (deci legea) insemna o grava crima
de-a dreptul contra religiei, o jignire intolerabila adusa chiar divinitatii.

Ca urmare, n-a existat un cod de legislatie persana compact si organic, stabil si

unic. Cand Darius s-a gandit – cel dintai – sa dea statului sau o armatura legislativa
adevarata, el a pus sa i se consemneze hotararile pe tablite de arama, pe stele de
piatra sau pe papirus, - documentele care erau trimise apoi spre cunostinta in diferite
puncte ale imperiului. (Dar popoarele supuse isi pastrau propria lor legislatie).
Hotararile-legi ale lui Darius par sa fi fost inspirate adeseori de Codul lui Hammurabi, pe
care consilierii regelui persan il cunosteau demult.

Textele legilor hotarate de rege erau redactate de preoti – care multa vreme au
indeplinit si functia de judecatori. Mai tarziu, locul lor a fost luat de judecatori laici. La
sate, “capetenia satului” era si judecatorul local. Judecatorul suprem era regele – care
insa isi putea delega un reprezentant pentru a judeca in ultima instanta. Oricine putea
face apel la rege. Acesta tinea – in fata poporului – scaun de judecata de doua ori pe
an. (Asa procedau cel putin primii regi sassanizi). Dupa rege, venea curtea suprema de
justitie, compusa din sapte membri; apoi, numeroasele tribunale raspandite in toate
orasele mai importante ale imperiului. Tribunalelor le erau fixate anumite termene pana
la care trebuiau sa judece cauzele prezentate. Impricinatul – care nu se putea descurca
in multimea de legi ce se adunasera de-a lungul timpului – putea fi sfatuit de “oratorii
legii”, - un fel de avocati, care se ocupau si de intregul mers al procesului. In hotararea
pe care urma sa o ia, tribunalul trebuia sa tina seama si de persoana morala, de
trecutul si de meritele acuzatului. Judecatorii erau numiti pe viata; dar in caz de
coruptie dovedita, erau inlaturati si pedepsiti cu moartea.

Pedepsele erau in general de o cruzime pe care numai asirienii o egalasera.

Pedeapsa cea mai usoara (si care in unele cazuri putea fi inlocuita cu o amenda) consta
in lovituri de bici: intre 5 si 200. Numarul maxim de lovituri era administrat celui care
otravise cainele unui pastor (in timp ce pentru un omicid involuntar erau prevazute
numai 90 de lovituri). Legea stabilea apoi ca pentru o crima savarsita de cineva sa fie
pedepsita intreaga familie. Crimele si delictele cele mai grave erau pedepsite cu
mutilarea, cu scoaterea ochilor, cu insemnarea cu fierul rosu, sau cu moartea. Crimele
pentru care era prevazuta pedeapsa cu moartea erau: tradarea, sodomia, asasinatul,
vina de a fi patruns in viata intima a regelui, sau de a se aseza chiar si intamplator pe
tronul regal…Pedeapsa capitala era executata prin otravire, tragerea in teapa,
rastignire, spanzurare cu capul in jos, lapidar, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu
cenusa infierbantata, ingroparea de viu pana la gat, si alte asemenea orori.

Familia

Asemenea cruzimi si barbarii autorizate de dreptul persan contrastau cu

frumoasele calitati morale ale poporului. Persanii erau cunoscuti ca oameni blajini,
generosi, ospitalieri, politicosi, chiar ceremoniosi.

Regimul familial si viata de fiecare zi a familiei erau in multe privinte la un nivel

moral superior celui al altor popoare din Orientul Antic. Se mentinuse, fireste, si in
Persia poligamia – dar de consideratie si de drepturile de stapana a casei se bucura
numai una din sotii, numita “privilegiata”. In familia regala si in familiile nobililor
casatoriile intre frate si sora erau – ca in Egipt – frecvente. Casatoria se contracta prin
plata unei suma de bani parintilor logodnice. Femeia datora ascultare absoluta
barbatului ei. Pe de alta parte, ea putea sa posede bunuri materiale si sa dispuna liber
de ele; putea sa conduca treburile sotului in numele lui; putea sa circule in public cu
fata neacoperita de val. De aceste libertati se bucurau mai mult femeile sarace. Femeile
din randurile aristocratiei duceau o viata in izolare, puteau iesi numai cu fata acoperita,
nu aveau voie sa se intalneasca in public cu barbati, iar dupa ce se casatoreau nu
puteau avea nici un fel de relatii nici cu rudele lor cele mai apropiate de sex masculin.
Un regim de o severitate care explica de ce niciodata femeile nu erau reprezentate nici
in arta plastica, nici mentionate in inscriptii.

Se pastra in Persia, ca la evrei, obiceiul leviratului: daca sotul deceda fara sa fi

avut copii de sex masculin, vaduva se casatorea cu ruda cea mai apropiata. Daca insa
sotul ramanea vaduv fara sa aiba baieti (care totdeauna erau preferati fetelor), ruda lui
mai apropiata lua in casatorie pe una din fetele sau nepoatele lui: iar copilul de sex
masculin nascut din aceasta casatorie era considerat fiul si deci mostenitorul vaduvului
dupa ce acesta deceda. Daca sotul deceda fara sa fi avut o fata, cu o parte din
mostenirea lui se inzestra – se “cumpara” – o fata pentru a o marita cu o ruda
apropiata a defunctului. Daca tatal deceda si copiii lui nu ajunsesera inca la varsta
maturitatii, acestia erau pusi in tutela vaduvei. Respectarea intocmai a acestor uzante
era sever controlata de preoti. Acestia procedau la impartirea mostenirii (modalitatile
partajului erau foarte complicate); iar daca defunctul nu lasase nici o avere, preotii erau
cei care se ingrijeau de funerarii si de soarta orfanilor sai minori.

Nasterea unui copil de sex masculin era intampinata cu mare bucurie. Parintilor li
se aduceau daruri; chiar regele facea in fiecare an daruri parintilor cu multi copii. Daca
se dovedea ca copilul nu daduse ascultarea cuvenita tatalui, o parte din mostenirea ce ii
revenea de drept de la tatal sau ii ramanea mamei. De educatia copilului se ocupa
mama; iar de la varsta de cinci pana la sapte ani, tatal. Apoi copiii (celor bogati) urmau
scoala, care era tinuta de preoti fie in incinta templelor, fie la locuinta lor. In aceste
scoli studiile durau pana la varsta de 20, chiar 24 de ani. Se studiau texte din Avesta, cu
respectivele comentarii; elevii invatau scrierea cuneiforma, invatau legendele si traditiile
referitoare la zeii si la eroii iranieni capatau notiuni de religie, de medicina si de drept;
in fine, erau initiati in treburile publice si in practicile cancelariei regale.

Educatia astfel dirijata urmarea in principal sa le asigure tinerilor pregatirea

necesara in vederea viitoarelor functii administrative sau militare care ii asteptau. Iar
pentru a-l obisnui pe tanar cu viata grea a soldatului, exercitiile si instructia la care erau
supusi erau foarte dure: tinerii executau lucrari agricole istovitoare, faceau marsuri lungi
pe arsita si pe ger, calareau pe cai naravasi, erau alimentati foarte prost; sau erau pusi
sa treaca inot un fluviu, cu tot echipamentul si armamentul personal. Grecii admirau
educatia data tinerilor persani, despre care Herodot (simplificand insa lucrurile)
spune: “Tinerii persi sunt invatati trei lucruri: sa citeasca, sa traga cu arcul si sa spuna
totdeauna adevarul”.

Viata cotidiana

Locuintele erau relativ modeste, la toate nivelurile sociale. Casele erau de obicei
din caramida nearsa, de argila amestecate cu paie tocate; numai cei foarte bogati isi
puteau permite sa aiba case din caramida arsa (combustibilul fiind foarte rar).
Acoperisul era din barne din lemn peste care se intindeau rogojini acoperite cu lut.
Casele bogatilor erau construite in jurul unei curti interioare, in care se afla instalata si o
cada mare pentru apa menajera. Nobilii imitasera casele grecesti, adaugandu-le un
atriu deschis, sustinut de coloane de lemn. Pe jos, pe pamantul batut se intindeau
covoare de obicei tesute in casa.

De dimensiuni modeste erau si cele mai multe dintre palatele regale: cel al lui
Darius din Persepolis avea doar 50 pe 30 metri. In schimb cornisele usilor si ale
ferestrelor erau din marmura, peretii erau tencuiti si zugraviti in verde; iar vesela era de
o bogatie si de un rafinament artistic neintrecut in Antichitate de nici o alta tara. Cand
Alexandru Macedon a cucerit Persia, inventarul prazii insuma – printre alte comori –
pahare de aur masiv in greutate totala de 2.216 kg, iar cupele mari, incrustate cu pietre
pretioase, cantareau 1.697 kg!

Aristocratii si bogatasii persi erau renumiti pentru eleganta ostentativa si fastul

excesiv pe care il afisau in imbracaminte si bijuterii. Nobilii purtau parul lung si ingrijit
ondulat, iar barba de asemenea; apoi cercei grei cu pietre scumpe, lanturi de aur si
bratari de argint. Deosebit de luxoasa era imbracamintea celor zece mii de ostasi din
corpul “nemuritorilor”: splendide vesminte de brocart, tunici cu maneci largi si garnisite
cu pietre semipretioase. Armele, de asemenea: extremitatea inferioara a lancilor a noua
mii dintre “nemuritori” era din argint masiv, iar lancile celorlalti o mie (deci ale ofiterilor)
era din aur masiv.

Acelasi gust si fast se noteaza si in obiceiurile, traditiile si la serbarile persilor.

Sarbatoarea religioasa dedicata zeului soarelui Mithra – sarbatoarea oficiala cea

mai importanta – era si sarbatoarea Anului Nou. Cu aceasta ocazie regele organiza si
prezida sacrificii si ceremonii solemne; dupa care participa la banchetul la banchetul
care era urmat totdeauna de spectaculoase dansuri sacre si de dezlantuite betii. La
aceasta sarbatoare persii obisnuiau sa-si faca daruri unii altora, in familii se aranjau
ospete, servitorii capatau haine noi, soldatii primeau o solda in plus, supusii aduceau si
ei daruri satrapilor si nobililor; la sfarsitul ospetelor grandioase la curte, regele daruia
saracilor cantitati de mancare si de bautura ramase neconsumate.

Sarbatoarea cu caracter laic cea mai importanta era seara de ajun a Anului Nou,
cand familiile si prietenii se adunau in jurul celei mai copioase mese pe care si-o puteau
permite. In alte ocazii, cand sarbatoreau o veste buna sau un eveniment familial fericit,
persii obisnuiau sa iasa si sa imprastie pe strazi ramuri de mirt. In schimb, in ocazii
triste (o infrangere militara, sau la moartea unui rege) isi radeau parul si barba, isi
sfasiau vesmintele, iar cailor le taiau coama.

Rudimentare cunostinte stiintifice

Contributia persilor in domeniul stiintei a fost – pana la o data tarzie, sec. V e.n.
– neinsemnata. Cel putin, nu ni s-au pastrat texte stiintifice, nimic care sa ne dea vreo
indicatie asupra unor principii, conceptii sau macar simple cunostinte stiintifice. Exceptie
fac doar cateva incidentale si vagi aluzii din Avesta la domeniul medicinei, dar fara nici
un amanunt privind practica medicala.

Tot ceea ce stim este ca medicina era practicata – cel putin la inceput – de preoti
intr-o forma in care predomina vrajitoria; ca, incepand din sec. IV i.e.n., medicii persi –
ale caror onorarii erau stabilite de lege (ca in Codul lui Hammurabi) tinandu-se seama si
de conditia sociala si economica a bolnavului – erau organizati in corporatii; si aici
medicii se imparteau, ca la greci, in trei categorii; cei care “foloseau cutitul”, chirurgii,
cei care tratau cu ajutorul plantelor, adica medicii propriu-zisi, si cei care vindecau cu
cuvantul, adica magicienii si vrajitorii. Acestia din urma erau mai pretuiti decat toti.

Se mai cunosteau apoi unele preocupari, sporadice si vagi, de organizare a

calendarului – si cam atat. In schimb persii s-au servit de cercetarile si de rezultatele
prestigioase a Babilonului; precum si – inca din sec. VI i.e.n. – de contributia invatatilor,
mai ales a medicilor, veniti din Grecia.

Dar in domeniul tehnicii, persii au avut realizari demne de mentionat. Astfel:

pentru irigarea terenurilor ridicau apa din rau pana la nivelul orgoarelor cu ajutorul rotii
prevazute pe circumferinta cu un sistem de galeti: o inventie – in uz si azi in unele
tinuturi orientale – care se considera ca apartine persilor. Apeductele lor aduceau apa
prin conducte subterane – pentru a o feri de evaporare si a o pastra curata – pana in
bazinul-rezervor. Iar modul lor de prelucrare a metalelor, de confectionare a obiectelor
de ceramica dovedeste o tehnologie foarte inaintata pentru acele vremuri.

Mai tarziu, stiinta persana s-a afirmat in primul rand prin prestigiul medicilor. In
sec. V e.n. exista la Gonde Sahphur o scoala de medicina care a avut o importanta
deosebita in dezvoltarea stiintei medicale arabe. In acest centru stiintific – o adevarata
academie, - pe langa invatamantul medical si practica clinica, s-au tradus in siriana si
persana lucrari de medicina grecesti si indiene.

Oamenii de stiinta persani care in secolele VII-VIII trecusera la Islam si

adoptasera limba araba au avut un rol considerabil in introducerea patrimoniului culturii
elenistice in civilizatia islamica: prin traducerile lor de opere medicale, juridice, teologice
ei au pregatit limba araba pentru noul sau rol de transmitere a stiintei grecesti. Atat
prin aceasta activitate cat si prin cea de cercetari personale, oamenii de stiinta persani
vor fi integrati in mare miscare stiintifica si culturala araba – sau, mai precis: islamica.

Arta persana. Arhitectura

O contributie de o relativa originalitate au adus persii si in arta.

Arta persana este in cea mai masura de import, o arta in care sunt amalgamate
conceptii, stiluri, motive si tehnici extrapersane, - o arta compozita. In ansamblul
culturii persane arta detinea un rol secundar. Situat intre doua lumi, a Orientului si a
Occidentului, mentinandu-se in contact permanent cu arii diferite de cultura, vechi si
originale, Imperiul persan a imprumutat elemente diverse de la fiecare, fara sa
reuseasca (in general vorbind) sa le si contopeasca, sa le reelaboreze intr-o sinteza de
reala si valoroasa originalitate.

Sub acest raport contributia persana mai de relief este limitata la domeniul
arhitecturii.

Dar in aceasta arhitectura lipsesc templele. De asemenea, lipsesc mormintele

monumentale – in afara mormintelor regale sapate in stanca. Templele lipsesc, pentru
ca vechii persi considerau ca zeului apartinandu-i toata lumea nu trebuie sa fie inchis in
cadrul unor cladiri. Se multumea numai cu altare de mici dimensiuni, cum ar fi altarul
pe care era intretinut permanent focul sacru, in apropierea caruia se afla altarul
considerat adevarat, cel pe care se oficiau sacrificiile.

Impresionante in schimb erau palatele regale. Pentru constructia lor se aduceau

din alte tari materialele si mesterii, in special din Egipt, India si Grecia. Primii regi ai
Persiei isi construisera drept palate niste locuinte din lemn de cedru si de chiparos, cu
exteriorul invelit in placi de metal. Mai tarziu, palatele regale au fost construite pe o
esplanada inaltata la 6 m si chiar pana la 15 m, lunga de circa 500 m si larga de 300 m.

Monumentul prin excelenta al epocii ahemenide este palatul de dimensiuni

colosale. Palatul lui Darius din Persepolis era inaltat pe o terasa rectangulara (cladita din
blocuri mari de piatra) avand laturile de 530 m si 330 m. Arhitectura era babiloniana, cu
curti interioare si cu lungi coridoare in exterior unde soldatii garzii faceau de paza.
Partea principala a cladirii o constituia sala tronului, patrata, cu latura de 43,5 m, al
carei plafon din lemn de cedru era sustinut de coloane zvelte si canelate – inalte de 20
m si cu un diametru de 1,6 m, - in numar de 362 (=1296). Rolul preponderent pe care il
detinea coloana deosebea arhitectura persana de cea asiriana, din care s-a inspirat; caci
in arhitectura asiriana coloana ramanea doar un accesoriu arhitectural, iar nu un
principal element functional.

Dar modelul adevarat si evident al palatelor persane pare a fi fost dat de salile
hipostile egiptene, in speta de cele din Teba. Originale insa, caracteristic persane sunt
capitelurile coloanelor, - reprezentand partea anterioara a corpurilor a doi tauri (sau
licorni cu labe de leu), in pozitia de spate la spate si in genunchi, tauri care sustineau in
spinare grinzile arhitravei. Caracteristice – si provenind din zona culturala
mesopotamiana – sunt si scarile monumentale, cu rampe convergente decorate cu
basoreliefuri, cu colosi animalieri fantastici sau reali pazind intrarile. Scara de acces a
palatului din Persepolis – larga de 7 m si cu 106 trepte – ducea la o a doua terasa,
terasa propileelor si a “salii celor o suta de coloane” (inalte de 20 m fiecare). Ansamblul
avea dimensiunile colosale ce aminteau de templul egiptean din Karnak.

In epoca Arsacizilor apare in arhitectura persana o noutate care va dura in Iran

pana azi: bolta in leagan, imensa ca dimensiuni, deschizandu-se pe fatada cladirii. Mai
tarziu, arhitectura sassanida se va caracteriza prin masivitate si prin folosirea cupolei.

In mai mica masura apartin arhitecturii mormintele regale rupestre, inspirate –

cum s-a spus – din hipogeele egiptene. Fatada grotelor artificiale este in asa fel cioplita
in stanca incat sa se scrie intr-o suprafata de forma unei cruci grecesti. Interiorul este
foarte simplu, de dimensiuni reduse, compus dintr-un vestibul si o camera funerara.
Incaperile sunt lipsite de orice element ornamental. Intreaga atentie este acordata
exteriorului: cele patru coloane de la intrare sustin o cornisa deasupra careia
basoreliefurile desfasurate in doua zone suprapuse il reprezinta pe regele defunct
inconjurat de supusi si binecuvantat de Ahura Mazda, in fata altarului pe care arde focul
sacru.

Sculptura

Arta persana este o apoteoza a monarhiei. Basorelieful, in special, este conceput

si realizat in scopul de a exalta ideea de monarhie absoluta si persoana monarhului.
Apare si aici modelul asirian; cu deosebirea ca linia vesmintelor, a drapajului, este mai
delicata decat in basoreliefurile asiriene. Varietatea de figuri, de atitudini, de miscari,
este sensibil mai redusa decat in basorelieful asirian. Artistul persan urmarea sa puna in
evidenta nobletea conceptiei si sa creeze un efect grandios. Ca urmare, leii sculptati de
el sunt de un realism si de o forta mai reduse decat ale leilor din basoreliefurile asiriene,
dar sunt mai decorativi. Taurii inaripati impun mai putin din salbatica lor forta animalica
decat cei din reprezentarile artistice asiriene, - in schimb au mai multa eleganta si
armonie a formelor. Cu toate acestea, desi este mai calma, mai lipsita de forta, de
dinamism si de varietate, arta epocii ahemenide ramane mult debitoare celei asiriene.

Intalnim in basoreliefurile persane aceleasi motive ca in basoreliefurile asiriene:

lungi siruri de soldati din suita regelui (celebra este “friza arcasilor” din palatul regal de
la Suza, aflata azi la Louvre), de supusi aducand tributul, de prizonieri de razboi, de lei,
de animale fantastice, - de obicei tauri inaripati cu cap de om. Apoi, regele luptand cu
un taur salbatic, regele ucigand un monstru, regele protejat de divinitate, regele
inconjurat de curteni, regele primind omagiul supusilor sai…Totul lasa pana la urma o
impresie de raceala si de monotonie. Figurile par a fi toate la fel, corpurile sunt dispuse
toate in aceeasi directie si in aceeasi atitudine. Dar, privite cu atentie, se observa ca
sculptorul a realizat, totusi o oarecare varietate – prin reprezentarea unor detalii
caracterizante: in port, in incaltaminte, in obiecte aduse in dar sau ca tribut. Aceste
amanunte indicau si locurile de origine ale personajelor respective – care deci nu apar
ca fiind aceeasi, chiar daca atitudinile lor sunt identice (sau aproape aceleasi).

Regele insusi este reprezentat doar in trei atitudini: sau de adoratie in fata unui
altar al focului sacru; sau ucigand lei, tauri ori monstri fantastici; sau stand pe tron,
intr-o mana tinand sceptrul, in cealalta o floare, iar in spate un servitor tinandu-i
deschisa umbrela. Un singur scop urmareste artistul persan: preamarirea regelui si a
regalitatii.

Persii au introdus in sculptura un motiv nou: al zeului-calaret omorand o fiara, de

pilda un crocodil. Motivul acesta urma sa simbolizeze lupta dintre Bine si Rau. Dar si
acest simbol fusese schitat cu mult inainte in Babilon, semnificand victoria ordinei
asupra haosului primordial, a zeului Marduk asupra zeitei Tiamat.

Arta figurativa persana nu manifesta un interes adevarat pentru aspectele vietii

reale. Scenele n-au nici un fond de natura, nici o indicatie in asa fel determinata incat
sa poata fi localizate. Artistul reprezinta excelent animalele (dar nu si dinamismul unei
scene de vanatoare). In schimb figurile umane (niciodata figuri feminine decat la o data
tarzie, foarte rar si numai in artele secundare, de exemplu in miniaturi) sunt redate
static, imobilizate intr-o poza conventionala si avand o expresie impasibila. Conventiile
domina: persoana regelui este figurata in dimensiuni disproportionate in raport cu cei
din jurul sau, personajele nu sunt grupate, ci intr-un mod regulat aliniate. Compozitia
ansamblului respecta o simetrie rigida, predomina absolut caracterul simbolic si stilul
hieratic, iar in reprezentarea unui eveniment artistul se fixeaza asupra unui singur
moment; nu procedeaza ca artistul roman care “nareaza”, care reda simultan o suma
de momente, o continuitate, o relatie intre episoade.

Literatura

In literatura – domeniu in care Persia islamica isi va aduce marea contributie la

tezaurul culturii universale, - prima capodopera este Avesta. Este cartea sacra a
stravechilor persi, atribuita insa lui Zoroastru, - datand din epoca ahemenida, dar
redactata sub sassanizi. Cuprindea initial 21 de carti, din care au ramas una singura
completa, plus alte patru incomplete. Materia Avestei era variata: texte liturgice,
cuvantarile lui Zarathustra, texte teologice, de legislatie, de morala, rugaciuni pentru
diferite ocazii, fragmente de legende, o profetie asupra sfarsitului lumii, precum si 21 de
psalmi. Pe langa importanta sa documentara, fundamentala pentru religia, cultura si
civilizatia persana antica, Avesta are si o valoare literara, tocmai prin acesti psalmi, care
amintesc de poezia Vedelor.

Reactia nationala persana care a caracterizat perioada sassanida a determinat si

o reluare entuziasta a vechilor traditii epice populare. Din aceasta epoca dateaza
numeroase povestiri, din care insa au ramas numai doua. Prima, Istoria lui Zarer (din
sec. IV; dar materia povestirii este mult mai veche) nareaza un episod din timpul unui
razboi in care comandantul suprem Zarer, fratele regelui, cade in lupta; moartea lui va
fi razbunata de fiul sau. A doua (scrisa catre anul 650), Cartea vitejiilor lui Ardasir, fiul
lui Papak, este un mic roman sau povestire istorica, in care datele reale ale biografiei
renumitului rege sassanid se impletesc cu gratioase elemente de fantezie. Ambele
naratiuni au fost utilizate mai tarziu de Ferdousi in epopeea sa Cartea Regilor.

Dupa invazia arabilor, timp de aproximativ trei secole limba oficiala a

administratiei, cultului si literaturii, limba intelectualilor, a istoricilor si a oamenilor de
stiinta. La tara, insa, poporul a continuat sa compuna in dialectele sale diferite poeme
lirice, sau poeme epice cu subiecte eroice, istorice ori legendare. S-au pastrat asemenea
texte datand din secolele VII si VIII.
 Renasterea literaturii nationale persane a avut loc in secolele X-XI, in timpul
dinastiei persane a Samanizilor. Acestia au creat in capitala lor Buhara un puternic
centru cultural, stiintific si literar. S-a inceput acum sa se traduca in limba persana
cronici, marturii despre vechii regi iranieni. Din aceste surse datand din sec. IV – texte
care nu ni s-au pastrat – s-a inspirat marele poet Ferdousi (934-1025). Monumentala sa
epopee Cartea Regilor de aproximativ 120.000 de versuri, este o reconstituire poetica a
intregului trecut legendar si istoric al persilor.

Genul epic a fost cultivat si de Nezami (cca. 1141-1209). Din cele 5 mari poeme
epice ale sale primul loc il ocupa Cele sapte chipuri, povestea nefericita de dragoste a
doi tineri. Poemele epice ale lui Nezami evoca romanul cavaleresc european medieval,
avand insa o profunzime de gandire, un simt al socialului si o fundamentare psihologica
superioara. Nu lipseste din opera lui Nezami nici nota mistica (de exemplu in amplul
poem Comoara tainelor).

De o mare popularitate, constatata pana in zilele noastre, s-a bucurat Omar

Khayyam (cca. 1050-1123), poet, liber-cugetator si unul din cei mai de prestigiu oameni
de stiinta ai Orientului medieval (stralucit matematician, astronom, fizician, medic si
filosof, autor a numeroase opere stiintifice scrise in limba araba).

Printre marii poeti persani se numara si Saadi (cca. 1213-1292), un exponent

ideologic al paturilor sociale mijlocii. Capodoperele sale sunt Livada cu fructe si Gradina
cu flori. Mai celebra, ultima este o suita de poeme in proza ritmata in care sunt
enuntate aforisme, precepte morale, sfaturi practice si de conduita, precum si
consideratii morale – ceea ce transforma aceasta capodopera si intr-o oglindire a vietii
epocii – asupra oamenilor si starilor de lucru din jurul sau.

Desi a fost un timp poet de curte, totusi in poezia lui Hafez nu se intalneste obisnuitul
ton preaplecat si laudativ al curteanului. Imaginile sale, metaforele, alegoriile, par a
apartine la prima vedere unei viziuni mistice. In realitate opera sa abunda in momente
de scepticism religios, de erezie si chiar de blasfemii. Hafez nu-i cruta pe preoti, pe
predicatori, pe bigoti, ironizand sau satirizand vehement, formalismul gol, ipocrizia si
minciuna. In poezia sa se percep tonuri care il amintesc pe Omar Khayyam, fara insa a
ajunge pana la nihilismul si la scepticismul acestuia.
Cultura si civilizatia Imperiului Persan
Cultura si civilizatia imperiului Persan

Cadrul geografic si istoric

Cuprins intre fluviile Tigru si Indus, Marea Caspica, Golful Persic si Oceanul Indian,
podisul iranian se intinde pe o suprafata de trei milioane de kilometri patrati. Pe acest
teritoriu s-au incrucisat – inca dea cum patru mii de ani – numeroase drumuri
comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India si China, pe de alta
parte cu tarile din bazinul rasaritean al Mediteranei. In acest spatiu s-au nascut, s-au
dezvoltat, s-au infruntat regate, imperii si civilizatii diverse. Istoria Persiei a fost strans
legata – in antichitate si in perioada de inceput a Evului Mediu – cu istoria Asiriei si

Babilonului, a Egiptului, Greciei si Romei, a Bizantului si Islamului. Zona prin excelenta

de contacte intre Orient si Occident, Persia a receptat si a asimilat, a transmis sau a
intermediat experienta istorica a multor popoare din jur, creand ea insasi si difuzand
forme culturale si de civilizatie originale.

Clima podisului iranian era marcata de contraste mari de temperatura. In linii mari,
jumatatea de sud a podisului era favorabila agriculturii si pomiculturii, in timp ce partea
nordica – o imensa stepa, cu prea putine oaze – avea un teren bun doar pentru pasuni.
Pe langa fauna actuala, in antichitate mai traiau aici si tigri, ursi si o specie de lei, mai
mici insa si mai putin periculosi decat speciile de azi. Muntii care inconjoara podisul din
aproape toate partile erau bogati in minereuri de fier si plumb, in diorit si alabastru;
desertul centre – in zacaminte de sulf; iar vaile raurilor – in pietre semipretioase.

Primele asezari omenesti sunt atestate arheologic pe podisul iranian chiar din mileniul al
V-lea i.e.n. Spre sfarsitul mileniului al IV-lea i.e.n. s-au inregistrat aici miscari masive de
populatii nomade (bine cunoscute in istoria antica a Orientului Apropiat: elamiti, gutti,
kasiti etc.) care, coborand din regiunile muntoase, isi indreptau turmele spre bogatele
campii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni in care
incepeau sa migreze numele Aryanam, "tara arienilor" – ceea ce inseamna "a nobililor";
de unde, denumirea tarii de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominatiile
succesive: araba, mongola si turca) a fost schimbata in Persia. 22952sjx63nlo5z

Organizarea militara si administrativa

Principalii stalpi ai prestigiului si fortei Imperiului persan au fost armata si administratia.

Tocmai acestea si sunt domeniile – alaturi de cel al religiei – in care persanii si-au adus
contributia lor originala in istoria civilizatiei si culturii. jl952s2263nllo

Regii mezilor au folosit experienta si organizarea militara a asirienilor, creand

detasamente speciale de lanceri, de arcasi si de calareti. Cirus I n-avea o armata
nationala, ci o armata de mercenari, recrutata din randurile popoarelor supuse, armata
ale carei detasamente erau conduse de ofiteri din tarile respectivilor soldati. Regii
persani isi aveau o garda personala formata din 4 000 de pedestrasi si calareti, toti din
randurile nobilimii. Singurul corp de armata permanent il formau 10 000 de calareti de
elita, care purtau numele de "nemuritori" (in sensul ca numarul lor trebuia sa ramana
fix, acelasi).

Forta armatei persane consta in cavalerie. Calaretii – recrutati din randurile nobilimii –
erau inarmati cu o sabie dreapta, buzdugan, secure si un fel de lasso. Urmau arcasii,
calareti care trageau din fuga calului, - o tactica a carei mare eficienta s-a dovedit in
luptele contra detasamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcasilor
care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefantilor. Masa mare de
pedestrasi – tarani prost inarmati – nu conta prea mult. Detasamentele de cavalerie
grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate intr-un fel care le asigura o
extraordinara forta de soc. De pe tronul sau, inconjurat de steaguri si protejat in
mijlocul corpului de cavalerie grea, regele in persoana conducea operatiile militare.

Persanii practicau tactica replierii, retragandu-se in fata inamicului dupa ce ardeau totul
in urma lor, sau dupa ce provocau inundatii. Inainte de inceperea unei batalii avea loc
ceremonia purificarii rituale si a invocarii cerului. Pentru a se cunoaste exact pierderile
suferite, fiecare soldat depunea la inceputul luptei o sageata intr-un cos; la sfarsitul
luptei fiecare isi lua inapoi sageata; numarul sagetilor ramase indica numarul celor ucisi.

Daca in materie de stiinta militara persanii nu erau intru nimic inferiori romanilor,
acelasi lucru se poate spune si in ce priveste organizarea administrativa a tarii.

Darius si-a impartit imperiul in 23 de provincii (numar la care s-au adaugat apoi alte
trei), avand in frunte fiecare cate un guvernator, numit satrap ("ingrijitorul tarii"). Ales
de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai inalte familii nobile, el raspundea
direct in fata regelui. Satrapul raspundea si de perceperea darilor care erau stabilite de
la caz la caz, cu o mare precizie. Raspundea de recrutarea oamenilor in timp de razboi
(cand era decretata mobilizarea totala), precum si de administrarea in provincia sa a
justitiei. Alaturi de satrap – in sarcina caruia deci cadea exclusiv administratia civila –
era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzand direct numai de rege.
Pe langa un inalt functionar insarcinat cu perceperea darilor, satrapul mai avea alaturi si
un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a tine legatura direct cu casa regala.
In sfarsit, pe langa contactul permanent si direct cu guvernatorul militar, regele isi mai
avea (pentru a-i controla pe satrapi si pentru a le verifica obedienta) si un corp speciali
de inspectori, numiti "urechile regelui". Acestia vizitau o data pe an – sau inopinat, chiar
de mai multe ori – satrapiile spre a controla gestiunea; in caz de nevoie puteau dispune
si de forta armatei. In perioada arsacizilor functia de satrap a devenit in general
ereditara.

Populatia persana propriu-zisa – de aproximativ o jumatate de milion abia – era scutita

de darile mari; in schimb asupra ei grevau sarcinile administrative si indatoririle de ordin
militar. Pentru a face fata imenselor cheltuieli (ale armatei, curtii regale, aparatului
birocratic, lucrarilor publice, si altele) statul dispunea de diferite resurse: veniturile
proprietatilor funciare nesfarsite ale casei regale, monopolul de stat al minelor, taxele
vamale, prada de razboi, taxele si impozitele interne, tributul platit de tarile supuse s.a.
Impozitele erau stabilite – in functie de zona geografica si de recoltele obtinute – pe
genuri de proprietati (pe casa, pe gradina, pe vite, etc.) Cei lipsiti de proprietati funciare
plateau taxe personale fixe, anuale; dar si taxe extraordinare: cu ocazia nasterii unui
copil, pentru o casatorie, s.a.

Societatea persana. Regalitatea

Organizarea societatii persane a ajuns – in perioada sassanida – la o ierarhie foarte

precisa si rigida.

Intreaga viata si civilizatie persana era structurata in functie de pozitia proeminenta a

aristocratiei. Societatea era impartita in patru clase, inchise; trecerea dintr-o clasa in
alta de era – cu extrem de rare exceptii – imposibila. Aceste clase erau: a preotilor, a
militarilor, a functionarilor si a poporului. In interiorul acestor clase existau diverse
subdiviziuni. De pilda, in clasa functionarilor erau inclusi si scribii, si astrologii, si poetii
de curte; in randul poporului intrau nu numai taranii, ci si negustorii si mestesugarii. In
acest sistem nu erau considerati si sclavii de razboi (sclavia rezultata din vanzarea
copiilor sau a debitorului nu exista in Persia), care n-au avut nici un rol important in
viata economica.
Clasa preotilor se bucura nu numai de prestigiul pe care i-l conferea functia sa
spirituala, ci si de o mare influenta in viata sociala si economica; o influenta cu atat mai
mare cu cat ea dispunea de considerabile proprietati imobiliare si de venituri provenite
din donatii, precum si dintr-un fel de "amenzi religioase" pe care la aplicau, arbitrar,
celor "care pacatuisera". Preotii erau organizati intr-o ierarhie precisa si complexa,
conducandu-se dupa legile lor proprii, si deci formand un fel de stat in stat. Prin pozitia
sa sociala si puterea sa economica, prin atitudinea, atributiile si intreaga sa activitate,
clerul – care in epoca ahemenida a devenit cler al religiei de stat – servea puterea
politica centralizata.

Clasa conducatorilor militari si clasa inaltilor functionari ai statului proveneau din

randurile aristocratiei. In sanul acesteia, locul de frunte il ocupau "cele sapte familii".
Nobilii mari proprietari de pamanturi se bucurau de o serie de privilegii ereditare. (Intr-
un timp ajunsesera chiar sa fie ei cei care il alegeau pe rege). Existenta lor era impartita
intre razboaie, vanatoare, banchete si placerile haremului. Cu timpul – in epoca
sassanida – obiceiurile s-au mai rafinat; nobilii s-au pasionat pentru jocul de sah si
pentru diferite jocuri cu mingea; totodata insa cultivau si poezia, muzica si chiar
stiintele. Marii nobili, latifundiari, traiau in capitala, in anturajul de curte. Nobilimea
mijlocie traia pe proprietatile ei. In ce priveste mica nobilime, aceasta nu se deosebea
prea mult de "capeteniile satelor". Toti nobilii insa, din toate categoriile, se considerau
vasali ai regelui.

Taranii – "oamenii liberi" – erau liberi numai in teorie; practic, ei erau iobagi, supusi
numeroaselor corvezi si platii dijmelor. De asemenea servituti erau scutiti numai cei o
jumatate de milion de locuitori din provincia Fars, considerati persii "puri". Taranii erau
legati de pamanturile pe care traiau, putand fi vanduti unor noi proprietari odata cu
mosiile pe care traiau si lucrau. Printre celelalte sevituti, taranii aveau si obligatia de a
presta serviciul militar in timp de razboi, ca pedestrasi; ei trebuiau sa-si procure singuri
echipamentul si armamentul, fara sa primeasca nici o solda si nici o alta recompensa.
Populatia modesta a oraselor (de exemplu, mestesugarii si negustorii) era mai
avantajata: platea doar taxele personale, asemenea taranului, in schimb era scutita de
a presta serviciul militar.

Intr-o vreme – in epoca sassanida – statul persan cautase sa se intereseze de situatia

muncitorilor, reglementand conditiile de munca si cuantumul salariilor. Salariile erau
precis fixate, - si diferentiate in functie de varsta, de sex si de calificare. Se pare ca ar fi
existat chiar si centre de angajare a muncitorilor (cel putin pentru lucrarile publice).

In varful piramidei sociale trona regele, monarhul absolut. In contextul istoriei

antichitatii, ideea monarhiei de mandat si de drept divin nu este o idee noua. Nu e noua
nici ideea ca indatorirea regelui este sa iubeasca adevarul si dreptatea, sa vegheze
asupra aplicarii legilor si sa-l protejeze pe cel slab si asuprit. Aceste prescriptii – asupra
carora Codul lui Hammurabi insista in mod deosebit – se gaseau formulate si in doctrina
regalitatii Egiptului antic. Dar nicaieri acestea nu sunt exprimate cu atata claritate si
intr-un mod atat de staruitor ca in declaratiile regilor persani: "Eu am iubit dreptatea si
am urat minciuna; am vrut sa nu se faca nici o nedreptate vaduvei si orfanului; l-am
pedepsit cu asprime pe cel mincinos; dar pe cel care a muncit cinstit, l-am rasplatit"  –
afirma cu mandrie intr-o inscriptie Darius. De asemenea, monarhul persan tinea sa fie
considerat si trebuia sa apara in ochii supusilor sai ca un model de luptator. "M-am
dovedit a fi cel mai bun calaret si cel mai bun arcas; am fost cel mai iscusit dintre toti
vanatorii; orice lucru eram in stare sa-l fac cel mai bine"  – spunea acelasi Darius.

Spre a-si spori si mai mult in ochii supusilor lumina supremei sale demnitati, dandu-i
totodata si o aura de mister, regele tinea sa ramana cat mai inaccesibil. Traia inchis in
palatele sale, nevazut nici chiar de inaltii demnitari ai curtii – decat in ocazii
exceptionale. Se in schimb de muzicanti, care erau foarte stimati, luau parte la
ceremonii si il insoteau pe rege la vanatoare. Vanatoarea era placerea aleasa a regilor
persani; vanatoarea in parcuri inchise in care erau tinuti tigri, o specie mai mica de lei,
apoi mistreti si ursi, onagri si gazele, struti si pauni.

Agricultura. Mestesugurile

Resursele economice care au alimentat colosalul edificiu politic si social al Imperiului

persan au cunoscut o evolutie fireasca de-a lungul celor patru perioade istorice, -
ahemenida (550-331 i.e.n.), elenistica seleucida (331-250 i.e.n.), arsacida (360 i.e.n. –
224 e.n.) si sassanida (224-651).

Baza economiei o constituia agricultura, marea proprietate agrara lucrata de taranii

legati de pamant si (mai putin) de sclavii prizonieri de razboi. Mica proprietate agrara s-
a pastrat mai ales in provincia Fars – regiunea de origine a dinastiei Ahemenide, - dar si
aici in proportie redusa. Se produceau cu precadere orz si grau, se cultivau maslinul si
vita de vie, se practica pe scara larga apicultura, se cresteau vaci, capre, oi si animale
de povara (cai, asini si catari). Sub ahemenizi s-a realizat pentru prima data o irigatie a
terenurilor prin canalizare si, probabil (ca in Grecia timpului), o asanare a terenurilor
mlastinoase.

In timpul dinastiei seleucide a luat o mare dezvoltare cultura multor specii de plante;
multe au trecut in aceasta epoca din Iran in Europa meridionala (bumbacul, lamaiul,
maslinul, curmalul, smochinul, pepenele galben). Acum s-a dezvoltat si tehnica agrara;
au inceput sa se practice trei asolamente anuale de cultura, au aparut noi procedee de
irigatie si noi metode de cultivare a vitei de vie. Marile proprietati (ale coroanei, ale
templelor, ale nobililor) au fost fractionate spre a fi distribuite oraselor sau coloniile
militare. Ca urmare, multi tarani legati de pamant au devenit arendasi, iar cei de pe
pamanturile daruite oraselor au devenit tarani liberi: aceasta a fost marea opera politica
si sociala a epocii seleucide.

Dar sub dinastiile partilor, in perioada Arsacizilor, au aparut din nou marile latifundii.
Mica proprietate a disparut incetul cu incetul, taranii si-au pierdut libertatea, devenind
tot mai oprimati de marii proprietari. Se noteaza acum progrese in zootehnie, nu insa si
in tehnica agricola. Este perioada cand din China s-au adus piersicul, caisul si viermele
de matase; iar din India, trestia de zahar.

Si in epoca sassanida baza economiei a continuat sa ramana agricultura. Nu s-a

inregistrat insa acum decat o agravare a situatiei taranului. Trecerea spre modul feudal
de productie devine tot mai evidenta: pe proprietatea nobilului domina sistemul
economiei inchise, taranul produce tot necesarul consumului pentru stapanul sau, de la
grau, carne si untdelemn, pana la vin si fructe.
Mestesugurile au inceput sa ia o dezvoltare la orase inca din epoca ahemenizilor; pe
marile mosii insa productia artizanala incredintata servilor a continuat. Latifundiile isi
aveau propriii lor mestesugari (dulgheri, tamplari, fierari, tesatori, morari, etc.).
Mestesugarii din orase lucrau, de pilda articole de imbracaminte, dar si bijuterii si
vesela, de bronz, argint si aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de
materii prime, obtinute si din import, de care dispunea imperiul. Lemnul era adus in
special din Asia Mica, Liban si India; iar metalele (arama, fierul, aurul), din Cipru si
Palestina, din Liban si Asia Mica, din zonele nordice ale Mesopotamiei sau din regiunea
Caucazului meridional. Carierele din muntii Elamului furnizau cantitati suficiente de
marmura pentru constructia palatelor regale. Minele din Khorassan erau bogate in
pietre semipretioase, in special turcoaza si cornalina.

In timpul dinastiei Seleucide, olarii, tesatorii, incizorii si cizelatorii si-au intensificat si si-
au perfectionat productia. Alte mestesuguri s-au perfectionat sub dinastia Arsacida,
pielaria, productia de arme si a obiectelor de sticla. In epoca sassanida statul nu se
ingrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un control sever si asupra atelierelor
particulare – care produceau articole necesare in primul rand curtii, armatei si
administratiei, - stabilind preturile produselor si salariile lucratorilor. De remarcat faptul
ca in aceeasi epoca sassanida au inceput sa se constituie anumite corporatii de
mestesugari, - un fenomen care, prin intermediul arabilor, se va transmite Europei
medievale.

Comertul. Transporturile

Practica comertului nu era tinuta de persani in mare cinste; de aceea comertul a ramas
aici, in mare parte, pe mana strainilor – babilonieni, evrei, armeni sau fenicieni.

Comertul persan a fost puternic stimulat, inca din epoca ahemenizilor, datorita realizarii
unitatii politice a intregului Orient Apropiat sub persani, impartirii imperiului in satrapii
conduse de o administratie centralizata, crearii unei bune retele de transport si
comunicatii, sistemului perfect de stabilire si percepere a taxelor si impozitelor, precum
si afluxului de aur si argint in cantitati imense in trezoreria statului. Considerabil
stimulat a fost comertul persan si de introducerea pe tot teritoriul imperiului a unui
sistem unic de masuri si greutati, si mai ales, prin introducerea monedei. Moneda mica
de argint aparuse inca din sec. VII i.e.n.; dar adevaratul sistem monetar bimetalic (cu
monede de aur si argint) dateaza din secolul urmator, cand regele Cresus l-a introdus in
tara sa, in Lidia, si dupa ce apoi – la sfarsitul aceluiasi secol al VI –lea i.e.n. – Darius l-a
adoptat si in imperiul sau.

Gratie avantajelor incalculabile pe care le prezenta acest sistem monetar, Persia a putut
stabili, inca de la inceputul imperiului, relatii comerciale externe de o extindere
geografica (din Grecia pana in India si Ceylon) si de un volum de schimburi
necunoscute pana la acea data. Negustorii persani din timpul Ahemenizilor au ajuns
pana in regiunea Dunarii si a Rinului. Navigatorii intreprindeau mari calatorii de
explorare, de la gurile Indusului pana in Egipt, ajungand mai tarziu chiar pana in zona
Gibraltarului. In secolele VI-V i.e.n. volumul schimburilor comerciale a atins nivelul cel
mai inalt: Persia importa vase de bronz si obiecte de podoaba din Egipt, ambra din
regiunile nordice, spade si scuturi din tinuturile Marii Egee, tesaturi din Corint, Milet si
Cartagina.
Interesant de notat este faptul ca aparitia si raspandirea monedei a favorizat si
dezvoltat comertul bancar. Acest fel de activitate era cunoscut in Mesopotamia inca din
mileniul al II-lea i.e.n.; dar in Persia, deosebirea era ca in timpul dinastiei Ahemenide
"bancile" nu apartineau statului, ci in aceasta epoca se infiintasera aici adevarate
"banci" particulare.

Sub Seleucizi, Persia exporta articole de imbracaminte si obiecte de podoaba, fier si

cupru, plumb si pietre semipretioase, covoare si caini de rasa, - importand, printre
altele, aur in mare cantitate din India, Armenia si regiunea Caucazului. Regii seleucizi
acaparasera aproape toate bogatiile tarii, organizand un aparat fiscal centralizat extrem
de riguros. In perioada urmatoare volumul exportului a crescut, in schimb la import au
aparut articole noi: papirus, purpura. In cele din urma, au aparut elemente noi care au
dinamizat mai mult comertul "mondial" iranian. S-au format colonii stabile de negustori,
- mai ales sirieni si evrei. "Casele comerciale" exportatoare s-au specializat; negustorii
angajati in comertul interior de asemenea. Dar fenomenul cel mai important a fost
aparitia "politei", intr-o forma noua. Cu toate acestea, in epoca sassanida comertul
exterior persan a stagnat din cauza ca statul, stapan pe importante monopoluri si
impunand o fiscalitate excesiva, intervenea prea mult in afacerile negustorilor, ceea ce
impiedica mult functionarea normala a liberului schimb.

Un progres cu totul remarcabil l-au inregistrat si mijloacele de transport de-a lungul

perioadelor celor patru dinastii.

In timpul primei dinastii persane au fost pietruite portiunile de drumuri

deteriorate de intemperii. In sec. IV i.e.n. s-a inventat un mijloc de protectie a
copitelor animalelor de povara, constand dintr-un invelis de arama, sau
confectionat din par de capra ori de camila. (Potcoava va fi inventata in sec. II
sau I i.e.n.). In acest timp constructorii din diferitele regiuni ale imperiului au
construit nave cu o capacitate de 200-300 tone incarcatura (sau nave fluviale de
100-200 tone), corabii cu panze si vasle care puteau parcurge pana la 80 de mile
marine intr-o zi.

Sub a doua dinastie s-au organizat expeditii maritime de explorare. O mare flota
avand baza in Golful Persic asigura legaturile cu Marea Rosie inspre vest; iar sper
est, cu Oceanul Indian. Drumurile pe uscat erau bine intretinute. Paza era
asigurata de puncte militare fixe. Caravanele care strabateau desertul aveau la
dispozitie hanuri si rezerve de apa potabila. Toate aceste conditii asigurau
deplasari si transporturi cu o rapiditate care nu va fi depasita – in nici un punct al
globului – pana la aparitia masinii cu vapori.

Dreptul. Justitia

In regimul monarhic absolutist de tipul despotismului persan regele era unica

sursa a dreptului. Hotararile lui deveneau legi imuabile; legi care, pretinzandu-se
ca ii erau "inspirate" de zeul suprem Ahura Mazda, insemna ca exprimau insasi
vointa divinitatii. In consecinta, a incalca hotararea regelui (deci legea) insemna
o grava crima de-a dreptul contra religiei, o jignire intolerabila adusa chiar
divinitatii.
 Ca urmare, n-a existat un cod de legislatie persana compact si organic, stabil si
unic. Cand Darius s-a gandit – cel dintai – sa dea statului sau o armatura
legislativa adevarata, el a pus sa i se consemneze hotararile pe tablite de arama,
pe stele de piatra sau pe papirus, - documentele care erau trimise apoi spre
cunostinta in diferite puncte ale imperiului. (Dar popoarele supuse isi pastrau
propria lor legislatie). Hotararile-legi ale lui Darius par sa fi fost inspirate adeseori
de Codul lui Hammurabi, pe care consilierii regelui persan il cunosteau demult.

Textele legilor hotarate de rege erau redactate de preoti – care multa vreme au
indeplinit si functia de judecatori. Mai tarziu, locul lor a fost luat de judecatori
laici. La sate, "capetenia satului" era si judecatorul local. Judecatorul suprem era
regele – care insa isi putea delega un reprezentant pentru a judeca in ultima
instanta. Oricine putea face apel la rege. Acesta tinea – in fata poporului – scaun
de judecata de doua ori pe an. (Asa procedau cel putin primii regi sassanizi).
Dupa rege, venea curtea suprema de justitie, compusa din sapte membri; apoi,
numeroasele tribunale raspandite in toate orasele mai importante ale imperiului.
Tribunalelor le erau fixate anumite termene pana la care trebuiau sa judece
cauzele prezentate. Impricinatul – care nu se putea descurca in multimea de legi
ce se adunasera de-a lungul timpului – putea fi sfatuit de "oratorii legii", - un fel
de avocati, care se ocupau si de intregul mers al procesului. In hotararea pe care
urma sa o ia, tribunalul trebuia sa tina seama si de persoana morala, de trecutul
si de meritele acuzatului. Judecatorii erau numiti pe viata; dar in caz de coruptie
dovedita, erau inlaturati si pedepsiti cu moartea.

Pedepsele erau in general de o cruzime pe care numai asirienii o egalasera.

Pedeapsa cea mai usoara (si care in unele cazuri putea fi inlocuita cu o amenda)
consta in lovituri de bici: intre 5 si 200. Numarul maxim de lovituri era
administrat celui care otravise cainele unui pastor (in timp ce pentru un omicid
involuntar erau prevazute numai 90 de lovituri). Legea stabilea apoi ca pentru o
crima savarsita de cineva sa fie pedepsita intreaga familie. Crimele si delictele
cele mai grave erau pedepsite cu mutilarea, cu scoaterea ochilor, cu insemnarea
cu fierul rosu, sau cu moartea. Crimele pentru care era prevazuta pedeapsa cu
moartea erau: tradarea, sodomia, asasinatul, vina de a fi patruns in viata intima
a regelui, sau de a se aseza chiar si intamplator pe tronul regal…Pedeapsa
capitala era executata prin otravire, tragerea in teapa, rastignire, spanzurare cu
capul in jos, lapidar, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu cenusa infierbantata,
ingroparea de viu pana la gat, si alte asemenea orori.

Familia

Asemenea cruzimi si barbarii autorizate de dreptul persan contrastau cu

frumoasele calitati morale ale poporului. Persanii erau cunoscuti ca oameni
blajini, generosi, ospitalieri, politicosi, chiar ceremoniosi.

Regimul familial si viata de fiecare zi a familiei erau in multe privinte la un nivel

moral superior celui al altor popoare din Orientul Antic. Se mentinuse, fireste, si
in Persia poligamia – dar de consideratie si de drepturile de stapana a casei se
bucura numai una din sotii, numita "privilegiata". In familia regala si in familiile
nobililor casatoriile intre frate si sora erau – ca in Egipt – frecvente. Casatoria se
contracta prin plata unei suma de bani parintilor logodnice. Femeia datora
 ascultare absoluta barbatului ei. Pe de alta parte, ea putea sa posede bunuri
materiale si sa dispuna liber de ele; putea sa conduca treburile sotului in numele
lui; putea sa circule in public cu fata neacoperita de val. De aceste libertati se
bucurau mai mult femeile sarace. Femeile din randurile aristocratiei duceau o
viata in izolare, puteau iesi numai cu fata acoperita, nu aveau voie sa se
intalneasca in public cu barbati, iar dupa ce se casatoreau nu puteau avea nici un
fel de relatii nici cu rudele lor cele mai apropiate de sex masculin. Un regim de o
severitate care explica de ce niciodata femeile nu erau reprezentate nici in arta
plastica, nici mentionate in inscriptii.

Se pastra in Persia, ca la evrei, obiceiul leviratului: daca sotul deceda fara sa fi

avut copii de sex masculin, vaduva se casatorea cu ruda cea mai apropiata. Daca
insa sotul ramanea vaduv fara sa aiba baieti (care totdeauna erau preferati
fetelor), ruda lui mai apropiata lua in casatorie pe una din fetele sau nepoatele
lui: iar copilul de sex masculin nascut din aceasta casatorie era considerat fiul si
deci mostenitorul vaduvului dupa ce acesta deceda. Daca sotul deceda fara sa fi
avut o fata, cu o parte din mostenirea lui se inzestra – se "cumpara" – o fata
pentru a o marita cu o ruda apropiata a defunctului. Daca tatal deceda si copiii
lui nu ajunsesera inca la varsta maturitatii, acestia erau pusi in tutela vaduvei.
Respectarea intocmai a acestor uzante era sever controlata de preoti. Acestia
procedau la impartirea mostenirii (modalitatile partajului erau foarte complicate);
iar daca defunctul nu lasase nici o avere, preotii erau cei care se ingrijeau de
funerarii si de soarta orfanilor sai minori.

Nasterea unui copil de sex masculin era intampinata cu mare bucurie. Parintilor li
se aduceau daruri; chiar regele facea in fiecare an daruri parintilor cu multi copii.
Daca se dovedea ca copilul nu daduse ascultarea cuvenita tatalui, o parte din
mostenirea ce ii revenea de drept de la tatal sau ii ramanea mamei. De educatia
copilului se ocupa mama; iar de la varsta de cinci pana la sapte ani, tatal. Apoi
copiii (celor bogati) urmau scoala, care era tinuta de preoti fie in incinta
templelor, fie la locuinta lor. In aceste scoli studiile durau pana la varsta de 20,
chiar 24 de ani. Se studiau texte dinAvesta, cu respectivele comentarii; elevii
invatau scrierea cuneiforma, invatau legendele si traditiile referitoare la zeii si la
eroii iranieni capatau notiuni de religie, de medicina si de drept; in fine, erau
initiati in treburile publice si in practicile cancelariei regale.

Educatia astfel dirijata urmarea in principal sa le asigure tinerilor pregatirea

necesara in vederea viitoarelor functii administrative sau militare care ii asteptau.
Iar pentru a-l obisnui pe tanar cu viata grea a soldatului, exercitiile si instructia la
care erau supusi erau foarte dure: tinerii executau lucrari agricole istovitoare,
faceau marsuri lungi pe arsita si pe ger, calareau pe cai naravasi, erau alimentati
foarte prost; sau erau pusi sa treaca inot un fluviu, cu tot echipamentul si
armamentul personal. Grecii admirau educatia data tinerilor persani, despre care
Herodot (simplificand insa lucrurile) spune: "Tinerii persi sunt invatati trei lucruri:
sa citeasca, sa traga cu arcul si sa spuna totdeauna adevarul" .

Viata cotidiana

Locuintele erau relativ modeste, la toate nivelurile sociale. Casele erau de obicei
din caramida nearsa, de argila amestecate cu paie tocate; numai cei foarte
 bogati isi puteau permite sa aiba case din caramida arsa (combustibilul fiind
foarte rar). Acoperisul era din barne din lemn peste care se intindeau rogojini
acoperite cu lut. Casele bogatilor erau construite in jurul unei curti interioare, in
care se afla instalata si o cada mare pentru apa menajera. Nobilii imitasera
casele grecesti, adaugandu-le un atriu deschis, sustinut de coloane de lemn. Pe
jos, pe pamantul batut se intindeau covoare de obicei tesute in casa.

De dimensiuni modeste erau si cele mai multe dintre palatele regale: cel al lui
Darius din Persepolis avea doar 50 pe 30 metri. In schimb cornisele usilor si ale
ferestrelor erau din marmura, peretii erau tencuiti si zugraviti in verde; iar vesela
era de o bogatie si de un rafinament artistic neintrecut in Antichitate de nici o
alta tara. Cand Alexandru Macedon a cucerit Persia, inventarul prazii insuma –
printre alte comori – pahare de aur masiv in greutate totala de 2.216 kg, iar
cupele mari, incrustate cu pietre pretioase, cantareau 1.697 kg!

Aristocratii si bogatasii persi erau renumiti pentru eleganta ostentativa si fastul

excesiv pe care il afisau in imbracaminte si bijuterii. Nobilii purtau parul lung si
ingrijit ondulat, iar barba de asemenea; apoi cercei grei cu pietre scumpe, lanturi
de aur si bratari de argint. Deosebit de luxoasa era imbracamintea celor zece mii
de ostasi din corpul"nemuritorilor": splendide vesminte de brocart, tunici cu
maneci largi si garnisite cu pietre semipretioase. Armele, de asemenea:
extremitatea inferioara a lancilor a noua mii dintre "nemuritori" era din argint
masiv, iar lancile celorlalti o mie (deci ale ofiterilor) era din aur masiv.

Acelasi gust si fast se noteaza si in obiceiurile, traditiile si la serbarile persilor.

Sarbatoarea religioasa dedicata zeului soarelui Mithra – sarbatoarea oficiala cea

mai importanta – era si sarbatoarea Anului Nou. Cu aceasta ocazie regele
organiza si prezida sacrificii si ceremonii solemne; dupa care participa la
banchetul la banchetul care era urmat totdeauna de spectaculoase dansuri sacre
si de dezlantuite betii. La aceasta sarbatoare persii obisnuiau sa-si faca daruri
unii altora, in familii se aranjau ospete, servitorii capatau haine noi, soldatii
primeau o solda in plus, supusii aduceau si ei daruri satrapilor si nobililor; la
sfarsitul ospetelor grandioase la curte, regele daruia saracilor cantitati de
mancare si de bautura ramase neconsumate.

Sarbatoarea cu caracter laic cea mai importanta era seara de ajun a Anului Nou,
cand familiile si prietenii se adunau in jurul celei mai copioase mese pe care si-o
puteau permite. In alte ocazii, cand sarbatoreau o veste buna sau un eveniment
familial fericit, persii obisnuiau sa iasa si sa imprastie pe strazi ramuri de mirt. In
schimb, in ocazii triste (o infrangere militara, sau la moartea unui rege) isi radeau
parul si barba, isi sfasiau vesmintele, iar cailor le taiau coama.

Rudimentare cunostinte stiintifice

Contributia persilor in domeniul stiintei a fost – pana la o data tarzie, sec. V e.n.
– neinsemnata. Cel putin, nu ni s-au pastrat texte stiintifice, nimic care sa ne dea
vreo indicatie asupra unor principii, conceptii sau macar simple cunostinte
 stiintifice. Exceptie fac doar cateva incidentale si vagi aluzii din Avesta la
domeniul medicinei, dar fara nici un amanunt privind practica medicala.

Tot ceea ce stim este ca medicina era practicata – cel putin la inceput – de preoti
intr-o forma in care predomina vrajitoria; ca, incepand din sec. IV i.e.n., medicii
persi – ale caror onorarii erau stabilite de lege (ca in Codul lui Hammurabi)
tinandu-se seama si de conditia sociala si economica a bolnavului – erau
organizati in corporatii; si aici medicii se imparteau, ca la greci, in trei categorii;
cei care "foloseau cutitul", chirurgii, cei care tratau cu ajutorul plantelor, adica
medicii propriu-zisi, si cei care vindecau cu cuvantul, adica magicienii si vrajitorii.
Acestia din urma erau mai pretuiti decat toti.

Se mai cunosteau apoi unele preocupari, sporadice si vagi, de organizare a

calendarului – si cam atat. In schimb persii s-au servit de cercetarile si de
rezultatele prestigioase a Babilonului; precum si – inca din sec. VI i.e.n. – de
contributia invatatilor, mai ales a medicilor, veniti din Grecia.

Dar in domeniul tehnicii, persii au avut realizari demne de mentionat. Astfel:

pentru irigarea terenurilor ridicau apa din rau pana la nivelul orgoarelor cu
ajutorul rotii prevazute pe circumferinta cu un sistem de galeti: o inventie – in uz
si azi in unele tinuturi orientale – care se considera ca apartine persilor.
Apeductele lor aduceau apa prin conducte subterane – pentru a o feri de
evaporare si a o pastra curata – pana in bazinul-rezervor. Iar modul lor de
prelucrare a metalelor, de confectionare a obiectelor de ceramica dovedeste o
tehnologie foarte inaintata pentru acele vremuri.

Mai tarziu, stiinta persana s-a afirmat in primul rand prin prestigiul medicilor. In
sec. V e.n. exista la Gonde Sahphur o scoala de medicina care a avut o
importanta deosebita in dezvoltarea stiintei medicale arabe. In acest centru
stiintific – o adevarata academie, - pe langa invatamantul medical si practica
clinica, s-au tradus in siriana si persana lucrari de medicina grecesti si indiene.

Oamenii de stiinta persani care in secolele VII-VIII trecusera la Islam si

adoptasera limba araba au avut un rol considerabil in introducerea patrimoniului
culturii elenistice in civilizatia islamica: prin traducerile lor de opere medicale,
juridice, teologice ei au pregatit limba araba pentru noul sau rol de transmitere a
stiintei grecesti. Atat prin aceasta activitate cat si prin cea de cercetari personale,
oamenii de stiinta persani vor fi integrati in mare miscare stiintifica si culturala
araba – sau, mai precis: islamica.

Arta persana. Arhitectura

O contributie de o relativa originalitate au adus persii si in arta.

Arta persana este in cea mai masura de import, o arta in care sunt amalgamate
conceptii, stiluri, motive si tehnici extrapersane, - o arta compozita. In ansamblul
culturii persane arta detinea un rol secundar. Situat intre doua lumi, a Orientului
si a Occidentului, mentinandu-se in contact permanent cu arii diferite de cultura,
vechi si originale, Imperiul persan a imprumutat elemente diverse de la fiecare,
fara sa reuseasca (in general vorbind) sa le si contopeasca, sa le reelaboreze
intr-o sinteza de reala si valoroasa originalitate.

Sub acest raport contributia persana mai de relief este limitata la domeniul
arhitecturii.

Dar in aceasta arhitectura lipsesc templele. De asemenea, lipsesc mormintele

monumentale – in afara mormintelor regale sapate in stanca. Templele lipsesc,
pentru ca vechii persi considerau ca zeului apartinandu-i toata lumea nu trebuie
sa fie inchis in cadrul unor cladiri. Se multumea numai cu altare de mici
dimensiuni, cum ar fi altarul pe care era intretinut permanent focul sacru, in
apropierea caruia se afla altarul considerat adevarat, cel pe care se oficiau
sacrificiile.

Impresionante in schimb erau palatele regale. Pentru constructia lor se aduceau

din alte tari materialele si mesterii, in special din Egipt, India si Grecia. Primii regi
ai Persiei isi construisera drept palate niste locuinte din lemn de cedru si de
chiparos, cu exteriorul invelit in placi de metal. Mai tarziu, palatele regale au fost
construite pe o esplanada inaltata la 6 m si chiar pana la 15 m, lunga de circa
500 m si larga de 300 m.

Monumentul prin excelenta al epocii ahemenide este palatul de dimensiuni

colosale. Palatul lui Darius din Persepolis era inaltat pe o terasa rectangulara
(cladita din blocuri mari de piatra) avand laturile de 530 m si 330 m. Arhitectura
era babiloniana, cu curti interioare si cu lungi coridoare in exterior unde soldatii
garzii faceau de paza. Partea principala a cladirii o constituia sala tronului,
patrata, cu latura de 43,5 m, al carei plafon din lemn de cedru era sustinut de
coloane zvelte si canelate – inalte de 20 m si cu un diametru de 1,6 m, - in
numar de 362 (=1296). Rolul preponderent pe care il detinea coloana deosebea
arhitectura persana de cea asiriana, din care s-a inspirat; caci in arhitectura
asiriana coloana ramanea doar un accesoriu arhitectural, iar nu un principal
element functional.

Dar modelul adevarat si evident al palatelor persane pare a fi fost dat de salile
hipostile egiptene, in speta de cele din Teba. Originale insa, caracteristic persane
sunt capitelurile coloanelor, - reprezentand partea anterioara a corpurilor a doi
tauri (sau licorni cu labe de leu), in pozitia de spate la spate si in genunchi, tauri
care sustineau in spinare grinzile arhitravei. Caracteristice – si provenind din zona
culturala mesopotamiana – sunt si scarile monumentale, cu rampe convergente
decorate cu basoreliefuri, cu colosi animalieri fantastici sau reali pazind intrarile.
Scara de acces a palatului din Persepolis – larga de 7 m si cu 106 trepte – ducea
la o a doua terasa, terasa propileelor si a "salii celor o suta de coloane" (inalte de
20 m fiecare). Ansamblul avea dimensiunile colosale ce aminteau de templul
egiptean din Karnak.

In epoca Arsacizilor apare in arhitectura persana o noutate care va dura in Iran

pana azi: bolta in leagan, imensa ca dimensiuni, deschizandu-se pe fatada
cladirii. Mai tarziu, arhitectura sassanida se va caracteriza prin masivitate si prin
folosirea cupolei.
 In mai mica masura apartin arhitecturii mormintele regale rupestre, inspirate –
cum s-a spus – din hipogeele egiptene. Fatada grotelor artificiale este in asa fel
cioplita in stanca incat sa se scrie intr-o suprafata de forma unei cruci grecesti.
Interiorul este foarte simplu, de dimensiuni reduse, compus dintr-un vestibul si o
camera funerara. Incaperile sunt lipsite de orice element ornamental. Intreaga
atentie este acordata exteriorului: cele patru coloane de la intrare sustin o
cornisa deasupra careia basoreliefurile desfasurate in doua zone suprapuse il
reprezinta pe regele defunct inconjurat de supusi si binecuvantat de Ahura
Mazda, in fata altarului pe care arde focul sacru.

Sculptura

Arta persana este o apoteoza a monarhiei. Basorelieful, in special, este conceput

si realizat in scopul de a exalta ideea de monarhie absoluta si persoana
monarhului. Apare si aici modelul asirian; cu deosebirea ca linia vesmintelor, a
drapajului, este mai delicata decat in basoreliefurile asiriene. Varietatea de figuri,
de atitudini, de miscari, este sensibil mai redusa decat in basorelieful asirian.
Artistul persan urmarea sa puna in evidenta nobletea conceptiei si sa creeze un
efect grandios. Ca urmare, leii sculptati de el sunt de un realism si de o forta mai
reduse decat ale leilor din basoreliefurile asiriene, dar sunt mai decorativi. Taurii
inaripati impun mai putin din salbatica lor forta animalica decat cei din
reprezentarile artistice asiriene, - in schimb au mai multa eleganta si armonie a
formelor. Cu toate acestea, desi este mai calma, mai lipsita de forta, de
dinamism si de varietate, arta epocii ahemenide ramane mult debitoare celei
asiriene.

Intalnim in basoreliefurile persane aceleasi motive ca in basoreliefurile asiriene:

lungi siruri de soldati din suita regelui (celebra este "friza arcasilor" din palatul
regal de la Suza, aflata azi la Louvre), de supusi aducand tributul, de prizonieri
de razboi, de lei, de animale fantastice, - de obicei tauri inaripati cu cap de om.
Apoi, regele luptand cu un taur salbatic, regele ucigand un monstru, regele
protejat de divinitate, regele inconjurat de curteni, regele primind omagiul
supusilor sai…Totul lasa pana la urma o impresie de raceala si de monotonie.
Figurile par a fi toate la fel, corpurile sunt dispuse toate in aceeasi directie si in
aceeasi atitudine. Dar, privite cu atentie, se observa ca sculptorul a realizat,
totusi o oarecare varietate – prin reprezentarea unor detalii caracterizante: in
port, in incaltaminte, in obiecte aduse in dar sau ca tribut. Aceste amanunte
indicau si locurile de origine ale personajelor respective – care deci nu apar ca
fiind aceeasi, chiar daca atitudinile lor sunt identice (sau aproape aceleasi).

Regele insusi este reprezentat doar in trei atitudini: sau de adoratie in fata unui
altar al focului sacru; sau ucigand lei, tauri ori monstri fantastici; sau stand pe
tron, intr-o mana tinand sceptrul, in cealalta o floare, iar in spate un servitor
tinandu-i deschisa umbrela. Un singur scop urmareste artistul persan:
preamarirea regelui si a regalitatii.

Persii au introdus in sculptura un motiv nou: al zeului-calaret omorand o fiara, de

pilda un crocodil. Motivul acesta urma sa simbolizeze lupta dintre Bine si Rau.
Dar si acest simbol fusese schitat cu mult inainte in Babilon, semnificand victoria
ordinei asupra haosului primordial, a zeului Marduk asupra zeitei Tiamat.
 Arta figurativa persana nu manifesta un interes adevarat pentru aspectele vietii
reale. Scenele n-au nici un fond de natura, nici o indicatie in asa fel determinata
incat sa poata fi localizate. Artistul reprezinta excelent animalele (dar nu si
dinamismul unei scene de vanatoare). In schimb figurile umane (niciodata figuri
feminine decat la o data tarzie, foarte rar si numai in artele secundare, de
exemplu in miniaturi) sunt redate static, imobilizate intr-o poza conventionala si
avand o expresie impasibila. Conventiile domina: persoana regelui este figurata
in dimensiuni disproportionate in raport cu cei din jurul sau, personajele nu sunt
grupate, ci intr-un mod regulat aliniate. Compozitia ansamblului respecta o
simetrie rigida, predomina absolut caracterul simbolic si stilul hieratic, iar in
reprezentarea unui eveniment artistul se fixeaza asupra unui singur moment; nu
procedeaza ca artistul roman care "nareaza", care reda simultan o suma de
momente, o continuitate, o relatie intre episoade.

Literatura

In literatura – domeniu in care Persia islamica isi va aduce marea contributie la

tezaurul culturii universale, - prima capodopera este Avesta. Este cartea sacra a
stravechilor persi, atribuita insa lui Zoroastru, - datand din epoca ahemenida, dar
redactata sub sassanizi. Cuprindea initial 21 de carti, din care au ramas una
singura completa, plus alte patru incomplete. Materia Avestei era variata: texte
liturgice, cuvantarile lui Zarathustra, texte teologice, de legislatie, de morala,
rugaciuni pentru diferite ocazii, fragmente de legende, o profetie asupra
sfarsitului lumii, precum si 21 de psalmi. Pe langa importanta sa documentara,
fundamentala pentru religia, cultura si civilizatia persana antica, Avesta are si o
valoare literara, tocmai prin acesti psalmi, care amintesc de poezia Vedelor.

Reactia nationala persana care a caracterizat perioada sassanida a determinat si

o reluare entuziasta a vechilor traditii epice populare. Din aceasta epoca dateaza
numeroase povestiri, din care insa au ramas numai doua. Prima, Istoria lui
Zarer (din sec. IV; dar materia povestirii este mult mai veche) nareaza un episod
din timpul unui razboi in care comandantul suprem Zarer, fratele regelui, cade in
lupta; moartea lui va fi razbunata de fiul sau. A doua (scrisa catre anul
650), Cartea vitejiilor lui Ardasir, fiul lui Papak , este un mic roman sau povestire
istorica, in care datele reale ale biografiei renumitului rege sassanid se impletesc
cu gratioase elemente de fantezie. Ambele naratiuni au fost utilizate mai tarziu
de Ferdousi in epopeea sa Cartea Regilor.

Dupa invazia arabilor, timp de aproximativ trei secole limba oficiala a

administratiei, cultului si literaturii, limba intelectualilor, a istoricilor si a oamenilor
de stiinta. La tara, insa, poporul a continuat sa compuna in dialectele sale diferite
poeme lirice, sau poeme epice cu subiecte eroice, istorice ori legendare. S-au
pastrat asemenea texte datand din secolele VII si VIII.

Renasterea literaturii nationale persane a avut loc in secolele X-XI, in timpul

dinastiei persane a Samanizilor. Acestia au creat in capitala lor Buhara un
puternic centru cultural, stiintific si literar. S-a inceput acum sa se traduca in
limba persana cronici, marturii despre vechii regi iranieni. Din aceste surse
datand din sec. IV – texte care nu ni s-au pastrat – s-a inspirat marele poet
Ferdousi (934-1025). Monumentala sa epopee Cartea Regilor de aproximativ
 120.000 de versuri, este o reconstituire poetica a intregului trecut legendar si
istoric al persilor.

Genul epic a fost cultivat si de Nezami (cca. 1141-1209). Din cele 5 mari poeme
epice ale sale primul loc il ocupa Cele sapte chipuri, povestea nefericita de
dragoste a doi tineri. Poemele epice ale lui Nezami evoca romanul cavaleresc
european medieval, avand insa o profunzime de gandire, un simt al socialului si o
fundamentare psihologica superioara. Nu lipseste din opera lui Nezami nici nota
mistica (de exemplu in amplul poem Comoara tainelor).

De o mare popularitate, constatata pana in zilele noastre, s-a bucurat Omar

Khayyam (cca. 1050-1123), poet, liber-cugetator si unul din cei mai de prestigiu
oameni de stiinta ai Orientului medieval (stralucit matematician, astronom,
fizician, medic si filosof, autor a numeroase opere stiintifice scrise in limba
araba).

Printre marii poeti persani se numara si Saadi (cca. 1213-1292), un exponent

ideologic al paturilor sociale mijlocii. Capodoperele sale sunt Livada cu
fructe si Gradina cu flori. Mai celebra, ultima este o suita de poeme in proza
ritmata in care sunt enuntate aforisme, precepte morale, sfaturi practice si de
conduita, precum si consideratii morale – ceea ce transforma aceasta capodopera
si intr-o oglindire a vietii epocii – asupra oamenilor si starilor de lucru din jurul
sau.

Desi a fost un timp poet de curte, totusi in poezia lui Hafez nu se intalneste
obisnuitul ton preaplecat si laudativ al curteanului. Imaginile sale, metaforele,
alegoriile, par a apartine la prima vedere unei viziuni mistice. In realitate opera
sa abunda in momente de scepticism religios, de erezie si chiar de blasfemii.
Hafez nu-i cruta pe preoti, pe predicatori, pe bigoti, ironizand sau satirizand
vehement, formalismul gol, ipocrizia si minciuna. In poezia sa se percep tonuri
care il amintesc pe Omar Khayyam, fara insa a ajunge pana la nihilismul si la
scepticismul acestuia.

Persia-Cadrul geografic si istoric, Organizarea militara si

administrativa, Societatea persana, Regalitatea,
Agricultura, Mestesugurile, Arta persana
Cuprins:
Cuprins: 1

Cadrul geografic si istoric 1

Organizarea militara si administrativa 1

 Societatea persana. Regalitatea 2

Agricultura. Mestesugurile 3

Comertul. Transporturile 4

Dreptul. Justitia 5

Familia 5

Viata cotidiana 6

Rudimentare cunostinte stiintifice 6

Arta persana. Arhitectura 7

Sculptura 8

Literatura 8

Cadrul geografic si istoric

Cuprins intre fluviile Tigru si Indus, Marea Caspica, Golful Persic si Oceanul Indian,
podisul iranian se intinde pe o suprafata de trei milioane de kilometri patrati. Pe acest
teritoriu s-au incrucisat – inca dea cum patru mii de ani – numeroase drumuri
comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India si China, pe de alta
parte cu tarile din bazinul rasaritean al Mediteranei. In acest spatiu s-au nascut, s-au
dezvoltat, s-au infruntat regate, imperii si civilizatii diverse. Istoria Persiei a fost strans
legata – in antichitate si in perioada de inceput a Evului Mediu – cu istoria Asiriei si
Babilonului, a Egiptului, Greciei si Romei, a Bizantului si Islamului. Zona prin excelenta
de contacte intre Orient si Occident, Persia a receptat si a asimilat, a transmis sau a
intermediat experienta istorica a multor popoare din jur, creand ea insasi si difuzand
forme culturale si de civilizatie originale.

Clima podisului iranian era marcata de contraste mari de temperatura. In linii mari,
jumatatea de sud a podisului era favorabila agriculturii si pomiculturii, in timp ce partea
nordica – o imensa stepa, cu prea putine oaze – avea un teren bun doar pentru pasuni.
Pe langa fauna actuala, in antichitate mai traiau aici si tigri, ursi si o specie de lei, mai
mici insa si mai putin periculosi decat speciile de azi. Muntii care inconjoara podisul din
aproape toate partile erau bogati in minereuri de fier si plumb, in diorit si alabastru;
desertul centre – in zacaminte de sulf; iar vaile raurilor – in pietre semipretioase.

Primele asezari omenesti sunt atestate arheologic pe podisul iranian chiar din mileniul al
V-lea i.e.n. Spre sfarsitul mileniului al IV-lea i.e.n. s-au inregistrat aici miscari masive de
populatii nomade (bine cunoscute in istoria antica a Orientului Apropiat: elamiti, gutti,
kasiti etc.) care, coborand din regiunile muntoase, isi indreptau turmele spre bogatele
campii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni in
care incepeau sa migreze numele Aryanam, “tara arienilor” – ceea ce inseamna “a
nobililor”; de unde, denumirea tarii de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominatiile
succesive: araba, mongola si turca) a fost schimbata in Persia.
Organizarea militara si administrativa

Principalii stalpi ai prestigiului si fortei Imperiului persan au fost armata si administratia.

Tocmai acestea si sunt domeniile – alaturi de cel al religiei – in care persanii si-au adus
contributia lor originala in istoria civilizatiei si culturii.

Regii mezilor au folosit experienta si organizarea militara a asirienilor, creand

detasamente speciale de lanceri, de arcasi si de calareti. Cirus I n-avea o armata
nationala, ci o armata de mercenari, recrutata din randurile popoarelor supuse, armata
ale carei detasamente erau conduse de ofiteri din tarile respectivilor soldati. Regii
persani isi aveau o garda personala formata din 4 000 de pedestrasi si calareti, toti din
randurile nobilimii. Singurul corp de armata permanent il formau 10 000 de calareti de
elita, care purtau numele de “nemuritori” (in sensul ca numarul lor trebuia sa ramana
fix, acelasi).

Forta armatei persane consta in cavalerie. Calaretii – recrutati din randurile nobilimii –
erau inarmati cu o sabie dreapta, buzdugan, secure si un fel de lasso. Urmau arcasii,
calareti care trageau din fuga calului, - o tactica a carei mare eficienta s-a dovedit in
luptele contra detasamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcasilor
care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefantilor. Masa mare de
pedestrasi – tarani prost inarmati – nu conta prea mult. Detasamentele de cavalerie
grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate intr-un fel care le asigura o
extraordinara forta de soc. De pe tronul sau, inconjurat de steaguri si protejat in
mijlocul corpului de cavalerie grea, regele in persoana conducea operatiile militare.

Persanii practicau tactica replierii, retragandu-se in fata inamicului dupa ce ardeau totul
in urma lor, sau dupa ce provocau inundatii. Inainte de inceperea unei batalii avea loc
ceremonia purificarii rituale si a invocarii cerului. Pentru a se cunoaste exact pierderile
suferite, fiecare soldat depunea la inceputul luptei o sageata intr-un cos; la sfarsitul
luptei fiecare isi lua inapoi sageata; numarul sagetilor ramase indica numarul celor ucisi.

Daca in materie de stiinta militara persanii nu erau intru nimic inferiori romanilor,
acelasi lucru se poate spune si in ce priveste organizarea administrativa a tarii.

Darius si-a impartit imperiul in 23 de provincii (numar la care s-au adaugat apoi alte
trei), avand in frunte fiecare cate un guvernator, numit satrap (“ingrijitorul tarii”). Ales
de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai inalte familii nobile, el raspundea
direct in fata regelui. Satrapul raspundea si de perceperea darilor care erau stabilite de
la caz la caz, cu o mare precizie. Raspundea de recrutarea oamenilor in timp de razboi
(cand era decretata mobilizarea totala), precum si de administrarea in provincia sa a
justitiei. Alaturi de satrap – in sarcina caruia deci cadea exclusiv administratia civila –
era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzand direct numai de rege.
Pe langa un inalt functionar insarcinat cu perceperea darilor, satrapul mai avea alaturi si
un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a tine legatura direct cu casa regala.
In sfarsit, pe langa contactul permanent si direct cu guvernatorul militar, regele isi mai
avea (pentru a-i controla pe satrapi si pentru a le verifica obedienta) si un corp speciali
de inspectori, numiti “urechile regelui”. Acestia vizitau o data pe an – sau inopinat, chiar
de mai multe ori – satrapiile spre a controla gestiunea; in caz de nevoie puteau dispune
si de forta armatei. In perioada arsacizilor functia de satrap a devenit
in general ereditara.

Populatia persana propriu-zisa – de aproximativ o jumatate de milion abia – era scutita

de darile mari; in schimb asupra ei grevau sarcinile administrative si indatoririle de ordin
militar. Pentru a face fata imenselor cheltuieli (ale armatei, curtii regale, aparatului
birocratic, lucrarilor publice, si altele) statul dispunea de diferite resurse: veniturile
proprietatilor funciare nesfarsite ale casei regale, monopolul de stat al minelor, taxele
vamale, prada de razboi, taxele si impozitele interne, tributul platit de tarile supuse s.a.
Impozitele erau stabilite – in functie de zona geografica si de recoltele obtinute – pe
genuri de proprietati (pe casa, pe gradina, pe vite, etc.) Cei lipsiti de proprietati funciare
plateau taxe personale fixe, anuale; dar si taxe extraordinare: cu ocazia nasterii unui
copil, pentru o casatorie, s.a.

Societatea persana. Regalitatea

Organizarea societatii persane a ajuns – in perioada sassanida – la o ierarhie foarte

precisa si rigida.

Intreaga viata si civilizatie persana era structurata in functie de pozitia proeminenta a

aristocratiei. Societatea era impartita in patru clase, inchise; trecerea dintr-o clasa in
alta de era – cu extrem de rare exceptii – imposibila. Aceste clase erau: a preotilor, a
militarilor, a functionarilor si a poporului. In interiorul acestor clase existau diverse
subdiviziuni. De pilda, in clasa functionarilor erau inclusi si scribii, si astrologii, si poetii
de curte; in randul poporului intrau nu numai taranii, ci si negustorii si mestesugarii. In
acest sistem nu erau considerati si sclavii de razboi (sclavia rezultata din vanzarea
copiilor sau a debitorului nu exista in Persia), care n-au avut nici un rol important in
viata economica.

Clasa preotilor se bucura nu numai de prestigiul pe care i-l conferea functia sa

spirituala, ci si de o mare influenta in viata sociala si economica; o influenta cu atat mai
mare cu cat ea dispunea de considerabile proprietati imobiliare si de venituri provenite
din donatii, precum si dintr-un fel de “amenzi religioase” pe care la aplicau, arbitrar,
celor “care pacatuisera”. Preotii erau organizati intr-o ierarhie precisa si complexa,
conducandu-se dupa legile lor proprii, si deci formand un fel de stat in stat. Prin pozitia
sa sociala si puterea sa economica, prin atitudinea, atributiile si intreaga sa activitate,
clerul – care in epoca ahemenida a devenit cler al religiei de stat – servea puterea
politica centralizata.

Clasa conducatorilor militari si clasa inaltilor functionari ai statului proveneau din

randurile aristocratiei. In sanul acesteia, locul de frunte il ocupau “cele sapte familii”.
Nobilii mari proprietari de pamanturi se bucurau de o serie de privilegii ereditare. (Intr-
un timp ajunsesera chiar sa fie ei cei care il alegeau pe rege). Existenta lor era impartita
intre razboaie, vanatoare, banchete si placerile haremului. Cu timpul – in epoca
sassanida – obiceiurile s-au mai rafinat; nobilii s-au pasionat pentru jocul de sah si
pentru diferite jocuri cu mingea; totodata insa cultivau si poezia, muzica si chiar
stiintele. Marii nobili, latifundiari, traiau in capitala, in anturajul de curte. Nobilimea
mijlocie traia pe proprietatile ei. In ce priveste mica nobilime, aceasta nu se deosebea
prea mult de “capeteniile satelor”. Toti nobilii insa, din toate categoriile, se considerau
vasali ai regelui.
Taranii – “oamenii liberi” – erau liberi numai in teorie; practic, ei erau iobagi, supusi
numeroaselor corvezi si platii dijmelor. De asemenea servituti erau scutiti numai cei o
jumatate de milion de locuitori din provincia Fars, considerati persii “puri”. Taranii erau
legati de pamanturile pe care traiau, putand fi vanduti unor noi proprietari odata cu
mosiile pe care traiau si lucrau. Printre celelalte sevituti, taranii aveau si obligatia de a
presta serviciul militar in timp de razboi, ca pedestrasi; ei trebuiau sa-si procure singuri
echipamentul si armamentul, fara sa primeasca nici o solda si nici o alta recompensa.
Populatia modesta a oraselor (de exemplu, mestesugarii si negustorii) era mai
avantajata: platea doar taxele personale, asemenea taranului, in schimb era scutita de
a presta serviciul militar.

Intr-o vreme – in epoca sassanida – statul persan cautase sa se intereseze de situatia

muncitorilor, reglementand conditiile de munca si cuantumul salariilor. Salariile erau
precis fixate, - si diferentiate in functie de varsta, de sex si de calificare. Se pare ca ar fi
existat chiar si centre de angajare a muncitorilor (cel putin pentru lucrarile publice).

In varful piramidei sociale trona regele, monarhul absolut. In contextul istoriei

antichitatii, ideea monarhiei de mandat si de drept divin nu este o idee noua. Nu e noua
nici ideea ca indatorirea regelui este sa iubeasca adevarul si dreptatea, sa vegheze
asupra aplicarii legilor si sa-l protejeze pe cel slab si asuprit. Aceste prescriptii – asupra
carora Codul lui Hammurabi insista in mod deosebit – se gaseau formulate si in doctrina
regalitatii Egiptului antic. Dar nicaieri acestea nu sunt exprimate cu atata claritate si
intr-un mod atat de staruitor ca in declaratiile regilor persani: “Eu am iubit dreptatea si
am urat minciuna; am vrut sa nu se faca nici o nedreptate vaduvei si orfanului; l-am
pedepsit cu asprime pe cel mincinos; dar pe cel care a muncit cinstit, l-am rasplatit”  –
afirma cu mandrie intr-o inscriptie Darius. De asemenea, monarhul persan tinea sa fie
considerat si trebuia sa apara in ochii supusilor sai ca un model de luptator. “M-am
dovedit a fi cel mai bun calaret si cel mai bun arcas; am fost cel mai iscusit dintre toti
vanatorii; orice lucru eram in stare sa-l fac cel mai bine”  – spunea acelasi Darius.

Spre a-si spori si mai mult in ochii supusilor lumina supremei sale demnitati, dandu-i
totodata si o aura de mister, regele tinea sa ramana cat mai inaccesibil. Traia inchis in
palatele sale, nevazut nici chiar de inaltii demnitari ai curtii – decat in ocazii
exceptionale. Se in schimb de muzicanti, care erau foarte stimati, luau parte la
ceremonii si il insoteau pe rege la vanatoare. Vanatoarea era placerea aleasa a regilor
persani; vanatoarea in parcuri inchise in care erau tinuti tigri, o specie mai mica de lei,
apoi mistreti si ursi, onagri si gazele, struti si pauni.

Agricultura. Mestesugurile

Resursele economice care au alimentat colosalul edificiu politic si social al Imperiului

persan au cunoscut o evolutie fireasca de-a lungul celor patru perioade istorice, -
ahemenida (550-331 i.e.n.), elenistica seleucida (331-250 i.e.n.), arsacida (360 i.e.n. –
224 e.n.) si sassanida (224-651).

Baza economiei o constituia agricultura, marea proprietate agrara lucrata de taranii

legati de pamant si (mai putin) de sclavii prizonieri de razboi. Mica proprietate agrara s-
a pastrat mai ales in provincia Fars – regiunea de origine a dinastiei Ahemenide, - dar si
aici in proportie redusa. Se produceau cu precadere orz si grau, se cultivau maslinul si
vita de vie, se practica pe scara larga apicultura, se cresteau vaci, capre, oi si animale
de povara (cai, asini si catari). Sub ahemenizi s-a realizat pentru prima data o irigatie a
terenurilor prin canalizare si, probabil (ca in Grecia timpului), o asanare a terenurilor
mlastinoase.

In timpul dinastiei seleucide a luat o mare dezvoltare cultura multor specii de plante;
multe au trecut in aceasta epoca din Iran in Europa meridionala (bumbacul, lamaiul,
maslinul, curmalul, smochinul, pepenele galben). Acum s-a dezvoltat si tehnica agrara;
au inceput sa se practice trei asolamente anuale de cultura, au aparut noi procedee de
irigatie si noi metode de cultivare a vitei de vie. Marile proprietati (ale coroanei, ale
templelor, ale nobililor) au fost fractionate spre a fi distribuite oraselor sau coloniile
militare. Ca urmare, multi tarani legati de pamant au devenit arendasi, iar cei de pe
pamanturile daruite oraselor au devenit tarani liberi: aceasta a fost marea opera politica
si sociala a epocii seleucide.

Dar sub dinastiile partilor, in perioada Arsacizilor, au aparut din nou marile latifundii.
Mica proprietate a disparut incetul cu incetul, taranii si-au pierdut libertatea, devenind
tot mai oprimati de marii proprietari. Se noteaza acum progrese in zootehnie, nu insa si
in tehnica agricola. Este perioada cand din China s-au adus piersicul, caisul si viermele
de matase; iar din India, trestia de zahar.

Si in epoca sassanida baza economiei a continuat sa ramana agricultura. Nu s-a

inregistrat insa acum decat o agravare a situatiei taranului. Trecerea spre modul feudal
de productie devine tot mai evidenta: pe proprietatea nobilului domina sistemul
economiei inchise, taranul produce tot necesarul consumului pentru stapanul sau, de la
grau, carne si untdelemn, pana la vin si fructe.

Mestesugurile au inceput sa ia o dezvoltare la orase inca din epoca ahemenizilor; pe

marile mosii insa productia artizanala incredintata servilor a continuat. Latifundiile isi
aveau propriii lor mestesugari (dulgheri, tamplari, fierari, tesatori, morari, etc.).
Mestesugarii din orase lucrau, de pilda articole de imbracaminte, dar si bijuterii si
vesela, de bronz, argint si aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de
materii prime, obtinute si din import, de care dispunea imperiul. Lemnul era adus in
special din Asia Mica, Liban si India; iar metalele (arama, fierul, aurul), din Cipru si
Palestina, din Liban si Asia Mica, din zonele nordice ale Mesopotamiei sau din regiunea
Caucazului meridional. Carierele din muntii Elamului furnizau cantitati suficiente de
marmura pentru constructia palatelor regale. Minele din Khorassan erau bogate in
pietre semipretioase, in special turcoaza si cornalina.

In timpul dinastiei Seleucide, olarii, tesatorii, incizorii si cizelatorii si-au intensificat si si-
au perfectionat productia. Alte mestesuguri s-au perfectionat sub dinastia Arsacida,
pielaria, productia de arme si a obiectelor de sticla. In epoca sassanida statul nu se
ingrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un control sever si asupra atelierelor
particulare – care produceau articole necesare in primul rand curtii, armatei si
administratiei, - stabilind preturile produselor si salariile lucratorilor. De remarcat faptul
ca in aceeasi epoca sassanida au inceput sa se constituie anumite corporatii de
mestesugari, - un fenomen care, prin intermediul arabilor, se va transmite Europei
medievale.

Comertul. Transporturile
Practica comertului nu era tinuta de persani in mare cinste; de aceea comertul a ramas
aici, in mare parte, pe mana strainilor – babilonieni, evrei, armeni sau fenicieni.

Comertul persan a fost puternic stimulat, inca din epoca ahemenizilor, datorita realizarii
unitatii politice a intregului Orient Apropiat sub persani, impartirii imperiului in satrapii
conduse de o administratie centralizata, crearii unei bune retele de transport si
comunicatii, sistemului perfect de stabilire si percepere a taxelor si impozitelor, precum
si afluxului de aur si argint in cantitati imense in trezoreria statului. Considerabil
stimulat a fost comertul persan si de introducerea pe tot teritoriul imperiului a unui
sistem unic de masuri si greutati, si mai ales, prin introducerea monedei. Moneda mica
de argint aparuse inca din sec. VII i.e.n.; dar adevaratul sistem monetar bimetalic (cu
monede de aur si argint) dateaza din secolul urmator, cand regele Cresus l-a introdus in
tara sa, in Lidia, si dupa ce apoi – la sfarsitul aceluiasi secol al VI –lea i.e.n. – Darius l-a
adoptat si in imperiul sau.

Gratie avantajelor incalculabile pe care le prezenta acest sistem monetar, Persia a putut
stabili, inca de la inceputul imperiului, relatii comerciale externe de o extindere
geografica (din Grecia pana in India si Ceylon) si de un volum de schimburi
necunoscute pana la acea data. Negustorii persani din timpul Ahemenizilor au ajuns
pana in regiunea Dunarii si a Rinului. Navigatorii intreprindeau mari calatorii de
explorare, de la gurile Indusului pana in Egipt, ajungand mai tarziu chiar pana in zona
Gibraltarului. In secolele VI-V i.e.n. volumul schimburilor comerciale a atins nivelul cel
mai inalt: Persia importa vase de bronz si obiecte de podoaba din Egipt, ambra din
regiunile nordice, spade si scuturi din tinuturile Marii Egee, tesaturi din Corint, Milet si
Cartagina.

Interesant de notat este faptul ca aparitia si raspandirea monedei a favorizat si

dezvoltat comertul bancar. Acest fel de activitate era cunoscut in Mesopotamia inca din
mileniul al II-lea i.e.n.; dar in Persia, deosebirea era ca in timpul dinastiei Ahemenide
“bancile” nu apartineau statului, ci in aceasta epoca se infiintasera aici adevarate
“banci” particulare.

Sub Seleucizi, Persia exporta articole de imbracaminte si obiecte de podoaba, fier si

cupru, plumb si pietre semipretioase, covoare si caini de rasa, - importand, printre
altele, aur in mare cantitate din India, Armenia si regiunea Caucazului. Regii seleucizi
acaparasera aproape toate bogatiile tarii, organizand un aparat fiscal centralizat extrem
de riguros. In perioada urmatoare volumul exportului a crescut, in schimb la import au
aparut articole noi: papirus, purpura. In cele din urma, au aparut elemente noi care au
dinamizat mai mult comertul “mondial” iranian. S-au format colonii stabile de negustori,
- mai ales sirieni si evrei. “Casele comerciale” exportatoare s-au specializat; negustorii
angajati in comertul interior de asemenea. Dar fenomenul cel mai important a fost
aparitia “politei”, intr-o forma noua. Cu toate acestea, in epoca sassanida comertul
exterior persan a stagnat din cauza ca statul, stapan pe importante monopoluri si
impunand o fiscalitate excesiva, intervenea prea mult in afacerile negustorilor, ceea ce
impiedica mult functionarea normala a liberului schimb.

Un progres cu totul remarcabil l-au inregistrat si mijloacele de transport de-a lungul

perioadelor celor patru dinastii.
 In timpul primei dinastii persane au fost pietruite portiunile de drumuri
deteriorate de intemperii. In sec. IV i.e.n. s-a inventat un mijloc de protectie a copitelor
animalelor de povara, constand dintr-un invelis de arama, sau confectionat din par de
capra ori de camila. (Potcoava va fi inventata in sec. II sau I i.e.n.). In acest timp
constructorii din diferitele regiuni ale imperiului au construit nave cu o capacitate de
200-300 tone incarcatura (sau nave fluviale de 100-200 tone), corabii cu panze si vasle
care puteau parcurge pana la 80 de mile marine intr-o zi.

Sub a doua dinastie s-au organizat expeditii maritime de explorare. O mare flota
avand baza in Golful Persic asigura legaturile cu Marea Rosie inspre vest; iar sper est,
cu Oceanul Indian. Drumurile pe uscat erau bine intretinute. Paza era asigurata de
puncte militare fixe. Caravanele care strabateau desertul aveau la dispozitie hanuri si
rezerve de apa potabila. Toate aceste conditii asigurau deplasari si transporturi cu o
rapiditate care nu va fi depasita – in nici un punct al globului – pana la aparitia masinii
cu vapori.

Dreptul. Justitia

In regimul monarhic absolutist de tipul despotismului persan regele era unica

sursa a dreptului. Hotararile lui deveneau legi imuabile; legi care, pretinzandu-se ca ii
erau “inspirate” de zeul suprem Ahura Mazda, insemna ca exprimau insasi vointa
divinitatii. In consecinta, a incalca hotararea regelui (deci legea) insemna o grava crima
de-a dreptul contra religiei, o jignire intolerabila adusa chiar divinitatii.

Ca urmare, n-a existat un cod de legislatie persana compact si organic, stabil si

unic. Cand Darius s-a gandit – cel dintai – sa dea statului sau o armatura legislativa
adevarata, el a pus sa i se consemneze hotararile pe tablite de arama, pe stele de
piatra sau pe papirus, - documentele care erau trimise apoi spre cunostinta in diferite
puncte ale imperiului. (Dar popoarele supuse isi pastrau propria lor legislatie).
Hotararile-legi ale lui Darius par sa fi fost inspirate adeseori de Codul lui Hammurabi, pe
care consilierii regelui persan il cunosteau demult.

Textele legilor hotarate de rege erau redactate de preoti – care multa vreme au
indeplinit si functia de judecatori. Mai tarziu, locul lor a fost luat de judecatori laici. La
sate, “capetenia satului” era si judecatorul local. Judecatorul suprem era regele – care
insa isi putea delega un reprezentant pentru a judeca in ultima instanta. Oricine putea
face apel la rege. Acesta tinea – in fata poporului – scaun de judecata de doua ori pe
an. (Asa procedau cel putin primii regi sassanizi). Dupa rege, venea curtea suprema de
justitie, compusa din sapte membri; apoi, numeroasele tribunale raspandite in toate
orasele mai importante ale imperiului. Tribunalelor le erau fixate anumite termene pana
la care trebuiau sa judece cauzele prezentate. Impricinatul – care nu se putea descurca
in multimea de legi ce se adunasera de-a lungul timpului – putea fi sfatuit de “oratorii
legii”, - un fel de avocati, care se ocupau si de intregul mers al procesului. In hotararea
pe care urma sa o ia, tribunalul trebuia sa tina seama si de persoana morala, de
trecutul si de meritele acuzatului. Judecatorii erau numiti pe viata; dar in caz de
coruptie dovedita, erau inlaturati si pedepsiti cu moartea.

Pedepsele erau in general de o cruzime pe care numai asirienii o egalasera.

Pedeapsa cea mai usoara (si care in unele cazuri putea fi inlocuita cu o amenda) consta
in lovituri de bici: intre 5 si 200. Numarul maxim de lovituri era administrat celui care
otravise cainele unui pastor (in timp ce pentru un omicid involuntar erau prevazute
numai 90 de lovituri). Legea stabilea apoi ca pentru o crima savarsita de cineva sa fie
pedepsita intreaga familie. Crimele si delictele cele mai grave erau pedepsite cu
mutilarea, cu scoaterea ochilor, cu insemnarea cu fierul rosu, sau cu moartea. Crimele
pentru care era prevazuta pedeapsa cu moartea erau: tradarea, sodomia, asasinatul,
vina de a fi patruns in viata intima a regelui, sau de a se aseza chiar si intamplator pe
tronul regal…Pedeapsa capitala era executata prin otravire, tragerea in teapa,
rastignire, spanzurare cu capul in jos, lapidar, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu
cenusa infierbantata, ingroparea de viu pana la gat, si alte asemenea orori.

Familia

Asemenea cruzimi si barbarii autorizate de dreptul persan contrastau cu

frumoasele calitati morale ale poporului. Persanii erau cunoscuti ca oameni blajini,
generosi, ospitalieri, politicosi, chiar ceremoniosi.

Regimul familial si viata de fiecare zi a familiei erau in multe privinte la un nivel

moral superior celui al altor popoare din Orientul Antic. Se mentinuse, fireste, si in
Persia poligamia – dar de consideratie si de drepturile de stapana a casei se bucura
numai una din sotii, numita “privilegiata”. In familia regala si in familiile nobililor
casatoriile intre frate si sora erau – ca in Egipt – frecvente. Casatoria se contracta prin
plata unei suma de bani parintilor logodnice. Femeia datora ascultare absoluta
barbatului ei. Pe de alta parte, ea putea sa posede bunuri materiale si sa dispuna liber
de ele; putea sa conduca treburile sotului in numele lui; putea sa circule in public cu
fata neacoperita de val. De aceste libertati se bucurau mai mult femeile sarace. Femeile
din randurile aristocratiei duceau o viata in izolare, puteau iesi numai cu fata acoperita,
nu aveau voie sa se intalneasca in public cu barbati, iar dupa ce se casatoreau nu
puteau avea nici un fel de relatii nici cu rudele lor cele mai apropiate de sex masculin.
Un regim de o severitate care explica de ce niciodata femeile nu erau reprezentate nici
in arta plastica, nici mentionate in inscriptii.

Se pastra in Persia, ca la evrei, obiceiul leviratului: daca sotul deceda fara sa fi

avut copii de sex masculin, vaduva se casatorea cu ruda cea mai apropiata. Daca insa
sotul ramanea vaduv fara sa aiba baieti (care totdeauna erau preferati fetelor), ruda lui
mai apropiata lua in casatorie pe una din fetele sau nepoatele lui: iar copilul de sex
masculin nascut din aceasta casatorie era considerat fiul si deci mostenitorul vaduvului
dupa ce acesta deceda. Daca sotul deceda fara sa fi avut o fata, cu o parte din
mostenirea lui se inzestra – se “cumpara” – o fata pentru a o marita cu o ruda
apropiata a defunctului. Daca tatal deceda si copiii lui nu ajunsesera inca la varsta
maturitatii, acestia erau pusi in tutela vaduvei. Respectarea intocmai a acestor uzante
era sever controlata de preoti. Acestia procedau la impartirea mostenirii (modalitatile
partajului erau foarte complicate); iar daca defunctul nu lasase nici o avere, preotii erau
cei care se ingrijeau de funerarii si de soarta orfanilor sai minori.

Nasterea unui copil de sex masculin era intampinata cu mare bucurie. Parintilor li
se aduceau daruri; chiar regele facea in fiecare an daruri parintilor cu multi copii. Daca
se dovedea ca copilul nu daduse ascultarea cuvenita tatalui, o parte din mostenirea ce ii
revenea de drept de la tatal sau ii ramanea mamei. De educatia copilului se ocupa
mama; iar de la varsta de cinci pana la sapte ani, tatal. Apoi copiii (celor bogati) urmau
scoala, care era tinuta de preoti fie in incinta templelor, fie la locuinta lor. In aceste
scoli studiile durau pana la varsta de 20, chiar 24 de ani. Se studiau texte din Avesta, cu
respectivele comentarii; elevii invatau scrierea cuneiforma, invatau legendele si traditiile
referitoare la zeii si la eroii iranieni capatau notiuni de religie, de medicina si de drept;
in fine, erau initiati in treburile publice si in practicile cancelariei regale.

Educatia astfel dirijata urmarea in principal sa le asigure tinerilor pregatirea

necesara in vederea viitoarelor functii administrative sau militare care ii asteptau. Iar
pentru a-l obisnui pe tanar cu viata grea a soldatului, exercitiile si instructia la care erau
supusi erau foarte dure: tinerii executau lucrari agricole istovitoare, faceau marsuri lungi
pe arsita si pe ger, calareau pe cai naravasi, erau alimentati foarte prost; sau erau pusi
sa treaca inot un fluviu, cu tot echipamentul si armamentul personal. Grecii admirau
educatia data tinerilor persani, despre care Herodot (simplificand insa lucrurile)
spune: “Tinerii persi sunt invatati trei lucruri: sa citeasca, sa traga cu arcul si sa spuna
totdeauna adevarul”.

Viata cotidiana

Locuintele erau relativ modeste, la toate nivelurile sociale. Casele erau de obicei
din caramida nearsa, de argila amestecate cu paie tocate; numai cei foarte bogati isi
puteau permite sa aiba case din caramida arsa (combustibilul fiind foarte rar).
Acoperisul era din barne din lemn peste care se intindeau rogojini acoperite cu lut.
Casele bogatilor erau construite in jurul unei curti interioare, in care se afla instalata si o
cada mare pentru apa menajera. Nobilii imitasera casele grecesti, adaugandu-le un
atriu deschis, sustinut de coloane de lemn. Pe jos, pe pamantul batut se intindeau
covoare de obicei tesute in casa.

De dimensiuni modeste erau si cele mai multe dintre palatele regale: cel al lui
Darius din Persepolis avea doar 50 pe 30 metri. In schimb cornisele usilor si ale
ferestrelor erau din marmura, peretii erau tencuiti si zugraviti in verde; iar vesela era de
o bogatie si de un rafinament artistic neintrecut in Antichitate de nici o alta tara. Cand
Alexandru Macedon a cucerit Persia, inventarul prazii insuma – printre alte comori –
pahare de aur masiv in greutate totala de 2.216 kg, iar cupele mari, incrustate cu pietre
pretioase, cantareau 1.697 kg!

Aristocratii si bogatasii persi erau renumiti pentru eleganta ostentativa si fastul

excesiv pe care il afisau in imbracaminte si bijuterii. Nobilii purtau parul lung si ingrijit
ondulat, iar barba de asemenea; apoi cercei grei cu pietre scumpe, lanturi de aur si
bratari de argint. Deosebit de luxoasa era imbracamintea celor zece mii de ostasi din
corpul “nemuritorilor”: splendide vesminte de brocart, tunici cu maneci largi si garnisite
cu pietre semipretioase. Armele, de asemenea: extremitatea inferioara a lancilor a noua
mii dintre “nemuritori” era din argint masiv, iar lancile celorlalti o mie (deci ale ofiterilor)
era din aur masiv.

Acelasi gust si fast se noteaza si in obiceiurile, traditiile si la serbarile persilor.

Sarbatoarea religioasa dedicata zeului soarelui Mithra – sarbatoarea oficiala cea

mai importanta – era si sarbatoarea Anului Nou. Cu aceasta ocazie regele organiza si
prezida sacrificii si ceremonii solemne; dupa care participa la banchetul la banchetul
care era urmat totdeauna de spectaculoase dansuri sacre si de dezlantuite betii. La
aceasta sarbatoare persii obisnuiau sa-si faca daruri unii altora, in familii se aranjau
ospete, servitorii capatau haine noi, soldatii primeau o solda in plus, supusii aduceau si
ei daruri satrapilor si nobililor; la sfarsitul ospetelor grandioase la curte, regele daruia
saracilor cantitati de mancare si de bautura ramase neconsumate.

Sarbatoarea cu caracter laic cea mai importanta era seara de ajun a Anului Nou,
cand familiile si prietenii se adunau in jurul celei mai copioase mese pe care si-o puteau
permite. In alte ocazii, cand sarbatoreau o veste buna sau un eveniment familial fericit,
persii obisnuiau sa iasa si sa imprastie pe strazi ramuri de mirt. In schimb, in ocazii
triste (o infrangere militara, sau la moartea unui rege) isi radeau parul si barba, isi
sfasiau vesmintele, iar cailor le taiau coama.

Rudimentare cunostinte stiintifice

Contributia persilor in domeniul stiintei a fost – pana la o data tarzie, sec. V e.n.
– neinsemnata. Cel putin, nu ni s-au pastrat texte stiintifice, nimic care sa ne dea vreo
indicatie asupra unor principii, conceptii sau macar simple cunostinte stiintifice. Exceptie
fac doar cateva incidentale si vagi aluzii din Avesta la domeniul medicinei, dar fara nici
un amanunt privind practica medicala.

Tot ceea ce stim este ca medicina era practicata – cel putin la inceput – de preoti
intr-o forma in care predomina vrajitoria; ca, incepand din sec. IV i.e.n., medicii persi –
ale caror onorarii erau stabilite de lege (ca in Codul lui Hammurabi) tinandu-se seama si
de conditia sociala si economica a bolnavului – erau organizati in corporatii; si aici
medicii se imparteau, ca la greci, in trei categorii; cei care “foloseau cutitul”, chirurgii,
cei care tratau cu ajutorul plantelor, adica medicii propriu-zisi, si cei care vindecau cu
cuvantul, adica magicienii si vrajitorii. Acestia din urma erau mai pretuiti decat toti.

Se mai cunosteau apoi unele preocupari, sporadice si vagi, de organizare a

calendarului – si cam atat. In schimb persii s-au servit de cercetarile si de rezultatele
prestigioase a Babilonului; precum si – inca din sec. VI i.e.n. – de contributia invatatilor,
mai ales a medicilor, veniti din Grecia.

Dar in domeniul tehnicii, persii au avut realizari demne de mentionat. Astfel:

pentru irigarea terenurilor ridicau apa din rau pana la nivelul orgoarelor cu ajutorul rotii
prevazute pe circumferinta cu un sistem de galeti: o inventie – in uz si azi in unele
tinuturi orientale – care se considera ca apartine persilor. Apeductele lor aduceau apa
prin conducte subterane – pentru a o feri de evaporare si a o pastra curata – pana in
bazinul-rezervor. Iar modul lor de prelucrare a metalelor, de confectionare a obiectelor
de ceramica dovedeste o tehnologie foarte inaintata pentru acele vremuri.

Mai tarziu, stiinta persana s-a afirmat in primul rand prin prestigiul medicilor. In
sec. V e.n. exista la Gonde Sahphur o scoala de medicina care a avut o importanta
deosebita in dezvoltarea stiintei medicale arabe. In acest centru stiintific – o adevarata
academie, - pe langa invatamantul medical si practica clinica, s-au tradus in siriana si
persana lucrari de medicina grecesti si indiene.

Oamenii de stiinta persani care in secolele VII-VIII trecusera la Islam si

adoptasera limba araba au avut un rol considerabil in introducerea patrimoniului culturii
elenistice in civilizatia islamica: prin traducerile lor de opere medicale, juridice, teologice
ei au pregatit limba araba pentru noul sau rol de transmitere a stiintei grecesti. Atat
prin aceasta activitate cat si prin cea de cercetari personale, oamenii de stiinta persani
vor fi integrati in mare miscare stiintifica si culturala araba – sau, mai precis: islamica.

Arta persana. Arhitectura

O contributie de o relativa originalitate au adus persii si in arta.

Arta persana este in cea mai masura de import, o arta in care sunt amalgamate
conceptii, stiluri, motive si tehnici extrapersane, - o arta compozita. In ansamblul
culturii persane arta detinea un rol secundar. Situat intre doua lumi, a Orientului si a
Occidentului, mentinandu-se in contact permanent cu arii diferite de cultura, vechi si
originale, Imperiul persan a imprumutat elemente diverse de la fiecare, fara sa
reuseasca (in general vorbind) sa le si contopeasca, sa le reelaboreze intr-o sinteza de
reala si valoroasa originalitate.

Sub acest raport contributia persana mai de relief este limitata la domeniul
arhitecturii.

Dar in aceasta arhitectura lipsesc templele. De asemenea, lipsesc mormintele

monumentale – in afara mormintelor regale sapate in stanca. Templele lipsesc, pentru
ca vechii persi considerau ca zeului apartinandu-i toata lumea nu trebuie sa fie inchis in
cadrul unor cladiri. Se multumea numai cu altare de mici dimensiuni, cum ar fi altarul
pe care era intretinut permanent focul sacru, in apropierea caruia se afla altarul
considerat adevarat, cel pe care se oficiau sacrificiile.

Impresionante in schimb erau palatele regale. Pentru constructia lor se aduceau

din alte tari materialele si mesterii, in special din Egipt, India si Grecia. Primii regi ai
Persiei isi construisera drept palate niste locuinte din lemn de cedru si de chiparos, cu
exteriorul invelit in placi de metal. Mai tarziu, palatele regale au fost construite pe o
esplanada inaltata la 6 m si chiar pana la 15 m, lunga de circa 500 m si larga de 300 m.

Monumentul prin excelenta al epocii ahemenide este palatul de dimensiuni

colosale. Palatul lui Darius din Persepolis era inaltat pe o terasa rectangulara (cladita din
blocuri mari de piatra) avand laturile de 530 m si 330 m. Arhitectura era babiloniana, cu
curti interioare si cu lungi coridoare in exterior unde soldatii garzii faceau de paza.
Partea principala a cladirii o constituia sala tronului, patrata, cu latura de 43,5 m, al
carei plafon din lemn de cedru era sustinut de coloane zvelte si canelate – inalte de 20
m si cu un diametru de 1,6 m, - in numar de 362 (=1296). Rolul preponderent pe care il
detinea coloana deosebea arhitectura persana de cea asiriana, din care s-a inspirat; caci
in arhitectura asiriana coloana ramanea doar un accesoriu arhitectural, iar nu un
principal element functional.

Dar modelul adevarat si evident al palatelor persane pare a fi fost dat de salile
hipostile egiptene, in speta de cele din Teba. Originale insa, caracteristic persane sunt
capitelurile coloanelor, - reprezentand partea anterioara a corpurilor a doi tauri (sau
licorni cu labe de leu), in pozitia de spate la spate si in genunchi, tauri care sustineau in
spinare grinzile arhitravei. Caracteristice – si provenind din zona culturala
mesopotamiana – sunt si scarile monumentale, cu rampe convergente decorate cu
basoreliefuri, cu colosi animalieri fantastici sau reali pazind intrarile. Scara de acces a
palatului din Persepolis – larga de 7 m si cu 106 trepte – ducea la o a doua terasa,
terasa propileelor si a “salii celor o suta de coloane” (inalte de 20 m fiecare). Ansamblul
avea dimensiunile colosale ce aminteau de templul egiptean din Karnak.

In epoca Arsacizilor apare in arhitectura persana o noutate care va dura in Iran

pana azi: bolta in leagan, imensa ca dimensiuni, deschizandu-se pe fatada cladirii. Mai
tarziu, arhitectura sassanida se va caracteriza prin masivitate si prin folosirea cupolei.

In mai mica masura apartin arhitecturii mormintele regale rupestre, inspirate –

cum s-a spus – din hipogeele egiptene. Fatada grotelor artificiale este in asa fel cioplita
in stanca incat sa se scrie intr-o suprafata de forma unei cruci grecesti. Interiorul este
foarte simplu, de dimensiuni reduse, compus dintr-un vestibul si o camera funerara.
Incaperile sunt lipsite de orice element ornamental. Intreaga atentie este acordata
exteriorului: cele patru coloane de la intrare sustin o cornisa deasupra careia
basoreliefurile desfasurate in doua zone suprapuse il reprezinta pe regele defunct
inconjurat de supusi si binecuvantat de Ahura Mazda, in fata altarului pe care arde focul
sacru.

Sculptura

Arta persana este o apoteoza a monarhiei. Basorelieful, in special, este conceput

si realizat in scopul de a exalta ideea de monarhie absoluta si persoana monarhului.
Apare si aici modelul asirian; cu deosebirea ca linia vesmintelor, a drapajului, este mai
delicata decat in basoreliefurile asiriene. Varietatea de figuri, de atitudini, de miscari,
este sensibil mai redusa decat in basorelieful asirian. Artistul persan urmarea sa puna in
evidenta nobletea conceptiei si sa creeze un efect grandios. Ca urmare, leii sculptati de
el sunt de un realism si de o forta mai reduse decat ale leilor din basoreliefurile asiriene,
dar sunt mai decorativi. Taurii inaripati impun mai putin din salbatica lor forta animalica
decat cei din reprezentarile artistice asiriene, - in schimb au mai multa eleganta si
armonie a formelor. Cu toate acestea, desi este mai calma, mai lipsita de forta, de
dinamism si de varietate, arta epocii ahemenide ramane mult debitoare celei asiriene.

Intalnim in basoreliefurile persane aceleasi motive ca in basoreliefurile asiriene:

lungi siruri de soldati din suita regelui (celebra este “friza arcasilor” din palatul regal de
la Suza, aflata azi la Louvre), de supusi aducand tributul, de prizonieri de razboi, de lei,
de animale fantastice, - de obicei tauri inaripati cu cap de om. Apoi, regele luptand cu
un taur salbatic, regele ucigand un monstru, regele protejat de divinitate, regele
inconjurat de curteni, regele primind omagiul supusilor sai…Totul lasa pana la urma o
impresie de raceala si de monotonie. Figurile par a fi toate la fel, corpurile sunt dispuse
toate in aceeasi directie si in aceeasi atitudine. Dar, privite cu atentie, se observa ca
sculptorul a realizat, totusi o oarecare varietate – prin reprezentarea unor detalii
caracterizante: in port, in incaltaminte, in obiecte aduse in dar sau ca tribut. Aceste
amanunte indicau si locurile de origine ale personajelor respective – care deci nu apar
ca fiind aceeasi, chiar daca atitudinile lor sunt identice (sau aproape aceleasi).

Regele insusi este reprezentat doar in trei atitudini: sau de adoratie in fata unui
altar al focului sacru; sau ucigand lei, tauri ori monstri fantastici; sau stand pe tron,
intr-o mana tinand sceptrul, in cealalta o floare, iar in spate un servitor tinandu-i
deschisa umbrela. Un singur scop urmareste artistul persan: preamarirea regelui si a
regalitatii.

Persii au introdus in sculptura un motiv nou: al zeului-calaret omorand o fiara, de

pilda un crocodil. Motivul acesta urma sa simbolizeze lupta dintre Bine si Rau. Dar si
acest simbol fusese schitat cu mult inainte in Babilon, semnificand victoria ordinei
asupra haosului primordial, a zeului Marduk asupra zeitei Tiamat.

Arta figurativa persana nu manifesta un interes adevarat pentru aspectele vietii

reale. Scenele n-au nici un fond de natura, nici o indicatie in asa fel determinata incat
sa poata fi localizate. Artistul reprezinta excelent animalele (dar nu si dinamismul unei
scene de vanatoare). In schimb figurile umane (niciodata figuri feminine decat la o data
tarzie, foarte rar si numai in artele secundare, de exemplu in miniaturi) sunt redate
static, imobilizate intr-o poza conventionala si avand o expresie impasibila. Conventiile
domina: persoana regelui este figurata in dimensiuni disproportionate in raport cu cei
din jurul sau, personajele nu sunt grupate, ci intr-un mod regulat aliniate. Compozitia
ansamblului respecta o simetrie rigida, predomina absolut caracterul simbolic si stilul
hieratic, iar in reprezentarea unui eveniment artistul se fixeaza asupra unui singur
moment; nu procedeaza ca artistul roman care “nareaza”, care reda simultan o suma
de momente, o continuitate, o relatie intre episoade.

Literatura

In literatura – domeniu in care Persia islamica isi va aduce marea contributie la

tezaurul culturii universale, - prima capodopera este Avesta. Este cartea sacra a
stravechilor persi, atribuita insa lui Zoroastru, - datand din epoca ahemenida, dar
redactata sub sassanizi. Cuprindea initial 21 de carti, din care au ramas una singura
completa, plus alte patru incomplete. Materia Avestei era variata: texte liturgice,
cuvantarile lui Zarathustra, texte teologice, de legislatie, de morala, rugaciuni pentru
diferite ocazii, fragmente de legende, o profetie asupra sfarsitului lumii, precum si 21 de
psalmi. Pe langa importanta sa documentara, fundamentala pentru religia, cultura si
civilizatia persana antica, Avesta are si o valoare literara, tocmai prin acesti psalmi, care
amintesc de poezia Vedelor.

Reactia nationala persana care a caracterizat perioada sassanida a determinat si

o reluare entuziasta a vechilor traditii epice populare. Din aceasta epoca dateaza
numeroase povestiri, din care insa au ramas numai doua. Prima, Istoria lui Zarer (din
sec. IV; dar materia povestirii este mult mai veche) nareaza un episod din timpul unui
razboi in care comandantul suprem Zarer, fratele regelui, cade in lupta; moartea lui va
fi razbunata de fiul sau. A doua (scrisa catre anul 650), Cartea vitejiilor lui Ardasir, fiul
lui Papak, este un mic roman sau povestire istorica, in care datele reale ale biografiei
renumitului rege sassanid se impletesc cu gratioase elemente de fantezie. Ambele
naratiuni au fost utilizate mai tarziu de Ferdousi in epopeea sa Cartea Regilor.

Dupa invazia arabilor, timp de aproximativ trei secole limba oficiala a

administratiei, cultului si literaturii, limba intelectualilor, a istoricilor si a oamenilor de
stiinta. La tara, insa, poporul a continuat sa compuna in dialectele sale diferite poeme
lirice, sau poeme epice cu subiecte eroice, istorice ori legendare. S-au pastrat asemenea
texte datand din secolele VII si VIII.
 Renasterea literaturii nationale persane a avut loc in secolele X-XI, in timpul
dinastiei persane a Samanizilor. Acestia au creat in capitala lor Buhara un puternic
centru cultural, stiintific si literar. S-a inceput acum sa se traduca in limba persana
cronici, marturii despre vechii regi iranieni. Din aceste surse datand din sec. IV – texte
care nu ni s-au pastrat – s-a inspirat marele poet Ferdousi (934-1025). Monumentala sa
epopee Cartea Regilor de aproximativ 120.000 de versuri, este o reconstituire poetica a
intregului trecut legendar si istoric al persilor.

Genul epic a fost cultivat si de Nezami (cca. 1141-1209). Din cele 5 mari poeme
epice ale sale primul loc il ocupa Cele sapte chipuri, povestea nefericita de dragoste a
doi tineri. Poemele epice ale lui Nezami evoca romanul cavaleresc european medieval,
avand insa o profunzime de gandire, un simt al socialului si o fundamentare psihologica
superioara. Nu lipseste din opera lui Nezami nici nota mistica (de exemplu in amplul
poem Comoara tainelor).

De o mare popularitate, constatata pana in zilele noastre, s-a bucurat Omar

Khayyam (cca. 1050-1123), poet, liber-cugetator si unul din cei mai de prestigiu oameni
de stiinta ai Orientului medieval (stralucit matematician, astronom, fizician, medic si
filosof, autor a numeroase opere stiintifice scrise in limba araba).

Printre marii poeti persani se numara si Saadi (cca. 1213-1292), un exponent

ideologic al paturilor sociale mijlocii. Capodoperele sale sunt Livada cu fructe si Gradina
cu flori. Mai celebra, ultima este o suita de poeme in proza ritmata in care sunt
enuntate aforisme, precepte morale, sfaturi practice si de conduita, precum si
consideratii morale – ceea ce transforma aceasta capodopera si intr-o oglindire a vietii
epocii – asupra oamenilor si starilor de lucru din jurul sau.

Desi a fost un timp poet de curte, totusi in poezia lui Hafez nu se intalneste
obisnuitul ton preaplecat si laudativ al curteanului. Imaginile sale, metaforele, alegoriile,
par a apartine la prima vedere unei viziuni mistice. In realitate opera sa abunda in
momente de scepticism religios, de erezie si chiar de blasfemii. Hafez nu-i cruta pe
preoti, pe predicatori, pe bigoti, ironizand sau satirizand vehement, formalismul gol,
ipocrizia si minciuna. In poezia sa se percep tonuri care il amintesc pe Omar Khayyam,
fara insa a ajunge pana la nihilismul si la scepticismul acestuia.

Filosofia in India Antica

Filosofia in India Antica

In India antica se considera ca filosofia incepe o data cu Uponisoe care sunt

comentarii la Vede. Vedele sunt carti stravechi ale religiei brahmanice si consta in
culegeri de imnuri, rugaciuni, vrai. Ele sunt documentare inestimabile ale culturii
universale. Uponisodele pun in evidenta existenta a doua orientari filosofice. O tendinta
spiritualista dupa care realul este determinat de un principiu spiritual suprem principiul
lui BRAHMAN si o tendinta realista dupa care realitatea este determinata de elementele
de natura materiala, reprezentarea acestei tendinte este filosofia Hardalake, carew este
primul filozof al lumii.
 Uponisodele contin elemente importante de filosofie, una din filosofiile
importante din secolul IV – V este Budismul (Buddha). Budismul este o filosofie dar si o
religie, a fost adesea contestat ca scoala filosofica sau atestat. Din argumentele pro si
contra a dus o dubla ipostaza mai intai ca religie iar apoi ca filosofie. Budismul este
legat de numele printului SIDDHARTHA din familia SOKYA, a primit numele
de BUDDHA care inseamna iluminatul. Siddhartha era un print dintr-o familie nobila
care impresionat de suferintele oamenilor la varsta de 29 de ani a parasit familia,
bogatia si s-a retras in pustiu unde a stat timp de 7 ani ducand o viata de ascet
consacrata meditatiei.

In jurul acestei personalitati s-au creat legende. Budda a descoperit sensul

profund al vietii. Descopera ca trasatura fundamentala a existentei umane este
suferinta. Ajunge la descoperirea celor 4 adevaruri. Adevarul despre existenta
suferintei, despre nasterea suferintei, despre nimicirea suferintei, despre calea ce duce
la nimicirea suferintei. Din acel momentBUDDHA incepe sa-si propovaduiasca filosofia
sa dar abia dupa 300 de ani regele ASOKA ii recunoaste statutul oficial al acestei
filosofii, ridica temple si monumente in locurile legate de viata si activitatea lui BUDDHA.
Cea mai importanta carte a budismului se numeste TRIPITAKA care guverneaza lantul
reincarnarilor. Orice fiinta umana este condusa de la o renastere la alta prin nesfarsite
suferinte. Moartea nu-l elibereaza pe om de suferinte pentru ca dupa moarte urmeaza o
alta nastere. Reincarnarea este in functie de faptele omului, incat oamenii pot trece
dupa moarte in existenta ca animale, plant, spirite si chiar zeitati. Cea mai inalta treapta
a reincarnarii o reprezinta existenta de tip uman pentru ca numai in aceasta existenta
este posibila aflarea adevarului si atingerea treptei de iluminat. Importanta este ideea
ca omul poate rupe lantul reincarnarilor chinuitoare prin propriile sale eforturi constiente
si poate dobandi nirvana, acea stare de beatitudine opusa instabilitatii. Omul ajungand
la adevar isi anihileaza dorintele, pasiunile si dobandeste o stare echivalenta cu nirvana,
stare de liniste.

Pentru budism lumea inconjuratoare este o permanenta curgere de forme, lumea

nu-i ordonata, ci o lume care se formeaza mereu, este miscare, ea devine, nu exista,
totul se modifica necontenit, trece de la starea de nonexistenta la existenta. Ceea ce se
modifica nu este lumea ca atare, nu sunt lucrurile reale, budistii vad miscarea lumii si
nu lumea in miscare, budistii participa emotiv la acea miscare, ei o deplang, o simt ca o
inconstanta, ca o nesiguranta, de aicea reiese conceptia pesimista asupra lumii. Visul
budistului este de a se situa deasupra evolutiei in care se gaseste, sa depaseasca
aceasta transformare, iar idealul este dobandirea nirvanei. 26147pph78vvb7l

Conceptia despre nirvana ca si filosofia budista in general a influentat intreaga

cultura europeana. Influentele se resimt la marii poeti, artisti. Conceptia pesimista o
regasim in filosofia lui SCHOPENHAUER. Marele poet Eminescu a cunoscut filosofia
budista direct prin incercarea de a traduce lucrari budiste iar indirect citind prelucrari
din filosofia budista. Astfel in opera eminesciana gasim adesea numele lui Buddha fata
de care se exprima cu admiratie. Gasim termeni din filosofia budista, gasim idei foarte
apropiate de filosofia budista.

Cercetatoarea Amita Bhose care si-a dat doctoratul cu lucrarea “Eminescu

si India” in capitolul VI al acestei lucrari face analiza aproape a tuturor poeziilor lui
Eminescu de inspiratie budista.
Aztecii, China Antica, Piramida Soarelui,
Piramida Lunii in templul inchinat lui
Quetzalcoatl - Mari imperii si popoare
Aztecii

Sub aceasta denumire au fost cuprinse adesea toate civilizatiile care au existat
pe teritoriul mexican: olmeca (cei care au construit Piramida Laventa), xicalanca (au
avut ca centru cultural Tenochtitlan, unde au construit Piramida Soarelui, Piramida Lunii
in templul inchinat lui Quetzalcoatl ), zapoteca si chichimeca. 52996ndn28qkg8u

Veniti din indepartatele regiuni nord-vestice(tinuturile Califor-

niei,probabil),aztecii s-au stabilit pe Marele Podis Mexican,apoi pe malurile Lacului
Texoco infiintand,in numai cateva decenii,un imperiu.In anul 1324 pun bazele capitalei,
orasul-insula Tenochtitlan(“Piatra Cac- tusului”,actualul Ciudad de Mexico),oras ce nu
avea egal, in acele vremi, in Europa,dacat in Cordoba.

Conchistadorii spanioli au fost foarte impresionati de bogatia lor si de fastul

curtii regale.Imparatul,ales din familia imperiala,aprobat de clerul superior si de catre
marii demnitari, guverna peste acest im- periu.

Aztecii au asimilat elementele de cultura si civilizatie de la po- poarele existente

pe acest teritoriu.Foloseau drept scriere pictogra-mele si cunosteau,de
asemenea,calculul.Aveau numeroase culte si numerosi zei si zeite,intre care cei mai
importanti erau Quetzalcoatl (“zeul cu pene”),zeul purificator si civilizator si
Huitzalopotchli, zeul razboiului.

Practicau un sacrificiu ritual complex, vorbeau limba poporului celui mai civilizat
din Mexic(dialectal nahnatl) si aveau un calendar religios cu un ciclu de 52 de ani.Arta
azteca se remarca prin piramide- le-temple ridicate la Tenochtitlan,prin decoratiunile
reprezentarilor funerare,prin pietele si mai alea palatele somptuoase.Aztecii au creat o
literature bogata(literatura precolumbiana),remarcabile fiind unele poeme ca “Legenda
Soarelui”,sau Marele Poem al Quetzalcoatl.Dintre poeti,important a fost
Netzalhualcoyotl. dk996n2528qkkg

China Antica

Aparuta prin jurul anului 6000 i.Hr., pe malul “Fluviului Lung” (Yangtze),si a
“Fluviului Galben”,(Huanghe),civilizatia chineza a inceput sa se constituie in mari regate
abia in anul 2000 i.Hr..In mitologia chineza,prima dinastie,Xia,ar fi fost intemeiata de Yu
cel Mare,prin ajutorul dat de un dragon iesit din apele Fluviului Galben.Istoria Chinei
incepe insa,odata cu dinastia Shang(1800-1025 i.Hr.).Suveranul era considerat “fiul
cerului”,iar China,centrul Universului.Prin anul 1500 i.Hr.,chinezii inventeaza scrierea
formata din ideograme(care simboli-zeaza idei).

Incepand din anul 1025 i.Hr.,venea la putere o alta dinastie,Zhon,in timpul

careia se incep constructiile la fortificatiile de-a lungul frontierei.Faramitata si
ea,perioada ce urmeaza,de aproximativ 300 de ani,a fost cunoscuta ca Perioada
“regatelor combatante”.Era vremea inteleptului Confucius,ale carui principii de respect
fata de stramosi si de zei,de supunere fata de suveran au avut o influenta pro-funda
asupra societatii chineze.

Dintre “Regatele combatante”,cel mai bogat si mai puternic era cel al dinastiei
Qin. Suveranul Qin Shihuangdi avea sa unifice regatul (221 i.Hr.),devenind primul
imparat al Chinei.Tot el porunceste sa fie legate intre ele fortificatiile de aparare prin
ziduri foarte groase, prelungindu-le la est si la vest,realizand astfel cel mai lung zid din
lu-me,Marele Zid Chinezesc(225 i.Hr.).Dupa moartea sa va veni la putere, timp de
aproximativ 400 de ani,dinastia Han(206 i.Hr.-220 d.Hr.) care va extinde teritoriile
Chinei.

Filosofia in China antica

Filosofia in China antica

In China filosofia incepe in secolul VI i.d.H cel mai de seama filosof cunoscut este
LAO-TZI. Acesta a elaborat o conceptie filosofica care s-a transmis timp de 2 secole si
in secolul IV a fost redata in scris. Conceptia despre lume a lui LAO-TZI se iitemeeaza
pe cunoasterea caracterul materialnecreat al lumii care are la baza un principiu, o
substanta materiala. Conceptul cel mai important este conceptul de TAO care inseamna
calea spre concept a fost interpretat diferit, unii ca insemnand calea cereasca altii ca
fiind calea opusa. TAO este un concept care desemneaza drumulnatural al omului. In
opozitie cu ceea ce este supranatural. Tao este un concept a tot cuprinzator, ordinea
naturala, viata oamenilor. Interesanta este conceptia despre om, el spune ca cel ce
cunoaste oamenii este intelept. Intelepciunea este mai mult decat o stiinta adunata la
un loc pentru ca intelept inseamna cunoastere si infaptuire.

Un alt filosof este KONG FU-ZE , a fost latinizat . Conceptia lui este opusa
conceptia lui Lao-tzi el s-a remarcat prin doctrina sa etica, a elaborat codul de norme
morale privind comportamentul oamenilor fata de superiori fata de ceilalti. In centrul
doctrinei morale se afla ideea arminiei dintre om si cosmos. Pe de alta parte este ca
omul trebuie sa tinda spre perfectiune morala ca fericirea depinde de perfectiune.
Perfectiunea morala si fericirea depinde de venerarea traditiilor trecutului cu scopul de a
se imbunatatii climatul prezent. Printre frumusetiile morale pe care trebuie sa le
probeze omul 5 (cinci) erau considerate cele mai importante.

1. Sa fii generos dar nu risipitor.

2. Sa fii mandru dar nu trufas.

 3. Sa ai dorinte dar nu pofte.

4. Sa arati inocenta dar nu asprime.

5. Sa faci sa sr lucreze fara a crea resentimente

Aceste frumuseti de comportament au valabilitate ti astazi.

Lumea antica in China Rascoalele populare din

China, regiuni ale Chinei

In lumea antica in China in perioada dintre secolul I i.e.n. pina in

secolul II e.n. la cirmuirea statului s-au aflat regii familiei Han, care in
urma campaniilor de cotropire au capturat sute de mii de prizonieri care
i-au trasformat in robi la care s-au alaturat si chinejii ce
nu plateau impozitele sau pentru cea mai mica vina pe care o capatau
impreuna cu ceilalti membri ai familiei. oj865p4473rjjp

Pe linga robi o viata putin mai buna o duceau taranii. Aceste situatii
provocau lupte impotriva exploatatorilor, dind nastere la rascoale in
diferite regiuni ale Chinei. Ei fugeau cu miile in paduri si munti, atacind
functionarii, proprietarii de sclavi si puneau stapinire pe arme.Pentru a
putea fi deosebiti de ostasii regelui, rasculati isi vopseau sprincenele in
culoarea rosie.

Toate acestea pregateau o rascoala mult mai puternica care era

condusa de fratii Djang. Insa un tradator a destainuit planul rascoalei, in
urma careia au fost executati peste 1000 de adepti ai fratilor, dar ei au
ordonat inceperea imediata a rascoalei trimitind gonasi in toata tara.
Iuteala raspindirii rascoalei putea fi asemanata cu o „reactie in lant”.

Rasculatii purtau pe cap turbane galbene, ceea ce insemna lupta

impotriva asupritorilor. Forta ce napustea asupra regelui si proprietarilor
de sclavi ii ingrozea foarte tare. Insa din cauza ca rasculatii nu si-au unit
fortele, fiecare detasament actionind in mod separat, lipsa de armament
si conducatori de osti experimentati de care dispuneau trupele regale,
„Turbanele galbene” au fost impinse in mlastini si riu, aceasta
rezultindu-se cu moartea a circa 150 mii de oameni. Dar detasamentele
robilor erau ca niste fantome – la distrugerea unuia aparea altul ca si
rascoalele de pe teritoriul Chinei – la inabusirea uneia lua nastere alta,
lupta durind 20 de ani, dupa care regele familiei Han a fost asasinat,
 statul farimitindu-se in regate mai mici, iar puterea familiei fiind
zdrobita. Aici a fost pus capatul orinduirii sclavagiste din China.

Cultura si traditia chineza in antichitate, MARELE ZID CHINEZESC, cultura

chineza
Cultura si traditia chineza in antichitate

"Incearca sa patrunzi in simplitate. Identifica-te cu lipsa de diferenta. Urmeaza natura

lucrurilor si renunta la orice impuls personal si astfel lumea va fi armonioasa." -Zhuan Zi.

Pe valea fluviului Huang-Go, acum aproximativ 4000 de ani se nastea o civilizatie

infloritoare, mistica, ce avea sa impresioneze peste veacuricultura europeana. Izolata in
mod natural de restul Orientului: in vest, lanturi de munti dintre cei mai inalti din lume au
legat-o si totodata au separat-o de vasta zona a Tibetului, in nord, gigantica constructie,
Marele Zid Chinezesc, Marea Galbena in est, si Marea Chinei in sud, adapostita de un
cadru geografic vast (de la "munti abrupti, desert sau stepa, la imense campii fertile,
jungla sau zone mlastinoase) dificultatile de acces in spatiul Chinei, i-au permis tarii sa
dezvolte o civilizatie in cadrul careia influentele straine si popoarele navalitoare au fost
repede asimilate."

In majoritatea tarilor, "vechiul organism social a disparut, urmele vietii de alta data nu se
mai pastreaza in mod viu, traditii si forme de culturanoi le-au inlocuit pe cele vechi.

In China insa, aceste solutii de continuitate exista, pot fi urmarite pe parcursul a aproape
patru milenii. Traditiile, obiceiurile, formele vechi de cultura se pastreaza in modalitati de
expresie evoluate, evident, dar asemanatoare celor antice. Pentru chinezi, traditia a
ramas un rezervor spiritual activ. Civilizatia creata in mileniul al doilea i.e.n. in valea
Fluviului Galben prezinta inca de atunci trasaturi distincte fundamental chineze; iar in
scrierea chineza de azi se recunoaste stilizarea pictogramelor de pe "oasele de ghicit"de
acum aproape 3500 de ani."

Traditia situeaza la inceputurile istoriei chineze un numar de imparati legendari.

Astfel, primul imparat, Fu-xi ar fi inventat plasa de pescuit si laturile vanatorilor; el a

inceput cel dintai sa coaca alimentele, sa imparta tara in clanuri si sa domesticeasca
animale. Celui de-al doilea, Sheng-nong, i se atribuie inventia plugului,cultura cerealelor,
stabilirea targurilor si descoperirea proprietatilor curative ale plantalor.

Urmeaza Huang-Ji, care ar fi inventat caruta si barca, arcul si sagetile, mortarul si

construirea caselor, scrierea si cele 12 tonuri muzicale; el ar fi instituit riturile mortuare si
sitemul preturilor, a impartit tara in provincii si a initiat cresterea viermilor de matase. Un
caracter mai putin mitic, mai putin vag, au ultimii trei:Yao, Shun si Yu; primului i s-ar
datora inventia imbracamintii, muzica liturgica, determinarea astronomica a lunilor si
anotimpurilor, lupta contra triburilor Miao, instituirea celor 5 pedepse si a sistemului
functionaresc; iar ultimilor doi-organizarea statului, reglarea cursului fluviilor si turnarea
primelor trepieduri de bronz."

Dinastiile Chinei, au influientat de-a lungul secolelor cultura si civilizatia acestei tari.

Astfel, cea mai veche dinastie a carei existenta este incontestabila, este dinastia Xia(sau
Hia;2205-1766 i.e.n.), succedata de dinastia Shang, din timpul careia dateaza inscriptiile
pe oase si pe carapace de broasca testoasa. Forma de exprimare este foarte laconica
( intre 10 si 65 cuvinte). Un profund sentiment religios dateaza din aceasta epoca, bazat
pe cultul stramosilor. Regele imparte tara in feude pe care le imparte familiei sale,
prietenilor si unor capetenii tribale, in schimbul obligatiei de a-i furniza trupe in caz de
razboi. Regele era seful cultului de stat. Se construiesc orase fortificate, fara importanta
economica insa caci societatea chineza era una agricola, prin excelenta, iar cresterea
animalelor va avea o importanta secundara de-a lungul istoriei. Cresterea viermilor fiind
de mult cunoscuta, matasea devine, inca de la inceputul acestei epoci, un produs tipic al
economiei chineze. Statul Shang, primul stat chinez cu o fizionomie politica si culturala
definita, si care a exercitat o influenta civilizatorica si in afara frontierelor sale, s-a
prabusit din cauza miscarilor sociale interne, dar si in urma presiunii triburilor Zhou."

Desi inferiori din punct de vedere al culturii, regii Zhou au tinut sa fie considerati drept
urmasi ai dinastiei Shang, iar ultimul rege al acestei dinastii a fost tinut pe tron, dar
considerat vasal.

Exista o perioada de decadenta, careia ii urmeaza instalarea la conducere a regilor Qin,

care introduc o serie de reforme; astfel, Marele Zid a fost reconstruit, cu mari sacrifici
umane, pe o mare distanta, de peste 2500 km, cu numeroase fortarete si turnuri de
paza-cea mai impresionanta opera de constructie a lumii, intrecand chiar piramidele
Egiptului. S-au construit drumuri regale, rezervate exclusiv curtii, largi de 75 m, cu pini
plantati pe margine, numeroase palaturi, parcuri, resedinte de vara. Aceasta dinastie a
fost insa impotriva culturii si a intelectualitatii, distrugand carti, suprimand gandirea
libera, scolile private, instructiunea devenind monopol de stat.

Epoca Tang a fost perioda de apogeu a civilizatiei chineze. Toleranta religioasa de care a
dat dovada aceasta dinastie, a carei ilustru reprezentant a fost Tai-Zong, a permis
raspandirea doctrinelor buddhiste, precum si a zoroastrismului, a manizeismului si a
misionarilor crestini nestorieni. Viata culturala a capatat un puternic impuls, impuls pe
care in acest timp China l-a transmis si Japoniei, tinand-o sub influeenta sa. A fost epoca
de aur a poeziei, epoca in care au trait cei mai mari poeti ai Chinei: Li Taibo, Du Fu,
Wang Wei, si in care au aparut marile scoli de pictura. In secolul al-VIII-lea, biblioteca
imperiala numara peste 54.000 de volume (cand Carol cel Mare nu stia nici macar sa
citeasca!). Sculptura se elibereaza acum de schemele religioase; iar pictura, in special cea
de influenta buddhista, culmineaza cu celebrele fresce de la Dunhuang. In arta
portelanului se defineste stilul caracteristic Tang al "celor trei culori"(decoratia in galben si
verde ,pe fond alb). Textele clasicior gravate pe stele de piatra sunt transferate, cu
ajutorul cernelei, pe hartie. Gravura in lemn (xilografia) devine o arta foarte populara, iar
pe la mijlocul secolului al-XI-lea se inventeaza de catre Pi Sheng caracterele
tipografice mobile".

"In domeniul cultural, in epoca Shong s-au facut mari progrese remarcabile. Scrierile s-au
raspandit enorm, in mase tot mai largi, gratie inventiei tiparului, care din secolul XI
devine de uz general. Poezia nu s-a ridicat niciodata la nivelul artistic al epocii
precedente; dar acum apare genul poeziei scrise, pentru a fi cantata "ci", precum si un
gen literar nou, asemanator romanului. In arta(mai ales in pictura, cu peisajul monocrom)
perioada Shong a fost perioada de aur, asa cum perioada Tang fusese epoca de aur a
poeziei. Epoca Shong este reprezentata deartisti care picteaza flori , pasari, figuri umane;
dar mai ales de pictori care, folosind tehnica monocroma, intalnita tot mai frecvent, vor
duce peisajul la cele mai inalte culmi ale genului. Astfel este Xing-Hao, pictor de munti
maiestuosi si autor al unui celebru tratat de pictura; Li sheng, care picteaza cu vigoare
arborii si cu o volubila spontaneietate scenele; sau Xu Tao -ning, ale carui peisaje de
iarna au o extraordinara profunzime spatiala. Cel mai mare peisagist chinez este
considerat insa Guo Xi :"picturile lui sunt dramatice,abundand in episoade povestite cu
vigoare …o exaltare celebrativa a fortelor grandioase ale naturii mai ales a muntilor,
figurati eroic si ocupand scena asemenea unor protagonisti uriasi…"(A.Gingamino).
Estetica picturii chineze , principiile, canoanele si procedeele ei tehnice sunt fundamental
diferite fata de cele ale picturii europene. Apropiata picturii chineze este doar pictura
japoneza care , de alminteri, s-a nascut din pictura chineza.

Potrivit conceptiei confuciene, un pictor nu poate atinge in arta sa sublimul daca el insusi,
ca persoana, nu este un caracter eminamente moral observa G.Rowley; adaugand ca,
spre deosebire de arta europeana, cea chineza nu leaga aceasta conditie etica
inderogabila de o premisa de ordin religios. Si citeaza in acest sens semnificativele versuri
pe care le adresa artistului un cunoscut poet chinez:

"Purifica-ti inima si iti vei spulbera framantarile vulgare;

Citeste mult, spre a patrunde in taina regescului taram al principiilor; renunta la faima ta
de odinioara si te vei implini, puterea ta de cuprindere fiind acum mult mai mare;

Intovaraseste-te cu oameni cultivati, pentru ca astfel sa iti imbogatesti manierele si stilul."

(Shen Tsung-chien, sec. XVIII)

Pentru chinezi, natura intreaga este patrunsa de o esenta divina; in ea se integreaza si

din ea se desprinde si natura umana cereasca si ea, in ultima instanta. Un principiu
comun de ordine regleaza atat mersul Universului, cat si cel al societatii umane. Natura si
societatea alcatuiesc o societate intima. Omul trebuie sa isi conformeze comportamentul
potrivit ritmului ordinei cosmice.
"Muzica reflecta armonia naturii si bazele morale ale societatii umane; principiul uman sta
la baza legilor universului "(R.I.Gruber). Si in China este evidenta legatura stransa intre
muzica si lirica; cu atat mai mult cu cat fonetica limbii chineze, unde intelesul cuvantului
se schimba in functie de intonatie, obliga muzica vocala sa urmeze intr-un mod perfect
adecvat intonatiile vorbirii.

Prezenta la ceremonii religioase si civile, cat si in procesul de munca, muzica chineza s-a

pastrat in Cartea Cantecelor sub forma unor melodii datand din secolul VI i.e.n., caci
chinezii posedau inca din antichitate un adevarat sistem muzical. In acest sistem vechi,
care folosea numai 5 sunete, s-au introdus ulterior alte doua trepte suplimentare,
ajungandu-se in cele din urma la un sistem muzical de 12 sunete. Muzica chineza se
distinge printr-o foarte mare melodicitate; predomina registrele inalte si de multe ori
sunete stridente. Foarte des chinezii foloseau un ritm liber, sincopat, precum si alternarile
de masuri pare cu masuri impare. Dar, in principal, caracterul timbrelor este determinat
de marea varietate a materialelor folosite pentru confectionarea instrumentelor: piatra,
argila, arama, pielea instrumentelor, lemnul, matasea, ceea ce da o mare bogatie de
culori paletei sonore. Intre instrumentele cele mai raspandite, un loc principal il ocupa
kin-ul, un instrument de percutie constand in diferite pietre sonore, care dau un sunet
dulce. De asemenea, instrumentul de suflat Cheng, o cutie de rezonanta cu 12 pana la 17
tuburi de bambus cu ancii de metal. Numeroase sunt tipurile de instrumente cu coarde-cu
arcus, ciupite sau de percutie (clopote, gonguri, tobe, bete de lemn, lame de fier;
instrumente de suflat: flaute diferite, trompete, goarne, ocarina, teracota.

"Revenind la Cartea Cantecelor, acesta este o colectie de 311 poezii, cele mai vechi
datand din secolul IX i.e.n. Temele acestora sunt foarte diverse: cantece pentru sacrificii
sau diferite ceremonii agrare, poeme descriptive, episoade de viata rurala, bucati satirice,
nuptiale, idile, cantece de dragoste, de dor, de munca, de razboi, etc. China n-a creat
mari poeme epice, dar in lipsa acestora, ansamblul bucatilor din Cartea

Cantecelor reconstituie cadrul complex al vietii taranilor, supusa calamitatilor, dezastrelor

razboiului sau abuzurilor, coruptiei si rapacitatii stapanilor si slujbasilor lor:

"Cum traiesc in libertate gastele salbatice

Odihnindu-se in arborii stufosi ai fluviului Yu!

Dar noi, taranii, niciodata odihnindu-ne, vesnic lucrand pentru stapan,

Nu ne putem nici macar semana meiul sau cultiva orezul."

Prin varietatea temelor si intensitatea sentimentului, prin naturaletea desavarsita a

tonului si plasticitatea imaginilor, prin spontaneitatea notatiei detaliilor de viata zilnica si
prospetimea permanentului sentiment al naturii , Cartea Cantecelor reconstituie imaginea
cea mai fidela a vietii si mentalitatii poporului chinez. Totodata, constituind traditia cea
mai de pret si mai autentica, a exercitat o influenta profunda si continua asupra poeziei
chineze de mai tarziu.

Primul mare poet cunoscut, Qu - Yuan a participat activ la viata politica. In amplul poem
Tainele, a poetizat traditii, mituri si legende . Dragostea de tara si deznadejdea
surghiunului la care a fost supus-in dizgratie find-, si-au gasit o patetica expresie in ode,
elegii si in cele 370 de versuri ale operei sale capitale, Li Sao(Tristetea instrainarii):

"Ah,nu-i nimeni in tara asta sa ma inteleaga!

De ce sa ma mai duca, atunci, dorul spre ea?

Ah, nu mai e nici un sfetnic s-o slujeasca cu credinta,

De aceea, alege-voi si eu drumul lui Peng -Hien…"

"Despre Li -Bo (cunoscut si sub numele de Li- Bai,n.a.) se spune ca ar fi fost un copil
precoce, care citea clasicii la o varsta destul de frageda. Retras pe muntele Min, el
studiaza daoismul ca pustnic. In 724 , la Shandong formeaza un cerc literar, "Cei 6
Trandavi din crangul de bambus", nume menit sa aminteasca de "Cei 7 Intelepti din
crangul de bambus", daoistii din familia Jin"(p.300)

Li -Bo a devenit poetul cel mai popular in Europa. Poezia sa, spiritual joc de imaginatie,
sta alaturi de o poezie a tristetilor nelamurite, intr-o tonalitate de elegie intimista; tema
iubirii, in poeme in care finetea notatiei se dizolva in puritatea sentimentului, alaturi de
tema frecventa a contemplatiei calme, visatoare si voluptuoasa a naturii -ca in Plimbare
trista:

"Lacul Nan-hu leagana luna de toamna ce se oglindeste in apele verzui.

Vaslitul lopetilor mele a tulburat cantecul de dragoste pe care nuferii il cantau Lunii."

Pentru chinezi, cel mai mare poet al tuturor timpurilor este Du Fu. Intr-adevar, Du Fu
este superior contemporanilor sai prin vibranta profunzime a sentimentului pe care i-au
dat-o suferinta si mizeria. Ceea ce patrunde chiar si in scurtele poeme cu intentii initiale
de pastel:

"Chiar si florile par a varsa lacrimi,

Indurerate de vitregia acestor vremuri; iar pasarile tac intristate, auzind suspinele
oamenilor cand se despart de cei care le sunt dragi…"

Geniu mai putin spontan decat Li Bo, Du Fu este mult superior. Obisnuinta vietii de
mizerie l-a invatat sa observe si sa simta suferinta altora. Si in multa din poemele sale
sunt tablouri in care geme durerea oamenilor"(Kaltenmark). Celebre sunt in acest sens
poemele ciclului Satul Ciang, in care si ororile razboiului si randuielile nedrepte ii
ocazioneaza accente de revolta si de durere:

"Caci in vreme ce bucatariile bogatasilor se-mbata de aburii bucatelor alese, afara, pe

campul de lupta al vieti, osemintele omului sarac se inalbesc, risipite…" (traduceri O.D.)

Inceputurile prozei literare  chineze se situeaza in perioada dinastiei Tang. Din aceasta

perioada dateaza primele opere in limba vorbita curent. Cel dintai roman chinez, Pestera
Zanelor(Ciang Tzu), a devenit foarte popular in Coreea si Japonia. Dar marile romane
chineze dateaza din timpul dinastiei Ming:Pe tarmul fluviului (nareaza intamplari prin care
trec razvratitii), Romanul celor trei regate, (roman istoric), romanul de moravuri:Floarea
de prun din vasul de aur. Capodopera nuvelisticii sunt nuvelele lui Pu Song-ling.

Teatrul chinez isi are originea in ceremoniile religioase care erau insotite de coruri si
dansuri rituale. In secolele XIII-XIV i se fixeaza regulile: o piesa avea 4 acte, rolurile erau
in numar fix de 9, personajele declamau in timp ce unul din ele canta, -partile cantate
indeplinind oarecum functia pe care o avea la greci corul-. In epoca Ming teatrul nu mai
avea un caracter de joc popular, ci de divertisment pentru uzul aristocratiei, jocul era mai
rafinat, subiectele distinse, toate personajele alternau recitarea cu parti cantate. Din
numeroasele piese ramase din aceasta perioada, sunt de remarcat: Chitara si Pavilionul
bujorilor.

In timpul dinastiei manciuriene, teatrul chinez continua traditiile din epoca anterioara, dar
capata un caracter net popular si ami realist. Drama Evantaiului cu flori de piersic, de
pilda, prezinta aspecte din viata de coruptie a epocii. O caracteristica a teatrului chinez:
actorul face uz de un bogat repertoriu de gesturi care au un sens simbolic, jocul lui fiind
conventional si stilizat, alteori retoric, excesiv.

MARELE ZID CHINEZESC

De-a lungul secolelor, militaristii chinezi au construit ziduri fortificate pe langa intinsa
granita de nord a Chinei. Dar lucrarea lor nu a fost completa pana in anul 214 i.H., cand
imparatul Shi-huang-ti a adaugat noi ziduri si a ordonat ca toate barierele sa fie conectate
intr-un singur Mare Zid. Munca apasatoare ce a urmat, a ucis mii de tarani fortati sa ajute
la proiect.

Cand Marele Zid a fost terminat, se intinse deja pe mai mult de 4000 km peste teritorii
izolate si montane, devenind cel mai mare proiect de constructie terminat in totalitate.
Mult din Marele Zid mai exista si astazi iar turistii inca pot merge pe de-asupra pentru
cateva sute de kilometri. Dar imperiul pentru protectia caruia a fost construit, s-a
destramat curand dupa ce muri primul lider.

Asadar cultura chineza a antichitatii si a epocilor urmatoare a fost o cultura infloritoare,

foarte avansata in raport cu acele timpuri, deosebita prin complexitatea, dar si prin
misticismul ce domina sufletul oamenilor cu ochi piezisi si cu piele galbena.

Civilizatia lor a evoluat, netinand cont de marele conflicte din lumea intreaga, adapostita
de un cadru geografic ce a favorizat-o si dezavantajat-o in acelasi timp, izoland-o de
restul lumii. Alaturi de popoarele europene, de egipteni, chinezii au dezvoltat o cultura
bogata, care a insemnat un pas imens in dezvoltarea intregului glob.

Astfel, europenii, americanii, au preluat de la chinezi o serie de obiecte (tiparul, cerneala,

sistemul ecuatorial folosit in astronomia moderna, orologiul mecanic, hartia),
tehnici(procedeele de foraj, cresterea viermilor de matase), numerosi arbori, plante si
flori(piersicul, portocalul, bujorul, etc).

De asemenea, adoptarea sau imitarea arhitecturii si gradinilor chineze, a mobilelor,

picturilor si portelanurilor chineze au contribuit la rafinarea gustului artistic; iar cultul
chinezilor pentru natura, cunoscut si apreciat acum de europeni prin produsele lor
artistice, a contribuit la exaltarea sentimentului naturii pe care il va promova scoala
romantica.

"Chinezii nu au conceput niciodata puterile supranaturale intr-o forma umana. In

reprezentarile lor religioase, zeitele erau simboluri abstracte, aproape geometrice. Cand
au inceput sa proslaveasca Cerul, ei nu l-au personificat niciodata pe stapanul universului
si nici nu i-au dat un chip."

La chinezi, "totul este cuprins intr-o durata ce depaseste si totodata inglobeaza timpul
unei existente individuale. Oamenii sunt mostenitorii faptelor lor, spune Buddha… Ceea ce
avem de gand sa facem, ceea ce planuim, ceea ce ne munceste slujeste drept sprijin
constiintei noastre, si pe asta se intemeiaza ea.