LOUIS GINZBERG

Legendele evreilor
– volumul III –
Coperta: Diana GÎLEA
Redactor: Ileana BUCULEI
Corector: Virginia VALASUTEANU
Tehnoredactare: Alexandra CONSTANTIN

© Editura Hasefer a FCER

Str. Romulus, nr. 2, sector 2,
București 023896 – România
Tel./Fax: 004-021.308.62.08
E-mail: hasefer@hasefer.ro
Pentru comenzi: difuzare@hasefer.ro
Site: www.hasefer.ro

Titlul ediției originale (1909): The Legends of the Jews

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GINZBERG, LOUIS
Legendele evreilor / Louis Ginzberg ; ed. coord. de Eduard
Kupferberg. - Bucureşti : Editura Hasefer, 2013-
4 vol.
ISBN 978-973-630-262-6
Vol. 3 : Timpuri şi personalităţi biblice, de la Exod până la
Moşe / trad. din lb. engleză şi note: Andreea Soare-Waserstein. -
2022. - ISBN 978-973-630-501-6

I. Kupferberg, Eduard (ed.)

II. Soare-Waserstein, Andreea (trad. ; note)

2
 LOUIS GINZBERG

LEGENDELE
EVREILOR
– volumul III –
Timpuri şi personalităţi biblice,
de la Exod până la moartea lui Moşe

Ediție coordonată de
EDUARD KUPFERBERG

Traducere din limba engleză și note

ANDREEA SOARE-WASERSTEIN
Carte editată cu sprijinul Guvernului României
prin Departamentul pentru Relații Interetnice
 „Legendele evreilor” este un compendiu
monumental de Agada – tradiţiile care s-au
dezvoltat în jurul naraţiunii biblice. Aceste
povestiri, precum şi câteva detalii mai târzii, sunt
răspândite în cuprinsul Talmudului şi Midraşului,
precum şi în alte surse, inclusiv cele orale. Rabinul
Louis Ginzberg şi-a asumat misiunea de a aranja
Agada în ordine cronologică, iar această serie de
volume este rezultatul demersului său.

Volumele I – IV

Timpuri şi personalităţi biblice, de la Creaţie până la Iaakov

(volumul I)

Timpuri şi personalităţi biblice, de la Iosef până la Exod

(volumul II)

Timpuri şi personalităţi biblice, de la Exod până la moartea lui

Moşe (volumul III)

Timpuri şi personalităţi biblice, de la Ioşua până la Ester

(volumul IV)
 Mamei mele,
cu ocazia împlinirii a 70 de ani
 Prefață

„Când Israel a ieșit din Egipt, [când a plecat] casa lui Iaakov de
la un popor străin, Iuda a ajuns sanctuarul Lui și Israel, stăpânirea
Lui”1. Volumul acesta din Legendele evreilor încearcă să explice
felul în care sanctuarul Domnului, religia lui Israel și stăpânirea
Sa, începuturile lui Israel ca națiune s-au dezvoltat în perioada
dintre Exodul din Egipt și intrarea în Țara Sfântă.
Moșe este considerat nu numai cea mai proeminentă călăuză
religioasă a lui Israel, ci și primul lui conducător național. El este
„cel mai înțelept dintre cei înțelepți, tatăl profeților”, precum și
„rege în Ieșurun, unde s-au adunat conducătorii poporului și
prinții triburilor”. De aici reiese și statutul său unic în legendele
evreiești – nici Avraham, prieten al lui Dumnezeu, nici Solomon,
cel mai înțelept dintre oameni, și nici Ilie, cel care ajută pe cel
aflat la ananghie, nu sunt la nivelul lui Moșe.
Multe norme naționale și religioase, precum Șabatul,
sanctuarul și multe alte „porunci ale lui Dumnezeu revelate
lui Moșe”, sunt legate în mod special de viața și activitatea
lui. Sfințirea Șabatului a devenit un lucru firesc pentru el, prin
miracolul manei, iar primul sanctuar a fost ridicat de Moșe
însuși. Astfel, viața lui Moșe a încetat a fi un episod al trecutului
și el este strâns legat de și prezent în viața cotidiană a poporului.
Cel mai simplu mod în care mintea omenească poate asocia
condițiile prezentului cu trecutul este metoda simbolică. De
aceea, volumul de față conține o serie de explicații simbolice ale
unor anumite legi, precum, de exemplu, semnificația simbolică
a Tabernacolului, care, de regulă, nu sunt de domeniul legendei.
Cu toate acestea, viața lui Moșe, așa cum este ea prezentată prin
1
Psalmi 114, 1-2.
9
legendele evreiești, ar fi fost incompletă dacă aceste linii dintre
legendă și simbolism ar fi fost strict paralele. În afara acestui
aspect, ordinea și prezentarea materialului din al treilea volum
sunt la fel cu cele din primele două volume.

Louis Ginzberg,
New York, 2 martie 1911
 I. MOȘE ÎN EGIPT

Începutul robiei egiptene

De îndată ce Iosef a murit, ochii și inimile israeliților s-au

închis. Au început să simtă jugul stăpânirii străine, deși adevărata
robie nu i-a cuprins decât mai târziu. Cât timp cel puțin unul
dintre fiii lui Iosef era încă în viață, egiptenii nu au îndrăznit să
se comporte cu răutate față de israeliți. Numai atunci când Levi,
ultimul dintre ei, a părăsit această viață, a început suferința lor. O
schimbare în comportamentul egiptenilor față de israeliți a fost,
într-adevăr, simțită imediat după moartea lui Iosef, dar nu și-au
dat arama pe față decât atunci când Levi nu a mai fost. Din acel
moment a început cu adevărat robia pentru israeliți.
Primul act de ostilitate din partea egiptenilor a fost să le
confiște pământurile, viile și tot ceea ce Iosef dăduse semenilor
săi. Nemulțumiți doar cu atât, au căutat să le facă rău și sub alte
forme. Motivele urii egiptenilor erau invidia și frica. Israeliții se
înmulțiseră într-un număr miraculos. La moartea lui Iosef, cele
70 de persoane pe care le adusese cu el se înmulțiseră până la
600.000, iar forța lor fizică, precum și curajul erau extraordinare
și, deci, înfricoșătoare pentru egipteni. În acele vremuri erau
multe ocazii în care cineva își putea dovedi curajul. La scurt timp
după moartea lui Levi, a părăsit această lume și regele egiptean
Magron care fusese crescut de Iosef și deci nu era total lipsit
de recunoștință pentru ceea ce el și familia lui făcuseră pentru
bunăstarea Egiptului. Însă fiul și succesorul său, Malol, împreună
cu întreaga sa curte nu-i cunoșteau pe fiii lui Iaakov și reușitele
acestora, așa că nu au ezitat să-i oprime pe evrei.
Culmea ostilității între ei și egipteni a fost atinsă în vremea
războaielor purtate de Malol împotriva lui Zefo, nepotul lui
Esau. În timpul bătăliilor, israeliții i-au salvat pe egipteni de la o
11
înfrângere usturătoare, dar aceștia, în loc să fie recunoscători, au
căutat numai nimicirea celor care le-au făcut bine, de teamă că
impresionanta putere a evreilor s-ar putea întoarce împotriva lor.

Viclenia Faraonului

Sfetnicii și bătrânii Egiptului au venit la Faraon și i-au vorbit

astfel:
– Iată că fiii lui Israel sunt mai mulți și mai puternici decât
noi. Le-ai văzut marea forță, moștenită de la strămoși, căci unii
dintre ei le-au ținut piept unor oștiri numeroase precum nisipul
mării, și niciunul nu le-a căzut victimă. Acum, deci, poruncește
ce să facem cu ei, până când îi vom nimici treptat dintre noi, ca
să nu se înmulțească peste măsură. De se vor înmulți și de va
izbucni un război, vor trece, cu forța lor extraordinară, de partea
inamicilor, vor lupta împotriva noastră și ne vor izgoni din țară.
Regele le-a răspuns:
– Acesta este planul meu împotriva lui Israel, de la care nu
ne vom abate. Iată, Pitom și Ramses sunt orașe nefortificate
împotriva bătăliilor. E de datoria noastră să le fortificăm. Mergeți
acum și păcăliți-i pe fiii lui Israel, proclamând în Egipt și în
Goșen: „Către toți bărbații din Egipt, Goșen și Pathros! Regele
ne-a poruncit să fortificăm cetățile Pitom și Ramses. Cei dintre
voi care trăiesc în Egipt, dintre fiii lui Israel și dintre locuitorii
orașelor, care sunt gata să lucreze cu noi, vor primi plată zilnică,
din porunca regelui.” Mergeți și începeți să fortificați Pitom și
Ramses, și faceți ca porunca regelui să fie respectată zilnic. Iar
când vor veni dintre fiii lui Israel să construiască, dați-le plata în
fiecare zi; și după ce vor fi construit alături de voi, îndepărtați-vă
de ei zilnic, unul câte unul, în liniște. Apoi vă veți ridica peste ei,
veți deveni superiorii lor și îi veți obliga să lucreze fără plată. Și
de vor refuza, atunci constrângeți-i prin orice mijloace să lucreze.
De veți proceda așa, va fi în beneficiul nostru, căci pământul va
12
fi fortificat în acest fel, în timp ce pentru fiii lui Israel va fi rău,
pentru că vor descrește în număr ca urmare a muncii, fiindcă îi
veți împiedica să se împreuneze cu femeile lor.
Bătrânii, sfetnicii și întreg poporul Egiptului au făcut după
cum le-a spus regele. Timp de o lună, slujbașii Faraonului au
construit cu Israel, apoi s-au retras treptat, în timp ce fiii lui
Israel au continuat să muncească, primind plată zilnică, pentru
că unii egipteni încă munceau împreună cu ei. După o vreme,
toți egiptenii s-au retras și apoi s-au transformat în superiorii
israeliților. Când nu le-au mai dat nicio plată, unii dintre evrei
au refuzat să muncească și atunci conducătorii i-au lovit și i-au
forțat să se întoarcă la lucru alături de semenii lor. Fiii lui Israel
se temeau de egipteni, așa că s-au întors și au muncit fără plată,
cu excepția tribului lui Levi care nu era implicat în muncă alături
de ceilalți. Fiii lui Levi știau că ordinul regelui era dat pentru
a-i păcăli pe israeliți, așa că nu i-au dat ascultare, iar egiptenii
nu i-au agresat, căci nu fuseseră de la început cu semenii lor.
Deși egiptenii le făceau viața grea altor israeliți, nu i-au deranjat
pe fiii lui Levi. Israeliții îl numeau pe Malol, regele Egiptului,
Maror, „amărăciune”, căci, în timpul domniei lui, egiptenii le-au
îngreunat viața cu tot felul de sarcini.
Dar Faraonul nu a fost mulțumit cu ordinul lui și cu munca
grea la care îi supunea pe israeliți. Și-a agățat singur de gât o
presă de cărămizi și a luat parte la lucrările de la Pitom și Ramses.
După acest episod, oricând vreun evreu zicea că nu poate veni să
ajute la lucru pentru că nu era făcut pentru o muncă așa de grea,
egiptenii îi replicau:
– Vrei poate să ne convingi că ești mai sensibil decât Faraonul?
Regele însuși îi amăgea pe israeliți cu vorbe dulci, spunându-le:
– Copiii mei, vă implor să faceți această muncă și să clădiți
aceste mici construcții pentru mine. Vă voi răsplăti pe măsură.
Prin astfel de viclenii și tertipuri au reușit egiptenii să-i
înrobească pe israeliți și, de îndată ce i-au avut în stăpânire, s-au
13
purtat cu multă cruzime. Femeile erau obligate să facă munca
bărbaților, iar bărbații să facă munca femeilor.
Fortificațiile de la Pitom și Ramses s-au dovedit nefolositoare
pentru egipteni, căci nu mult după terminarea lor s-au prăbușit
sau le-a înghițit pământul. Lucrătorii evrei, după ce că au suferit
greutăți pe durata lucrărilor, și-au pierdut viața căzând de la mari
înălțimi, când structurile s-au prăbușit în mormane de moloz.
Egiptenilor nu le păsa dacă muncile grele la care îi supuneau
pe fiii lui Israel aduceau profit sau nu. Principalul lor scop era
acela de a-i împiedica să se înmulțească, așa că Faraonul a dat
un decret prin care li se interzicea să se întoarcă acasă la finalul
zilei de lucru, pentru a nu se putea împreuna cu nevestele lor.
Căpeteniile au aplicat porunca regelui, spunându-le evreilor că
motivul interzicerii ar fi pierderea de prea mult timp pe drum,
ceea ce i-ar împiedica să producă norma zilnică de cărămizi.
Astfel, bărbații evrei erau separați de nevestele lor și obligați să
doarmă pe jos, departe de locuințele lor.
Însă Dumnezeu a spus:
– Am făcut o promisiune lui Avraham că îi voi spori urmașii
precum stelele de pe cer, iar voi clevetiți împotriva înmulțirii
acestora?! Vom vedea care cuvânt va avea mai multă greutate, al
Meu sau al vostru.
Și cu cât îi asupreau mai tare egiptenii, cu atât evreii se
înmulțeau și se răspândeau. Și au continuat să crească în număr,
în ciuda poruncii Faraonului: cei care nu-și îndeplineau norma
zilnică de cărămizi erau îngropați în pereții clădirii, între
straturile de cărămizi, numărul israeliților care și-au pierdut
astfel viața fiind foarte mare. Și mulți dintre copiii lor au fost
sacrificați idolilor egiptenilor. De aceea Dumnezeu a distrus
idolii în momentul ieșirii din Egipt: aceștia cauzaseră moartea
copiilor evrei și trebuia să fie făcuți praf și pulbere.

14
 Moașele cele pioase

În vremea aceea, în ciuda tuturor greutăților, fiii lui Israel

au continuat să se înmulțească și să se răspândească, așa că
erau foarte numeroși: căci femeile nășteau mulți copii deodată.
Egiptenii s-au înfățișat din nou la Faraon și i-au cerut să ticluiască
un alt plan pentru a se descotorosi de evrei, văzând că numărul
lor creștea, deși erau supuși la munci grele. Faraonul nu mai avea
alte idei, așa că s-a sfătuit cu sfetnicii lui pentru a găsi o soluție.
Atunci a luat cuvântul unul dintre ei, Iov din Uz, care era din
zona Aram Naharaim:
– Planul urzit de Faraon, de a-i asupri prin munci grele pe
israeliți, a dat roade la vremea sa și trebuie implementat în
continuare. Dar, pentru a ne asigura că, în caz de război, nu ne vor
copleși prin numărul lor și nu ne vor alunga din țară, să dea regele
un decret prin care toți copiii de sex masculin ai israeliților să fie
omorâți la naștere. Așa, nu va trebui să ne temem de ei în vreme de
război. Acum să le cheme de îndată Faraonul pe moașele evreice
pentru a le instrui cu privire la ceea ce trebuie să facă.
Sfatul lui Iov a avut trecere în ochii Faraonului și ai egiptenilor.
Preferau ca moașele să-i omoare pe nou-născuți, căci se temeau
de pedeapsa lui Dumnezeu dacă ar fi făcut-o ei înșiși. Faraonul
le-a chemat în fața lui pe cele două moașe ale evreilor și le-a
poruncit să curme viața tuturor băieților, dar să le cruțe pe fete,
deoarece egiptenii erau la fel de interesați în a le păstra pe fete,
pe cât erau de a-i nimici pe băieți. Erau foarte pătimași și își
doreau să aibă cât mai multe femei în serviciul lor.
Dar planul, chiar de-ar fi fost pus în aplicare, nu era înțelept,
căci deși un bărbat putea avea mai multe neveste, o femeie se
putea căsători numai cu un singur bărbat. Astfel, un număr redus
de bărbați corelat la un număr crescut de femei nu reprezenta
o amenințare serioasă la continuitatea neamului israeliților,
precum ar fi fost cazul invers.
15
 Cele două moașe evreice erau Iochebed, mama lui Moșe, și
Miriam, sora lui. Când s-au înfățișat în fața Faraonului, Miriam
a exclamat:
– Vai de acest om, când Dumnezeu îl va judeca pentru faptele
sale rele!
Regele ar fi ucis-o pentru aceste cuvinte îndrăznețe, dacă
Iochebed nu i-ar fi stăvilit mânia, spunându-i:
– De ce dai importanță cuvintelor ei? Nu-i decât o copilă și
nu știe ce spune.
Deși avea numai cinci ani atunci, Miriam își însoțea mama și
o ajuta în sarcinile ei, hrănindu-i pe cei mici, în timp ce Iochebed
îi spăla și îi îmbăia.
Faraonul le-a poruncit:
– La nașterea unui copil, de va fi de sex masculin, să-l omori;
dar de va fi de sex feminin, atunci să-l salvezi.
Moașele i-au răspuns:
– Cum vom ști dacă nou-născutul este fată sau băiat? – căci
regele le-a ordonat să-l ucidă în timp ce se năștea.
Faraonul le-a răspuns:
– Dacă va ieși din pântecele mamei cu fața înainte, atunci
este băiat, pentru că privește către pământul din care bărbatul a
fost creat; dar dacă va ieși cu picioarele înainte, este fată pentru
că privește către coasta mamei; și dintr-o coastă a fost creată
femeia.
Regele a folosit tot felul de mijloace pentru a le supune pe
moașe intențiilor sale. Le-a făcut propuneri drăgăstoase, pe care
ambele le-au respins, și apoi le-a amenințat cu arderea în flăcări.
Dar ele și-au spus în sinea lor: „Tatăl nostru, Avraham, a
deschis un han pentru a-i hrăni pe călători, deși erau păgâni, iar
noi ar trebui să-i ignorăm pe copii, ba mai mult, să-i omorâm?”
Astfel că n-au ascultat de porunca Faraonului. În loc să-i omoare
pe copii, aveau grijă de ei cât puteau de bine. Dacă o mamă care
tocmai născuse ducea lipsă de hrană și apă, moașele adunau
donații de la femeile mai înstărite, pentru ca nou-născutul să nu
16
sufere lipsuri. Și asta nu era tot ce făceau, ci L-au implorat pe
Dumnezeu, rugându-L:
– Știi că nu respectăm porunca Faraonului, ci cuvintele Tale.
Facă-se voia Ta, Doamne, ca acest copil să se nască teafăr și
nevătămat, pentru a nu fi suspectate că am încercat să-i curmăm
viața și l-am mutilat.
Dumnezeu a fost înduplecat de rugăciunea lor și niciun
copil adus pe lume cu ajutorul lui Șifra și Pua – sau Iochebed și
Miriam, cum mai sunt numite moașele – nu s-a născut olog sau
orb ori suferind de vreo altă boală.
Văzând că porunca lui nu a dat rezultate, le-a chemat pe
moașe încă o dată și le-a cerut socoteală pentru neascultarea lor.
Ele au răspuns:
– Această nație este comparată cu un animal sau cu altul; și,
într-adevăr, evreii sunt ca animalele. Căci au nevoie de serviciile
moașelor atât cât au nevoie și animalele.
Aceste două femei cu frică de Dumnezeu au fost răsplătite
în multe feluri pentru faptele lor bune. Nu numai că Faraonul
nu le-a făcut niciun rău, dar sunt strămoașele unor sacerdoți și
leviți, regi și prinți. Iochebed a fost mama lui Aaron și a levitului
Moșe, iar din căsătoria lui Miriam cu Caleb s-a născut dinastia
lui David. Mâna lui Dumnezeu a fost prezentă în căsătoria ei: ea
s-a îmbolnăvit de o boală gravă și, deși toți credeau că sfârșitul
îi este aproape, și-a revenit. Dumnezeu i-a readus tinerețea și
a înzestrat-o cu o frumusețe aparte, astfel că o nouă fericire îl
aștepta pe bărbatul ei, care fusese privat de bucuriile vieții
conjugale cât timp ea era bolnavă. Bucuriile lui neașteptate
erau recompensa pentru pioșenia și credința sa în Dumnezeu. Și
Miriam a mai fost răsplătită cu ceva: a avut onoarea de a-l naște
pe Bezalel, cel care a construit Templul și care era înzestrat cu o
înțelepciune cerească.

17
 Cei trei sfetnici

În anul 130 al coborârii lui Israel în Egipt, Faraonul a visat

că stătea pe tron și, ridicându-și ochii, a văzut în fața lui un
bătrân care ținea în mână o balanță; l-a văzut cum i-a luat pe
toți înțelepții, nobilii și oamenii de vază ai Egiptului, legându-i
împreună, și i-a pus pe un taler al balanței, în timp ce pe celălalt a
pus un prunc. Copilul a înclinat balanța în partea sa, în detrimentul
părții cu egiptenii. Faraonul s-a trezit devreme și și-a adunat toți
servitorii și sfetnicii pentru a interpreta visul, iar aceștia erau
adânc tulburați de viziunea sa. Atunci a vorbit Balaam, fiul lui
Beor, spunând:
– Asta nu înseamnă decât că un mare rău se va abate asupra
Egiptului, căci lui Israel i se va naște un fiu care va distruge
întreaga țară și pe locuitorii ei și îi va salva pe israeliți din Egipt
cu o mână puternică. Acum, deci, o, rege, ia aminte de acest fapt,
pentru ca speranța lui Israel să fie spulberată înainte ca acest rău
să se nască împotriva Egiptului.
Regele i-a răspuns:
– Ce putem face împotriva lui Israel? Am încercat diverse
metode împotriva acestui popor, însă nu i-am putut birui. Vreau
să știu părerea ta.
La insistențele lui Balaam, regele și-a chemat cei doi sfetnici,
Reuel Midianitul și Iov Uzitul, să le audă părerea. Reuel a spus:
– Dacă regele va considera potrivit, e bine să înceteze să-i
pedepsească pe evrei și să nu ia măsuri împotriva lor, căci
Dumnezeu i-a ales din timpuri străvechi ca poporul Său dintre
toate popoarele lumii. Și cine îndrăznește să-i asuprească, dacă
Dumnezeu le răzbună răul îndurat?!
Reuel a continuat prin a enumera câteva dintre marile lucruri
făcute de Dumnezeu pentru Avraham, Ițhak și Iaakov și și-a
încheiat povața prin următoarele cuvinte:
– Fără îndoială că bunicul tău, Faraonul vremurilor acelora,
l-a prețuit pe Iosef, fiul lui Iaakov, mai mult decât pe toți prinții
18
Egiptului, pentru că i-a recunoscut înțelepciunea prin care i-a
salvat pe locuitorii țării de foamete, după care i-a chemat pe
Iaakov și pe fiii săi să se stabilească în Egipt pentru ca Egiptul și
Goșenul să fie salvate de foamete prin virtuțile lor. Acum, de vei
considera potrivit, renunță la a-i distruge pe fiii lui Israel, iar de
nu vei dori să trăiască în Egipt, alungă-i de aici, ca să meargă în
Canaan, pământul de unde au venit strămoșii lor.
Când Faraonul a auzit cuvintele lui Ietro-Reuel, s-a mâniat
la culme și l-a alungat din fața lui; și acesta s-a întors la Midian.
Regele s-a consultat apoi cu Iov, spunându-i:
– Ce zici tu, Iov, și ce sfat îmi dai în privința evreilor?
Iov a răspuns:
– Iată, toți locuitorii țării se află sub stăpânirea ta. Să facă
regele cum consideră că este de cuviință.
Balaam a fost ultimul care a luat cuvântul, la cererea regelui,
zicând:
– Vor fi salvați de tot ceea ce regele va face împotriva lor.
De vei crede că îi poți nimici prin flăcări, nu-i vei birui, căci
Dumnezeu l-a salvat pe părintele lor Avraham din cuptorul în
care l-au aruncat caldeenii. Probabil te gândești să-i distrugi prin
sabie, dar tatăl lor Ițhak a fost salvat de la moartea prin sabie. Iar
dacă crezi că le poți reduce numărul prin munci grele, nu vei avea
sorți de izbândă, pentru că tatăl lor Iaakov l-a slujit pe Lavan în
toate muncile grele și totuși a prosperat. De va fi voia regelui, să
ordone ca toți copiii de sex masculin care se vor naște în Israel
din această zi să fie aruncați în apă. Astfel le poți distruge șansele
de supraviețuire pentru că nici ei și nici strămoșii lor nu au fost
încercați în acest fel.

Masacrul inocenților

Sfatul lui Balaam a fost primit de Faraon și de egipteni. Ei

știau că Dumnezeu plătește ochi pentru ochi, astfel că erau
19
convinși că omorârea prin înec a copiilor de parte bărbătească
va fi cel mai sigur mod de exterminare a evreilor, fără să se abată
asupra lor pedeapsa divină, căci Dumnezeu a făcut un legământ
cu Noah că nu va mai distruge niciodată lumea prin apă. Așa că
au presupus că vor fi scutiți de pedeapsă, chiar dacă au greșit. În
primul rând, deși Dumnezeu s-a angajat că nu va mai aduce potop
asupra omenirii, nu se spune nimic despre aducerea oamenilor în
potop. Mai mult, legământul lui Dumnezeu era pentru întreaga
omenire, nu doar pentru o singură națiune. Sfârșitul egiptenilor
a fost cauzat de talazurile Mării Roșii. „Ochi pentru ochi” – căci
precum i-au înecat pe copiii israeliților, așa au pierit și ei înecați.
Faraonul a luat măsuri pentru punerea în practică a ordinului
său. Și-a trimis aprozii în casele israeliților pentru a-i găsi pe toți
copiii de sex masculin, oriunde ar fi. Pentru a se asigura că evreii
nu reușesc să-și ascundă copiii, egiptenii au pus la cale un plan
viclean. Femeile egiptene trebuiau să-și ducă copiii în casele
femeilor israelite despre care se credea că au nou-născuți. Când
copiii egipteni începeau să gângurească sau să plângă, copiii
evrei ascunși se alăturau acestora, precum fac toți copiii, astfel
că egiptenii îi descopereau și îi luau de la părinți.
Mai mult, Faraonul le-a poruncit femeilor israelite să apeleze
doar la moașe egiptene, care urmau să furnizeze informații exacte
privind data nașterii și să nu lase niciun copil de parte bărbătească
să scape viu de sub supravegherea lor. De vor fi părinți care vor
încălca porunca, ținând în viață un băiețel ascuns, ei și toți ai lor
vor fi uciși.
Și atunci, este oare de mirare că mulți dintre evrei se țineau
departe de nevestele lor în aceste condiții? Însă cei care se
încredeau în Dumnezeu nu au fost uitați de El. Femeile care
rămâneau împreună cu bărbații lor mergeau pe câmp când
le venea sorocul, aduceau pe lume copiii și îi lăsau acolo,
întorcându-se acasă. Domnul, care le-a jurat strămoșilor lor că
se vor înmulți, trimitea un înger care îi îmbăia pe nou-născuți,
îi ungea, le întindea mădularele și îi înfășa. Apoi le dădea două
20
pietre netede: din una sugeau lapte și din cealaltă miere. Și
Dumnezeu a făcut ca părul copiilor să le crească până la genunchi
și să le fie veșmânt; apoi i-a poruncit pământului să-i primească
înăuntrul său, pentru a fi protejați până când vor crește și când
pământul își va deschide gura și îi va readuce la suprafață, astfel
că vor crește precum iarba câmpului și a poienilor pădurii. După
aceasta, se va întoarce fiecare la familia lui.
Văzând acest lucru, egiptenii au mers, fiecare la câmpul său,
cu o pereche de boi și au arat pământul ca și cum ar fi fost timpul
de arat. Totuși nu au putut să le facă rău nou-născuților lui Israel
care erau bine ascunși și protejați în inima pământului. Astfel, fiii
lui Israel s-au înmulțit și numărul lor a crescut mult. Și Faraonul
le-a ordonat căpeteniilor să meargă în Goșen, să-i caute pe copiii
de sex masculin ai fiilor lui Israel; și, când vor găsi unul, să-l
ia cu forța de la sânul mamei și să-l arunce în râu. Dar nimeni
nu era destul de viteaz pentru a putea să-I strice planurile lui
Dumnezeu, orice ar fi născocit. Copilul din viziunea Faraonului
și din prezicerile astrologilor a crescut și a fost ascuns de privirile
iscoadelor regelui. S-a întâmplat după cum urmează.

Părinții lui Moșe

Când ordinul Faraonului a fost proclamat, ca toți băieții nou-

născuți ai evreilor să fie aruncați în râu, Amram, conducătorul
Sanhedrinului, a decis că, în aceste împrejurări, era cel mai bine
ca bărbații să trăiască cu totul separat de nevestele lor. El a fost
primul care a pus în practică hotărârea. A divorțat de nevasta lui
și toți ceilalți bărbați ai lui Israel au făcut la fel. Amram se bucura
de mult respect în rândul poporului său, unul dintre motive fiind
apartenența sa la tribul lui Levi, tribul care îi era credincios lui
Dumnezeu chiar și în Egipt, deși celelalte triburi șovăiau în
credința lor și încercau să se alieze cu egiptenii, într-atât încât au
renunțat la semnul legământului lui Avraham. Pentru a-i pedepsi
21
pe evrei pentru necuviință, Dumnezeu a transformat dragostea
egiptenilor pentru ei în ură, astfel că le doreau pieirea. Conștient
de ceea ce el și poporul său îi datorau domniei înțelepte a lui
Iosef, Faraonul a refuzat la început să pună în aplicare planurile
viclene propuse de egipteni împotriva evreilor. El a spus
poporului său:
– Nesăbuiților, le suntem îndatorați acestor evrei pentru
beneficiile de care ne bucurăm! Și vreți acum să ne întoarcem
împotriva lor?!
Însă egiptenii nu au putut fi convinși să renunțe la planul lor
de a-l nimici pe Israel. L-au detronat pe rege și l-au întemnițat
pentru trei luni, până când a fost gata să execute ferm ceea ce
ei au decis, căutând să aducă pieirea fiilor lui Israel prin orice
metode posibile. Și mare a fost pedeapsa pe care și-au atras-o
asupra lor prin faptele comise.
Cât despre Amram, nu numai că aparținea tribului lui Levi,
cunoscut pentru pioșenia sa, însă, prin extraordinara sa pietate,
se evidenția în rândul drepților tribului. Era unul dintre cei patru
care erau puri, neatinși de păcat, peste care moartea nu ar fi avut
nicio putere, de nu i-ar fi fost dat fiecărui om caracterul muritor
după căderea în păcat a cuplului primordial. Ceilalți trei care
duceau aceeași viață lipsită de păcat erau: Beniamin; Ieseu, tatăl
lui David; și Chileab, fiul lui David. Dacă Șekina s-a apropiat
din nou de tărâmul oamenilor era datorită pietății lui Amram.
În vremurile primordiale, Șekina sălășluia printre oameni, dar
când Adam a păcătuit, s-a retras în înalturi, la început în cel mai
de jos dintre cele șapte ceruri. Din locul acela a fost alungată de
păcatul lui Cain în al doilea cer. Păcatele generației lui Enoh au
îndepărtat-o și mai tare de oameni, stabilindu-se în al treilea cer;
apoi, pe rând, în al patrulea, din cauza păcătoșilor din vremea
potopului; în al cincilea, odată cu construirea turnului Babel și
încâlcirea limbilor; în al șaselea, din cauza egiptenilor cei răi
din vremea lui Avraham; și, în final, în al șaptelea, ca urmare
a ticăloșiei locuitorilor Sodomei. Șase drepți – Avraham, Ițhak,
22
Iaakov, Levi, Kohat și Amram – au adus înapoi Șekina, pas cu
pas, de la al șaptelea cer la primul; și prin cel de-al șaptelea drept,
Moșe, Șekina a coborât pe pământ și a sălășluit din nou printre
oameni, ca la începuturi.
Înțelepciunea lui Amram era pe măsura pietății și cunoașterii
sale. Egiptenii au reușit să-i înrobească pe evrei prin promisiuni
deșarte. La început le-au dat un șekel pentru fiecare cărămidă
pentru a-i determina să depună eforturi supraomenești în speranța
unui câștig mai substanțial. Apoi, când egiptenii i-au obligat să
muncească fără plată, au insistat să fie produse tot atâtea cărămizi
ca atunci când munca le era remunerată, însă de la Amram cereau
o singură cărămidă pentru că el a fost singurul care nu s-a lăsat
amăgit de viclenia lor. S-a mulțumit cu un singur șekel pe zi și a
fabricat astfel o singură cărămidă zilnic, pe care apoi au trebuit
s-o accepte ca normă a sa pentru fiecare zi de lucru.
Ca parteneră de viață, Amram a ales-o pe mătușa sa Iochebed,
născută în aceeași zi cu el. Era fiica lui Levi și i se spunea
„splendoare divină” pentru că avea mereu în priviri o sclipire
celestă. Era demnă de a fi tovarășa lui, căci a fost una dintre
moașele care și-au riscat viața pentru a-i salva pe nou-născuții
evrei. Dacă Dumnezeu nu ar fi înfăptuit un miracol, ea și fiica sa,
Miriam, ar fi fost ucise de Faraon pentru că i-au încălcat ordinele
și i-au salvat pe copiii evrei. Când regele și-a trimis călăii după
cele două femei, Dumnezeu le-a făcut invizibile și aprozii au
trebuit să se întoarcă fără a-și îndeplini misiunea.
Primul copil al lui Amram și Iochebed, soția sa, care avea
126 de ani la momentul căsătoriei, a fost o fată pe care mama
a numit-o Miriam, „amărăciune”, căci s-a născut în timpul în
care egiptenii începuseră să le facă viața grea evreilor. Al doilea
copil a fost un băiat, numit Aaron, care înseamnă „vai de această
sarcină!” pentru că porunca Faraonului către moașe de a-i omorî
pe copiii de parte bărbătească ai evreilor a fost dată în lunile
dinaintea nașterii lui Aaron.

23
 Nașterea lui Moșe

Când Amram s-a separat de soția sa ca urmare a ordinului dat

împotriva copiilor de parte bărbătească ai evreilor, iar exemplul
lui a fost urmat de toți israeliții, fiica sa, Miriam, i-a spus:
– Tată, ceea ce ai hotărât tu este mult mai aspru decât ordinul
Faraonului. Egiptenii urmăresc pierirea doar a băieților, însă
tu incluzi și fetele. Faraonul își privează victimele de viața pe
această lume, însă tu împiedici nașterea copiilor și astfel îi lipsești
și de viața viitoare. El urmărește distrugerea, dar cine știe dacă
intențiile celor răi pot rezista? Tu ești un om drept, iar hotărârile
celor drepți sunt ascultate de Dumnezeu, astfel că ordinul tău va
fi respectat.
Amram a recunoscut fundamentul cererii ei și a revenit în
fața Sanhedrinului pentru a pune din nou în discuție acest aspect.
Membrii curții au spus:
– Tu ai fost cel care ai separat soții între ei, astfel că de la tine
ar trebui să pornească permisiunea de a reînnoi căsătoria.
Amram le-a propus atunci ca fiecare membru al Sanhedrinului
să se întoarcă la nevasta lui și să se căsătorească din nou cu ea pe
ascuns, însă ceilalți membri au respins planul, spunând:
– Și cine va face acest lucru cunoscut întregului Israel?
Ca urmare, Amram a stat în mod public sub hupa2 împreună
cu Iochebed, soția de care divorțase, în timp ce Aaron și Miriam
dansau în jurul lor, iar îngerii au proclamat:
– Lăsați mama copiilor să se veselească!
Căsătoria lor a fost oficiată cu mare fast, pentru ca bărbații
care i-au urmat exemplul, divorțând de soții, să-l urmeze în a se
căsători din nou cu ele.
Deși bătrână, Iochebed și-a recăpătat tinerețea. Pielea i-a
devenit fină, ridurile i-au dispărut, nuanțele de frumusețe
adolescentină i-au revenit și, în scurt timp, a rămas însărcinată.
2
Baldachin de nuntă, în tradiția iudaică, sub care stau mirele și mireasa în
timpul ceremoniei.
24
 Amram era foarte neliniștit de faptul că soția sa era însărci-
nată; nu știa ce să facă. Și-a îndreptat ruga către Dumnezeu,
implorându-L să aibă milă de cei care nu au încălcat în niciun fel
legile serviciului Său religios și să-i mântuiască de greutățile pe
care le îndurau, în timp ce El spulbera speranța dușmanilor care
urmăreau distrugerea națiunii lor. Dumnezeu s-a îndurat de el și
a stat lângă el când dormea, sfătuindu-l să nu dispere că vor lipsi
viitoarele recompense. El a continuat, spunând că nu le-a uitat
smerenia pentru care El îi va răsplăti mereu, precum a făcut-o și
în zilele de demult pentru strămoșii lor.
– Să știi, a continuat Domnul, că vă voi da tot ceea ce este
bun, și pentru tine personal voi da ceea ce te va face iubit de
toți; căci pruncul de a cărui naștere se tem egiptenii și de la
care a pornit planul de distrugere a fiilor lui Israel va fi al tău și
va rămâne ascuns de cei care îi doresc pierirea; atunci când va
crește, în mod miraculos, îi va salva pe evrei de greutățile pe care
le îndură din cauza egiptenilor. Amintirea sa va fi pomenită până
la sfârșitul acestei lumi – și nu numai de evrei, ci și de străini.
Și toate acestea vor fi răsplata Mea pentru tine și pentru urmașii
tăi. De asemenea, fratele său va obține taina preoției pentru el și
pentru urmașii săi, până la sfârșitul lumii.
După ce i s-au arătat toate aceste lucruri în vis, Amram s-a
trezit și i-a povestit lui Iochebed.
Fiica sa, Miriam, a avut și ea o viziune profetică, pe care a
povestit-o părinților astfel:
– În această noapte am văzut un bărbat îmbrăcat în haine
scumpe. „Spune-le părinților tăi că cel care se va naște în familia
voastră va fi aruncat în ape și, prin el, apele vor fi uscate, miracole
și minuni vor fi înfăptuite prin el; el îl va salva pe poporul Meu
Israel și le va fi conducător pe vecie.”
În timpul sarcinii, Iochebed a observat că pruncul pe care îl
purta în pântece va face lucruri mari. Tot timpul nu a avut nicio
durere, nici măcar la naștere, căci femeile pioase nu sunt afectate
de blestemul abătut asupra Evei: durere în concepție și în sarcină.
25
 În momentul nașterii copilului, întreaga casă s-a umplut de
splendoare și lumină precum cea a lunii și a soarelui. Un miracol
și mai mare a urmat. Nou-născutul nu avea nici o zi și deja
începuse să meargă și să vorbească cu părinții, ca și cum ar fi
fost adult, și a refuzat să sugă lapte de la sânul mamei.
Iochebed a dat naștere copilului după șase luni de sarcină.
Aprozii egiptenii, care le supravegheau atent pe femeile
însărcinate pentru a le putea lua imediat băieții, nu se așteptau
să nască decât peste încă trei luni. În aceste trei luni, părinții
au reușit să-l țină ascuns, cu toate că fiecare casă evreiască era
păzită de două femei egiptene, una înăuntru și una afară. La
finalul acestei perioade, au hotărât să anunțe existența lui, însă
Amram se temea că atât el, cât și fiul său vor fi condamnați la
moarte dacă secretul se va afla, iar el considera că era mai bine
să încredințeze soarta acestuia providenței divine. Era sigur că
Dumnezeu îl va proteja pe băiat și își va respecta cuvântul dat.

Moșe este salvat din apă

Iochebed a luat o barcă făcută din papură și a acoperit-o cu

rășină în exterior, iar pe interior a căptușit-o cu lut. Motivul
pentru care a folosit papură este acela că aceasta plutește; a pus
rășină numai la exterior, pentru a-l proteja, pe cât posibil, de
mirosurile exterioare dezagreabile. Deasupra copilului, în barcă,
a pus un mic umbrar pe care erau inscripționate cuvintele „poate
că nu voi trăi să-l văd sub hupa”. Apoi a abandonat barca pe
malurile Mării Roșii. Și totuși nu era nesupravegheată. Fiica ei,
Miriam, a rămas în apropiere pentru a vedea dacă profeția i se va
adeveri. Înainte de nașterea copilului, sora lui a prezis că mama
ei va da naștere unui fiu care va mântui poporul lui Israel. Când
băiatul s-a născut și casa s-a umplut de lumină divină, Amram a
sărutat-o pe cap, dar când a fost obligat să folosească o viclenie
pentru a divulga existența copilului, a dojenit-o, spunând:
26
 – Fata mea, ce s-a ales de profeția ta?
Așa că Miriam a rămas și s-a plimbat de-a lungul malului
pentru a vedea care va fi soarta copilului și ce se va alege de
profeția ei.
Ziua în care copilul a fost descoperit era a douăzeci și cincea
zi a lunii Nisan, aceeași zi în care, mai târziu, fiii lui Israel,
sub conducerea lui Moșe, îi vor aduce laudă și mulțumire lui
Dumnezeu pentru că i-a scăpat din apele mării. Îngerii au apărut
în fața lui Dumnezeu și au spus:
– O, Stăpân al lumii, se poate ca acela care Te va glorifica în
această zi de Nisan pentru salvarea lui și a poporului lui din mare
să-și găsească sfârșitul în apele mării în această zi?
Dumnezeu le-a răspuns:
– Știți prea bine că văd totul. Planurile omului nu pot
schimba cu nimic ceea ce a fost decis prin hotărârea Mea. Cei
care folosesc mijloace perfide și înșelătoare pentru a-și asigura
propria liniște și a-i distruge pe ceilalți nu vor reuși să-și atingă
scopurile. Cel care se încrede în Mine în vreme de restriște va fi
adus din deznădejde profundă către fericire nemărginită. Așa se
va manifesta atotputernicia Mea în soarta acestui copil.
La momentul abandonării copilului, Dumnezeu a trimis arșiță
peste egipteni și toți sufereau de lepră și de abcese dureroase.
Thermutis, fata Faraonului, căuta să-și aline durerea printr-o baie
în apele Nilului. Însă disconfortul fizic nu era singurul motiv
pentru care părăsise palatul. Ea era hotărâtă să se purifice și de
impuritatea idolatriei practicate acolo. Când a văzut mica barcă
plutind printre steaguri, la suprafața apei, a presupus că este
vorba de unul dintre copiii pe care tatăl ei urmărea să-i omoare
prin ordinul său și le-a poruncit servitoarelor sale să i-o aducă.
Însă ele au refuzat, spunând:
– O, stăpâna noastră, se întâmplă câteodată ca unele dintre
ordinele regelui să nu fie luate în seamă de toți oamenii! Dar e
bine ca ele să fie respectate măcar de copiii și de servitorii săi!
Iar tu vrei să încalci porunca tatălui tău?!
27
 Imediat a apărut îngerul Gabriel, le-a luat pe toate servitoa-
rele, cu excepția uneia pe care i-a permis prințesei s-o păstreze
în serviciul personal, și le-a întemnițat în adâncurile pământului.
Fiica Faraonului și-a pus în aplicare voința. Și-a întins mâna
și, deși barca se afla la o distanță de 60 de coți, a reușit s-o prindă
pentru că mâna i s-a lungit în mod miraculos. Abia a atins-o,
că lepra de care suferea a și dispărut. Vindecarea ei imediată a
determinat-o să cerceteze conținutul bărcii și când a deschis-o a
fost profund impresionată. L-a privit pe băiețel, care era extrem
de frumos, căci Dumnezeu i-a plăsmuit corpul cu cea mai mare
grijă, și, lângă el, a simțit Șekina. Văzând că nou-născutul avea
semnul legământului lui Avraham, a realizat imediat că este
unul dintre copiii evreilor și, conștientă de ordinul tatălui ei,
intenționa să-l abandoneze în voia sorții. În acel moment a sosit
îngerul Gabriel și a trecut pe deasupra copilului care a început să
plângă foarte tare. Plânsul lui puternic și plânsul lui Aaron, care
stătea lângă el, au impresionat-o pe prințesă și, în mila ei, a decis
să-l salveze. A poruncit să fie adusă o femeie egipteancă pentru
a alăpta copilul, însă acesta a refuzat să sugă de la ea, precum
și de la alte egiptence. Așa a decis Dumnezeu pentru ca niciuna
dintre ele să nu se poată lăuda apoi că „eu l-am alăptat pe cel care
are legătură acum cu Șekina”. Gura care urma să se converseze
cu Dumnezeu nu trebuia să fie hrănită din trupul impur al unei
femei egiptence.
Miriam a venit în fața lui Thermutis, ca și cum se afla acolo
din întâmplare, ca să-l vadă pe copil, și i-a spus prințesei:
– Nu are rost, regină, să chemi doici care nu au nicio legătură
de sânge cu copilul. Însă dacă vei cere să fie adusă o evreică, s-ar
putea să accepte să sugă de la sânul ei, fiind din același popor.
Thermutis i-a poruncit atunci lui Miriam să-i aducă o femeie
evreică. Cu pas repede, dat de vigoarea tinereții, Miriam a adus-o
imediat pe propria mamă, căci știa că nimeni de acolo nu o
cunoștea. Nou-născutul a luat sânul mamei sale și l-a ținut strâns.
Prințesa i l-a dat în grijă lui Iochebed, murmurând următoarele
cuvinte, ca o incantație inconștientă:
28
 – Iată ceea ce este al tău. Ai grijă de copil de acum înainte și
te voi plăti cu două monezi de argint.
Întoarcerea fiului ei, teafăr și nevătămat, era răsplata lui
Iochebed de la Dumnezeu pentru că a fost una dintre moașele
care l-au înfruntat pe Faraon și au salvat viețile copiilor evrei.
Punându-și copilul în pericol, Amram și Iochebed au atras
anularea ordinului Faraonului privind uciderea copiilor de parte
bărbătească. În ziua în care Moșe a fost pus în barcă, astrologii
au venit la Faraon și i-au dat veștile cele bune conform cărora
pericolul care îi amenința pe egipteni de la băiatul care și-a găsit
sfârșitul în apă a fost înlăturat. Astfel, Faraonul a oprit uciderea
băieților din imperiu. Astrologii au văzut ceva, însă nu știau
exact ce, și au transmis un mesaj al cărui înțeles nu îl percepeau
pe deplin. Apa era într-adevăr pieirea lui Moșe, însă asta nu
însemna că va pieri în apele Nilului; ci era vorba de apele din
Meriba, apele dezbinării, și de modul în care îi vor cauza moartea
în deșert, înainte de a-și încheia sarcina de a-i conduce pe evrei
către țara promisă. Faraonul, indus în eroare de viziunea limitată
a astrologilor săi, a crezut că viitorul salvator al Israelului se va
îneca și, pentru a se asigura că nu va scăpa cu viață, a ordonat ca
toți băieții, inclusiv cei ai egiptenilor, născuți într-o perioadă de
nouă luni, să fie aruncați în apă.
Datorită lui Moșe, cei 600.000 de copii evrei născuți în aceeași
noapte cu el și aruncați în apă în aceeași zi au fost salvați în mod
miraculos împreună cu el. Astfel, n-ar fi fost o laudă în van dacă
mai târziu ar fi spus: „Oamenii care au ieșit din apă cu ajutorul
meu sunt în număr de 600.000.”

Copilăria lui Moșe

Timp de doi ani, copilul salvat de fiica Faraonului a rămas cu

părinții săi și s-a apropiat de aceștia. I-au dat mai multe nume.
Tatăl lui îl striga Heber, pentru că de dragul copilului s-a reunit
29
cu soția sa. Mama sa îl striga Yekutiel, „pentru că mi-am pus
speranța în Dumnezeu și El mi l-a adus înapoi”. Sora lui l-a
numit Yered, pentru că „a coborât” la râu pentru a se asigura de
soarta lui. Fratele lui îl numea Avi Zanoah, căci tatăl său, care o
„alungase” pe mama lui, s-a întors la ea de dragul copilului care
urma să se nască. Bunicul său, Kohat, îl striga Avi Gedor, pentru
că tatăl ceresc „a reparat” distrugerea cauzată lui Israel odată cu
salvarea lui, prin asta oprindu-i pe egipteni să ucidă și alți nou-
născuți de parte bărbătească. Doica îl numea Avi Soco, pentru
că a fost ascuns de prigoana egiptenilor într-un „cort” timp de
trei luni. Iar Israel i-a dat numele de Șemaya ben Netanel, pentru
că, în vremea lui, Dumnezeu „va auzi” suspinul poporului, îi va
salva de cei care îi oprimă și prin el le va „da” Legea.
Familia lui și întreg poporul lui Israel știau că băiatul va face
lucruri mărețe, căci abia împlinise patru luni și deja începuse să
profețească:
– În zilele ce vor veni voi primi Tora de la tufișul în flăcări.
Când Iochebed a dus copilul la palat, la finalul celor doi ani,
fiica Faraonului i-a pus numele de Moșe, pentru că l-a „scos”
din apă și pentru că el îi va „scoate” pe fiii lui Israel din țara
Egiptului în vremea ce va să vină. Și acesta a fost singurul nume
prin care Dumnezeu îl striga pe fiul lui Amram, numele dat de
fiica Faraonului. El i-a spus prințesei:
– Moșe nu era copilul tău, însă te-ai purtat cu el ca și cum ar
fi. Pentru acest lucru te voi numi fata Mea.
Și astfel prințesa, fiica Faraonului, poartă numele de Batia,
„fiica lui Dumnezeu”. Mai târziu aceasta s-a căsătorit cu Caleb.
Așa cum ea a înfruntat porunca cea rea a tatălui ei, așa și Caleb
s-a împotrivit sfatului dat de ceilalți mesageri trimiși să cerceteze
împreună cu el ținutul Canaanului. Pentru că l-a salvat pe Moșe
și pentru celelalte fapte pioase pe care le-a făcut, ei i s-a permis
să între în Rai în viață.
Pentru ca Moșe să fie tratat ca un prinț la palat, Batia s-a
prefăcut că ar fi însărcinată o perioadă, înainte de a-l aduce
30
din casa părinților lui. Mama sa adoptivă de la curtea regală
îl mângâia și îl alinta constant și, din cauza frumuseții sale
neobișnuite, nu-i dădea voie să părăsească niciodată palatul.
Cine îl vedea nu-și putea lua ochii de la el, așa că Batia se temea
să-l scape din vedere.
Înțelepciunea lui Moșe depășea cu mult vârsta sa fragedă;
profesorii au observat că era mult mai inteligent decât alți copii
de aceeași vârstă. Toate faptele sale din copilărie prevedeau
altele și mai mărețe când va ajunge la maturitate. Când avea trei
ani, Dumnezeu l-a înzestrat cu o înălțime impresionantă. Cât
despre frumusețea sa, era atât de atractivă, încât de multe ori cei
care îl întâlneau pe drum simțeau nevoia de a se întoarce și a-l
privi insistent. Lăsau la o parte treaba și îl priveau îndelung, căci
drăgălășenia copilului era atât de puternică, încât capta privirile.
Fiica Faraonului, știind că Moșe era un băiat nemaipomenit, l-a
adoptat, pentru că ea nu avea copii. L-a înștiințat pe tatăl ei de
aceste intenții, zicând:
– Am crescut un copil divin ca înfățișare și cu o minte
sclipitoare. Și, cum l-am primit cadou prin dărnicia râului într-un
mod miraculos, am considerat că este cel mai potrivit să-l adopt
ca fiul meu și ca moștenitor al regatului tău.
Și, după ce a zis acestea, l-a pus pe copil în brațele tatălui ei,
iar Faraonul l-a luat și l-a strâns la piept.

Moșe este salvat de Gabriel

Când Moșe avea trei ani, Faraonul lua cina într-o zi, cu regina
Alfaranit la dreapta sa, fiica sa Batia ținându-l pe copilul Moșe
pe genunchi la stânga sa, și Balaam, fiul lui Beor, alături de cei
doi fii ai săi și de toți prinții țării care stăteau la masă în prezența
regelui. S-a întâmplat că băiețelul a luat coroana de pe capul
regelui și și-a pus-o pe capul lui. Când regele și prinții au văzut
asta, s-au speriat și fiecare a fost extrem de mirat. Regele le-a
spus prinților:
31
 – Ce spuneți voi, prinților, de ceea ce s-a întâmplat și ce ar
trebui să pățească acest copil evreu pentru fapta lui?
Balaam a spus:
– Adu-ți aminte, regele meu, visul pe care l-ai avut în urmă
cu câteva zile și cum a fost el interpretat de supusul tău. Acesta
este un copil al evreilor în care se află spiritul lui Dumnezeu. Să
nu-și imagineze regele că fiind copil a săvârșit această faptă fără
știință. Căci el este un băiat evreu și este înzestrat cu înțelepciune
și înțelegere, deși este încă un copil, iar fapta pe care a făcut-o el a
conștientizat-o și a plănuit-o pentru că și-a ales regatul Egiptului
spre conducere. Astfel este felul de a fi al tuturor evreilor, să-i
înșele pe regi și pe nobilii lor, să întreprindă lucruri cu viclenie
pentru a le pune piedici regilor pământului și oamenilor lor. Cu
siguranță știi că Avraham, strămoșul lor, s-a purtat astfel, punând
piedici armatelor lui Nimrod, regele din Babel, și lui Abimelec,
regele din Gerar, pentru a-și putea apropria ținutul fiilor lui Het
și întregul Canaan. Strămoșul lor Avraham a coborât în Egipt și
a spus despre Sara, soția lui, că „este sora mea” pentru a pune
piedici Egiptului și regelui său. Fiul lui, Ițhak, a făcut la fel când
a fost în Gerar și a locuit acolo. A învins prin puterea sa armata
lui Abimelec, căci voia să lovească în regatul filistenilor, așa că
a spus că Rivka, soția sa, este sora lui. Iaakov, de asemenea, s-a
purtat mișelește cu fratele său și i-a luat dreptul primului-născut
și binecuvântarea cuvenită. Apoi a mers în Paddan-Aram, la
Lavan, fratele mamei sale, și a obținut de la el, prin viclenie,
mâna fiicelor sale, vitele și toate proprietățile sale, pentru ca apoi
să fugă înapoi în Canaan, la tatăl lui. Fiii lui și-au vândut fratele,
pe Iosef, care a ajuns sclav în Egipt și întemnițat timp de 12 ani,
până când predecesorul tău l-a eliberat și l-a ridicat în rang peste
toți nobilii Egiptului pentru interpretarea visului regelui. Când
Dumnezeu a trimis foamete peste întreaga lume, Iosef a trimis
după tatăl său și l-a adus în Egipt, împreună cu toate rudele și
cu servitorii săi; le-a pus la dispoziție hrană gratis, în timp ce el
cucerea Egiptul și îi înrobea pe locuitorii țării. Acum, iată, regele
32
meu, acest copil s-a ridicat în locul lor în Egipt, luându-le exemplul
și tratând de sus orice om, fie el rege, nobil sau judecător. De va
fi voia regelui, să-i vărsăm sângele chiar acum pe acest pământ,
pentru ca să nu ajungă la maturitate și să te detroneze, luând
Egiptului orice speranță. Să-i chemăm dar pe toți judecătorii
și înțelepții Egiptului pentru a ști dacă pedeapsa cu moartea
este justificată pentru acest copil, așa cum am spus, și apoi să-l
ucidem.
Faraonul a trimis după toți înțelepții Egiptului și ei au venit,
iar printre ei era îngerul Gabriel în chip de om. Când li s-a cerut
părerea în această privință, Gabriel a spus:
– De va fi pe placul regelui, să fie puse în fața copilului o
piatră de onix și un cărbune, iar dacă va întinde mâna să ia onixul,
atunci vom ști că a săvârșit conștient fapta și îl vom ucide. Dar
dacă va întinde mâna și va lua cărbunele, atunci vom ști că fapta
lui a fost un gest inconștient și îl vom lăsa în viață.
Sfatul a fost pe placul regelui, așa că au pus în fața copilului
piatra și cărbunele, iar Moșe și-a întins mâna spre onix și a
încercat să-l ia, însă îngerul Gabriel i-a ghidat mâna către
cărbunele încins. Cărbunele i-a ars mâna copilului care și-a dus
mâna la buze, arzându-și buzele și o parte din limbă. De atunci,
Moșe a avut toată viața dificultăți de vorbire.
Văzând acest lucru, regele și prinții au știut că Moșe a acționat
inconștient și nu l-au ucis. Dumnezeu însuși, care îl protejase pe
Moșe, i-a liniștit gândul regelui, iar mama lui adoptivă l-a luat
de acolo și a avut grijă să primească o educație aleasă, pentru ca
evreii să se poată baza pe el și să spere că va realiza lucruri mari.
Dar egiptenii nu priveau cu ochi buni această educație a lui și
ceea ce va ieși din acest lucru.
Cu mari eforturi, pentru a-l instrui pe Moșe au fost aduși
profesori din țările învecinate. Unii au venit din proprie inițiativă,
pentru a-l învăța despre științe și arte. Prin înțelepciunea
extraordinară cu care era înzestrat, curând Moșe și-a depășit
profesorii. Procesul său de învățare părea a fi doar o rememorare
33
a unor cunoștințe pe care le stăpânea deja; și atunci când existau
diferențe de opinie între învățați, instinctiv o alegea pe cea bună,
căci mintea sa refuza să înregistreze ceva ce nu era corect.
Însă ceea ce merită mai multă laudă decât capacitățile
sale înnăscute este puterea voinței sale, prin care a reușit să
transforme înclinația naturală umană către rău într-un caracter
nobil și înalt, o schimbare la care a contribuit în mare măsură
determinarea sa, precum el însuși a recunoscut mai târziu. După
exodul israeliților din Egipt, un rege al Arabiei a trimis un artist
la Moșe ca să-i picteze portretul, astfel ca regele să aibă mereu
o imagine a acestui om divin în fața ochilor. Pictorul s-a întors
cu lucrarea, iar regele și-a adunat înțelepții, în special pe cei care
aveau știință de fizionomie. Le-a prezentat portretul și i-a invitat
să-l interpreteze. Opinia unanimă a fost că portretul reprezintă
un om lacom, trufaș, înclinat spre plăceri trupești, desfigurat de
toate trăsăturile urâte. Regele a fost indignat că ei se considerau
maeștri ai fizionomiei, din moment ce au interpretat portretul lui
Moșe, omul cel divin și sfânt, ca fiind al unui tâlhar. Învățații s-au
apărat dând vina pe pictorul care nu ar fi realizat o reproducere
fidelă a chipului lui Moșe, altfel încât interpretarea să fie atât
de eronată. Dar artistul a insistat că lucrarea sa reflecta fidel
realitatea.
Pentru a decide cine are dreptate, regele arab a mers să-l vadă
pe Moșe și nu a putut decât să recunoască măiestria artistului,
căci portretul pictat de el era o capodoperă. Moșe cel din realitate
era aidoma celui din pictură. Nu era niciun dubiu că știința cea
lăudată despre fizionomie a experților era vorbărie goală. I-a
povestit lui Moșe ce s-a întâmplat și ce credea despre asta. Moșe
i-a răspuns:
– Artistul și experții tăi sunt maeștri, fiecare în domeniul lui.
Dacă atributele mele ar fi doar un produs al naturii, atunci n-aș
fi cu nimic mai bun decât o buturugă ce rămâne mereu așa cum
a fost creată de la natură. Sincer îți mărturisesc că de la natură
am toate atributele negative pe care înțelepții mi le-au atribuit
34
după ce au văzut portretul. Însă am învățat să-mi controleze
impulsurile negative prin tăria de caracter pe care am dobândit-o
printr-o disciplină severă și care a devenit opusul înclinațiilor
cu care m-am născut. Prin această schimbare, pe care mi-am
autoimpus-o, m-am bucurat de onoare și laudă pe pământ și în
cer.

Tinerețea lui Moșe

Într-o zi, după ce trecuse de vârsta copilăriei, Moșe a mers

în ținutul Goșen, în care trăiau fiii lui Israel. Acolo a văzut
greutățile pe care le îndura poporul lui și a întrebat de ce li s-au
impus aceste corvezi. Israeliții i-au povestit despre tot ce li s-a
întâmplat, despre crudul ordin dat de Faraon la scurt timp după
nașterea lui și despre sfatul cel rău dat de Balaam împotriva lor și
împotriva lui când era copil și și-a pus coroana Faraonului pe cap.
Mânia lui Moșe a crescut împotriva sfetnicului cel răuvoitor și a
început să se gândească la cum ar putea să-l lipsească de putere.
Dar Balaam, având o presimțire, a fugit din Egipt împreună cu
cei doi fii și s-a refugiat la curtea lui Kikanos, regele Etiopiei.
Imaginea poporului său înrobit l-a impresionat profund pe
Moșe și a spus:
– Năpasta să se abată asupra mea pentru suferința voastră!
Prefer să mor decât să vă văd suferind atât de tare!
Nu s-a dat înapoi de la a-și ajuta semenii năpăstuiți la muncile
cele grele, pe măsura putinței lui. A alungat orice gând privind
funcția sa înaltă de la curte și a luat asupra sa o parte din muncile
impuse israeliților, trudind în locul lor. Rezultatul a fost că nu
numai a alinat puțin corvoada muncitorilor epuizați, dar a intrat
și în grațiile Faraonului care credea că Moșe lua parte la munca
obligatorie pentru a pune în aplicare ordinul regal.
Și Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
35
 – Ai lăsat deoparte toate celelalte ocupații și te-ai alăturat
fiilor lui Israel, pe care îi vezi ca semenii tăi, așa că și Eu am lăsat
deoparte toate treburile cerești și lumești și M-am adresat ție.
Moșe a continuat să facă tot ce putea pentru a alina suferința
semenilor săi pe măsura puterii lui. I-a încurajat, spunându-le:
– Dragii mei semeni, îndurați corvoada cu vitejie! Nu vă
pierdeți curajul și nu vă lăsați sufletul să fie istovit de oboseala
trupului. Vremuri mai bune vor veni, când necazul va fi înlocuit
de bucurie. Norilor le urmează cerul senin, furtunilor, calmul,
toate lucrurile din lume se îndreaptă către opusul lor și nimic nu
este mai schimbător decât destinul omului.
Trecerea de care se bucura în fața Faraonului a folosit-o
pentru a ușura povara fiilor lui Israel. Într-o zi se afla în prezența
Faraonului și i-a spus:
– Domnul meu, am o dorință pe care sper că nu mi-o vei
refuza.
– Vorbește, a răspuns regele.
– E un fapt cunoscut că dacă unui sclav nu i se acordă cel puțin
o zi de odihnă pe săptămână, el va muri de epuizare. Sclavii tăi
evrei vor pieri cu siguranță, dacă nu le vei acorda o zi de răgaz.
Faraonul a îndeplinit dorința lui Moșe și ordinul regelui a fost
publicat în tot Egiptul și în Goșen, astfel: „Către fiii lui Israel!
Așa grăit-a regele! Munciți și realizați-vă norma timp de șase
zile, dar în a șaptea zi să vă odihniți; nu veți munci în această zi.
Astfel veți face mereu de acum înainte, după porunca regelui și
a lui Moșe, fiul lui Batia.” Și ziua desemnată de Moșe ca zi de
repaus a fost sâmbăta, mai târziu dată de Dumnezeu israeliților
ca ziua de Șabat.
Când Moșe locuia în Goșen, un incident de mare importanță
a avut loc. Pentru a supraveghea munca fiilor lui Israel, unul din
rândul lor era numit cap peste zece dintre ei, iar zece capi erau
sub comanda unui supraveghetor egiptean. Unul dintre acești
capi evrei, pe nume Datan, avea o nevastă, Șlomit, fiica lui Divri
din tribul Dan, de o frumusețe răpitoare, însă foarte vorbăreață.
36
De fiecare dată când supraveghetorul egiptean venea la casa lor
pentru a discuta treburi de serviciu cu soțul ei, ea se apropia de
el voioasă și intra în vorbă cu el. Frumoasa israelită a aprins o
dorință nebună în pieptul egipteanului, așa că acesta a căutat și
a găsit un vicleșug prin care își putea satisface dorința. Într-o zi
a venit acasă la Datan la ceasul zorilor, l-a trezit din somn și i-a
ordonat să se grăbească cu trimiterea oamenilor la lucru. Nici
bine nu a plecat soțul, că a și pus în practică mârșăvia ticluită și
i-a necinstit soția, rezultatul acestei relații ilicite fiind cel care a
luat numele lui Dumnezeu în deșert, om pe care Moșe a ordonat
apoi să fie executat în timpul rătăcirii lor în pustiu.
În momentul în care egipteanul s-a furișat din camera lui
Șlomit, Datan s-a întors acasă. Iritat că fapta i-a fost descoperită,
supraveghetorul l-a îndemnat pe soț la muncă cu și mai multă
râvnă și l-a lovit constant cu intenția de a-l ucide. Tânărul Moșe
se afla în vizită în acest loc când evreul cel torturat și maltratat
se afla la muncă. Datan a venit în grabă către el și i s-a plâns
de toate necazurile provocate de egiptean. Plin de mânie, Moșe,
căruia Duhul Sfânt îi revelase păcatul săvârșit de egiptean, i-a
strigat acestuia:
– Nu-i destul că i-ai necinstit acestui om soția? Acum
urmărești să-i iei și viața?
Și întorcându-și privirea către Dumnezeu, a continuat:
– Cum rămâne cu promisiunea Ta către Avraham, că urmașii
săi vor fi numeroși precum stelele de pe cer, dacă fiii lui sunt
sortiți morții? Și ce se va alege de revelația de la Sinai, dacă fiii
lui Israel sunt exterminați?
Moșe voia să vadă dacă cineva va ieși în față și, animat de zel
pentru cauza Domnului și pentru legea Lui, se va declara gata
să răzbune nedreptatea. A așteptat în van. Atunci a hotărât să
acționeze el însuși. Evident, a ezitat să ia viața unui om. Nu știa
dacă făptașul nu se va pocăi și își va schimba conduita, ducând
o viață pioasă sau dacă nu va cere clemență în contul unor
descendenți existenți. Duhul Sfânt i-a alungat toate dubiile. I s-a
37
arătat că nu exista nici cea mai mică speranță că va exista facere
de bine din partea făptașului sau a odraslelor sale. Atunci Moșe
a hotărât să-l pedepsească pentru toate faptele rele. Dar mai întâi
s-a consultat cu îngerii, iar ei au fost de acord că egipteanul
merita să moară. Și Moșe a acționat conform sfatului lor. Nu
avea nevoie nici de forță fizică și nici de vreo armă pentru a-și
duce la bun sfârșit planul. A pronunțat doar numele Domnului și
egipteanul a murit. Martorilor, israeliții, le-a spus:
– Domnul v-a asemănat nisipului mării. Și precum nisipul se
mișcă în tăcere, așa vă rog să păstrați secretul privind ceea ce s-a
întâmplat. Să nu se audă nimic despre asta.
Dorința lui Moșe nu a fost respectată. Uciderea egipteanului
nu a rămas un secret, iar cei care l-au dezvăluit au fost israeliții,
Datan și Aviram, fiii lui Pallu din tribul lui Reuven, cunoscuți
ca insolenți și arțăgoși. În ziua de după săvârșirea faptei, cei doi
frați s-au încăierat cu scopul de a-l atrage pe Moșe într-o capcană
și de a-i trăda secretul. Planul a fost un succes. Văzându-l pe
Datan că își ridică mâna împotriva lui Aviram ca să-l lovească,
Moșe a exclamat:
– Ești un răufăcător dacă îți ridici mâna împotriva unui
israelit, chiar dacă nu e mai bun decât tine.
Datan i-a răspuns:
– Tinere, cine te-a făcut judecător peste noi, tu, care încă n-ai
ajuns la maturitate? Știm prea bine că ești fiul lui Iochebed, deși
oamenii te cred fiul prințesei Batia, iar de vei încerca să te dai
drept conducătorul și judecătorul nostru, vom răspândi vestea
despre ceea ce i-ai făcut egipteanului. Sau poate intenționezi să
ne ucizi cum l-ai ucis pe el, pronunțând numele lui Dumnezeu?
Cei doi frați nu s-au mulțumit doar cu aceste șicane și s-au
prezentat în fața Faraonului, spunând:
– Moșe a făcut de rușine coroana și conducerea ta.
La care Faraonul a răspuns:
– Să-i fie de bine!
Dar aceștia au insistat:
38
 – Lucrează cu dușmanii tăi.
Iar Faraonul a răspuns ca și înainte:
– Să-i fie de bine!
Totuși ei au continuat:
– Nu e copilul fiicei tale.
Aceste ultime cuvinte nu l-au lăsat indiferent pe Faraon și un
ordin regal a fost dat pentru arestarea lui Moșe și condamnarea
lui la moarte. Îngerii au venit la Dumnezeu și i-au spus:
– Moșe, prietenul apropiat al casei Tale, este arestat.
Dumnezeu a răspuns:
– Îi voi ține partea.
– Dar, au insistat îngerii, verdictul său a fost pronunțat: îl duc
spre eșafod să-l execute.
Și Dumnezeu a repetat:
– Îi voi ține partea.
Moșe a urcat pe eșafod și o sabie, ascuțită cum nu s-a mai
văzut, i s-a coborât de zece ori peste gât, însă de fiecare dată
a alunecat, căci gâtul lui era tare ca fildeșul. Și un miracol și
mai mare s-a întâmplat. Dumnezeu l-a trimis pe îngerul Mihael,
deghizat în călău, iar călăul uman, căruia Faraonul i-a dat sarcina
de a-l ucide, a luat înfățișarea lui Moșe. Pe acest fals Moșe
îngerul l-a ucis cu aceeași sabie cu care călăul intenționa să-și
execute victima. Între timp, Moșe a fugit. Faraonul a ordonat
să fie urmărit, dar a fost în van. Trupele regelui au fost lovite:
o parte, de orbire parțială; și o parte, de pierderea parțială a
capacității mentale. Cei neștiutori nu puteau da nicio informație
despre ascunzătoarea lui Moșe, iar cei orbi, deși știau unde era,
nu puteau ajunge la ea.

Fuga din Egipt

Un înger al lui Dumnezeu l-a dus pe Moșe într-un loc aflat

la patruzeci de zile depărtare de Egipt, într-atât de departe,
39
încât orice urmă de frică a dispărut din mintea lui. Nu s-a temut
niciodată pentru el, ci pentru soarta viitoare a lui Israel. Cauza
asupririi poporului său fusese mereu o enigmă pentru el. De ce
trebuia Israel, se întreba, să sufere mai mult decât toate celelalte
națiuni? Însă când s-a aflat la ananghie, a aflat din propria
experiență de clevetirile și intrigile care prevalau între israeliți,
și atunci se întreba: oare merită acest popor să fie salvat? Situația
religioasă din rândul israeliților din acea vreme nu le dădea
prea multă speranță pentru asistență divină. Refuzau să asculte
de Aaron și de cei cinci fii ai lui Zerah, care activau printre ei
ca profeți și îi sfătuiau să aibă frică de Dumnezeu. Din cauza
nelegiuirilor lor, jugul cel greu al Faraonului îi apăsa din ce în ce
mai tare, până când Dumnezeu s-a milostivit de ei și l-a trimis pe
Moșe să-i elibereze din sclavia din Egipt.
Când a reușit să scape din mâna călăilor, Moșe nici nu
bănuia că un tron regal îl aștepta. Dar acesta adevărul era. În
acea vreme, un război a izbucnit între Etiopia și națiunile din est
care se aflaseră sub stăpânirea ei până atunci. Regele Kikanos a
intrat în luptă împotriva inamicului cu o mare armată. I-a lăsat
pe Balaam și pe cei doi fii ai lui, Jannes și Jambres, acasă, ca să
apere capitala și să guverneze peste oamenii rămași în țară. În
lipsa regelui, Balaam și-a atras de partea lui supușii rămași acasă,
care l-au încoronat, iar fiii săi au fost numiți generali. Pentru a-l
împiedica pe Kikanos să ajungă în capitală, Balaam și fiii lui
au asediat orașul, pentru ca nimeni să nu poată intra împotriva
voinței lor. În două dintre laturi au înălțat zidurile, în a treia au
săpat o rețea de canale în care au redirecționat apele râului care
înconjura întreaga țară a Etiopiei, iar pe a patra latură au folosit
vrăjitorie pentru a aduna o cantitate mare de șerpi și scorpioni.
Astfel că nimeni nu putea ieși ori intra.
Între timp, Kikanos a reușit să aplaneze rebeliunea națiunilor
cucerite. Când s-a întors în fruntea armatei victorioase și a zărit
din depărtare zidul cel înalt al orașului, el și oștenii săi au spus:
40
 – Locuitorii orașului, văzând că războiul ne-a ținut departe de
casă mai mult timp, au ridicat zidurile și le-au fortificat, pentru
a-i împiedica pe regii Canaanului să pătrundă.
La apropierea de porțile orașului, care erau ferecate, au strigat
către paznici să le deschidă. Însă, din ordinul lui Balaam, nu li
s-a dat voie să treacă. S-a iscat o ambuscadă în care Kikanos
a pierdut 130 de soldați. A doua zi lupta a continuat, regele și
armata sa fiind staționați pe malul mai îndepărtat al râului. În
acea zi și-a pierdut 30 de călăreți care au încercat să treacă râul
călare. Atunci regele a ordonat să se construiască bărci pentru
transportul soldaților. Când bărcile au ajuns la rețeaua de canale,
s-au scufundat și apele, învolburate peste măsură, au luat cu ele
200 de oameni, câte 20 din fiecare barcă. În a treia zi au încercat
să asedieze orașul din latura în care mișunau șerpi și scorpioni,
dar nu au reușit să ajungă la el, iar reptilele au ucis 170 de soldați.
Regele a încetat să mai atace orașul, dar timp de nouă ani l-a
înconjurat, pentru ca nimeni să nu poată ieși sau intra.
În timp ce asediul era în toi, Moșe a ajuns în tabăra regelui
și imediat a intrat în grațiile lui Kikanos și ale întregii armate.
Se făcea plăcut oricui îl vedea, căci era falnic ca un palmier,
privirea îi strălucea precum soarele de dimineață, iar puterea îi
era precum a unui leu. Atât de apreciat era de rege, că acesta l-a
numit comandantul armatei sale.
La finalul celor nouă ani, Kikanos s-a îmbolnăvit de o boală
incurabilă și a murit după șapte zile. Servitorii l-au îmbălsămat,
l-au îngropat în fața porții cetății spre țara Egiptului și peste
mormântul său au construit un monument măreț, solid și înalt,
pe care au gravat toate faptele de vitejie și bătăliile săvârșite de
regele decedat.
Acum, după moartea lui Kikanos, oștenii săi erau foarte
mâhniți din cauza războiului. Îi spuneau lui Moșe, când unul
când altul:
– Sfătuiește-ne ce să facem acum! Am trăit în sălbăticie,
departe de casele noastre, nouă ani. Dacă luptăm în continuare
41
împotriva orașului, mulți dintre noi vom pieri. Iar dacă rămânem
aici să-l asediem, vom muri. Căci acum toți nobilii din Aram și ai
națiunilor din est vor afla că regele nostru este mort, ne vor ataca
negreșit și se vor lupta cu noi până nu va rămâne niciunul dintre
noi în picioare. Așadar, acum trebuie să numim un rege peste noi
și să rămânem aici să asediem orașul până capitulează.

Regele Etiopiei

Ei nu au găsit pe nimeni altcineva mai demn decât Moșe să le

fie rege. Fiecare om și-a dezbrăcat imediat cămașa și a aruncat-o
într-un morman înalt pe pământ, în vârful căruia l-au așezat pe
Moșe. Apoi au sunat din trompete și au strigat în fața lui:
– Trăiască regele! Trăiască regele!
Tot poporul și nobilii au jurat să i-o dea de nevastă pe Adonia,
regina Etiopiei și văduva lui Kikanos. În acea zi l-au proclamat
pe Moșe rege peste ei. Au dat un ordin prin care fiecare om era
obligat să-i dea lui Moșe ceva din ceea ce avea. Într-un loc înalt
au întins o pânză pe care fiecare a pus ceva: unul un cercel de nas
de aur, altul o monedă, pietre de onix, rășină, perle, aur și argint
în cantități mari.
Moșe avea 27 de ani când a devenit regele Etiopiei și a domnit
40 de ani. În a șaptea zi a domniei lui, toți oamenii s-au adunat și
au apărut în fața lui să-i ceară sfatul despre ceea ce trebuia făcut
cu orașul pe care îl asediau. Regele le-a răspuns:
– De veți asculta de vorbele mele, orașul va fi în mâinile
voastre. Răspândiți știrea cu voce tare prin toată tabăra, către toți
oamenii, spunându-le: „Așa grăit-a regele! Mergeți în pădure și
aduceți fiecare câte un pui de barză. Și de va fi vreunul care nu va
respecta cuvântul regelui și nu va aduce o pasăre, acela va muri,
iar regele îi va lua tot ce are.” Și după ce veți aduce păsările, vor
fi în grija voastră. Îi veți crește și îi veți învăța să zboare precum
șoimii.
42
 Tot poporul a făcut precum a zis Moșe. Și după ce puii de
barză au crescut, a ordonat să fie înfometați timp de trei zile. În a
treia zi, regele le-a spus:
– Fiecare om să-și pună armura și să-și încingă sabia. Fiecare
să se urce pe cal și să-și poarte barza pe braț, astfel ne vom ridica
și vom lupta împotriva orașului pe partea cu șerpii.
Când au ajuns în locul potrivit, regele le-a ordonat:
– Fiecare om să-și trimită înainte tânăra barză împotriva
șerpilor.
Așa au făcut și păsările s-au coborât și au devorat toate
reptilele, distrugându-le. După ce șerpii au fost eliminați în acest
fel, soldații au luptat împotriva orașului, l-au cucerit și i-au ucis
pe toți locuitorii acestuia, însă dintre cei care l-au asediat nu a
murit niciunul.
Când Balaam a văzut că orașul a fost cucerit de asediatori,
și-a folosit magia prin care putea să zboare și i-a luat cu el pe cei
doi fii, Jannes și Jambres, precum și pe cei opt frați și cu toții s-au
refugiat în Egipt.
Văzând că au fost salvați de rege și că prin sfatul său au
reușit să cucerească orașul, poporul l-a iubit și mai mult. I-au
pus coroana regală pe frunte și i-au dat-o pe Adonia, văduva
lui Kikanos, de nevastă. Însă Moșe se temea de Dumnezeul
strămoșilor săi, așa că nu s-a apropiat de Adonia și nici nu și-a
lăsat privirea să fie atrasă de ea, căci și-a amintit cum Avraham
l-a pus pe servitorul său Eleazar să jure: „Nu-i vei găsi o nevastă
fiului meu dintre fiicele Canaanului.” Și-a amintit ce a făcut
Ițhak când Iaakov a fugit de Esau, cum i-a poruncit: „Nu-ți vei
lua o nevastă dintre fiicele Canaanului, nici nu te vei înrudi prin
căsătorie cu niciunul dintre fiii lui Ham, pentru că Domnul l-a
făcut pe Ham, fiul lui Noah, și toți urmașii săi sclavi la fiii lui
Șem și Iefet pentru vecie.”
În acea vreme, Aram și popoarele din est au auzit de moartea lui
Kikanos, regele Etiopiei, și s-au răsculat împotriva etiopienilor,
dar Moșe i-a întâmpinat cu o mare armată și i-a supus: întâi pe
popoarele din est și apoi pe Aram.
43
 Moșe a continuat să prospere în regatul său. Conducea
guvernul cu dreptate, înțelepciune și cinste, iar poporul îl iubea
și îl respecta.
În anul 40 al domniei sale, în timp ce stătea pe tron într-o
zi, înconjurat de nobili, regina Adonia, care stătea lângă el, s-a
ridicat și a spus:
– Ce-i obiceiul ăsta pe care voi, poporul Etiopiei, l-ați tolerat
în toți acești ani? Sigur știți că în timpul domniei sale din acești
ultimi 40 de ani, omul acesta nu s-a apropiat de mine și nici nu
s-a închinat zeilor Etiopiei. Să se încheie, deci, domnia lui, căci
nu este unul de-al nostru. Iată, fiul meu, Monarchos, a crescut,
lăsați-l pe el să fie rege peste voi. E mai bine pentru voi să-i
slujiți fiului vechiului rege, decât unui străin, un sclav al regelui
Egiptului.
O zi întreagă poporul și nobilii s-au sfătuit unii cu alții, dacă
să dea curs vorbelor reginei. Comandanții armatei au rămas loiali
lui Moșe, dar locuitorii orașelor susțineau încoronarea fiului
răposatului rege. A doua zi dimineața s-au ridicat și l-au numit
pe Monarchos, fiul lui Kikanos, rege peste ei, însă se temeau să
se ridice împotriva lui Moșe, pentru că Domnul era cu el. De
asemenea, și-au amintit legământul făcut cu Moșe și nu i-au
făcut rău. Mai mult, l-au răsplătit cu multe daruri și l-au condus
cu mari onoruri.
Când Moșe a părăsit Etiopia, fiind în vârstă de 67 de ani, era
vremea stabilită dinainte de Dumnezeu pentru salvarea lui Israel
din suferința cauzată de fiii lui Ham. Temându-se însă de Faraon
dacă se întoarce în Egipt, Moșe s-a îndreptat spre Midian.

Ietro

În orașul Midian, numit așa după un fiu pe care l-a avut

Avraham cu Ketura, locuia de mulți ani Ietro care săvârșea
serviciul religios în fața idolilor. Odată cu trecerea timpului,
44
era din ce în ce mai convins de deșertăciunea idolatriei. Preoția
pe care o îndeplinea îi devenise insuportabilă, astfel că a decis
să renunțe la acest rol. Așa că s-a înfățișat în fața locuitorilor
orașului și le-a spus:
– Până acum am îndeplinit serviciul religios pentru voi în fața
idolilor, însă am îmbătrânit și nu mă mai pot achita de această
îndatorire. Alegeți, deci, un înlocuitor pentru această funcție.
Spunându-le acestea, le-a înmânat toate bunurile care țineau
de serviciul idolatru și i-a rugat să i le transmită celui care îl
va înlocui. Locuitorii suspectau motivele adevărate ale lui Ietro
pentru care a renunțat la funcție, așa că l-au exilat din viața
socială a comunității, într-atât încât nimeni nu-i făcea niciun
serviciu. Nici măcar păstorii nu acceptau să-i pască turmele, așa
că Ietro nu avea altă soluție decât să dea aceste sarcini celor șapte
fiice ale lui.
Transformarea lui Ietro dintr-un preot idolatru într-un om cu
frica de Dumnezeu este relevată prin cele șapte nume ale sale. Era
numit Itro, pentru că Tora conține un pasaj „adițional” despre el;
Ietro, pentru că „abunda” în fapte bune; Hovav, „fiul iubit al lui
Dumnezeu”; Reuel, „prietenul Domnului”; Heber, „asociatul lui
Dumnezeu”; Putiel, „cel care s-a lepădat de idolatrie”; și Keni,
cel care era „zelos” pentru Dumnezeu și „a dobândit” Tora.
Ca urmare a relației tensionate dintre Ietro și locuitorii
orașului, fiicele acestuia obișnuiau să vină la fântâna unde se
adăpau turmele înainte de apariția celorlalți păstori. Însă planul
nu le reușea pentru că, de cele mai multe ori, păstorii le alungau
și își adăpau propriile turme cu apa scoasă de ele. Când Moșe
a ajuns în Midian, s-a oprit la această fântână, iar experiența sa
a fost aceeași ca a lui Ițhak sau Iaakov. Ca și ei, și el și-a găsit
tovarășa de viață în acest fel. Rivka a fost aleasă de Eliezer ca
soție pentru Ițhak, în timp ce aceasta scotea apă pentru el; Iaakov
a văzut-o pentru prima dată pe Rahel în timp ce ea își adăpa
turmele; și la această fântână în Midian a întâlnit-o Moșe pe
viitoarea sa soție, Țipora.
45
 Obrăznicia păstorilor a atins culmea chiar în ziua în care
Moșe a poposit la fântână. Mai întâi le-au luat fecioarelor apa
pe care au scos-o pentru turmele lor și au încercat să se poarte
violent cu ele, apoi le-au aruncat în apă cu intenția de a le ucide.
În acest moment a sosit Moșe, le-a scos pe fecioare din apă și
a adăpat turmele, mai întâi pe cele ale lui Ietro și apoi turmele
păstorilor, deși aceștia nu meritau bunătatea lui. Este adevărat
că a fost un efort mic din partea lui, pentru că nu trebuia decât
să scoată o găleată de apă și apa se revărsa din abundență pentru
toate turmele și nu se oprea până când Moșe nu se îndepărta
de lângă fântână – aceeași fântână unde Iaakov a întâlnit-o pe
Rahel, viitoarea sa soție, aceeași fântână pe care Dumnezeu a
creat-o la începuturile lumii, a cărei deschizătură a creat-o la
asfințitul primei seri de Șabat.
Fiicele lui Ietro i-au mulțumit lui Moșe pentru ajutor, însă
acesta a refuzat recunoștința lor, spunându-le:
– Mulțumirile voastre ar trebui să fie pentru egipteanul pe
care l-am ucis, din cauza căruia a trebuit să fug din Egipt. Dacă
n-ar fi fost el, nu m-aș afla acum aici.

Moșe se căsătorește cu Țipora

Una dintre cele șapte fecioare, pe care Moșe le-a văzut

la fântână, i-a atras atenția în mod deosebit prin purtarea sa
cuviincioasă, așa că el a cerut-o în căsătorie. Dar Țipora l-a
refuzat, spunând:
– Tata are un copac în grădină cu ajutorul căruia îi testează pe
toți bărbații care vor să se însoare cu una dintre fiicele lui, iar de
îndată ce pretendentul atinge copacul, acesta îl devorează.
– De unde anume a dobândit el acest copac?
– Este toiagul pe care Cel Sfânt, binecuvântat fie numele Lui,
l-a creat la apusul soarelui în seara primului Șabat, încredințân-
du-i-l lui Adam. El i l-a dat mai departe lui Enoh, apoi a fost
46
transmis către Noah, apoi lui Șem, Avraham, Ițhak și la final lui
Iaakov care l-a adus cu el în Egipt și i l-a dat fiului lui Iosef. Când
Iosef a murit, egiptenii i-au prădat casa, iar toiagul, care era
printre obiectele luate cu ei, a fost adus la palatul Faraonului. În
acea vreme, tata era unul dintre cei mai de vază scribi ai regelui,
așa că a avut ocazia să vadă toiagul. A simțit o dorință nestăvilită
de a intra în posesia lui, așa că l-a furat și l-a adus acasă. Pe
acest toiag sunt inscripționate Numele Inefabil, precum și cele
zece plăgi pe care Dumnezeu le va trimite peste Egipt într-o zi.
Mult timp a stat în casa tatălui meu. Într-o zi, tata se plimba
prin grădină cu toiagul și l-a pus în pământ. Când a încercat
să-l scoată, a descoperit că a prins rădăcini și se pregătește să
înflorească. Acesta este toiagul prin care îi încearcă pe toți cei
care vor să se însoare cu fiicele lui. Insistă ca pretendenții să
încerce să-l smulgă din pământ, dar de îndată ce îl ating, acesta
îi devorează.
După ce i-a relatat povestea toiagului, Țipora s-a dus acasă,
împreună cu surorile ei, iar Moșe le-a urmat. Nu mică a fost
mirarea lui Ietro să le vadă pe fete întorcându-se atât de devreme
de la fântână. De obicei, șicanele păstorilor le făceau să întârzie
destul de mult. Nici bine nu a auzit povestea lor despre egipteanul
făcător de minuni, că a și exclamat:
– Poate că este unul dintre descendenții lui Avraham, prin
care a fost binecuvântată întreaga lume.
Le-a dojenit pe fete pentru că nu l-au invitat în casă pe străinul
care le făcuse un bine așa de mare și le-a poruncit să-l aducă în
casă, sperând că o va lua de nevastă pe una dintre fiicele lui.
Moșe a ascultat în tăcere cum fiicele lui Ietro l-au descris ca
fiind egiptean, fără să-și dezvăluie originea evreiască. Pentru
acest lucru, Dumnezeu l-a pedepsit pe Moșe să moară înainte de
a intra în țara promisă. Iosef, care a declarat public că este evreu,
și-a găsit odihna de veci în țara evreilor, în timp ce Moșe, care nu
a obiectat când a fost considerat egiptean, a trebuit să trăiască și
să moară în afara acestui ținut.
47
 Țipora s-a grăbit să-l invite înăuntru pe Moșe și acesta a
cerut-o imediat în căsătorie de la tatăl ei. Ietro i-a răspuns:
– De vei putea să-mi aduci toiagul din grădină, voi fi de acord
cu căsătoria.
Moșe a ieșit în grădină, a găsit toiagul de safir pe care
Dumnezeu i l-a dăruit lui Adam, când a fost alungat din Rai,
toiagul care a ajuns în posesia lui Ietro după multe peripeții și
pe care acesta l-a plantat în grădină. Moșe l-a scos din pământ
și i l-a adus lui Ietro care a înțeles imediat că el este profetul
lui Israel despre care înțelepții Egiptului au prevăzut că le va
distruge țara și pe toți locuitorii. De îndată ce a priceput asta, l-a
prins pe Moșe și l-a aruncat într-o groapă adâncă, sperând că își
va afla acolo sfârșitul. Și Moșe ar fi murit acolo, dacă Țipora nu
ar fi pus la cale un plan ca să-i salveze viața. Aceasta i-a spus
tatălui ei:
– De vei vrea să-mi asculți sfatul, atunci iată ce-ți propun.
Nu ai nicio nevastă, ci doar șapte fiice. Vrei ca surorile mele să
se ocupe de gospodărie? Atunci eu voi putea să duc turmele la
păscut. De nu, atunci să se ocupe surorile mele de turme, iar eu
voi avea grijă de casă.
Tatăl ei a răspuns:
– Sfatul tău este foarte bun. Surorile tale vor duce turmele
la păscut și tu te vei ocupa de casă și de toate bunurile care îmi
aparțin.
Acum Țipora putea să-i dea lui Moșe tot felul de bunătăți în
timp ce se afla în groapă, ceea ce a și făcut timp de șapte ani. La
finalul acestei perioade, i-a spus tatălui ei:
– Îmi amintesc că demult ai aruncat în groapa de acolo un
bărbat care ți-a adus toiagul din grădină și prin asta ai făcut un
mare păcat. De vei considera de cuviință, ia capacul de pe groapă
și privește înăuntru. Dacă bărbatul e mort, să-i scoatem trupul de
acolo și să-l aruncăm, ca să nu se umple casa de duhoare. Dar de
e încă în viață, atunci trebuie să fii convins că este unul dintre cei
pioși, altfel ar fi murit de foame.
48
 Ietro i-a spus:
– Vorba ta este înțeleaptă. Mai ții minte care era numele lui?
– Cred că s-a prezentat ca Moșe, fiul lui Amram.
Ietro nu a pierdut timpul și a descoperit groapa, strigând:
– Moșe! Moșe!
Moșe a răspuns:
– Iată-mă!
Ietro l-a scos din groapă, l-a sărutat și i-a spus:
– Binecuvântat fie Dumnezeu care te-a păzit timp de șapte
ani în groapă. Cred cu adevărat că El este cel care te-a readus
la viață, după ce ai murit, căci ești unul dintre cei drepți și pioși
prin care Dumnezeu va distruge Egiptul, cel care îi va conduce
pe copiii Săi afară din Egipt și îl va îneca pe Faraon și întreaga
sa armată.
După care Ietro i-a dat avuții lui Moșe și mâna fiicei sale,
Țipora, cu condiția ca toți copiii care li se vor naște în casa lui
Ietro să fie separați în două grupuri egale, unul israelit și unul
egiptean. Când Țipora i-a născut un fiu, Moșe l-a circumcis și
l-a numit Gherșom, în amintirea minunii făcute de Dumnezeu
pentru el, căci deși trăia într-o țară „străină”, Domnul l-a ajutat
chiar și „acolo”.
Țipora și-a alăptat copilul timp de doi ani, iar în al treilea
an l-a adus pe lume pe al doilea fiul al lor. Amintindu-și de
înțelegerea făcută cu Ietro, Moșe a realizat că socrul său nu-i
va permite să-l circumcidă și pe acest copil, așa că a decis să
se întoarcă în Egipt, pentru a-și putea crește și al doilea fiu ca
israelit. În timpul călătoriei într-acolo, Satana a apărut în fața lui
Moșe sub formă de șarpe și l-a înghițit până la glezne. Țipora a
știut imediat că acest lucru s-a întâmplat pentru că al doilea fiu
nu a fost circumcis și s-a grăbit să îndrepte această greșeală. De
îndată ce a stropit picioarele soțului ei cu sângele circumciziei, o
voce divină s-a auzit poruncindu-i șarpelui:
– Scuipă-l!
49
 Și Moșe a ieșit teafăr din gura șarpelui. Astfel Țipora i-a
salvat viața lui Moșe de două ori, prima dată în groapă și a doua
oară în pântecele șarpelui.
Când Moșe a ajuns în Egipt, Datan și Aviram, conducătorii
israeliților, i s-au adresat, spunându-i:
– Ai venit, oare, să ne ucizi sau intenționezi să procedezi cu
noi precum ai făcut cu egipteanul?
Acest lucru l-a determinat pe Moșe să se întoarcă imediat
înapoi în Midian, unde a rămas încă doi ani, până când Dumnezeu
i s-a arătat la Horev și i-a spus:
– Du-te și scoate-i pe copiii mei din țara Egiptului!

Un remediu sângeros

Ultimii ani ai sclaviei în Egipt au fost cei mai grei. Pentru

cruzimea sa față de fiii lui Israel, Dumnezeu l-a pedepsit pe
Faraon cu lepră, care i-a acoperit întreg corpul, din creștetul
capului până la tălpile picioarelor. Boala nu i-a diminuat cruzimea
caracterului: Faraonul a rămas la fel de aspru și a încercat să se
vindece prin sacrificarea copiilor israeliți. S-a sfătuit cu cei trei
sfetnici ai lui, Balaam, Ietro și Iov, privind remediul care l-ar
putea vindeca de această boală care a pus stăpânire pe el.
Balaam a spus:
– Te vei putea însănătoși numai dacă vei ucide copii israeliți
și te vei îmbăia în sângele lor.
Ietro, care nu dorea să aibă niciun amestec într-un astfel de
plan mârșav, a părăsit curtea regală și a fugit în Midian. Iov, pe
de altă parte, deși se opunea sfatului lui Balaam, a tăcut și nu
a obiectat împotriva planului, pentru acest lucru fiind pedepsit
de Dumnezeu care i-a prelungit cu un an boala. Însă apoi l-a
binecuvântat cu toate bucuriile acestei vieți și i-a dat o viață
îndelungată, pentru ca acest neevreu pios să fie recompensat în
această viață pentru faptele sale bune și să nu se poată plânge de
lipsă de fericire în viața viitoare.
50
 În vederea punerii în practică a planului sângeros sugerat de
Balaam, Faraonul și-a trimis călăii să smulgă copii israeliți de
la sânul mamelor lor și să-i ucidă; și s-a scăldat apoi în sângele
acestor inocenți. Boala l-a afectat timp de 10 ani, timp în care în
fiecare zi un copil israelit a fost sacrificat pentru el. Toate acestea
au fost fără de folos, căci la sfârșitul acestei perioade lepra i s-a
schimbat în furunculi și suferința i-a fost și mai mare. În timp ce
agoniza, i s-a raportat că fiii lui Israel din Goșen erau neatenți și
nepăsători în munca lor silnică. Veștile i-au agravat suferința și
a spus:
– Acum, că sunt bolnav, se revoltă și își bat joc de mine. Să
mi se pregătească imediat carul și voi merge în Goșen să văd cu
ochii mei batjocura la care mă supun fiii lui Israel.
Și l-au pus pe un cal, pentru că nu putea să încalece singur.
Când el și oștenii lui au ajuns la granița dintre Egipt și Goșen,
armăsarul regelui a traversat trecătoarea printr-un loc mai
strâmt. Ceilalți cai au galopat prin trecătoare, forța grupului
dezechilibrând calul regelui. Odată cu căderea armăsarului, carul
s-a răsturnat peste Faraon, împreună cu calul. Mușchii regelui
s-au desprins de oase, căci asta era o pedeapsă divină. Dumnezeu
a auzit strigătele de ajutor ale copiilor săi și a văzut suferința
lor. Servitorii regelui l-au purtat pe umeri înapoi în Egipt și l-au
așezat în pat.
Faraonul și-a dat seama că se afla pe patul de moarte, așa că
regina Alfaranit și nobilii s-au adunat în jurul său și au început să
bocească. Prinții și sfetnicii l-au sfătuit să numească un succesor
dintre fiii săi, care să domnească în locul lui. Avea trei fii și două
fiice cu regina Alfaranit, alături de alți copii, cu concubinele sale.
Numele primului-născut era Atro, al doilea era Adikam și al treilea,
Morion. Numele fetei celei mari era Batia, iar cealaltă se numea
Akuzit. Primul fiu născut era un idiot, impulsiv și nepăsător în tot
ceea ce făcea. Adikam, al doilea fiu, era un bărbat isteț și iscusit,
versat în cunoștințele Egiptului, însă neplăcut la înfățișare, fiind
scund și îndesat. Era pitic, cu o înălțime de un cot și jumătate,
51
iar barba îi ajungea până la glezne. Regele l-a numit pe Adikam
succesorul său după moartea sa. Când acest al doilea fiu al său
împlinise zece ani, Faraonul i-a dat-o pe Ghedida, fata lui Abilat,
de nevastă, iar aceasta i-a născut patru fii. După aceea, Adikam
și-a luat alte trei neveste care i-au născut opt fii și trei fiice.
Boala regelui s-a agravat și corpul său a început să emane o
duhoare insuportabilă, precum cea a unui hoit lăsat în mijlocul
câmpului într-o zi toridă de vară. Când a văzut că boala îl
răvășește într-atât, a cerut ca fiul său Adikam să se înfățișeze
înaintea sa și l-au proclamat regele Egiptului.
După trei ani, vechiul rege a murit în rușine și dizgrație,
detestat de toți cei care îl vedeau. L-au îngropat în cavoul regilor
Egiptului din Zoan, însă nu l-au îmbălsămat, precum era obiceiul
pentru regi. Întreg corpul îi era rău mirositor și nu se putea nimeni
apropia din cauza duhorii, așa că l-au înmormântat în grabă. Așa
l-a pedepsit Domnul pentru răul provocat în vremea sa fiilor lui
Israel, astfel că a murit de groază și de rușine după o domnie de
94 de ani.
Adikam avea 20 de ani când a urcat pe tronul Egiptului și a
domnit patru ani. Poporul îl numea Faraon, precum era obiceiul
cu toți regii, însă înțelepții îl numeau Akuz, „scund” în limba
egipteană, căci era foarte stângaci și subdezvoltat. Noul Faraon
și-a întrecut tatăl Malol și pe ceilalți regi dinaintea lui în cruzime,
punând un jug și mai greu asupra fiilor lui Israel. A mers în Goșen
cu servitorii săi și le-a sporit evreilor truda, spunându-le:
– Duceți la bun sfârșit munca pe care v-am atribuit-o, fiecare
sarcină zilnică. Și să nu vă lăsați mâinile să se odihnească de
acum înainte, precum făceați pe vremea tatălui meu.
A pus căpetenii dintre fiii lui Israel să-i supravegheze și peste
aceștia a pus supraveghetori din rândul slujbașilor lui. Și le-a
stabilit o măsură pentru cărămizi conform normei zilnice care
trebuia îndeplinită; de fiecare dată când norma nu era făcută,
supraveghetorii numiți de Faraon le smulgeau din brațe copiii,
un număr de copii egal cu numărul de cărămizi care lipseau în
52
acea zi, și îi puneau pe acești copii în structura clădirilor, în locul
cărămizilor. Supraveghetorii îi obligau pe bărbați să-și îngroape
fiecare propriul copil în zid și să-l acopere cu mortar, în timp ce
lacrimile li se rostogoleau de pe obraz pe trupul propriului copil.
Fiii lui Israel suspinau în fiecare zi din cauza jugului aspru
sub care se aflau, căci speraseră că, după moartea Faraonului, fiul
său le va ușura corvoada, însă noul rege era mai aspru decât tatăl
său. Și Domnul a văzut suferința fiilor lui Israel și munca grea la
care erau supuși și a hotărât să-i salveze.
Însă Dumnezeu a decis să-i salveze nu datorită lor, căci nu
făcuseră nicio faptă bună. Și Domnul știa că, odată ce vor fi
mântuiți, se vor întoarce împotriva Lui și vor venera Vițelul de
Aur. Domnul a decis să-i salveze pentru că I s-a făcut milă de ei,
amintindu-și de legământul făcut cu strămoșii lor, și Și-a plecat
urechea la pocăința lor și le-a acceptat promisiunea de a îndeplini
cuvântul Domnului după ieșirea din Egipt, chiar și înainte de a-l
fi cunoscut.
Până la urmă, fiii lui Israel nu erau cu totul lipsiți de merite,
ci ei aveau, într-un grad înalt, excelente calități. Nu aveau relații
incestuoasă, nu erau bârfitori, nu își schimbau numele, păstrau
limba ebraică, la care nu au renunțat niciodată, aveau dragoste
frățească unii pentru ceilalți. Dacă unul își termina norma de
cărămizi înaintea vecinilor, îi ajuta pe ceilalți. Așa că Dumnezeu
a zis: „Merită să mă milostivesc de ei. Căci de cel care are milă
pentru celălalt, și Eu am milă de el!”

Păstorul cel credincios

Când Ietro i-a dat-o pe Țipora de soție lui Moșe, i-a spus
viitorului său ginere:
– Știu că tatăl tău, Iaakov, și-a luat soțiile, fiicele lui Laban,
și a plecat împotriva voinței tatălui lor. Acum să-mi faci un
legământ că tu nu vei face același lucru.
53
 Iar Moșe a jurat să nu-l părăsească fără consimțământul lui
și a rămas alături de Ietro care l-a făcut păstor peste turmele lui.
După felul în care avea grijă de turmele sale, Dumnezeu s-a
convins că era cel mai potrivit să aibă grijă de poporul Său, căci
Dumnezeu nu preamărește pe niciun om până nu l-a testat mai
întâi în detalii. Astfel, Moșe și David au fost testați ca păstori și
numai după ce și-au dovedit vrednicia în această slujbă i-a pus
Dumnezeu să păstorească peste oameni.
Moșe se îngrijea de turme cu mare atenție și cu mult drag.
Întâi ducea la păscut animalele tinere, pentru ca ele să se poată
hrăni cu iarba cea mai fragedă; urmau cele oarecum bătrâne, care
erau îndrumate spre ierburile potrivite pentru hrana lor; iar la
final erau duse cele în plină putere, care ajunseseră la maturitate
și care pășteau iarba mai aspră, pe care celelalte nu o puteau
mânca, dar care pentru ele era hrana potrivită. Văzând acestea,
a spus Dumnezeu: „Cel care înțelege și știe cel mai bine cum să
păstorească oi, având grijă ca fiecare să primească ceea ce este
cel mai potrivit pentru el, va păstori poporul meu.”
Odată, un miel a fugit din turmă. Moșe l-a urmărit și a văzut
că acesta s-a oprit la toate sursele de apă de pe traseu, așa că i-a
spus:
– Bietul de tine! Nu știam că îți era sete și că umblai după
apă! Sigur ești ostenit!
Și l-a purtat înapoi la turmă pe umărul său. Văzând aceasta,
Dumnezeu a spus: „Ești milostiv și grijuliu cu turma unui
muritor! După cum trăiești, așa îl vei păstori și pe Israel, turma
Mea.”
Moșe nu numai că se îngrijea ca niciun rău să nu se abată
asupra turmei aflate în grija sa, ci era și foarte atent ca animalele
să nu-i rănească pe oameni. Întotdeauna prefera să iasă cu turmele
într-o poiană deschisă, pentru ca ele să nu pască pe terenurile
oamenilor.
Ietro nu avea niciun motiv de nemulțumire în privința
serviciilor ginerelui său. Timp de 40 de ani, cât a fost Moșe
54
păstorul lui, nicio oaie nu a fost atacată de animale sălbatice și
turmele s-au înmulțit considerabil. Odată, Moșe a mânat oile în
deșert timp de 40 de zile, fără să găsească un loc de păscut. Însă
chiar și în aceste condiții, nu a pierdut nicio oaie.
Aleanul lui Moșe pentru deșert era irezistibil. Spiritul său
profetic i-a revelat faptul că măreția lui și măreția lui Israel se vor
manifesta acolo. În deșert se vor arăta minunile lui Dumnezeu,
deși acesta va fi și mormântul turmei Domnului, care îi va fi
încredințată în viitor, precum și propriul loc de odihnă veșnică.
Astfel, a avut o premoniție la începutul activității sale, cum că
deșertul va fi locul de desfășurare a anilor săi profetici, ceea ce
era valabil nu numai pentru prezent, ci și pentru zilele ce urmau
să vină, când se va întoarce în deșert să călăuzească generația
care a ieșit din Egipt, ridicată din morminte, către țara promisă.
În timp ce cutreiera deșertul, a ajuns la Muntele Horev care
are șase denumiri, fiecare ilustrând una dintre caracteristicile
sale. Este „muntele lui Dumnezeu”, unde Domnul a dat Legea;
„Basban”, căci Dumnezeu „a venit acolo”; „muntele munților”,
pentru că Domnul a considerat că niciun alt munte nu este potrivit
pentru revelația divină, așa cum niciun animal „cocoșat” nu este
potrivit pentru jertfă; „muntele Prezenței Divine”, pentru că era
muntele pe care Dumnezeu a decis să „sălășluiască”; Sinai, căci
„ura” lui Dumnezeu împotriva păgânilor a început de atunci de
când Israel a primit Legea; și Horev, „sabie”, pentru că acolo
sabia legii era îndreptată împotriva păcătoșilor.

Rugul aprins

Când Moșe s-a apropiat de muntele Horev, și-a dat imediat

seama că acesta este un loc sacru, deoarece a văzut că păsările
aflate în zbor nu poposeau acolo. La apropierea sa, muntele a
început să se miște, ca și cum i-ar veni în întâmpinare, și s-a
liniștit doar atunci când Moșe a pus piciorul pe el. Primul lucru
55
pe care Moșe l-a observat a fost impresionantul tufiș aprins, a
cărui parte superioară ardea în flăcări puternice, nici mistuindu-l
și nici împiedicându-l să înflorească în timp ce ardea, căci focul
divin are trei particularități: produce flori, nu mistuie obiectul pe
care îl cuprinde și este de culoare neagră. Focul pe care Moșe l-a
văzut în tufiș era îngerul Mihael care se pogorâse pe pământ ca
un mesager al Prezenței Divine, Șekina. Era voia Domnului să
vorbească cu Moșe, deși acesta nu permitea ca nimeni și nimic
să-l întrerupă din îndeplinirea sarcinilor lui. De aceea Dumnezeu
l-a surprins cu minunata apariție a rugului aprins, care l-a
determinat pe Moșe să-și întrerupă munca și apoi Dumnezeu i-a
vorbit.
Erau motive întemeiate pentru care tufișul a fost ales drept vas
pentru revelația divină. Era „curat”, fiindcă păgânii nu-l foloseau
pentru a-și ciopli idolii din el. Decizia lui Dumnezeu de a i se
arăta în tufișul cel pitic i-a dovedit lui Moșe că El suferea alături
de Israel. Acest lucru i-a demonstrat lui Moșe că nu există nimic
în natură, nici măcar simplul tufiș, în care să nu sălășluiască
Șekina. În plus, tufișul poate fi interpretat, în anumite privințe,
și ca un simbol pentru Israel. Așa cum tufișul este una dintre
speciile inferioare de copaci, la fel și statutul lui Israel în exil era
unul inferior, în comparație cu celelalte popoare; dar așa cum
nicio pasăre care se așază pe el nu scapă cu aripile nevătămate,
la fel și popoarele care îl asupresc pe Israel vor fi pedepsite. Așa
cum gardul grădinii este făcut din tufișuri, la fel și Israel este
bariera lumii, grădina Domnului, pentru că fără Israel lumea nu
ar putea să reziste. Mai mult, așa cum tufișul face și țepi și flori,
și Israel are atât membri pioși, cât și membri păcătoși; așa cum
tufișul are nevoie de apă din abundență pentru a crește, și Israel
poate prospera doar prin Tora, apa cerească. Iar tufișul, prin
frunza sa cu cinci lobi, reprezenta faptul că Dumnezeu a decis
să-i mântuiască pe fiii lui Israel numai datorită virtuților dovedite
de cinci oameni pioși, Avraham, Ițhak, Iaakov, Aaron și Moșe.
Valoarea numerică a literelor care alcătuiesc cuvântul ebraic
56
pentru „tufiș”, seneh, era 120, ceea ce desemna vârsta la care va
ajunge Moșe și faptul că Șekina se va pogorî pe muntele Horev
timp de 120 de zile. În cele din urmă, pentru a-i demonstra lui
Moșe modestia Sa, Dumnezeu i-a vorbit acestuia dintr-un umil
tufiș, și nu din vârful unui munte semeț sau al unui falnic cedru.

Ascensiunea la cer a lui Moșe

Viziunea rugului aprins i s-a arătat doar lui Moșe; ceilalți

păstori care se aflau cu el nu au văzut nimic. Moșe a făcut cinci
pași spre tufiș pentru a-l vedea mai bine și atunci Dumnezeu i-a
întâlnit privirea plină de durere și chin pentru suferința fiilor
lui Israel și a spus: „Acesta este demn de a primi păstorirea
poporului Meu.”
Moșe era încă un novice în profeție, așa că Dumnezeu
s-a gândit: „Dacă mă voi dezvălui lui cu o voce gravă, îl voi
înspăimânta, iar dacă îi voi vorbi cu glas domol, nu va acorda
importanța cuvenită profeției.” Așa că El i s-a adresat folosind
vocea tatălui său, Amram. Moșe a fost foarte bucuros să audă
vocea tatălui său, pentru că asta îi dădea speranță că acesta era
încă în viață. Vocea i-a strigat numele de două ori și Moșe a
răspuns:
– Iată-mă! Care este dorința tatălui meu?
Dumnezeu i-a răspuns, spunând:
– Nu sunt tatăl tău. Voiam numai să nu te înspăimânt, așa că
m-am adresat ție cu vocea tatălui tău. Eu sunt Dumnezeul tatălui
tău, Dumnezeul lui Avraham, Dumnezeul lui Ițhak și Dumnezeul
lui Iaakov.
Aceste cuvinte l-au bucurat mult pe Moșe, nu numai pentru
că numele tatălui său era pronunțat odată cu numele celor trei
patriarhi, ci și deoarece a fost rostit înaintea lor, ca și cum ar fi
fost peste aceștia.
57
 Moșe nu a scos niciun cuvânt. În tăcută venerație în fața
viziunii divine și-a acoperit fața și, după ce Dumnezeu i-a
dezvăluit misiunea pe care i-o încredința, aceea de a-i elibera pe
israeliți din Egipt, a răspuns smerit:
– Cine sunt eu să merg la Faraon și să-i scot pe fiii lui Israel
din Egipt?
Și a vorbit Dumnezeu:
– Moșe, ești modest. Te voi răsplăti pentru modestia ta. Îți voi
da întreg ținutul Egiptului în stăpânire și, mai mult, te voi lăsa
să urci pe tronul gloriei Mele, de unde vei privi peste toți îngerii
din ceruri.
Și Dumnezeu i-a poruncit lui Metatron, îngerul Feței Divine,
să-l călăuzească pe Moșe spre ceruri, cu cântec și muzică, și i-a
poruncit să cheme 30.000 de îngeri care să-i servească drept
apărători, 15.000 la dreapta lui și 15.000 la stânga lui. Moșe l-a
întrebat pe Metatron, înmărmurit:
– Cine ești tu?
Îngerul i-a răspuns:
– Eu sunt Enoh, fiul lui Iared, strămoșul tău, și Dumnezeu
m-a însărcinat să te călăuzesc spre tronul Lui.
Dar Moșe a ezitat, spunând:
– Nu sunt decât un muritor din carne și oase și nu pot privi
chipul unui înger.
Atunci Metatron i-a schimbat trupul în torțe de foc, ochii
în roțile Carului Divin Merkaba, puterea în cea a unui înger și
limba într-o flacără. L-a condus spre cer acompaniat de un alai
de 30.000 de îngeri, jumătate mergând la dreapta lor și jumătate,
la stânga lor.
În primul cer, Moșe a văzut nenumărate cursuri de apă și a
observat că întreg cerul era format din ferestre la care stăteau
de gardă grupuri de îngeri. Metatron i-a numit toate ferestrele
cerului: fereastra rugăciunii și fereastra rugii; cea a lacrimilor
și a bucuriei; cea a abundenței și a foametei; cea a bogăției și
a sărăciei; a războiului și a păcii; a creației și a nașterii; a ploii
58
torențiale și a burniței; a păcatului și a pocăinței; a vieții și a
morții; a îmbolnăvirii și a însănătoșirii; a bolii și a sănătății; și
multe alte ferestre.
În al doilea cer, Moșe l-a văzut pe îngerul Nuriel, aflat la o
înălțime de trei sute de leghe, cu o suită de 50 de miriade de
îngeri, toți creați din apă și foc și toți privind către Șekina în
timp ce îi aduceau laudă lui Dumnezeu. Metatron i-a explicat
lui Moșe că aceștia sunt îngerii care au putere asupra norilor,
vânturilor și ploilor, cei care se întorc, de îndată ce au aplicat
voința Creatorului, la posturile lor din al doilea cer, de unde îl
preamăresc pe Dumnezeu.
În al treilea cer, Moșe a văzut un înger atât de înalt, încât
unui om i-ar trebui 500 de ani ca să ajungă la el. Avea 70.000
de capete, fiecare cap având tot atâtea guri, fiecare gură tot
atâtea limbi, fiecare limbă tot atâtea rostiri; acesta împreună cu
suita sa de 70.000 de miriade de îngeri făcuți din flacără albă îl
preamăreau și glorificau pe Domnul.
– Aceștia, îi spuse Metatron lui Moșe, se numesc Erelim și
au putere asupra ierbii, copacilor, fructelor și grânelor; dar de
îndată ce au aplicat voința Creatorului, se întorc la locul lor și îl
preamăresc pe Dumnezeu.
În al patrulea cer, Moșe a văzut Templul ai cărui stâlpi erau din
foc roșu, grinzile din foc verde, pragurile din foc alb, scândurile
și balamalele din foc arzând, porțile din cărbune și turnurile
din rubin. Îngeri intrau în Templu și îl glorificau pe Dumnezeu
acolo. Drept răspuns la întrebarea lui Moșe, Metatron i-a spus că
aceștia stăpânesc peste pământ, soare, lună, stele și alte corpuri
cerești. Și toate cântă cântece de laudă lui Dumnezeu. În acest
cer, Moșe a observat și cele două mari planete, Venus și Marte,
fiecare de mărimea Terrei, și a întrebat cu ce scop au fost ele
create. Metatron i-a explicat că Venus acoperă Soarele pentru
a-l domoli în timpul verii, pentru ca acesta să nu pârjolească
Pământul, iar Marte acoperă Luna, ca să-i dea căldură și s-o
împiedice să înghețe Pământul.
59
 Ajuns în al cincilea cer, Moșe a văzut oștirile îngerești, a
căror parte de jos a înfățișării era de zăpadă și cea de sus era
de foc; cu toate acestea, nici zăpada nu se topea și nici focul nu
se stingea, căci Dumnezeu a făcut ca elementele să se afle în
perfectă armonie unul cu celălalt. Acești îngeri, numiți Ișim, nu
aveau altă sarcină din ziua creației lor decât să-l preamărească și
să-l glorifice pe Domnul.
În al șaselea cer erau milioane și miriade de îngeri care îl
preamăreau pe Dumnezeu, care se numeau Irin și Kadișim,
„Străjerii Divini” și „Cei Sfinți”, iar comandantul lor era făcut
din grindină și era atât de înalt, încât ar fi nevoie de 500 de ani
pentru a parcurge distanța egală cu înălțimea lui.
În ultimul cer, Moșe a văzut doi îngeri, fiecare înalt de 500 de
leghe, creați din lanțuri de foc negru și roșu, îngerii Af, „Mânie”,
și Hemah, „Pedeapsă”, pe care Dumnezeu i-a creat la începutul
lumii să-i îndeplinească voința. Moșe s-a tulburat la vederea
acestora, dar Metatron l-a îmbărbătat, spunându-i:
– Moșe, Moșe, cel iubit de Dumnezeu, nu te speria și nu te
înspăimânta.
Și Moșe s-a liniștit. În al șaptelea cer se mai afla încă un înger
a cărui înfățișare era diferită de a celorlalți, prezența fiindu-i
înfricoșătoare. Înălțimea sa era atât de mare, încât ar fi fost
nevoie de 500 de ani pentru a acoperi o distanță egală cu aceasta
și din creștetul capului până la tălpile picioarelor era acoperit de
ochi cu o privire feroce, la a căror vedere oricine era îngrozit.
– Acesta, îi spuse Metatron lui Moșe, este Samael, cel care ia
sufletul omului.
– Unde se duce acum? a întrebat Moșe.
– Să ia sufletul lui Iov cel pios, a răspuns Metatron.
La auzul acestora, Moșe s-a rugat lui Dumnezeu:
– Facă-se voia Ta, Domnul meu și Dumnezeul părinților mei,
și să nu ajung pe mâna acestui înger.
Aici, în cerul cel mai de sus, a văzut și serafimii cu șase aripi.
Cu două își acoperă fața, pentru a nu privi Șekina, cu două,
60
picioarele, care le sunt ca niște copite, așa că le ascund pentru
a păstra secretul nelegiuirii lui Israel cu Vițelul de Aur. Cu a
treia pereche de aripi zboară și îndeplinesc voința Domnului, în
timp ce proclamă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Dumnezeul oștirilor;
întregul pământ este plin de gloria Lui.” Aripile acestor îngeri
sunt de dimensiuni impresionante, încât i-ar lua unui om 500 de
ani să le parcurgă lungimea și să le traverseze lățimea, ca de la
un capăt al pământului la celălalt.
Moșe a văzut aici și Animalele cele sfinte, care susțin tronul
lui Dumnezeu, și l-a zărit și pe îngerul Zagzaghel, prințul Torei
și al înțelepciunii, cel care îi învață Tora în peste șaptezeci de
limbi pe fiii oamenilor și apoi ei respectă preceptele din text ca
legi date de Dumnezeu lui Moșe pe Sinai. De la acest înger cu
coarnele gloriei Moșe a învățat el însuși toate cele zece mistere.
Văzând ceea ce se află în cele șapte ceruri, Moșe i-a spus lui
Dumnezeu:
– Nu voi pleca din ceruri până nu îmi vei da un cadou.
La care Dumnezeu a răspuns:
– Îți voi da Tora și oamenii o vor numi Legea lui Moșe.

Moșe vizitează Raiul și Iadul

Când Moșe era pe punctul de a pleca din ceruri, o voce

cerească a anunțat:
– Moșe, ai venit până aici și ai văzut tronul gloriei Mele.
Acum vei vedea și Raiul și Iadul.
Atunci Dumnezeu l-a trimis pe Gabriel să-i arate Iadul.
Înspăimântat de flăcările pe care le-a văzut la poarta Iadului,
Moșe a refuzat să meargă mai departe. Dar Îngerul l-a încurajat,
spunându-i:
– Există un foc care nu numai că arde, ci și mistuie; și acest
foc te va proteja de flăcările Iadului, așa că poți să mergi mai
departe și nu vei fi mistuit.
61
 Când Moșe a intrat în Iad, flăcările s-au retras la o distanță de
500 de leghe și îngerul Iadului, Nasargiel, l-a întrebat:
– Cine ești tu?
– Eu sunt Moșe, fiul lui Amram, a răspuns el.
– Locul tău nu e aici, ci în Rai.
– Am venit aici să văd manifestarea puterii lui Dumnezeu.
Apoi Dumnezeu i-a zis îngerului Iadului:
– Du-te și arată-i Iadul lui Moșe și cum sunt pedepsiți acolo
cei nevrednici.
Imediat, acesta l-a însoțit pe Moșe, mergând înaintea lui ca
un elev care deschide calea învățătorului său. Și au intrat în
Iad împreună. Acolo Moșe a văzut oamenii torturați de îngerii
distrugerii: unii dintre păcătoși erau atârnați de gene, alții de
urechi, alții de mâini și câțiva de limbă, plângând amarnic. Iar
femeile erau atârnate de păr și de sâni și în alte feluri, toate cu
lanțuri de foc. Nasargiel i-a explicat:
– Aceștia sunt atârnați de ochi pentru că au tânjit după nevasta
aproapelui lor și au poftit la bunurile semenilor lor. Cei de acolo
atârnă de urechi fiindcă au plecat urechea la vorbe goale și bârfe
și și-au depărtat urechea de la cuvintele Torei. Aceștia atârnă de
limbă pentru că au calomniat și au răspândit zvonuri. Cei de aici
atârnă de picioare pentru că i-au însoțit pe cei din urmă ca să-i
iscodească pe semenii lor, dar n-au intrat în sinagogă să se roage
Creatorului lor. Aceștia atârnă de mâini pentru că le-au folosit
pentru a-și jefui vecinii de bunurile lor și au comis crime. Aceste
femei atârnă de păr și de sâni pentru că i-au dezvelit în prezența
tinerilor, trezind astfel dorințe și împingându-i în păcat.
Moșe a auzit Iadul strigând cu voce puternică și amară,
spunându-i lui Nasargiel:
– Dă-mi ceva să mănânc, mi-e foame!
– Ce să-ți dau? a răspuns Nasargiel.
– Dă-mi sufletele celor pioși.
– Cel Sfânt, binecuvântat fie El, nu-ți va da sufletele celor
pioși.
62
 Moșe a văzut și locul numit Aluka, unde păcătoșii erau
atârnați de picioare, cu capul în jos, cu corpurile acoperite de
viermi negri, fiecare de 500 de leghe lungime. Se lamentau și
strigau:
– Vai nouă de pedeapsa Iadului! Mai bine murim, trimiteți
moartea să ne ia!
Nasargiel i-a explicat lui Moșe:
– Aceștia sunt păcătoșii care au jurat strâmb, nu au respectat
Șabatul și sărbătorile, au desconsiderat înțelepții, și-au strigat
aproapele prin tot felul de porecle jignitoare, au făcut rău
orfanilor și văduvelor și au depus mărturie mincinoasă. De aceea
Dumnezeu i-a pedepsit cu acești viermi.
Moșe și-a continuat drumul spre un alt loc unde păcătoșii
erau cu fața în jos, iar 2.000 de scorpioni îi atacau și îi înțepau
torturându-i, în timp ce victimele plângeau amarnic. Fiecare
scorpion avea 70.000 de capete, fiecare cap avea 70.000 de guri,
fiecare gură avea 70.000 de ace și fiecare ac avea 70.000 de
săculeți cu venin pe care păcătoșii erau obligați să-l bea, deși
durerea era atât de chinuitoare, încât ochii li se topeau în orbite.
Nasargiel i-a explicat lui Moșe:
– Aceștia sunt păcătoșii care i-au înșelat pe israeliți, luându-le
banii, cei care s-au considerat mai presus decât comunitatea,
care și-au făcut de rușine aproapele în public, care și-au trădat
semenii, dându-i pe mâna păgânilor, cei care au respins Tora lui
Moșe și care au susținut că Dumnezeu nu este creatorul acestei
lumi.
Apoi Moșe a văzut locul numit Tit Ba-Yawen, unde păcătoșii
stau în noroi până la brâu, în timp ce îngerii distrugerii îi biciuiesc
cu lanțuri de foc și le sparg dinții cu pietre de foc, de dimineață
până seara, iar în timpul nopții le cresc înapoi dinții, lungi de o
leghe, numai pentru a fi sparți din nou în următoarea dimineață.
Nasargiel i-a explicat:
– Aceștia sunt păcătoșii care au mâncat stârvuri și carne
interzisă, care au dat bani cu camătă, care au scris numele
63
Domnului pe amulete pentru păgâni, care au înșelat la cântar,
care au furat bani de la semenii lor israeliți, care au mâncat de
Iom Kipur, care au mâncat grăsime interzisă și animale și reptile,
care sunt un păcat mare, și care au băut sânge.
Apoi Nasargiel i-a mai spus lui Moșe:
– Vino să vezi cum ard în Iad păcătoșii.
– Nu pot să merg acolo, a spus el.
– Lasă lumina Șekinei să meargă înaintea ta și focul Iadului
nu va avea nicio putere asupra ta, i-a spus Nasargiel.
Moșe a acceptat și a văzut cum păcătoșii ardeau în flăcări,
o jumătate de corp fiindu-le cuprinsă de flăcări și cealaltă fiind
îngropată în zăpadă. În acest timp, viermi apăruți din propria lor
carne se târau peste ei și îngerii distrugerii îi loveau neîncetat.
Nasargiel i-a explicat:
– Aceștia sunt păcătoșii care au comis incest, crimă și idolatrie,
care și-au jignit părinții și profesorii și care, precum Nimrod și
alții, s-au crezut zei.
În acest loc, numit Abaddon, el a văzut păcătoșii punându-și
pe furiș zăpadă la subraț pentru a-și ameliora durerea produsă de
focul arzător și atunci s-a convins că expresia era adevărată: „Cei
răi nu-și vor schimba năravul nici la poarta Iadului.”
În timp ce Moșe a plecat din Iad, s-a rugat lui Dumnezeu:
– De va fi voia Ta, Doamne, Dumnezeul meu și al părinților
mei, să fiu salvat eu și fiii lui Israel de locurile pe care le-am
văzut în Iad.
Însă Dumnezeu i-a răspuns:
– Moșe, în fața mea nu se fac excepții sau petiții speciale.
Cine face fapte bune ajunge în Rai și cine face rău trebuie să
ajungă în Iad.
La porunca lui Dumnezeu, Gabriel l-a călăuzit pe Moșe
spre Rai. Când a intrat, doi îngeri au venit în întâmpinarea lui,
spunându-i:
– Încă nu e timpul tău să părăsești lumea oamenilor.
64
 – Ceea ce spuneți este adevărat, a răspuns Moșe, dar am vrut
să văd cum sunt răsplătiți cei pioși în Rai.
Atunci îngerii i-au adus laude lui Moșe, spunând:
– Trăiască Moșe, servitorul lui Dumnezeu! Trăiască Moșe,
născut din femeie, care a fost considerat vrednic să urce la cele
șapte ceruri! Trăiască poporul din care faci parte!
Sub Pomul Vieții, Moșe l-a văzut pe îngerul Șamșiel, prințul
Raiului, care l-a călăuzit și i-a arătat toate locurile. A văzut 70 de
tronuri din pietre prețioase, cu picioare de aur curat, fiecare tron
înconjurat de 70 de îngeri. Dar unul era mai mare decât celelalte
și era înconjurat de 120 de îngeri. Acesta era tronul lui Avraham;
și când acesta l-a văzut pe Moșe și a auzit cine este și cu ce scop
se afla în Rai, a exclamat:
– Lăudat fie Domnul, căci este bun și mila Sa este infinită!
Moșe l-a întrebat pe Șamșiel care sunt dimensiunile Raiului,
dar nici el, care este prințul acestui loc, nu a putut să-i răspundă
la întrebare, pentru că nu exista nimeni care să-l poată măsura.
Raiul nu putea fi nici măsurat, nici amănunțit cercetat, nici
numărat. Șamșiel i-a explicat lui Moșe că tronurile erau diferite,
unele fiind de argint, altele de aur, altele de pietre prețioase și
perle și rubine și granate. Tronurile din perle sunt pentru învățații
care studiază Tora continuu de dragul acesteia; cele de pietre
prețioase sunt pentru cei pioși; cele din rubine pentru cei drepți;
cele din aur pentru păcătoșii care s-au căit pentru păcatele lor;
cele de argint pentru drepții prozeliți. Cel mai mare dintre ele,
a continuat Șamșiel, este tronul lui Avraham, următoarele ca
mărime fiind cele ale lui Ițhak și Iaakov, apoi urmează tronurile
profeților, sfinților și celor drepți, fiecare conform valorii fiecărui
om, rangului său și faptelor bune făcute în timpul vieții.
Moșe a întrebat pentru cine este tronul de aramă, iar îngerul
i-a răspuns:
– Pentru păcătosul care are un fiu pios. Prin meritele fiului
său, îi revine și lui partea sa.
65
 Moșe a privit din nou și a descoperit un pârâu de apă vie
izvorând de sub Pomul Vieții și împărțindu-se în patru cursuri
de apă ce curgeau pe sub tronul gloriei și astfel înconjurau Raiul
de la un capăt la altul. A văzut și patru râuri curgând sub fiecare
dintre tronurile celor pioși, unul de miere, al doilea de lapte, al
treilea de vin și al patrulea de rășină pură. Văzând aceste lucruri
minunate, Moșe a simțit o mare bucurie și a spus:
– O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care Ți-ai revărsat-o
asupra celor care Te respectă, mare este răsplata pentru cei care
cred în Tine, în rândul fiilor oamenilor!
Și Moșe a părăsit Raiul și s-a întors pe pământ. La plecarea
sa, o voce divină a strigat:
– Moșe, servitorul Domnului, cel credincios din poporul Său,
așa cum ai văzut răsplata pentru cei pioși în lumea ce va veni, așa
vei fi demn de a vedea viața lumii care va urma într-un timp ce
va veni. Tu și tot Israelul veți fi martori la reclădirea Templului
și la venirea lui Mesia, veți vedea frumusețea Domnului și veți
medita în Templul Său.
În lumea ce va veni, Moșe, pe lângă împărtășirea bucuriilor
lui Israel, își va continua activitatea de învățător al Israelului,
căci oamenii vor veni la Avraham și îl vor ruga să-i instruiască în
învățămintele Torei. El îi va trimite la Ițhak, spunând: „Mergeți
la Ițhak, căci el a studiat Tora mai mult decât mine.” Dar Ițhak,
la rândul său, îi va trimite la Iaakov: „Mergeți la Iaakov, el a
discutat cu înțelepții mai mult decât mine.” Și Iaakov îi va trimite
la Moșe, zicând: „Mergeți la Moșe, el a învățat Tora de la însuși
Dumnezeu.”
În vremuri mesianice, Moșe va fi unul dintre cei șapte păstori
care vor fi conducători ai Israelului, împreună cu Mesia.

Moșe refuză misiunea

Când Moșe s-a întors să vadă neînchipuita priveliște a tufișului

ce nu era mistuit, a auzit o voce strigându-i:
66
 – Nu te apropia de acest loc!
Cuvintele se refereau la onoarea pe care Dumnezeu intenționa
să i-o confere lui Moșe personal, nu descendenților săi; în plus,
era astfel avertizat să nu-și atribuie onoruri rezervate altora,
precum preoția, ce urma să-i fie dată lui Aaron și descendenților
lui, sau regalitatea, ce urma să fie a lui David și a casei sale.
Din nou vocea a vorbit, spunând:
– Descalță-te, căci locul pe care stai este pământ sfânt.
Aceste cuvinte transmiteau dorința lui Dumnezeu ca Moșe să
se separe de orice legătură ce îl unea cu cele pământești, inclusiv
de viața sa conjugală. La acestea, îngerul Mihael i-a spus lui
Dumnezeu:
– O, Stăpân al lumii, să fie oare scopul tău nimicirea omenirii?
Binecuvântarea este deplină numai dacă masculinul și femininul
se unesc! Și totuși Tu îi ceri lui Moșe să se separe de nevasta lui!
Dumnezeu i-a răspuns:
– Moșe a zămislit copii, și-a făcut datoria față de lume. Vreau
ca el să se unească pe deplin cu Șekina, pentru ca ea să se poată
pogorî pe pământ de dragul lui.
Dumnezeu s-a adresat lui Moșe, spunându-i:
– Tu prevezi numai ce urmează să se întâmple în viitorul
apropiat, anume că Israel va primi Tora pe muntele Sinai. Dar Eu
privesc mai departe de atât, către ceea ce va urma, cum poporul
va venera vițelul a cărui imagine o vor vedea pe Carul Meu
Divin, în timpul revelației de pe Sinai. Așa își vor atrage mânia
Mea. Și totuși, deși cunosc toată răutatea din inimile lor, care
se vor revolta împotriva Mea în deșert, îi voi mântui acum, căci
Eu îl tratez pe om în funcție de faptele sale prezente, nu de cele
ce vor fi să fie în viitor. Le-am promis strămoșului lor Iaakov
că „voi merge cu tine în Egipt și te voi aduce înapoi din nou”,
și acum mă voi îndrepta într-acolo, să-l aduc înapoi pe Israel,
conform promisiunii făcute lui Iaakov. Le-am jurat strămoșilor
lor să-i aduc în Țara Promisă, pentru ca urmașii lor să o poată
moșteni. Câtă vreme timpul suferinței seminției sale, pe care
67
l-am anunțat în revelația Mea către Avraham, nu se scursese, nu
m-am înduplecat la rugile și la gemetele lor, însă acum timpul
s-a sfârșit. Astfel, mergi înaintea Faraonului, ca el să dea drumul
poporului Meu. Dacă tu nu vei reuși să aduci salvarea pentru
ei, atunci nimeni altcineva nu va putea face asta, pentru că nu
este nimeni altcineva care să poată îndeplini această misiune.
Problema se află numai în mâinile tale.
Și totuși Moșe a refuzat să primească această misiune. El i-a
spus lui Dumnezeu:
– Legământul tău cu Iaakov a fost: „Te voi aduce înapoi din
Egipt.” Ai intenționat să faci asta Tu însuți și acum vrei să mă
trimiți pe mine într-acolo. Și cum aș putea eu, oare, duce la bun
sfârșit această misiune măreață, să-i eliberez pe fiii lui Israel
din Egipt? Cum aș putea să le furnizez apă și mâncare? Printre
ei sunt multe femei cu nou-născuți, femei însărcinate și copii.
De unde să găsesc trufandale pentru lăuze, bomboane pentru
femeile însărcinate și mâncare bună pentru cei mici? Și cum
să mă aventurez să merg în mijlocul tâlharilor și criminalilor
egipteni? Căci Tu mă trimiți la dușmanii mei, la cei care stau la
pândă să-mi ia viața. De ce să-mi risc eu siguranța, când nu știu
dacă Israel are virtuți ce merită salvate? Am calculat cu atenție
anii care s-au scurs de la legământul făcut cu Avraham și am
constatat că aceștia sunt în număr de 210, și nu 400 de ani de
opresiune pentru seminția lui, câți au fost desemnați atunci.
Însă Dumnezeu i-a demontat toate argumentele. Apoi i-a
vorbit lui Moșe:
– Voi fi cu tine. Ceea ce vei dori voi face, pentru ca mântuirea
să fie într-adevăr realizată de Mine, conform promisiunii făcute
lui Iaakov. Pentru cei mici pe care Israel îi va avea cu el la ieșirea
din Egipt, mă voi îngriji să aibă mâncare timp de treizeci de zile.
Astfel te vei convinge cum voi avea grijă de nevoile tuturor. Și
pentru că voi fi cu tine, nu va trebui să te temi de niciun om. Îți
respect temerile privind vrednicia fiilor lui Israel și meritul lor
de a fi mântuiți. Și de aceea îți răspund astfel: li se va permite
68
să iasă din Egipt în contul meritelor pe care le vor acumula la
acest munte, unde vor primi Tora prin tine. Iar numărătoarea ta
nu este corectă, pentru că 400 de ani de sclavie au început de la
nașterea lui Ițhak, nu de la coborârea lui Iaakov în Egipt. Astfel
se împlinește sorocul stabilit.
Convins acum de hotărârea fermă a lui Dumnezeu de a-l
folosi ca instrument al Său pentru realizarea mântuirii lui Israel
din Egipt, Moșe a stăruit pe lângă Dumnezeu să-i împărtășească
numele Său, pentru a nu părea neștiutor când fiii lui Israel i-l vor
cere. Dumnezeu i-a răspuns:
– Vrei să-mi știi numele? Numele mi-e conform faptelor pe
care le întreprind. Când îmi judec creația, Mă numesc Elohim,
„judecătorul”; când Mă lupt cu păcătoșii, sunt Comandantul
Țebaot, „comandantul oștirilor cerești”; când aștept îndelung
răbdător pentru pocăirea păcătosului, numele meu este El Șadai;
când mă milostivesc de lume, sunt Adonai. Dar fiilor lui Israel tu
să le spui că Eu sunt Cel ce am fost, Cel ce sunt și Cel ce va fi pe
vecie, și Eu sunt Cel care este acum alături de ei în sclavie și Cel
care va fi cu ei în sclavia vremurilor ce vor veni.
Drept răspuns la ultimele cuvinte ale Domnului, Moșe a spus:
– Destul este răul prin care trec ei acum acolo.
Și Dumnezeu a fost de acord. A recunoscut că nu era nevoie
să le fie împărtășită forțat fiilor lui Israel cunoașterea suferinței
viitoare într-un prezent și așa plin de răutate și necaz. Și
Dumnezeu i-a zis lui Moșe:
– Cuvintele Mele despre ceea ce va fi erau doar pentru
cunoștința ta, nu și a lor. Spune-le fiilor lui Israel, pe lângă
acestea, că la porunca Mea un înger își poate întinde mâna din
cer și atinge pământul, că trei îngeri încap sub un copac și că
gloria Mea poate să umple întreaga lume, căci atunci când Mi-a
fost voia, i-a apărut lui Iov și apoi din nou când am voit asta, a
apărut într-un tufiș.
Dar cel mai important mesaj al lui Dumnezeu privind Numele
Divine au fost următoarele cuvinte:
69
 – Cu compasiune am creat această lume, cu îndurare o
guvernez, cu binecuvântări mă voi întoarce la Ierusalim. Dar fiilor
lui Israel tu să le spui că îndurarea Mea pentru ei se datorează
meritelor lui Avraham, Ițhak și Iaakov.
Când Moșe a auzit acestea, i-a spus Domnului:
– Sunt, oare, oameni care păcătuiesc după moarte?
Si când Dumnezeu l-a asigurat că morții nu pot păcătui, Moșe
l-a întrebat din nou:
– De ce, atunci, mi te-ai revelat la început ca Dumnezeul
tatălui meu, iar acum îl dai la o parte?
La care Dumnezeu a răspuns:
– La început, scopul meu era să mă adresez ție în termeni
laudativi, însă acum auzi adevărul întreg și exact: sunt numai
Dumnezeul lui Avraham, Dumnezeul lui Ițhak și Dumnezeul lui
Iaakov.
Moșe s-a rugat la Dumnezeu, implorându-l să-i dezvăluie
marele și sfântul Său nume, pentru a-l putea chema și a asigura
îndeplinirea tuturor dorințelor sale. Domnul a ascultat ruga lui
Moșe și când ființele cerești au aflat că El i-a revelat secretul
Numelui Inefabil, au strigat:
– Binecuvântat ești Tu, Doamne, Cel milostiv și dătător de
cunoaștere!
Dumnezeu ține mereu seamă de onoarea bătrânilor unui
popor, așa că i-a poruncit lui Moșe să-i convoace pe bătrânii lui
Israel și să le facă lor cunoscută mântuirea care va veni. Cum
Dumnezeu știa de dinainte că inima Faraonului se va împietri, i-a
dezvăluit asta de îndată lui Moșe, pentru ca el să nu-i reproșeze
apoi răutatea regelui egiptean.

Moșe este pedepsit pentru încăpățânarea sa

În ciuda tuturor acestor garanții, Moșe nu era încă pregătit să

accepte misiunea pe care Dumnezeu dorea să i-o dea. Insista în a
da ghes fricilor sale, spunând:
70
 – Dar, iată, nu mă vor crede și nici nu mă vor asculta pentru
că vor spune: „Dumnezeu nu ți s-a arătat!”
Și Dumnezeu i-a spus:
– Ce ai în mână?
– Un toiag.
– Meriți să fii pedepsit cu el. Dacă nu intenționai să preiei
misiunea Mea, trebuia să spui asta de la început. În loc să faci
asta, ai așteptat să-ți exprimi refuzul până după ce ți-am revelat
secretul Numelui Inefabil, pe care ai vrut să-l știi dacă te întreabă
de el fiii lui Israel. Și acum îmi spui că nu te duci! Dacă nu vei
îndeplini misiunea Mea, atunci voi însărcina acest toiag în locul
tău. Am vrut să te ridic peste ceilalți și să te fac instrumentul
meu prin care să se înfăptuiască multe miracole. Dar meriți o
pedeapsă pentru că i-ai suspectat pe copiii Mei de lipsă de
credință. Fiii lui Israel sunt credincioși și fii de credincioși, dar se
pare că tu vei fi de puțină credință în viața ta, așa că, dacă urmezi
exemplul șarpelui cel viclean, vei fi pedepsit cu lepră, precum a
fost șarpele pedepsit.
Domnul i-a poruncit apoi lui Moșe să-și bage mâna în sân și
s-o scoată, iar când a scos-o, iată că mâna lui era leproasă, albă
ca zăpada. Și Dumnezeu i-a poruncit să-și bage din nou mâna
în sân și aceasta s-a vindecat. Boala care i-a afectat mâna a fost
atât o pedeapsă pentru cuvintele sale nechibzuite, cât și o lecție
că așa cum lepra pângărește, așa și egiptenii i-au pângărit pe
fiii lui Israel. Așa cum Moșe a fost vindecat de necurățenie, așa
Dumnezeu îi va purifica pe fiii lui Israel de necurățenia pe care
egiptenii au adus-o asupra lor.
A doua minune legată de toiagul lui Moșe avea tot un dublu
înțeles: ea făcea referire la salvarea lui Israel și îl învăța pe Moșe
o lecție importantă. La porunca lui Dumnezeu, Moșe și-a aruncat
toiagul pe jos și acesta s-a transformat într-un șarpe, ca să-i arate
că, atunci când îl ponegrește pe Israel, el urmează exemplul
șarpelui cel viclean și că marele dragon care sălășluiește în
adâncul râurilor Egiptului, deși acum mușcă din Israel cu dinți
71
ascuțiți, va fi făcut neputincios ca toiagul din lemn, care nu are
nicio putere să muște.
Și din nou, prin al treilea miracol pe care i l-a poruncit să-l
înfăptuiască, Dumnezeu i-a transmis lui Moșe ce va fi să se
întâmple în anii din urmă ai propriei vieți. Prin semnul pe care
i l-a dat, i-a făcut cunoscut că, înainte de apă, va țâșni sânge
din piatra de la Meriba, când Moșe o va lovi după ce va fi rostit
cuvintele nechibzuite și nesăbuite, menite să-i aducă moartea.
Timp de șapte zile, Dumnezeu a stăruit pe lângă Moșe să preia
misiunea pe care dorea ca acesta s-o îndeplinească. A recurs la
convingere, pentru ca păgânii să nu poată spună că a abuzat de
puterea sa de conducător al lumii, forțându-i pe oameni să-i
îndeplinească poruncile împotriva voinței lor. Dar Moșe a rămas
ferm în hotărârea sa și nu se lăsa convins. Moșe a subliniat:
– Îmi faci un rău trimițându-mă la Faraon. La curtea Faraonului
se află oameni care cunosc cele 70 de limbi ale lumii. Indiferent
de limbajul pe care îl folosește cineva acolo, se găsește cineva
care să-i înțeleagă vorbele. De mă voi duce ca reprezentant al
Tău și vor descoperi că nu pot vorbi în cele 70 de limbi, mă vor
lua în derâdere și vor spune: „Iată, acest om, care pretinde că este
trimisul creatorului lumi, nu poate vorbi cele 70 de limbi!”
La aceasta, Dumnezeu i-a răspuns:
– Adam, care nu a fost învățat de nimeni, a putut să le dea
nume animalelor în cele 70 de limbi. Oare nu Eu am fost cel care
l-a făcut să vorbească?
Moșe nu era încă mulțumit, continuând să cârtească:
– O, Stăpân al lumii, vrei să-mi dai două sarcini, aceea de a
pedepsi Egiptul și aceea de a mântui Israelul. Și sunt gata să-Ți
fiu mesager. Dar se cade, oare, ca un om să îndeplinească două
sarcini în același timp? Nu, Domnul meu, pentru asta e nevoie
de doi oameni.
– Moșe, știu prea bine la cine te referi când ceri acest lucru,
a răspuns Dumnezeu, știu cine vrei să-ți fie tovarăș în această
misiune pe care ți-o dau. Să știi că sfântul duh s-a pogorât deja
72
asupra fratelui tău Aaron și chiar acum te așteaptă în Egipt. Când
va da cu ochii de tine se va bucura nespus.
Mai mult, Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– Când M-am arătat ție prima dată, erai supus și îți ascundeai
fața ca să nu vezi revelația. De unde vine acum această obrăznicie
a ta, de te adresezi Stăpânului tău ca unei slugi? Vorbești prea
mult. Poate crezi că nu am mesageri, oștiri îngerești, serafimi,
ofanimi, îngeri păzitori și roți ale Carului Divin pe care să-i trimit
în Egipt să-i scoată pe copiii mei de acolo, de spui „trimis de
mâna celui pe care Tu l-ai trimis”. Cu adevărat meriți o pedeapsă
aspră. Dar ce pot face eu, când sunt Stăpânul milosteniei? De
vei scăpa nepedepsit, îi vei datora asta tatălui tău, care s-a pus în
slujba apărării israeliților în Egipt.
Dar Moșe a replicat:
– O, Stăpân al lumii, eu, un profet și fiu de profet, Ți-am
ascultat cuvintele numai după multă ezitare și nu mă aștept ca
Faraonul, un om nevolnic și fiul unui om nevolnic, și egiptenii,
un popor neascultător și fii ai unor oameni neascultători, să
plece urechea la cuvintele mele. O, Stăpân al lumii, mă trimiți
în Egipt să mântuiesc 60 de miriade de oameni din poporul Tău
de asuprirea egiptenilor. Și de-ar fi fost vorba de câteva sute de
oameni tot ar fi fost destul de dificil. Să eliberezi 60 de miriade
de oameni de sub autoritatea Faraonului este mult mai dificil!
Dacă le-ai fi poruncit egiptenilor să se pocăiască de îndată ce
au început să-i asuprească pe israeliți, poate că ar fi ascultat de
poruncile tale. Dar de-ar fi să merg acum și să vorbesc cu ei,
după ce au împărățit peste Israel timp de 210 ani, Faraonul ar
răspunde: „Dacă un sclav și-a servit stăpânul timp de 10 ani și
nu s-a plâns niciodată, cum poate să-i vină lui dintr-odată ideea
să fie eliberat?” Cu siguranță, Stăpân al lumii, misiunea pe care
vrei să mi-o dai este peste puterea mea!
Și Moșe a continuat:
– Nu sunt un bun vorbitor; și nici nu văd cu ce pot ajuta
vorbele în acest caz. Mă trimiți la unul care este el însuși sclav,
73
la Faraonul din tribul lui Ham; un sclav nu poate fi adus pe calea
cea bună prin vorbe. Sunt de acord să preiau misiunea Ta doar
dacă îmi vei da puterea fizică să-l pedepsesc pe Faraon.
La aceste cuvinte rostite de Moșe, Dumnezeu a răspuns:
– Nu te neliniști pentru că nu ești un bun vorbitor. Eu sunt Cel
care a creat gura tuturor celor care vorbesc și Eu sunt Cel care i-a
făcut pe oameni proști. Pe unul îl creez cu văz, pe altul orb; pe
unul îl fac să audă, pe altul îl fac surd. De-ar fi fost voia Mea, ai fi
fost un bun orator. Dar voia Mea a fost să fac o minune prin tine.
Oricând voi voi, cuvintele pe care le voi pune în gura ta vor fi
rostite fără ezitare. Dar ai dreptate când spui că un sclav nu poate
fi adus pe calea cea bună prin vorbe, de aceea îți dau toiagul meu
întru pedepsirea Faraonului.
Dar Moșe a rămas ferm în decizia sa, aducând alte obiecții:
– Descendentul lui este mai aproape unui om decât nepotul
lui. Cu toate acestea, când Lot a fost luat prizonier, ai trimis
îngeri în ajutorul nepotului lui Avraham. Dar acum, când viața a
60 de miriade de descendenți direcți ai lui Avraham este în joc,
mă trimiți pe mine, și nu pe îngeri. Când roaba egipteană Hagar
era în pericol, ai trimis 5 îngeri să fie cu ea, iar ca să salvezi 60 de
miriade de fii ai Sarei, mă trimiți pe mine. O, Doamne, trimite,
rogu-Te, prin mâna celui pe care îl vei trimite în zilele ce vor
veni.
– Am spus că te voi trimite la Faraon, a zis Dumnezeu, nu la
Israel, iar pe cel pe care l-ai menționat îl voi trimite la Israel la
sfârșitul zilelor – Ilie li se va arăta înainte de marea și teribila zi.
Exista un motiv anume pentru care Moșe refuza misiunea
Domnului. Dumnezeu îi revelase comorile Torei, ale înțelepciunii
și ale cunoașterii, precum și viitorul întregii lumi. Acum vedea
într-o cameră interioară a lui Dumnezeu șiruri întregi de învățați
și judecători care interpretau Tora în 40 de feluri diferite în timp
ce stăteau în sala cioplită în stâncă; mai mult, l-a văzut acolo
pe Rabi Akiva explicând semnificația coroanelor de pe litere.
Atunci s-a gândit Moșe: „Nu mă interesează să fiu mesagerul
74
Domnului. Lasă-L să trimită mai bine pe unul dintre acești mari
învățați.” Atunci Dumnezeu i-a poruncit îngerului înțelepciunii
să-l ducă pe Moșe într-un loc unde se aflau miriade de învățați,
toți interpretând Tora și toți rostind formula: „Aceasta este o lege
dată lui Moșe pe muntele Sinai.” Acum Moșe a înțeles că până
și cei mai mari învățați ai generațiilor următoare vor depinde de
el. Și atunci, în sfârșit, a fost gata să accepte misiunea pe care
Dumnezeu voia să i-o dea.
Dar Moșe a trebuit să plătească scump pentru că a ezitat să
accepte misiunea. Dumnezeu i-a spus:
– Trebuia ca tu să fii preotul și Aaron să fie levitul. Dar pentru
că ai refuzat voința Mea, tu vei fi levit și Aaron va fi preot.
Aceasta a fost o pedeapsă care nu l-a afectat pe el, ci numai
pe descendenții săi, toți fiind leviți. Cât despre Moșe, el a oficiat
serviciile preoțești în Tabernacol. Moșe i-a spus lui Dumnezeu:
– Vorbești cu mine deja de câteva zile și totuși încă sunt lent
la vorbă și încet de limbă.
Pentru asta a primit încă o pedeapsă, Dumnezeu spunându-i:
– Te-aș putea schimba într-un cu totul alt om și să te vindec
de vorbirea ta imperfectă, dar pentru că ai rostit astfel de vorbe,
mă abțin de la a te lecui.

Întoarcerea în Egipt

Când Moșe a cedat spunând că este gata să meargă în Egipt ca

mesager al Domnului, acceptul lui era condiționat de promisiunea
lui Dumnezeu de a-i îndeplini toate dorințele, iar Dumnezeu
i-a dat tot ce a dorit, cu excepția nemuririi și a intrării în Țara
Sfântă. Dumnezeu i-a domolit fricile legate de problemele pe care
i le-ar fi putut face Datan și Aviram, din cauza cărora fugise din
Egipt. I-a spus că au fost degradați la statutul de oameni săraci și
neimportanți, lipsiți de orice putere de a-i face rău.
75
 Moșe era loial jurământului dat socrului său Ietro, de a
nu se întoarce niciodată în Egipt fără consimțământul lui. De
aceea, prima lui grijă a fost să se întoarcă la Midian și să obțină
permisiunea lui, pe care Ietro i-a dat-o din toată inima. Apoi
Moșe putea să plece la drum. Ezita doar dacă să-și ia nevasta și
copiii cu el, ceea ce l-a făcut pe socrul său să-i spună:
– Cei care se află în Egipt vor trebui să-l părăsească și tu vrei
să aduci mai mulți acolo?
– Foarte curând, cei care se află în sclavie în Egipt vor fi
salvați, vor ieși din țară și se vor aduna la muntele Sinai unde vor
auzi cuvintele „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”, iar fiii mei să
nu fie acolo? a răspuns Moșe.
Ietro a recunoscut legitimitatea cuvintelor lui Moșe, așa că
i-a spus:
– Mergi în pace, întră în Egipt în pace și părăsește țara în
pace.
În cele din urmă, Moșe a pornit la drum spre Egipt, însoțit
de nevastă și copii. Era călare pe același asin care l-a dus pe
Avraham la Akeda pe muntele Moria, asinul pe care va apărea
călare Mesia la sfârșitul zilelor. Chiar și acum, aflat deja în
timpul călătoriei sale, Moșe era doar pe jumătate convins privind
preluarea misiunii. Călătorea în ritm lejer, gândindu-se: „Când
voi ajunge în Egipt și îi voi anunța pe fiii lui Israel că finalul
sclaviei egiptene a venit, îmi vor răspunde: «Știm prea bine că
sclavia noastră trebuie să dureze 400 de ani și timpul încă nu s-a
scurs.» Dar de voi aduce această obiecție în fața Domnului, El se
va mânia împotriva mea. Cel mai bine pentru mine este să petrec
cât mai mult timp posibil pe drumul într-acolo.”
Dumnezeu era nemulțumit de Moșe pentru acest tertip și a
vorbit cu el, spunându-i:
– Iosef a profețit cu mult timp în urmă că asuprirea din partea
Egiptului va dura doar 210 ani.
Pentru lipsa lui de credință, Moșe a fost pedepsit în drumul
său spre Egipt. Îngerii Af și Hema au apărut și i-au înghițit întreg
76
corpul, până la glezne și l-au eliberat numai după ce Țipora,
sprintenă ca o pasăre, l-a circumcis pe fiul său Gherșom și a atins
tălpile soțului ei cu sângele circumciziei. Motivul pentru care
fiul lor nu fusese circumcis până atunci era pentru că Ietro a pus
asta ca o condiție, atunci când i-a dat lui Moșe mâna fiicei sale,
ca primul-născut al cuplului să fie crescut ca un neevreu.
Când Moșe a fost eliberat de îngeri, i-a atacat și l-a ucis pe
Hema a cărui oștire de îngeri i-a ținut piept atacatorului.
Vocea divină auzită de Moșe în Midian, spunându-i să se
întoarcă la semenii săi în Egipt, a fost auzită în același timp
și de Aaron care locuia în Egipt, îndemnându-l „să meargă în
pustiu ca să-l întâlnească pe Moșe”. Dumnezeu vorbea în mod
miraculos cu vocea Sa, așa că aceeași revelație a primit două
înțelesuri diferite în Midian și în Egipt.
Revederea celor doi frați a fost foarte afectuoasă. Nu era loc
de invidie și gelozie între ei. Aaron era bucuros că Dumnezeu l-a
ales pe fratele său cel mic să fie salvatorul Israelului, iar Moșe
era bucuros că fratele său cel mare a fost numit, în mod divin,
mare preot al Israelului. Dumnezeu știa ce era în inimile lor, căci
atunci când i-a încredințat misiunea din Egipt, Moșe i-a spus:
– În toți acești ani, Aaron a fost profet în Israel. Oare se cade
ca acum eu să-i încalc teritoriul și să-i provoc supărări?
– Moșe, fratele tău Aaron nu va fi deranjat, l-a asigurat
Dumnezeu, chiar se va bucura de misiunea ta și îți va veni în
întâmpinare.
Aaron a dat frâu liber bucuriei la vederea fratelui său, după ce
au fost separați atâția ani. Cât despre bucuria lui pentru onoarea
acordată lui Moșe, aceasta era prea mare pentru ca profunzimea și
dimensiunea sa să poată fi exprimate în cuvinte. Pentru bunătatea
și generozitatea sa, Dumnezeu l-a recompensat, permițându-i să
poarte Urim și Tumim la piept, „căci”, a spus Domnul, „inima
care s-a înveselit la vederea unui frate va purta Urim și Tumim”.
Aaron a fugit în întâmpinarea fratelui său și l-a îmbrățișat,
întrebându-l unde a petrecut toți acești ani în care au fost separați.
Când i s-a spus că în Midian, a continuat să-l întrebe:
77
 – Cine sunt cei care călătoresc cu tine?
– Soția și fiii mei.
– Unde mergi cu ei?
– În Egipt.
– Ce? Mare este suferința pentru cei care se află în Egipt de la
început și tu duci mai mulți oameni acolo?!
Moșe i-a dat dreptate lui Aaron și și-a trimis nevasta și fiii
înapoi la socrul său, Ietro.
Moșe nu era mai puțin mărinimos decât Aaron. Dacă fratele
cel mare nu simțea nicio urmă de invidie din cauza demnității
mezinului, fratele cel mic nu a ascuns de acesta învățăturile și
revelațiile primite. Imediat după ce s-a întâlnit cu Aaron, Moșe
i-a împărtășit tot ceea ce Dumnezeu l-a învățat, chiar și marele
secret al Numelui Inefabil care i-a fost revelat pe muntele Horev.
Conform poruncii lui Dumnezeu, bătrânii poporului au fost
adunați și în fața lor Moșe a făcut minunile care urmau să-l
legitimeze ca mântuitorul trimis să salveze poporul. Însă faptele
sale nu au fost atât de impresionante pentru a-i convinge de
adevărul misiunii, precum au fost cuvintele prin care Dumnezeu
i-a anunțat salvarea care urma să vină, pe care le repeta în
urechile acestora. Bătrânii știau că Iaakov i-a dezvăluit lui Iosef
semnul secret de identificare a mântuitorului, iar Iosef, la rândul
lui, l-a încredințat fraților săi înainte de moarte. Ultimul frate
care a supraviețuit, Așer, a dezvăluit numele fiicei sale, Sera, prin
următoarele cuvinte: „Acela care va veni și va anunța mântuirea
prin cuvintele lui Dumnezeu – «Am venit la tine negreșit și
am văzut ceea ce pătimești în Egipt» –, acela este adevăratul
salvator.” Sera era încă în viață la întoarcerea lui Moșe și bătrânii
au mers la ea și i-au spus cuvintele lui Moșe prin care anunța
salvarea. Când ea a auzit că el a rostit aceleași cuvinte pe care
Așer le-a citat, a știut imediat că el este salvatorul promis și astfel
tot poporul l-a crezut.
În continuare, Moșe i-a invitat pe bătrâni să-l însoțească la
Faraon, dar le lipsea curajul de a se înfățișa în fața regelui. Deși
78
au pornit alături de Moșe, ei au renunțat pe drum, unul câte unul,
așa că atunci când Moșe și Aaron au ajuns în fața regelui, au
descoperit că sunt singuri, părăsiți de toți ceilalți. Bătrânii nu au
scăpat nepedepsiți. Pedeapsa lor a fost că Dumnezeu nu le-a dat
voie să urce pe muntele sfânt împreună cu Moșe. Au îndrăznit
să-l însoțească pe drumul către Dumnezeu numai atât cât l-au
însoțit pe drumul către Faraon; și apoi au trebuit să zăbovească
până acesta se întorcea.

Moșe și Aaron la Faraon

În ziua în care Moșe și Aaron s-au prezentat în fața Faraonului,

s-a întâmplat să fie ziua lui de naștere, așa că era înconjurat de
mulți regi care veniseră să-l felicite la ceas aniversar, căci el era
conducătorul întregii lumi.
Când servitorii i-au anunțat pe Moșe și pe Aaron, Faraonul
s-a interesat dacă acești doi bătrâni i-au adus coroane și, după
ce a primit un răspuns negativ, a poruncit să nu fie lăsați să intre
până ce nu i-a primit pe toți invitații care voiau să-l felicite.
Palatul Faraonului era înconjurat de o armată numeroasă.
Era construit cu 400 de intrări, câte 100 pe fiecare parte, fiecare
intrare fiind păzită de 60.000 de soldați. Moșe și Aaron au fost
intimidați de această dovadă de putere și au fost înspăimântați.
Dar îngerul Gabriel a apărut și i-a condus în palat, nevăzut de
niciunul dintre străjeri, astfel încât Faraonul a poruncit să li se
aplice o pedeapsă aspră paznicilor neatenți care i-au lăsat să intre
pe cei doi bătrâni fără acordul lui. Au fost concediați și alții au
fost desemnați în locul lor. Dar același lucru s-a întâmplat și în
ziua următoare. Moșe și Aaron au intrat în palat și noul străjer nu
a putut să-i împiedice. Faraonul le-a cerut socoteală servitorilor
lui, cum de a fost posibil ca acești doi bătrâni să intre, și ei au
spus:
– Nu știm! Pe ușă nu au intrat. Sigur sunt vrăjitori!
79
 Nu era suficient că o oștire stătea de pază la palat, au fost puși
la fiecare întrare câte doi lei și, de frică să nu fie sfâșiați, nimeni
nu se apropia de porți și nimeni nu putea intra până nu venea
îmblânzitorul de lei să-i alunge. Acum Balaam și ceilalți scribi ai
Egiptului au sugerat ca îmblânzitorii să le dea drumul leilor când
se apropie Moșe și Aaron. Dar sfatul lor nu a fost de niciun folos.
Moșe doar și-a ridicat toiagul și leii au venit spre el bucuroși și
l-au urmat, gudurându-se ca niște câini fericiți că stăpânul s-a
întors acasă.
În interiorul palatului, Moșe și Aaron au văzut 70 de scribi
ocupați cu corespondența Faraonului, care era redactată în 70
de limbi. La vederea mesagerilor Israelului, s-au ridicat cu mare
uimire, căci cei doi oameni semănau cu îngerii. La înălțime se
asemănau cedrilor Libanului, înfățișarea lor radia splendoare
precum soarele, ochii le erau precum Luceafărul de dimineață,
bărbile, precum plajele însorite cu palmieri, iar gurile scoteau
flăcări când le deschideau să vorbească. În groaza lor, scribii
au pus jos pana și hârtia și s-au prosternat înaintea lui Moșe și
Aaron.
Acum cei doi reprezentanți ai fiilor lui Israel s-au înfățișat la
Faraon și au spus:
– Dumnezeul evreilor s-a întâlnit cu noi; lasă-ne să mergem,
rogu-te, într-o călătorie de trei zile în pustiu, pentru a-i aduce un
sacrificiu Domnului nostru, ca mânia lui să nu se abată asupra
noastră prin boală sau sabie.
– Care este numele Dumnezeului vostru? a întrebat Faraonul.
În ce constă puterea lui? Câte țări, câte provincii, câte orașe are în
stăpânire? Câte războaie a câștigat? Câte ținuturi a cucerit? Câte
orașe a capturat? Când pornește la război, câți soldați, călăreți,
care și vizitii conduce el?
La acestea, Moșe și Aaron i-au răspuns:
– Puterea și forța Lui umplu lumea. Vocea Sa scoate flăcări;
cuvintele Sale sparg munții în bucăți. Raiul este tronul Său și
pământul, taburetul pe care Își odihnește picioarele. Arcul Său
80
este foc, săgețile Sale sunt flăcări, sulițele Sale, torțe, scuturile
Sale, norii, și sabia Sa, scăpărări de fulger. El a creat munții și
văile, a creat spirite și suflete, a lărgit pământul printr-un singur
cuvânt, a creat munții cu înțelepciunea Sa, El creează fătul în
pântecele mamei, acoperă cerurile cu nori, la porunca Sa roua și
ploaia coboară pe pământ, El face plantele să crească din pământ,
hrănește și susține întreaga lume, de la coarnele cerbilor la ouăle
viermilor. În fiecare zi le trimite oamenilor moartea și în fiecare
zi îi cheamă la viață.
Faraonul le-a răspuns:
– Nu am nevoie de el. Eu însumi am creat lucruri! Și de
susține că El face roua și ploaia să cadă, eu am Nilul, fluviul al
cărui izvor se află sub Pomul Vieții, și pământul udat de apele
sale dă fructe atât de mari, că e nevoie de doi măgari să le care
și sunt nemaipomenit de gustoase, căci au 300 de arome diferite.
Atunci Faraonul a trimis să i se aducă cronicile regatului din
arhive, unde erau înregistrate numele zeilor tuturor popoarelor,
ca să vadă dacă numele Dumnezeului evreilor era printre ele. A
citit cu voce tare:
– Zeii Moabului, zeii din Ammon, zeii Sidonului – nu-l găsesc
pe Dumnezeul vostru în arhive!
Moșe și Aaron au exclamat:
– O, nesăbuitule! Îi cauți pe Cei Vii în mormintele morților.
Ceea ce ai citit sunt numele unor idoli nerozi, dar Dumnezeul
nostru este Dumnezeul vieții și Regele vieții eterne!
Când Faraonul a rostit cuvintele „nu-l cunosc pe Dumnezeu”,
Dumnezeu Însuși i-a răspuns, spunându-i:
– O, ticălosule! Îndrăznești să le spui mesagerilor Mei „nu
cunosc forța și puterea Dumnezeului vostru”? Iată, te voi face
să te ridici, ca să-ți arăt puterea Mea și ca să-ți demonstrez că
numele Meu poate fi răspândit de-a lungul pământului.
După ce a căutat numele Dumnezeului evreilor în lista sa de
zei, însă fără niciun rezultat, Faraonul i-a chemat pe înțelepții
Egiptului și i-a întrebat:
81
 – Ați auzit vreodată de numele Dumnezeului acestor oameni?
– Ni s-a spus că este fiul celor înțelepți, fiul unor regi antici,
au răspuns ei.
Atunci Dumnezeu a spus:
– O, neghiobilor! Vă numiți înțelepți, dar pe Mine mă numiți
doar fiu al celor înțelepți. Adevărat voi face ca toată înțelepciunea
și înțelegerea voastră să nu valoreze nimic.
Faraonul a continuat să-și împietrească inima, chiar și după
ce Moșe și Aaron au întreprins miracolul toiagului. Atunci când
cei doi evrei au reușit să intre în palat, deși era păzit de lei,
Faraonul a trimis după vrăjitorii săi, în fruntea cărora se aflau
Balaam și cei doi fii ai săi, Jannes și Jambres. Și când aceștia
s-au înfățișat înaintea lui, le-a povestit întâmplarea extraordinară
care a avut loc, cum leii i-au urmat pe cei doi bătrâni ca niște
căței și s-au gudurat pe lângă ei. În opinia lui Balaam, ei erau
simpli magicieni ca el și tovarășii lui, așa că l-a rugat pe rege să
vină cu toții înaintea lui pentru a-și măsura puterile și a vedea
cine sunt cei mai buni magicieni, egiptenii sau evreii.
Faraonul i-a chemat pe Moșe și pe Aaron și le-a spus:
– Cine o să vă creadă că sunteți mesagerii Domnului, precum
spuneți, dacă nu-i veți convinge pe oameni prin minuni?
La acestea, Aaron și-a aruncat pe jos toiagul și acesta s-a
transformat într-un șarpe. Faraonul a râs în hohote:
– Ce, asta-i tot ce poate face Dumnezeul vostru? a exclamat
el. Negustorii obișnuiesc să aducă un anume fel de marfă într-un
loc unde aceasta nu se găsește, dar ar aduce, oare, cineva apă
sărată în Spania sau pește în Acco? Se pare că nu știți că eu sunt
cunoscător în ale multor feluri de magie!
A poruncit să fie aduși copii de școală și aceștia au replicat
minunea făcută de Moșe și Aaron; ba chiar și nevasta Faraonului
a repetat-o. Jannes și Jambres și-au bătut joc de Moșe, spunând:
– Vrei să vinzi paie în Efraim!
La care Moșe a răspuns:
– Unde sunt multe legume, acolo să aduci legume.
82
 Ca să le demonstreze egiptenilor că Aaron putea să facă
minuni cu toiagul său, pe care magicienii lor nu le puteau imita,
Dumnezeu a făcut șarpele, în care se transformase toiagul Său, să
înghită celelalte toiege ale magicienilor. Dar Balaam și tovarășii
săi au spus:
– N-a fost nimic extraordinar în ceea ce ați făcut. Șarpele
vostru i-a înghițit pe ai noștri, ceea ce nu este decât o simplă lege
a naturii, o ființă este mâncată de alta. De vrei să recunoaștem
că spiritul lui Dumnezeu este în tine, atunci aruncă-ți toiagul pe
jos și dacă, așa cum e de lemn, le va înghiți pe toiegele noastre
de lemn, atunci vom recunoaște că spiritul lui Dumnezeu este în
tine.
Aaron a trecut testul. După ce toiagul său a revenit la forma
inițială, a înghițit toiegele egiptenilor, fără ca dimensiunea lui
să crească. Această faptă l-a pus pe gânduri pe Faraon: dacă
extraordinarul toiag al lui Aaron l-ar putea înghiți și pe el, cu
tot cu tron? Cu toate acestea, a refuzat să asculte de porunca lui
Dumnezeu, de a-l elibera pe Israel, și a spus:
– De l-aș avea pe Iaakov-Israel în fața mea acum, i-aș pune o
mistrie și o găleată pe umeri.
Apoi le-a spus lui Moșe și lui Aaron:
– Pentru că voi, ca restul tribului Levi, nu sunteți obligați să
munciți, de aceea îndrăzniți să spuneți „lasă-ne să mergem să
aducem un sacrificiu Domnului”. De ați fi cerut ca 1.000 sau
2.000 de oameni să vină cu voi, v-aș fi îndeplinit dorința. Dar nu
voi accepta niciodată să las 600.000 de oameni să plece.

Suferința crește

Pe lângă refuzul de a-i lăsa pe fiii lui Israel să plece, Faraonul

a ordonat, în aceeași zi în care Moșe și Aaron s-au aflat în
audiență la el, ca poporul să fie obligat să predea norma zilnică de
cărămizi, deși supraveghetorii urmau să nu le mai dea paie pentru
83
cărămizi. Un alt ordin era acela că fiii lui Israel nu mai aveau voie
să se odihnească de Șabat, căci Faraonul știa că în timpul liber ei
citeau din textele care vorbeau despre mântuirea lor. Toate acestea
făceau parte din planul lui Dumnezeu: oprimarea Israelului urma
că crească pe măsură ce sfârșitul sclaviei se apropia. Când umblau
de-a lungul Egiptului pentru a aduna paiele de care aveau nevoie
pentru norma zilnică de cărămizi, erau maltratați de egipteni dacă
îi prindeau pe câmpurile lor. Asemenea acte de cruzime la care
participa întreg poporul egiptean făceau imposibilă învinuirea
doar a Faraonului pentru sclavia lui Israel. Toți egiptenii erau
cruzi cu israeliții în căutările lor de paie, așa că pedeapsa divină
s-a revărsat asupra tuturor în egală măsură.
Această groaznică perioadă de suferință extremă îndurată
de Israel a durat șase luni. Între timp, Moșe a plecat la Midian,
lăsându-l pe Aaron singur în Egipt. Când Moșe s-a întors la
finalul celor șase luni de teroare, doi dintre supraveghetorii
israeliți i-au acostat pe el și pe Aaron și i-au insultat pentru că din
cauza lor au crescut suferințele poporului, în loc să se diminueze,
spunându-le:
– Dacă sunteți într-adevăr mesagerii Domnului, atunci să
judece El între noi și Faraon. Dar dacă vreți să aduceți mântuirea
Israelului pe cont propriu, atunci să judece Dumnezeu între voi și
Israel. Sunteți responsabili de duhoarea generală care iese acum
din corpurile israeliților folosiți pe post de cărămizi când norma
noastră nu era întreagă. Egiptenii aveau numai o vagă bănuială
că așteptam mântuirea. E vina voastră că acum sunt siguri de
asta. Suntem la ananghie precum biata oaie care a fost prinsă de
lup. Păstorul îl urmărește pe hoț, îl prinde și încearcă să-i smulgă
oaia din gheare și biata victimă, trasă într-o parte de lup și în
cealaltă de păstor, e ruptă în bucăți. Așa se va întâmpla cu Israel
între voi și Faraon.
Cei doi supraveghetori care au spus aceste cuvinte usturătoare
erau Datan și Aviram; și nu era nici prima și nici ultima dată când
îl răneau pe Moșe. Ceilalți supraveghetori israeliți erau blânzi și
84
buni; preferau să fie bătuți de supraveghetorii egipteni, decât să-i
lovească pe semenii lor.
Suferința cruntă prin care trecea poporul său l-a determinat pe
Moșe să se adreseze lui Dumnezeu astfel:
– Am citit toată cartea Genezei și am găsit în ea prevăzut
sfârșitul lumii care se va abate asupra generației potopului.
A fost o judecată dreaptă. Am regăsit și pedepsele prevăzute
pentru generația limbilor încurcate și pentru locuitorii Sodomei.
Acestea, de asemenea, au fost drepte. Dar ce Ți-a făcut acest
popor al lui Israel de este oprimat mai mult decât orice altă
generație din istorie? Este din cauză că Avraham a spus „cum
voi ști că voi moșteni acest ținut?” și tu l-ai pedepsit pentru lipsa
lui de credință, spunându-i „să fii sigur că cei din seminția ta
vor fi robi într-o țară străină”? De ce, atunci, nu sunt în robie și
descendenții lui Esau și Ișmael? Nu fac și ei parte din seminția
lui Avraham? Dar de vei spune „de ce este asta grija ta?” atunci
Te întreb de ce m-ai trimis aici ca mesager al Tău? Numele Tău
cel glorificat, măreț și extraordinar este respectat și temut în toată
lumea, dar Faraonul m-a auzit pronunțându-l și totuși refuză să
asculte. Știu că îl vei salva pe Israel în timpul Tău și că acum nu
contează prea mult pentru Tine că israeliții sunt îngropați de vii
în zidurile acestor clădiri.
De-ar fi fost doar un Dumnezeu al dreptății, Domnul l-ar fi ucis
pe Moșe pentru îndrăzneala ultimelor sale cuvinte; dar pentru că
știa că a vorbit astfel doar din compasiune pentru Israel, Domnul
l-a tratat cu bunăvoință și i-a răspuns:
– Vei vedea ce-i voi face Faraonului.
Aceste cuvinte i-au dat de înțeles lui Moșe că, deși va fi martor
la pedepsirea Faraonului, nu va fi prezent la cea a celor 31 de regi
ai Canaanului. Astfel a fost pedepsit pentru îndrăzneala cu care
I s-a adresat lui Dumnezeu. În același timp, vorbele Domnului
erau o replică la alte cuvinte ale lui Moșe care spusese: „O,
Stăpân al lumii, știu prea bine că îi vei scoate pe copiii Tăi din
Egipt. O, dacă ai vrea să folosești un alt instrument pentru asta,
85
căci eu nu sunt demn de a fi salvatorul copiilor Tăi.” Dumnezeu
îi răspunsese atunci: „Ba da, Moșe, ești demn de această sarcină.
Prin tine, copiii Mei vor ieși din Egipt. Vei vedea ce-i voi face
Faraonului.” În același timp, Dumnezeu l-a chemat să dea
socoteală pentru lipsa lui de credință, spunându-i:
– O, cât despre cei plecați, alții ca ei nu mai pot fi găsiți!
M-am arătat lui Avraham, lui Ițhak și lui Iaakov cu numele de
El Șadai, Dumnezeu Atotputernicul, dar ei nu Mă cunoșteau și
cu numele de Adonai, Dumnezeu Atotmilostivul, așa cum Mă
știi tu. Și totuși ei nu Mi-au defăimat faptele. Am vorbit către
Avraham: „Ție îți voi da acest pământ”, dar atunci când a fost
timpul s-o înmormânteze pe Sara, a trebuit să cumpere cu argint
un loc de veci pentru ea; și totuși el nu Mi-a căutat pricină de
ocară. I-am spus lui Ițhak: „Ție și seminției tale vă voi da toate
aceste pământuri”, dar când a vrut să bea apă a trebuit să se lupte
cu păstorii din Gerar; și totuși el nu Mi-a căutat pricină de ocară.
I-am vorbit lui Iaakov, spunându-i: „Pământul pe care te afli, ți-l
voi da ție și seminției tale”, dar când a vrut să-și pună cortul,
a trebuit să cumpere o parcelă de pământ cu 100 de monezi;
și totuși el nu Mi-a căutat pricină de ocară. Niciunul dintre ei
nu a cerut să-Mi știe numele. Dar tu Mi-ai cerut asta încă de
la început, când am vrut să te trimit în Egipt, iar după ce ți-am
revelat numele, mi-ai zis: „Mi-ai spus că ești numit Milostiv, Bun,
Atoaterăbdător și Iertător, dar de îndată ce am pronunțat acest
nume către Faraon, necazul s-a abătut asupra fiilor lui Israel.”
Acum vreau să-Mi respect promisiunea dată celor trei patriarhi și
să le dau descendenților lor țara promisă, ca o recompensă pentru
credința netăgăduită a acestora și ca o răsplată pentru popor care,
în ciuda suferinței, nu Mi-a căutat pricină de ocară. Pentru asta le
voi da țara promisă, pe care nu merită să o aibă din alte motive.
Jur că voi face asta!
Dumnezeu a pronunțat acest jurământ pentru a înlătura orice
teamă din mintea lui Moșe, pentru ca El să poată acționa numai
conform atributului Său al justiției și astfel să amâne mântuirea
86
lui Israel pentru o vreme, din cauza păcatelor oamenilor. Acum
mântuirea lui Israel era un lucru stabilit. Dar înainte ca Moșe și
Aaron să poată purcede la eliberarea poporului lor, Dumnezeu
le-a atras atenția asupra unor aspecte pe care i-a rugat să le ia în
considerare în misiunea lor și le-a spus:
– Copiii mei sunt răi, pătimași și aduc necazuri. Trebuie
să fiți pregătiți să faceți față comportamentului lor, care poate
ajunge până la a vă lapida. Vă trimit la Faraon, căruia, deși îl
voi pedepsi pe măsura păcatelor lui, nu trebuie să uitați să vă
adresați cu respectul cuvenit unui conducător. Mai mult, nu uitați
să-i includeți pe bătrânii poporului în consiliul vostru și faceți
astfel ca primul pas spre mântuirea neamului să fie renunțarea
la idolatrie.
Ultima sarcină era una foarte dificilă, iar cuvintele lui
Dumnezeu legate de aceasta l-au făcut pe Moșe să spună:
– Vezi Tu, fiii lui Israel nu vor asculta de mine. Cum ar trebui,
atunci, să asculte Faraonul de mine?
Era a treia oară când Moșe refuza să meargă în misiunea
dată de Dumnezeu. Răbdarea divină ajunsese la limită și Moșe
trebuia pedepsit. La început, Dumnezeu i s-a arătat numai lui
Moșe, intenția Lui fiind ca doar el să facă toate miracolele; dar
de acum încolo cuvântul Domnului i-a fost adresat și lui Aaron
care a făcut și el o parte dintre miracole.

Măsură pentru măsură

Dumnezeu a împărțit cele zece plăgi stabilite împotriva

Egiptului în patru părți: pe trei dintre ele le-a încredințat lui
Aaron; pe trei, lui Moșe; una, ambilor frați; și trei și le-a păstrat
pentru Sine. Aaron a fost însărcinat cu cele ce proveneau din apă
și pământ, elemente compuse din părți mai mult sau mai puțin
solide, din care sunt create toate entitățile materiale distincte.
87
Cele trei încredințate lui Moșe erau cele ce proveneau din aer și
foc, elementele cele mai prolifice vieții.
Domnul este un războinic și, precum un rege în carne și
oase, plănuiește diverse strategii împotriva dușmanului, așa că
Dumnezeu i-a atacat pe egipteni în diferite feluri. A trimis asupra
lor zece plăgi. Când un ținut se revolta, suveranul trimitea mai
întâi armata să-i taie sursa de apă. Dacă oamenii se căiau, era
bine; dacă nu, dezlănțuia un sunet asurzitor împotriva lor. Dacă
oamenii se căiau, era bine; dacă nu, ordona să se tragă cu săgeți
împotriva lor. Dacă oamenii se căiau, era bine; dacă nu, le ordona
legiunilor sale să-i atace. Dacă oamenii se căiau, era bine; dacă
nu, făcea vărsare de sânge și masacru în rândul lor. Dacă oamenii
se căiau, era bine; dacă nu, dădea drumul unui șuvoi de păcură
încinsă peste ei. Dacă oamenii se căiau, era bine; dacă nu, arunca
peste ei proiectile cu balistele. Dacă oamenii se se căiau, era
bine; dacă nu, agăța scări pe zidurile lor. Dacă oamenii se se
căiau, era bine; dacă nu, îi arunca în temniță. Dacă oamenii se
căiau, era bine; dacă nu, le ucidea ce aveau mai drag.
Așa a procedat Dumnezeu împotriva egiptenilor. Mai întâi
le-a tăiat sursa de apă prin transformarea apelor în sânge. Au
refuzat să-i elibereze pe israeliți, așa că le-a trimis broaștele cele
gălăgioase în măruntaie. Au refuzat să-i elibereze pe israeliți,
așa că a trimis păduchi peste ei, care le-au înțepat pielea precum
săgețile. Au refuzat să-i elibereze pe israeliți, așa că a trimis
legiuni barbare împotriva lor, hoarde de animale sălbatice. Au
refuzat să-i elibereze pe israeliți, așa că a adus măcel peste ei,
o boală foarte contagioasă. Au refuzat să-i elibereze pe israeliți,
așa că a vărsat catran peste ei, bube infectate. Au refuzat să-i
elibereze pe israeliți, așa că a trimis proiectilele sale, grindina,
peste ei. Au refuzat să-i elibereze pe israeliți, așa că a agățat scări
pe zidurile lor, lăcustele care le-au escaladat ca războinicii. Au
refuzat să-i elibereze pe israeliți, așa că i-a aruncat în temnița
întunericului. Au refuzat să-i elibereze pe israeliți, așa că a ucis
ceea ce aveau cel mai drag, primii-născuți băieți.
88
 Plăgile trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor corespundeau
faptelor pe care aceștia le-au întreprins împotriva fiilor lui Israel.
Pentru că i-au obligat să scoată apă pentru ei și i-au împiedicat
de la a folosi băile rituale, le-a schimbat apa în sânge. Pentru
că le-au poruncit israeliților „mergeți și prindeți pește pentru
noi”, a trimis asupra lor broaște care le mișunau în jgheaburi și
în dormitoare și le săreau zgomotos în pântece. A fost cea mai
cruntă dintre cele zece plăgi. Pentru că le-au poruncit israeliților
„mergeți și curățați-ne casele, curțile și străzile”, a schimbat
praful din aer în păduchi care infestau totul în grămezi de un
cot înălțime, iar când egiptenii își puneau haine curate, erau
infestați imediat de paraziți. A patra plagă a fost o invazie în țară
de hoarde de tot soiul de animale sălbatice: lei, lupi, pantere,
urși și altele. Au invadat casele egiptenilor și când aceștia își
închideau ușile pentru a scăpa de ele, Dumnezeu trimitea un
animal mic din pământ care intra în casă pe fereastră și deschidea
larg ușile, lăsând urșii, leii, panterele și lupii să năvălească și să-i
devoreze pe oameni, inclusiv pe nou-născuții din leagăne. Dacă
un egiptean își lăsa cei zece copii în grija unui israelit ca să se
plimbe cu ei, un leu venea și-l răpea pe unul, un urs îl înhăța pe
al doilea, un șarpe pe al treilea, și tot așa, încât la final israelitul
se întorcea acasă singur. Această plagă a fost trimisă peste ei ca
urmare a obiceiului lor de a-i trimite pe israeliți să prindă lei și
lupi pentru circurile lor; le dădeau astfel de sarcini pentru a-i face
să călătorească spre deșerturi îndepărtate, unde erau separați de
nevestele lor și nu se puteau înmulți. Apoi Dumnezeu a trimis
o molimă amarnică peste vitele lor, pentru că i-au obligat pe
israeliți să fie păstori pentru ei și i-au trimis la pajiști îndepărtate,
ca să-i țină departe de neveste. Astfel molima a venit și a afectat
toate vitele din turmele pe care israeliții le păstoreau. A șasea
plagă erau bubele pline de puroi care afectau atât oamenii, cât și
animalele. Aceasta era pedeapsa egiptenilor pentru că obișnuiau
să le poruncească israeliților, „mergeți și pregătiți-ne baia întru
desfătarea corpului și a oaselor”. Așa că au fost pedepsiți cu
89
bube care le inflamau carnea și, ca urmare a mâncărimii, nu se
puteau opri din scărpinat. Când egiptenii sufereau, fiii lui Israel
le foloseau băile. Pentru că i-au trimis pe israeliți să le are și
semene câmpurile, grindină a fost trimisă, iar copacii și recoltele
lor au fost distruse. Pentru că egiptenii obișnuiau să le spună
israeliților „mergeți și sădiți copacii pentru noi, păziți fructele de
acum încolo”, Dumnezeu a trimis lăcuste în interiorul granițelor
Egiptului, ca să mănânce ceea ce a rămas după grindină, căci dinții
lăcustei sunt precum ai unui leu. Pentru că îi aruncau pe israeliți
în temnițe, Dumnezeu a trimis întunericul peste ei, întunericul
Iadului, de trebuiau să se târască pentru a găsi drumul. Cel care
stătea jos nu se putea ridica și cel care stătea în picioare nu se
putea așeza. Pedeapsa întunericului avea și un alt scop. Printre
israeliți erau mulți nevrednici care refuzau să părăsească Egiptul,
așa că Dumnezeu a decis să-i elimine. Dar pentru ca egiptenii
să nu spună că au murit de boală ca ei, Dumnezeu i-a ucis sub
protecția întunericului și în întuneric i-au îngropat semenii lor, iar
egiptenii n-au aflat nimic din ceea ce s-a întâmplat. Dar numărul
acestor oameni nevrednici a fost foarte mare și fiii lui Israel care
au fost cruțați și trebuiau să părăsească Egiptul erau doar o mică
parte din poporul israelit inițial. A zecea plagă a fost uciderea
primilor-născuți și s-a abătut asupra egiptenilor pentru că au vrut
să-i ucidă la naștere pe copiii de parte bărbătească ai israeliților.
Și, în final, Faraonul și oastea sa s-au înecat în Marea Roșie,
deoarece egiptenii i-au expus apei pe copiii de sex masculin ai
israeliților.
Fiecare dintre plăgile care s-au abătut asupra Egiptului
a avut un corespondent în cruzimea cu care au fost tratați
israeliții. Prima era o pedeapsă pentru cuvintele sfidătoare ale
Faraonului, care a spus: „Râul Nil este al meu și l-am făcut
pentru mine.” Invazia de broaște pe care Dumnezeu a trimis-o
peste egipteni era pentru că, spunea El: „Broaștele care trăiesc
uneori în apă îi vor răzbuna pe israeliți pentru dorința egiptenilor
de a distruge poporul purtător al Torei, iar Tora se aseamănă
90
cu apa”. Dumnezeu a trimis paraziți peste ei, spunând: „Lăsați
păduchii făcuți din praful pământului să se răzbune pe egipteni
pentru intenția lor de a distruge poporul a cărui seminție este
precum colbul pământului.” Hoarde de bestii sălbatice, lei
și lupi și șerpi, i-au năvălit deoarece: „Aceste animale se vor
răzbuna pe egipteni pentru că au vrut să distrugă poporul care
este asemănător leilor, lupilor și șerpilor”, a decretat Dumnezeu.
O molimă s-a abătut asupra lor fiindcă: „Moartea se va răzbuna
pe egipteni pentru că au vrut să distrugă poporul care înfruntă
moartea întru mărirea numelui Domnului”, a spus Dumnezeu.
Au fost făcuți să sufere de bube infectate deoarece: „Bubele care
apar din cenușa flăcărilor se vor răzbuna pe egipteni pentru că au
vrut să distrugă poporul al cărui strămoș Avraham a trecut prin
furnalul de foc întru glorificarea numelui Domnului”, a rostit
Dumnezeu. A trimis grindina peste ei fiindcă: „Grindina cea albă
se va răzbuna pe egipteni pentru că au vrut să distrugă un popor
ale cărui păcate vor fi albe”, a spus Dumnezeu. Lăcustele i-au
invadat deoarece: „Lăcustele, care sunt marea Mea armată, se
vor răzbuna pe egipteni pentru că au vrut să distrugă un popor
care este numit oastea Mea.” „Întunericul, care este separat de
lumină, va veni și se va răzbuna pe egipteni pentru că au vrut
să distrugă poporul peste care strălucește lumina Domnului,
în timp ce un întuneric gros acoperă celelalte popoare”, a zis
Dumnezeu. A zecea plagă, a uciderii primilor-născuți, Dumnezeu
a aplicat-o spunând: „Mă voi răzbuna pe egipteni pentru că au
vrut să distrugă poporul care este primul Meu născut. Așa cum
noaptea s-a despărțit pentru Avraham, pentru ca dușmanii lui să
fie învinși, așa și Eu voi trece prin Egipt în mijlocul nopții; și așa
cum Avraham a fost încercat cu zece ispite, așa voi trimite și Eu
zece plăgi peste Egipt, dușmanul copiilor lui.”

91
 Plăgile aduse prin Aaron

De la aplicarea primei plăgi și până la terminarea ultimei

dintre ele, după care egiptenii au acceptat toate cerințele lui Moșe
și Aaron, a trecut un an, căci douăsprezece luni este termenul dat
de Dumnezeu pentru ispășirea păcatelor. Potopul a durat un an,
Iov a suferit un an, păcătoșii trebuie să îndure pedepsele iadului
timp de un an și judecarea lui Gog la sfârșitul lumii va fi făcută
pe parcursul unui an.
Moșe l-a anunțat pe Faraon de prima plagă într-o dimineață,
când regele se plimba pe malul râului. Această plimbare
matinală îi oferea prilejul să ascundă o minciună. Se numea zeu
și pretindea că nu are nicio necesitate fiziologică umană. Pentru
a continua cu înșelăciunea, mergea la marginea râului în fiecare
dimineață și se ușura acolo singur și neobservat. Într-un astfel de
moment a apărut Moșe înaintea lui și l-a strigat:
– Există oare vreun zeu care are nevoi omenești?
– Fără doar și poate eu nu sunt un zeu, a răspuns Faraonul,
doar pretind a fi unul față de egipteni, care sunt atât de nătângi,
de ai zice că sunt măgari, și nu oameni.
Atunci Moșe i-a făcut cunoscut faptul că Dumnezeu va
transforma apa în sânge, dacă va refuza să le dea drumul fiilor
lui Israel. În acest avertisment se poate vedea diferența dintre
Dumnezeu și om. Când un muritor vrea să-i facă rău unui
dușman, pândește momentul în care îl poate ataca pe neașteptate.
Dar Dumnezeu este sincer. El i-a avertizat public pe Faraon și pe
egipteni înainte de venirea fiecărei plăgi și fiecare avertisment a
fost repetat de Moșe timp de trei săptămâni, deși plaga în sine a
durat doar o săptămână.
Cum Faraonul nu lua în serios avertismentul, plaga anunțată
de Moșe năvălea peste el și poporul lui – apele erau transformate
în sânge. Este o expresie bine cunoscută care spune „bate idolii
și preoții vor fi terorizați”. Dumnezeu a lovit cu putere Nilul,
pe care egiptenii îl venerau ca pe zeul lor, ca să-i înspăimânte
92
pe Faraon și poporul său și să-i determine să îndeplinească
voința divină. Ca să producă plaga, Aaron și-a luat toiagul și și-a
întins mâna peste apele Egiptului. Moșe n-a jucat niciun rol în
realizarea acestei minuni, căci Dumnezeu i-a spus:
– Apa care te-a apărat atunci când ai plutit neajutorat pe râu
nu va suferi de mâna ta.
Nici bine nu a executat Aaron porunca divină, că toată apa
Egiptului s-a transformat în sânge, chiar și cea din vasele de
lemn și piatră. Chiar și saliva egipteanului se transforma în sânge
de îndată ce o scuipa, iar sânge picura din idolii egiptenilor.
Transformarea apelor în sânge era în principal o pedeapsă pentru
asupritori, dar era, în același timp, o sursă de profit pentru cei
oprimați, oferindu-le israeliților ocazia să adune multe bogății.
Egiptenii le plăteau sume uriașe de bani pentru apa necesară, căci
dacă un egiptean și un israelit scoteau apă din același jgheab, apa
scoasă de egiptean era neutilizabilă, pentru că se transforma în
sânge. Era clar că nimic nu-i ajuta pe egipteni, chiar dacă ar fi
băut apă din același vas cu israeliții, aceasta transformându-se în
sânge în gura lor.
Însă pedeapsa nu l-a impresionat pe Faraon ca fiind o năpastă
abătută asupra lor în numele Domnului, pentru că, ajutați de
îngerii distrugerii, magicienii Egiptului produceau același
fenomen de transformare a apei în sânge. De aceea Faraonul nu
a fost convins de cuvintele lui Moșe.
Următoarea a fost plaga broaștelor și, din nou, Aaron a fost
cel care a făcut minunea. Și-a întins mâna cu toiagul peste râuri
și a făcut să năvălească broaște peste țara Egiptului. Moșe, a
cărui viață a fost salvată de apă, nu a fost implicat în otrăvirea
salvatoarei sale cu broaște. La început a apărut o singură broască
ce a început să orăcăie chemându-și atât de multe surate, încât
întregul Egipt era invadat de ele. Oriunde voia să se așeze un
egiptean, broaștele apăreau și, în mod misterios, pătrundeau și
prin cele mai tari suprafețe și materiale, nici măcar marmura
93
palatelor nobililor egipteni neputând să-i protejeze împotriva lor.
Dacă o broască se apropia de ele, zidurile se crăpau imediat.
– Faceți loc, strigau broaștele către pietre, ca să putem
îndeplini voința Creatorului nostru.
Și imediat marmura se crăpa, făcând loc broaștelor să intre și
să-i atace fizic pe egipteni, mutilându-i și copleșindu-i. În dorința
lor de a îndeplini porunca Domnului, broaștele se aruncau
în flăcările cuptoarelor și devorau pâinea. Secole mai târziu,
Nabucodonosor le-a ordonat celor trei tineri sfinți, Anania,
Azaria și Misael, să se închine idolilor, amenințându-i că altfel
vor fi aruncați în flăcările cuptorului. Dar ei au spus:
– Dacă broaștele, nefiind obligate să slăvească numele lui
Dumnezeu, s-au aruncat totuși în flăcări pentru a împlini voința
divină de a-i pedepsi pe egipteni, noi cu atât mai mult trebuie
să fim pregătiți să ne sacrificăm viețile flăcărilor întru gloria
numelui Său!
Și broaștele zeloase nu au rămas nerăsplătite. În timp ce toate
cele care erau în palatul Faraonului și în casele egiptenilor au fost
distruse la momentul desemnat pentru ultima plagă, Dumnezeu
le-a salvat viața celor care se aflau în cuptoare, focul neavând
nicio putere asupra lor.
Așadar, deși și magicienii Egiptului au adus broaște peste
țară cu ajutorul demonilor, Faraonul s-a declarat gata să-i lase
pe israeliți să plece să-i aducă un sacrificiu Domnului. Diferența
dintre această plagă și prima era că, pe el, transformarea apei în
sânge nu l-a deranjat în niciun fel, pe când valurile de broaște
l-au afectat fizic, așa că i-a dat cuvântul său lui Moșe că îl lasă
pe Israel să plece, în speranța că astfel va scăpa de suferința
prin care trecea. Moșe, la rândul lui, a promis să se roage lui
Dumnezeu pentru el în următoarea zi. Acest lucru nu putea fi
realizat în aceeași zi, pentru că încă nu se împlinise termenul de
7 zile. Rugăciunea lui Moșe în numele Faraonului a fost primită,
toate broaștele au pierit și distrugerea lor a fost prea rapidă pentru
ca ele să poată scăpa în apă. Ca urmare a acestui fapt, întreaga
94
țară era plină de miasma broaștelor moarte, căci fuseseră atât de
multe, încât fiecare egiptean a adunat patru mormane de hoituri.
Deși broaștele au umplut toate piețele, grajdurile și locuințele,
ele s-au retras din fața evreilor, ca și cum ar fi putut să distingă
între cele două popoare și ar fi știut pe care se cade să-l atace și
pe care să-l respecte. În plus, broaștele nu au pătruns deloc pe
teritoriul popoarelor vecine. Astfel, prin ele s-a soluționat pașnic
o veche dispută privind granița dintre Egipt și Etiopia. Până unde
apăreau acestea, până acolo se întindea teritoriul egiptean; tot
ceea ce era dincolo de linie aparținea Etiopiei.
Faraonul era precum cei răi care strigă spre Dumnezeu în
vremuri de restriște, dar atunci când soarta le surâde din nou se
întorc la vechile obiceiuri. Nici bine nu au dispărut broaștele
din palatele sale, dintre servitorii săi și din țară, că din nou și-a
împietrit inima și a refuzat să le dea drumul fiilor lui Israel. De
aceea Dumnezeu a trimis plaga păduchilor, ultima dintre cele
aduse peste Egipt prin Aaron. Moșe nu putea avea niciun amestec
pentru că Dumnezeu a zis:
– Pământul, care te-a protejat și ți-a dat voie să ascunzi corpul
egipteanului ucis, nu va suferi de mâna ta.
Magicienii egipteni, după ce s-au lăudat că pot produce și ei
primele două plăgi – vorbe goale, deoarece nu au reușit să le
aducă prin incantațiile lor, ci doar pentru că Moșe le-a dat voie
–, au fost făcuți de râs cu a treia plagă. În zadar au încercat să o
reproducă. Demonii nu-i puteau ajuta, puterile lor fiind limitate
la producerea de lucruri mai mari decât un grăunte de grâu; dar
păduchii sunt mai mici. Așa că magicienii au recunoscut:
– Acesta este degetul lui Dumnezeu!
Eșecul a pus capăt tentativelor de a-l imita pe Moșe. Dar
inima Faraonului era împietrită și Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– Acest flăcău nărăvaș are inima tot de piatră, în ciuda celor
trei plăgi pe care le-am trimis până acum. A patra va fi mult mai
cruntă decât cele de până acum. Du-te, deci, la el și avertizează-l,
95
ar fi în interesul lui să-l lase pe poporul Meu să plece, pentru ca
pedeapsa să nu se abată asupra lui.

Plăgile aduse prin Moșe

A patra plagă i-a fost anunțată regelui tot dimineața devreme,

pe malul râului. Faraonul mergea acolo în mod regulat, căci el
era unul dintre magii care aveau nevoie de apă pentru vrăjile lor.
Vizitele matinale zilnice ale lui Moșe începeau să-l enerveze, așa
că pleca de acasă mai devreme, în speranța că va reuși să-l evite.
Dar Dumnezeu, care cunoaște bine gândurile omului, îl trimitea
pe Moșe la Faraon exact în momentul sosirii acestuia la râu.
Avertismentul privind plaga ce urma să vină nu a avut niciun
efect asupra Faraonului, astfel că Dumnezeu a trimis a patra
plagă peste Egipt, o hoardă de diferite animale sălbatice, lei, urși,
lupi și pantere, și atât de multe păsări de pradă, încât cerul s-a
întunecat și nu mai pătrundea lumina soarelui și nici cea a lunii.
Aceste bestii au fost trimise ca pedeapsă pentru că egiptenii au
vrut să forțeze seminția lui Avraham să se amestece cu celelalte
neamuri. Dumnezeu s-a răzbunat trimițând un grup amestecat
peste ei, ceea ce i-a costat viața.
Cum Faraonul a fost primul dintre egipteni care a ticluit
planuri mârșave împotriva fiilor lui Israel, el a fost primul
pedepsit. Hoarda de animale a intrat mai întâi în casa lui și apoi în
casele celorlalți egipteni. Goșen, ținutul în care locuiau israeliții,
a fost scutit în totalitate de invazie, căci Dumnezeu a separat cele
două popoare. Era adevărat că israeliții aveau destule păcate ca
să merite pedepsiți, dar Cel Sfânt, binecuvântat fie El, a permis
ca păcatele lor să fie mântuite prin egipteni.
Din nou, Faraonul s-a arătat gata să-i lase pe fiii lui Israel
să plece să-i aducă un sacrificiu Dumnezeului lor, dar trebuiau
să facă asta în țară, și nu în afară, în pustiu. Moșe i-a arătat
Faraonului cât de neplăcut ar fi asta pentru poporul egiptean, să
96
vadă sacrificate animalele pe care ei le venerau ca zei. Atunci
Faraonul a consimțit să-i lase să iasă în afara granițelor țării, însă
nu trebuiau să se îndepărteze prea tare, iar Moșe, ca să-l inducă
în eroare, a cerut învoire pentru o călătorie de trei zile în pustiu.
Dar când Moșe a intervenit pe lângă Dumnezeu pentru Faraon și
hoarda de bestii sălbatice a dispărut, regele și-a împietrit din nou
inima și nu i-a lăsat să plece.
Oprirea celei de-a patra plăgi a fost la fel de miraculoasă ca
plaga însăși. Animalele ucise de egipteni în legitimă apărare
au înviat și au părăsit țara împreună cu celelalte. S-a întâmplat
așa, pentru ca opresorii cei răi să nu aibă niciun beneficiu de pe
urma pedepsei, nici măcar pieile sau carnea animalelor ucise. Nu
acesta a fost însă cazul cu broaștele nefolositoare, care au murit
pe loc și hoiturile lor au rămas acolo unde au căzut.
A cincea plagă dată de Dumnezeu împotriva egiptenilor a fost
o molimă cumplită, care a afectat mai ales vitele și alte animale,
deși nu a iertat nici oamenii. Această molimă era o boală
deosebită, dar care se combina cu toate celelalte boli, cauzând
moartea multor egipteni. Israeliții au scăpat, din nou, nevătămați.
Într-adevăr, dacă un israelit avea o cerere întemeiată pentru o
vită aflată în proprietatea unui egiptean, atunci și aceasta era
cruțată, împreună cu alte animale care se aflau în averea comună
a israeliților și a egiptenilor.
A șasea plagă, plaga bubelor, a fost trimisă prin Moșe și Aaron
împreună, într-un mod miraculos. Fiecare dintre ei a luat un pumn
de cenușă din cuptor, apoi Moșe a luat cele două grămăjoare în
căușul uneia dintre palme și a presărat vârful grămăjoarei înspre
cer, acesta fiind dus de vânt atât de sus, încât a ajuns la Tronul
Divin. La întoarcerea sa spre pământ, s-a împrăștiat pe toată
suprafața Egiptului, egală cu patru sute de parasangi3 pătrați.
Cantitatea mică de praf de cenușă a cauzat apariția leprei pe pielea
egiptenilor, precum și a unor bube moi înăuntru și uscate la vârf.
3
Parasang – veche unitate persană de măsură a lungimii, echivalentă cu leghea
europeana care variază între 4 și 5,5 km.
97
 Magicienii au încercat să imite primele cinci plăgi și, în
mare, au și reușit. Însă nu puteau concura cu Moșe la producerea
acestei a șasea plăgi, așa că au renunțat să se mai măsoare cu
el. Îndeletnicirea le-a fost dăunătoare mai ales lor. Deși puteau
replica plăgile, nu-l puteau imita pe Moșe în a le face să dispară.
Își puneau mâinile în sân și le scoteau albe de lepră, exact ca
Moșe, dar trupul le rămânea afectat de lepră până la sfârșitul
zilelor. Și la fel s-a întâmplat și cu celelalte plăgi pe care le-au
imitat: până pe patul de moarte au fost afectați de toate relele pe
care le-au produs.
Cum Faraonul și-a împietrit inima intenționat la fiecare
dintre primele cinci plăgi și nu voia să renunțe la răutatea lui,
Dumnezeu l-a pedepsit de aici înainte, astfel încât chiar de ar
vrea să se căiască, să nu o poată face. Dumnezeu a zis:
– Chiar de ar vrea să se căiască acum, îi voi împietri inima
până când își plătește datoria tuturor păcatelor săvârșite.
Faraonul a observat că de fiecare dată când se plimba pe malul
râului, Moșe îl aștepta să îi vorbească. Așa că a renunțat la acest
obicei. Dar Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe să-l caute pe rege în
palatul său dimineața devreme și să-l îndemne să se căiască. Așa
că Moșe i s-a adresat astfel, în numele Domnului:
– O, ticălosule! Crezi că nu te pot nimici de pe fața pământului!
Gândește-te, dacă așa Mi-ar fi fost voința, în loc să lovesc vitele
cu molima, te-aș fi lovit pe tine și pe poporul tău și ai fi dispărut
de pe această lume. Am trimis molima doar într-atât cât a fost
necesar ca să-ți arăt puterea Mea și că numele Meu răsună în
toată lumea. Dar tu nu vrei să renunți la a-i oprima pe copiii Mei.
Iată, mâine, când soarele va trece de acest punct, la care Moșe
a făcut un semn pe perete, voi trimite să cadă o grindină cruntă,
așa cum va mai fi doar când îl voi distruge pe Gog cu gheață, foc
și pucioasă.
Dar mila Domnului este atât de mare, încât și în mânia Sa se
milostivește de cei răi. Scopul Lui nu era să-i rănească pe oameni
și pe animale, ci să distrugă recoltele și vegetația de pe câmpurile
98
egiptenilor. Așa că i-a poruncit lui Moșe să meargă la Faraon și
să-l sfătuiască să-și adune înăuntru toate vitele și tot ce avea pe
câmp. Dar avertismentul nu a fost luat în considerare. Iov a fost
singurul care l-a luat în serios, pe când Faraonul și poporul său
nu-și plecau urechea la cuvântul Domnului. De aceea Dumnezeu
a dat drumul grindinei să ucidă atât om, cât și animal, în loc să o
limiteze la vegetația câmpului, cum voia inițial.
În general, focul și apa sunt elemente în luptă unul cu altul,
dar în grindina ce a lovit Egiptul erau aliate. O flacără pâlpâia
în grindină, precum fitilul arzând plutește în uleiul unei lămpi:
lichidul care îl înconjoară nu poate stinge flacăra. Egiptenii erau
loviți fie de grindină, fie de foc. În ambele cazuri, carnea le era
arsă și trupurile multora dintre cei uciși de grindină erau apoi
cuprinse de flăcări. Grindina era ca un zid, pentru ca hoiturile
animalelor ucise să nu poată fi luate de acolo, iar dacă oamenii
reușeau să scoată părți din animalele moarte și să plece cu carnea
lor, păsările de pradă îi atacau când se întorceau acasă și le luau
prada. Dar vegetația de pe câmpuri a avut mai mult de suferit
decât oamenii și animalele, pentru că grindina a lovit ca un topor
peste copaci și i-a doborât. A fost un miracol că recoltele de grâu
și secară au scăpat.
În sfârșit, acum Faraonul a recunoscut:
– Dumnezeu este drept, iar eu și poporul meu suntem păcătoși.
A fost drept când ne-a poruncit să ne protejăm vitele de grindină,
iar eu și poporul meu am fost răi, i-am ignorat sfatul, de aceea
oameni și animale au fost surprinși de grindină în câmp și uciși.
Din nou l-a rugat pe Moșe să se roage pentru el la Dumnezeu,
pentru ca Acesta să îndepărteze pedeapsa, promițându-i că îi va
lăsa să plece pe fiii lui Israel. Moșe a fost de acord să-i asculte
ruga și i-a atras atenția:
– Să nu crezi că nu știu ce se va întâmpla după ce plaga va
dispărea. Știu deja că odată ce pedeapsa va fi ridicată, tu și servitorii
tăi vă veți teme de Dumnezeu la fel de puțin ca înainte. Dar pentru
a-ți arăta măreția Lui, mă voi ruga la El să oprească grindina.
99
 Moșe a ieșit din oraș și și-a întins larg brațele către Dumnezeu,
pentru că nu voia să se roage Domnului în interiorul cetății, unde
erau mulți idoli și chipuri cioplite. De îndată grindina a rămas
suspendată în aer. O parte din ea s-a pogorât în lupta lui Iehoșua
cu amoriții, iar restul, Dumnezeu îl va trimite pe pământ în
mânia Sa împotriva lui Gog. Și tunetele au încetat la intervenția
lui Moșe și au fost păstrate pentru o altă ocazie, căci ele erau
zgomotul pe care Dumnezeu l-a făcut auzit de oștirile sirienilor
în timpul asediului Samariei, în urma căruia s-au ridicat și au
fugit la asfințit.
După cum a prezis Moșe, așa a fost. Nici bine nu a încetat
grindina, că Faraonul și-a încălcat promisiunea și a refuzat să-i
lase să plece. Moșe nu a pierdut nicio clipă pentru a anunța a
opta plagă, pedeapsa lăcustelor. Văzând că sfetnicii Faraonului
au fost impresionați de cuvintele lui, Moșe a ieșit de la Faraon
pentru a le da ocazia să discute între ei. Și, într-adevăr, sfetnicii
l-au îndemnat pe Faraon să-i lase pe israeliți să plece să aducă o
ofrandă Dumnezeului lor. Dar, din nou, când Moșe a insistat că
întregul popor trebuie să meargă, cei tineri și cei bătrâni, fiii și
fiicele, Faraonul a obiectat, spunând:
– Știu că obiceiul e ca tineri și bătrâni să participe la sacrificii,
dar sigur nu și copii, iar atunci când tu soliciți și prezența lor
acolo, îți arăți adevăratele rele intenții. Este doar un pretext că
veți face o călătorie de trei zile în deșert și apoi vă veți întoarce.
Vreți să fugiți și să nu vă mai întoarceți. Nu vreau să mai discut
acest subiect. Zeul meu Baal-Zefon4 vă va trimite piedici pe
drum și vă va încurca drumurile călătoriei.
Ultimele cuvinte ale Faraonului erau o prezicere sumbră. Ca
un magician ce era, el a prevăzut că, la plecarea lor din Egipt,
fiii lui Israel se vor afla la ananghie în fața sanctuarului lui Baal-
Zefon.
4
Baal-Zefon era una dintre formele pe care le lua zeul canaanit Baal, în rolul
său de zeu al Muntelui Zefon.
100
 Faraonul nu era mulțumit doar cu refuzul cererii lui Moșe
și Aaron, ci a ordonat ca ei să fie scoși afară din palat. Atunci
Dumnezeu a trimis plaga lăcustelor, prezisă de Moșe. Acestea
mâncau toate plantele ținutului și toate fructele copacilor rămase
în urma grindinii, astfel că nu a rămas nimic verde. Și din nou
Faraonul a trimis după Moșe și Aaron și le-a cerut iertare atât
pentru păcatul lui împotriva Domnului, neascultarea de cuvântul
Lui, cât și pentru păcatul săvârșit față de ei, când i-a alungat și a
vrut să-i blesteme. Ca și înainte, Moșe s-a rugat la Dumnezeu în
numele Faraonului și ruga lui a fost ascultată și plaga a dispărut
într-un mod chiar surprinzător. Când roiurile de lăcuste au început
să întunece țara, egiptenii le prindeau și le puneau în oțet, pentru a
le păstra ca pe o delicatesă. Acum Dumnezeu a trimis puternicul
vânt de vest care a adunat lăcustele și le-a trimis spre Marea
Roșie. Chiar și cele pe care le țineau la murat în vase au zburat și
au plecat, așa că nu au avut nimic de câștigat de pe urma lor.
Penultima plagă, ca și cele dinainte, a durat șapte zile. În tot
acest timp, țara era învăluită în întuneric, doar că nu mereu la
fel de intens. În primele trei zile întunericul nu era prea dens,
așa că egiptenii își puteau schimba poziția corpului după voie.
Dacă erau așezați, se puteau ridica, dacă stăteau în picioare, se
puteau așeza. În zilele patru, cinci și șase, întunericul era într-atât
de greu, încât nu-și puteau schimba locul. Ori erau așezați tot
timpul ori stăteau în picioare; în poziția în care erau la început,
așa au rămas până la sfârșit. Ultima zi de întuneric i-a prins pe
egipteni nu în țara lor, ci la Marea Roșie, urmărindu-i pe fiii lui
Israel. Întunericul nu era de tipul celui de pe pământ, ci venea
direct din Iad și putea fi simțit. Era gros cât un dinar și mereu
prezent; în tot acest timp, o lumină cerească strălucea deasupra
locuințelor fiilor lui Israel, astfel că ei vedeau ce făceau egiptenii
sub acoperirea întunericului. Acesta era un mare avantaj pentru
ei, deoarece atunci când erau pe punctul de a pleca din țară și i-au
rugat pe vecinii lor să le împrumute veșminte și bijuterii de aur
și argint pentru călătorie, egiptenii au negat că ar avea așa ceva.
101
Dar fiii lui Israel le-au descoperit ascunzătorile și comorile pe
care le dețineau în timpul zilelor întunecate, astfel că puteau să le
descrie în detaliu obiectele de care aveau nevoie și ascunzătorile
unde erau ținute. Egiptenii au considerat că puteau avea încredere
în vorbele israeliților, căci dacă ar fi vrut să-i înșele, cerându-le
cu împrumut, când de fapt intenționau să le păstreze pentru ei,
ar fi putut să fure în timpul întunericului tot ce își doreau. De
aceea egiptenii nu au ezitat nicio clipă să le împrumute comorile
cerute.
Întunericul era de așa natură că nu putea fi risipit prin metode
obișnuite. Lumina focului din locuințe era fie stinsă de violența
furtunii, fie înghițită în densitatea întunericului. Văzul, cel mai
indispensabil simț extern, deși neștirbit, era lipsit de orice folos
în condițiile în care nimic nu se putea discerne, iar toate celelalte
simțuri erau înfrânte precum supușii unui conducător detronat.
Nimeni nu putea vorbi sau auzi și nici nu puteau pune nimic
în gură, ci erau întinși pe jos în liniște și foame, cu simțurile în
transă. Așa au rămas, copleșiți de pedeapsă, până când Moșe a
avut din nou milă de ei și a intervenit pe lângă Dumnezeu care
i-a dat puterea să readucă vremea frumoasă: lumina în locul
întunericului și ziua în locul nopții.
Speriat de această plagă, Faraonul le-a dat voie să plece, copiii
împreună cu femeile și bărbații, cu condiția să-și lase turmele pe
loc. Dar Moșe i-a spus:
– Cât timp ești în viață, vitele noastre vor merge și ele cu noi.
Căci chiar și dacă numai o copită a unui animal aparține unui
israelit, ea nu va fi lăsată în Egipt.
Aceste vorbe l-au înfuriat pe Faraon într-atât, încât l-a
amenințat pe Moșe că va fi pedepsit cu moartea data viitoare
când îl va întâlni.
Chiar atunci Domnul i s-a arătat lui Moșe și i-a poruncit să-l
anunțe pe Faraon de trimiterea ultimei plăgi, uciderea întâilor-
născuți. A fost prima și ultima dată când Dumnezeu s-a arătat
102
în palatul regal. El s-a arătat acolo pentru ca Moșe să nu fie
considerat mincinos când a răspuns amenințării Faraonului așa:
– Bine ai spus, nu te voi mai vedea la fața niciodată.
Cu voce gravă, Moșe a vestit ultima plagă, încheindu-și
anunțul astfel:
– Și toți acești servitori ai tăi vor veni la mine și mă vor implora,
spunându-mi: „Pleacă, tu și tot poporul care te urmează!” Și,
după ce se va întâmpla asta, voi pleca.
Moșe știa prea bine că și Faraonul va veni să-l roage să-i
scoată de îndată pe fiii lui Israel din țară, dar s-a referit doar la
servitorii regelui, și nu la el însuși, pentru că nu a uitat niciodată
de respectul cuvenit unui conducător.

Primul Pesah

Când a sosit vremea în care, conform legământului făcut cu

Avraham, fiii Lui vor fi mântuiți, s-a văzut că aceștia nu aveau
nicio faptă pioasă săvârșită, în baza căreia să fie eliberați din
sclavie. Așa că Dumnezeu le-a dat două porunci, una prin care
se angajau să sacrifice mielul pascal și cealaltă, să-și circumcidă
fiii. Odată cu prima poruncă au primit calendarul folosit de evrei,
căci sărbătoarea de Pesah se sărbătorește în a cincisprezecea zi a
lunii Nisan și cu această lună va fi să înceapă anul. Dar socotelile
calendarului erau așa de complexe, că Moșe nu le-a putut înțelege
până ce Dumnezeu nu i-a explicat în termeni simpli mișcarea
lunii. Alte trei lucruri, la fel de dificile, Moșe le-a înțeles numai
după ce Dumnezeu i le-a explicat pe îndelete. Acestea erau
compoziția mirului, construcția sfeșnicului din Tabernacol și
animalele a căror carne este permisă sau interzisă pentru consum.
Și aflarea datei lunii noi a fost subiectul învățăturii divine. Pentru
ca Moșe să înțeleagă exact procedura, Dumnezeu i s-a arătat
într-un veșmânt cu franjuri la colțuri și le-a poruncit lui Moșe
să stea la dreapta Sa și lui Aaron, la stânga Sa. Apoi, luându-i
103
martori pe Mihael și pe Gabriel, i-a întrebat pe îngeri cum li s-a
părut noua lună. Apoi Dumnezeu li s-a adresat lui Moșe și lui
Aaron:
– Așa vor stabili copiii mei luna cea nouă, în baza mărturiei a
doi martori și prin decizia președintelui curții.
Când Moșe a venit în fața copiilor lui Israel și le-a transmis
mesajul divin, anunțându-i că mântuirea lor va veni în luna
Nisan, aceștia au spus:
– Cum se poate să fim mântuiți? Oare nu e plin întreg Egiptul
cu idolii noștri? Și nu avem nicio faptă pioasă care să ne facă
demni de mântuire.
Moșe le-a răspuns:
– Cum Dumnezeu vrea mântuirea voastră, nu dă importanță
idolilor voștri; pur și simplu îi ignoră. Nici nu se uită la faptele
voastre rele, ci doar la faptele bune ale celor pioși dintre voi.
Cu siguranță că Dumnezeu nu i-ar fi mântuit pe fiii lui Israel
dacă ei nu ar fi renunțat la idolatrie. În acest scop, le-a poruncit să
sacrifice mielul pascal. Așa vor dovedi că au renunțat la idolatria
egiptenilor, care consta în adorarea berbecului. Legea inițială era
diferită de practica vremurilor ulterioare, căci trebuiau să aleagă
animalul de sacrificiu cu patru zile înainte de ziua desemnată
pentru ofrandă și să anunțe public data evenimentului, pentru a
arăta că nu îi admirau și nu le era teamă de egipteni.
Cu inimă grea, egiptenii au urmărit pregătirile israeliților
pentru sacrificarea animalului pe care ei îl adorau. Dar nu au
obiectat nicicum și, când a venit momentul sacrificiului, israeliții
au putut face ritualul fără teamă, știind, din experiența zilelor
trecute, că egiptenii se temeau să le facă rău. Mai era încă o
practică legată de sacrificarea mielului pascal, care le arăta
egiptenilor cât de puțin se tem israeliții de ei. Aceștia au luat din
sângele animalului și și-au uns stâlpii și pragul de sus al caselor.
Moșe a transmis legile pentru sacrificiul pascal bătrânilor
poporului, care, la rândul lor, le-au transmis întregului popor.
Bătrânii au fost lăudați pentru că l-au susținut pe conducător de
104
la început și astfel, prin încrederea lor în Moșe, au convins întreg
poporul să-l susțină. Așa că Dumnezeu a spus:
– Îi voi răsplăti pe bătrâni pentru că le-au dat oamenilor
încrederea în Moșe. Vor avea onoarea să-i elibereze pe fiii lui
Israel. Vor conduce poporul în ritualul de sacrificiu pascal și prin
asta mântuirea va fi adusă asupra lor.
Ceremoniile legate de sacrificiul pascal aveau scopul de a-i
transmite lui Israel informații despre trecut și viitor în aceeași
măsură. Sângele cu care și-au uns stâlpii și pragul de sus al ușii
erau un semn pentru a le aminti de Avraham, Ițhak și Iaakov.
Mănunchiul de isop înmuiat în sângele cu care își ungeau ușile
arăta că, deși poziția lui Israel printre celelalte neamuri ale lumii
era la fel de joasă precum a isopului printre plante, acest mic
popor este totuși legat împreună precum mănunchiul de isop,
pentru că el este comoara cea mai de preț a Domnului.
Sacrificiul pascal i-a oferit lui Moșe ocazia să-i convingă pe
fiii lui Israel să facă circumcizia pe care mulți o refuzaseră, în
ciuda stăruințelor lui. Însă Dumnezeu are metode de convingere.
A trimis un vânt ce purta aroma dulce a Raiului către mielul
pascal al lui Moșe, iar mireasma s-a răspândit în întreg Egiptul,
pe o distanță de 40 de zile de drum. Oamenii erau atrași în număr
mare de mielul lui Moșe și voiau să se înfrupte din el. Dar Moșe
a zis:
– Aceasta este porunca Domnului: „Nicio persoană necir-
cumcisă nu va gusta din el de acum încolo.”
Așa că toți au decis să se circumcidă. Când Dumnezeu a trecut
prin Egipt, l-a binecuvântat pe fiecare israelit pentru respectarea
celor două porunci: sacrificiul pascal și circumcizia.
Domnul a făcut un mare miracol pentru israeliți. Cum niciun
sacrificiu nu putea fi mâncat în afara granițelor Țării Sfinte, toți
fiii lui Israel au fost transportați într-acolo pe nori și, după ce au
mâncat din animalul sacrificat, au fost aduși înapoi în Egipt în
același mod.

105
 Uciderea întâilor-născuți

Când Moșe a anunțat uciderea întâilor-născuți, victimele în

cauză s-au îndreptat către părinții lor și le-au spus:
– Ceea ce a prezis Moșe până acum s-a adeverit. Lăsați-i pe
evrei să plece, altfel vom muri cu toții.
Dar părinții au răspuns:
– Este mai bine ca unul din zece dintre noi să moară decât ca
evreii să-și atingă scopul.
Atunci întâii-născuți s-au îndreptat către Faraon, ca să-l
convingă să-i elibereze pe fiii lui Israel. Departe de a le îndeplini
dorința, el a ordonat servitorilor să-i pedepsească cu bătaia pentru
solicitarea lor obraznică. Văzând că nu-și pot atinge scopul prin
metode pașnice, au încercat să-l realizeze cu forța. Faraonul și
toți cei care se opuneau cererii întâilor-născuți erau de părere
că pierderea unui procent atât de mic din populație era un
sacrificiu minor. Dar s-au înșelat amarnic, fiindcă decretul divin
nu se referea doar la primii-născuți de parte bărbătească, ci și la
primii-născuți de parte femeiască, nu numai la întâii-născuți din
căsătoriile actuale, ci și la cei din legăturile anterioare ale taților
și mamelor, iar cum egiptenii duceau vieți desfrânate, adesea
fiecare dintre cei zece copii ai unei femei era primul-născut al
tatălui său. Într-un final, Dumnezeu a decis că moartea îl va lua
pe cel mai bătrân membru al unei familii, indiferent dacă era
întâiul-născut sau nu. Ceea ce vrea Dumnezeu se adeverește.
În momentul exact în care se făcea miezul nopții, la un timp
atât de precis încât numai Dumnezeu Însuși îl putea stabili, El
Și-a făcut apariția în Egipt, alături de 9.000 de miriade de îngeri
ai distrugerii; unii dintre aceștia erau creați din grindină, alții,
din flăcări, și toți aveau priviri ce inspiră spaimă și teroare în
inimile celor care îi văd. Acești îngeri erau gata să pornească la
distrugere, când Dumnezeu i-a oprit, spunându-le:
– Mânia Mea nu va fi potolită până nu mă voi răzbuna Eu
Însumi pe dușmanii lui Israel.
106
 Cei dintre egipteni care au dat crezare cuvintelor lui Moșe
și au încercat să-și scape întâii-născuți de moarte i-au trimis la
vecinii evrei, să petreacă acolo noaptea fatidică, în speranța că
Dumnezeu va scuti de pedeapsă casele acestora. Dar dimineața,
când israeliții s-au trezit, au descoperit corpurile fugarilor
egipteni lângă ei. Aceea a fost noaptea în care israeliții s-au
rugat înainte de culcare: „Dă-ne, Doamne, Dumnezeul nostru,
un somn liniștit, îndepărtează-l pe Satana din fața noastră și din
spatele nostru și ocrotește-ne în ziua morții și în ziua nașterii în
această viață întru pace”, pentru că Satana a fost cel care a făcut
vărsarea de sânge înfricoșătoare printre egipteni.
Printre cei uciși erau, pe lângă întâii-născuți, și primii-născuți
ai altor comunități ce locuiau în Egipt, precum și întâii-născuți
ai egiptenilor care locuiau în afara granițelor țării. Nici întâii-
născuți de mult decedați nu au fost iertați. Câinii le-au dezgropat
corpurile din mormintele din case, căci era obiceiul egiptenilor
să-și înmormânteze morții în casă. La vederea acestora, egiptenii
jeleau ca și cum pierderea grea s-ar fi întâmplat de curând.
Statuile și monumentele funerare înălțate în memoria întâilor-
născuți decedați se transformau în praf care apoi era purtat de
vânt departe în zare. Mai mult, sclavii lor au avut aceeași soartă
ca a egiptenilor; nici primul-născut al celor captivi în temniță
nu a fost iertat, căci aceștia îi urau pe evrei și s-au bucurat când
egiptenii au înăsprit persecuția împotriva lor. Sclavele care
măcinau porumb cu pietre de moară obișnuiau să spună: „Nu ne
regretăm sclavia dacă și israeliții sunt asupriți.”
Prin pedepsirea acestor străini din Egipt, Dumnezeu le-a
demonstrat că El este stăpânul acestei lumi și peste toți zeii
celorlalte popoare. Căci dacă El nu i-ar fi pedepsit și pe sclavi și
pe prizonierii de război, aceștia ar fi spus: „Mare este zeul nostru,
care ne-a ajutat în timpul acestei plăgi!” Din același motiv, toți
idolii egiptenilor au fost nimiciți în acea noapte. Idolii de piatră
s-au sfărâmat, cei de lemn au putrezit, iar cei din metal s-au topit,
astfel că egiptenii nu au putut să pună pedeapsa pe seama mâniei
107
propriilor zei. Dumnezeu a ucis și primii-născuți ai vitelor, pentru
că egiptenii idolatrizau animale și și-ar fi pus pedeapsa în seama
acestora. În toate aceste moduri, Dumnezeu le-a demonstrat că
zeii lor erau lipsiți de valoare.

Eliberarea fiilor lui Israel din robia egipteană

Faraonul s-a trezit în noaptea uciderii întâilor-născuți. N-a

așteptat al treilea ceas al dimineții, când regii se scoală de obicei,
și nici nu a așteptat să fie trezit, ci el însuși și-a trezit servitorii
și pe ceilalți egipteni. Cu toții au plecat să-i caute pe Moșe și pe
Aaron. Știa că Moșe nu spusese niciodată o minciună și cum
el i-a spus „Nu te voi mai vedea niciodată în fața ochilor”, nu
putea conta pe faptul că Moșe va veni la el în cele din urmă. Nu
avea altceva de făcut decât să plece în căutarea conducătorului
israeliților. Nu știa unde locuiește Moșe, așa că i-a fost foarte
greu și a pierdut mult timp căutându-i casa, pentru că tinerii evrei
pe care i-a întrebat pe stradă au făcut glume pe seama lui, i-au
dat indicații neadevărate și l-au trimis pe căi greșite. Astfel că
Faraonul a rătăcit mult timp, în timp ce jelea și striga:
– Prietenul meu, Moșe, roagă-te pentru mine la Dumnezeu!
Între timp, Moșe, Aaron și întregul popor erau la masa de
Pesah, bând vin în timp ce stăteau așezați și înclinați într-o parte,
și cântau cântece de laudă lui Dumnezeu, primul fiind Hallel5, pe
care s-au grăbit să-l înalțe către Domnul. Când Faraonul a ajuns
în sfârșit la ușa casei în care locuia Moșe, l-a strigat, iar Moșe a
întrebat:
– Cine ești tu și care este numele tău?
– Eu sunt Faraonul și stau smerit aici.
– De ce vii la mine tu însuți? a întrebat iar Moșe. Oare regii
obișnuiesc să stea pe la ușile oamenilor de rând?
5
Rugăciune de mulțumire și laudă adusă lui Dumnezeu, recitată cu ocazia
sărbătorilor evreiești.
108
 – Te rog, domnul meu, a zis Faraonul, vino să intervii pentru
noi, căci altfel nu va mai rămâne nicio ființă în Egipt.
– Nu pot veni, pentru că Dumnezeu ne-a poruncit: „Niciunul
dintre voi să nu iasă pe ușa acestei case până la venirea zorilor.”
Dar Faraonul a continuat să-l implore:
– Vino numai la fereastră și vorbește cu mine.
Și când Moșe a cedat insistențelor sale și s-a arătat la fereastră,
regele a zis așa:
– Ai spus ieri că „toți întâi-născuții din Egipt vor muri”, dar
iată că acum nouă zecimi dintre locuitori au pierit.
Faraonul era însoțit de fiica sa, Batia, mama adoptivă a lui
Moșe. Aceasta i-a reproșat nerecunoștința, pentru că a adus răul
asupra ei și a semenilor ei. La auzul acestor vorbe, Moșe i-a
răspuns:
– Zece plăgi a trimis Domnul peste Egipt. Ți-a revenit, oare,
ție vreun rău din ele? Te-a afectat vreuna dintre ele?
Și când Batia a recunoscut că niciuna dintre ele nu a afectat-o,
Moșe a continuat:
– Deși ești întâiul-născut al mamei tale, nu vei muri și nu vei
păți niciun rău în mijlocul Egiptului.
– La ce bun că eu sunt în siguranță, a spus Batia, când îl văd
pe rege, pe fratele meu și toată familia și servitorii lui în această
bătălie cruntă, privindu-și întâii-născuți cum pier împreună cu
ceilalți din Egipt?
– Pentru că fratele tău și familia lui, precum și ceilalți egipteni
nu au vrut să dea ascultare cuvintelor Domnului, de aceea acest
rău s-a abătut asupra lor.
Adresându-se Faraonului, Moșe i-a spus:
– În ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, te voi învăța ceva, dacă
vei vrea să înveți, și astfel vei fi salvat și nu vei muri. Spune
cu voce tare: „Voi, fiii lui Israel, sunteți propriii voștri stăpâni.
Pregătiți-vă pentru călătorie și plecați din rândul poporului
meu. Până acum ați fost sclavii Faraonului, dar de acum înainte
109
vă aflați sub autoritatea lui Dumnezeu. Slujiți-L pe Domnul
Dumnezeul vostru!”
Moșe l-a făcut să repete aceste cuvinte de trei ori, iar
Dumnezeu a făcut ca vocea Faraonului să fie auzită pe tot
teritoriul Egiptului, pentru ca toți locuitorii, localnici sau străini,
să știe că Faraonul i-a eliberat pe fiii lui Israel din robia în care
s-au chinuit. Și întregul Israel cânta:
– Aleluia, slăviți, o, slujitori ai Domnului, numele lui
Dumnezeu!
Căci acum ei îi aparțineau Domnului și nu mai erau servitorii
Faraonului.
Acum regele Egiptului a insistat ca ei să părăsească țara de
îndată. Dar Moșe a obiectat, spunând:
– Suntem, oare, hoți de trebuie să ne strecurăm neobservați pe
întuneric? Așteaptă până dimineață!
Dar Faraonul îl implora și stăruia ca ei să plece, mărturisind
că era îngrijorat pentru propria persoană, pentru că și el era unul
dintre primii-născuți și se temea că moartea îl va secera și pe el.
Moșe i-a liniștit temerile, deși le-a înlocuit cu un nou avertisment:
– Nu te teme, te așteaptă și mai rău!
Groaza a pus stăpânire pe întreg poporul, fiecare dintre
egipteni se temea pentru viața sa și toți și-au unit rugile cu cea a
Faraonului și l-au implorat pe Moșe să-i ia pe israeliți și să plece
de acolo. Și Dumnezeu a zis:
– Vă veți găsi cu toții sfârșitul, nu aici, ci în Marea Roșie!

Ieșirea din Egipt

Faraonul și egiptenii și-au lăsat morții neîngropați și se

grăbeau să-i ajute pe israeliți să-și încarce lucrurile în căruțe, ca
să-i poată scoate din țară cât mai repede posibil. Când au plecat,
aceștia au luat cu ei, pe lângă propriile vite, oile și boii pe care
Faraonul le-a ordonat nobililor săi să le dea în dar. Regele și-a
110
obligat nobilimea să le ceară iertare israeliților pentru tot ceea ce
au pătimit, deoarece știa că Dumnezeu iartă o ofensă adusă de
om semenilor săi numai după ce răufăcătorul a căpătat iertarea
victimei sale prin a-și mărturisi și regreta fapta.
– Plecați, dar! le-a spus Faraonul israeliților. Nu vreau nimic
altceva de la voi decât să vă rugați la Dumnezeu pentru mine, ca
să fiu cruțat de moarte.
Ura egiptenilor împotriva israeliților s-a schimbat acum în
opusul său. Nutreau simțăminte de afecțiune și prietenie pentru
ei și chiar îi îmbiau cu straie, bijuterii de argint și aur, pe care să
le ia cu ei în călătorie, deși fiii lui Israel încă nu le returnaseră
lucrurile împrumutate de la vecinii lor. Această faptă poate fi
explicată parțial prin frivolitatea Faraonului și a poporului său.
Țineau să se prefacă în fața lumii că erau putrezi de bogați, așa
cum ar fi presupus oricine care ar fi văzut bogăția simplilor lor
sclavi. Într-adevăr, israeliții au luat atât de mult cu ei din Egipt,
încât unul singur dintre ei ar fi putut acoperi cheltuielile de
construire și utilare a Tabernacolului.
La plecarea lor din țară, aveau cu ei doar averea personală a
egiptenilor, dar când au ajuns la Marea Roșie, au intrat în posesia
averii publice, căci Faraonul, ca toți regii, își ducea cu el averea
statului în campaniile militare, ca să fie pregătit dacă ar fi avut
nevoie să plătească mercenari în caz de înfrângere. Bogăția
inițială era mare, dar captura de la malul mării o depășea de
departe ca valoare.
Însă israeliții nu se împovărau cu bunuri, bani și bijuterii din
dragoste pentru bogății sau, cum ar zice orice cămătar, pentru că
râvneau la proprietatea vecinilor. În primul rând, prada pe care o
aveau putea fi privită ca veniturile care li se cuveneau de la cei pe
care i-au servit; apoi, erau îndreptățiți să aplice legea talionului
împotriva celor care le-au provocat suferință. Chiar și atunci, le
plăteau cu aceeași monedă printr-o pedeapsă mult mai blândă
decât cele pe care le-au îndurat ei înșiși.
111
 Plăgile nu au potolit cruzimea opresorilor egipteni împotriva
evreilor. Aceasta a continuat neabătută până la finalul șederii lor
în țară. În ziua ieșirii din Egipt, Rahel, fiica lui Șutela, a născut
în timp ce ea și soțul ei lucrau lutul pentru cărămizi. Copilul
i-a alunecat din pântece în lut și a dispărut privirii. Gabriel a
apărut și a modelat o cărămidă din lutul în care se afla copilul,
pe care a dus-o în cel mai înalt dintre ceruri unde a făcut-o un
taburet în fața Tronului Divin. În acea noapte, Dumnezeu a văzut
suferința lui Israel și a pedepsit întâii-născuți ai egiptenilor, iar
aceasta este una dintre cele patru nopți pe care Dumnezeu a
înscris-o în Cartea Aducerii Aminte. Prima dintre cele patru este
cea în care Dumnezeu a creat lumea; totul era pustiu și gol, iar
întunericul domnea peste abis, până când Dumnezeu a venit și
a răspândit lumina prin cuvântul Său. A doua noapte este cea în
care Dumnezeu i s-a arătat lui Avraham la legământul părților.
În a treia noapte a apărut în Egipt, ucigând întâii-născuți ai
egiptenilor cu mâna Sa dreaptă, în timp ce îi proteja pe întâii-
născuți ai israeliților cu mâna Sa stângă. A patra noapte înscrisă
va fi cea în care va fi realizat sfârșitul mântuirii, când jugul de
fier al regatului păcătos va fi rupt și răufăcătorii vor fi distruși.
Atunci Moșe va veni din deșert și Mesia din Roma, fiecare la
cârma turmei sale, iar cuvântul Domnului va media între ele,
determinându-i pe amândoi să se îndrepte, în armonie, în aceeași
direcție.
Mântuirea lui Israel în zilele ce vor veni va fi în ziua de 15 a
lunii Nisan, mântuirea lui Israel din Egipt, căci așa grăit-a Moșe:
– În această noapte Dumnezeu l-a apărat pe Israel împotriva
îngerilor distrugerii și în această noapte El va mântui și generațiile
ce vor veni.
Deși mântuirea lui Israel a avut loc în acea noapte, evreii
nu au plecat din țară până a doua zi. În timpul aceleiași nopți,
Dumnezeu i-a pedepsit pe egipteni pentru faptele lor rele în văzul
tuturor, noaptea fiind luminoasă precum ziua în timpul solstițiului
de vară. Niciunul nu a scăpat de pedeapsa generală, căci din voie
112
divină niciunul nu era absent de acasă în acea vreme, pentru ca
niciunul să nu scape de pedeapsă. Îngerii din cer au aflat ceea ce
se întâmpla pe pământ. Când erau gata să-și înceapă cântecul de
laudă către Dumnezeu, El le-a poruncit să tacă prin cuvintele:
– Copiii mei de pe pământ cântă acum!
Iar oștirile divine au trebuit să se oprească și să asculte cântecul
lui Israel. Bucuria evreilor la eliberarea din robia egipteană era
mare, dar era întrecută cu mult de bucuria poporului Faraonului
la vederea plecării sclavilor, pentru că, odată cu aceștia, se ducea
și groaza de moarte care pusese stăpânire pe ei până atunci. Erau
precum stăpânul corpolent călare pe un măgar. Călărețul se simte
inconfortabil și tânjește la momentul descălecării, dar năzuința lui
nu se poate compara cu intensitatea celei simțite de măgarul care
gâfâie sub povara grea, iar când se sfârșește călătoria, măgarul
se bucură mai mult decât stăpânul. Așa și egiptenii: erau mai
bucuroși să scape de evrei decât aceștia din urmă să fie eliberați.
În general, israeliții nu erau într-o dispoziție bună. Puterea
oamenilor este aproape stinsă, mental și fizic, de efortul unei
schimbări neașteptate, de la sclavie la libertate. Ei nu și-au
recăpătat forțele până nu au auzit oștirile îngerești cântând imnuri
de laudă și glorificare pentru mântuirea lui Israel și salvarea
Șekinei, căci atât timp cât poporul ales este în exil, Șekina, care
sălășluiește printre fiii lui Israel, este și ea în exil. În același timp,
Dumnezeu a făcut pământul să expire către înalturi o mireasmă
vindecătoare, care i-a vindecat de toate bolile.
Ieșirea israeliților din Egipt a început la Ramses și, deși distanța
de acolo până la orașul Mițraim, unde se afla Moșe, era de 40 de
zile de drum, puteau auzi vocea conducătorului lor dându-le ghes
să părăsească țara. Ei au parcurs distanța de la Ramses la Succot,
un marș de trei zile, într-o clipă. În Succot, Dumnezeu i-a învăluit
în șapte nori de glorie, patru plutind înaintea lor, în spate și în
lateral, unul suspendat deasupra lor pentru a-i apăra de ploaie,
de grindină și de razele soarelui, și unul sub ei, ca să-i apere de
ciulini și șerpi. Al șaptelea nor plutea înaintea lor, deschizându-le
113
drumul, înălțând văile și netezind munții și dealurile. Astfel au
rătăcit în pustiu 40 de ani. În tot acest timp nu au avut nevoie de
nicio lumină artificială; un stâlp de lumină din norul ceresc îi
însoțea în cea mai întunecoasă dintre încăperi, iar dacă vreunul
trebuia să meargă în afara taberei, acolo era însoțit de o umbră
a norului, acoperindu-l și protejându-l. Ca să se facă o diferență
între zi și noapte, un stâlp de foc îi lua locul norului la lăsarea
serii. Niciun moment poporul nu se afla fără vreunul dintre ei ca
să-i ghideze: stâlpul de foc strălucea în fața lor înainte ca norul
să se retragă, iar dimineața norul era acolo înainte ca focul să
dispară. Norii gloriei și stâlpul de foc erau trimiși numai pentru
protejarea lui Israel, pentru nimeni altcineva, nu pentru păgâni și
nici pentru mulțimea amestecată ce se afla cu ei; aceștia trebuiau
să pășească în afara ariei norului.
Procesiunea era alcătuită din 600.000 de părinți ce călătoreau
pe jos, fiecare însoțit de cinci copii călare, la care se adăuga o
mulțime amestecată, întrecându-i cu mult în număr pe evrei.
Atât de mare era credința fiilor lui Israel în Domnul, că îl
urmau pe Moșe fără ezitare în pustiu, fără să-și facă provizii.
Singurele alimente pe care le-au luat cu ei erau rămășițele de
pâine nedospită și ierburi amare; și acestea nu pentru a-și potoli
foamea, ci pentru că nu erau dispuși să se separe de ceea ce au
pregătit cu atâta dragoste din porunca lui Dumnezeu. Aceste
bunuri le erau atât de dragi, încât nu le-au încărcat pe spinarea
animalelor, ci le cărau pe umeri.
 II. MOȘE ÎN PUSTIU

Calea cea lungă

Ieșirea din Egipt nu ar fi fost posibilă dacă osemintele lui

Iosef ar fi rămas acolo. Așa că Moșe s-a îngrijit să caute locul în
care acestea se aflau, în timp ce poporul nu se gândea decât la
adunarea bogățiilor egiptenilor. Dar nu era ușor să găsească locul
unde a fost înmormântat Iosef. Moșe știa că a fost înhumat în
mausoleul regilor Egiptului, dar erau atâtea trupuri acolo, încât
era greu de identificat care dintre ele era al lui Iosef. Mama lui
Moșe, Iochebed, i-a venit în ajutor. I-a arătat locul exact unde
erau îngropate oasele lui Iosef. De îndată ce s-a apropiat de ele,
a știut că acestea erau ceea ce căuta, după mireasma pe care o
răspândeau în jur. Dar problemele nu s-au oprit aici. Întrebarea se
punea cum să intre în posesia lor. Sicriul lui Iosef se scufundase
adânc în pământ și nu știa cum să-l aducă la suprafață. Stând la
marginea mormântului, Moșe a spus:
– Iosef, a sosit vremea despre care obișnuiai să-mi spui
că „Dumnezeu ți se va arăta cu siguranță, iar tu îmi vei duce
rămășițele de aici”.
De îndată ce Moșe a rostit aceste cuvinte, sicriul s-a cutre-
murat și s-a ridicat la suprafață. Dar nici atunci problemele lui
Moșe nu dispăruseră cu totul. Magicienii egipteni au pus doi
câini de aur de pază la mormântul lui Iosef, care lătrau frenetic
dacă se apropia cineva de el. Zgomotul pe care îl făceau era atât
de asurzitor, încât putea fi auzit în toată țara, de la un capăt la
celălalt, pe o distanță de patruzeci de zile de mers. Când Moșe
s-a apropiat de sicriu, câinii au dat alarma, dar el i-a liniștit,
spunându-le:
– Veniți să vedeți minunea! Câinii cei vii și adevărați nu au
lătrat, iar acești falși câini făuriți prin magie încearcă să facă asta!
115
 Ceea ce a spus despre câinii adevărați și abținerea acestora
de a lătra se referea la momentul în care câinii egiptenilor nu au
scos niciun sunet împotriva fiilor lui Israel, în schimb au lătrat tot
timpul cât poporul era preocupat de îngroparea întâilor-născuți
uciși. Drept răsplată, Dumnezeu le-a dat israeliților legea de a da
câinilor carnea care le este interzis s-o mănânce, căci Domnul nu
nedreptățește pe niciuna dintre creaturile Sale. Într-adevăr, câinii
au primit o recompensă dublă, pentru că excrementele lor sunt
folosite la tăbăcirea pieilor din care se fac sulurile Torei, precum
și Mezuza6 și filacteriile7.
Sicriul lui Iosef fiind acum în posesia lui Moșe, călătoria
israeliților putea începe. Egiptenii nu au pus niciun obstacol în
calea lor. Faraonul însuși i-a condus, ca să se asigure că plecau
din țară, și era atât de furios pe sfetnicii lui, care îi recomandaseră
să nu-i lase pe israeliți să plece, încât i-a ucis pe toți.
Sunt câteva motive din cauza cărora Dumnezeu nu le-a
permis israeliților să meargă pe drumul drept spre țara promisă.
El voia ca ei să ajungă mai întâi în Sinai, ca să primească Legea
acolo și, în plus, vremea decisă de Dumnezeu pentru ocuparea
țării de neevrei încă nu se încheiase. Mai mult, ocolul în pustiu
va fi în beneficiul israeliților, atât spiritual, cât și material. Dacă
ar fi ajuns în Palestina direct după ce au părăsit Egiptul, și-ar
fi petrecut tot timpul cu cultivarea propriei parcele de teren și
n-ar mai fi găsit timp pentru studiul Torei. În pustiu ar fi fost
scutiți de nevoia de a face rost de cele zilnice și și-ar fi pus toată
forța spre însușirea Legii. În plus, n-ar fi fost avantajos pentru ei
6
Mezuza este o cutie de formă cilindrică ce conține un pergament pe care sunt
scrise în limba ebraică, după reguli caligrafice speciale, două pasaje biblice.
Mezuza este așezată pe ușorul sau tocul din dreapta al ușii de la intrarea unei
camere sau locuințe.
7
Filacteriile, sau Tefilin în ebraică, sunt un set de mici cutii de piele neagră,
cu curele de piele, care se prind de frunte și de mâna stângă și care conțin
pergamente pe care sunt înscrise versete din Tora. Filacteriile sunt purtate
de evreii adulți (cei cu vârsta de peste 13 ani) și folosite la rugăciunile de
dimineață.
116
să ajungă imediat în Țara Sfântă și s-o ia în stăpânire, deoarece
canaaniții, la auzul veștii că israeliții se îndreptau spre Palestina,
au pârjolit câmpurile, au doborât toți copacii, au distrus clădirile
și au tulburat ochiurile de apă, astfel ca țara să fie de nelocuit.
Atunci Dumnezeu a zis:
– N-am promis strămoșilor lor că voi da seminției lor o țară
devastată, ci un ținut plin de tot ce e bun. Îi voi trimite în pustiu
patruzeci de ani, iar până atunci canaaniții vor avea timp să
repare stricăciunile făcute.
Mai mult, minunile săvârșite pentru israeliți în timpul
călătoriei prin pustiu au sădit frică în rândul celorlalte popoare,
cărora le-a pierit orice urmă de curaj. Nu se aventurau să-i atace
pe israeliți, și astfel cucerirea țării a fost și mai ușor de înfăptuit.
Lista motivelor pentru alegerea rutei celei mai lungi prin
deșert nu se oprește aici. Avraham a jurat să trăiască în pace cu
filistenii timp de o anumită perioadă al cărei sfârșit nu venise
încă. Pe lângă asta, exista teama că vederea ținutului filistenilor
va trezi amintiri neplăcute israeliților și îi va determina să se
întoarcă degrabă în Egipt, căci odată acesta fusese cadrul unei
amare dezamăgiri pentru ei. Au trăit o sută optzeci de ani în
Egipt, în pace și prosperitate, nefiind deranjați de oamenii de
acolo. Deodată s-a ridicat Ganon, descendentul lui Iosef, din
tribul Efraim, și a spus:
– Domnul mi s-a arătat și mi-a cerut să vă scot din Egipt.
Efraimiții au fost singurii care au ascultat de cuvântul lui.
Mândri de descendența lor regală, ca moștenitori ai lui Iosef,
și încrezători în iscusința lor în război, căci erau mari eroi, au
părăsit țara și s-au îndreptat spre Palestina. Aveau cu ei doar
arme, aur și argint. N-au luat cu ei niciun fel de provizii, pentru
că au crezut că vor cumpăra mâncare și băutură pe drum sau că le
vor lua cu forța dacă proprietarii nu vor dori să le vândă. După o
zi de mers, au ajuns în orașul Gat, în locul în care păstorii angajați
de locuitorii orașului se adunau cu turmele lor. Efraimiții le-au
117
cerut să le vândă câteva oi pe care voiau să le sacrifice ca să-și
astâmpere foamea, dar păstorii au refuzat, spunându-le:
– Sunt, oare, oile ale noastre sau ne aparțin aceste vite ca să
le putem vinde?
Cum nu-și puteau atinge scopul pe cale pașnică, efraimiții
au folosit forța. Strigătele păstorilor i-au adus pe cei din Gat în
ajutorul lor. O confruntare violentă, care a durat toată ziua, s-a
iscat între israeliți și filisteni. Populația din Gat a văzut că singuri
nu le puteau ține piept efraimiților, așa că i-au chemat pe locuitorii
celorlalte orașe filistene ca să-i ajute. A doua zi, o armată de
40.000 de oameni era pregătită să li se opună efraimiților. Sleiți
de puteri după trei zile de foame, aceștia au fost copleșiți. Numai
zece dintre ei au reușit să scape cu viață și s-au întors în Egipt, ca
să-i dea de știre lui Efraim despre dezastrul care s-a abătut asupra
descendenților săi, iar el a jelit zile întregi pierderea suferită.
Zadarnica încercare a efraimiților de a părăsi Egiptul a
reprezentat prima ocazie de oprimare a Israelului. De atunci
încolo, egiptenii i-au ținut cu forța și sub supraveghere în țara lor.
Cât despre dezastrul care s-a abătut asupra efraimiților, acesta
era o pedeapsă bine meritată pentru că nu au ținut cont de dorința
lui Iosef care și-a implorat descendenții pe patul de moarte să
nu se gândească să plece din țară înaintea venirii Mântuitorului.
Moartea lor a fost lipsită de onoare, căci trupurile neînsuflețite
au zăcut neîngropate mulți ani pe câmpul de bătălie de lângă
Gat, iar motivul pentru care Dumnezeu i-a direcționat pe israeliți
pe ruta cea lungă este pentru a nu da cu ochii de aceste corpuri
dezonorate. Curajul i-ar fi părăsit și, de teamă să nu împărtășească
aceeași soartă ca semenii lor uciși, s-ar fi grăbit să se întoarcă în
țara sclaviei.

Faraonul îi urmărește pe evrei

Când Faraonul le-a permis evreilor să plece, credea că

plecau numai pentru trei zile în pustiu pentru a aduce sacrificii
118
Domnului. A trimis supraveghetori să-i însoțească și să-i aducă
înapoi la vremea stabilită. Ieșirea din Egipt a avut loc într-o zi
de joi. Duminică, paznicii regelui au observat că israeliții nu
numai că nu se pregăteau de întoarcere, ba chiar făceau pregătiri
în vederea unei șederi îndelungate în pustiu. Aceștia s-au opus și
i-au îndemnat să se întoarcă. Israeliții susțineau că Faraonul i-a
eliberat, dar supraveghetorii nu acceptau asta și le spuneau:
– Vreți sau nu, trebuie să vă supuneți poruncii conducătorului.
Israeliții nu s-au supus acestei sfidări și i-au atacat pe paznici,
omorându-i pe unii și rănindu-i pe alții. Supraviețuitorii răniți
s-au întors în Egipt și au raportat Faraonului nesupunerea
israeliților. Între timp, Moșe, care nu voia ca plecarea poporului
său să fie interpretată ca fugă de egipteni, a dat semnalul de
întoarcere la Pi-Hahirot. Cei cu puțină credință în suflete și-au
smuls părul și și-au sfâșiat hainele de disperare, deși Moșe i-a
asigurat că, după cuvântul Domnului, sunt liberi și nu mai sunt
sclavi ai Faraonului. Ca urmare, s-au întors la Pi-Hahirot, unde
două stânci dreptunghiulare formează un estuar pe care se află
marele sanctuar al lui Baal-Zefon. Stâncile au forma unor siluete
umane, una a unui bărbat și cealaltă a unei femei, și nu au fost
cioplite de mâini omenești, ci de Creatorul Însuși. Locul se
numea Pitom în vremuri străvechi, însă mai târziu, ca urmare
a idolilor așezați acolo, a primit numele de Hahirot. Intenționat
Dumnezeu a păstrat idolul Baal-Zefon intact, dintre toți idolii
egipteni. Voia ca poporul egiptean să creadă că acest idol avea
o putere extraordinară, cu care îi împiedica pe israeliți să-și
continue călătoria. Pentru a le susține falsa teorie, Dumnezeu
a trimis animale sălbatice să blocheze drumul către pustiu, iar
egiptenii nu au pus la îndoială faptul că idolul lor Baal-Zefon a
poruncit ca ele să apară.
Pi-Hahirot era cunoscut, printre altele, și pentru comorile
care se aflau acolo. Bogăția lumii, pe care Iosef o dobândise
prin vânzarea de porumb adunat în timpul celor șapte ani de
abundență, el o împărțise în trei părți. Prima parte i-a dat-o
119
Faraonului. A doua parte a ascuns-o în deșert, unde a fost desco-
perită de Korah, pentru ca mai apoi să dispară din nou, de negăsit
până în vremuri mesianice, când va fi pentru cei pioși. A treia
parte Iosef a ascuns-o în sanctuarul lui Baal-Zefon, de unde
evreii au luat-o ca pradă.
Când Amalec și magicienii i-au adus vestea Faraonului, cum
că israeliții au decis să nu se mai întoarcă în Egipt, inima lui și
inima întregului popor s-au întors împotriva lor. Și chiar sfetnicii
care îl îndemnaseră să le dea drumul fiilor lui Israel i-au vorbit
astfel:
– Dacă am fi fost loviți doar de plăgi, ne-am fi resemnat cu
soarta noastră. Sau dacă, pe lângă plăgi, am fi fost constrânși
să-i lăsăm pe evrei să plece din țară, și pe asta am fi suportat-o
în tăcere. Dar să fim loviți de plăgi, să fim obligați să-i lăsăm pe
sclavii noștri să plece și să stăm deoparte privindu-i cum pleacă
încărcați de bogățiile noastre, asta e mai mult decât putem
îndura.
Acum, că fiii lui Israel plecaseră, egiptenii au recunoscut
adevărata lor valoare pentru țară. În general, perioada ieșirii
din Egipt a fost una nefavorabilă pentru foștii stăpâni. Pe lângă
pierderea controlului asupra israeliților, egiptenii au trebuit să
se confrunte cu revolte care au izbucnit în rândul numeroaselor
popoare vasale, căci Faraonul era conducătorul întregii lumi.
Regele a recurs la complimente și promisiuni, pentru a-și
îndemna poporul să pornească la război împotriva israeliților, și
a spus:
– În mod obișnuit, armata merge înainte și regele o urmează
în siguranță, dar acum voi merge eu înaintea voastră. Ca regulă
generală, regele are dreptul să-și aleagă primul partea din prada
de război, oricât ar dori, dar acum eu nu voi lua mai mult decât
oricare dintre voi. Și la întoarcerea din război, îmi voi împărți
averea de argint, aur și pietre prețioase cu voi.
În zelul său, Faraonul nu a mai așteptat să i se pregătească
carul, ci l-a aranjat cu propriile mâini, iar nobilii i-au urmat
120
exemplul. Samael8 l-a ajutat pe Faraon, punându-i la dispoziție
600 de care conduse de oștirile lui. Acestea formau avangarda și
lor li s-au alăturat toți egiptenii, cu numeroasele lor grupuri de
care și războinici, nu mai puțini de 300 de ostași pentru un fiu al
lui Israel, fiecare înarmat cu diverse arme. De obicei, doi oameni
conduceau cu rândul carul, dar, pentru a-i ajunge din urmă pe
israeliți rapid și sigur, Faraonul a ordonat să fie distribuiți trei
oameni la fiecare car. Drept urmare, au parcurs într-o zi distanța
străbătută de israeliți în trei zile.
Egiptenii nici nu se gândeau la prada de război în această
expediție. Singurul lor scop era să-l extermine pe Israel în
întregime. Cum păgânii dau mare atenție prevestirilor înainte de
o campanie militară, Dumnezeu a avut grijă ca pregătirile lor
să decurgă fără probleme, fără niciun semn de rău augur. Totul
prevestea un rezultat bun. Faraonul, și el un practicant al magiei,
avea un presentiment că o mare nenorocire se va abate asupra
fiilor lui Israel în pustiu, că îl vor pierde acolo pe Moșe și că
acolo își va găsi sfârșitul întreaga generație care a plecat din
Egipt. Așa că a vorbit cu Datan și Aviram, care au rămas în Egipt,
spunându-le:
– Moșe îi conduce, dar nici el nu știe încotro. Cu siguranță
că poporul lui Israel își va face vocea auzită în pustiu și se va
revolta, iar acolo vor fi distruși.
Faraonul credea că aceste viziuni se referă la un viitor iminent,
la momentul întâlnirii cu sclavii eliberați. Dar greșea amarnic: el
se grăbea spre propria pieire.
Când a ajuns la sanctuarul lui Baal-Zefon, Faraonul, bucuros
că l-a găsit încă în picioare, pe când toți ceilalți idoli egipteni
fuseseră distruși, s-a grăbit să-i aducă sacrificii și s-a liniștit, căci:
8
Samael este unul dintre arhanghelii lui Dumnezeu. Deși multe dintre funcțiile
sale distructive îl fac să fie identificat adesea cu Satan, Samael are și funcții
pozitive, precum pedepsirea păcătoșilor. În tradiția iudaică, unele dintre
principalele sale funcții este aceea de Înger al Morții. Deși încearcă atragerea
omului în păcat, el rămâne unul dintre slujitorii lui Dumnezeu.
121
 – Baal-Zefon mă susține în misiunea mea de a-i îneca pe fiii
lui Israel în mare.
Când israeliții au văzut uriașa desfășurare de forțe militare
egiptene care se îndreptau spre ei și știind că în Migdol erau
staționate trupe suplimentare, i-a cuprins groaza, deoarece
numărul egiptenilor îl depășea cu mult pe al lor, bărbați, femei și
copii laolaltă. Ceea ce i-a înspăimântat mai mult a fost vederea
îngerului Egiptului care s-a repezit în ajutorul poporului pe care
îl proteja. Așa că i s-au adresat lui Moșe astfel:
– Ce ne-ai făcut? Acum se vor răzbuna pe noi pentru tot ceea
ce s-a întâmplat, uciderea întâilor-născuți și faptul că am plecat
cu averile lor, ceea ce a fost vina ta, pentru că tu ne-ai spus
să împrumutăm aur și argint de la vecinii noștri egipteni și să
plecăm cu averile lor.
Israeliții se aflau într-o situație disperată. Înaintea lor se
întindea marea, în spatele lor erau egiptenii, în dreapta și în stânga
sălășluiau bestiile sălbatice ale deșertului. Cei necredincioși
dintre ei i-au spus lui Moșe:
– Când eram în Egipt, v-am spus ție și lui Aaron „să vă vadă
și să vă judece Dumnezeu, căci ați făcut ca semenii noștri să fie
urâți în ochii Faraonului și ai servitorilor săi, le-ați pus o sabie
în mână ca să ne nimicească”. Apoi au murit mulți semeni de-ai
noștri în timpul zilelor de întuneric, ceea ce a fost mai rău decât
robia cu care egiptenii ne-au asuprit. Acum soarta noastră în
Egipt va fi mult mai tragică decât a lor. Cel puțin ei au fost jeliți
și trupurile le-au fost îngropate, dar corpurile noastre vor zăcea
aici, mistuite de căldură ziua și de îngheț noaptea.
Moșe, în înțelepciunea sa, a știut cum să împace miile și
miriadele aflate sub conducerea sa. El i-a impresionat spunând:
– Nu vă temeți, stați vajnici și priviți salvarea de la Domnul.
– Când va veni această salvare? a întrebat poporul.
Iar el le-a spus că va veni în ziua următoare, dar ei au protestat:
– Nu putem aștepta până mâine.
122
 Atunci Moșe s-a rugat la Dumnezeu și Acesta i-a arătat oștirile
îngerești gata să sară în ajutorul poporului.
Dar ei n-au ajuns la vreun consens despre ceea ce vor face.
Existau patru tabere. Prima susținea că ar trebui să caute moartea
prin înec; a doua că ar trebui să se întoarcă în Egipt; a treia
susținea o luptă cu inamicul; a patra credea că ar fi o idee bună
să-i intimideze pe egipteni cu zgomote și zarvă. Primilor, Moșe
le-a spus:
– Stați deoparte și priviți salvarea de la Domnul.
Celor de-al doilea le-a zis:
– Egiptenii, pe care i-ați văzut astăzi, nu-i veți mai reîntâlni
niciodată.
Celor de-al treilea:
– Domnul va lupta pentru voi.
Ultimilor:
– Tăceți din gură!
– Ce să facem atunci? l-au întrebat.
– Să-L binecuvântați, glorificați și lăudați pe Cel care este
Domnul războiului!
În locul sabiei și al celor cinci tipuri de arme pe care le purtau,
și-au folosit cuvintele care au fost de mai mult folos decât orice
armă. Domnul s-a milostivit la auzul rugii lor, căci asta aștepta
de la ei. Moșe I s-a rugat, la rându-i, spunându-I:
– O, Stăpân al lumii! Sunt precum un păstor căruia i s-a
dat o turmă și care a fost destul de neatent să-și pască oile pe
marginea prăpastiei, iar acum e disperat pentru că nu știe cum să
le întoarcă din drum. Faraonul se află în spatele turmei Israel, la
sud este Baal-Zefon, în nord Migdol, iar în față se întinde marea.
Știi doar, Doamne, că este peste putința omenească să treacă
peste aceste piedici ce îi stau în cale. Numai Tu singur poți să ne
salvezi de această armată care a părăsit Egiptul la porunca ta. Nu
ne încredem în alt ajutor și ne punem toată speranța în Tine. De
va fi vreo scăpare, sperăm că înțelepciunea Ta o va găsi pentru
noi.
123
 Cu astfel de cuvinte și-a continuat Moșe ruga cea arzătoare
către Dumnezeu, ca să-i sprijine pe israeliții aflați în mare necaz.
Dar Dumnezeu i-a întrerupt rugăciunea:
– Moșe, copiii Mei sunt la ananghie – marea le blochează
drumul înainte, inamicul este pe urmele lor, iar tu stai aici și te
rogi. Uneori rugăciunea lungă e bună, alteori e mai bine să fie
scurtă. Am adunat toate apele la un loc și am lăsat să se arate
uscatul pentru Adam, un singur om. Oare nu voi face același
lucru pentru această sfântă adunare? Îi voi salva, chiar și numai
pentru meritele lui Avraham care a fost gata să-și sacrifice unicul
fiu, pe Ițhak, pentru Mine, și pentru promisiunea făcută lui
Iaakov. Soarele și luna îmi sunt martori că voi despica marea
pentru seminția fiilor lui Israel, care merită ajutorul Meu pentru
că M-au urmat în pustiu fără să crâcnească. Tot ceea ce trebuie să
faci acum este să te asiguri că fiii Mei renunță la gândurile cele
rele de a se întoarce în Egipt și atunci nu va mai fi nevoie să Mi
te adresezi și să-Mi ceri ajutorul.
Moșe era totuși foarte tulburat din cauza lui Samael care nu
renunțase la a-l acuza pe Israel în fața Domnului, de la ieșirea din
Egipt. Domnul a aplicat împotriva acuzatorului aceeași tactică
precum un păstor cu experiență care are de înfruntat un lup
înfometat, atunci când trebuie să-și treacă turma peste un râu.
Păstorul aruncă un berbec puternic în lupta cu lupul și, în timp
ce aceștia se înfruntă, restul turmei trece râul, urmând ca apoi
păstorul să se întoarcă și să-i înșface lupului de sub nas prada.
Samael i-a spus Domnului:
– Până acum fiii lui Israel erau idolatri și acum Tu propui un
lucru atât de măreț precum despicarea mării de dragul lor?
Și Dumnezeu ce a făcut? L-a cedat pe Iov lui Samael,
gândindu-se: „În timp ce e ocupat cu Iov, fiii lui Israel vor trece
marea nevătămați și, de îndată ce vor fi în siguranță, îl voi salva
pe Iov din mâinile lui Samael.”
Israel avea și alți opozanți în rândul îngerilor. Uzza, îngerul
protector al Egiptului, s-a înfățișat în fața lui Dumnezeu și a spus:
124
 – O, Stăpân al lumii! Am o plângere împotriva acestui popor
pe care l-ai scos din Egipt. De vei considera de cuviință, să apară
îngerul Mihael și să ne judecăm în fața Ta.
Domnul l-a chemat pe Mihael și Uzza și-a spus plângerile
împotriva lui Israel:
– O, Stăpân al lumii! Tu ești Cel care a decis că fiii lui Israel
se vor afla în robie la poporul meu, egiptenii, timp de 400 de
ani. Dar ei i-au ținut în sclavie doar 86 de ani, așa că încă nu
s-a împlinit vremea pentru eliberarea lor. Încuviințează, rogu-Te,
să-i duc înapoi în Egipt, ca să poată ispăși cei 314 ani care au
mai rămas, iar astfel cuvântul Tău va fi împlinit. Așa cum Tu ești
imuabil, să fie și hotărârea Ta neschimbată!
Mihael tăcea, pentru că nu știa cum să contracareze aceste
cuvinte. Se părea că Uzza a câștigat această dispută. Dar Domnul
a susținut cauza lui Israel și i-a spus lui Uzza:
– Datoria de a servi poporul tău a fost alocată copiilor Mei
numai din cauza unui cuvânt necuviincios rostit de Avraham.
Când i-am vorbit, spunându-i „Eu sunt Domnul care te-a scos
din Ur al Caldeei ca să-ți dau această țară spre moștenire”, el
a răspuns: „Cum voi ști că o voi moșteni?” Și Eu i-am spus:
„Seminția ta va fi străină”. Dar este bine știut și dovedit în fața
Mea că ei au fost „străini” din ziua nașterii lui Ițhak; și, luând
acestea în considerare, cei 400 de ani s-au scurs deja, așa că nu
ai niciun drept să-i ții în continuare în sclavie.

Despărțirea mării

Dumnezeu i-a vorbit lui Moșe, spunându-i:

– De ce stai acolo și te rogi? Rugăciunea copiilor Mei a ajuns
deja la Mine. Tot ce trebuie să faci este să-ți ridici toiagul și să-ți
întinzi mâna peste mare ca s-o desparți.
– Îmi poruncești să despart marea, a răspuns Moșe, și să fac
să se vadă uscatul în mijlocul ei, deși chiar Tu ai decis că nisipul
va fi limita pentru mare.
125
 Dumnezeu i-a vorbit iar:
– Nu ai citit începutul Torei. Da, am spus: „Să se adune apele
de sub ceruri într-un singur loc și să apară uscatul.” Și de atunci
am decis că apele se vor despărți în fața lui Israel. Ia toiagul pe
care ți l-am dat, mergi la mare la porunca Mea și rostește aceste
cuvinte: „Eu sunt mesagerul trimis de Creatorul lumii! Arată-ți
cărările, mare, pentru copiii Mei, pentru ca ei să traverseze pe
uscat!”
Moșe a vorbit mării după cum i-a poruncit Dumnezeu, dar
aceasta a răspuns:
– Nu voi da curs solicitării tale, căci ești doar un om născut
din femeie și, oricum, eu sunt mai mare decât tine cu trei zile,
pentru că eu am fost creată în a treia zi și tu în a șasea.
Moșe nu a pierdut timpul și i-a transmis lui Dumnezeu
răspunsul mării, iar Domnul i-a spus:
– Moșe, ce face un stăpân cu o slugă neascultătoare?
– O lovește cu toiagul.
– Așa să faci și tu! i-a ordonat Dumnezeu. Ridică-ți toiagul,
întinde-ți mâna peste mare și desparte-o.
La acestea, Moșe și-a ridicat toiagul – același toiag care a
fost creat la începutul lumii, pe care erau gravate cu litere
simple Numele Inefabil, numele celor zece plăgi trimise asupra
egiptenilor, precum și numele celor trei patriarhi, șase matriarhe
și cele douăsprezece triburi ale lui Iaakov. Acest toiag el l-a ridicat
și l-a întins peste mare. Însă marea a stăruit în încăpățânarea ei și
Moșe l-a implorat pe Dumnezeu să-i poruncească El mării. Dar
Dumnezeu a refuzat, spunându-i:
– De i-aș porunci mării să se despartă, nu ar mai reveni
niciodată înapoi la starea inițială. Așa că transmite-i tu porunca
Mea, ca să nu fie secată pe vecie. Dar voi trimite o mică parte din
puterea Mea cu tine, ca ea să-ți dea ascultare.
Când marea a recunoscut puterea lui Dumnezeu în mâna
dreaptă a lui Moșe, i-a spus pământului:
126
 – Fă loc pentru mine ca să mă pot ascunde înăuntru dinaintea
Domnului tuturor celor create, binecuvântat fie El.
Văzând spaima mării, Moșe i-a spus:
– O zi întreagă ți-am vorbit la porunca Celui Sfânt care voia
să te desparți, dar ai refuzat să asculți de cuvintele mele. Chiar și
atunci când ți-am arătat toiagul, ai continuat în încăpățânarea ta.
Ce s-a întâmplat acum de ești așa de grăbită?
– Nu fug din fața ta, a răspuns marea, ci din fața Domnului
creației, fie numele Lui binecuvântat pe tot pământul!
Și apele Mării Roșii s-au despărțit, și nu numai ele, ci și toate
apele din ceruri și de pe pământ, în orice recipient s-ar fi aflat,
în rezervoare, fântâni, peșteri, butoaie, carafe, vase și pahare.
Niciuna dintre aceste ape nu a revenit la starea inițială până ce
Israel nu a trecut pe uscat.
Îngerul Gabriel era gata să-i înece pe egipteni în aceeași
noapte, dar Dumnezeu i-a poruncit să aștepte până a doua zi, la
ceasul de veghe al dimineții, când Avraham s-a pregătit pentru
sacrificarea fiului său. Gabriel a reușit să stăvilească apele
învolburate care erau gata să-i ia pe fiii lui Israel. Valului din
dreapta i-a spus:
– Ferește-te de Israel care va primi Legea în vremea ce va să
vină direct din mâna dreaptă a Domnului.
Întorcându-se către valul din stânga, el a spus:
– Ferește-te de Israel care își va pune filacterele pe mâna
stângă în vremea ce va să vină.
A avertizat valul din spate:
– Ferește-te de Israel care va lăsa țițit9 să-i atârne pe spate în
vremea ce va să vină.
A strigat către valul din față:
– Ferește-te de Israel care poartă semnul legământului pe trup.
Dumnezeu a făcut marea să se retragă printr-un puternic
vânt de est, pe care îl folosește când pedepsește popoarele.
Același vânt de est a adus potopul, a dărâmat turnul Babel, a
9
Țițit – franjuri care atârnă de cele patru colțuri ale șalului de rugăciune, talit.
127
cauzat distrugerea Samariei, Ierusalimului și Tirului. Tot el va fi
instrumentul de pedeapsă a Romei îmbătate de desfrâu și tot prin
el vor fi pedepsiți păcătoșii în Gheena. Toată noaptea Dumnezeu
a poruncit vântului să bată deasupra mării. Pentru a-i împiedica
pe inamici să le facă rău israeliților, i-a învăluit pe egipteni într-un
întuneric atât de adânc, încât putea fi pipăit și niciunul nu putea
să se miște sau să-și schimbe poziția corpului. Cel care era așezat
când acesta s-a lăsat asupra lor nu a putut să se ridice și cel care
era în picioare nu s-a putut așeza. Însă egiptenii putea vedea că
israeliții erau înconjurați de o lumină strălucitoare și se veseleau
la un banchet acolo unde stăteau. Când încercau să tragă cu
săgeți și să arunce sulițe în direcția lor, proiectilele erau oprite de
nor și de îngerii care stăteau de pază între cele două tabere, astfel
că Israel nu a suferit nicio pagubă.

Traversarea Mării Roșii

În dimineața de după evenimentele nocturne, deși marea

nu-și dezvăluise cu totul uscatul, israeliții, plini de credință în
Dumnezeu, erau gata să se arunce în apă. Triburile se întreceau
pentru onoarea de a fi primul care se aventurează în valuri.
Fără să mai aștepte rezultatul disputei, tribul lui Beniamin s-a
azvârlit, iar prinții lui Iuda erau foc și pară pentru că au fost
lipsiți de întâietate în fața pericolului și au aruncat cu pietre în
beniamiți. Dumnezeu știa că ambele triburi acționau cu un scop
nobil: nu voiau decât să glorifice numele Domnului și de aceea
a recompensat ambele triburi. În partea lui Beniamin și-a găsit
locaș Șekina, iar regalitatea lui Israel i-a fost atribuită lui Iuda.
Când Dumnezeu a văzut cele două triburi în valurile mării, i-a
strigat lui Moșe:
– Copiii Mei sunt în pericol de înec și tu stai deoparte și te
rogi? Poruncește-i lui Israel să pornească înainte și tu ridică-ți
toiagul peste mare și desparte-o!
128
 Așa s-a întâmplat și Israel a traversat marea ale cărei ape erau
despărțite în două.
Despărțirea apelor mării a fost doar primul dintre cele zece
miracole legate de traversarea israeliților. Unele dintre celelalte
miracole au fost: unirea apelor într-o boltă deasupra capetelor
lor; douăsprezece cărări s-au deschis, câte una pentru fiecare trib;
apa a fost limpede precum cristalul și triburile s-au putut vedea
între ele; pământul de sub picioare era uscat, dar s-a schimbat în
lut când egiptenii au călcat pe el; zidurile de apă s-au transformat
în pietre de care au fost zdrobiți egiptenii și și-au aflat sfârșitul,
acolo unde înainte israeliții și-au astâmpărat setea; și, în cele
din urmă, a zecea minune a fost că această apă potabilă a fost
înghețată în inima mării de îndată ce ei și-au potolit setea.
Pe lângă acestea, au fost și alte miracole. Marea le-a dat
israeliților tot ce au avut nevoie. Dacă un copil plângea în brațele
mamei, ea trebuia numai să-și întindă mână și putea culege un
măr sau orice alt fruct pentru a-l liniști. Apele se înălțau 600 de
mile în aer și puteau fi văzute de toate popoarele de pe pământ.
Marele miracol al traversării mării s-a produs în prezența
celor trei patriarhi și a celor șase matriarhe, căci Dumnezeu i-a
luat din morminte și i-a adus pe malul Mării Roșii, să fie martori
la minunile săvârșite în folosul copiilor lor.
Cu toate că miracolele înfăptuite în timpul salvării israeliților
de apele mării au fost mărețe, nici cele realizate când egiptenii au
fost înecați nu au fost mai puțin uluitoare. Mai întâi, Dumnezeu
a simțit nevoia să apere cauza lui Israel înaintea lui Uzza, îngerul
egiptenilor, care nu permitea ca poporul lui să piară în apele
mării. Uzza a apărut exact în momentul în care Dumnezeu voia
să-i înece pe egipteni și I-a spus:
– O, Stăpân al lumii! Ești numit drept și corect! Și în fața
Ta nu există nici greșeală, nici uitare! De ce, atunci, vrei să-i
nimicești pe copiii mei în apele mării? Poți spune că poporul
meu a înecat sau ucis pe vreunul dintre fiii Tăi? De este din
cauza jugului sclaviei pus de copiii mei asupra lui Israel, atunci
129
ia în considerare faptul că fiii lui Israel și-au primit plata prin tot
argintul și aurul pe care l-au luat de la egipteni.
Atunci Dumnezeu i-a convocat pe toți membrii familiei Sale
cerești și le-a spus oștirilor îngerești:
– Judecați voi, întru adevăr, între Mine și Uzza, îngerul
egiptenilor. La început am trimis foamete peste poporul său
și l-am desemnat pe prietenul Meu, Iosef, care i-a salvat prin
înțelepciunea sa, să-i conducă și toți au devenit sclavii lui.
Apoi copiii Mei au coborât în țara lor ca străini, ca urmare a
foametei, și ei i-au pus pe fiii lui Israel să-i slujească în muncile
cele mai grele care există pe această lume. Au suspinat din cauza
muncilor grele și ruga lor a ajuns la Mine, iar Eu i-am trimis
pe Moșe și pe Aaron, mesagerii Mei credincioși, la Faraon.
Când s-au aflat în fața regelui Egiptului, i-au spus: „Așa grăit-a
Domnul, Dumnezeul lui Israel: Lasă-Mi poporul să plece, ca să
poată să mă slujească în pustiu.” În prezența regilor din est și
din vest, păcătosul a început să se laude: „Cine e Domnul ca să-mi
plec urechea la porunca Lui și să-i eliberez poporul? De ce nu
se arată în fața mea, ca toți regii lumii, și de ce nu-mi aduce o
ofrandă, ca toți ceilalți? Pe acest Dumnezeu de care vorbiți, eu
nu-l cunosc deloc. Așteptați să-i caut numele în listele mele și să
văd dacă îl găsesc.” Dar servitorii lui au spus: „Am auzit că este
fiul înțelepților, fiul vechilor regi.” Atunci Faraonul i-a întrebat
pe mesagerii Mei: „Care sunt lucrările acestui Dumnezeu?”
Și ei au răspuns: „El este Dumnezeul tuturor zeilor, Stăpânul
lumii, care a creat cerul și pământul.” Dar Faraonul s-a îndoit
de cuvintele lor și le-a replicat: „Nu există niciun Dumnezeu în
toată lumea care poate face asemenea lucruri, în afară de mine,
căci eu însumi am creat și am făcut Nilul.” Pentru că a negat
existența Mea, am trimis cele zece plăgi peste el, obligându-l
astfel să-i lase pe copiii Mei să plece. Totuși, în ciuda acestora,
nu și-a schimbat obiceiurile mârșave și a încercat să-i readucă în
sclavie. Acum, văzând tot ceea ce i s-a întâmplat și încăpățânarea
130
lui de a nu Mă recunoaște ca Dumnezeu, oare nu merită el să fie
înecat împreună cu oștile sale?
Familia cerească a strigat către Domnul, când Acesta și-a
terminat pledoaria:
– Ai tot dreptul să-l îneci în mare!
Uzza le-a auzit verdictul și a spus:
– O, Stăpân al lumilor! Știu că poporul meu merită pedeapsa
pe care ai stabilit-o! Dar, de va fi voia Ta, să te porți cu ei cu
milostenie, fie-Ți milă de lucrarea mâinilor Tale, căci mila Ta cea
grațioasă se află în toate lucrările Tale!
Domnul aproape că a cedat rugăminților lui Uzza, când
Mihael i-a făcut un semn lui Gabriel care s-a îndreptat spre Egipt
și a adus de acolo o cărămidă pentru care un copil evreu fusese
folosit ca mortar. Ținând acest obiect incriminatoriu în mână,
Gabriel a apărut în fața Domnului și a spus:
– O, Stăpân al lumii! Vei avea, oare, milostenie pentru poporul
blestemat care Ți-a ucis copiii cu atâta cruzime?
Atunci Dumnezeu și-a întors fața de la milostenia Sa și, așezat
pe tronul dreptății, a decis să-i înece pe egipteni. Primul asupra
căruia s-a abătut judecata divină a fost îngerul Egiptului, Uzza,
care a fost aruncat în mare. Aceeași soartă a avut-o și Rahab,
îngerul mării, împreună cu oștile sale. Rahab a intervenit pentru
egipteni în fața Domnului, spunând:
– De ce să-i îneci pe egipteni? Să fie de ajuns pentru israeliți
că i-ai salvat din mâna stăpânilor lor.
Auzind acestea, Dumnezeu i-a lovit pe Rahab și pe armata
lui, încât cu toții s-au clătinat și au căzut morți. Apoi le-a aruncat
trupurile în mare, aceasta fiind sursa mirosului ei neplăcut.

Nimicirea egiptenilor

În clipa în care ultimul israelit a trecut marea, primul egiptean

a pus piciorul în ea, dar în același moment apele au revenit la
131
locul lor obișnuit și toți egiptenii au pierit. Înecul nu a fost singura
pedeapsă trimisă împotriva lor de Dumnezeu, ci Acesta a dus o
campanie militară desăvârșită împotriva lor. Când Faraonul se
pregătea să-i prigonească pe israeliți, și-a întrebat armata care
dintre animalele folosite pentru transport era cel mai rapid, căci
pe acela voia să-l folosească, și i s-a răspuns:
– Nu este niciunul mai rapid decât iapa ta bălțată, ce nu are
asemănare în întreaga lume.
Faraonul a încălecat pe iapă și a pornit în urmărirea israeliților
către țărm. În timp ce Faraonul se interesa care este cel mai rapid
animal, Dumnezeu îi întreba pe îngeri care ar fi cea mai rapidă
creatură pe care ar putea-o folosi în detrimentul Faraonului.
Îngerii i-au răspuns:
– O, Stăpân al lumii! Toate lucrurile Îți aparțin și toate sunt
creațiile Tale. Tu știi prea bine și s-a dovedit de multe ori că nu
există creație mai rapidă decât vântul care pornește de sub tronul
gloriei Tale.
Și Domnul a zburat de îndată pe aripile vântului. Îngerii au
pornit acum să-l sprijine pe Domnul în lupta Sa cu egiptenii.
Unii au adus săbii, alții săgeți și ceilalți sulițe. Dar Dumnezeu i-a
alungat, spunându-le:
– Plecați! Nu am nevoie de ajutor!
Săgețile trase de Faraon împotriva fiilor lui Israel au fost
contracarate de Domnul cu sulițe de foc împotriva egiptenilor.
Armata Faraonului avansa cu săbii strălucitoare, așa că Domnul
a trimis fulgere care i-au orbit pe egipteni. Faraonul a aruncat
proiectile, iar Domnul a trimis grindină și cărbuni de foc împotriva
lui. Cu trompete, harfe și cornuri și-au anunțat egiptenii asaltul,
iar Domnul a tunat în ceruri. Degeaba mărșăluiau egiptenii în
formație militară de luptă; Domnul le-a luat toată coordonarea
și au fost aruncați într-o confuzie nebună. Ca să-i atragă în apă,
Domnul a trimis armăsari de foc ca să înoate la suprafața mării
și caii egiptenilor i-au urmat, fiecare ducând în spate un călăreț.
132
 Acum egiptenii încercau să fugă înapoi în țara lor, în carele
trase de măgărițe. Așa cum ei i-au tratat pe israeliți într-un mod
deloc firesc, așa și Domnul îi trata pe ei acum. Carele nu mai
erau trase de măgărițe, ci înaintau, deși roțile erau distruse de
focul divin, trăgând după ele în apă și oameni și animale. Carele
erau pline cu argint, aur și tot felul de lucruri prețioase, pe care
râul Pison, care izvorăște din Rai, le aduce cu el în Gihon10.
Astfel, comorile plutesc în Marea Roșie, fiind aruncate în carele
egiptenilor. Era dorința lui Israel și de aceea El a trimis carele
să se rostogolească în mare, iar aceasta le-a adus la mal, la
picioarele israeliților.
Domnul a luptat împotriva egiptenilor și cu stâlpul de nor și
cu cel de foc. Primul făcea solul mlăștinos, iar noroiul era încălzit
până la fierbere de cel din urmă, astfel că potcoavele cădeau de
pe copite și caii nu se mai puteau mișca din loc.
Chinul și supliciul la care au fost supuși egiptenii la Marea
Roșie le-a adus mult mai multă suferință decât plăgile pe care
le-au îndurat în Egipt; căci, la mare, Dumnezeu i-a dat pe mâna
îngerilor distrugerii, care îi torturau fără cruțare. Dacă Dumnezeu
nu le-ar fi sporit puterea, egiptenii nu ar fi rezistat nicio clipă
durerii.
Ultima judecată împotriva egiptenilor corespundea planurilor
mârșave ticluite de cele trei grupuri care au plecat în căutarea
sclavilor eliberați. Primul grup a spus: „Îl vom aduce pe Israel
înapoi în Egipt”; al doilea a spus: „Îi vom dezbrăca”, iar al treilea
grup a spus: „Îi vom ucide pe toți.” Domnul a suflat asupra
primului grup și marea i-a acoperit; pe al doilea l-a aruncat în
mare și pe al treilea l-a azvârlit în adâncurile abisului. I-a aruncat
de colo-colo, precum lintea într-o tigaie: boabele de deasupra cad
la fund și cele de dedesubt ajung deasupra. Asta era experiența
egiptenilor. Mai rău chiar, mai întâi călăreț și animal pluteau sus
în aer și apoi amândoi, călărețul fiind încă pe spatele animalului,
erau azvârliți în adâncul mării.
10
Gihon este al doilea dintre cele patru râuri ce izvorăsc din Rai, alături de
Tigru, Eufrat și Pison.
133
 Egiptenii se străduiau să se salveze din mare prin tot felul de
vrăji, căci erau mari magicieni. Din cele zece măsuri de magie
alocate lumii, ei au luat nouă. Și, într-adevăr, au reușit pentru
moment să se scape din mare. Dar imediat marea și-a spus:
„Cum pot eu, oare, să permit să-mi fie luat legământul încredințat
de Dumnezeu?” Atunci apa a năvălit după egipteni și i-a târât
înapoi, până la ultimul om.
Printre egipteni se aflau și cei doi mari magicieni, Jannes și
Jambres. Ei și-au făcut aripi cu care au zburat până în ceruri. I-au
spus Faraonului:
– Dacă Dumnezeu Însuși a făcut acest lucru, nu vom putea
schimba nimic. Dar dacă această sarcină a fost dată în seama
unuia dintre îngerii Săi, atunci îi vom azvârli locotenenții în
mare.
Au început imediat să se folosească de născocirile lor magice
prin care au reușit să-i doboare pe îngeri. Aceștia au strigat către
Dumnezeu:
– Salvează-ne, o, Doamne, căci apele ne năvălesc în suflet!
Rostește cuvântul Tău prin care magicienii se vor îneca în apele
învolburate.
Și Gabriel s-a rugat la Dumnezeu:
– Prin măreția gloriei Tale, spulberă-Ți adversarii.
La auzul acestora, Dumnezeu l-a trimis pe Mihael să-i
pedepsească pe cei doi magicieni. Arhanghelul i-a prins pe
Jannes și pe Jambres de păr și i-a izbit de suprafața apei. Astfel,
toți egiptenii s-au înecat. Unul singur a fost cruțat – Faraonul
însuși. Când fiii lui Israel au înălțat un cântec de laudă Domnului
pe malurile Mării Roșii, Faraonul l-a auzit în timp ce era azvârlit
de talazuri și a arătat cu degetul către ceruri, strigând:
– Cred în Tine, o, Doamne! Tu ești drept, iar eu și poporul
meu suntem mârșavi, recunosc acum că nu există niciun alt
Dumnezeu în afara Ta.
Imediat după ce a rostit acestea, Gabriel a coborât și i-a legat
un lanț de fier de gât și, ținându-l strâns, i-a spus:
134
 – Netrebnicule! Ieri spuneai „Cine e Domnul ca să-mi plec
urechea la cuvintele Lui?” și acum spui „Domnul este drept”.
Apoi l-a lăsat să se scufunde în adâncul mării, unde l-a torturat
timp de 50 de zile, ca să cunoască puterea lui Dumnezeu. La finalul
acestei perioade, l-a pus pe tronul marelui oraș Ninive. După
multe secole, când Iona a ajuns în Ninive și a profețit căderea
orașului în urma păcatelor săvârșite de locuitori, Faraonul a fost
acela care, cuprins de frică și teroare, s-a înveșmântat în pânză de
sac și s-a așezat în cenușă, cu propriul glas decretând:
– Niciun om sau animal, turmă sau stol, să nu pună în gură
nimic. Să nu se hrănească și nici să nu se adape, căci știu că nu
există altul în afara Lui în toată lumea. Toate cuvintele Sale sunt
adevăr și toate judecățile Lui sunt corecte și adevărate.
Faraonul nu a murit și nici nu va muri vreodată. Stă mereu
la poarta Iadului și, când întră regii neamurilor, le face imediat
cunoscută puterea lui Dumnezeu, spunându-le:
– O, nesăbuiților! De ce n-ați învățat nimic de la mine? Eu
l-am respins pe Dumnezeu și El a trimis zece plăgi peste mine,
m-a trimis în adâncul mării, m-a ținut acolo 50 de zile, m-a
eliberat și m-a ridicat. Astfel că nu am cum să nu cred în El.
Dumnezeu a făcut ca egiptenii să fie aduși la mal, în lupta lor
pe viață și pe moarte. Acest lucru s-a întâmplat din patru motive.
Israeliții nu trebuiau să spună că, așa cum ei au scăpat, așa și
egiptenii au traversat marea pe uscat, numai că aceștia din urmă
s-au dus în altă direcție și au dispărut privirii. Pe de altă parte,
egiptenii nu trebuiau să creadă că fiii lui Israel s-au înecat în
mare, ca ei. În al treilea rând, israeliții urmau să primească toate
avuțiile cu care egiptenii erau încărcați, ca pradă de război. Și, în
final, israeliții trebuiau să aibă satisfacția de a-și vedea dușmanii
suferind. Cu degetul îi puteau identifica, unul câte unul, spunând:
– Acesta a fost supraveghetorul meu, care mă bătea cu pumnii
pe care îi mușcă acum câinii; și egipteanul de acolo, câinii îi
mușcă picioarele cu care mă lovea.
Cum zăceau pe mal, dându-și duhul, au trebuit să asiste la
propria distrugere și la victoria israeliților, în timp ce erau martori
135
la suferința semenilor lor rămași în Egipt, căci Dumnezeu a
pedepsit întreg poporul, fie că erau în Egipt sau la Marea Roșie.
Cât despre trupurile de la mal, ele nu au rămas neîngropate,
ci pământul le-a înghițit, drept răsplată pentru că Faraonul a
recunoscut dreptatea pedepsei abătute asupra lui și a poporului
său. Înainte ca trupurile să fie înlăturate astfel, a avut loc o dispută
între pământ și mare. Marea a spus pământului:
– Ia-ți copiii la tine!
– Păstrează-i pe cei pe care tu i-ai ucis, a replicat pământul.
Marea a ezitat să asculte de pământ, de teamă că Dumnezeu
îi va cere înapoi la vremea judecății. Și pământul a ezitat, pentru
că și-a adus aminte cu groază de blestemul abătut asupra lui când
a înghițit sângele lui Abel. Numai după ce Dumnezeu a făcut un
legământ să nu-l pedepsească dacă primește trupurile egiptenilor,
a fost de acord să le înghită.

Cântecul de la malul mării

Măreață este credința, căci spiritul divin s-a pogorât asupra

israeliților în semn de răsplată pentru că s-au încrezut în
Dumnezeu și în servitorul Său, Moșe. Și în această stare de
exaltare în care se aflau, i-au înălțat Domnului un cântec care
l-a determinat să le ierte toate păcatele. Acest cântec era al
doilea din cele nouă cântece pe care Israel le-a cântat Domnului
de-a lungul istoriei. S-au adunat să-l înalțe pe primul în Egipt,
în noaptea în care au fost eliberați din sclavie. Al doilea era
cântecul de victorie de la Marea Roșie. Al treilea, când s-a
ivit o fântână în pustiu. Moșe l-a cântat pe al patrulea înainte
de moarte. Al cincilea era cântecul lui Iehoșua după victoria
în fața celor cinci regi amoriți. Dvora și Barak l-au înălțat pe
al șaselea când l-au învins pe Sisera11. Al șaptelea era psalmul
11
Sisera era un comandant al armatelor canaanite, din perioada regelui Jabin
din Hazor.
136
de recunoștință al lui David către Dumnezeu, pentru salvarea
lui din mâna dușmanilor. Al optulea era cântecul lui Solomon
la sfințirea Templului. Al nouălea a fost înălțat de Iehoșafat
care, încrezându-se în Dumnezeu, a pornit la război împotriva
moabiților și a amoniților. Iar al zecelea și ultimul cântec va fi
acel măreț imn înălțat de Israel pentru salvarea ce va să vină,
întru mântuirea lor veșnică la finalul vremurilor.
Când Israel s-a pregătit să înalțe un cântec de laudă lui
Dumnezeu, pentru că i-a salvat de la moarte la Marea Roșie,
Domnul, ca să-și arate recunoștința pentru îndeplinirea de către
Israel a legământului avrahamic, le-a poruncit îngerilor, care
veniseră să-și înalțe cântecul, să aștepte:
– Lăsați-i pe copiii Mei să cânte mai întâi, a spus El.
Acest episod cu îngerii este precum povestea regelui căruia,
la întoarcerea dintr-o campanie militară victorioasă, i s-a spus că
fiul său și servitorul îl așteaptă cu flori și lauri și a fost întrebat
care dintre ei să-l felicite primul. Regele a spus:
– O, neghiobilor, cum de ați luat în considerare ca servitorul să
vină înaintea fiului meu! Nu, lăsați-l pe fiul meu să vină primul!
Aceasta a fost a doua oră când îngerii au trebuit să se retragă
în fața lui Israel. Când israeliții erau la Marea Roșie, în fața
lor talazurile învolburate și în spate oștile egiptene, îngerii au
apărut să-și înalțe, ca de obicei, psalmul de laudă Domnului, dar
Dumnezeu le-a strigat:
– Abțineți-vă! Copiii Mei sunt la ananghie și voi vreți să
cântați?!
Și nici după ce bărbații și-au terminat cântecul, nu li s-a dat
încă voie îngerilor să-și ridice glasurile, pentru că, după bărbați,
era rândul femeilor lui Israel și numai după aceea venea rândul
îngerilor. Atunci aceștia au început să murmure spunând:
– Nu-i destul că bărbații ne-au luat-o înainte? Acum și femeile
au întâietate în fața noastră?
– Sigur că așa va fi, le-a răspuns Dumnezeu.
137
 La început, Israel a cerut ca Moșe, conducătorul lor, să înceapă
cântecul, dar el a refuzat, adăugând:
– Nu, voi trebuie să-l începeți, pentru că este o mai mare
dovadă de onoare să fii preamărit de o mulțime, decât de unul
singur.
De îndată, poporul a cântat:
– Îl vom preamări pe Cel Etern, căci El ne-a trimis dovezi și
semne. Când egiptenii au dat ordin împotriva noastră, spunând:
„Fiecare fiu care se va naște îl vei arunca în apă”, mamele noastre
au mers pe câmp și Tu ai trimis un somn lin peste ele ca să ne poată
naște fără durere. Și îngerii au coborât din Rai, ne-au curățat,
ne-au miruit și ne-au înfășat în veșminte de mătase multicoloră,
apoi ne-au pus în brațe doi bulgări, unul de unt și celălalt de
miere. Când mamele noastre s-au trezit și ne-au văzut spălați,
miruiți și înfășați în mătase, atunci Te-au preamărit, spunând:
„Lăudat fie Dumnezeu care nu și-a ascuns mila și dragostea Sa
eternă de la seminția tatălui nostru, Avraham; căci sunt acum în
mâna Ta, fă cu ei precum Ți-e vrerea.” Și ele au plecat. Când
egiptenii ne-au văzut, au vrut să ne ucidă, dar Tu, în marea Ta
milă, i-ai poruncit pământului să ne înghită și să ne așeze într-un
alt loc, unde să nu fim văzuți de egipteni. Iată că astfel ne-ai
salvat din mâna lor. Când am crescut, ne-am îndreptat în grupuri
spre Egipt, unde fiecare a fost reunit cu părinții și familia. Toate
acestea Tu le-ai făcut pentru noi și de aceea Te vom glorifica.
La acestea, Moșe a adăugat:
– I-ați mulțumit Celui Sfânt, binecuvântat fie El, iar acum și
eu Îi voi preamări numele pentru că și mie mi-a trimis dovezi și
semne. Domnul este puterea mea și cântecul meu și El a devenit
salvarea mea. El este Dumnezeul meu și îi voi pregăti un lăcaș
în care va sălășlui. Dumnezeul tatălui meu, eu Îl voi preaslăvi!
Cântecul de la Marea Roșie era atât cântecul lui Moșe, cât și
al întregului Israel, căci contribuția marelui conducător valora nu
mai puțin decât cea a tuturor israeliților și, în plus, el a compus
o mare parte din cântec. Animați de spiritul lui Dumnezeu care
138
S-a pogorât asupra lor în timp ce cântau, Moșe și poporul se
completau reciproc, astfel încât, de îndată ce Moșe rostea
jumătate de vers, poporul îl repeta și apoi îl completa. Așa că
Moșe a început cu jumătate de vers:
– Îi voi înălța un cântec de laudă Domnului, căci a triumfat
glorios.
La care poporul a răspuns:
– Cal și călăreț a aruncat în mare.
Și în această manieră au compus întregul cântec.
Dar nu doar adulții au luat parte la acest cântec, chiar și nou-
născuții au dat drumul sânului matern pentru a se alătura acestora
în glorificarea Domnului; până și embrionii din pântece au cântat
melodia și îngerii s-au alăturat corului. Dumnezeu l-a deosebit
atât de mult pe Israel în timpul trecerii Mării Roșii, încât și copiii
I-au văzut slava, încât și sclava a văzut mai mult din prezența lui
Dumnezeu la Marea Roșie decât i s-a permis vreodată să vadă
profetului Ezekiel. Și au încheiat cântecul cu cuvintele:
– Să punem coroana gloriei pe creștetul Salvatorului nostru,
care e martor la pieirea tuturor lucrurilor, dar El Însuși nu piere,
Cel care schimbă toate lucrurile, dar El Însuși este neschimbat.
El este coroana regalității, căci El este Regele regilor din această
lume și El este suveranul lumii ce va veni, care este a Lui și va
fi a Lui pe vecie.
Moșe a spus către Israel:
– Ați văzut toate semnele, numai miracole și lucrări glorioase
pe care Cel Sfânt, binecuvântat fie El, le-a făcut pentru voi, însă
chiar și mai multe va face pentru voi în lumea ce va veni; căci
lumea de apoi nu este precum cea de acum. În această lume,
războiul și suferința, înclinația spre rău, Satan și Îngerul Morții
domină totul, dar în lumea ce va veni nu vor exista nici suferință,
nici dușmănie, nici Satan, nici Îngerul Morții, nici gemete, nici
oprimare sau înclinație spre rău.
Așa cum Moșe și poporul care rătăcea din Egipt cu el înălțau
un cântec Domnului la Marea Roșie, așa vor cânta din nou în
139
lumea ce va veni. În lumea cealaltă, toate generațiile vor trece
prin fața Domnului și Îl vor întreba cine să fie primul care înalță
cântecul de laudă, la care El va răspunde:
– În trecut, generația lui Moșe mi-a înălțat un cântec de laudă.
Lăsați-i să facă asta din nou. Și, precum Moșe a condus cântecul
la Marea Roșie, așa să facă și în lumea de apoi.
Și în alte privințe va fi în lumea ce va veni ca pe timpul
cântecului de la malul mării. Atunci când Israel a intonat psalmul
de laudă, Dumnezeu și-a pus veșmintele de sărbătoare, pe care erau
brodate toate promisiunile de viitor fericit pentru Israel. Printre
altele, era scris: „Atunci lumina ta va țâșni precum dimineața”;
„Apoi au spus ei printre păgâni: Domnul a făcut lucruri mărețe
pentru ei” și multe alte promisiuni similare. Dar când Israel a
păcătuit, Dumnezeu a lepădat veșmântul de sărbătoare și nu-l va
îmbrăca din nou până la venirea lumii viitoare.
După ce bărbații și-au terminat cântecul, femeile conduse de
Miriam au cântat același cântec, acompaniate de muzică și dans.
Israeliții au fost siguri că Dumnezeu va face pentru ei miracole
și fapte de glorie, așa că au luat cu ei tobe mici și fluiere, ca să le
aibă la îndemână pentru preamărirea minunilor anticipate.
Atunci Miriam le-a spus femeilor:
– Haideți să-I cântăm Domnului, căci puterea și gloria sunt ale
Lui; El împărățește peste împărați și disprețuiește nerușinarea. El
a aruncat caii și carele Faraonului în mare și le-a înecat, pentru
că Faraonul cel rău, în nerușinarea sa, i-a urmărit pe fiii lui
Dumnezeu.

Deșertul cel aspru

Așa cum Israel s-a arătat rezervat și neîncrezător la apropierea

de mare, așa era și la părăsirea acesteia. Nici bine nu au văzut că
egiptenii și-au găsit sfârșitul în apele mării, că israeliții i-au spus
lui Moșe:
140
 – Dumnezeu ne-a scos din Egipt doar ca să ne dea cinci
semne: să ne dea avuția Egiptului, să ne lase să pășim pe norii
gloriei, să despartă marea pentru noi, să se răzbune pe egipteni și
să ne lase să-i înălțăm un cântec de laudă. Acum că toate acestea
s-au petrecut, să ne întoarcem în Egipt.
Moșe le-a răspuns:
– Cel Etern a spus: „Egiptenii pe care i-ai văzut azi nu-i vei
mai revedea niciodată.”
Dar poporul nu era încă mulțumit și a continuat:
– Acum toți egiptenii sunt morți, așa că ne putem întoarce în
Egipt.
– Trebuie să vă respectați angajamentul dat, a replicat Moșe,
căci Dumnezeu a zis: „Când ai scos poporul din Egipt, vei sluji
Domnului pe acest munte.”
Dar poporul a rămas neclintit în decizia sa și, fără să-i dea
atenție lui Moșe, a pornit pe drumul de întoarcere spre Egipt,
ghidat de un idol pe care îl aduseseră cu ei și pe care l-au păstrat
și în timpul traversării mării. Doar cu forța a reușit Moșe să-i
oprească din greșeala lor păcătoasă. Aceasta a fost a doua dintre
cele zece provocări cu care Israel l-a mâniat pe Dumnezeu în
timpul rătăcirii în pustiu. Mai era încă o problemă cu poporul,
pe care Moșe a trebuit s-o rezolve: marea a adus la mal multe
bijuterii, perle și alte comori care le aparținuseră egiptenilor
înecați în talazurile mării, iar pentru Israel a fost dificil să se
îndepărteze de locul care le adusese asemenea bogății. Dar Moșe
a spus:
– Chiar credeți că marea va continua să vă aducă perle și
nestemate?
De la mare au ajuns la deșertul Șur, un pustiu îngrozitor și
de temut, plin de șerpi, șopârle și scorpioni, care se întindea
pe sute de mile. Atât de veninoși sunt șerpii care sălășluiesc în
acest deșert, încât este suficient ca unul dintre ei să alunece peste
umbra unei păsări în zbor pentru ca pasărea să se prăbușească în
praf. În acest deșert i s-au întâmplat următoarele regelui persan
141
Șapur: o cohortă trimisă de el prin acest deșert a fost înghițită
de un șarpe, aceeași soartă au avut-o și a doua și a treia cohortă.
La sfatul învățaților săi, i-a umplut cuibul cu cărbuni aprinși
înfășurați în paie și l-a bombardat astfel pe șarpe până a murit.
Era o dovadă de mare credință în Dumnezeu din partea
poporului faptul că au ascultat de Moșe și l-au urmat fără ezitare
sau împotrivire în acest pustiu îngrozitor. Astfel că Dumnezeu
i-a răsplătit pentru credința lor în El, căci nu numai că nu au
suferit nicio neplăcere din partea șerpilor și scorpionilor în
timpul rătăcirii lor în deșert, ci au fost și lecuiți de frica de reptile,
pentru că de îndată ce i-au văzut pe israeliți, șerpii au rămas
întinși pe nisip, supuși. Timp de trei zile au mers prin deșert, fară
să crâcnească, dar când li s-au terminat rezervele de apă, poporul
a început să cârtească împotriva lui Moșe:
– Ce-ar trebui să bem?
La traversarea Mării Roșii au făcut rost de apă, căci, în mod
miraculos, marea le dădea apă dulce. Acum, când rezervele
erau pe terminate, au început să-și arate nemulțumirea. Așa au
demonstrat din nou cât de slabi de înger erau, pentru că în loc să
se adreseze lui Moșe pentru îndrumare, au început să cârtească
împotriva lui și a lui Dumnezeu, deși până atunci nu suferiseră
de sete. Atât de tare au picat testul la care Dumnezeu i-a supus,
încât în pământul de sub picioarele lor era apă, dar ei nu erau
conștienți de asta. Dumnezeu a vrut să vadă cum vor reacționa în
aceste condiții severe.
Poporul era și mai înrăit pentru că veselia lor, când au văzut
izvoarele și s-au grăbit să ia apă din ele, s-a transformat rapid
în dezamăgire când au băut apa și era amară. Aceste speranțe
deșarte i-au slăbit atât moral, cât și fizic și i-au mâhnit, nu atât
pentru binele lor, cât pentru soarta copiilor ale căror rugi pentru
apă le aduceau lacrimi în ochi. Unii dintre cei nechibzuiți și
nestatornici în credința lor au rostit acuzația că și bunătatea care
li s-a arătat înainte le-a fost dată nu atât ca un beneficiu, ci mai
mult în vederea grelelor lipsuri prezente. Aceștia spuneau că e de
142
trei ori de preferat să mori ucis de dușman, decât de sete. Căci,
pentru omul înțelept, părăsirea acestei lumi rapid și fără durere
nu trebuie să fie deosebită în niciun fel de nemurire. Singura
moarte adevărată este cea dureroasă și lentă, căci spaima se află
nu în a fi mort, ci în a muri.
În timp ce se lamentau, Moșe s-a rugat la Dumnezeu să le
ierte celor slabi de înger cuvintele necuviincioase și, mai mult,
să-l ajute în astâmpărarea necesității generale. Conștient de
suferința poporului, Moșe nu s-a rugat mult timp, ci și-a rostit
ruga în câteva cuvinte. Și de îndată ce și-a terminat ruga, aceasta
a și fost îndeplinită. Dumnezeu i-a poruncit să ia o bucată de
scoarță din copacul de dafin, să scrie pe ea marele și preamăritul
nume al Domnului și s-o arunce în apă pentru ca aceasta să fie
bună de băut.
Căile Celui Sfânt, binecuvântat fie numele Lui, sunt diferite
de cele ale omului: omul transformă amarul în dulce cu ajutorul
unei substanțe dulci, dar Dumnezeu a transformat apa prin
amarul dafin. Când Israel a văzut acest miracol, au cerut iertare
de la Tatăl lor ceresc, spunând:
– O, Stăpân al lumii! Am păcătuit împotriva Ta când am cârtit
despre apă.
Nu numai datorită acestui miracol a ajuns Marah un loc
important pentru Israel, ci mai ales pentru că acolo Dumnezeu
i-a dat lui Israel precepte importante, precum odihna de Șabat,
căsătoria și legile civile și a spus:
– Dacă veți respecta aceste legi, veți primi multe altele, Cele
Zece Porunci, Halahot și Hagadot12. Dar numai Tora vă va aduce
viață și fericire. Dacă veți avea grijă să duceți o viață dreaptă și
să fiți cinstiți în relațiile voastre cu oamenii, aceasta pentru Mine
va valora ca și cum ați fi respectat toate legile și nu voi trimite
peste voi niciuna dintre plăgile care s-au abătut asupra Egiptului.
Dacă nu veți fi atenți la legile Mele și veți fi loviți de boală,
12
În ebraică, legi şi legende.
143
atunci eu voi fi doctorul vostru și vă voi lecui, pentru că de îndată
ce veți respecta legile, boala va dispărea.
Lipsa de apă de la Marah a fost cauzată de faptul că poporul a
neglijat trei zile studiul Torei. Din acest motiv profeții și bătrânii
lui Israel au instituit obiceiul citirii din Tora în zilele de sâmbătă,
luni și joi, la serviciul religios public, pentru ca să nu mai treacă
niciodată trei zile fără o citire din Tora.
Din Marah au continuat către Elim. Din depărtare, palmierii
făceau ca locul să arate ospitalier, dar când israeliții s-au apropiat,
au fost din nou dezamăgiți: nu erau decât 70 de palmieri, și aceștia
mici, pentru că lipsa de apă le încetinise creșterea. În ciuda celor
12 fântâni existente la fața locului, pământul era arid și nisipos,
iar fântânile nu erau suficiente pentru a-l uda. Aici s-a făcut din
nou simțită intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu în favoarea
soartei lui Israel, pentru că rezerva de apă insuficientă de la Elim,
care cu greu ajungea pentru cei 70 de palmieri, a potolit setea a
60 de miriade de oameni care au stat acolo câteva zile.
Cei care aveau o înțelegere mai profundă puteau vedea în
acest loc o aluzie clară la soarta poporului: erau 12 triburi și
fiecare dintre ele, dacă se dovedea cu frică de Dumnezeu, va fi
o fântână, într-atât încât evlavia fiecăruia va aduce constant și
continuu fapte bune; conducătorii poporului sunt în număr de 70
și fiecare se aseamănă cu nobilul palmier pentru că, prin aspectul
exterior și rodul său, este unul dintre cei mai semeți copaci a
căror sursă de viață nu este adânc îngropată în rădăcini, ca la alte
plante, ci se înalță falnic, precum inima în mijlocul ramurilor de
care este înconjurată, la fel ca o regină aflată sub protecția gărzii
sale. Sufletul celui care a simțit evlavia are un spirit similar: a
învățat să privească în sus și să se înalțe, preocupat mereu de
lucruri spirituale și de cercetarea frumuseții divinului, disprețuind
lucrurile lumești și considerându-le copilării, în timp ce aspirația
spre înalt este singurul lucru ce îi pare demn de urmat.
La Elim, la crearea lumii, Dumnezeu a creat cele 12 fântâni
și cei 70 de palmieri pentru a corespunde cu cele 12 triburi și cu
144
cei 70 de înțelepți ai lui Israel. De aceea Israel a început acolo
studiul legii ce i-a fost dată la Marah.

Hrana cerească

Pâinea pe care Israel o adusese din Egipt era suficientă pentru

31 de zile și, când au terminat-o, adunarea fiilor lui Israel a
început să cârtească împotriva conducătorului lor, Moșe. Nu
numai nevoia imediată, ci și grija pentru o sursă de hrană viitoare
îi îngrijora. Când au văzut vastul și pustiul deșert înaintea lor,
curajul le-a pierit și au spus:
– Am plecat sperând la libertate, iar acum nu suntem liberi
nici de grijile subzistenței. Nu suntem, după cum ne-a promis
conducătorul nostru, cei mai fericiți, ci cei mai năpăstuiți oameni.
După ce cuvintele conducătorului nostru ne-au adus pe culmile
marilor așteptări și ne-au umplut urechile cu speranțe deșarte,
el ne chinuie acum cu foamete și nu are grijă să avem măcar
strictul necesar. Ne-a păcălit fluturând numele unei noi așezări.
După ce a reușit să ne conducă de la un tărâm cunoscut la un
ținut nelocuit, acum plănuiește să ne trimită pe lumea cealaltă, pe
drumul fără de întoarcere. Poate era mai bine să fi murit de mâna
Domnului în timpul celor trei zile de întuneric din Egipt, când
noi stăteam în jurul oalelor cu carne și mâncam pâine pe săturate.
În disperarea lor, rosteau neadevăruri: de fapt, suferiseră de
foame în Egipt, pentru că egiptenii nu le dădeau destulă hrană.
În ciuda protestelor, Moșe nu era indignat atât de cuvintele lor,
cât de nestatornicia lor. După toate acele experiențe extraordinare,
nu aveau niciun drept să se aștepte la lucruri naturale și probabile,
ci trebuiau să aibă încredere deplină în el. Căci cu adevărat li s-au
dat cele mai bune dovezi privind seriozitatea lui. Dar când Moșe
s-a gândit la suferința lor, i-a iertat. Și-a spus că o mulțime este,
prin natura ei, nestatornică și se lasă ușor influențată de impresiile
de moment ce aruncă trecutul în uitare și dau naștere la disperare
145
pentru viitor. Dumnezeu a iertat și El purtarea necuviincioasă a
fiilor lui Israel și, în loc să fie furios pe ei pentru că au clevetit
împotriva Lui, când era de datoria lor să-L preamărească, era
gata să-i ajute, spunându-i lui Moșe:
– Se poartă după cum le e firea și Eu voi acționa conform
firii Mele. Nu mai târziu de mâine dimineață mana cerească va
coborî din ceruri.
Drept recompensă pentru zelul lui Avraham de a răspunde
la cererea de a-l sacrifica pe Ițhak, când i-a spus „Aici sunt”,
Dumnezeu a promis mană seminției sale prin aceleași cuvinte:
„Aici sunt.” În același fel, în timpul rătăcirilor lor în pustiu,
Dumnezeu i-a răsplătit pe urmașii lui Avraham pentru ce a făcut
strămoșul lor pentru îngerii care l-au vizitat: el a adus pâine
pentru ei, la fel și Dumnezeu a trimis pâine din ceruri; el a alergat
în întâmpinarea lor, la fel și Dumnezeu a venit înaintea lui Israel;
a trimis să li se aducă apă, la fel și Dumnezeu, prin Moșe, a făcut
ca apa să țâșnească din piatră; i-a îmbiat să se așeze la umbră sub
copac, la fel și Dumnezeu a trimis un nor să se așeze deasupra lui
Israel. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– Mă voi arăta lor imediat fără Iaakov, voi face să plouă cu
mană din comoara Mea din ceruri pentru voi, iar poporul va ieși
afară și va aduna o anumită rație zilnică.
Rația zilnică de mană ce cădea din cer nu trebuia depășită,
dintr-un motiv bine întemeiat. Această hrană fusese creată în a
doua zi a creației și măcinată de îngeri. Mai târziu, a coborât
pentru rătăcitorii din deșert. Morile se află în al treilea cer, unde
mana este măcinată constant pentru uzul ei viitor destinat celor
pioși; căci în lumea ce va veni li se va pune în față mană. Mana
își merită numele de „pâine a îngerilor”, nu numai pentru că este
pregătită de ei, ci și pentru că cei ce mănâncă din ea devin egali în
putere cu îngerii și, mai mult, precum aceștia, nu mai simt nicio
nevoie fiziologică, pentru că mana este absorbită în întregime de
corp. Numai după ce păcătuiesc, simt din nou nevoile fiziologice
ca muritorii de rând. Mana își demonstra originea divină și prin
146
gustul miraculos pe care îl avea. Nu era nevoie să fie gătită în
niciun fel, nici nu necesita vreun alt fel de pregătire și totuși
conținea gustul tuturor mâncărurilor posibile. Trebuia doar să-ți
dorești un anumit fel de mâncare și nici bine nu te gândeai la ea
că mana căpăta gustul acelei mâncări. Aceeași mană avea un gust
diferit pentru fiecare dintre cei care se ospătau din ea, în funcție
de vârsta fiecăruia; pentru copiii mici avea gust de lapte; pentru
tineri, de pâine; pentru bătrâni, de miere; pentru cei bolnavi, de
orz îmbibat în ulei și miere.
La fel de extraordinară și de miraculoasă precum gustul său
era coborârea manei din cer. Mai întâi venea un vânt de nord ca
să măture suprafața deșertului, apoi o ploaie care o curăța. După
aceea roua se pogora asupra ei, care era înghețată de vânt, pentru
a servi drept masă pentru aurul ceresc. Și, pentru ca nicio insectă
sau vierme să nu se poată așeza pe mană, roua înghețată acționa
nu numai pe post de față de masă, ci și ca acoperământ pentru
mană, încât era înfășurată în ea ca într-un ștergar, protejată de
murdărie sau contaminare de sus sau de jos.

Culegerea manei

Fără nicio grijă, fiecare individ putea să-și facă rugăciunea de

dimineață acasă, să recite Șema13 și apoi să adune mana pentru
el și familia lui de la intrarea în cortul său. Culegerea manei nu
era un proces complicat și cei care erau prea leneși ca să facă și
cel mai mic efort, ieșeau afară când mana cădea, astfel că li se
așternea direct în palme. Mana cădea până în a patra oră a zilei,
când se topea. Însă nici mana topită nu era irosită, căci din ea
se formau râuri din care cei pioși vor bea. Păgânii au încercat
să bea din aceste râuri, dar mana, care pentru evrei avea un gust
delicios, le lăsa păgânilor un gust amar în gură. Doar în mod
13
Şema (în ebraică, „ascultă”) este rugăciunea centrală a iudaismului, care
exprimă unicitatea lui Dumnezeu.
147
indirect se puteau desfăta cu miracolul manei: obișnuiau să
prindă animalele care se adăpau din mana topită și chiar și în
această formă avea un gust atât de delicios, încât păgânii strigau:
– Fericit este poporul care se bucură de un astfel de lucru!
Coborârea manei pe pământ nu era ascunsă păgânilor, căci
se așternea în straturi atât de înalte, încât regii din est și din vest
puteau fi martori la primirea de către Israel a hranei miraculoase.
Cantitatea de mană era proporțională cu înălțimea sa, pentru
că atât de multă cădea zi de zi, încât ar fi potolit foamea a 60 de
miriade de oameni timp de 2000 de ani. Atât de multă mană a
căzut numai peste corpul lui Iehoșua, încât ar fi fost suficientă
pentru întreaga adunare. Într-adevăr, mana avea această
particularitate de a cădea pentru fiecare individ în proporții
egale; când o cântăreau, după ce o adunau, constatau că fiecare
om primea un omer14.
Multe procese se rezolvau pe cale amiabilă prin căderea
manei. Dacă un cuplu căsătorit venea în fața lui Moșe, fiecare
acuzându-l pe celălalt că și-ar fi schimbat comportamentul,
Moșe le spunea:
– Mâine dimineață se va judeca pricina voastră.
Dacă rația zilnică de mană pentru soție cădea în fața casei
soțului, atunci se știa că el avea dreptate. Dacă partea ei cădea în
fața casei părinților ei, ea avea dreptate.
Singurele ocazii în care mana nu cădea erau de Șabat și în
zilele de sărbătoare, dar în aceste cazuri o porție dublă de mană
cădea în ziua precedentă. Mai mult, în timpul acestor zile, mana
avea o strălucire mai puternică decât de obicei și un gust mai
bun. Dar poporul era slab de înger și, în primul Șabat, au vrut
să iasă să culeagă mană ca de obicei, deși fuseseră anunțați că
Dumnezeu nu le va trimite mâncare în acea zi. Moșe i-a oprit.
Ei au încercat din nou mai spre seară și din nou Moșe i-a oprit,
spunându-le:
14
Omerul este o veche unitate de măsură folosită în perioada Primului Templu,
echivalentă cu o greutate între 1.560 kg și 1.770 kg.
148
 – Astăzi nu o veți găsi pe câmp.
La auzul acestor cuvinte s-au alarmat, căci se temeau că nu o
vor mai primi deloc, dar conducătorul lor i-a liniștit:
– Astăzi nu o veți găsi, dar mâine cu siguranță va fi. În această
lume nu veți primi mană de Șabat, dar în lumea ce va veni, veți
primi sigur.
Cei necredincioși dintre ei nu au ascultat de cuvântul lui
Dumnezeu și au ieșit de Șabat să caute mană. Văzând acestea,
Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– Proclamă astfel către Israel: „V-am scos din Egipt, am
despărțit marea pentru voi, v-am trimis mană, am făcut izvorul
de apă să țâșnească pentru voi, am trimis prepelițele să vină la
voi, M-am luptat pentru voi cu Amalec și v-am trimis și alte
miracole și, cu toate acestea, nu respectați legile și poruncile
Mele. Nu puteți spune nici măcar că vă impun multe porunci, căci
tot ceea ce v-am poruncit să faceți la Marah a fost să respectați
Șabatul, dar ați încălcat această poruncă.” Dacă, continuă Moșe,
veți respecta Șabatul, Dumnezeu vă va da trei sărbători în lunile
Nisan, Sivan și Tișrei. Și drept răsplată pentru respectarea
Șabatului, veți primi șase cadouri de la Dumnezeu: țara Israel,
lumea ce va veni, lumea cea nouă, suveranitatea dinastiei lui
David, instituția preoției și leviții. Mai mult, pentru respectarea
Șabatului, veți scăpa de trei mari pedepse: de suferințele din
vremurile lui Gog și Magog15, de truda din vremurile mesianice
și de ziua Marii Judecăți.
Când fiii lui Israel au auzit aceste promisiuni, s-au hotărât
să respecte Șabatul și așa au făcut. Dar nu știau ce au pierdut
prin nerespectarea acelui prim Șabat. Dacă Israel ar fi respectat
Șabatul de la început, niciun alt popor nu ar fi putut să aibă nicio
autoritate asupra lor vreodată. Mai mult, acesta nu a fost singurul
păcat săvârșit de Israel în acest timp, căci au fost câțiva dintre ei
15
Gog și Magog sunt personaje biblice care apar în textul biblic în mai multe
ipostaze. Ei sunt fie bărbați, fie ființe supranaturale (de cele mai multe ori
uriași), fie teritorii.
149
care au încălcat și porunca legată de mană, aceea de a nu o păstra
de la o zi la alta. Păcătoșii nu erau alții decât celebrul cuplu
Datan și Aviram, care nu au ascultat de cuvântul Domnului, ci au
păstrat mana pentru a doua zi. Dar dacă aveau impresia că își pot
ascunde fapta infamă, se înșelau amarnic, căci grămezi mari de
viermi s-au înmulțit din mană și s-au răspândit într-un șir lung de
la corturile lor la corturile celorlalți, astfel că toată lumea a aflat
ce au făcut cei doi.
Ca dovadă de netăgăduit a puterii lui Dumnezeu pentru
viitoarele generații, Domnul i-a poruncit lui Moșe să umple un
vas de lut cu mană și să-l pună înaintea Chivotului Legământului.
Această poruncă a fost îndeplinită de Aaron în al doilea an al
rătăcirii în deșert. Secole mai târziu, profetul Iermiahu i-a
îndemnat pe contemporanii săi să studieze Tora și ei au răspuns
insistențelor lui:
– Cum ar trebui să rezistăm atunci?
Profetul a adus vasul cu mană și le-a spus:
– O, generație de acum, ascultă de cuvântul Domnului. Iată
hrana strămoșilor voștri când s-au afundat în studiul Torei. Și pe
voi Dumnezeu vă va susține în același fel, dacă vă veți dedica
studiului Torei.
Când distrugerea iminentă a Templului i-a fost anunțată
regelui Iosia, acesta a ascuns Chivotul Legământului și, împreună
cu el, și vasul cu mană, precum și ulciorul cu ulei sfânt, folosit
de Moșe pentru a ungerea instrumentelor sacre și a altor obiecte
sacre. În vremurile mesianice, profetul Ilie va aduce la lumină
toate aceste obiecte ascunse.
Israel a primit trei cadouri în timpul rătăcirii în deșert: fântâna,
norii gloriei și mana. Primul, pentru meritele lui Miriam; al doilea,
pentru cele ale lui Aaron; al treilea, pentru cele ale lui Moșe.
Când Miriam a murit, fântâna a dispărut pentru o perioadă, dar
a a reapărut ca răsplată pentru meritele lui Aaron și Moșe. Când
Aaron va muri, norii gloriei vor dispărea pentru un timp, dar vor
apărea din nou datorită meritelor lui Moșe. Dar când și Moșe va
150
muri, fântâna, norii gloriei și mana vor dispărea pentru totdeauna.
Pe parcursul celor 40 de ani, mana le-a servit nu numai drept
hrană, ci și ca nutreț pentru vite, pentru că roua care preceda
căderea manei în timpul nopții aducea hrană pentru cirezile lor.
Mana înlocuia și parfumul, căci emana o mireasmă extraordinară
peste cei care o mâncau. În ciuda tuturor proprietăților excelente
ale manei, israeliții nu se mulțumeau doar cu ea și cereau ca
Moșe și Aaron să le dea și carne. Aceștia le-au răspuns:
– V-am fi tolerat toate plângerile dacă v-ați fi răzvrătit numai
împotriva noastră, dar voi cârtiți acum împotriva Celui Etern.
Veniți aici ca să auziți judecata lui Dumnezeu.
Imediat Dumnezeu i s-a arătat lui Moșe și i-a spus:
– Mi s-a revelat ce au cârtit fiii lui Israel și ce vor mai zice,
dar tu să le spui așa: „Ați cerut două lucruri. Pâine și v-am dat,
pentru că omul nu poate trăi fără ea. Acum, sătui fiind, cereți
carne. Și asta vă voi da, ca să nu spuneți că dorința voastră a
fost respinsă. «Dumnezeu nu o poate acorda». Dar la un moment
dat veți îndrepta acest lucru; Eu sunt un judecător și voi da o
pedeapsă pentru asta.”
Între timp, Dumnezeu le-a îndeplinit totuși dorința și spre
seară o mulțime de prepelițe au venit dinspre mare și au acoperit
întreaga tabără, zburând destul de jos, nu mai mult de doi coți
deasupra pământului, pentru a putea fi prinse cu ușurință. Spre
deosebire de mană, prepelițele nu apăreau înainte de lăsarea
serii. Cu un chip senin le-a dat Dumnezeu mană, căci dorința
lor pentru pâine era justificată, dar cu înfățișare întunecată, sub
acoperirea nopții, le-a trimis prepelițe. Acum, pentru că un fel de
mâncare venea dimineața și altul seara, Moșe a instituit în rândul
poporului obiceiul de a lua două mese pe zi, una dimineața
și cealaltă seara, și a stabilit masa de carne seara. În același
timp, i-a învățat rugăciunea de după masa de mană, care era:
„Binecuvântat fii Tu, Domnul Dumnezeul nostru, Regele lumii,
care, în milostivirea Ta, ai grijă de toată lumea; care, în îndurarea
Ta, în bunăvoința și în mila Ta, dai hrană fiecărei creaturi, căci
151
gloria Ta este eternă. Mulțumită bunătății Tale, nu ne-a lipsit
niciodată mâncarea și nici nu ne va lipsi, de dragul numelui
Tău. Căci Tu dai hrană și Te îngrijești de toți. Ești milostiv și
grijuliu cu toate creaturile pe care le-ai creat. Binecuvântat fii Tu,
Doamne, care Te îngrijești de nevoile tuturor.”

Fântâna lui Miriam

Acum, că nu mai aveau grija hranei, pentru că li se dăduse

mană, era evident că datoria israeliților era de a se devota
exclusiv studiului Torei. Așa că, atunci când nu se achitau de
această datorie, erau pedepsiți imediat prin lipsă de apă. Asta
era prima dată când simțeau cu adevărat această nevoie, căci
la Marah numai gândul că ar putea suferi de sete i-a făcut să
clevetească și să se plângă. În disperarea lor, din nou au început
să-l acuze pe nedrept pe Moșe și să se certe cu el, spunându-i:
– Ce-i asta, oare ne-ai scos din Egipt ca să ne omori de sete,
pe noi, pe copiii noștri și pe animale?
– De fiecare dată când vă certați cu mine, îl provocați pe
Dumnezeu, a răspuns Moșe. Dar pe cât voi vă certați cu mine, pe
atât Dumnezeu a făcut minuni și miracole pentru voi, pentru ca
numele Lui să fie preamărit în întreaga lume.
În ciuda ofensei aduse de popor, Moșe s-a rugat la Dumnezeu
să-i ajute în vreme de restriște și să-l susțină.
– O, Stăpân al lumii, a spus el, sunt condamnat la moarte. Îmi
poruncești să nu fiu supărat pe ei, dar de voi asculta de cuvintele
Tale, negreșit voi fi ucis de ei.
Și Dumnezeu i-a spus:
– Încearcă să faci cum fac Eu. Cum plătesc eu răul cu bine,
așa să le plătești și tu răul cu bine și să le ierți ofensa. Mergi, dar,
în fața oamenilor și vom vedea cine va îndrăzni să-ți facă rău.
Nici bine nu s-a înfățișat Moșe în fața poporului că toți s-au
ridicat în picioare respectuos. Și Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
152
 – De câte ori nu ți-am spus să nu fii supărat pe ei, ci să-i
conduci, precum un păstor își conduce turma; pentru binele lor
te-am pus în fruntea lor și numai de dragul lor vei afla milostenie,
bunăvoință și compasiune în ochii Mei.
Atunci Dumnezeu i-a poruncit să meargă cu unii dintre
bătrânii poporului la stânca din Horev și să ia apă din ea.
Bătrânii trebuiau să meargă cu el ca să se convingă că nu aduce
apă de la vreo fântână, ci din piatra pe care o va lovi. Pentru a
putea face această minune, Dumnezeu i-a poruncit să lovească
piatra cu toiagul, căci oamenii credeau că toiagul său era numai
aducător de năpastă – prin toiag Moșe a dus cele zece plăgi
asupra egiptenilor în Egipt și la Marea Roșie. Acum vor vedea
că poate aduce și bine. La porunca lui Dumnezeu, Moșe a spus
poporului să aleagă din care stâncă vor să primească apă. Și nici
bine nu a atins Moșe piatra cu toiagul său de safir, că un șuvoi de
apă a început să țâșnească din ea. Locul unde s-a întâmplat asta
a primit numele de Massa și Meriba, pentru că acolo Israel l-a
testat pe Dumnezeul lor, spunând:
– Dacă Dumnezeu este Stăpân peste toate, ca și peste noi, dacă
ne va satisface nevoile și ne va arăta că ne cunoaște gândurile,
atunci Îl vom servi, nu altfel.
Apa care a curs pentru ei în acest loc nu le-a astâmpărat numai
setea, ci le-a dezvăluit și o fântână care a mers împreună cu ei în
toți cei 40 de ani de rătăcire în deșert. Dumnezeu a trimis acest
miracol grație meritelor profetesei Miriam, de aceea fântâna a
fost numită „fântâna lui Miriam”. Dar această fântână există de
la începuturile lumii, pentru că Dumnezeu a creat-o în a doua zi
a creației și, la un moment dat, îi aparținea lui Avraham. Aceasta
a fost fântâna pe care Avraham a cerut-o înapoi de la Abimelec,
regele filistenilor, după ce servitorii regelui au luat-o în stăpânire.
Dar când Abimelec s-a prefăcut că nu știe nimic de asta, spunând:
„Nu știu cine a făcut acest lucru”, Avraham a spus: „Eu și tu vom
trimite oi la fântână, iar cel pentru ale cărui oi apa va curge va fi
153
declarat stăpân al fântânii. Și de la aceeași fântână urmașii mei la
a șaptea generație, rătăcitori prin deșert, își vor lua apa.”
Fântâna era dintr-o stâncă în formă de sită, din care apa țâșnea
ca dintr-o țeavă. Aceasta îi însoțea în toate peregrinările lor, la
deal și la vale și, oricând se opreau, se oprea și ea și se așeza în
fața Tabernacolului. Acolo veneau conducătorii celor 12 triburi,
fiecare cu toiagul său, și invocau fântâna cu următoarele cuvinte:
– Lasă-ți apa să curgă, o, fântână! Cei mai nobili din popor au
săpat-o cu toiegele lor, îndrumați de legiuitor.
Și apa țâșnea din adâncul fântânii și se ridica sus, în aer, ca
niște stâlpi, se revărsa apoi în măreți torenți pe care se putea
naviga și pe aceste râuri evreii pluteau către ocean și transportau
toate comorile lumii.
Aceste râuri separau diferitele zone ale taberei, astfel că
femeile care se vizitau erau obligate să folosească bărci. Apoi apa
se revărsa singură în afara taberei, unde înconjura o vastă câmpie
pe care creșteau toate tipurile imaginabile de plante și copaci.
Acești copaci, datorită proprietăților miraculoase ale apei, dădeau
zilnic rod proaspăt. Fântâna a adus cu ea plante aromatice, astfel
că femeile nu aveau nevoie de parfumuri în timpul călătoriei,
căci plantele pe care le adunau serveau și acestui scop. Și tot
fântâna împrăștia în jur ierburi moi și frumos mirositoare, care
le serveau drept așternut săracilor ce nu aveau perne sau lenjerie
de pat. La sosirea în Țara Sfântă, această fântână a dispărut și a
fost ascunsă într-un loc anume din Marea Galileei. Privind de pe
muntele Carmel înspre mare, se poate vedea o piatră în formă
de sită, care este fântâna lui Miriam. S-a întâmplat ca, odată, un
lepros să se scalde în acest loc din Marea Galileei; și nici bine nu
l-au atins apele fântânii lui Miriam, că a fost de îndată vindecat.

Războiul lui Amalec împotriva lui Israel

Ca pedeapsă pentru credința lor firavă în Dumnezeu, pentru

că se îndoiau că El le va putea îndeplini toate dorințele, pentru
154
că neglijau tot mai mult studiul Torei și respectarea legilor,
Dumnezeu l-a întors pe Amalec împotriva lor în timpul popasului
de la Refidim, unde au comis aceste păcate. Dumnezeu a procedat
cu ei precum tatăl cu fiul său pe care îl purta pe umeri la trecerea
râului. De fiecare dată când copilul vedea ceva de interes, spunea:
– Tată, cumpără-mi acest lucru.
Iar el îi îndeplinea dorința. După ce fiul primise multe lucruri
minunate de la tatăl său, el a strigat către un trecător:
– L-ai văzut cumva pe tatăl meu?
Tatăl, indignat, i-a spus fiului:
– O, nesăbuitule care stai pe umerii mei! Tot ce ți-ai dorit
ți-am dat și acum îl întrebi pe omul acela „L-ai văzut cumva pe
tatăl meu?”
Apoi tatăl l-a dat jos pe copil de pe umeri și un câine a venit
și l-a mușcat. Așa s-a comportat și Israel. Când au ieșit din Egipt,
Dumnezeu i-a învăluit în șapte nori de glorie; au vrut pâine,
El le-a dat mană; au vrut carne, le-a trimis prepelițe. După ce
toate dorințele le-au fost îndeplinite, au început să se îndoiască,
spunând:
– Este Domnul printre noi sau nu?
La aceasta Dumnezeu le-a răspuns:
– Vă îndoiți de puterea Mea, așa că o veți afla degrabă. Câinele
vă va mușca în curând.
După asta, a venit Amalec. Acest dușman al Israelului purta
numele de Amalec pentru a denota rapiditatea cu care s-a repezit
asupra Israelului, precum un roi de lăcuste. Mai mult, numele
desemnează scopul dușmanului, care a venit să sugă sângele
Israelului. Acest Amalec era fiul al lui Elifaz, întâiul-născut al
lui Esau. Și, deși urmașii lui Iaakov au fost mai puțini la număr
și mai slabi la începuturi, Amalec i-a lăsat în pace, căci avea
motive întemeiate să-și amâne atacul. Dumnezeu i-a dezvăluit
lui Avraham că cei din seminția lui vor fi sclavi în țara egiptenilor
și a pus în seama lui Ițhak și apoi, după moartea lui, în seama
lui Iaakov și a urmașilor lui această soartă. Vicleanul Amalec
155
și-a spus acum: „De îl voi distruge pe Iaakov și pe urmașii lui,
Dumnezeu va pune asupra mea robia în Egipt, căci eu sunt
nepotul lui Esau, urmaș al lui Avraham.” Așa că s-a abținut
cât timp Israel a locuit în Egipt și numai după ce robia prezisă
seminției lui Avraham a ajuns la final a pornit să-i nimicească
pe israeliți în războiul distrugerii pe care bunicul său, Esau, îi
poruncise să-l ducă. Nici bine nu a auzit Amalec de ieșirea lui
Israel din Egipt, că a și pornit împotriva lor și le-a ieșit înainte
la Marea Roșie. Adevărat că acolo nu le-a putut face niciun rău,
pentru că Moșe a murmurat împotriva lui Numele Inefabil; și
atât de mare a fost tulburarea lui Amalec, încât a trebuit să se
retragă înainte de a-și fi atins scopul. Apoi, pentru un timp, a stat
la pândă și, din umbră, i-a făcut rău lui Israel. Dar în cele din
urmă a renunțat la a se ascunde și s-a declarat deschis dușmanul
lui. Amalec nu a purtat singur acest război, ci a atras de partea
lui toate popoarele păgâne ca să-l ajute. Deși acestea au refuzat
să pornească împotriva lui Israel, de teamă să nu aibă aceeași
soartă ca a egiptenilor, au susținut următorul plan al lui Amalec
care le-a spus:
– Veniți după mine. De Israel mă va învinge, veți avea destul
timp să vă retrageți, dar de voi fi victorios, alăturați-vă mie în
campania mea împotriva lui Israel.
Așa că Amalec a pornit din Seir, așezarea unde locuia și care
nu se afla la mai mult de 400 de leghe de tabăra israeliților. Deși
cinci popoare – hitiții, hiviții, iebusiții, amoriții și canaaniții –
locuiau pe teritoriul aflat între casa lui și tabăra evreilor, Amalec
a insistat să fie primul care declară război lui Israel.
Dumnezeu i-a pedepsit pe israeliți, care s-au arătat a fi un popor
nerecunoscător, prin a le trimite un dușman și el nerecunoscător,
cel care nu-și mai amintea că le datorează viața și supraviețuirea
fiilor lui Iaakov, la a căror milă s-a aflat după excepționala lor
victorie împotriva lui Esau și a armatei sale.
În campania lui împotriva lui Israel, Amalec s-a folosit de
semenii săi. Înainte de a trece la atacul direct, prin cuvinte dulci
156
i-a ademenit la moarte pe mulți evrei naivi. Luase din Egipt tabla
recensământului evreilor; acolo fiecare evreu trebuia să-și treacă
numele pe cărămizile făcute de el, iar aceste liste erau păstrate în
arhivele egiptene. Fiind familiarizat cu numele diferitelor familii
evreiești, Amalec a apărut în fața taberei evreiești și i-a strigat pe
oameni pe nume, invitându-i să părăsească tabăra și să vină la el.
– Reuven! Șimon! Levi! etc., îi striga, veniți la mine, fratele
vostru, și faceți afaceri cu mine.
Cei care dădeau curs chemării ispititoare își aflau moartea în
mâinile lui. Iar Amalec nu numai că îi ucidea, ci le și mutila
trupurile neînsuflețite, urmând exemplul bunicului Esau, tăind o
parte din corp și aruncând-o spre cer în timp ce rostea batjocoritor:
„Iată, vei primi ceea ce îți dorești.” În acest fel își bătea joc de
semnul legământului lui Avraham.
Cât timp evreii se aflau în interiorul taberei, bineînțeles că
el nu le putea face niciun rău, pentru că norul îi învăluia și erau
protejați precum un oraș înconjurat de un zid fortificat. Dar norul
îi acoperea doar pe cei care erau puri, cei întinați trebuiau să
stea în afara lui până treceau prin baia rituală de purificare; și pe
aceștia Amalec îi prindea și îi omora. Nici păcătoșii, în special
tribul lui Dan, care erau cu toții idolatri, nu erau protejați de nor
și astfel erau expuși atacurilor lui Amalec.
Moșe nu a pornit el însuși la luptă împotriva acestui dușman
periculos, ci l-a trimis pe servitorul său Iehoșua, din motive
întemeiate. Moșe știa că numai un urmaș al lui Rahel, precum
efraimitul Iehoșua, îl putea înfrânge pe urmașul lui Esau. Toți fiii
lui Iaakov au luat parte la fapta rușinoasă de a-l vinde în sclavie
pe Iosef, astfel că niciunul dintre urmașii lor nu-i putea ține piept
urmașului lui Esau. Căci cei care s-au purtat nevrednic cu un
frate nu puteau spera că vor primi ajutor divin într-o bătălie cu
edomiții lipsiți de sentimente frățești. Doar urmașii lui Iosef,
omul care a fost bun și generos cu frații lui, puteau spera că
Dumnezeu îi va ajuta împotriva urmașilor lui Esau, cei lipsiți de
sentimente frățești. Și în multe alte aspecte Iosef era opusul lui
157
Esau; și serviciile lui le-au fost de folos urmașilor săi în luptele
cu urmașii lui Esau. Acesta a fost întâiul-născut al tatălui lui,
dar prin faptele sale și-a pierdut dreptul dobândit la naștere.
Pe de altă parte, Iosef era cel mai tânăr dintre fiii tatălui lui și
prin faptele lui bune a fost vrednic de a se bucura de drepturile
întâiului-născut. Iosef credea în reînviere, în timp ce Esau o
nega, așa că Dumnezeu a spus:
– Iosef cel credincios va fi cel care îl va pedepsi pe Esau cel
necredincios.
Iosef s-a asociat cu doi oameni vicleni, Putifar și Faraon, însă
nu le-a urmat exemplul. Esau s-a asociat cu doi oameni pioși,
tatăl și fratele său, însă nu le-a urmat exemplul.
– De aceea, a spus Dumnezeu, Iosef, care nu a urmat exemplul
oamenilor vicleni, va aplica pedeapsa asupra celui care nu a
urmat exemplul oamenilor pioși.
Esau și-a pătat viața cu indecență și crimă, în timp ce Iosef a
fost virtuos și a respins vărsarea de sânge, așa că Dumnezeu i-a
dat pe urmașii lui Esau pe mâna urmașilor lui Iosef. Și cum, de-a
lungul istoriei, doar urmașii lui Iosef au fost victorioși împotriva
urmașilor lui Esau, așa va fi și în vremea judecății finale între
îngerul lui Esau și îngerii evreilor. Îngerul lui Reuven va fi respins
de îngerul lui Esau prin cuvintele: „Îl reprezinți pe unul care a
avut legături nelegiuite cu soția tatălui său”. Îngerii lui Simeon și
Levi vor trebui să audă următorul reproș: „Reprezentați oamenii
care i-au ucis pe locuitorii din Sichem16”. Îngerul lui Iuda va fi
respins prin cuvintele: „Iuda a întreținut legături nelegiuite cu
nora lui.” Și îngerii celorlalte triburi vor fi respinși de îngerul lui
Esau, care le atrage atenția că au participat cu toții la vânzarea
lui Iosef. Singurul pe care nu-l va putea respinge va fi îngerul lui
Iosef, pe mâna căruia va ajunge și de a cărui mână va pieri. Iosef
va fi flacăra și Esau paiul ars de flacără.

16
Oraș canaanit, menționat în Biblia ebraică ca orașul israelit al tribului lui
Manase și prima capitală a Regatului Israel.
158
 Înfrângerea lui Amalec

Moșe l-a învățat pe Iehoșua despre campania lui împotriva lui

Amalec și a zis:
– Alege dintre noi, bărbații, pe câțiva și mergi în întâmpinarea
lui Amalec ca să te lupți cu el.
Cuvintele „alege dintre noi” arătau modestia lui Moșe care
îi vorbea discipolului său, Iehoșua, ca unui egal. Prin aceste
cuvinte, Moșe ne-a învățat să-i onorăm pe discipolii noștri ca pe
noi înșine. La început, Iehoșua nu a vrut să iasă de sub protecția
norului și să se expună pericolului, dar Moșe i-a spus:
– Lasă norul și mergi să-l înfrunți pe Amalec dacă vrei să ai
vreo șansă la coroană.
Moșe i-a poruncit să-și facă o oaste dintre cei pioși și cu frică
de Dumnezeu și i-a promis că va face o zi de post din următoarea
zi și îl va implora pe Dumnezeu să-l sprijine pe Israel în acest
război, în contul faptelor bune ale patriarhilor și ale soțiilor lor.
Iehoșua a făcut după cum i s-a poruncit și a pornit să-l înfrunte
pe Amalec, pentru a cărui înfrângere erau necesare nu numai o
strategie abilă, ci și o cunoaștere profundă a artei magiei. Căci
Amalec era un mare magician și cunoștea ceasul propice și pe cel
nefavorabil al fiecărui om și așa își plănuia atacurile împotriva lui
Israel: cel a cărui moarte era prezisă noaptea, el îl ataca noaptea,
iar cel a cărui moarte era prezisă ziua era atacat ziua.
Dar și în această privință Iehoșua îl întrecea, pentru că și el
știa cum să planifice atacul asupra indivizilor, astfel că l-a distrus
pe Amalec, pe fiii lui, armatele în fruntea cărora se afla Amalec
și cele conduse de fiii lui. Dar chiar și în toiul luptei, Iehoșua
își trata dușmanii cu omenie și nu se purta cu ei așa cum ei s-au
purtat cu israeliții. Departe de el gândul de a-i urma exemplul lui
Amalec și de a mutila trupurile neînsuflețite ale dușmanilor. În
schimb, îi decapita pe inamici cu o sabie ascuțită, o execuție care
nu dezonora corpul celui înfrânt.
159
 Însă Iehoșua a reușit să iasă victorios din această bătălie doar
cu ajutorul lui Moșe. Acesta nu se afla pe câmpul de luptă, dar
prin rugăciunile sale și prin influența asupra poporului, bătălia a
fost câștigată. În timp ce lupta era în toi între Israel și Amalec,
Moșe se afla pe o colină unde, susținut de Aaron Levitul și de
Hur Iudeul, reprezentanții celor două triburi nobile Levi și Iuda,
îl implora pe Dumnezeu să-i ajute:
– O, Stăpân al lumii! Prin mine i-ai eliberat pe israeliți
din Egipt, prin mine ai despărțit marea și prin mine ai trimis
miracole. Trimite și acum un miracol și dă-mi victoria pentru
Israel, căci știu prea bine că, în timp ce toate celelalte neamuri
luptă doar până la a șasea oră a zilei, acest popor păcătos rămâne
în formație de luptă până la apus.
Moșe nu credea că e suficient să se roage singur lui Dumnezeu,
așa că și-a ridicat brațele spre cer ca un semnal pentru tot poporul
să-i urmeze exemplul și să se încreadă în Dumnezeu. De fiecare
dată când el își ridica brațele spre cer și poporul se ruga împreună
cu el, încrezători că Dumnezeu le va da victoria, ieșeau, într-adevăr,
victorioși. Însă de fiecare dată când Moșe lăsa brațele în jos
și poporul nu se mai ruga, slăbindu-și credința în Dumnezeu,
Amalec câștiga teren. Dar era greu pentru Moșe să-și țină mereu
brațele ridicate. Aceasta era pedeapsa de la Dumnezeu pentru
pregătirile precare făcute înaintea războiului cu Amalec. Așa
că Aaron și Hur erau obligați să-i susțină brațele și să participe
la rugăciune. În plus, pentru că nu putea sta mereu în picioare,
Moșe s-a așezat pe o piatră, refuzând un jeț confortabil, spunând:
– Cât Israel e în pericol, voi împărți și eu aceeași soartă.
La lăsarea serii, soarta bătăliei nu era încă decisă, așa că
Moșe s-a rugat lui Dumnezeu să amâne apusul soarelui, ca să
le dea israeliților șansa să ducă bătălia la sfârșit. Dumnezeu i-a
îndeplinit ruga, pentru că soarele nu a apus până ce Israel nu și-a
nimicit inamicul. Apoi Moșe l-a binecuvântat pe Iehoșua prin
cuvintele:
160
 – Într-o zi soarele va sta în loc de dragul tău, așa cum a făcut
azi de dragul meu.
Această binecuvântare a fost îndeplinită apoi la Ghibeon,
unde soarele a stat în loc pentru a-l ajuta pe Iehoșua în lupta
împotriva amoriților.
Deși Amalec nu a primit pedeapsa meritată din mâinile
lui Iehoșua, acțiunea sa împotriva lui Israel nu a fost cu totul
zadarnică. Ieșirea miraculoasă a lui Israel din Egipt și, în special,
despărțirea mării crease panică în rândul păgânilor și niciunii
dintre ei nu au îndrăznit să se apropie de Israel. Dar această teamă
a fost spulberată odată cu încercarea lui Amalec de a se lupta cu
Israel. Deși avusese parte de o înfrângere zdrobitoare, teama de
apropierea de Israel s-a risipit. Cu Amalec s-a întâmplat precum
cu acel individ nesăbuit care s-a aruncat într-o baie fierbinte. S-a
ars îngrozitor de tare, și totuși baia s-a răcit la afundarea lui în
ea. Astfel că Dumnezeu nu era mulțumit cu pedeapsa pe care
Amalec a primit-o în vremea lui Moșe, așa că a jurat pe tronul
Său și pe mâna Sa dreaptă că nu-i va uita niciodată crimele și că
atât în această lume, cât și în vremea lui Mesia îl va pedepsi și îl
va distruge de tot în lumea ce va veni. Cât timp există seminția lui
Amalec, fața Domnului este, ca și atunci, acoperită; și se va arăta
numai atunci când seminția lui Amalec va fi complet nimicită.
Dumnezeu a lăsat, la început, războiul cu Amalec în mâinile
poporului Său, așa că i-a poruncit lui Iehoșua, viitorul conducător
al poporului, să nu uite niciodată războiul împotriva lui Amalec;
iar dacă Moșe ar fi ascultat cu atenție, ar fi înțeles din această
poruncă a Domnului că Iehoșua era menit să-i conducă pe
israeliți în țara promisă. Mai târziu, când Amalec a luat parte
la distrugerea Ierusalimului, Dumnezeu Însuși a pornit la război
împotriva lui, spunând:
– Jur pe tronul Meu că nu voi lăsa niciun singur urmaș al lui
Amalec pe fața pământului! Și nimeni nu va putea spune după
aceea că această oaie sau acel berbec a aparținut unui amalecit.
161
 Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe să învețe poporul să nu
respingă un păgân care vrea să se convertească, dar să nu accepte
niciodată un amalecit ca prozelit. În baza acestei porunci a lui
Dumnezeu, David l-a ucis pe amalecitul care i-a anunțat moartea
lui Saul și Ionatan, pentru că a văzut în el doar un păgân, deși
după înfățișare părea evreu.
O parte din vina distrugerii lui Amalec o poartă tatăl lui,
Elifaz. Acesta obișnuia să-i spună lui Amalec:
– Fiul meu, știi cu adevărat cine va stăpâni această lume și
lumea ce va veni?
Amalec nu a dat atenție aluziei la viitoarea soartă a lui Israel,
iar tatăl nu a insistat asupra acestui fapt, deși ar fi fost de datoria
lui să-și instruiască fiul clar și pe de-a întregul. El ar fi trebuit
să-i spună:
– Fiul meu, Israel va stăpâni această lume și lumea ce va veni.
Sapă fântâni pentru folosința lor și construiește-le drumuri, ca să
poți fi considerat demn de a împărți cu ei lumea ce va veni.
Însă cum Amalec nu a fost suficient învățat de tatăl său, în
imoralitatea lui s-a apucat să distrugă întreaga lume. Dumnezeu,
Cel care încearcă inima și sufletul, i-a spus:
– O, nesăbuitule, te-am creat după cele 70 de popoare, dar
pentru păcatele tale vei fi primul care va ajunge în Iad.
Pentru a celebra victoria împotriva lui Amalec, Moșe a înălțat
un altar pe care Dumnezeu l-a numit „Miracolul Meu”, căci
miracolul pe care Dumnezeu l-a creat împotriva lui Amalec în
războiul cu Israel a fost, fără îndoială, un miracol al Domnului.
Cât timp israeliții trăiesc în necaz, Dumnezeu îi compătimește;
și o bucurie pentru Israel este o bucurie pentru Dumnezeu, așa
că extraordinara victorie împotriva dușmanului lui Israel era o
victorie a Domnului.

162
 Ietro

„Înfrânge un zeflemitor și cel de rând va fi pus în gardă.”

Distrugerea lui Amalec l-a adus cu picioarele pe pământ pe Ietro.
Acesta era la început de partea lui Amalec, amândoi incitându-l
pe Faraon împotriva lui Israel. Dar când a văzut că Amalec a
pierdut această lume și pe cea care va veni, s-a pocăit pentru
purtarea lui păcătoasă, spunând:
– Nu mi-a mai rămas nimic altceva de făcut decât să mă duc
la Dumnezeul lui Israel.
Deși trăia în bogăție și vază, a decis să plece în deșert, la Moșe
și la Dumnezeul lui. Sosit în tabăra lui Israel, nu putea intra,
deoarece era înconjurată de un nor pe care nimeni nu-l putea
străpunge, așa că i-a scris o scrisoare lui Moșe și a trimis-o cu o
săgeată în interiorul taberei. În scrisoare se spunea: „Te implor,
pe fiii tăi și pe Dumnezeu, să vii să te întâlnești cu mine și să mă
primești pașnic. Dacă nu vrei să faci asta de dragul meu, fă-o de
dragul soției tale; și de nu o vei face de dragul ei, fă-o de dragul
fiilor tăi.” Ietro o adusese cu el și pe fiica lui, Țipora, de care
Moșe divorțase, împreună cu cei doi fii, singurii ei copii, căci
după despărțirea de Moșe nu s-a căsătorit cu niciun alt bărbat.
La început Moșe a vrut să nu dea nicio importanță scrisorii, dar
Dumnezeu i-a spus:
– Eu, prin al cărui cuvânt a fost creată lumea, chem oamenii la
Mine și nu-i alung. I-am permis lui Ietro să se apropie de Mine și
nu l-am alungat. Așa să faci și tu: primește-l pe acest bărbat care
își caută refugiu sub aripile Șekinei, lasă-l să vină, nu-l refuza.
Prin asta Dumnezeu l-a învățat pe Moșe că trebuie să respingă
cu mâna stângă și să cheme înapoi cu mâna dreaptă.
Moșe, Aaron, Nadav și Avihu, alături de cei 70 de înțelepți
ai lui Israel, care purtau cu ei Chivotul sacru, s-au grăbit să iasă
pașnic în întâmpinarea lui Ietro. Și Moșe și-a cinstit socrul,
înclinându-se în fața lui și sărutându-l. Înainte ca Moșe să-i
povestească socrului său extraordinarele miracolele trimise de
163
Dumnezeu, precum ieșirea din Egipt, despărțirea mării, căderea
manei și celelalte, i-a oferit salutul păcii, căci pacea este măreață
și precedă chiar și glorificarea Domnului. După salutul de pace,
ca să-l aducă pe socrul lui mai aproape de credința în Dumnezeu
și ca acesta să îl descopere pe Domnul, Moșe i-a povestit
minunile pe care Domnul le făcuse pentru ei la ieșirea din Egipt,
la trecerea Mării Roșii, în timpul războiului cu Amalec. Și el a
adăugat:
– În mana pe care Dumnezeu ne-o trimite regăsim gustul
pâinii, al cărnii, al peștelui, pe scurt, al tuturor mâncărurilor ce
există. Din fântâna pe care Dumnezeu ne-o dă, scoatem o băutură
care are gust de vin, și vechi și nou, de lapte și de miere, pe scurt
de toate băuturile ce există. Vom mai primi încă șase cadouri
de la Dumnezeu: Israelul, lumea ce va veni, lumea cea nouă,
dinastia regală a lui David, instituția preoției și a leviților.
Când Ietro a auzit toate acestea, s-a hotărât să se convertească
și să creadă în unicul Dumnezeu. Și, deși simțea un junghi
în inimă aflând că toți egiptenii au pierit – căci nu trebuie să
vorbești cu dispreț despre un păgân în fața unui prozelit care
nu e evreu de zece generații –, a izbucnit totuși într-un cântec
de laudă către Dumnezeu pentru cele săvârșite pentru poporul
Său. De fapt, asta îi punea într-o lumină nefavorabilă pe Moșe
și pe cei 60 de miriade de evrei care nu i-au mulțumit Domnului
pentru eliberarea din Egipt, până nu a venit Ietro să o facă. Acesta
a spus:
– Lăudat fie Domnul care i-a eliberat pe Moșe și pe Aaron,
alături de întregul popor al lui Israel, din sclavia Faraonului, acel
mare dragon, și a egiptenilor. Cu adevărat măreț este Dumnezeu
în fața tuturor zeilor, căci dacă înainte nici măcar un singur sclav
nu a reușit să scape din Egipt, El a eliberat 60 de miriade. Nu
există niciun zeu pe care să nu-l fi slujit până la vârsta aceasta,
dar trebuie să recunosc că niciunul nu este precum Dumnezeul
lui Israel. Acest Dumnezeu nu îmi fusese necunoscut înainte, dar
acum îl cunosc mai bine, căci gloria Lui va răsuna prin toată
164
lumea, pentru că El a trimis asupra egiptenilor exact ceea ce
plănuiau ei să trimită asupra lui Israel. Au vrut să-l distrugă pe
Israel prin apă și prin apă au fost ei distruși.
Sosirea lui Ietro a fost sărbătorită cu o jertfă și un ospăț. Căci,
după ce a ars jertfa rituală nu departe de tufișul în flăcări care
nu a fost mistuit, Ietro a pregătit un ospăț pentru întreg poporul,
iar Moșe nu a considerat a fi sub demnitatea lui să servească
oaspeții la masă. Astfel a urmat exemplul lui Avraham care i-a
servit pe cei trei îngeri, deși i-au apărut deghizați în arabi idolatri.
Avraham, ca și Moșe, a căutat să urmeze căile Domnului, să-i
ofere fiecăruia după nevoile lui și să-i dea fiecăruia ceea ce îi
lipsește, fie el om drept sau un idolatru care prin păcatele sale
atrage mânia divină.
La acest ospăț, poporul s-a așezat conform triburilor de care
aparțineau. Au mâncat, au băut și s-au veselit, în timp ce Aaron
și Ietro, împreună cu rudele lor, cântau cântece de mulțumire
lui Dumnezeu și Îl preamăreau drept Creatorul și Dătătorul de
viață și de libertate. Dar ei nu uitau nici meritele lui Moșe și
îi mulțumeau acestuia, căci prin curajul lui totul s-a petrecut
cu bine. În cuvintele de recunoștință pentru Moșe, Ietro a adus
și multe elogii poporului lui Israel, dar l-a lăudat în special pe
Moșe care, în vremuri dificile și de restriște, a dovedit atât de
mult curaj întru salvarea prietenilor lui.

Instaurarea sfatului bătrânilor

Ietro, care venise la Moșe cu puțin timp înainte de revelația

de pe Muntele Sinai, a rămas cu ginerele lui mai mult de un an.
În primele luni nu a avut ocazia să-l vadă pe Moșe în rolul de
judecător, căci acesta își petrecea tot timpul, din ziua revelației
până în a zecea zi a lunii Tișrei, aproape numai în ceruri. Astfel
că Ietro nu a fost prezent la o sentință judecătorească a lui Moșe
înainte de a unsprezecea zi din Tișrei, prima zi după întoarcerea
165
acestuia din ceruri. Ietro a observat că Moșe stătea ca un rege pe
tronul său, în timp ce oamenii care își aduceau petițiile înaintea
lui stăteau în picioare. Asta l-a nemulțumit pe Ietro, așa că i-a
spus ginerelui lui:
– De ce tu ești singurul care stai jos, iar poporul stă în picioare
lângă tine de dimineață până seara?
– Pentru că oamenii vin la mine ca să întrebe de Dumnezeu.
Ei nu stau în picioare din respect pentru mine, ci întru cinstirea
Domnului a cărui judecată o vor afla. Poporul vine la mine când
nu e sigur cu privire la un caz de puritate sau impuritate, ori când
este o dispută între două părți, pe care o vor rezolvată exact după
litera legii sau în urma unei înțelegeri între părți. Când părțile
în discuție își rezolvă disputa, oamenii nu mai sunt dușmani și
pleacă de aici prieteni. În plus, eu le explic oamenilor cuvintele
Domnului și deciziile Lui.
În ziua în care Moșe și-a reluat activitatea de judecător și
Ietro a avut ocazia să-l vadă pentru prima dată în acest rol, au
venit o mulțime de petenți care, la fel ca și alți israeliți, își cereau
partea cuvenită din comoara egipteană. Metoda lui Moșe, văzută
de Ietro pentru prima oară pusă în practică, i s-a părut absurdă,
așa că i-a spus, dar cu delicatețe, nuanțându-și părerea din „este
rău” în „nu este bine”:
– Ceea ce faci tu nu este bine. Poporul vă va separa pe tine
și pe Aaron, pe cei doi fii ai lui, Nadav și Avihu, și pe cei 70
de înțelepți, de vei continua în acest fel. Dar dacă vei asculta
sfatul meu, îți va fi bine, cu condiția ca Dumnezeu să fie de
acord cu planul meu. Tu vei fi „recipientul revelațiilor divine”
și vei prezenta aceste revelații poporului de fiecare dată când
le primești, pentru ca ei să înțeleagă tălmăcirea Torei, precum
și preceptele acesteia. Îi vei învăța cum să se roage în sinagogi,
cum să-și îngrijească bolnavii, cum să-și îngroape morții, cum să
lege prietenii unii cu alții, cum să pună în aplicare dreptatea și
cum, în anumite cazuri, să nu insiste pe dreptatea aspră. În ceea
ce privește slujirea poporului ca judecător, ar trebui, conform
166
viziunii tale profetice, să alegi oameni înzestrați cu înțelepciune,
frică de Dumnezeu, modestie, dispreț pentru invidie, dragoste
de adevăr, dragoste de oameni și o bună reputație; aceștia își
vor dedica timpul soluționării petițiilor oamenilor și studiului
interpretării Torei. De va fi Domnul de acord cu planul meu,
atunci tu și Aaron, cei doi fii ai lui și cei 70 de înțelepți, alături de
întreg poporul, veți trăi în pace.
Sfatul lui Ietro i-a plăcut lui Moșe care era conștient de toate
greutățile și caznele cu care trebuia să se confrunte. Poporul
era foarte încăpățânat, fiind gata să dea 70 de monezi de argint
pentru cheltuieli de judecată, doar ca să obțină o monedă, și
oamenii făceau tot ce le stătea în putință, conform legii, ca să
prelungească disputele. Când unul dintre ei vedea că Moșe era
gata să dea o sentință împotriva sa, cerea ca procesul lui să fie
amânat, susținând că are martori și alte dovezi pe care le va
aduce la următoarea audiere. Nu erau doar porniți pe procese și
încăpățânați, ci și dușmănoși și își vărsau nervii pe Moșe. Dacă
Moșe pleca mai devreme, spuneau: „Iată, fiul lui Amram se
duce înainte la adunarea manei ca să poată lua boabele cele mai
mari.” Dacă pleca târziu, spuneau: „Iată, fiul lui Amram trece
prin mulțime ca să fie onorat.” Dacă alegea un drum separat de
mulțime, spuneau: „Iată, fiul lui Amram face totul ca să nu putem
respecta cea mai simplă dintre porunci: onorarea unui înțelept.”
Atunci Moșe a spus:
– Când am făcut așa, nu ați fost mulțumiți; și când am procedat
altfel, tot nu ați fost mulțumiți! Nu mai pot să vă țin piept singur.
Cel Etern, Domnul nostru, v-a înmulțit și, iată, astăzi sunteți
precum stelele de pe cer. Domnul, Dumnezeul părinților noștri,
să vă înmulțească de o mie de ori și să vă binecuvânteze, precum
v-a promis!
Israeliții nu erau mulțumiți cu această binecuvântare a lui
Moșe, așa că i-au spus:
– O, Moșe, învățătorul nostru, ceea ce vrem de la tine nu este o
binecuvântare, am avut parte de binecuvântări mult mai mărețe.
167
Dumnezeu i-a spus tatălui nostru Avraham: „Te voi binecuvânta
și voi face ca seminția ta să se înmulțească precum stelele cerului
și nisipul mării”, iar tu acum ne îngrădești binecuvântările.
– Sunt doar o ființă din carne și oase, a strigat Moșe, iar
puterile mi-s limitate, așa că și binecuvântarea mi-e limitată.
Vă dau binecuvântarea mea, dar binecuvântarea Domnului
este, în continuare, păstrată pentru voi, iar El vă va binecuvânta
întotdeauna și vă va înmulți precum peștii mării și nisipurile
țărmului, precum stelele de pe cer și iarba pământului.
După ce le-a dat binecuvântarea sa, le-a cerut să propună
bărbați pioși și capabili, pe care îi putea numi judecători și
conducători peste ei, spunând:
– Dacă unul dintre voi se va prezenta în fața mea pentru
această funcție de onoare, eu singur nu voi putea decide cărui trib
îi aparține și, deci, de unde a venit. Dar voi vă cunoașteți, astfel
că e mai bine ca voi să-i propuneți. Dar să nu aveți impresia că
sunt obligat să fiu de acord cu alegerea voastră, căci depinde
numai de mine dacă îi voi numi în funcție sau nu.
Poporul era foarte dornic să pună în aplicare acest plan al lui
Moșe și i-au cerut să rezolve problema cât mai repede cu putință.
Dar insistau pentru că își urmăreau interesul propriu și fiecare
dintre ei spunea:
– Moșe va numi acum în jur de 80.000 de oficiali. Dacă eu
nu voi fi unul dintre ei, fiul meu cu siguranță va fi, iar de nu
el, atunci nepotul meu; și, cu un mic cadou, va fi foarte ușor să
conving un astfel de judecător să-mi apere interesele în sala de
judecată.
Desigur că Moșe știa adevăratul lor motiv, dar nu le-a dat vreo
atenție. A ales cei mai buni bărbați din rândul poporului, deși nu
aveau nici pe departe toate calitățile pe care Ietro le considera
necesare pentru judecători și conducători ai poporului. Cu vorbă
bună, Moșe i-a invitat să-și preia funcțiile și le-a spus:
– Binecuvântați sunteți voi cei care ați fost considerați demni
de a-i conduce pe fiii lui Avraham, Ițhak și Iaakov, un popor pe
care Domnul l-a numit prietenii Lui, frații Lui, turma Lui.
168
 I-a instruit să aibă răbdare și să nu-și piardă cumpătul dacă un
proces ajunge în fața lor de mai multe ori.
– Până acum, le-a spus, ați aparținut doar propriei persoane,
dar de acum înainte aparțineți poporului; căci voi judecați
între orice om și fratele lui sau vecinul lui. De va fi să numiți
judecători, faceți asta fără preferințe. Nu spuneți „îl voi numi pe
acela pentru că e chipeș sau puternic, pentru că e semenul meu
sau pentru că e meșter la vorbă”. Astfel de judecători îi vor găsi
nevinovați pe cei păcătoși și pe cei nevinovați îi vor condamna,
nu din răutate, ci din ignoranță. Iar Dumnezeu vă va trage la
răspundere pentru numirea unor astfel de judecători, aceasta
fiind considerată o corupere a justiției, în baza unei preferințe.
Dacă se prezintă în fața voastră un bogat și un sărac, să nu
spuneți: „De ce să-l deranjez pe bogat pentru o pricină atât de
insignifiantă? Mai bine să dau verdict în favoarea lui și apoi, în
afara curții, să-i spun să dea ascultare solicitării săracului, căci el
este îndreptățit.” Pe de altă parte, dacă săracul a greșit, nu care
cumva să spuneți: „Oricum este de datoria bogatului să-l ajute pe
sărac, așa că voi decide în favoarea săracului ca acesta să poată
obține bani de la semenul său mai bogat, fără să se umilească în
fața lui.” Ba mai mult, nu spuneți: „Mă tem să dau un verdict ca
omul ăsta să nu-mi ucidă fiul, să-mi dea foc la hambar sau să-mi
distrugă recoltele”, pentru că judecata îi aparține lui Dumnezeu.
După aceste observații, Moșe i-a instruit pe noii judecători
privind procedura legală care trebuia urmată atât în cazurile
civile, cât și în cele penale, în același timp încurajând poporul
să le arate judecătorilor respectul cuvenit. Căci judecata este
foarte importantă. Pentru cel care o respinge, nu există nicio
altă alternativă; judecătorul care decide conștient este adevăratul
luptător pentru pace, întru bunăstarea lui Israel, a vieții în comun
și a tuturor ființelor vii.

169
 Răsplata lui Ietro

Deși alegerea judecătorilor s-a făcut, din partea lui Moșe,

conform poruncii divine, de fapt Ietro a fost cel la al cărui sfat
Moșe I s-a adresat lui Dumnezeu ca să-i ușureze povara și să-i
dea voie să transfere o parte din atribuțiile de conducere către
alții. Așa că Moșe nu a ascuns numele sfetnicului, ci l-a făcut
cunoscut întregului popor, consemnându-l astfel în textele sfinte,
pentru că el credea în aprecierea meritelor altora. Dumnezeu
intenționa să-l răsplătească pe Ietro pentru dragostea purtată
Torei. De aceea a permis ca Ietro să fie cel care îi atrage atenția
lui Moșe asupra planului de învestire a judecătorilor, pentru ca,
astfel, textele sfinte să cuprindă un întreg capitol dedicat planului
lui Ietro.
Aceasta nu a fost singura răsplată pentru pietatea lui Ietro
a cărui dragoste pentru Tora o depășea cu mult pe cea a altor
prozeliți. În ziua în care a sosit el în tabără, s-a întâmplat o
minune și mana s-a pogorât la ora prânzului, la ceasul sosirii
sale, în cinstea lui; mana a venit în cantități mult mai mari decât
de obicei. Oamenii nu trebuiau să depună niciun efort ca să o
adune, căci ea se pogora peste corpurile lor, așa că tot ce aveau
de făcut ca să se înfrupte din ea era să-și ducă mâna la gură. Dar
Ietro nu a rămas cu Moșe, ci s-a întors în țara natală. Bineînțeles
că Moșe a încercat să-l convingă să rămână, spunându-i:
– Să nu crezi că vom continua să călătorim cu un pas atât de
lent prin deșert, ci acum ne vom îndrepta direct spre țara promisă.
Numai pentru a-l convinge pe Ietro să rămână cu ei a folosit
Moșe cuvintele „ne vom îndrepta”, pentru ca socrul lui să creadă
că și Moșe va intra în țara promisă, căci altfel cu greu și-ar fi
permis să fie convins să se alăture călătoriei spre Palestina.
Moșe a continuat:
– Nu vreau să te induc în eroare, așa că îți spun de la început
că țara va fi împărțită doar între cele 12 triburi, iar tu nu ai niciun
drept de proprietate asupra acestui pământ, dar Dumnezeu ne-a
170
poruncit să fim buni cu prozeliții; și cu tine vom fi mai binevoi-
tori decât cu ceilalți prozeliți.
Dar Ietro nu putea fi convins de ginerele său cu niciun chip,
pentru că el considera că este de datoria lui să se întoarcă în țara
natală. Locuitorii orașului său obișnuiau să-și lase lucrurile de
valoare în grija lui, căci nu era altcineva în care să se încreadă
deplin. Dacă ar mai fi rămas în tabăra lui Moșe, oamenii ar fi
putut să creadă că a fugit cu toate comorile și s-a dus la Moșe ca
să le împartă cu el. Asta ar fi făcut de ocară atât bunul său renume,
precum și pe cel al lui Moșe. Mai mult, Ietro a acumulat multe
datorii în anul în care a stat la Moșe, căci, din cauza grindinei
pe care Dumnezeu a trimis-o în Egipt înaintea ieșirii lui Israel, o
mare foamete s-a abătut și în ținutul lui Ietro, așa că a fost obligat
să împrumute bani în sprijinul săracilor. Dacă nu s-ar fi întors
acasă, oamenii ar fi spus că a fugit ca să scape de creditori, iar
astfel de vorbe legate de un om pios ar fi reprezentat o pângărire
a Numelui Divin. Așa că Ietro i-a spus lui Moșe:
– Sunt oameni care au o țară natală, dar nicio proprietate
acolo; sunt și proprietari de case care nu au familie; dar eu am o
țară natală și am acolo o casă și familie; așa că vreau să mă întorc
în țara mea, la proprietatea și la familia mea.
Dar Moșe nu a renunțat așa de ușor și i-a spus socrului său:
– Dacă nu ne vei însoți ca o favoare pentru mine, atunci îți
voi porunci să faci asta, pentru ca israeliții să nu spună că ai fost
convertit la credința noastră doar cu scopul de a primi o parte din
țara promisă și te-ai întors în țara ta când ai aflat că prozeliții nu
au niciun drept de proprietate în Țara Sfântă. Refuzul tău de a ne
însoți va fi pentru păgâni un motiv să spună că evreii nu acceptă
prozeliți, de vreme ce nu l-au acceptat nici pe socrul regelui
lor, ci i-au permis să se întoarcă în țara lui. Refuzul tău va lovi
în gloria Domnului, căci păgânii vor sta departe de adevărata
credință. Dar de vei călători cu noi, te asigur că seminția ta va
împărți cu noi Templul, Tora și răsplata viitoare dată celor pioși.
În plus, cum poți tu, care ai văzut toate miracolele săvârșite de
171
Dumnezeu pentru noi în timpul călătoriei prin deșert, care ai fost
martor la felul în care până și egiptenii au prins drag de noi, să ne
părăsești acum? Acesta e un motiv suficient ca să rămâi alături
de noi, să fii membru în Sanhedrin17 și să-i înveți pe alții Tora.
Noi vrem să rămâi ca să ne poți deschide ochii în cazurile cele
mai dificile, pentru că tu ai fost cel care ne-a dat sfatul cel bun și
drept pentru care Dumnezeu Însuși și-a dat acordul.
– O lumânare luminează în întuneric, dar nu în prezența
soarelui și a lunii, a răspuns Ietro. La ce folos va fi lumina
lumânării mele? Așa că mai bine mă întorc în orașul meu, ca
să pot face prozeliți din rândul locuitorilor, să-i învăț preceptele
Torei și să-i conduc sub oblăduirea Șekinei.
Condus cu mare fast și onoare și primind multe cadouri de
valoare, Ietro s-a întors acasă unde și-a convertit apropiații și
compatrioții la credința în adevăratul Dumnezeu, precum a
intenționat.
Urmașii lui Ietro s-au stabilit apoi în Palestina, unde ținutul
bogat al Ierihonului le-a fost dat ca loc de sălășluire. După
cucerirea Palestinei, triburile, prin înțelegere reciprocă, au
consimțit ca bucata de pământ din Ierihon să fie atribuită tribului
pe al cărui pământ urma să fie construit Templul. Dar, când
construcția acestuia a fost amânată pe termen nedeterminat, au
fost de acord să dea această bucată de pământ fiilor lui Ietro, căci
aceștia, fiind prozeliți, nu aveau altă proprietate în Țara Sfântă.
Timp de 480 de ani au locuit urmașii lui Ietro în Ierihon, până
când, odată cu construirea Templului la Ierusalim, au renunțat la
proprietate în favoarea tribului lui Iuda, care a pretins pământul
ca o compensație pentru locul pe care s-a construit Templul.
Urmașii lui Ietro au moștenit devotamentul acestuia pentru
Tora și, ca și el, și-au dedicat viața studiului acesteia. Cât a trăit
Iehoșua, i-au slujit lui, dar când el a murit, au spus:
17
În tradiția iudaică, Sanhedrin este tribunalul rabinic format din cei 71 de
înțelepți ai comunității.
172
 – Am părăsit țara de baștină și am venit aici numai de dragul
studiului Torei, iar dacă ne-am ocupa acum timpul cu cultivarea
pământului, când vom mai studia Tora?
Așa că au renunțat la locul lor din Ierihon și s-au mutat în
ținutul sterp al lui Iaveț, în care exista un loc de studiu. Dar când
i-au întâlnit acolo pe preoți, pe leviți, și pe cei mai nobili dintre
evrei, au spus:
– Cum am putea noi, prozeliții, să pretindem că am putea să
stăm alături de aceștia?
În loc să intre în locul de învățătură, au rămas la intrare, de
unde ascultau prelegerile și astfel progresau în studiul Torei.
Au fost răsplătiți pentru pioșenie, rugăciunea lor a fost auzită
de Dumnezeu, iar faptele lor bune au ocrotit Israelul. În baza
faptelor lor pioase au fost numiți „familiile scribilor”, tiratiții,
șimeatiții și suhatiții, toate nume care exprimau pietatea și
devotamentul lor pentru Tora.
Unul dintre urmașii lui Ietro a fost Ionadab, fiul lui Rehab
care, când a aflat de la un profet că Dumnezeu va distruge
Templul, a poruncit copiilor lui, în semn de doliu, să nu bea
vin, să nu folosească ulei pentru a se mirui, să nu se tundă și
nici să nu locuiască în case. Rehabiții i-au ascultat poruncile și,
drept răsplată, Dumnezeu a făcut un legământ cu ei pentru ca
urmașii lor să fie pe veci membri ai Sanhedrinului și învățători
ai Israelului. Legământul cu rehabiții a fost mai puternic și decât
cel cu David, căci pentru seminția celui din urmă Dumnezeu a
promis să respecte legământul doar dacă urmașii acestuia vor fi
pioși, în timp ce cu rehabiții a făcut o înțelegere necondiționată.
Dumnezeu i-a răsplătit astfel pentru devotamentul lor, deși nu
aparțineau poporului evreu. Din asta se poate doar imagina cât
de mare le-ar fi fost răsplata dacă ar fi fost israeliți.

173
 Momentul potrivit

Moșe și-a trimis socrul acasă, cu puțin timp înainte de revelația

de pe Muntele Sinai, gândindu-se: „Când Dumnezeu ne-a dat un
singur precept al Torei în Egipt, și anume sărbătoarea de Pesah,
ne-a spus: «Niciun păgân nu va mânca din asta.» Cu siguranță că
lui Ietro nu-i va fi permis să fie prezent când Dumnezeu ne va da
întreaga Toră.” Moșe avea dreptate: Dumnezeu nu voia ca Ietro
să fie martor la această revelație, așa că i-a spus:
– Israel era în Egipt, obligat să muncească în sclavie, cu lut și
cărămizi, în timp ce Ietro stătea acasă în liniște și pace. Cel care
va suferi alături de comunitate va fi părtaș la bucuriile viitoare
ale acesteia, dar cel care nu suferă alături de comunitate nu se va
alătura acesteia în momentele fericite.
Nu numai că Dumnezeu avea motive întemeiate să amâne
revelarea Torei până după plecarea lui Ietro, ci, mai mult,
momentul ales de El pentru revelație era bine stabilit. Așa cum
o prozelită sau o femeie eliberată din captivitate ori o sclavă
eliberată nu se poate căsători până nu a trăit timp de trei luni
ca o evreică liberă, la fel și Dumnezeu a așteptat trei luni după
eliberarea lui Israel din captivitate și din sclavia din Egipt,
înainte de a face legământul cu Israel pe Muntele Sinai. Mai
mult, Dumnezeu s-a purtat cu mireasa Sa precum acel rege care
a mers la ceremonia de nuntă numai după ce și-a copleșit mireasa
aleasă cu nenumărate daruri. Așa și Israel a primit mai întâi mana,
fântâna și prepelițele și numai apoi i-a fost dată Tora. Moșe, căruia
Dumnezeu i-a promis când i s-a arătat prima dată că „atunci când
vei scoate poporul din Egipt, Îl vei sluji pe Dumnezeu pe acest
munte”, aștepta cu nerăbdare să se împlinească timpul promis,
spunând:
– Oare când va veni acest moment?
Iar când momentul potrivit s-a apropiat, Dumnezeu i-a spus:
– Acum este momentul potrivit să vă revelez ceva cu totul
diferit față de ce a fost.
174
 Acest nou miracol despre care vorbea Dumnezeu era vinde-
carea tuturor bolnavilor din rândul evreilor. Dumnezeu a vrut
să dea Tora evreilor imediat după ieșirea din Egipt, însă printre
ei se aflau mulți ologi, șchiopi sau surzi; astfel că Dumnezeu a
spus:
– Tora este fără de cusur, așa că nu voiesc să o dau unui popor
care are printre membrii lui câțiva ce sunt împovărați de astfel de
defecte. Nici nu vreau să aștept până ce copiii lor vor ajunge la
maturitate, căci nu vreau să mai întârzii bucuria oferită de Tora.
Din aceste motive, tot ce îi rămânea de făcut era să-i vindece
pe cei loviți de boală. De la ieșirea din Egipt și până la revelația de
pe Muntele Sinai, toți orbii din rândul israeliților și-au recăpătat
vederea, cei șchiopi s-au vindecat, pentru ca Tora să fie dată
unui popor sănătos. Dumnezeu a adus asupra acelei generații
același miracol pe care îl va aduce în lumea ce va să vină, când
„ochii orbilor se vor deschide, urechile surzilor se vor desfunda,
ologul va sări precum un cerb, iar limbile celor muți vor cânta”.
Această generație era vindecată de lipsuri, nu numai din punct de
vedere fizic, ci și spiritual, căci se afla pe trepte înalte, iar toate
meritele unui astfel de popor îl făceau să fie demn de chemarea
nobilă care i se pregătea. Nici înainte și nici după asta nu s-a mai
aflat o generație la fel de demnă pentru a primi Tora. De s-ar fi
descoperit unul lipsă, Dumnezeu nu le-ar fi dat Tora, „pentru că
El oferă înțelepciune pentru cei drepți; El este un scut pentru cei
care merg pe calea cea dreaptă”.
Mai exista încă un motiv pentru care Dumnezeu a amânat
revelarea Torei. El voise să le dea Tora imediat după ieșirea din
Egipt, dar, la începutul mersului prin deșert, era mare vrajbă
între ei. Armonia nu se instaurase nici până la prima lună nouă
a celei de-a treia luni, când au ajuns la Muntele Sinai. Astfel că
Dumnezeu a spus:
– Căile Torei sunt căi ale iubirii, iar toate drumurile ei sunt
drumuri ale păcii; Voi da Tora unui popor care trăiește în pace și
prietenie.
175
 Această decizie a Domnului, de a le da acum Tora, demon-
strează și cât de mare este influența penitenței. Au fost păcătoși
la sosirea la Muntele Sinai, continuând să-l mânie pe Dumnezeu
și să se îndoiască de omnipotența Lui. Dar la scurt timp și-
au schimbat starea de spirit. Și nici bine nu s-au schimbat, că
Dumnezeu i-a și găsit demni de a primi revelația Torei.
A treia lună a fost aleasă pentru revelație, pentru că tot ceea
ce este legat de Tora și de Israel este în număr de trei. Tora are
trei părți, Pentateuhul, Profeții și Scrierile; în mod similar, Legea
Orală este compusă din Midraș, Halaha și Hagada. Comunicarea
dintre Dumnezeu și poporul lui Israel s-a făcut prin trei mediatori,
Moșe, Aaron și Miriam. Israel este, de asemenea, împărțit în
trei categorii, preoți, leviți și laici; aceștia, la rândul lor, sunt
descendenții celor trei patriarhi, Avraham, Ițhak și Iaakov. Căci
Dumnezeu are o preferință pentru „al treilea”: al treilea fiu al lui
Adam, Seth, a fost strămoșul umanității, și tot al treilea dintre fiii
lui Noah, Șem, a fost cel care a primit rolul cel mai important.
Dintre regii evrei, al treilea, Solomon, a fost cel binecuvântat
de Dumnezeu înaintea celorlalți. Numărul trei joacă un rol
important în viața lui Moșe. Era din tribul lui Levi, care nu e
numai al treilea trib, ci are un nume format din trei litere18. El
însuși a fost al treilea fiu al familiei; propriul său nume e format
din trei litere19. La naștere a fost ascuns de mama sa timp de trei
luni, iar în a treia lună a anului, după o pregătire de trei zile, a
primit Tora pe un munte al cărui nume este format din trei litere.

Păgânii refuză Tora

Muntele pe care Dumnezeu a dat revelația poartă șase nume:

Deșertul Sin, pentru că acolo Dumnezeu și-a anunțat poruncile;
Deșertul Kadeș, căci acolo a fost sanctificat Israel; Deșertul
18
În limba ebraică, numele Levi are doar 3 litere – L, V, I.
19
În limba ebraică, numele Moșe are doar 3 litere – M, Ș, E.
176
Kadmut, pentru că Tora cea preexistentă a fost revelată acolo;
Deșertul Paran, căci Israel s-a înmulțit în număr foarte mare acolo;
Deșertul Sinai, pentru că ura lui Dumnezeu împotriva păgânilor
a început acolo, din cauza refuzului lor de a accepta Tora; și din
același motiv este numit Horeh, căci acolo a fost decretată de
Dumnezeu nimicirea păgânilor. Mânia lui Dumnezeu îndreptată
împotriva păgânilor provine din refuzul acestora de a accepta
Tora ce le era oferită. Înainte ca Dumnezeu să dea Tora lui Israel,
a oferit-o fiecărui trib și popor, pentru ca mai apoi să nu poată
nimeni spune că „dacă Cel Sfânt, binecuvântat fie El, ar fi vrut să
ne dea Tora, am fi acceptat-o”. A mers către fiii lui Esau și le-a
spus:
– Acceptați Tora?
– Ce scrie în ea? au răspuns ei.
– Să nu ucizi, le-a răspuns.
Atunci i-au replicat:
– Cumva ne vei lua binecuvântarea cu care a fost înzestrat
tatăl nostru, Esau? Căci el a fost binecuvântat cu vorbele „Îți vei
câștiga existența prin sabia ta”. Nu vrem să acceptăm Tora.
Așa că El S-a îndreptat către fiii lui Lot și le-a spus:
– Acceptați Tora?
– Ce scrie în ea? au răspuns ei.
– Să nu preacurvești, le-a răspuns.
– Prin preacurvie ne-am născut; nu vrem să acceptăm Tora.
Așa că S-a îndreptat către fiii lui Ișmael și le-a spus:
– Vreți să acceptați Tora?
– Ce scrie în ea? au răspuns ei.
– Să nu furi, le-a răspuns.
– Ne vei lua binecuvântarea cu care a fost înzestrat tatăl
nostru? Căci Dumnezeu i-a promis că „mâna lui se va abate
asupra fiecărui om”. Nu vrem să acceptăm Tora Ta.
Astfel că S-a dus la toate celelalte popoare, care au respins
Tora, spunând:
177
 – Nu putem să renunțăm la legea străbunilor noștri, nu vrem
Tora Ta, dă-o poporului Tău, Israel.
După rostirea acestor cuvinte, Domnul a venit la fiii lui Israel
și le-a spus:
– Primiți Tora?
– Ce scrie în ea? au răspuns ei.
– 613 porunci, le-a răspuns.
– Tot ceea ce a spus Domnul vom face și vom asculta, au
răspuns ei. O, Stăpân al lumii, au continuat, am acționat conform
poruncilor Tale înainte ca acestea să ne fie revelate. Iaakov a
respectat prima poruncă când le-a poruncit fiilor săi să se lepede
de zeii păgâni care se aflau printre ei. Avraham a respectat porunca
de a nu lua numele lui Dumnezeu în deșert, căci a spus: „Mi-am
îndreptat mâna către Domnul, cel mai puternic Dumnezeu.”
Iosef a respectat porunca de a-și aminti de Șabat și a-l sfinți; iar
când frații lui au venit să-l viziteze, avea totul pregătit pentru
întâmpinarea lor încă de vineri. Ițhak a pus în practică porunca
de a-și respecta tatăl și mama, când i-a dat voie lui Avraham
să-l lege de altar pentru sacrificiu. Iuda a respectat porunca
de a nu ucide când le-a spus fraților săi: „Ce bine ne aduce
dacă ne ucidem fratele și ascundem fapta?” Iosef a respectat
porunca „să nu preacurvești”, când a respins avansurile soției
lui Putifar. Ceilalți fiii ai lui Iaakov au respectat porunca „să nu
furi”, spunând: „Cum se poate să furăm din casa stăpânului tău
argint și aur?” Avraham a respectat porunca „să nu mărturisești
strâmb împotriva aproapelui tău”, căci a fost un martor cinstit și
a mărturisit în fața întregii lumi că Tu ești Dumnezeul creației.
Tot Avraham a fost cel care a respectat ultima poruncă, „să nu
râvnești la lucrurile aproapelui tău”, spunând „nu voi lua nimic,
de la un capăt de ață și până la o curea de la pantofi”.

178
 Întrecerea munților

În timp ce popoarele refuzau să primească Tora, munții se

luptau între ei pentru onoarea de a fi locul revelației.
Unul dintre ei a spus:
– Asupra mea se va pogorî Șekina și a mea va fi această
onoare.
Alt munte a răspuns:
– Asupra mea se va pogorî Șekina și a mea va fi această
onoare.
Muntele Tabor i-a spus Muntelui Hermon:
– Asupra mea se va pogorî Șekina și a mea va fi această onoare,
căci în vremuri străvechi, când în timpul lui Noah potopul s-a
abătut asupra pământului, toți munții care se aflau sub ceruri au
fost acoperiți de apă, în timp ce mie nu mi-a ajuns până în vârf,
ba chiar nici măcar până la umeri. Tot pământul era sub apă, însă
eu, cel mai înalt dintre munți, am rămas deasupra apelor, așa că
acum sunt chemat ca să primesc Șekina pe culmile mele.
Muntele Hermon i-a răspuns:
– Asupra mea se va pogorî Șekina, mie mi-a fost destinată
această onoare, pentru că atunci când Israel a vrut să treacă
Marea Roșie, eu am fost cel care i-a ajutat, așezându-mă între
cele două țărmuri ale mării, astfel încât au trecut dintr-o parte în
alta cu ajutorul meu, fără a-și uda hainele.
Muntele Carmel a tăcut și s-a așezat pe malul mării, gândindu-
se: „Dacă Șekina se va pogorî pe mare, se va așeza pe mine, iar
dacă se va pogorî pe țărm, se va așeza pe mine.”
Atunci a răsunat o voce din ceruri, care a spus:
– Șekina nu se va așeza pe acești munți care sunt atât de
trufași, căci nu este dorința Domnului ca aceasta să se așeze pe
munți înalți care se ceartă între ei și se privesc cu dispreț unul pe
celălalt. El preferă munții mai mici, și Sinai este unul dintre ei,
pentru că este cel mai mic și mai neînsemnat dintre toți. Pe el va
lăsa Dumnezeu Șekina să se pogoare.
179
 La auzul acestor vorbe, ceilalți munți i-au spus Domnului:
– Se prea poate să fii părtinitor și să nu ne răsplătești deloc
bunele intenții?
– Pentru că v-ați străduit din răsputeri întru onoarea Mea, vă
voi răsplăti. Pe Tabor voi da ajutor lui Israel în timpul Dvorei și
pe Carmel îl voi ajuta pe Ilie.
Muntele Sinai a fost preferat celorlalți nu numai pentru
modestia sa, ci și pentru că pe culmile sale nu s-a practicat
idolatria, în timp ce pe ceilalți munți, ca urmare a înălțimii
lor, s-au înălțat sanctuare păgâne. Muntele Sinai mai avea o
semnificație, căci fusese inițial parte din Muntele Moria pe care
Ițhak urma să fie sacrificat, dar Sinaiul s-a separat de acesta și s-a
așezat în deșert. Atunci Dumnezeu a spus:
– Deoarece pe acest munte a fost adus spre sacrificiu tatăl
lor, Ițhak, este locul potrivit pentru copiii lui Israel să primească
Tora.
Așa că Dumnezeu a ales acest munte pentru a sălășlui pe el
în timpul revelației, ca mai apoi, după ce Tora a fost dată lui
Israel, să se întoarcă în ceruri. În lumea ce va să vină, Sinai se va
întoarce la locul său inițial, Muntele Moria, când „muntele casei
Domnului va fi stabilit în vârful tuturor munților și se va înălța
deasupra dealurilor”.
Așa cum Sinai a fost ales ca locul revelației pentru modestia
sa, așa a fost ales și Moșe. Când Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– Du-te și scoate-l pe Israel din Egipt!
El, în marea sa modestie, i-a răspuns:
– Cine sunt eu ca să merg la Faraon și să-i scot pe copiii lui
Israel din Egipt? Sunt alții mai nobili și mai înstăriți decât mine.
– Tu ești un om mare, i-a răspuns Domnul, pe tine te-am ales
din tot Israelul. Despre tine vor spune profeții în viitor: „Am
cerut ajutorul unuia care este măreț, am preamărit pe cel ales din
rândul poporului.”
Însă Moșe, în modestia lui, s-a ținut deoparte și nu a acceptat
misiunea care i se conferea, până când Dumnezeu nu i-a spus:
180
 – De ce pregeți? De nu vor fi eliberați de tine, atunci nu vor fi
eliberați de nimeni altcineva.
La fel, când Moșe, la porunca Domnului, a înălțat Tabernacolul,
din mare modestie nu a intrat în el, până când Dumnezeu nu i-a
zis:
– De ce stai afară? Ești vrednic să fii în slujba Mea.

Tora este oferită lui Israel

În a doua zi din a treia lună, Moșe a primit veste de la

Dumnezeu să se ducă pe Muntele Sinai, căci fără să fie chemat nu
s-ar fi dus acolo. Și de această dată, ca de obicei când Dumnezeu
voia să-i vorbească lui Moșe, l-a strigat de două ori pe nume și
acesta a răspuns:
– Iată-mă!
Apoi a urmat revelația lui Dumnezeu către el. Când Moșe a
fost purtat în ceruri de un nor, mereu gata să-l ducă la Dumnezeu
și înapoi pe pământ, Dumnezeu i-a spus:
– Du-te și învață-le pe femeile lui Israel principiile iudaismului
și încearcă, cu blândețe, să le convingi să accepte Tora. Întregul
conținut al Torei să-l revelezi bărbaților, cărora le vei vorbi
despre asta folosind cuvinte solemne.
Erau câteva motive pentru care trebuia să se adreseze mai
întâi femeilor. Dumnezeu a spus:
– Când am creat lumea, i-am dat sfaturile despre fructul
interzis doar lui Adam, și nu și femeii lui, Eva, iar din cauza
acestei omisiuni ea l-a împins în păcat. Așa că este bine ca mai
întâi femeile să primească legile Mele, iar bărbații le vor asculta
sfatul.
În plus, Dumnezeu știa că femeile sunt mai riguroase în
respectarea preceptelor religioase, așa că s-a adresat întâi lor. De
asemenea, Dumnezeu se aștepta ca femeile să-și învețe copiii
preceptele Torei, așa că și-a trimis mesagerul mai întâi la ele.
181
 Cuvintele pe care Moșe trebuia să le adreseze femeilor,
bărbaților, Sanhedrinului și poporului erau următoarele:
– Voi înșivă ați văzut – căci nu din scrieri sau tradiție ori din
vorbele altora ați aflat – ce am făcut pentru voi în Egipt. Deși
egiptenii erau idolatri, ucigași și desfrânați, nu i-am pedepsit
pentru aceste păcate, ci doar pentru nedreptatea făcută vouă.
Voi sunteți cei pe care îi voi purta pe aripile vulturilor în ziua
revelației de pe Muntele Sinai și voi sunteți cei pe care îi voi
aduce la Mine când Templul va fi construit. Dacă am făcut atâtea
miracole pentru voi încă dinainte de a primi Tora și a respecta
legile, câte miracole voi face pentru voi după ce veți primi Tora
și veți respecta legile! Începutul fiecărui lucru este greu, dar de
îndată ce vă veți obișnui cu respectarea legilor, restul vi se va
părea ușor. De veți respecta acum legământul avrahamic, Șabatul
și legile împotriva idolatriei, atunci veți fi ai Mei; căci, deși totul
îmi aparține, Israel va fi comoara Mea cea mai de preț, pentru
că l-am scos din Egipt și l-am eliberat din sclavie. În privința lui
Israel, Dumnezeu este precum unul care a moștenit mai multe
pământuri, însă doar unul l-a cumpărat el însuși, iar acela, pe
care el l-a cumpărat prin efort propriu, îi este cel mai drag. Voi fi
singurul vostru conducător, căci sunteți sub tutela Mea, a Mea și
a nimănui altcuiva, atât timp cât vă țineți departe de alte neamuri.
Dacă nu veți face asta, alte neamuri vor domni peste voi. Dar
dacă Mă ascultați, veți fi o națiune nu numai liberă de orice grijă,
ci și o națiune de preoți și o națiune sfântă.
Dacă Israel nu ar fi păcătuit cu adorarea Vițelului de Aur, nu
ar fi existat în rândul lor o castă separată de preoți. Națiunea ar fi
fost în întregime una de preoți, căci numai după ce au păcătuit,
mare parte dintre ei și-au pierdut dreptul la preoție.
Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe să transmită poporului
vorbele Sale întocmai, fără a adăuga sau omite ceva din ceea
ce a spus, exact în această ordine și cu aceste cuvinte în limba
ebraică. Moșe s-a îndreptat către popor ca să le transmită mesajul,
fără a-și vedea mai întâi familia. A transmis mai întâi cuvântul
Domnului către bătrânii poporului, pentru că n-a uitat niciodată
182
de respectul cuvenit acestora. Apoi, în cuvinte simple și bine
alcătuite, l-a repetat întregului popor, inclusiv femeilor. Din
proprie voință și cu bucurie, fiecare israelit s-a declarat gata să
accepte Tora, astfel că Moșe s-a întors la Dumnezeu să-I spună
decizia lor. Cu toate că Dumnezeu, fiind omniscient, nu avea
nevoie să afle răspunsul poporului de la Moșe, respectul impune
ca cel care a fost trimis să transmită un mesaj să se întoarcă și
să-i spună celui care l-a trimis că și-a îndeplinit misiunea. Așa că
Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– Mă voi înfățișa ție într-un nor des și îți voi repeta legile pe
care ți le-am dat pe Marah, pentru ca tot ce spui tu poporului să
le pară la fel de important ca lucrurile pe care le spun Eu. Căci
nu se vor încrede doar în tine, ci și în profeții și învățații care vor
veni după tine.
Atunci Moșe s-a întors încă o dată la popor și le-a explicat
urmările nefaste pe care nerespectarea legilor le-ar avea asupra
lor. Prima dată când le-a vorbit de Tora, le-a explicat în detaliu
beneficiile acesteia, ca să-i determine să o accepte; dar acum
le-a spus și despre teribilele pedepse care s-ar abate asupra lor
dacă nu ar respecta legile. Și poporul nu și-a schimbat decizia, ci
era plin de bucurie să primească Tora. Tot ce voiau era ca Moșe
să-i transmită lui Dumnezeu dorința lor de a primi cuvintele Lui
direct de la El. Așa că i-au spus lui Moșe:
– Vrem să auzim cuvintele regelui nostru de la El Însuși.
Ei nu se mulțumeau numai cu atât, ci voiau să vadă Prezența
Divină, căci „a auzi nu e la fel cu a vedea”. Dumnezeu le-a
îndeplinit ambele dorințe și i-a poruncit lui Moșe să le spună să
se pregătească în următoarele două zile ca să primească Tora.

Israel se pregătește pentru revelație

Așa cum cineva care este primit în iudaism trebuie să se

supună celor trei ceremonii – circumcizie, botez și sacrificiu –,
183
așa și fiii lui Israel nu au primit Tora până când nu au realizat
aceste trei ritualuri. Ei fuseseră deja circumciși în Egipt. Botezul
le-a fost impus cu două zile înainte de revelația de pe Muntele
Sinai. În ziua de dinaintea revelației, Moșe a înscris într-o carte
legământul dintre Israel și Dumnezeul lor, iar în dimineața zilei
revelației, au fost oferite sacrificii pentru a întâri acest legământ.
Cum nu erau preoți în acel timp, serviciul religios a fost
îndeplinit de bătrânii comunității, care, în ciuda vârstei înaintate,
și-au îndeplinit misiunea cu o vigoare tinerească. Moșe a
construit un altar pe Muntele Sinai, precum și 12 stâlpi, unul
pentru fiecare trib, și le-a poruncit apoi să aducă tauri pentru
sacrificiu și ofranda de pace. Sângele acestor animale a fost apoi
împărțit în două jumătăți egale. Acest proces s-a desfășurat sub
supravegherea îngerului Mihael care a ghidat mâna lui Moșe
astfel încât să nu fie nici măcar o picătură în plus în vreuna dintre
jumătăți. După aceea, Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– Stropește poporul cu o jumătate din sânge pentru ca să
nu-Mi schimbe gloria pe idolii altor popoare; cu cealaltă jumătate
să stropești altarul, drept dovadă a legământului Meu de a nu-i
schimba pe nicio altă națiune.
Moșe a făcut precum i s-a spus și iată că miracolul s-a întâmplat
și sângele câtorva animale a fost suficient pentru a unge fiecare
israelit. Înainte de se face acest legământ între Dumnezeu și
Israel, Moșe a citit cu voce tare întregul text al Torei poporului,
pentru ca toți să știe exact pentru ce își asumă responsabilitatea.
Acest legământ a fost făcut a doua oară în deșertul Moab de Moșe
și a treia oară de Iehoșua după intrarea în țara promisă, pe munții
Gherizim și Ebal. Deși poporul și-a exprimat dorința fermă de a
accepta Tora, totuși, Dumnezeu ezita să le-o dea, spunând:
– Să vă dau pur și simplu Tora? Nu, aduceți-Mi garanți care să
se pună chezași că veți respecta legea și vă voi da Tora.
– O, Stăpân al lumii! Strămoșii noștri vor fi garanți, a spus
Israel.
– Strămoșii voștri Îmi sunt datori și deci nu pot fi buni garanți.
Avraham a spus „Cum voi ști asta?” și astfel s-a dovedit a fi lipsit
184
de credință. Ițhak îl iubea pe Esau pe care îl detestam, iar Iaakov
nu și-a respectat imediat jurământul dat pe drumul de întoarcere
de la Padan-Aram. Aduceți-Mi garanți buni și vă voi da Tora.
– Profeții noștri ne vor fi garanți.
– Am obiecții împotriva lor, căci „precum vulpile în deșert
au devenit profeții voștri”. Aduceți-Mi garanți buni și vă voi da
Tora.
– Îți vom da copiii noștri ca garanți.
– Bine atunci, aceștia sunt buni garanți și în baza lor vă voi
da Tora.
La aceste cuvinte, israeliții și-au adus nevestele cu nou-născuți
și soțiile însărcinate, iar Dumnezeu a făcut ca trupul femeilor
însărcinate să fie transparent precum sticla și s-a adresat copiilor
din pântece astfel:
– Iată, voi da părinților voștri Tora. Veți fi voi garanți pentru
respectarea ei de către aceștia?
– Da, au răspuns cu toții.
– Eu sunt Dumnezeul vostru, a continuat El.
– Da, au răspuns cu toții.
– Nu veți avea alți dumnezei în afara Mea!
– Nu, au răspuns cu toții.
În felul acesta, copiii din pântece au răspuns fiecărei porunci
cu „da” și fiecărei interdicții cu „nu”. Cum copiii au fost cei în
baza cărora Dumnezeu a dat poporului Său Tora, se întâmplă
ca mulți copii să piară atunci când Israel nu respectă preceptele
Torei.

Revelația de pe Muntele Sinai

Din prima zi a celei de a treia luni, în ziua în care fiii lui

Israel au ajuns la Muntele Sinai, un nor gros s-a așternut asupra
lor și toată lumea, cu excepția lui Moșe, avea interdicție să
urce pe munte, ba mai mult, nu aveau voie nici să se apropie
185
de el, căci cei care îndrăzneau să se îndrepte într-acolo riscau
să fie pedepsiți de furia divină și loviți de grindină și săgeți de
foc. Ziua revelației s-a anunțat a fi una prevestitoare încă de
dimineață, când zgomote huruitoare se auzeau de pe Muntele
Sinai. Fulgerele însoțite de bubuitul tunetelor îi umpleau pe
oameni de frică și respect pentru puterea divină. Dumnezeu
îndoia cerurile, mișca pământul și zguduia marginile lumii, astfel
încât adâncurile pământului tremurau, iar cerurile erau îngrozite.
Splendoarea Lui trecea prin cele patru porți de foc, cutremur,
furtună și grindină. Regii pământului tremurau în palatele lor
și toți s-au adunat la Balaam răufăcătorul și l-au întrebat dacă
Dumnezeu avea pregătită pentru ei aceeași soartă ca pentru
generația potopului. Dar Balaam le-a răspuns:
– O, nesăbuiților! Cel Sfânt, binecuvântat fie El, i-a promis
deja lui Noah să nu mai pedepsească niciodată lumea cu un alt
potop.
Dar regii păgânilor nu s-au liniștit și au continuat:
– Adevărat că Dumnezeu a promis să nu mai trimită niciodată
un potop asupra acestei lumi, dar poate că acum intenționează să
o distrugă prin foc.
– Nu, Dumnezeu nu va distruge lumea nici prin foc și nici
prin apă. Freamătul și neliniștea naturii sunt cauzate numai de
faptul că se pregătește să dea Tora poporului Său. Cel Etern va
da putere poporului Său.
La auzul acestora, regii au strigat:
– Fie ca El, Cel Etern, să-și binecuvânteze poporul cu pace!
Și fiecare rege, liniștit de aflarea acestor lucruri, a mers la
casa lui.
Așa cum locuitorii pământului erau înfricoșați de revelație și
credeau că a sosit sfârșitul zilelor, așa credea și pământul. Avea
impresia că urma să aibă loc învierea morților și va trebui să
dea socoteală pentru cantitatea de sânge a celor uciși, pe care a
absorbit-o, și pentru trupurile celor omorâți, pe care le-a acoperit.
Pământul nu s-a liniștit până nu a auzit primele cuvinte ale
Decalogului.
186
 Deși încă de dimineață erau semne prevestitoare pe Muntele
Sinai, Dumnezeu nu s-a arătat poporului până la prânz. Datorită
scurtimii nopților de vară și a plăcerii somnului de dimineață în
timpul verii, oamenii încă dormeau când Dumnezeu s-a pogorât
pe Muntele Sinai. Moșe s-a îndreptat spre tabără și i-a trezit cu
următoarele cuvinte:
– Sculați, căci mirele este aici și așteaptă să-și ducă mireasa
sub baldachinul de nuntă.
Moșe, în fruntea procesiunii, a adus astfel națiunea către
mirele ei, Dumnezeu, pe Sinai, el însuși urcând pe munte. I-a
spus lui Dumnezeu:
– Anunță-Ți cuvintele, copiii Tăi sunt gata să le asculte.
Aceste cuvinte ale lui Moșe au răsunat în depărtări, căci, pentru
această ocazie, vocea sa avea aceeași putere ca vocea divină pe
care o auzea ca să repete poporului cuvintele Domnului.
Israel nu acceptase chiar din proprie voință să primească Tora,
căci atunci când întregul popor, împărțit în două grupuri, bărbați
și femei, s-a apropiat de Sinai, Dumnezeu a ridicat muntele și l-a
ținut deasupra capetelor lor precum un coș, spunându-le:
– De veți accepta Tora, va fi bine, iar de nu, vă veți găsi
sfârșitul sub acest munte.
Toți au izbucnit în plâns și și-au îndreptat inimile întru
pocăință spre Dumnezeu, spunându-i:
– Tot ceea a spus Domnul vom face și vom auzi.
Nici bine nu au rostit aceste cuvinte de supunere către
Dumnezeu, că 120 de miriade de îngeri au coborât și i-au dat
fiecărui israelit o coroană și un brâu cu daruri de glorie divină, pe
care nu le-au pierdut până când nu s-au închinat Vițelului de Aur
și îngerii au venit și le-au luat înapoi. În același timp, prin aceste
coroane și brâie de glorie, o aureolă divină le împodobea fețele,
dar și acest lucru l-au pierdut ulterior prin păcatele lor. Singurul
care a păstrat-o a fost Moșe a cărui față strălucea atât de puternic,
încât și astăzi, dacă s-ar face vreo crăpătură în mormântul său,
187
lumina emanată de trupul lui ar fi atât de puternică, încât ar putea
chiar să distrugă lumea.
După ce Dumnezeu l-a înzestrat pe Israel cu aceste daruri
minunate, a vrut să continue cu anunțarea Torei, dar nu a vrut să
facă asta cât timp Moșe era cu El, pentru ca poporul să nu spună
că Moșe a fost cel care a vorbit din nor. Așa că a căutat un pretext
să scape de el și i-a spus:
– Coboară și avertizează poporul să nu insiste și să înainteze
căci de și-ar pierde viața chiar și unul dintre ei, pierderea pentru
Mine ar fi la fel de mare ca atunci când întreaga creație ar fi
distrusă. Ai grijă ca nici Nadav și nici Avihu, împreună cu întâi-
născuții, care au îndatoriri preoțești, să nu înainteze.
Dar Moșe, dorind să rămână cu Dumnezeu, a răspuns:
– I-am avertizat deja și am stabilit limite peste care nu trebuie
să treacă.
– Du-te și cheamă-l pe Aaron să vină cu tine, dar să stea în
spatele tău, în timp ce poporul să nu se miște dincolo de locul
indicat de tine, i-a spus Dumnezeu.
Nici bine nu a părăsit Moșe muntele, că Dumnezeu a revelat
Tora poporului. Aceasta a fost a șasea revelație a lui Dumnezeu
pe pământ de la crearea lumii. A zecea și ultima va avea loc în
ziua Judecății de Apoi.
Cerurile s-au deschis și Muntele Sinai, eliberat de pământ,
s-a ridicat în aer atât de sus, încât vârful îi ajungea în ceruri, în
timp ce un nor gros îl acoperea în lateral, și atingea picioarele
Tronului Divin. Însoțindu-L pe Dumnezeu, pe o parte au apărut
22.000 de îngeri purtând coroane pentru leviți, singurul trib care
a rămas credincios lui Dumnezeu, în timp ce restul triburilor
venerau Vițelul de Aur. Pe altă parte se aflau 60 de miriade și
3550 de îngeri, fiecare purtând o coroană de foc pentru fiecare
israelit. Pe a treia parte se afla un număr dublu de îngeri, iar
pe a patra parte erau nenumărați. Căci Dumnezeu nu a apărut
dintr-o singură direcție, ci din toate patru simultan, ceea ce nu
a împiedicat ca gloria Sa să umple cerul și pământul. În ciuda
188
acestor cete nenumărate de îngeri, nu era aglomerație pe Muntele
Sinai, era loc pentru toți îngerii care au apărut în cinstea fiilor lui
Israel și a Torei. Dar ei primiseră ordin să distrugă Israelul dacă
aceștia ar fi respins Tora.

Prima poruncă

Primul cuvânt al lui Dumnezeu pe Sinai a fost Anoki, „Eu

Sunt”. Nu era un cuvânt ebraic, ci unul egiptean pe care Israel l-a
auzit pentru prima dată de la Dumnezeu. Se purta cu ei precum
acel rege al cărui fiu se întorcea acasă după o lungă călătorie
peste mări și țări și căruia i se adresa în limba pe care acesta
o învățase în țările străine prin care a fost. Așa că Dumnezeu
s-a adresat poporului în limba egipteană, pentru că era limba pe
care o vorbeau. În același timp, Israel a recunoscut prin acest
cuvânt, „Anoki”, că Dumnezeu era Acela ce li se adresa. Căci
atunci când Iaakov și-a adunat copiii în jurul patului de moarte,
i-a avertizat să fie atenți la gloria Domnului și le-a împărtășit
secretele pe care Dumnezeu urma să le dezvăluie acestora odată
cu cuvântul „Anoki”.
– Prin cuvântul „Anoki”, El s-a adresat bunicului meu
Avraham, a spus Ițhak, prin cuvântul „Anoki”, El s-a adresat
tatălui meu Ițhak și prin cuvântul „Anoki” mi s-a adresat mie.
Să știți că El este și nu altul, atunci când va veni la voi și vi se
va adresa astfel.
Când prima poruncă a ieșit din gura lui Dumnezeu, tunetele și
fulgerele din gura Sa au prevestit anunțul. O torță era la dreapta
Sa și o torță era la stânga Sa și vocea Sa zbura prin aer spunând:
– Poporul Meu, poporul Meu, casa lui Israel! Eu sunt Cel
Etern, Dumnezeul vostru care v-a scos din Egipt.
Când fiii lui Israel au auzit această voce înfricoșătoare, au fugit
înapoi 12 mile, îngroziți, până când sufletul le-a ieșit și el din trup.
Văzând acestea, Tora s-a întors către Dumnezeu și a spus:
189
 – Stăpân al lumii! M-ai dat celor vii sau celor morți?
– Celor vii.
– Dar sunt toți morți.
– De dragul tău, îi voi readuce la viață.
Astfel că a lăsat să se aștearnă peste ei roua care va învia
morții în Ziua de Apoi și aceștia au revenit la viață.
Uruitul cerului și al pământului, instalat odată cu sunetul
vocii divine, i-a înspăimântat atât de tare pe fiii lui Israel, că
ei abia se puteau ține pe picioare. Astfel că Dumnezeu a trimis
fiecăruia câte doi îngeri; unul a pus mâna pe inimă, pentru ca
sufletul să nu-i părăsească trupul, iar celălalt i-a ridicat capul,
ca să poată admira minunăția Creatorului. Ei contemplau gloria
lui Dumnezeu, precum și cuvântul, de obicei invizibil, care era
emanat din viziunea divină și se îndrepta spre urechile lor, după
care au perceput cuvintele:
– Accepți Tora care are 248 de porunci, atâtea câte părți sunt
în corpul tău?
– Da, desigur, au răspuns cu toții.
Atunci cuvântul a trecut de la ureche la gură, a sărutat gura,
apoi s-a rostogolit din nou către ureche și a răsunat în ea:
– Accepți Tora care conține 365 de interdicții, atâtea câte zile
sunt într-un an?
Și atunci când au răspuns din nou pozitiv, iarăși cuvântul s-a
întors de la ureche către gură și a sărutat-o. După ce israeliții
și-au luat asupra lor poruncile și interdicțiile, Dumnezeu a
deschis cele șapte ceruri și șapte pământuri și a spus:
– Iată, acestea îmi sunt martorii că nu există altul ca Mine
în înaltul cerurilor sau pe pământ! Vedeți că sunt Singurul și că
M-am revelat vouă în splendoarea și minunăția Mea! De vă va
spune oricine, „du-te și slujește altor zei”, atunci să le spuneți:
„Cum ar putea unul care și-a întâlnit Creatorul, față în față, în
splendoarea, gloria și puterea Lui, să-L părăsească și să devină
idolatru?” Vedeți, Eu am fost Cel care v-a eliberat din robie; Eu
sunt Cel care a despărțit mările în fața voastră și v-am condus
190
spre uscat, în timp ce i-am înecat pe dușmanii voștri în adâncurile
apelor. Eu sunt Dumnezeul uscatului și al mării, al trecutului și
al viitorului, Dumnezeul acestei lumi și Cel al lumilor viitoare.
Eu sunt Dumnezeul tuturor națiunilor, dar numai de Israel este
legat Numele Meu. De Îmi îndeplinesc dorințele, Eu, Cel Etern,
sunt milostiv, blând, răbdător și plin de bunătate și adevăr; dar
de veți fi neascultători, atunci voi fi un judecător aspru. Dacă nu
ați fi acceptat Tora, nicio pedeapsă nu s-ar fi putut abate asupra
voastră de nu ați fi respectat-o; dar acum, că ați acceptat-o,
trebuie s-o respectați.
Ca să-l convingă pe Israel de caracterul atotputernic și unic
al Său, Dumnezeu a făcut natura să stea nemișcată, pentru ca
toți să poată vedea că nu este nimic altceva în afara Lui. Când
Dumnezeu a dat Tora, nicio pasăre nu a cântat, nicio vită nu a
mugit, Ofanimii20 nu au zburat, Serafimii nu au murmurat al lor
„sfânt, sfânt, sfânt”, marea nu a vuit, nicio creatură nu a scos
niciun sunet – toate ascultau în tăcere, cu răsuflarea tăiată,
cuvintele anunțate de o voce fără ecou, „Eu Sunt Domnul
Dumnezeul tău”.
Aceste cuvinte și altele, făcute cunoscute de Dumnezeu pe
Muntele Sinai, nu au fost auzite doar de Israel, ci de toți locuitorii
pământului. Vocea divină s-a împărțit în cele 70 de limbi ale
oamenilor, pentru ca toți să le poată înțelege; dar, în timp ce
Israel putea asculta vocea nevătămat, sufletele păgânilor aproape
că le-au părăsit trupurile când au auzit-o. Când vocea divină s-a
auzit, toți morții din Șeol21 au înviat și s-au îndreptat spre Sinai,
căci revelația a avut loc atât în prezența celor vii, cât și a celor
morți, mai mult, chiar și sufletele celor care nu s-au născut încă
au fost prezente. Fiecare profet, fiecare înțelept a primit pe Sinai
partea sa din revelație, care de-a lungul istoriei a fost anunțată
20
Numiți și galgalim, sunt cele patru roți ale Carului Divin. În unele tradiții
sunt considerați a fi un tip de îngeri.
21
În Biblia ebraică este denumirea unui loc în care ajung toți morții, fie ei
drepți sau păcătoși, un loc întunecat și separat de Dumnezeu.
191
de ei omenirii. Adevărat că toți au auzit aceleași cuvinte, însă
aceeași voce, corespunzând individualității fiecăruia, era modul
în care Dumnezeu li se adresa. Și, așa cum aceeași voce suna
diferit pentru fiecare, așa și viziunea divină a apărut diferit
fiecăruia. Dumnezeu i-a avertizat să nu atribuie varii forme către
varii ființe, spunând:
– Să nu credeți că, dacă m-ați văzut în diferite feluri, există
diferiți Dumnezei. Eu sunt același care vi s-a arătat la Marea
Roșie ca Dumnezeu al războiului și pe Sinai ca un învățător.

Anunțarea celorlalte porunci pe Sinai

După ce Israel a acceptat prima poruncă, Dumnezeu a zis:

– Pentru că M-ați acceptat drept conducător al vostru, acum
vă pot transmite porunci: nu îi veți recunoaște pe zeii altor
neamuri, căci ei nu aduc nimic bun celor care îi idolatrizează;
aceasta să nu faceți cât timp Eu exist. V-am dat Tora Mea ca
să vă dau suveranitate, așa că nu trebuie să-Mi provocați mânia
prin încălcarea legământului prin idolatrie. Nu veți venera idoli
morți, ci pe Acela care ucide și învie și în mâna căruia se află
tot ce e viu. Nu învățați obiceiurile altor nații, căci obiceiurile
lor sunt frivole. Eu, Cel Etern, Dumnezeul vostru, am putere
peste dorință și nu sunt condus de ea; Eu aștept până la a patra
generație ca să pedepsesc. Dar pe cei care Mă iubesc și se tem de
Mine, îi voi răsplăti până chiar și la a mia generație.
Când Moșe a auzit aceste cuvinte, conform cărora Dumnezeu
va imputa fiilor păcatele părinților doar dacă generațiile
consecutive vor fi păcătoase una după alta, s-a aruncat la pământ
și I-a mulțumit, fiindcă știa că nu s-a întâmplat niciodată în rândul
lui Israel ca trei generații consecutive să fie păcătoase.
A treia poruncă suna astfel:
– O, poporul Meu, niciunul dintre voi nu va lua numele
Domnului în deșert, căci cel ce va jura strâmb folosind numele
Domnului nu va scăpa nepedepsit în Ziua Judecății de Apoi.
192
 A jura strâmb avea consecințe nefaste nu numai pentru cel
care o făcea, ci punea în pericol întreaga lume. Căci atunci când
Dumnezeu a creat lumea, a pus asupra abisului un ciob pe care
este gravat Numele Inefabil, pentru ca abisul să nu țâșnească
și să distrugă lumea. Dar, ori de câte ori cineva jură strâmb în
numele lui Dumnezeu, literele Numelui Inefabil dispar și, cum
nu mai este nimic care să stăvilească abisul, apele năvălesc din
el ca să distrugă lumea. Cu siguranță că așa s-ar întâmpla dacă
Dumnezeu nu l-ar trimite pe îngerul Iaasriel, responsabil de cele
70 de condeie, să înscrie din nou Numele Inefabil pe ciob.
Dumnezeu a spus atunci lui Israel:
– De veți accepta Tora Mea și Îmi veți respecta legile, vă voi
da întru eternitate lucrul cel mai de preț pe care îl am.
– Și care anume este acel lucru de preț pe care vrei să ni-l dai
dacă respectăm Tora Ta? a răspuns Israel.
– Lumea ce va veni.
– Dar încă din lumea aceasta ar trebui să avem o prevestire a
acelei lumi.
– Șabatul vă va da această prevestire. Respectați Șabatul în a
șaptea zi a creației lumii, a răspuns Dumnezeu.
Căci atunci când lumea a fost creată, a șaptea zi a venit în fața
Domnului și I-a spus:
– Tot ceea ce ai creat este cu pereche, de ce nu și eu?
Dumnezeu i-a răspuns:
– Poporul lui Israel va fi perechea ta.
Dumnezeu a amintit poporului pe Sinai de această promisiune
făcută celei de a șaptea zile, când le-a dat a patra poruncă,
să respecte Șabatul. Când națiile pământului au auzit prima
poruncă, au spus:
– Nu există niciun rege căruia să nu-i placă să fie recunoscut
drept suveran, așa și Dumnezeu vrea ca poporul Său să-I jure
credință.
La a doua poruncă, au comentat:
193
 – Niciun rege nu poate suferi un alt rege lângă el, nici
Dumnezeul lui Israel.
La a treia poruncă au zis:
– Există oare vreun rege care să vrea ca supușii săi să jure
strâmb folosindu-i numele?
La a patra poruncă au spus:
– Niciunui rege nu-i displace să-i fie sărbătorită aniversarea.
Dar când popoarele au auzit a cincea poruncă, „Cinstește pe
tatăl tău și pe mama ta”, au zis:
– Conform legilor noastre, dacă un om intră în slujba unui
rege, el își reneagă părinții. Dar Dumnezeu face ca respectarea
tatălui și a mamei să fie o datorie de onoare; cu adevărat, pentru
acest lucru I se cuvine cinste!
Prin aceste cuvinte, a cincea poruncă a fost scoasă în evidență:
„Cinstește-i pe părinții tăi cărora le datorezi propria existență,
precum Mă cinstești pe Mine. Cinstește pântecele care te-a
purtat și pieptul care te-a hrănit, ajută-i pe părinții tăi, căci ei
au luat parte la crearea ta.” Căci omul datorează existența sa lui
Dumnezeu, tatălui său și mamei sale, prin aceea că primește de
la fiecare părinte cinci dintre părțile corpului său și zece de la
Dumnezeu. Oasele, venele, unghiile, creierul și albul ochilor vin
de la tată. Mama îi dă pielea, carnea, sângele, părul și pupilele.
Dumnezeu îl înzestrează cu respirație, suflet, expresie, văz,
auz, grai, atingere, simț, discernământ și înțelegere. Când un
om își cinstește părinții, Dumnezeu spune: „Este ca și cum aș
fi sălășluit printre oameni și ei M-ar fi cinstit”; iar când oamenii
nu-și respectă părinții, Dumnezeu spune: „Bine că nu sălășluiesc
printre oameni, căci M-ar fi tratat și pe Mine cu dispreț.”
Dumnezeu nu numai că a poruncit ca omul să-și iubească și
respecte părinții ca pe El Însuși, dar, în anumite aspecte, așază
cinstea datorată părinților chiar deasupra celei datorate Lui. Este
de datoria unui om să ajute săracii sau să îndeplinească anumite
ceremonii religioase, doar dacă dispune de mijloacele necesare,
dar este obligația fiecăruia să meargă și chiar să cerșească la ușile
altora, dacă altfel nu-și poate întreține părinții.
194
 A șasea poruncă spunea: „O, poporul Meu Israel, să nu ucideți
oamenii, să nu vă asociați cu criminalii și să le evitați tovărășia,
ca să nu le ia exemplul copiii voștri.” Drept pedeapsă pentru
crime, Dumnezeu va trimite un război devastator peste omenire.
În Șeol există două părți, una interioară și alta exterioară. În cea
din urmă se află toți cei care au fost uciși și au murit înainte
de vreme. Ei rămân acolo până li s-a scurs timpul predestinat.
Și, de fiecare dată când este comisă o crimă, Dumnezeu spune:
„Cine l-a ucis pe acest om și M-a forțat să-l țin în Șeolul exterior,
ca să mă facă să par nemilos pentru că l-am luat de pe pământ
înainte de vreme?” În Ziua Judecății, cei uciși vor veni în fața lui
Dumnezeu și Îl vor implora:
– O, Stăpân al lumii! Tu m-ai creat, Tu m-ai lăsat să cresc, Tu
ai fost milos cu mine când mă aflam în pântecele mamei și l-am
părăsit nevătămat. Tu, în marea Ta milostenie, ai avut grijă de
mine. O, Stăpân al tuturor lumilor! Dă-mi satisfacția de a vedea
soarta acestui netrebnic care nu a avut milă de mine.
Atunci mânia Domnului se va aprinde împotriva criminalului,
îl va arunca în Gheena22 și îl va osândi pe vecie, în timp ce victima
va avea satisfacție văzând soarta acestuia și se va bucura.
A șaptea poruncă spune: „O, poporul Meu Israel, să nu
comiteți adulter, să nu fiți nici complici, nici susținători ai
celor care comit o astfel de faptă, pentru ca apoi copiii voștri
să nu comită adulter. Să nu faceți fapte indecente cu mâinile, cu
picioarele, cu ochii sau cu urechile, căci drept pedeapsă molima
se va abate asupra lumii.”
A opta poruncă este: „Nu fi hoț, nici complice sau prieten cu
hoții, pentru ca urmașii tăi să nu devină hoți.” Drept pedeapsă
pentru jaf și hoție, foametea se va abate asupra lumii. Dumnezeu
poate ierta idolatria, însă niciodată hoția și este mereu gata să
asculte plângeri împotriva falsificatorilor și a tâlharilor.
22
Echivalat uneori Iadului, este locul unde sufletele celor păcătoși, condamnați
la pedeapsă veșnică, ajung și rămân pe vecie.
195
 A noua poruncă spune: „O, poporul Meu Israel, să nu aduceți
mărturie falsă împotriva tovarășilor voștri, căci drept pedeapsă
pentru asta norii se vor împrăștia, ca să nu fie picătură de ploaie,
iar foametea se va instala ca urmare a secetei.” Dumnezeu este în
special sever cu cei care depun mărturie falsă, pentru că falsitatea
este o trăsătură pe care Dumnezeu nu a creat-o, ci este ceva ce
doar oamenii produc.
A zecea poruncă este: „O, poporul Meu Israel, să nu
râvniți la ce au vecinii voștri, căci, ca urmare a acestui păcat,
conducătorii vor lua de la popor bunurile lui, astfel încât chiar și
cel mai bogat devine sărac și va trebui să plece în exil.” A zecea
poruncă este îndreptată împotriva unui păcat care uneori duce
la încălcarea tuturor celor Zece Porunci. Dacă un om râvnește
la nevasta vecinului și comite adulter, el încalcă prima poruncă:
„Eu Sunt Cel Etern, Dumnezeul tău”, căci el comite fapta în
întuneric și crede că nu-l vede nimeni, nici măcar Domnul ai
cărui ochi plutesc pe toată suprafața lumii și văd și bine și rău.
Cel care comite fapta încalcă și a doua poruncă: „Nu vei avea
alți Dumnezei în afara Mea..., Eu Sunt un Dumnezeu gelos” pe
care necredința Îl înfurie la culme, fie ea către Dumnezeu sau
între oameni. El încalcă și a treia poruncă: „Nu vei lua numele
Domnului în deșert”, pentru că el se jură că nu a comis adulter,
însă a făcut-o. El este cauza nerespectării Șabatului, a cărui
consacrare Dumnezeu o instaurează în a patra poruncă, pentru că
în urma relației lui adultere se nasc urmași ce pot avea îndatoriri
preoțești în Templu, de Șabat, ceea ce nu au dreptul să facă, fiind
bastarzi. A cincea poruncă va fi încălcată de copiii celui care a
comis adulter, care vor cinsti ca tată un străin și nici măcar nu-și
vor cunoaște tatăl biologic. El încalcă a șasea poruncă: „Să nu
ucizi”, dacă este prins de soț, căci, de fiecare dată când un bărbat
merge la o femeie străină, el este conștient că fapta lui poate
cauza moartea lui sau a vecinului. Încălcarea celei de-a șaptea
porunci: „Să nu comiți adulter” este rezultatul direct al unei
dorințe interzise. A opta poruncă: „Să nu furi” este încălcată de
196
cel care comite adulter pentru că acesta fură fântâna de fericire a
altuia. A noua poruncă: „Să nu depui mărturie mincinoasă” este
încălcată de femeia adulteră care pretinde că fructul relației ei
interzise este copilul soțului ei. În acest fel, încălcarea celei de-a
zecea porunci aduce cu sine nu numai toate celelalte păcate, dar
are și consecința nefastă că soțul înșelat își lasă spre moștenire
toate proprietățile unuia care nici măcar nu este copilul lui, astfel
că adulterul îi ia toate proprietățile și soția.

Caracterul unitar al Celor Zece Porunci

Cele Zece Porunci sunt legate strâns una de cealaltă, într-atât

încât încălcarea uneia aduce după sine încălcarea alteia. Dar
o legătură puternică este în mod special între primele cinci
porunci, care sunt înscrise pe o tablă, și ultimele cinci, înscrise
pe cealaltă tablă. Prima poruncă: „Eu Sunt Domnul, Dumnezeul
tău” corespunde cu a șasea: „Să nu ucizi”, căci criminalul
ucide imaginea lui Dumnezeu. A doua: „Să nu ai alți dumnezei
în afara Mea” corespunde cu a șaptea: „Să nu comiți adulter”,
căci infidelitatea conjugală este la fel de gravă precum păcatul
idolatriei, care reprezintă infidelitate față de Dumnezeu. A treia
poruncă: „Să nu iei numele Domnului în deșert” corespunde cu a
opta: „Să nu furi” căci hoția duce la mărturie falsă. A patra poruncă:
„Adu-ți aminte de ziua de Șabat, ca s-o sfințești” corespunde cu a
noua: „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”, căci
cel ce depune mărturie mincinoasă împotriva aproapelui comite
un păcat la fel de grav precum mărturisirea strâmbă împotriva
lui Dumnezeu, spunând că El nu a creat lumea în șase zile și nu
s-a odihnit în a șaptea, Șabatul. A cincea poruncă: „Cinstește-i pe
tatăl tău și pe mama ta” corespunde cu a zecea: „Să nu râvnești la
nevasta aproapelui tău”, căci cel care se lasă pradă acestei plăceri
va aduce pe lume copii ce nu-l vor cinsti pe tatăl cel adevărat, ci
vor considera un străin ca fiind tatăl lor.
197
 Cele Zece Porunci, pe care Dumnezeu le-a revelat mai întâi pe
Muntele Sinai, corespund, prin caracterul lor, celor zece cuvinte
pe care El le-a folosit la crearea lumii. Prima poruncă: „Eu
Sunt Domnul, Dumnezeul tău” corespunde primului cuvânt al
creației: „Să fie lumină”, căci Dumnezeu este lumina veșnică. A
doua poruncă: „Să nu ai alți dumnezei în afara Mea” corespunde
celui de-al doilea cuvânt: „Să fie un firmament în mijlocul apelor,
care să despartă apele”, căci Dumnezeu a zis: „Alegeți între
Mine și idoli; între Mine, fântâna apelor curgătoare, și idolii,
apele stătătoare”. A treia poruncă: „Să nu iei numele Domnului
în deșert” corespunde cuvântului: „Fie ca apele să se adune
împreună”, pentru că așa cum este puțin probabil să poți aduna
apă cu un ulcior crăpat, așa și unui om care și-a dobândit averile
prin mărturie falsă îi este greu să le păstreze. A patra poruncă:
„Adu-ți aminte de ziua de Șabat, ca s-o sfințești” corespunde
cuvântului: „Fie ca pământul să înverzească”, fiindcă cel care
respectă cu adevărat Șabatul va fi răsplătit de Dumnezeu fără
niciun efort, așa cum pământul produce iarbă care nu trebuie
sădită. Căci la crearea omului, intenția lui Dumnezeu a fost ca
el să fie liber de păcat, nemuritor și capabil să supraviețuiască
ușor din roadele pământului. A cincea poruncă: „Cinstește-i pe
tatăl tău și pe mama ta” corespunde cuvântului: „Să fie lumină pe
firmamentul cerului”, căci Dumnezeu i-a spus omului: „Ți-am dat
două lumini, tatăl și mama ta, ai grijă de ele”. A șasea poruncă:
„Să nu ucizi” corespunde cuvântului: „Fie ca apele să se umple
de creaturi vii”, pentru că Dumnezeu a zis: „Să nu fii ca peștii,
în rândul cărora cei mari îi înghit pe cei mici”. A șaptea poruncă:
„Să nu comiți adulter” corespunde cuvântului: „Fie ca pământul
să fie populat de creaturi vii, fiecare după felul ei”, pentru că
Dumnezeu a spus: „Voi alege pentru tine o soață cu care vei
trăi”. A opta poruncă: „Să nu furi” corespunde cuvântului: „Iată,
ți-am dat toate semințele purtătoare de rod”, căci nimeni, a
spus Dumnezeu, nu se va atinge de ceea ce aparține aproapelui
său, ci numai de ceea ce crește liber, precum iarba, și care este
198
proprietatea tuturor. A noua poruncă: „Să nu mărturisești strâmb
împotriva aproapelui tău” corespunde cuvântului: „Să creăm
omul după chipul și asemănarea Noastră”. Tu, precum aproapele
tău, ești creat după chipul și asemănarea Mea, așa că să nu
mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău. A zecea poruncă:
„Să nu râvnești la nevasta aproapelui tău” corespunde celui de al
zecelea cuvânt al creației: „Nu este bine ca omul să fie singur”,
căci Dumnezeu a zis: „Ți-am creat o soață și niciunul dintre voi
nu trebuie să râvnească la nevasta aproapelui său”.

Moșe este ales ca mijlocitor

După ce fiii lui Israel au auzit Cele Zece Porunci, au presupus

că Dumnezeu le va revela, cu această ocazie, și restul Torei.
Dar viziunea cea teribilă de pe Muntele Sinai, unde au auzit
ce e vizibil și au văzut ce e audibil – privilegiul acordat lor
a fost atât de mare, încât până și sclavele aflate printre ei au
văzut mai mult decât oricare dintre marii profeți care au urmat
–, i-a epuizat într-atât, că ar fi pierit cu siguranță dacă ar fi auzit
încă un alt cuvânt al lui Dumnezeu. Așa că s-au dus la Moșe și
l-au implorat să le fie mijlocitor între ei și Dumnezeu. Domnul a
considerat că dorința lor era justă, așa că nu numai că l-a numit
pe Moșe ca mijlocitor al Lui, ci a stabilit ca în vremurile ce vor
veni să trimită profeți la Israel ca mesageri ai cuvintelor Sale.
Întorcându-se către Moșe, Dumnezeu a zis:
– Tot ceea ce au rostit e bun. De-ar fi cu putință, chiar acum
l-aș alunga pe Îngerul Morții, însă mortalitatea umanității am
stabilit-o deja, așa că trebuie să rămână în vigoare. Du-te și
spune-le: „Întoarceți-vă la corturile voastre”, dar tu rămâi cu
Mine.
Prin aceste cuvinte, Dumnezeu a dat de înțeles poporului că
pot avea din nou relații conjugale, de la care s-au abținut în cele
trei zile, în timp ce Moșe trebuie să se abțină pentru totdeauna
199
de la orice plăcere lumească. În marea lui înțelepciune, Moșe
știa cum, folosind doar câteva cuvinte, să potolească marele
entuziasm al miriadelor de oameni, spunându-le:
– Dumnezeu v-a dat Tora și a făcut minuni pentru voi ca să
vă deosebească, prin asta și prin respectarea preceptelor legilor
impuse vouă, de toate celelalte neamuri de pe pământ. Țineți
seama că, dacă până acum erați neștiutori și neștiința voastră
v-a servit drept scuză, acum știți deja ce să faceți și ce să nu
faceți. Până acum nu ați știut că cei drepți vor fi răsplătiți, iar cei
păcătoși vor fi pedepsiți în lumea ce va să vie, dar acum știți. Atât
timp cât veți avea rușine, nu veți comite ușor păcate.
După acestea, poporul s-a depărtat la 12 mile de Muntele
Sinai, pe când Moșe s-a dus și mai aproape de Domnul.
În imediata apropiere a lui Dumnezeu se află sufletele celor
pioși, ceva mai departe, Milostenia și Dreptatea, și aproape de
acestea din urmă era locul în care i s-a dat voie lui Moșe să stea.
Datorită apropierii sale de Dumnezeu, viziunea profetică a lui
Moșe era clară și precisă, în contrast cu cea a altor profeți care
vedeau nedeslușit. Mai mult, el se distinge de ceilalți profeți și
prin faptul că era conștient în momentul viziunilor, în timp ce
alții erau inconștienți în momentele profetice. O a treia distincție,
pe care o avea Moșe și pe care o împărtășea cu Aaron și Samuel,
era aceea că Dumnezeu i s-a revelat într-o coloană de nor.
În ciuda acestor mari semne de cinste acordate lui Moșe,
poporul simțea totuși diferența dintre primele două porunci pe
care le-au auzit direct de la Dumnezeu și restul pe care le-au aflat
prin intermediul lui Moșe. Când au auzit cuvintele „Eu Sunt Cel
Etern, Domnul tău” înțelegerea Torei s-a împământenit adânc în
inimile lor, astfel că nu au uitat niciodată ce au învățat atunci.
Însă au uitat unele dintre cele învățate de la Moșe, căci așa cum
omul este o ființă din carne și oase, efemeră, și învățăturile sale
sunt efemere. Așa că au venit la Moșe și i-au spus:
– O, de s-ar revela El încă o dată! O, de ne-ar săruta măcar o
dată cu sărutările gurii Lui pentru ca înțelegerea Torei să rămână
neștirbită în inimile noastre cum a fost înainte!
200
 – Nu mai este posibil acum, a răspuns Moșe, dar se va întâmpla
în lumea ce va să vină, când El Își va sădi legea în interiorul lor
și o va scrie în inimile lor.
Israel mai avea un alt motiv de regret pentru că aleseseră un
mijlocitor între ei și Dumnezeu. Când au auzit a doua poruncă:
„Să nu ai alți dumnezei în afara Mea”, înclinația spre rău a fost
smulsă din inimile lor. Dar de îndată ce au cerut ca Moșe să
mijlocească pentru ei, înclinația spre rău s-a întors în ei. Degeaba
l-au implorat pe Moșe să refacă vechea comunicare directă dintre
ei și Dumnezeu, pentru ca inclinația spre rău să le fie luată.
– Nu mai este posibil acum, a răspuns Moșe, dar în lumea ce
va să vină El vă „va lua din trup inima împietrită”.
Deși fiii lui Israel auziseră doar primele două porunci direct
de la Dumnezeu, revelația divină a avut totuși o influență enormă
asupra acestei generații. Niciodată, de-a lungul vieții lor, nu s-a
auzit de vreo dizabilitate fizică în rândul lor, niciun soi de parazit
nu a reușit să le infesteze corpurile, iar după moarte trupurile
le-au rămas neatinse de viermi și insecte.

Moșe și îngerii trudesc pentru Tora

Ziua în care Dumnezeu S-a arătat pe Muntele Sinai a fost de

două ori mai lungă decât o zi obișnuită. Căci în acea zi soarele nu
a apus, un miracol care s-a repetat de patru ori pentru Moșe. Când
această zi lungă a ajuns la final, Moșe a urcat pe muntele sfânt,
unde a rămas o săptămână ca să se lepede de toată impuritatea
muritoare și să se poată îndrepta către Dumnezeu în ceruri.
La finalul pregătirii sale, Dumnezeu l-a chemat la El. Atunci a
apărut un nor și s-a oprit în fața lui, dar el nu știa dacă să se
așeze pe el sau pur și simplu să se agațe strâns de acesta. Deodată
gura norului s-a deschis larg și el a intrat înăuntru, mergând pe
firmament precum se plimbă un om pe pământ. Atunci l-a întâlnit
pe Kemuel, portarul, îngerul care are în subordinea sa 12.000 de
201
îngeri ai distrugerii, care sunt staționați la porțile firmamentului.
Acesta i-a vorbit aspru lui Moșe:
– Ce faci tu aici, fiu al lui Amram, în acest loc ce aparține
îngerilor focului?
– Nu am venit aici din proprie inițiativă, ci cu permisiunea
Celui Sfânt, ca să primesc Tora și s-o duc jos, către Israel.
Cum Kemuel nu voia să-l lase să treacă, Moșe l-a lovit și l-a
nimicit, după care și-a văzut de drum până când a apărut îngerul
Hadarniel. Acesta este cu 60 de miriade de parasangi mai înalt
decât ceilalți și, cu fiecare cuvânt ce îi iese din gură, sunt eliberate
12.000 de fulgere de foc. Când l-a văzut pe Moșe, a urlat:
– Ce faci tu aici, fiu al lui Amram, în acest loc al Celui Sfânt
și Preamărit?
Când Moșe i-a auzit vocea, s-a înspăimântat, ochii i-au vărsat
lacrimi și era cât pe ce să cadă de pe nor. Dar imediat mila
Domnului pentru Moșe a fost trezită și El i-a spus lui Hadarniel:
– Voi, îngerii, ați fost certăreți din ziua în care v-am creat. La
început, când am vrut să-l creez pe Adam, v-ați plâns spunându-
Mi: „Ce este omul ca să merite atenția Ta?”, iar mânia Mea s-a
aprins împotriva voastră și am ars zeci de îngeri cu degetul Meu
cel mic. Acum, din nou, căutați pricină de vrajbă cu cel credincios
din poporul Meu, căruia i-am poruncit să vină aici să primească
Tora și s-o transmită jos copiilor Mei, Israel, deși știi că dacă
Israel n-ar fi primit Tora, nu ai mai fi avut voie să viețuiești în rai.
Când Hadarniel a auzit aceste cuvinte, s-a grăbit să-i spună
Domnului:
– O, Stăpân al lumii! Este clar pentru Tine că nu am știut
că el a venit aici cu permisiunea Ta, dar acum, că știu, voi fi
mesagerul lui și voi merge înaintea lui precum un elev înaintea
învățătorului.
Și Hadarniel a alergat spășit în fața lui Moșe, precum un
elev înaintea învățătorului său, până când a ajuns la focul lui
Sandalfon. Aici i-a spus lui Moșe:
202
 – Du-te, întoarce-te, căci eu nu pot sta în acest loc pentru că
voi fi pârjolit de flacăra lui Sandalfon.
Acest înger se înalță peste ceilalți într-atât, încât ar fi nevoie
de 500 de ani pentru a-l străbate. El stă în spatele Tronului Divin
și împletește ghirlande pentru Domnul. Sandalfon nu cunoaște
locul în care Domnul este prezent mereu ca să-I poată pune
coroana pe creștet, dar vrăjește coroana, astfel că ea se ridică
de bunăvoie până se așază pe capul Domnului. De îndată ce
Sandalfon îi poruncește coroanei să se ridice, oștirile îngerești se
cutremură și se înspăimântă, animalele cerești izbucnesc în ode
de mulțumire, Serafimii urlă precum leii și spun:
– Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul cetelor îngerești, întreg
pământul este plin de gloria Sa.
Când coroana ajunge la Tronul Gloriei, roțile Tronului sunt
imediat puse în mișcare, baza scăunelului pentru picior se
cutremură și toate cerurile sunt cuprinse de spaimă și groază.
Când coroana a trecut deja de Tronul Gloriei ca să se așeze la
locul ei, toate oștirile cerești deschid gurile spunând:
– Lăudată fie gloria Celui Etern.
Iar când coroana a ajuns la destinație, toate animalele sfinte,
Serafimii, roțile Tronului și cetele îngerești, Heruvimii și
Hașmalimii23 rostesc într-o singură voce:
– Cel Etern este Rege, Cel Etern a fost Rege și Cel Etern va
fi Rege pe vecie!
Când Moșe l-a privit pe Sandalfon, s-a înspăimântat și, în
spaima sa, a fost cât pe ce să cadă de pe nor. În lacrimi l-a implorat
pe Dumnezeu să aibă milă de el și i s-a răspuns. În marea Sa
dragoste pentru Israel, El Însuși a coborât de pe Tronul Gloriei
Sale și a stat în fața lui Moșe, până când a trecut de flăcările lui
Sandalfon.
După ce Moșe a trecut de Sandalfon, a străbătut Righion, râul
de foc, ai cărui cărbuni ard îngerii care se scaldă în ei în fiecare
dimineață, sunt arși și apoi renăscuți. Acest râu cu cărbuni de
23
În tradiția iudaică, sunt entități cerești.
203
foc izvorăște de sub Tronului Gloriei, din transpirația Creaturilor
sfinte care transpiră foc de frică de Dumnezeu. Dar Dumnezeu
l-a trecut pe Moșe dincolo de Righion nevătămat.
În drumul său, Moșe l-a întâlnit pe îngerul Galizur, cunoscut
și ca Raziel. El este cel care revelează învățăturile Creatorului
său și face cunoscut lumii ceea ce este stabilit de Dumnezeu.
Căci el stă în spatele cortinelor ce acoperă Tronul lui Dumnezeu
și vede și aude tot. Ilie, pe muntele Horev, aude ceea ce Raziel
transmite lumii și răspândește cunoașterea lui. Acest înger are și
alte îndatoriri în cer. El stă în fața Tronului cu aripile desfăcute
și astfel oprește ca respirația Creaturilor să ajungă mai departe,
căldura acesteia putând să pârjolească toți îngerii. Mai mult, el
pune cărbunii din Righion într-un coș pentru jar, pe care îl poartă
în fața regilor, nobililor și prinților și datorită căruia fețele lor
capătă o aură ce inspiră teamă în inimile semenilor lor. Când
Moșe l-a văzut, s-a cutremurat, însă Dumnezeu l-a condus pe
lângă el nevătămat. Apoi a ajuns la o ceată de Îngeri ai Terorii,
care înconjoară Tronul Gloriei și sunt cei mai puternici și mai
falnici dintre îngeri. Aceștia voiau să-l pârjolească pe Moșe cu
respirația lor de foc, dar Dumnezeu și-a desfășurat strălucirea
splendorii Sale peste Moșe și i-a spus:
– Ține-te bine de Tronul Gloriei Mele și răspunde-le.
Căci de îndată ce îngerii au realizat prezența lui Moșe în cer,
i-au spus lui Dumnezeu:
– Ce face aici cel care e născut din femeie?
Și răspunsul lui Dumnezeu a fost:
– A venit să primească Tora.
– O, Stăpâne, mulțumește-Te cu ființele cerești, lasă-le pe ele
să primească Tora, ce treabă ai Tu cu locuitorii pământului? au
replicat îngerii.
La acestea, Moșe le-a răspuns:
– Este scris în Tora: „Eu Sunt Cel Etern, Domnul tău, care
te-a scos din Egipt și te-a eliberat din sclavie.” Ați fost voi,
poate, sclavi în Egipt și apoi eliberați, de aveți nevoie de Tora?
204
Mai mult, este scris în Tora și că „Nu vei avea alți dumnezei”. Se
află oare printre voi idolatri, de aveți nevoie de Tora? Este scris:
„Nu vei lua numele Celui Etern, Dumnezeul tău, în deșert.”
Au loc, poate, între voi afaceri de aveți nevoie de Tora ca să vă
învețe formula corectă de invocare? Este scris: „Adu-ți aminte să
sfințești Șabatul.” Este oare vreun fel de slujbă în rândul vostru,
de aveți nevoie de Tora? Este scris: „Cinstește-i pe tatăl tău și pe
mama ta.” Aveți voi părinți, de aveți nevoie de Tora? Este scris:
„Să nu ucizi.” Se află printre voi ucigași, de aveți nevoie de Tora?
Este scris: „Să nu comiți adulter.” Se află oare printre voi femei,
de aveți nevoie de Tora? Este scris: „Să nu furi.” Sunt oare bani
în ceruri, de aveți nevoie de Tora? Este scris: „Să nu juri strâmb
împotriva aproapelui tău.” Este, poate, printre voi vreunul care a
jurat strâmb, de aveți nevoie de Tora? Este scris: „Să nu râvnești
la casa aproapelui tău.” Sunt, poate, case, câmpuri sau vii aici, de
aveți nevoie de Tora?
Ca urmare a acestor spuse, îngerii au renunțat la opoziția de a
se da Tora Israelului, au recunoscut că Dumnezeu avea dreptate
să o reveleze omenirii și au spus:
– Cel Etern, Domnul nostru, cât de minunat este numele Tău
pe întreg pământul! El este Cel care și-a așezat gloria peste ceruri.
Moșe a rămas 40 de zile în ceruri ca să învețe Tora de la
Dumnezeu. Dar când a coborât și a văzut în drumul său oștirile
de îngeri ai terorii, îngeri ai spaimei, îngeri care tremură și îngeri
ai ororii, atunci, cuprins de frică, a uitat tot ce a învățat. Din
această cauză, Dumnezeu l-a chemat pe îngerul Yefefiya, prințul
Torei, care i-a înmânat lui Moșe Tora „aranjată întru-totul și
sigură”. Toți ceilalți îngeri au fost și ei prietenii lui și fiecare
dintre ei i-a revelat acestuia un leac, precum și secretul Numelor
Divine, așa cum sunt ele cuprinse în Tora și cum sunt folosite.
Până și Îngerul Morții i-a dat un leac împotriva morții. Îngerii,
prin Yefefiya, prințul Torei, și prin Metatron, prințul Prezenței,
l-au învățat pe Moșe utilizările Numelor Divine, pe care el le-a
transmis marelui preot Eleazar, care le-a dat mai departe fiului
său Fineas, cunoscut și ca Ilie.
205
 Moșe primește Tora

Când Moșe a ajuns în Rai, l-a găsit pe Dumnezeu ocupat cu

împodobirea literelor cu care era scrisă Tora cu mici decorațiuni
în formă de coroană și a privit fără o vorbă. Atunci Dumnezeu
i-a spus:
– La tine acasă, oamenii nu cunosc salutul păcii?
– Se cade ca un slujitor să se adreseze Stăpânului său? a
răspuns Moșe.
– Puteai măcar să Îmi urezi succes în lucrarea Mea.
– Fie ca puterea Domnului meu să fie măreață precum ai spus,
a zis Moșe.
Apoi a întrebat care este semnificația coroanelor de deasupra
literelor și i s-a răspuns:
– De acum înainte va trăi un om pe nume Akiva, fiu al lui
Iosef, care se va ocupa cu interpretarea fiecărui punct al acestor
cuvinte din care va rezulta o multitudine de Halahot.
– Arată-mi-l pe acest om, i-a spus Moșe lui Dumnezeu.
– Coboară optsprezece niveluri.
Moșe s-a dus unde i-a fost poruncit și acolo putea auzi discuțiile
învățatului care stătea cu discipolii săi în al optsprezecelea nivel,
dar nu le înțelegea, ceea ce l-a întristat profund. Dar chiar atunci
i-a auzit pe discipoli întrebându-l pe învățat în legătură cu un
anumit subiect:
– De unde știi asta?
– Este o lege dată lui Moșe pe Muntele Sinai, a răspuns el.
Auzind acestea, Moșe nu a fost mulțumit, s-a întors la
Dumnezeu și I-a spus:
– Ai pe cineva ca Akiva și totuși Tu dai Tora Israelului prin
mine!
– Stai liniștit, așa am decis, i-a răspuns Dumnezeu.
– O, Stăpân al lumii! Mi-ai permis să văd învățătura acestui
om, dă-mi voie să văd și răsplata care i se va cuveni.
– Întoarce-te și vezi.
206
 Moșe a văzut cum îl vindeau pe martirul Akiva la piața de
sclavi și i-a spus lui Dumnezeu:
– Aceasta să fie răsplata pentru atâta erudiție?
– Taci, așa am decis Eu.
Moșe a văzut apoi cum Dumnezeu a scris cuvântul „răbdător”
în Tora și a întrebat:
– Asta înseamnă că ai răbdare cu cei pioși?
– Nu. Și cu păcătoșii sunt răbdător, a spus Dumnezeu.
– Cum?! a exclamat Moșe. Lasă-i pe păcătoși să piară!
Dumnezeu n-a mai spus nimic, însă când Moșe L-a implorat
să fie milostiv, rugându-L să ierte păcatele poporului lui Israel,
Dumnezeu i-a răspuns:
– Chiar tu M-ai sfătuit să nu fiu răbdător cu păcătoșii și să-i
distrug.
– Da, dar ai declarat că ești răbdător și cu păcătoșii, așa că fie
ca acum răbdarea Domnului să fie într-atât de măreață precum
ai grăit.
Cele 40 de zile pe care Moșe le-a petrecut în Rai au fost
dedicate strict studiului Torei. A învățat atât tradiția scrisă, cât
și pe cea orală, ba chiar și doctrinele pe care un înțelept le va
propovădui într-o zi i-au fost revelate. I-a plăcut în mod special
să audă învățăturile rabinului Eliezer, care era dintre Tanaim, și a
aflat cu bucurie că acest mare învățat va fi unul dintre urmașii lui.
Studiul lui Moșe era bine planificat pentru cele 40 de zile:
ziua Dumnezeu îl învăța tradiția scrisă, iar noaptea, pe cea
orală. Așa a putut să distingă între zi și noapte, căci în Rai
„noaptea luminează precum ziua”. Erau și alte semne prin care
putea diferenția între noapte și zi; căci dacă îi auzea pe îngeri
aducându-i laude lui Dumnezeu cu „sfânt, sfânt, sfânt este
Domnul oștirilor”, atunci știa că este zi; dar dacă îi aduceau laude
cu „Binecuvântat fie Domnul căruia I se cuvine binecuvântare”,
știa că este noapte. Mai mult, dacă vedea soarele că apare în
fața Domnului și coboară la picioarele Lui, atunci era noapte,
iar dacă luna și stelele coborau la picioarele Lui, știa că este zi.
207
Putea ști de e zi sau noapte și după ocupația îngerilor, căci ziua ei
pregăteau mana pentru Israel, iar noaptea o trimiteau pe pământ.
Rugăciunile auzite în Rai erau un alt semn prin care putea afla
timpul, căci dacă se recita Șema înainte de rugăciune, atunci era
zi, dar dacă se recita Șema după rugăciune, atunci era noapte.
În timpul șederii lui, Dumnezeu i-a arătat toate cele șapte
ceruri, Templul ceresc și cele patru culori pe care trebuie să le
folosească la construirea Tabernacolului. Lui Moșe i-a fost greu
să rețină culoarea, așa că Dumnezeu i-a spus:
– Întoarce-te la dreapta.
Și, când s-a întors, a văzut o ceată de îngeri în haine de
culoarea mării; și Domnul i-a zis:
– Acesta este violet.
Apoi i-a poruncit lui Moșe să se întoarcă la stânga, unde a
văzut o ceată de îngeri în haine roșii:
– Acesta este purpuriul regal.
Moșe s-a uitat apoi în spate și a văzut îngeri purtând haine de
o culoare ce nu era nici purpuriu, nici violet:
– Această culoare se numește stacojiu.
Moșe s-a uitat apoi în față și a văzut îngeri purtând haine albe:
– Aceasta este culoarea inului tors.
Deși Moșe era devotat zi și noapte studiului Torei, nu reținea
nimic, căci nici bine nu învăța ceva de la Dumnezeu, că și uita.
Așa că Moșe i-a spus lui Dumnezeu:
– O, Stăpân al lumii! Patruzeci de zile m-am devotat studiului
Torei, dar fără niciun rezultat.
Astfel că Dumnezeu i-a dat lui Moșe Tora și acum el putea să
coboare la Israel, căci își amintea tot ceea ce învățase. Nici bine
nu a coborât Moșe din Rai cu Tora, că Satan s-a înfățișat înaintea
Domnului, spunând:
– Unde este, de fapt, locul în care este ținută Tora?
Satan nu știa nimic de revelația de pe Muntele Sinai, pentru
că Dumnezeu l-a trimis intenționat în altă parte, ca să nu poată
apărea în fața Lui, acuzând:
208
 – Vei da Tora unor oameni care peste 40 de zile se vor închina
Vițelului de Aur?
Ca răspuns la întrebarea lui Satan, Dumnezeu a zis:
– Am dat Tora Pământului.
Atunci Satan a întrebat Pământul:
– Unde este Tora?
– Dumnezeu știe de soarta ei. El cunoaște locul în care se află,
căci „El privește până la capetele lumii și vede sub întreg cerul”.
Satan s-a îndreptat apoi către Mare, ca să caute Tora, dar și
Marea i-a răspuns:
– Nu este la mine.
Și Abisul a spus:
– Nu este la mine.
Distrugerea și Moartea au spus:
– Am auzit de faima învățăturii ei cu urechile noastre.
Satan s-a întors la Dumnezeu și a spus:
– O, Stăpân al lumii! Am căutat Tora peste tot, însă nu am
găsit-o.
– Du-te și caută-l pe fiul lui Amram, i-a răspuns Dumnezeu.
Satan s-a grăbit către Moșe și l-a întrebat:
– Unde este Tora pe care Dumnezeu ți-a dat-o?
– Cine sunt eu ca să-mi dea Cel Sfânt, binecuvântat fie El,
Tora?
La acestea, Dumnezeu i-a vorbit lui Moșe:
– O, Moșe, ai spus un neadevăr.
Dar Moșe i-a răspuns:
– O, Stăpân al lumii! Ai în posesia Ta o comoară ascunsă care
Îți aduce bucurie. Cum să îndrăznesc eu s-o declar proprietatea
mea?
Atunci Dumnezeu i-a zis:
– Drept răsplată pentru modestia ta, Tora va purta numele tău
și va fi cunoscută de acum înainte ca Tora lui Moșe.
Moșe a plecat din ceruri cu cele două table pe care erau gravate
Cele Zece Porunci ale căror cuvinte erau de origine divină, cum
209
erau și tablele pe care erau inscripționate. Tablele au fost create
chiar de mâna lui Dumnezeu la răsăritul primului Șabat după
încheierea creației, dintr-o piatră care se aseamănă cu safirul. Pe
fiecare dintre cele două table se află Cele Zece Porunci, repetate
de patru ori. Cu atât de multă măiestrie erau inscripționate, încât
literele erau lizibile pe ambele părți, căci, precum tablele, scrisul
și ustensilele folosite pentru inscripționare erau și ele de origine
divină. Printre porunci erau înscrise toate preceptele Torei, în
detaliu, deși tablele nu aveau mai mult de șase palme lungime și
tot pe atât în lățime. O particularitate a tablelor era aceea că, deși
erau făcute din cea mai tare piatră, puteau fi rulate precum un
papirus. Când Dumnezeu i-a înmânat tablele lui Moșe, El le ținea
de prima treime de sus, iar Moșe le-a apucat de treimea de jos,
astfel că o treime a rămas neacoperită: și în acest fel strălucirea
divină s-a revărsat asupra feței lui Moșe.

Vițelul de Aur

Când Dumnezeu S-a revelat pe Muntele Sinai, toți fiii lui

Israel au cântat un imn de laudă Domnului, căci credința lor în
Domnul era atunci nelimitată și semăna doar cu cea din vremea
lui Mesia, când vor avea în suflet credința cea neștirbită. Și
îngerii se bucurau alături de Israel, numai Dumnezeu era abătut
în această zi și Și-a trimis vocea „din cel mai adânc întuneric”,
drept dovadă a amărăciunii Lui. Și îngerii i-au spus lui Dumnezeu:
– Bucuria pe care ai creat-o Nu este oare și a Ta?
– Nu știți ce aduce viitorul, le-a răspuns El.
Domnul știa că peste 40 de zile Israel va prefera minciuna
în locul poruncii Lui, „Să nu ai alți dumnezei în afara Mea”, și
va venera Vițelul de Aur. Într-adevăr, Dumnezeu avea suficiente
motive să fie abătut, pentru că venerarea Vițelului de Aur a avut
consecințe mult mai dezastruoase pentru Israel decât orice alt
păcat comis. Dumnezeu hotărâse să dea nemurirea neamului
210
care va accepta Tora, așa că Israel, odată cu acceptarea Torei,
dobândise supremație peste Îngerul Morții. Dar a pierdut acest
dar când a venerat Vițelul de Aur. Ca pedeapsă pentru păcatul
lor, fiii lui Israel au fost osândiți să studieze Tora în suferință și
sclavie, în exil și frământare, printre grijile vieții și poveri, până
când, în vremurile mesianice și în lumea ce va să vină, Dumnezeu
îi va compensa pentru toate suferințele. Iar până atunci, toate
relele abătute asupra fiilor lui Israel sunt parte din pedeapsa pe
care trebuie s-o îndure pentru venerarea Vițelului de Aur.
Deși pare ciudat că Israel a început să practice idolatria chiar
în momentul în care Dumnezeu pregătea cele două Table ale
Legii; următoarele circumstanțe ar trebui luate în considerare.
Când Moșe a plecat în grabă din rândul poporului ca să ajungă la
Dumnezeu și să primească Tora, a zis:
– Peste 40 de zile vă voi aduce Tora.
Însă la prânz, în a patruzecea zi, Satan a venit și, folosind
magia, l-a evocat pe Moșe în rândul poporului într-o viziune
falsă: Moșe așezat pe un catafalc plutea la jumătatea distanței
dintre pământ și cer. Arătând cu degetul în sus, poporul a plâns:
– Acesta este Moșe care ne-a scos din Egipt.
Conduși de magicienii Jannes și Jambres, israeliții au apărut
în fața lui Aaron și i-au spus:
– Egiptenii obișnuiau să-și poarte zeii cu ei, să danseze și să
cânte în fața lor, pentru ca fiecare să poată să-i admire. Acum
vrem ca tu să ne faci un zeu cum au avut egiptenii.
Când Hur, fiul lui Miriam, căruia Moșe îi delegase conducerea
poporului în absența sa, alături de Aaron, a văzut asta, le-a spus:
– O, netrebnicilor, nu mai țineți cont de miracolele pe care
Dumnezeu le-a făcut pentru voi?
În mânia lor, israeliții l-a omorât pe acest om pios și nobil și,
arătându-i lui Aaron trupul neînsuflețit, l-au amenințat:
– De ne vei face un zeu, va fi bine, de nu, ne vom descotorosi
și de tine cum am făcut cu el.
211
 Aaron nu se temea pentru viața lui, ci s-a gândit: „Dacă Israel
va comite un păcat atât de mare, de a-și ucide preotul și profetul,
Dumnezeu nu-i va ierta niciodată.” Aaron era dispus mai bine
să ia asupra sa un păcat, decât să arunce povara unei fapte atât
de odioase asupra poporului. Așa că le-a îndeplinit dorința de a
le face un zeu, dar a făcut-o în așa fel încât să păstreze speranța
ca acest lucru să nu se realizeze în final. Astfel, le-a cerut nu
propriile bijuterii pentru fabricarea idolului, ci bijuteriile soțiilor,
fiilor și fiicelor, gândindu-se: „De le voi spune să-mi aducă aur și
argint, vor face asta imediat, însă le voi cere podoabele soțiilor,
fiilor și fiicelor lor, pentru ca prin refuzul acestora de a-și da
bijuteriile, toată treaba să fie anulată.” Dar presupunerea lui
Aaron a fost doar parțial adevărată: femeile au refuzat ferm
să-și dea podoabele pentru fabricarea unui monstru ce nu era de
niciun ajutor pentru cei ce-l slujesc. Drept răsplată pentru asta,
Dumnezeu a dat lunile cele noi drept sărbători pentru femei, ba
chiar și în lumea ce va să vină ele vor fi recompensate pentru
credința lor neclintită în Dumnezeu, prin aceea că, precum lunile
cele noi, și ele vor întineri în fiecare lună. Dar când bărbații au
văzut că nu pot obține aur sau argint de la femei pentru fabricarea
idolului, și-au scos propriii cercei, pe care îi purtau după moda
arăbească, și i-au adus lui Aaron.
Niciun vițel însuflețit nu s-ar fi ivit din aurul acestor podoabe,
dacă nu s-ar fi întâmplat un dezastru din neatenția lui Aaron.
Când Moșe a vrut să ridice sarcofagul lui Iosef din adâncurile
Nilului, la ieșirea lui Israel din Egipt, a procedat așa: a luat patru
frunze de argint și a gravat pe fiecare dintre ele imaginea uneia
dintre ființele reprezentate la Tronul Ceresc – leul, omul, vulturul
și taurul. A aruncat apoi în apele râului frunza cu imaginea leului
și apele au devenit tumultuoase și au început să ragă ca un leu.
Apoi a aruncat frunza cu imaginea omului și oasele împrăștiate
ale lui Iosef s-au reunit într-un trup, iar când a aruncat a treia
frunză, cu imaginea vulturului, sarcofagul s-a ridicat la suprafață.
Cum nu mai avea niciun folos pentru a patra frunză, cu imaginea
212
taurului, a rugat o femeie să o păstreze pentru el cât timp era
ocupat cu transportul sarcofagului, iar mai târziu a uitat să-și
recupereze frunza de argint. Aceasta era acum printre podoabele
pe care poporul i le-a adus lui Aaron și datorită calităților magice
ale imaginii taurului s-a ridicat un Vițel de Aur din focul în care
Aaron a aruncat aurul și argintul. Când mulțimea străină care se
alăturase Israelului la ieșirea lor din Egipt a văzut idolul că se
comportă ca o ființă vie, i-au spus lui Israel:
– Acesta este Dumnezeul tău, Israele!
Atunci poporul s-a dus la cei 70 de membri ai Sanhedrinului
și le-a cerut să venereze vițelul care l-a scos pe Israel din Egipt.
– Dumnezeu, spuneau ei, nu ne-a eliberat pe noi din Egipt, ci
numai pe El Însuși care se afla în captivitate în Egipt.
Membrii Sanhedrinului au rămas credincioși lui Dumnezeu
și, drept consecință, au fost uciși de mulțime. Cei 12 conducători
ai triburilor nu au răspuns nici ei chemărilor poporului, cum nu
au făcut nici membrii Sanhedrinului, și de aceea au fost răsplătiți
prin a fi găsiți vrednici să privească viziunea divină.
Dar israeliții nu venerau doar Vițelul de Aur, ci făcuseră
13 astfel de idoli, câte unul pentru fiecare trib și unul pentru
întreg Israelul. Mai mult, foloseau mana – pe care Dumnezeu,
în marea Lui bunătate, le-o dădea chiar și în această zi – drept
ofrandă pentru idoli. Devotamentul israeliților pentru venerarea
vițelului se explică, în parte, prin următoarea întâmplare: în timp
ce traversau Marea Roșie, ei au văzut Tronul Ceresc și cel mai
distinct dintre cele patru creaturi de lângă Tron era taurul. De
aceea au rămas cu impresia că taurul l-a ajutat pe Dumnezeu la
ieșirea din Egipt și voiau să venereze taurul aflat lângă Domnul.
Apoi poporul a vrut să construiască un altar pentru idolul lor,
dar Aaron, sperând că Moșe va apărea între timp, a încercat să
împiedice acest lucru spunând:
– Va fi un omagiu mult mai mare pentru idolul vostru dacă eu
voi fi cel care îi va construi altarul.
213
 Dar speranța i-a fost năruită, căci în dimineața următoare,
când Aaron terminase altarul, Moșe nu apăruse, iar poporul
aducea deja sacrificii idolului lor și se deda la desfrânare.

Moșe este învinovățit pentru păcatul lui Israel

Când poporul s-a întors de la Dumnezeu, El i-a spus lui Moșe

care era încă în Rai:
– Coboară imediat, căci poporul tău, pe care l-ai scos din
Egipt, a căzut în păcat.
Moșe, care până atunci fusese superior îngerilor, acum, ca
urmare a păcatelor lui Israel, se temea de ei. Îngerii, auzind că
Dumnezeu intenționa să-l trimită de lângă Prezența Sa, au vrut
să-l omoare. Acesta a scăpat din mâinile lor doar pentru că s-a
agățat de Tronul lui Dumnezeu care îl acoperea cu mantia, ca să
nu-i facă îngerii niciun rău. Moșe a avut mult de luptat, în special
cu Îngerii Distrugerii, Kezef, Af, Hemah, Mașhit și Haron, pe
care Dumnezeu i-a trimis să distrugă Israelul. Apoi Moșe s-a
grăbit către cei trei patriarhi, Avraham, Ițhak și Iaakov, cărora
le-a spus:
– De sunteți dintre cei ce vor participa la viața ce va veni,
ajutați-mă la ceas de restriște, căci urmașii voștri sunt precum
oile duse la tăiere.
Cei trei patriarhi și-au unit rugăciunile cu cele ale lui Moșe
care i-a spus lui Dumnezeu:
– Oare nu ai făcut Tu un legământ cu aceștia trei că le vei
înmulți seminția precum stelele, iar acum e sortit ca ei să piară?
Drept recunoaștere pentru meritele acestor trei oameni pioși,
Dumnezeu a chemat înapoi trei dintre Îngerii Distrugerii, lăsând
numai doi. Dar Moșe a insistat pe lângă Dumnezeu:
– Pentru legământul pe care l-ai făcut cu Israel, cheamă-l
înapoi pe îngerul Mașhit.
Dumnezeu i-a ascultat ruga, așa că Moșe a continuat:
214
 – Pentru legământul pe care l-ai făcut cu mine, cheamă-l
înapoi și pe îngerul Haron.
Dumnezeu a stat lângă Moșe, pentru ca Moșe să-l poată
învinge pe acest înger: și l-a aruncat în adâncul pământului,
într-un loc aflat în posesia tribului lui Gad, și acolo l-a închis.
Cât timp Moșe era în viață, acest înger era ținut sub control
de el; și de încerca, chiar și când Israel păcătuia, să se ridice din
adâncuri, să-și deschidă gura și să distrugă Israelul cu respirația
sa cea grea, tot ce avea Moșe de făcut era să rostească numele
Domnului și Haron – sau Peor, cum era numit uneori – era din nou
tras în adâncurile pământului. La moartea lui Moșe, Dumnezeu
l-a îngropat pe acesta în fața locului unde se află Peor. Căci de
va ajunge Peor, când Israel va păcătui, la lumea de la suprafață
și își va deschide gura pentru a-l distruge pe Israel, atunci, la
vederea mormântului lui Moșe, va fi atât de îngrozit, încât va
cădea înapoi în adâncurile de unde a ieșit.
Într-adevăr, Moșe a reușit să controleze Îngerii Distrugerii,
dar era mult mai complicat să-l îmbuneze pe Dumnezeu în mânia
Lui, care îi spunea aspru:
– Amarnicele păcate ale oamenilor m-au făcut deja în trecut să
cobor din Rai ca să le văd faptele. Coboară, deci, acum din Rai.
Se cuvine ca servitorul să fie tratat ca și stăpânul lui. Coboară,
deci, acum. Numai de dragul lui Israel am revărsat această onoare
asupra unuia ca tine; dar acum, când Israel Îmi e necredincios, nu
mai am niciun motiv să te consider deosebit.
– O, Stăpân al lumii, nu de mult mi-ai spus: „Vino, deci, și te
voi trimite să scoți poporul Meu din Egipt.” Iar acum îl numești
poporul meu. Nu, fie ei pioși sau păcătoși, sunt tot poporul Tău.
Ce vei face acum cu ei?
– Îi voi distruge și voi face din tine o mare națiune, a răspuns
Dumnezeu.
– O, Stăpân al lumii! Dacă o masă cu trei picioare nu are
stabilitate, atunci cum să aibă una cu un picior? Te implor, nu
îndeplini profețiile magicienilor egipteni care au prezis că steaua
215
Ra’ah va fi un semn al vărsării de sânge și al morții pentru
israeliți.
Apoi a început să ceară iertare pentru Israel:
– Adu-Ți aminte că au acceptat Tora imediat, pe când fiii lui
Esau au respins-o.
– Dar au încălcat preceptele Torei; ieri Îmi erau credincioși și
azi s-au apucat să făurească Vițelul de Aur.
– Adu-Ți aminte că atunci când am venit în Egipt în numele
Tău și le-am făcut cunoscut numele Tău, m-au crezut imediat și
și-au plecat capetele și Te-au servit.
– Dar acum își pleacă capetele în fața idolului lor.
– Adu-Ți aminte că și-au trimis tinerii ca să-Ți ofere ofrande.
– Acum oferă sacrificii Vițelului de Aur.
– Adu-Ți aminte că pe Sinai Te-au recunoscut ca Dumnezeul
lor.
– Acum recunosc idolul ca Dumnezeul lor.
Toate aceste discuții contradictorii cu Dumnezeu nu l-au ajutat
pe Moșe, ba chiar a trebuit să suporte ca vina pentru Vițelul de
Aur să fie pusă pe umerii lui.
– Moșe, a spus Dumnezeu, când Israel se afla încă în Egipt,
te-am instruit să-i scoți din țară, dar să nu iei cu tine mulțimea
străină care voia să li se alăture. Dar tu, în modestia și bunătatea
ta, M-ai convins să-i accept pe cei care se pocăiesc și ai luat
cu tine mulțimea străină. Am făcut precum M-ai implorat, deși
știam care vor fi urmările, și acum acești oameni, „poporul tău”,
sunt cei care l-au dus pe Israel în idolatrie.
Moșe a considerat că ar fi inutil să continue să încerce să
obțină iertarea Domnului pentru Israel și era gata să renunțe la
demersul său, când Dumnezeu, care de fapt dorea să-l păstreze
pe Israel, dar numai ca să audă ruga lui Moșe, îi vorbea acum
cu blândețe ca să-i arate că El nu era atât de rece la sfaturile lui:
– Chiar și în Egipt am prevăzut ce va face acest popor după
salvarea lor. Tu ai prevăzut numai primirea Torei pe Sinai, dar Eu
am prevăzut și venerarea Vițelului.
216
 Prin aceste cuvinte, Dumnezeu i-a dat de înțeles lui Moșe că
trădarea lui Israel nu era o surpriză pentru El, căci o știa dinainte
de ieșirea din Egipt. Astfel, Moșe și-a adunat mai mult curaj ca
să medieze pentru Israel:
– O, Stăpân al lumii! Israeliții au creat un rival pentru Tine în
acest idol, de aceea ești furios pe ei. Presupun că Vițelul va face
stelele și luna să apară, pe când Tu faci soarele să răsară; Tu vei
trimite roua, iar el va face vântul să sufle; Tu vei trimite ploaia,
iar el le va porunci plantelor să crească.
– Moșe, te înșeli ca și ei! Și nu știi că idolul nu are absolut
nicio valoare, i-a răspuns Dumnezeu.
– De este așa, de ce ești supărat pe poporul Tău pentru ceva
ce nu valorează nimic? În plus, chiar Tu ai spus că mai ales
poporul meu, mulțimea cea străină, este de vină pentru acest
păcat, așa că de ce ești furios pe poporul Tău? De ești furios
numai pentru că nu au respectat Tora, atunci lasă-mă să garantez
pentru respectarea ei de către tovarășii mei, precum Aaron și fiii
săi, Iehoșua și Caleb, Jair și Machir, și mulți alți oameni pioși din
rândul lor, alături de mine.
Dar Dumnezeu i-a spus:
– Am jurat că „cel care va aduce sacrificii oricărui alt zeu, în
afara Domnului, va fi cu siguranță distrus”, iar un jurământ care
Mi-a părăsit deja buzele nu-l pot retrage.
– O, Stăpân al lumii! Nu ne-ai dat Tu legea dezlegării de la un
jurământ, prin care un învățat are puterea să absolve pe oricine
de jurămintele lui? Orice judecător care vrea ca deciziile lui să
fie valabile, trebuie să se supună legii, iar Tu, care ai dat legea
dezlegării de la un jurământ printr-un învățat, trebuie să te supui
acestei legi și prin mine să fii absolvit de jurământul Tău.
Apoi Moșe și-a înfășurat mantia în jurul său, s-a așezat și L-a
rugat pe Dumnezeu să-l lase să-L absolve de jurământul Său,
rugându-L să spună „Regret răul pe care intenționam să-l aduc
asupra poporului Meu”.
217
 Apoi Moșe a strigat către El:
– Ești absolvit de jurământul și de făgăduiala Ta.

Pedepsirea păcătoșilor

Când Moșe a coborât de pe Sinai, l-a găsit jos pe slujitorul

său cel credincios, Iehoșua, care l-a așteptat la poalele muntelui
toate cele 40 de zile cât a stat în Rai, și împreună s-au îndreptat
spre tabără. Când s-au apropiat, au auzit strigătele poporului și
Iehoșua a zis:
– Este zarvă de război în tabără.
Dar Moșe i-a răspuns:
– Se poate ca tu, Iehoșua, care ești menit ca într-o zi să fii
conducătorul a 60 de miriade de oameni, să nu poți distinge
între diferitele tipuri de zarvă? Acesta nu e strigătul lui Israel de
cucerire sau de înfrângere a dușmanului, ci strigătul de venerare
a unui idol.
Când Moșe s-a apropiat destul de mult ca să vadă ce se
petrecea în tabără, s-a gândit: „Oare cum să le dau acum tablele și
să le impun interzicerea idolatriei, pentru a cărei încălcare Cerul
va trimite acum pedeapsa capitală asupra lor?” Așa că, în loc să
le dea tablele, a încercat să se întoarcă, dar cei 70 de înțelepți l-au
urmat și au încercat să-i smulgă tablele din mâini. Dar puterea lui
depășea cu mult pe cea a celor 70 și tablele au rămas la el, deși
cântăreau 70 de seah24. Deodată a văzut scrisul dispărând de pe
table și, în același timp, a simțit adevărata lor greutate, căci atât
timp cât scrisul ceresc se afla pe ele, își purtau propria greutate
și nu-l împovărau pe Moșe, dar odată cu dispariția scrisului
totul s-a schimbat. Și mai mult acum, Moșe nu mai simțea nicio
tragere de inimă să-i dea lui Israel tablele lipsite de conținut și
s-a gândit: „Dacă Dumnezeu a interzis participarea unui singur
24
Seah – unitate de măsură pentru volum și capacitate, folosită în textul biblic
și în iudaism, ce variază între 7 și 9 litri.
218
israelit idolatru la masa de Pesah, cât de mult se va mânia El
dacă aș da acum toată Tora unui popor idolatru?” Așa că, fără
să-L consulte pe Dumnezeu, a spart tablele. Însă Dumnezeu i-a
mulțumit lui Moșe pentru distrugerea tablelor.
Nici bine nu a spart Moșe tablele, că oceanul a vrut să-și
părăsească locul pentru a inunda lumea. Moșe „a luat acum
Vițelul pe care îl făuriseră, l-a ars în foc, l-a măcinat în pulbere
fină și l-a risipit deasupra apei”, spunându-i acesteia:
– Ce vrei să cauți pe uscat?
– Lumea rămâne întreagă doar prin respectarea Torei, dar
Israel nu a respectat-o.
– Toți cei care au comis idolatrie vor fi ai tăi, a răspuns Moșe,
nu ești mulțumită cu aceste mii?
Dar apa nu a putut fi liniștită cu păcătoșii pe care Moșe i-a
aruncat în ea și oceanul nu voia să se retragă în matca lui până
când Moșe nu i-a determinat pe copiii lui Israel să bea din el.
Gestul de a bea din aceste ape era una dintre formele de
pedeapsă capitală pe care el a aplicat-o păcătoșilor. Căci atunci
când Moșe a zis: „Cine este de partea Domnului? Să vină acela
cu mine”, toți fiii lui Levi s-au adunat lângă el, cei care nu luaseră
parte la venerarea Vițelului de Aur, și Moșe i-a numit pe acești
leviți ca judecători a căror datorie imediată era să aplice pedeapsa
dreaptă a decapitării celor care au fost văzuți de martori că s-au
dedat idolatriei după ce fuseseră avertizați să nu facă asta. Moșe
a dat ordinul ca și cum ar fi fost delegat de Dumnezeu. Nu era
exact așa, însă a făcut-o pentru ca toți judecătorii numiți de
el să-i pedepsească pe toți vinovații în decurs de o zi, pe care
altfel, conform procedurii jurisprudenței evreiești, nu ar mai fi
fost posibil să o facă. Cei care, conform martorilor, s-au dedat la
idolatrie, dar pentru care nu s-a putut dovedi că au fost avertizați
înainte, nu au fost pedepsiți de justiția lumească și au murit după
ce au băut apa pe care i-a obligat Moșe s-o bea; căci această apă
avea asupra lor același efect ca si apa blestemată asupra femeii
adultere. Și nici păcătoșii pentru care nu s-au găsit martori care
219
să-i învinovățească nu au avut scăpare, căci asupra lor Dumnezeu
a trimis o molimă să-i nimicească.

Moșe intervine pentru popor

Cei executați prin aceste judecăți au fost în număr de 3.000,

astfel că Moșe i-a spus lui Dumnezeu:
– O, Stăpân al lumii! Drept și milos ești și toate faptele Tale
sunt fapte drepte. E drept ca 600.000 de oameni – ca să nu mai
vorbim despre toți cei care au sub 20 de ani, precum și numeroșii
prozeliți și sclavi – să piară toți din cauza a 3.000 de păcătoși?
Dumnezeu nu a mai putut să-și țină în frâu mila și a decis să-l
ierte pe Israel pentru păcatele sale. Numai după lungi și stăruitoare
rugăciuni a reușit Moșe să-L liniștească pe Dumnezeu. Și nici
bine nu s-a întors din Rai, că a început din nou să intervină față
de Dumnezeu în favoarea lui Israel. Era gata să se sacrifice de
dragul lui Israel și, de îndată ce păcătoșii au fost pedepsiți, s-a
întors la Dumnezeu și i-a spus:
– O, Stăpân al lumii! Am distrus și Vițelul de Aur și adoratorii
săi, ce alt motiv de supărare față de Israel mai rămâne acum?
Păcatele săvârșite s-au întâmplat pentru că le-ai dat aur și argint
din abundență, așa că vina nu este numai a lor. Și totuși acum,
de vei vrea, iartă-le păcatul; iar de nu, scoate-mă, rogu-Te, din
cartea scrisă de Tine.
Aceste cuvinte îndrăznețe nu au fost fără urmări pentru Moșe,
căci deși Dumnezeu i-a răspuns „Oricine a păcătuit împotriva
Mea, pe acela îl voi scoate dintre cei de un sânge cu Mine”,
totuși din cauza acestor cuvinte numele lui Moșe a fost omis
din una dintre cărțile Pentateuhului. Însă, pentru soarta lui
Israel, cuvintele lui au produs o efuziune imediată de milă în
inima lui Dumnezeu, care acum i se adresa cu bunătate și care
i-a promis că va trimite îngerul Lui ca să conducă poporul spre
țara promisă. Aceste cuvinte îi dădeau de înțeles lui Moșe că
220
Dumnezeu nu fusese în totalitate îmbunat și asta a putut vedea în
pedeapsa care s-a abătut asupra lui Israel în acea zi. Armele, pe
care fiecare om le primise la revelația de pe Sinai și care aveau
puteri miraculoase, numele lui Dumnezeu fiind înscris pe ele,
le-au fost luate de îngeri, ca și hainele de purpură. Moșe a înțeles
din asta că mânia Domnului era încă îndreptată împotriva lui
Israel și că nu dorea să mai aibă de-a face cu ei, așa că Moșe
și-a mutat cortul la o milă de tabără, spunându-și: „Discipolul
nu trebuie să aibă contact cu poporul pe care maestrul său l-a
excomunicat.”
Nu numai poporul mergea la acest cort de fiecare dată când
îl căutau pe Dumnezeu, ci și îngerii, Serafimii, și toate oștirile
cerești se vindecau acolo, soarele, luna și toate corpurile cerești,
toate cele care știau că Dumnezeu se afla acolo și că acolo
trebuiau să apară în fața Creatorului lor. Dar Dumnezeu nu era
mulțumit că Moșe se ținea departe de popor și i-a spus:
– După înțelegerea noastră, Eu trebuie să te împac de fiecare
dată când ești supărat pe popor, iar tu trebuie să Mă îmbunezi
când mânia Mea este îndreptată împotriva lui. Ce se va alege
de săracii aceștia de vom fi amândoi supărați pe ei? Întoarce-te,
deci, în tabără. Dar de nu vei asculta, adu-ți aminte că Iehoșua se
află în tabără la sanctuar și poate foarte bine să-ți ia locul.
– De dragul Tău sunt supărat pe ei și văd acum că încă nu-i
poți ierta, a răspuns Moșe.
– I-am iertat, deja ți-am spus că voi trimite un înger în
întâmpinarea lor.
Dar Moșe, deloc mulțumit cu această promisiune, a insistat
pe lângă Dumnezeu să nu-l încredințeze pe Israel unui înger, ci
să meargă El Însuși în întâmpinarea lor.
Patruzeci de zile și patruzeci de nopți, din a optsprezecea zi a
lunii Tamuz până în a douăzeci și opta zi a lunii Av, a stat Moșe
în Rai, implorându-L și rugându-L pe Dumnezeu să-l primească
pe Israel din nou în grația Lui. Dar toate rugile și îndemnurile
au fost în van, până când, la finalul celor patruzeci de zile, L-a
221
implorat pe Dumnezeu să ia în seamă faptele pioase ale celor trei
patriarhi și ale celor 12 fii ai lui Iaakov în contul urmașilor lor.
Numai atunci ruga i-a fost ascultată și Moșe a spus:
– De ești supărat pe fiii lui Israel pentru că au încălcat Cele
Zece Porunci, ai în vedere, de dragul lor, cele zece încercări la
care l-ai supus pe Avraham și pe care le-a trecut cu credință și
noblețe. De Israel merită pedeapsă prin foc din mâinile Tale
pentru păcatul lor, adu-Ți aminte de focul cuptorului pentru var
în care Avraham s-a lăsat aruncat întru gloria Numelui Tău. De
Israel merită moarte prin sabie, adu-Ți aminte de promptitudinea
cu care Ițhak și-a așezat capul pe altar ca să fie sacrificat pentru
Tine. De merită pedeapsă prin exil, adu-Ți aminte, de dragul
lor, cum tatăl lor Iaakov a rătăcit în exil de casa părintească din
Haran.
Moșe a continuat către Dumnezeu:
– Vor fi oare morții înviați vreodată?
Surprinzător, Dumnezeu i-a spus:
– Moșe, ai devenit oare eretic, de te îndoiești de înviere?
– Dacă morții nu vor învia niciodată, a zis Moșe, atunci ai
dreptate să Te răzbuni pe Israel. Dar dacă morții vor învia în
lumea ce va veni, ce vei spune Tu atunci părinților acestui neam,
de vor întreba ce s-a ales de promisiunea pe care le-ai făcut-o?
Nu cer nimic mai mult pentru Israel, decât ceea ce erai gata să-i
dai lui Avraham când a stăruit pe lângă Tine în favoarea Sodomei.
Erai gata să cruți Sodoma de se aflau în ea măcar zece oameni
drepți, iar acum Îți voi enumera zece oameni drepți din rândul
israeliților: eu, Aaron, Eleazar, Itamar, Fineas, Iehoșua și Caleb.
– Dar sunt doar șapte, a obiectat Dumnezeu.
Moșe, deloc descumpănit, I-a spus:
– Dar tocmai ai spus că morții vor fi înviați, așa că pune-i la
socoteală pe cei trei patriarhi ca să completezi până la zece.
Menționarea numelor celor trei patriarhi a avut o mai mare
influență decât orice altceva asupra lui Dumnezeu care i-a
222
ascultat ruga lui Moșe, l-a iertat pe Israel pentru păcatul lui și a
promis să meargă El Însuși înaintea poporului.

Ascunsele căi ale Domnului

Moșe mai avea încă trei dorințe: Șekina să sălășluiască mereu

în rândul lui Israel; aceasta să nu sălășluiască în rândul altor
neamuri; și să poată învăța căile Domnului, prin care împărțea
binele și răul în lume, câteodată cauzând suferință celor drepți și
lăsându-i pe cei nedrepți să fie fericiți, pe când în alte dăți, ambele
părți erau fericite sau ambele erau destinate să sufere. Moșe și-a
exprimat aceste dorințe în fața lui Dumnezeu în momentul mâniei
Sale, așa că Dumnezeu i-a poruncit să aștepte până mânia Sa va
fi potolită și apoi i-a îndeplinit primele două dorințe în totalitate
și a treia doar parțial. Dumnezeu i-a arătat marile comori în care
sunt păstrate diferitele recompense pentru cei pioși și drepți,
explicându-i semnificația fiecăruia în parte, în detaliu: în aceasta
se afla răsplata pentru cei care dau de pomană; în aceea, răsplata
celor care cresc orfani... Așa i-a arătat destinația fiecărei comori,
până când au ajuns la una de dimensiuni impresionante.
– Pentru cine este această comoară? a întrebat Moșe.
– Din comorile pe care ți le-am arătat, Eu îi răsplătesc pe
cei care merită pentru faptele lor. Dar din această comoară Eu îi
răsplătesc pe cei care nu merită, căci sunt milostiv și cu cei care
nu ar avea niciun motiv să aștepte mila Mea și sunt darnic cu cei
care nu merită mărinimia Mea.
Moșe trebuia acum să se mulțumească cu certitudinea că cei
drepți își vor primi sigur răsplata cuvenită, fără a mai afla de la
Dumnezeu cum se face că și răufăcătorii sunt, câteodată, fericiți.
Căci Dumnezeu doar i-a spus că El se arată milostiv și față de
cei ce nu merită, dar fără a intra în detalii privind motivul sau
circumstanțele. Dar chiar și răsplata pentru cei drepți i-a fost
doar în parte revelată lui Moșe, căci el a văzut bucuriile Raiului
223
la care aceștia vor lua parte, dar nu și adevărata recompensă ce
va urma festinului din Rai, pentru că „niciun ochi nu a văzut, în
afară de cel al Domnului, ceea ce El a pregătit pentru cel care Îl
așteaptă”.
Prin următorul incident, Dumnezeu i-a demonstrat lui Moșe
cât de puțin poate înțelege omul ascunsele căi ale Domnului.
Când Moșe era pe Sinai, a văzut un om care s-a îndreptat spre
râu, s-a aplecat să bea apă, și-a pierdut punga cu bani și, fără
să-și dea seama, și-a continuat drumul. La puțin timp după aceea,
un alt om a venit, a găsit banii, i-a pus în buzunar și și-a văzut de
drum. Când proprietarul pungii a realizat pierderea, s-a întors la
râu, unde nu și-a găsit banii. Dar văzând acolo un om ce se afla
din întâmplare ca să ia apă, i-a spus:
– Dă-mi înapoi banii pe care i-am uitat nu demult aici, căci
nimeni altcineva în afara ta nu putea să-i fi luat.
Când omul a răspuns că nu a găsit banii și nici nu i-a
văzut, proprietarul l-a ucis. Privind cu oroare și uimire această
nedreptate de pe pământ, Moșe i-a spus lui Dumnezeu:
– Te implor, arată-mi căile Tale. De ce a fost ucis acest om
nevinovat și adevăratul hoț a scăpat nepedepsit?
– Omul care a găsit banii și i-a păstrat își recupera proprietatea,
pentru că cel care își pierduse punga cu bani o furase de la el. Iar
cel care aparent a fost omorât pe nedrept, își ispășea fapta de a-l
fi ucis înainte pe tatăl ucigașului său.
Astfel, Dumnezeu i-a îndeplinit cel puțin parțial dorința lui
Moșe, aceea „de a-i arăta căile Sale”. L-a lăsat să privească în
viitor și să vadă fiecare generație și înțelepții ei, fiecare generație
și profeții ei, fiecare generație și propovăduitorii textelor sfinte,
fiecare generație și conducătorii ei, fiecare generație și drepții ei.
Dar când Moșe a zis:
– O, Stăpân al lumii! Lasă-mă să văd prin ce lege conduci
lumea, pentru că văd că mulți oameni drepți sunt norocoși, dar
și mulți dintre ei nu sunt; mulți dintre cei nedrepți sunt norocoși,
dar și mulți dintre ei nu sunt; mulți dintre cei bogați sunt fericiți,
224
dar și mulți dintre ei nu sunt; mulți dintre cei săraci sunt fericiți,
dar și mulți dintre ei nu sunt.
Dumnezeu i-a răspuns:
– Nu poți înțelege toate principiile după care conduc lumea,
dar pe unele ți le voi împărtăși. Când văd oameni care nu așteaptă
nicio răsplată din partea Mea, fie pentru faptele lor, fie pentru cele
ale strămoșilor lor, dar care Mi se roagă și Mă imploră, atunci le
ascult rugile și le dau ceea ce cer pentru traiul lor.
Deși Dumnezeu îi îndeplinise toate dorințele, Moșe L-a mai
rugat pe Domnul:
– Rogu-Te, arată-mi gloria Ta!
Și Dumnezeu i-a răspuns:
– Nu-Mi poți privi gloria fără să pieri. Dar, având în vedere
promisiunea că îți voi îndeplini toate dorințele și fiindcă știi
secretul numelui Meu, îți voi îndeplini parțial solicitarea. Ridică
poarta de intrare în peșteră și le voi poruncit tuturor îngerilor
care Mă servesc să treacă prin fața ta și să se facă cunoscuți ție.
Dar de îndată ce vei auzi Numele pe care ți l-am revelat, să știi
că sunt Eu și să te ții tare și neînfricat.
Dumnezeu are un motiv ca să nu-Și arate gloria lui Moșe, de
aceea i-a spus:
– Atunci când M-am arătat ție în rugul în flăcări, n-ai vrut să
Mă privești. Acum tu vrei, dar nu vreau Eu.

Cele 13 însușiri ale lui Dumnezeu

Peștera în care Moșe s-a adăpostit în timp ce Dumnezeu trecea

prin fața lui, împreună cu suita Sa cerească, era aceeași peșteră
în care Ilie s-a adăpostit când Dumnezeu I s-a arătat pe muntele
Horev. De ar fi fost în ea și cea mai mică crăpătură, chiar și una de
dimensiunea unui vârf de ac, atât Moșe, cât și Ilie ar fi fost mistuiți
de lumina divină ce trecea, care era de o atât de mare intensitate,
încât Moșe, deși închis în peșteră, a prins totuși reflexia ei, astfel
225
că de la radierea ei fața a început să-i strălucească. Nu fără mare
pericol a dobândit Moșe această distincție, căci de cum au auzit
îngerii că Moșe Îi cere lui Dumnezeu să-i arate gloria Sa, s-au
înfuriat pe el și i-au spus Domnului:
– Nouă, care Te slujim zi și noapte, nu ne este permis să-Ți
vedem gloria, iar el, născut din femeie, cere s-o vadă!
În mânia lor, erau gata să-l omoare pe Moșe ce ar fi pierit
cu siguranță dacă mâna lui Dumnezeu nu l-ar fi apărat. Apoi
Dumnezeu a apărut în nor. Era a șaptea oară când El apărea pe
pământ și, luând înfățișarea unui cantor, i-a spus lui Moșe:
– Oricând va păcătui Israel, de Mă va chema cu următoarele
însușiri, le voi ierta păcatele. Eu sunt Dumnezeul Atotputernic,
care are grijă de toate creaturile. Eu sunt Cel Milostiv care ține
în frâu răul de la a ajunge la omenire. Eu sunt Cel Îndurător
care ajută în vreme de restriște. Eu sunt Cel Îndelung-Suferitor
al celor drepți și al celor răufăcători. Eu sunt Cel Darnic cu cei
ale căror fapte nu-i îndreptățesc la recompense. Sunt Credincios
cu cei care au dreptul să se aștepte la o răsplată din partea
Mea; și păstrez îndurarea până la a două mia generație. Eu iert
fărădelegile și chiar și atrocitățile, întru iertarea celor care se
căiesc.
Când Moșe a auzit acestea, și în special că Dumnezeu este
Îndelung-Suferitor cu păcătoșii, s-a rugat:
– Atunci iartă, dar, păcatul comis de Israel, acela de a venera
Vițelul de Aur!
De s-ar fi rugat acum Moșe, „iartă păcatele lui Israel până la
finalul vieții”, Dumnezeu i-ar fi îndeplinit și această dorință, căci
era un timp al iertării. Dar fiindcă Moșe a cerut iertare numai
pentru acest păcat, numai acesta a fost iertat, iar Dumnezeu i-a
zis:
– Am iertat după cuvântul tău.
Ziua în care Dumnezeu S-a arătat milostiv față de Moșe și
poporul Său era a zecea zi a lunii Tișrei, ziua în care Moșe urma
să primească a doua oară Tablele Legii de la Dumnezeu, iar
226
întreg Israelul a petrecut-o în rugăciune și post, pentru ca spiritul
cel rău să nu-i ducă din nou în ispită. Rugăciunile fervente și
lacrimile lor, împreună cu cele ale lui Moșe au ajuns în Rai,
astfel că Dumnezeu a avut milă de ei și le-a spus:
– Copiii Mei, jur pe Numele Meu cel Măreț că aceste lacrimi
ale voastre vor fi lacrimi de bucurie, pentru ca această zi să fie o
zi a iertării și a ștergerii păcatelor voastre, ale copiilor voștri și
ale copiilor copiilor voștri, până la sfârșitul tuturor generațiilor.
Această zi nu a fost stabilită ca Ziua Ispășirii, fără de care
lumea nu ar exista, și care va continua și în lumea ce va să vină
când toate celelalte zile sfinte vor înceta să mai existe. Dar Ziua
Ispășirii nu este numai o amintire a zilei în care Dumnezeu S-a
împăcat cu Israel și le-a iertat păcatele, ci este și ziua în care Israel
a primit, în cele din urmă, Tora. Căci după ce Moșe a petrecut
40 de zile în rugăciune, până când Dumnezeu l-a iertat, într-un
final, pe Israel pentru păcatele sale, acesta a început să-și reproșeze
distrugerea Tablelor Legii, spunându-și: „Israel mi-a cerut să
intervin pentru ei înaintea Domnului, dar cine va interveni în fața
Domnului pentru mine, pentru păcatul meu?” Apoi Dumnezeu
i-a spus:
– Nu te amărî acum pentru pierderea primelor două table,
care conțineau numai Cele Zece Porunci. Al doilea set de table
pe care urmează să ți le dau vor conține și Halahot, Midraș și
Hagadot25.
În timpul lunii celei noi din luna Elul, Moșe a poruncit ca
trompeta să sune în toată tabăra, anunțând poporul că va porni
din nou spre Dumnezeu pentru 40 de zile, ca să primească al
doilea set de table și deci să nu fie speriați de absența lui. Și a
rămas în cer până în a zecea zi a lunii Tișrei, când s-a întors cu
Tora și i-a dat-o lui Israel.

25
În ebraică: Legi; Comentarii ale Legii; Legende.
227
 Al doilea set de table

În timp ce primele table au fost date cu mare fast pe Muntele

Sinai, înmânarea celui de al doilea set a avut loc în liniște, căci
Dumnezeu a zis:
– Nu e nimic mai frumos decât modestia tăcută. Marele fast
făcut cu ocazia înmânării primelor table a avut efectul neplăcut
de a atrage influențe nefaste asupra lor, astfel că în final au fost
distruse.
Primele se diferențiau de cele de acum și prin faptul că erau
creația lui Dumnezeu, pe când acestea erau creația omului.
Dumnezeu s-a purtat cu Israel precum acel rege care și-a luat o
soție și a redactat cu mâna lui contractul de căsătorie. Într-o zi,
regele a observat că soția sa purta o conversație foarte apropiată
cu un sclav și, înfuriat de comportamentul ei, a alungat-o din
casă. Atunci cel care i-a încredințat mireasa la nuntă s-a înfățișat
înaintea regelui și i-a spus:
– O, sire, nu știai când ai luat-o de nevastă? A fost crescută
printre sclavi și de aceea este apropiată de ei.
Regele s-a îmbunat, spunându-i acestuia:
– Ia hârtie și poruncește scribului să redacteze un nou contract
de căsătorie. Uite, ia autorizația mea, semnată cu propria-mi
mână.
La fel s-a întâmplat și pentru Israel și Domnul lor când Moșe
a venit cu următoarea explicație pentru venerarea Vițelului de
Aur:
– O, Doamne, nu știai când i-ai eliberat că Israel vine dintr-o
țară de idolatri?
– Vrei să-i iert, a răspuns Dumnezeu. Atunci, așa voi face.
Adu-Mi tablele de acolo ca să pot scrie pe ele cuvintele ce erau
înscrise pe primele. Iar ca să te răsplătesc pentru că voiai să-ți
dai viața de dragul lor, te voi trimite în viitor, alături de Ilie, ca
amândoi să-l pregătiți pe Israel pentru mântuirea finală.
228
 Moșe a luat tablele dintr-o carieră de diamante pe care
Dumnezeu i-a arătat-o, iar fragmentele care au căzut în timpul
șlefuirii din piatra prețioasă l-au îmbogățit pe Moșe, astfel că
acum avea toate atributele unui profet: bogăție, putere, modestie
și înțelepciune. În ceea ce privește ultimul atribut, trebuie
menționat că Dumnezeu a dat în responsabilitatea lui Moșe toate
cele 50 de porți ale înțelepciunii, cu excepția uneia.
În timp ce fragmentele care cădeau din piatra prețioasă îi erau
destinate doar lui Moșe, acesta era cazul inițial și cu Tora, cea
scrisă pe acele table, care fusese destinată inițial doar lui Moșe
și urmașilor săi. Dar acesta avea un suflet bun și a împărtășit
Tora și lui Israel. Bogăția pe care Moșe a dobândit-o în procesul
șlefuirii Torei era o răsplată pentru că a avut grijă de osemintele
lui Iosef, în timp ce poporul era preocupat cu însușirea comorilor
egiptenilor. Dumnezeu a zis:
– Moșe merită fragmentele căzute din șlefuirea tablelor.
Israel, care nu a făcut fapte pioase, a luat cu el ce era mai de
preț din Egipt, în momentul eliberării. Se cade ca Moșe, care a
avut grijă de osemintele lui Iosef, să rămână sărac? Așa că îl voi
îmbogăți cu aceste fragmente.
În timpul celor 40 de zile petrecute în cer, Moșe a primit, pe
lângă cele două table, și toată Tora: Biblia, Mișna, Talmud și
Hagada; într-adevăr, chiar și tot ceea ce învățații înțelepți îi vor
întreba pe maeștrii lor i-a fost revelat. Când a primit porunca
lui Dumnezeu de a-l învăța toate acestea pe Israel, i-a cerut lui
Dumnezeu să scrie toată Tora și s-o dea astfel lui Israel. Dar
Dumnezeu a spus:
– Bucuros le-aș da totul în scris, dar Mi s-a revelat că popoarele
lumii vor citi apoi Tora tradusă în limba greacă și vor spune:
„Noi suntem adevăratul Israel, noi suntem copiii lui Dumnezeu”.
Apoi voi spune către popoare: „Pretindeți că sunteți copiii Mei,
oare nu știți că doar cei cărora le-am împărtășit secretul Meu,
învățătura orală, sunt copiii Mei?”
229
 Din acest motiv, doar Pentateuhul i-a fost dat lui Moșe în
scris, iar celelalte părți ale Torei au fost transmise oral. Așa că
legământul făcut de Dumnezeu cu Israel spune: „Ți-am dat o
Tora scrisă și una orală. Legământul Meu cu tine prevede că vei
studia Tora scrisă ca un text scris și cea orală, ca unul oral; dar de
vei confunda una cu cealaltă, nu vei fi răsplătit. Doar de dragul
Torei am făcut un legământ cu tine; de n-ai fi acceptat Tora, nu te-aș
fi recunoscut față de celelalte popoare. Înainte să accepți Tora,
erai precum celelalte popoare și doar de dragul Torei te-am ridicat
deasupra lor. Chiar și regele tău, Moșe, își datorează numai Torei
poziția de care se bucură în această lumea și în cea care va să
vină. De n-ai fi acceptat Tora, atunci aș fi aruncat lumea de sus și
pe cea de jos în haos.”
Moșe s-a dedicat studiului Torei 40 de zile și 40 de nopți și în
tot acest timp nu a mâncat pâine și nu a băut apă, comportându-se
conform proverbului: „De intri într-un oraș, respectă-i legile”.
Îngerii au respectat această maximă când l-au vizitat pe Avraham,
căci acolo au mâncat precum oamenii; așa și Moșe, care se afla
printre îngeri, nu a consumat nimic de mâncare, ca și îngerii.
A primit hrană de la strălucirea Șekinei care susține și Sfintele
Hayyot ce poartă Tronul. Moșe își petrecea ziua învățând Tora de
la Dumnezeu, iar noaptea repeta ceea ce a învățat. Așa le-a dat
exemplu fiilor lui Israel, ca să fie preocupați cu Tora noaptea și
ziua. În acest timp, Moșe a transcris și Tora, deși îngerilor li s-a
părut ciudat că Dumnezeu i-ar fi dat în sarcină să transcrie Tora
și și-au exprimat uimirea prin următoarele cuvinte adresate lui
Dumnezeu:
– Cum se face că i-ai dat voie lui Moșe să transcrie, ca să
poată nota ce vrea el și apoi să se ducă la Israel și să le spună:
„V-am dat Tora, eu însumi am scris-o și apoi v-am dat-o”?
– Departe de Moșe să facă un astfel de lucru, a răspuns
Dumnezeu, el este un slujitor credincios!
Când Moșe a terminat de transcris Tora, și-a șters condeiul de
părul de pe frunte și din această cerneală divină care i-a rămas
230
pe frunte s-au creat razele de lumină ce radiau din ea. În acest
fel Dumnezeu și-a respectat promisiunea: „În fața întregului tău
popor voi face minuni, precum nu au mai fost făcute niciodată
pe întreg pământul sau în nicio altă nație.” La întoarcerea lui
Moșe din ceruri, poporul a fost extrem de surprins să-i vadă fața
luminând, spaima fiind amestecată în uimirea lor. Această spaimă
era o consecință a păcatului lor, căci înainte de acesta puteau să
privească fără teamă „gloria Domnului, care era precum o flacără
mistuitoare”, deși era formată din șapte straturi de foc, unul peste
altul. Dar după păcat nu mai puteau să privească nici măcar la
înfățișarea omului care fusese intermediar între ei și Dumnezeu.
Însă Moșe i-a liniștit și imediat a purces la a împărtăși poporului
Tora pe care o primise de la Dumnezeu.
Metoda lui de instruire era următoarea: mai întâi a venit
Aaron, căruia i-a împărtășit cuvântul lui Dumnezeu; de îndată ce
a terminat cu Aaron, au venit fiii lui Aaron, Eleazar și Itamar, și
i-a învățat pe ei, în timp ce Aaron stătea la dreapta lui, ascultând.
Când a terminat cu fiii lui Aaron, bătrânii învățați s-au înfățișat
pentru a fi instruiți, în timp ce Eleazar stătea la dreapta tatălui său,
iar Itamar stătea la stânga lui Moșe și ascultau. Când a terminat
cu bătrânii învățați, poporul a venit și a fost instruit, după care
Moșe s-a retras. Atunci Aaron a repetat ceea ce fusese transmis,
și fiii lui la fel, și bătrânii învățați, până ce fiecare om, de la
Aaron până la tot omul din popor, a repetat de patru ori ceea ce a
învățat, căci așa i-a poruncit Dumnezeu lui Moșe să întipărească
Tora în memoria lui Israel, de patru ori.

Recensământul poporului

La vederea razelor care iradiau din fața lui Moșe, poporul i-a
spus:
– Am fost smeriți de Dumnezeu ca urmare a păcatului pe care
l-am comis. Susții că Dumnezeu ne-a iertat și s-a împăcat cu
231
noi. Deși și tu, Moșe, ai fost inclus în umilința noastră și vedem
că te-a ridicat din nou, în timp ce noi, în ciuda împăcării cu
Dumnezeu, rămânem umili.
La acestea, Moșe s-a îndreptat către Dumnezeu și i-a spus:
– Când i-ai smerit pe ei, m-ai smerit și pe mine, așa că acum
ar trebui să-i ridici și pe ei, dacă m-ai ridicat pe mine.
– Adevărat că, așa cum te-am preamărit pe tine, a răspuns
Dumnezeu, așa îi voi preamări și pe ei. Numără-i și prin asta
arată lumii cât de aproape de inima Mea este poporul care
înaintea altora M-a recunoscut ca regele lor, cântând la Marea
Roșie „Acesta este Dumnezeul meu și Îl voi preamări”.
Atunci Moșe i-a spus Domnului:
– O, Stăpân al lumii! Ai atâtea neamuri în lumea Ta, dar nu
Te interesează numărul lor, ci numai pe Israel mi-ai poruncit să-i
număr.
– Toate aceste mulțimi nu-Mi aparțin, ele sunt sortite pieirii
în Gheena, dar Israel este proprietatea Mea și, așa cum un om
prețuiește lucrul pentru care a plătit cel mai scump ca să-l obțină,
așa și Israel îmi este foarte drag, căci cu multe eforturi i-am făcut
ai Mei.
Moșe i-a spus lui Dumnezeu:
– O, Stăpân al lumii! Tatălui nostru Avraham i-ai promis
următoarele: „Și îți voi înmulți seminția precum stelele de pe
cer”, dar acum îmi poruncești să-i număr. Dacă strămoșul lor,
Avraham, nu i-a putut număra, atunci cum să pot eu?
Dumnezeu l-a liniștit pe Moșe, spunându-i:
– Nu trebuie chiar să-i numeri, ci pentru a afla numărul lor,
trebuie să aduni valoarea numerică a numelor triburilor, iar
rezultatul va fi numărul lor.
Și, într-adevăr, așa a aflat Moșe numărul total al evreilor, care
se ridica la 60 de miriade fără 3.000, cei 3.000 care au fost răpuși
de boală, ca pedeapsă pentru venerarea Vițelului de Aur. De
aici diferența dintre numărul celor care au ieșit din Egipt, când
Moșe i-a numărat pentru prima oară, și numărul de la al doilea
232
recensământ, după pierderile suferite în urma bolii. Dumnezeu îl
trata pe Israel precum își trata acel rege turma, când le-a poruncit
păstorilor să numere oile după ce a aflat că lupii s-au năpustit
asupra lor și au omorât câteva, ca să afle cât de mare îi este
pierderea.
Ocaziile în care s-a făcut recensământul poporului de-a
lungul istoriei au fost următoarele: Iaakov și-a numărat familia
la intrarea în Egipt. Moșe a numărat poporul la: ieșirea din
Egipt; după episodul Vițelului de Aur; la distribuirea locurilor în
tabără; și la împărțirea țării promise. Saul a efectuat de două ori
recensământul poporului, prima dată când a pornit împotriva lui
Nahaș, amonitul, și a doua oară când a pornit la război împotriva
lui Amalec. Creșterea semnificativă a nivelului de trai în rândul
poporului, în timpul lui Saul, se vede în faptul că la primul
recensământ fiecare om a adus o piatră, pentru ca pietrele să fie
numărate, pe când la al doilea recensământ poporul era atât de
prosper, încât în loc de o piatră fiecare a adus un miel. A existat
un recensământ și în timpul domniei lui David, care, nefiind
cerut de Dumnezeu, a avut consecințe nefaste atât pentru rege,
cât și pentru popor. Ezra a efectuat ultimul recensământ, când
poporul s-a întors din Babilon în Țara Sfântă. În afara acestor
nouă recensăminte, Dumnezeu Însuși Își va număra poporul în
viitor, când numărul lor va fi atât de mare, încât niciun muritor
nu va fi în stare să-i numere.
La sanctuar s-a adus o ofrandă legată de al doilea recensământ
din vremea lui Moșe: fiecare om cu vârsta de peste 20 de ani
trebuia să ofere jumătate de șekel. Căci Dumnezeu i-a spus lui
Moșe:
– Într-adevăr, merită pedepsiți cu moartea pentru că au făurit
Vițelul de Aur, dar fie ca fiecare să ofere Celui Etern bani drept
compensație pentru sufletul său și, în acest fel, să se salveze de
pedeapsa capitală.
Când oamenii au auzit asta, s-au întristat profund, gândindu-se:
„Degeaba ne-am străduit să luăm bogății de la egipteni, dacă
233
acum trebuie să ne dăm avuțiile obținute cu trudă ca bani pentru
compensație. Legea prevede că un om trebuie să plătească 50
de șekeli de argint dacă a necinstit o femeie și noi, care nu am
respectat cuvântul Domnului, va trebui să plătim cel puțin o
sumă egală cu aceasta. Mai mult, legea spune că dacă o vită
omoară un servitor, stăpânul ei trebuie să plătească 30 de șekeli,
astfel că fiecare israelit va trebui să dea o astfel de sumă, căci
«ne-am schimbat gloria pe aceea a unei vite care mănâncă iarbă».
Dar aceste două amenzi nu vor fi de ajuns, căci l-am calomniat
pe Dumnezeu, Cel care ne-a scos din Egipt, când am strigat
către Vițel «acesta este Dumnezeul tău care te-a scos din Egipt»
și calomnia se pedepsește cu 100 de șekeli de argint, conform
legii.”
Dumnezeu, care le cunoștea gândurile, i-a spus lui Moșe:
– Întreabă-i de ce se tem. Nu le cer să plătească o amendă atât
de mare precum cel care seduce sau necinstește o femeie și nici
pedeapsa unui calomniator, nici aceea a unui proprietar de vită
scăpată de sub control, tot ceea ce le cer este asta.
Și apoi i-a arătat lui Moșe în foc o mică monedă ce valora
jumătate de șekel. Această monedă trebuia oferită ca ofrandă de
fiecare dintre cei care au trecut Marea Roșie.
Erau câteva motive pentru care Dumnezeu a cerut exact
această valoare ca amendă. Pentru că și-au săvârșit păcatul,
venerarea Vițelului de Aur, la mijloc, la jumătatea zilei, trebuiau
să plătească jumătate de șekel; mai mult, pentru că au comis
păcatul în a șasea oră a zilei, trebuiau să plătească jumătate de
șekel, care era șase drame de argint. Mai mult, această jumătate de
șekel conține zece ghera26 și este, deci, amenda corespunzătoare
pentru cei care au încălcat Cele Zece Porunci. Jumătatea de
șekel era și o răscumpărare pentru păcatul comis de cei zece fii
ai lui Iaakov, care și-au vândut fratele Iosef ca sclav, pentru care
fiecare și-a primit ca parte jumătate de șekel.
26
Străveche unitate ebraică de măsurare a greutății, echivalentă cu 1/20
dintr-un șekel de argint.
234
 Porunca construirii Tabernacolului

Când, în acea zi memorabilă de Iom Kipur, Dumnezeu și-a

exprimat iertarea față de Israel prin cuvintele „I-am iertat după
cum am spus”, Moșe a zis:
– Acum sunt sigur că l-ai iertat pe Israel, dar mi-aș dori să le
arăți și celorlalte popoare că Te-ai împăcat cu Israel.
Căci aceștia spuneau:
– Cum poate un popor care a auzit cuvântul lui Dumnezeu
pe Sinai, „Să nu ai alți Dumnezei în afara Mea”, și care 40 de
zile mai târziu a strigat către Vițel „Acesta este Dumnezeul tău,
Israel”, să se aștepte ca Dumnezeu să se împace vreodată cu ei?
Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– La fel de adevărat cum ești viu, tot așa voi lăsa Șekina Mea
să sălășluiască în rândul lor, pentru ca toți să știe că l-am iertat
pe Israel. Sanctuarul Meu în rândul lor va fi o mărturie a iertării
Mele a păcatelor lor, așa că poate fi numit un „Tabernacol al
Mărturiei”.
Construirea unui sanctuar în rândul lui Israel a început ca
urmare a unei cereri directe din partea poporului care i-a spus
lui Dumnezeu:
– O, Stăpân al lumii! Regii națiilor au palate în care au aranjat
o masă, sfeșnice și alte însemne regale, pentru ca regele lor să
fie recunoscut ca atare. Oare Tu, Regele nostru, Mântuitorul și
Salvatorul, să nu ai și Tu însemne regale, pentru ca toți locuitorii
pământului să te recunoască drept Regele lor?
– Copiii Mei, regii pământești au nevoie de toate acestea,
dar Eu nu am nevoie, căci nu am nevoie nici de mâncare sau
băutură; nici lumina nu Mi-e necesară, după cum bine se poate
vedea că slujitorii Mei, soarele și luna, luminează întreaga lume
cu lumina pe care o primesc de la Mine; așa că nu trebuie să
faceți niciunul dintre aceste lucruri pentru Mine, căci și fără
aceste semne de onoare voi lăsa numai lucruri bune să vină spre
voi, ca recunoaștere a meritelor strămoșilor voștri.
235
 Dar Israel I-a răspuns:
– O, Stăpân al lumii! Nu vrem să depindem de strămoșii
noștri. „Fără îndoială, Tu ești Tatăl nostru, deși Avraham nu ne
cunoaște, iar Israel nu ne recunoaște.”27
– De insistați să vă duceți la capăt dorința, a răspuns Dumnezeu,
atunci faceți-o, dar faceți-o în felul în care vă poruncesc. Este
obiceiul în lume ca omul ce are un nou-născut, să-l îngrijească,
să-l miruiască, să-l îmbăieze, să-l hrănească și să-l poarte cu el;
iar de îndată ce fiul crește, el se îngrijește ca tatăl lui să aibă o
casa frumoasă, o masă și un sfeșnic. Cât timp ai fost mic, am
avut grijă de tine, te-am îmbăiat, te-am hrănit cu pâine și carne,
ți-am dat apă să bei și te-am purtat pe aripi de vultur. Dar acum
că te-ai maturizat, vreau să-Mi construiești o casă, să pui acolo o
masă și un sfeșnic și să faci un altar în interiorul ei.
Dumnezeu le-a dat apoi explicații amănunțite pentru
construirea Tabernacolului, zicându-i lui Moșe:
– Spune-i lui Israel că le poruncesc să-Mi construiască un
Tabernacol nu pentru că îmi lipsește o locuință – căci, înainte
ca lumea să fie creată, Mi-am construit Templul în ceruri –,
ci numai ca o dovadă a iubirii Mele pentru voi Îmi voi părăsi
Templul ceresc și voi sălășlui printre voi: „Îmi vor construi un
sanctuar și voi locui în mijlocul lor.”28
La auzul acestor ultime cuvinte, Moșe a fost cuprins de o
mare teamă care nu-l mai cuprinsese până acum decât cu două
alte ocazii. O dată când Dumnezeu i-a spus:
– Să dea fiecare o răscumpărare pentru sufletul său.
Atunci, profund alarmat, Moșe a zis:
– Dacă un om ar da tot ce are pentru sufletul său, nu ar fi de
ajuns.
Dumnezeu l-a liniștit cu cuvintele:
– Nu cer ceea ce Mi se cuvine, ci doar ceea ce pot ei îndeplini,
jumătate de șekel este suficient.
27
Ieșaiahu (Isaia) 63, 16.
28
Exodul 25, 8.
236
 Apoi Moșe a fost cuprins de mare teamă când Dumnezeu i-a
spus:
– Vorbește-i lui Israel despre ofranda Mea, despre pâinea Mea
pentru sacrificiile Mele, făcută prin foc.
Iar el a spus, tremurând:
– Cine Îți poate aduce Ție destule ofrande? Libanul nu este
suficient să ardă, nici animalul de acolo nu este suficient ca să fie
sacrificat!
Din nou, Dumnezeu l-a liniștit spunându-i:
– Nu cer după cum Mi se cuvine, ci doar ceea ce pot ei
îndeplini, o oaie la sacrificiul de dimineață și o oaie la sacrificiul
de seară.
A treia oară, Dumnezeu era în mijlocul transmiterii
instrucțiunilor pentru construirea sanctuarului către Moșe, când
acesta a exclamat înfricoșat:
– Iată, cerul și cerul cerurilor nu Te pot cuprinde, deci cu cât
mai puțin Te va cuprinde acest sanctuar pe care trebuie să Ți-l
construim?
Și de această dată, Dumnezeu l-a liniștit spunându-i:
– Nu cer ceea ce Mi se cuvine, ci doar ceea ce pot oamenii
îndeplini: 20 de scânduri la nord, tot atâtea la sud, 8 în vest și Eu
voi aduna Șekina Mea în așa fel încât să încapă printre ele.
Într-adevăr, Dumnezeu era nerăbdător să I se construiască un
sanctuar, asta fiind condiția cu care i-a eliberat din Egipt. Într-un
anumit sens, existența întregii lumi depindea de construirea
sanctuarului, căci atunci când sanctuarul a fost înălțat, lumea
a căpătat fundație, în timp ce până atunci se clătinase mereu.
Astfel, Tabernacolul, prin părțile sale separate, corespundea și
el cerului și pământului care au fost create în prima zi. Așa cum
firmamentul a fost creat în a doua zi pentru a separa apele de sub
firmament de cele de deasupra lui, așa era o perdea în Tabernacol
care separa între cel sfânt și cel mai sfânt. Așa cum Dumnezeu
a creat întinsa mare în a treia zi, așa El a decis că fântâna din
sanctuar va simboliza marea; și așa cum în acea zi a desemnat
237
plantele ca hrană pentru om, așa acum El cerea o masă cu pâine
în Tabernacol. Sfeșnicul din Tabernacol corespundea celor două
corpuri cerești luminoase, soarele și luna, create în a patra zi, iar
cele șapte brațe ale sfeșnicului corespundeau celor șapte planete,
Soarele, Venus, Mercur, Luna, Saturn, Jupiter și Marte. Pentru
păsările create în a cincea zi, Tabernacolul avea Heruvimii ce
aveau aripi ca păsările. În a șasea zi, ultima a creației, omul
a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu pentru
a-și preamări Creatorul; în acest fel a fost uns marele preot să
slujească în Tabernacol, înaintea Domnului-Creator.

Materialele pentru construirea Tabernacolului

Când, în ziua de Iom Kipur, Dumnezeu i-a spus lui Moșe

„Să-Mi facă un sanctuar ca să locuiesc în mijlocul lor” – pentru
ca neamurile lumii să poată vedea că l-a iertat pe Israel pentru
păcatul săvârșit, venerarea Vițelului de Aur –, le-a poruncit să
aducă aur pentru împodobirea sanctuarului. Dumnezeu a zis:
– Aurul din Tabernacol va servi drept ispășire pentru aurul
pe care l-au folosit în făurirea Vițelului de Aur. În afară de aur,
să-Mi aducă alte 12 materiale pentru construcția Tabernacolului:
argint, aramă, țesături fine albastre, purpurii și stacojii, blană
de capră, piele de miel vopsită în roșu, piei de bursuc, lemn de
shittah29, ulei pentru candelă, miresme pentru mir și tămâiere,
pietre de onix și alte pietre care vor fi folosite pentru veșmintele
și pieptarul preotului.
La aceste instrucțiuni, Dumnezeu a adăugat:
– Dar să nu credeți că-Mi dați în dar aceste 13 obiecte, căci 13
fapte am făcut pentru voi în Egipt, de care vă achitați acum prin
aceste 13 obiecte. Pentru că „v-am înveșmântat în haine brodate,
v-am încălțat cu piei de bursuc, v-am gătit cu stofe scumpe
și v-am acoperit cu mătase. V-am gătit cu podoabe, v-am pus
29
Shittah, cu pluralul shittim (ebr.) – Copac din specia acacia, cedru.
238
brățări la mâini și coliere la gât. Și v-am pus bijuterii pe frunte,
cercei în urechi și o frumoasă coroană pe cap”30. Dar în lumea
ce va să vină, în schimbul acestor 13 ofrande pentru Tabernacol,
veți primi de la Mine 13 daruri, când „voi crea deasupra fiecărui
spațiu de locuire și împrejurimilor de la Muntele Țion un nor
și fum ziua și strălucirea unei lumini înflăcărate noaptea, căci
peste toate gloria va fi un scut. Și va fi un Tabernacol care va da
umbră din fața căldurii în timpul zilei, va fi un loc de refugiu și
de adăpost din fața furtunilor și a ploii”31.
Dumnezeu a continuat:
– Aduceți-vă contribuțiile pentru sanctuar din toată inima.
Să nu credeți că dați ceva din avutul vostru, căci tot ce aveți
Îmi aparține Mie, Eu, Cel prin care ați obținut aceste lucruri la
trecerea Mării Roșii, când ați luat avuțiile egiptenilor. Nu cer
nimic de la celelalte popoare, dar de la voi cer pentru că Eu am
fost Cel care v-am scos din Egipt. La început, Tora a sălășluit
cu Mine, dar acum, că se află la voi, trebuie să mă lăsați să
sălășluiesc printre voi, alături de Tora.
Prin variile obiecte pe care Dumnezeu a poruncit să se aducă
pentru sanctuar era creionat parcursul lor istoric. Aurul semnifica
robia lor din Babilon, „căpetenia aurului”; argintul indica
suveranitatea avută de Persia și de Madia care, prin argint, au
încercat să-l distrugă pe Israel; arama semnifica Imperiul Grec
care, precum acest metal, este de calitate inferioară, împărăția
acestuia fiind mai puțin importantă în conducerea lumii decât
cea a predecesorilor săi; pielea de miel colorată în roșu indica
suveranitatea „Romei roșii”.
Dumnezeu a spus către Israel:
– Deși acum ați aflat cele patru neamuri care vă vor stăpâni,
vă voi trimite totuși ajutor ca să scăpați din sclavie, „ulei pentru
lumină”, Mesia, care va deschide ochii lui Israel și se va folosi de
30
Exodul 16, 10-12.
31
Ieșaiahu (Isaia) 4, 5-6.
239
„miresme pentru mir” fiindcă îl va unge pe marele preot pentru
ca încă o dată să „vă accept cu mireasma voastră cea dulce”32.
Când Moșe era în ceruri, Dumnezeu i-a arătat Tabernacolul,
precum și modele pentru toate vasele sfinte care se află în el, așa
că Moșe a presupus că el urma să fie constructorul Tabernacolului.
Dar s-a înșelat, căci, atunci când era gata să părăsească Raiul,
Dumnezeu i-a spus:
– Pe tine te-am numit rege. Și nu se cade ca un rege să lucreze
cu mâna lui, ci el trebuie să dea instrucțiuni oamenilor. Așa că nu
tu vei construi Tabernacolul, ci tu îi vei îndruma cum să o facă.
Moșe l-a întrebat pe Dumnezeu cui să-i dea sarcina de a
îndeplini ordinele lui și Dumnezeu a luat cartea lui Adam și
a pus-o în fața lui Moșe. În această carte a găsit scrise toate
generațiile, de la crearea lumii până la învierea morților, precum
și regii, conducătorii și profeții fiecărei generații. Apoi Dumnezeu
i-a spus lui Moșe:
– În acel moment am decis menirea fiecărui om și Bețalel a
fost atunci numit pentru sarcina sa.

Bețalel

Bețalel era, înainte de toate, de origine nobilă. Hur, tatăl

lui, era fiul lui Caleb din legătura acestuia cu Miriam, sora lui
Moșe, acel Hur care și-a dat viața pentru a-l opri pe Israel de
la venerarea Vițelului de Aur. Drept răsplată pentru sacrificiul
său, fiul lui, Bețalel, era sortit să construiască Tabernacolul, iar
unul dintre urmașii săi de mai târziu, regele Solomon, era cel
care va construi Templul la Ierusalim. Bețalel nu era doar dintr-o
familie prestigioasă, ci era el însuși un om deosebit, înzestrat cu
înțelepciune, perspicacitate și înțelegere. Prin aceste trei calități
Dumnezeu a creat lumea, iar Bețalel a construit Tabernacolul.
Prin aceste calități Templul a fost finalizat. Și chiar și în lumea
32
Ezekiel 20, 41.
240
ce va veni, înțelepciunea, perspicacitatea și înțelegerea vor fi
cele de care Dumnezeu se va folosi ca să clădească noul Templu.
Mai mult, Bețalel avea înțelepciune în ale Torei, perspicacitate în
Halaha și înțelegere a Talmudului; mai mult decât asta, era bine
instruit în științele mistice, cunoscând combinația de litere prin
care Dumnezeu a creat cerul și pământul. Numele Bețalel, care
înseamnă „în umbra lui Dumnezeu”, îi era foarte potrivit acestui
om a cărui înțelepciune îi dezvăluia ceea ce nimeni altcineva
n-ar fi putut ști, cu excepția celui care stătea „în umbra lui
Dumnezeu”. Moșe a avut imediat ocazia de a testa înțelepciunea
acestui constructor numit de Dumnezeu. Domnul i-a poruncit
lui Moșe să construiască mai întâi Tabernacolul, apoi Chivotul
Legământului, iar la final să pregătească mobilierul pentru
Tabernacol. Dar Moșe, ca să-i încerce înțelepciunea lui Bețalel,
i-a poruncit să construiască mai întâi Chivotul Legământului,
apoi mobilierul pentru Tabernacol și abia apoi sanctuarul. La
acestea, preaînțeleptul Bețalel i-a spus lui Moșe:
– O, învățătorul nostru Moșe, e obiceiul omului ca mai întâi
să-și înalțe casa și numai apoi să facă mobilierul pentru ea. Mi-ai
poruncit să fac întâi mobilierul și apoi sanctuarul. Ce voi face cu
mobilierul când nu este gata niciun sanctuar care să-l primească?
Moșe, încântat de înțelepciunea lui Bețalel, i-a răspuns:
– Într-adevăr, porunca a fost dată așa cum spui. Erai oare „în
umbra lui Dumnezeu” de știi asta?
Deși Dumnezeu știa că Bețalel este omul cel mai potrivit
pentru construirea Tabernacolului, totuși l-a întrebat pe Moșe:
– Crezi că Bețalel este potrivit pentru această sarcină?
Moșe I-a răspuns:
– O, Stăpân al lumii! De Tu îl consideri potrivit, atunci sigur
că și eu îl consider!
– Du-te, totuși, a spus Dumnezeu, și întreabă-i pe fiii lui Israel
dacă sunt de acord cu alegerea Mea.
Moșe a făcut cum i s-a poruncit și poporul a consimțit prin
următoarele cuvinte:
241
 – Dacă Bețalel este considerat destul de bun de Dumnezeu și
de tine, cu siguranță că este acceptat și de noi.
În calitate de constructor al Tabernacolului, Bețalel a primit
de la Dumnezeu alte cinci nume pe care să le poarte. L-a numit
Reaya, „a privi”, căci Bețalel era privit de Dumnezeu, de
Moșe și de Israel ca omul ce primise această sarcină încă de la
începutul lumii. L-a numit „Fiul lui Șobal”, pentru că a construit
Tabernacolul care se înălța spre cer precum un porumbar. L-a
numit Iahat, „cel Temător”, pentru că a construit sanctuarul,
scaunul fricii de Dumnezeu. L-a numit Ahamai pentru că, prin
munca sa, sanctuarul, Israel și Dumnezeu au fost uniți. Și, în cele
din urmă, l-a numit Lahad, cel ce a adus splendoare și noblețe
peste Israel, căci sanctuarul este mândria și splendoarea lui Israel.
Alături de Bețalel, nobilul iudeu, lucra Oholiab din
neînsemnatul trib al lui Dan, ca să se arate că „în fața lui
Dumnezeu, cel măreț și cel umil erau la fel”. Și așa cum s-a
înălțat Tabernacolul datorită eforturilor comune ale unui iudeu
și ale unui danit, tot așa s-a înălțat și Templul din Ierusalim,
construit la porunca iudeului Solomon de către danitul Hiram.
Și așa cum capii celor ce construiau Tabernacolului erau plini
de duhul sfânt al lui Dumnezeu, ca să-și poată îndeplini corect
sarcinile, așa erau și toți cei care au ajutat la construirea lui; ba
chiar și animalele folosite la această construcție erau înzestrate
cu înțelepciune, perspicacitate și înțelegere.

Chivotul cu Heruvimi

Primul lucru pe care Bețalel l-a construit a fost Chivotul

Legământului, contrar ordinelor lui Moșe de a construi întâi
Tabernacolul și apoi să făurească separat mobilierul. Bețalel
a reușit să-l convingă pe Moșe că lucrul cel mai firesc era să
înceapă cu Chivotul, spunându-i:
– Care este scopul acestui Tabernacol?
242
 – Ca Dumnezeu să-și lase Șekina să sălășluiască în el și să-l
învețe pe Israel Tora.
– Și unde ții Tora?
– De îndată ce Tabernacolul va fi terminat, vom face Chivotul
pentru păstrarea Torei, a răspuns Moșe.
– O, Moșe, învățătorul nostru, nu se cade ca Tora să stea până
atunci oriunde, hai să facem întâi Chivotul, să punem Tora în el
și apoi să continuă cu înălțarea Tabernacolului, căci Tabernacolul
există doar pentru Tora.
Moșe a înțeles că argumentul era corect și Bețalel și-a început
lucrul la construirea Chivotului. În asta a urmat exemplul lui
Dumnezeu care a creat lumina înaintea altor elemente ale creației.
Așa și Bețalel a construit mai întâi Chivotul ce adăpostește Tora,
lumina ce luminează această lume și lumea ce va veni, și numai
după aceea a construit restul. Chivotul consta în trei casete,
una de aur, de lungimea a 10 palme și un pic; în aceasta se afla
o casetă de lemn de 9 palme și în interiorul ei era una de aur,
lungă de 8 palme, astfel că, înăuntru și în afară, cea de lemn
era acoperită de cele de aur. Chivotul conținea cele două Table
ale Legii cu cele Zece Porunci, precum și Numele Inefabil cu
toate celelalte epitete ale Lui. Chivotul corespundea Tronului
ceresc și era, astfel, partea esențială a Tabernacolului, astfel că
și în timpul călătoriei a fost acoperit cu o pânză albastră, căci
această culoare este asemănătoare culorii Tronului ceresc. Prin
intermediul Chivotului au fost făcute toate minunile pe drumul
lor prin deșert. Două scântei s-au ivit din Heruvimii ce umbreau
Chivotul și au ucis toți șerpii și scorpionii care le apăreau în cale
israeliților; mai mult, acestea au ars și toți spinii care ar fi fost
gata să-i rănească pe călători în drumul lor prin deșert. Fumul
înălțat din arderea acestor spini s-a ridicat în coloană dreaptă
și a emanat o mireasmă ce a parfumat întreaga lume, astfel că
neamurile au exclamat:
– Cine este cel ce se ivește din pustiu ca stâlpi de fum,
parfumat cu smirnă și tămâie, cu toate miresmele neguțătorului?
243
 Pe lângă acest Chivot, care era ținut în Tabernacol, aveau
un alt chivot, în care se aflau tablele sparte de Moșe, pe care le
purtau cu ei mereu când porneau la război. Chivotul construit
de Bețalel a fost folosit din nou în Templul lui Solomon, căci
el a păstrat Chivotul folosit de Moșe în Tabernacol, deși toate
celelalte piese de mobilier ale Templului au fost nou construite.
Acolo a rămas Chivotul până la distrugerea Templului de către
Nabucodonosor, când a fost ascuns sub podeaua casei de lemn
ca să nu ajungă în mâinile inamicului. Această ascunzătoare a
rămas un secret pentru totdeauna. Odată, un preot, observând că
sub casa de lemn se află ascuns ceva, și-a chemat colegii, dar a
murit subit, înainte să poată divulga secretul.
Pe Chivot erau Heruvimii cu fețe de copii și cu aripi. Erau în
număr de doi, precum cele două table și cele două nume sfinte
ale lui Dumnezeu, Adonai și Elohim, care Îl caracterizau ca
binevoitor și puternic. Fața fiecărui Heruvim măsura o palmă, iar
aripile se întindeau pe o lungime de 10 palme fiecare, lungimea
lor totală fiind de 22 de palme corespunzând celor 22 de litere ale
alfabetului ebraic. „Dintre cei doi Heruvimi” Dumnezeu stătea
de vorbă cu Moșe, căci Șekina niciodată nu cobora în întregime
pe pământ; și orice muritor ce a urcat vreodată în cer, chiar și
Moșe și Ilie, a rămas la o anumită distanță de cer, căci „Cerul,
chiar și cerurile sunt doar ale Domnului, pe când pământul l-a
dat fiilor oamenilor”33. Așa că Dumnezeu i-a ales pe Heruvimi,
care se înălțau la 10 palme deasupra pământului, drept locul de
unde Șekina se adresa lui Moșe. Capetele Heruvimilor erau puțin
întoarse spre spate, precum cel al unui discipol ce se desparte
de maestrul său; dar, ca o dovadă a bucuriei pe care Dumnezeu
o avea pentru poporul Său, Israel, fețele Heruvimilor, ca prin
miracol, „erau întoarse una spre cealaltă” de fiecare dată când
Israel era devotat Domnului lor; mai mult, chiar se îmbrățișau
precum un cuplu iubitor. În timpul sărbătorilor de pelerinaj,
preotul obișnuia să ridice perdeaua de pe Sfânta Sfintelor ca să
33
Psalmi 115, 16.
244
le arate pelerinilor cât de mult îi iubea Dumnezeu când vedeau
îmbrățișarea celor doi Heruvimi.
Un dublu miracol a avut loc când Heruvimii au fost aduși
de Solomon în Templu: cele două stinghii prinse de Chivot
au crescut în lungime până au atins perdeaua, astfel că două
protuberanțe asemănătoare sânilor femeii s-au ivit în spatele
acesteia, iar aripile Heruvimilor s-au înălțat și mai mult până au
atins tavanul Sfintei Sfintelor.

Masa și sfeșnicul

Deși numărul de Heruvimi era același atât în Templu, cât

și în Tabernacol, Solomon a pus să se facă pentru Templu 10
mese în locul celei unice, făurită de Moșe. Această unică masă
era suficientă pentru subzistența lui Israel atât timp cât primeau
mana în deșert; dar cum cererea de hrană a crescut după ce s-au
stabilit în țara promisă, Solomon a dat ordin să se pună 10 mese.
Dar și în Templu, masa lui Moșe și-a păstrat vechea semnificație,
căci numai pe aceasta era așezată pâinea Prezenței, în mijloc, pe
când celelalte mese făcute de Solomon erau așezate cinci la sud
și cinci la nord. Căci de la sud vin „roua de binecuvântări și ploile
abundenței”, în timp ce tot răul vine din nord; de aceea Solomon
a spus: „Mesele din partea de sud vor aduce ploile abundenței și
roua de binecuvântări asupra pământului, în timp ce mesele din
partea de nord vor ține orice rău departe de Israel.”
Moșe a întâmpinat dificultăți în făurirea sfeșnicului, căci, deși
Dumnezeu i-a dat instrucțiuni exacte, el le-a uitat când a coborât
din cer. Astfel că s-a prezentat din nou în fața lui Dumnezeu ca să
i se arate cum trebuie să facă; în zadar însă, pentru că de îndată
ce s-a întors pe pământ a uitat din nou. Când s-a îndreptat spre
Dumnezeu a treia oară, Dumnezeu a luat un sfeșnic de foc și pur
și simplu i-a arătat fiecare detaliu ca să poată să reconstruiască
245
sfeșnicul pentru Tabernacol. Când i s-a părut că nu-și poate
forma o părere clară privind natura sfeșnicului, Dumnezeu l-a
liniștit, spunându-i:
– Du-te la Bețalel, el îl va construi cum trebuie.
Și într-adevăr, Bețalel nu a avut nicio dificultate în a-l construi
și imediat a executat porunca lui Moșe.
Moșe a strigat, uimit:
– Dumnezeu mi-a arătat în mod repetat cum să fac sfeșnicul și
totuși nu am putut să înțeleg; iar tu, fără a-ți fi arătat Dumnezeu
ceva, l-ai făurit din cunoștințele tale. Cu adevărat îți meriți
numele de Bețalel, „în umbra lui Dumnezeu”, pentru că te porți
ca și cum ai fi fost „în umbra lui Dumnezeu” când El îmi arăta
sfeșnicul.
Sfeșnicul a fost apoi pus în Templul lui Solomon și, deși acesta
a instalat încă alte 10 sfeșnice, acesta era primul care era aprins.
Solomon a ales numărul 10 pentru că el corespunde numărului
de Cuvinte revelate pe Muntele Sinai; iar fiecare sfeșnic avea 7
luminarii, 70 în total, ca să corespundă celor 70 de neamuri. Căci
atât timp cât aceste luminarii ardeau, puterea acestor neamuri
era sub control, însă în ziua în care aceste luminarii erau stinse,
puterea neamurilor creștea. Sfeșnicul stătea în partea de sud, iar
masa, în cea de nord a sanctuarului. Masa indica recompensele
de care vor avea parte cei pioși în Rai, care se află la nord;
lumina sfeșnicului simboliza lumina Șekinei, căci în lumea ce va
veni va fi o singură plăcere și anume aceea de a privi la lumina
Șekinei. Datorită sanctității sale, sfeșnicul a fost unul dintre cele
cinci obiecte sfinte pe care Dumnezeu le-a ascuns la distrugerea
Templului de către Nabucodonosor și pe care le va reda când
în marea Sa bunătate va reconstrui casa Sa și Templul. Aceste
obiecte sfinte sunt: Chivotul, sfeșnicul, focul altarului, Sfântul
Spirit al profeției și Heruvimii.

246
 Altarul

Una dintre cele mai miraculoase părți ale Tabernacolului era

altarul. Când Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe să facă un altar
din lemn de shittah și să-l acopere cu bronz, Moșe a spus:
– O, Stăpân al lumii! Îmi poruncești să fac un altar din lemn și
să-l acopăr cu bronz, dar mi-ai poruncit și să am grijă să aibă „un
foc sub altar care să ardă continuu”. Oare focul nu va distruge
stratul de bronz și apoi va arde lemnul altarului?
– Moșe, judeci după legile oamenilor, dar oare acestea Mi se
aplică Mie? Iată îngerii care sunt flăcări arzând. În spatele lor
se află depozitele Mele de zăpadă și grindină. Oare apa stinge
focul lor sau este apa evaporată de foc? Iată și aceste Hayyot care
sunt de foc. Deasupra capetelor lor se întinde o mare de gheață
pe care niciun muritor nu o poate traversa în mai puțin de 500
de ani. Și totuși apa stinge focul lor sau focul lor mistuie apa?
Căci „Eu Sunt Domnul care împacă aceste elemente în locurile
Mele înalte”. Iar tu, pentru că ți-am poruncit să ai „un foc sub
altar care să ardă continuu”, te temi acum că lemnul altarului va
fi mistuit. Lucruri fără viață vin înaintea Mea și pleacă din fața
Mea pline de viață, iar tu te temi că lemnul altarului va fi mistuit!
Propria experiență ar trebui să te fi învățat mai bine până acum;
ai străpuns spațiile înflăcărate ale cerului, ai intrat printre oștirile
de foc în înalt, chiar te-ai apropiat de Mine care „sunt un foc
mistuitor”. Cu siguranță că atunci ai fi fost înghițit de foc, dar ai
ieșit nevătămat pentru că ai intrat în foc la porunca Mea; tot așa,
nici bronzul altarului nu va fi mistuit de foc, chiar și de n-ar fi
mai gros decât un dinar.
Prin cuvintele „lucruri fără viață vin înaintea Mea și pleacă din
fața Mea pline de viață” Dumnezeu făcea referire la următoarele
trei întâmplări. Toiagul lui Aaron, după ce a stat o noapte în
sanctuar, „a înmugurit și a înflorit și chiar a rodit migdale”.
Cedrii pe care Hiram, regele Tirului, i-a trimis lui Solomon
pentru construirea Templului, de îndată ce tămâia sanctuarului
247
a ajuns la ei, au înverzit și timp de secole au dat rod prin care
tinerii preoți s-au întreținut. Doar atunci când Manase a adus
idolul în Sfânta Sfintelor s-au uscat acești cedri și au încetat să
mai dea roade. A treia întâmplare la care face referire Dumnezeu
a fost întinderea stinghiilor Chivotului când Solomon le-a pus în
Sfânta Sfintelor, iar stinghiile, după ce au fost separate de Chivot
timp de 480 de ani, deodată s-au extins până au atins perdeaua.
Solomon a construit un nou altar pentru ofrande, dar, știind
cât de drag îi este lui Dumnezeu altarul construit de Moșe, altarul
de bronz, a păstrat același nume pentru altarul său. În cele ce
urmează se dovedește cât de mult prețuia Dumnezeu altarul
construit de Moșe, căci a spus:
– Pentru a-l recompensa pe Israel pentru că „a păstrat mereu
focul arzând în altar”, voi pedepsi „regatul plin de crime” prin
foc „ce nu va putea fi stins nici noapte și nici zi; fumul acestuia
se va înălța astfel pentru totdeauna”.
În afara altarului de bronz era și unul de aur ce corespundea
sufletului omenesc, în timp ce primul corespundea trupului; și
cum aurul este mai valoros decât bronzul, așa și sufletul este
mai măreț decât trupul. Dar ambele altare erau utilizate zilnic,
așa cum și omul trebuie să-și slujească Creatorul atât cu trupul,
cât și cu sufletul. Pe altarul de bronz erau oferite sacrificii, așa
cum și trupul uman este hrănit cu mâncare, iar pe altarul de aur,
mirodenii și arome dulci erau aduse, căci sufletul găsește bucurie
numai în miresme.
Materialele folosite pentru construcțiile Tabernacolului,
pieile și lemnul, nu erau cele obișnuite. Dumnezeu a creat
animalul Tahaș doar pentru necesarul Tabernacolului, căci acest
animal era atât de mare, încât dintr-o singură piele se putea face
o perdea lungă de 30 de coți. Această specie de animal a dispărut
de îndată ce nevoia de piei pentru Tabernacol a fost suficientă.
Cedrii pentru Tabernacol au fost și ei obținuți prin mijloace
neobișnuite, căci de unde să fi făcut ei rost de cedri în deșert?
248
Datorau obținerea lor lui Iaakov, strămoșul lor. Când acesta a
ajuns în Egipt, a plantat o pădure de cedri și și-a instruit fiii să
facă același lucru, spunându-le:
– În viitor veți fi eliberați din sclavia din Egipt și Dumnezeu
vă va porunci apoi să-I construiți un sanctuar ca să-I mulțumiți
pentru că v-a salvat. Sădiți cedri deci, pentru ca atunci când
Dumnezeu vă va porunci să-I construiți un sanctuar, să aveți deja
cedrii necesari.
Fiii au făcut după cum le-a poruncit tatăl și, la ieșirea din
Egipt, au luat cu ei cedrii pentru construcția pe care o anticipau.
Printre acești cedri se afla și acel cedru special, din care s-a
fabricat „scândura de mijloc din rândul scândurilor, care ajungea
de la un capăt la celălalt”, și pe care Iaakov l-a luat cu el din
Palestina când a imigrat în Egipt și apoi l-a lăsat urmașilor lui.
Când au fost aleși cedrii pentru construirea Tabernacolului,
poporul a adus laudă Domnului pentru această onoare.
Dar nu toate cele 24 de specii de cedru puteau fi folosite pentru
Tabernacol. Nici măcar primele șapte dintre cele mai bune dintre
ele nu au fost considerate demne de acest scop, ci doar specia
shittah putea fi folosită. Căci Dumnezeu, care prevede totul, știa
că Israel va comite un mare păcat în viitor la Shittim și de aceea
a poruncit ca lemnul shittah să fie folosit pentru Tabernacol, ca
să servească drept ispășire pentru păcatul ce urma a fi comis.
Mai mult, Shittim înseamnă „nebunii”, astfel că Israel trebuia să
construiască locul penitenței pentru nebunia venerării Vițelului
de Aur din lemn de shittah, pentru a se pocăi pentru această
„nebunie”. În plus, literele care compun cuvântul „shittim”
provin de la „shalom” (pace), „tovah” („bine”), „yeshua”
(salvare), și „mehilah” (iertare). Scândurile care au fost fabricate
pentru Tabernacol din lemn de shittah nu vor putrezi niciodată,
ci vor fi intacte pe veci.

249
 Semnificația simbolică a Tabernacolului

Diferitele părți ale Tabernacolului aveau fiecare o semni-

ficație simbolică, fiindcă pentru tot ce este în ceruri există un
corespondent pe pământ. Există stele pe cer, dar la fel și pe
pământ, unde „o stea se va ivi din Iaakov”; Dumnezeu are oștirile
Sale în cer, dar și pe pământ, unde este poporul Său Israel, „cetele
Domnului”; sus sunt Ofanim și pe pământ este un asemenea
Ofan; sus, Dumnezeu are Heruvimi, și la fel și pe pământ, în
sanctuarul lui Israel; Dumnezeu are locul Său de sălășluire sus,
dar și pe pământ; și, în cele din urmă, Dumnezeu a întins cerurile
de deasupra precum o perdea, iar jos, în sanctuar, erau perdele
din păr de capră.
Numărul de perdele corespunde și el cu numărul cerurilor,
căci așa cum sunt 11 ceruri, așa erau 11 perdele din păr de capră.
Dimensiunea Tabernacolului era de 70 de coți, corespunzând
celor 70 de zile sfinte celebrate anual de evrei, adică: 52 de zile
de Șabat, 7 zile de Pesah, 8 zile de Sucot și câte o zi pentru
Șavuot, Iom Kipur și Roș Hașana. Vasele erau și ele în număr
de 70; de asemenea, Dumnezeu, Israel și Ierusalim poartă 70 de
nume, iar, corespunzător, în perioada dintre construirea primului
și celui de al doilea Templu au fost 70 de tribunale Sanhedrin
consecutive.
Precum Tabernacolul, așa și altarul avea semnificația lui
simbolică. Lungimea și lățimea sa erau de 5 coți fiecare,
corespunzând celor 5 Porunci de pe fiecare dintre cele 2 Table
ale Legii. Înălțimea acestuia era de 3 coți, corespunzând celor
3 mesageri trimiși de Dumnezeu să scoată poporul din Egipt
– Moșe, Aaron și Miriam. Avea și 4 coarne în cele 4 colțuri,
drept ispășire pentru păcatele poporului care pe Sinai a primit
4 coarne, „cornul Torei”, „cornul Șekinei”, „cornul preoției” și
„cornul regalității”.
În Tabernacol, și mai târziu în Templu, aurul, argintul
și bronzul era folosite, dar nu și fierul. Dumnezeu dorea să
250
indice, prin excluderea fierului, că, „în vremea ce va să vină”,
„Babilonului de aur, Mediei de argint și Greciei de bronz” le va
fi permis să ofere daruri pentru noul Templu, dar nu și „Romei
de fier”. Este adevărat că și Babilonul a distrus sanctuarul lui
Dumnezeu, precum a făcut Roma, dar nu cu astfel de furie
și mânie atotdistrugătoare ca ale Romei, ai cărei fii au strigat:
„Dărâmă-l, dărâmă-l, chiar și până la fundație de e nevoie.” Din
acest motiv Romei nu îi este permis să contribuie la Templul
Mesianic. Și așa cum Dumnezeu va refuza darurile Romei, așa
va face și Mesia căruia toate neamurile pământului vor trebui să-i
ofere daruri. Egiptul va veni cu daruri și, deși la început Mesia
va refuza să accepte orice de la fostul asupritor al Israelului,
Dumnezeu îi va spune:
– Egiptenii le-au dat copiilor Mei un sălaș în țara lor, nu-i
refuza.
Atunci Mesia le va accepta darul. După Egipt va urma Etiopia,
împreună cu darurile ei, crezând că dacă Mesia a acceptat darurile
de la fostul asupritor al Israelului, va accepta daruri și de la ea.
Apoi Mesia va accepta și darurile Etiopiei. După aceste două
regate vor urma toate celelalte împărății cu darurile lor și toate
vor fi acceptate, cu excepția celor ale Romei. Acest regat va fi
cu desăvârșire dezamăgit, căci, având în vedere prietenia lor cu
Israel, se vor aștepta să fie bine tratați de Mesia, care a binevoit
să le primească pe celelalte neamuri care nu erau legate de Israel.
Dar Dumnezeu va striga către Mesia:
– Urlă către acest monstru ce devorează bogăția neamurilor,
care își justifică pretențiile de recunoaștere prin descendența din
Avraham prin nepotul său Esau, nația care iartă totul de dragul
banilor, care l-a împiedicat pe Israel să studieze Tora și l-a tentat
cu practici întunecate, conforme dorințelor lui Satan.

251
 Veșmintele preoțești

Odată cu construirea Tabernacolului și a vaselor sale, erau

țesute și veșmintele preoțești pentru Aaron și fiii săi. În acest
moment, Dumnezeu a făcut cunoscută numirea lui Aaron în
funcția de mare preot, spunând:
– Du-te și numește un mare preot.
– Din care trib? a întrebat Moșe.
– Din tribul lui Levi.
Moșe s-a bucurat nespus când a auzit că marele preot urma
să fie ales din tribul lui și bucuria i-a crescut când Dumnezeu a
adăugat:
– Numește-l pe fratele tău Aaron ca mare preot.
Această alegere a lui Aaron era, desigur, și o dezamăgire
pentru Moșe care spera că Dumnezeu îl va numi pe el ca marele
Său preot, dar Dumnezeu a stabilit această onoare pentru Aaron
ca să-l răsplătească pentru faptele sale pioase când Israel venera
Vițelul de Aur. Când Moșe s-a întors de pe Sinai și a văzut
vițelul făurit de Aaron, a crezut că fratele său nu era cu nimic
mai bun decât restul poporului și că s-a dedat și el la idolatrie.
Dar Dumnezeu știa că participarea lui Aaron la construirea
Vițelului era numai cu scopul pios de a-i amâna pe oameni până
la întoarcerea lui Moșe, astfel că i-a spus lui Aaron atunci:
– Cunosc foarte bine motivul pentru care ai făcut acest lucru
și, adevărat spun, te voi numi îngrijitor peste sacrificiile pe care
copiii Mei Mi le vor oferi.
Atent la sentimentele lui Moșe, Dumnezeu i-a dat lui sarcina
numirii lui Aaron, spunându-i:
– Adevărat că l-am numit pe fratele tău mare preot fără a te
informa înainte, dar renunț la această numire în fața ta, ca să ai
ocazia de a arăta poporului modestia ta, în aceea că nu dorești
această funcție pentru tine.
La porunca lui Dumnezeu, Aaron și cei doi fii ai săi au fost
aleși în funcțiile de preoți, și nu pe o perioadă determinată, ci
252
Aaron și familia sa au fost învestiți cu preoția pe vecie. De îndată
ce ei au fost învestiți ca preoți, Moșe a început să-i instruiască în
detaliu privind legile preoției.
Dumnezeu a poruncit să se facă următoarele opt veșminte
pentru Aaron: manta, pantaloni, mitră, cingătoare, pieptar, efod,
mantie și platoșă de aur. Fiii lui aveau nevoie doar de primele
patru veșminte. Toate aceste veșminte aveau calități expiatoare
și fiecare ispășea un anumit păcat. Mantaua ispășea păcatul
crimei, pantalonii infidelitatea, mitra orgoliul, cingătoarea furtul,
pieptarul verdictele parțiale, efodul idolatria, clopotele de pe
mantie calomnia și platoșa de aur insolența.
Pieptarul și efodul erau cusute cu pietre prețioase, dăruite
de nobili sanctuarului, deși, mai exact, acestea erau de fapt un
dar de la Dumnezeu. Căci pietre prețioase și perle au căzut pe
pământ odată cu mana, pe care nobilii Israelului le-au adunat și
le-au păstrat până când Tabernacolul a fost construit, când le-au
oferit ca daruri.
Efodul avea doar două pietre prețioase, câte una pe fiecare
umăr, și pe fiecare dintre aceste pietre erau gravate numele a șase
triburi în următoarea ordine: pe umărul drept – Reuven, Levi,
Isahar, Naftali, Gad, Iehosef; pe umărul stâng – Simeon, Iuda,
Zevulun, Dan, Așer, Beniamin. Numele Iosef era scris Iehosef ca
un artificiu pentru ca ambele pietre să aibă exact același număr
de litere gravat pe ele. Pe pieptar erau 12 pietre prețioase, pe
care numele celor trei patriarhi le precedau pe cele ale celor 12
triburi, iar la final erau gravate cuvintele: „Toate acestea sunt
cele 12 triburi ale lui Israel”.

Pietrele prețioase din pieptar

Cele 12 pietre prețioase se deosebeau nu numai prin culoare,

ci și prin câteva caracteristici specifice fiecăreia, iar atât calitatea,
cât și culoarea aveau referințe speciale pentru tribul al cărui
253
nume îl purtau. Piatra lui Reuven era rubinul, a cărui proprietate
este aceea că, atunci când este măcinată de o femeie și gustată
de aceasta, contribuie la fertilitate, căci Reuven a fost cel care a
găsit mandragora ce induce sarcina.
Piatra lui Simeon era topazul care are proprietatea de a se
sparge de îndată ce o femeie infidelă îl privește. O piatră foarte
potrivită pentru tribul al cărui conducător, Simeon, a fost adus
în pragul mâniei de comportamentul infidel al lui Șehem. În
același timp, era și o avertizare pentru tribul lui Simeon, care a
preacurvit la Shittim cu fiicele Moabului, să pună fidelitatea pe
primul plan și, precum această piatră, să nu tolereze imoralitatea.
Piatra lui Levi era carbunculul ce strălucește precum fulgerul,
așa cum, asemenea lui, fețele acelui trib luceau de pietate și
erudiție. Această piatră are proprietatea de a-l face înțelept pe cel
ce o poartă; dar adevărata înțelepciune este frica de Dumnezeu,
iar acest trib a fost singurul care nu s-a alăturat celorlalte în
venerarea Vițelului de Aur.
Piatra lui Iuda era smaraldul care are puterea de a-l face
victorios în bătălie pe cel ce îl poartă, o piatră foarte potrivită
pentru tribul din care se va naște dinastia regală evreiască, ce
și-a dominat dușmanii. Culoarea verde a pietrei era o aluzie la
rușinea ce i-a schimbat fața lui Iuda atunci când a mărturisit
public fapta rușinoasă săvârșită cu Tamar.
Piatra lui Isahar era safirul, căci acest trib s-a devotat complet
studiului Torei și chiar această piatră, safirul, era materialul din
care au fost tăiate cele două Table ale Legii. Această piatră,
asemeni Torei, sporește văzul și vindecă multe boli, luminează
ochiul și înzdrăvenește trupul.
Perla cea albă este piatra lui Zevulun, căci, prin vasele lui
comerciale, el străbătea marea și își câștiga existența din oceanul
din care era și perla scoasă. Perla are proprietatea de a-i conferi
celui ce o poartă odihnă și asta e și mai mult întru lauda acestui trib
care, în orice condiții, își petrecea nopțile în călătorii comerciale
ca să-și susțină tribul înfrățit, Isahar, care trăia doar pentru studiul
254
Torei. Mai mult, perla este rotundă precum soarta celor bogați,
care se întoarce precum o roată și, în acest fel, bogatului trib al
lui Zevulun îi era amintită constant nestatornicia destinului.
Piatra lui Dan era un tip de topaz în care se putea vedea fața
întoarsă a unui om, căci daniții erau păcătoși, transformând
binele în rău, de aici fațeta inversată a pietrei lor.
Turcoaza era piatra lui Naftali, căci îi conferă celui care o
poartă viteză în călărie, iar Naftali era „o căprioară eliberată”.
Piatra lui Gad era cristalul ce îi conferă proprietarului curaj în
luptă și astfel i-a fost de folos acestui trib războinic care se lupta
în numele Domnului, ca un îndemn de a nu se teme de nimeni și
a se încrede în Dumnezeu.
Crisolitul era piatra lui Așer și, precum această piatră
facilitează digestia și îl face pe cel ce o poartă vânjos și gras, așa
erau și produsele agricole ale tribului lui Așer, de o atât de bună
calitate, încât îi îngrășau pe cei care le mâncau.
Piatra lui Iosef era onixul care are proprietatea de a-i conferi
celui care îl poartă milostenie și, prin milostenia sa, Iosef s-a
făcut plăcut în ochii tuturor.
Jaspul era piatra lui Beniamin și, precum această piatră
își schimbă culoarea, fiind când roșie, când verde, când chiar
neagră, așa și sentimentele lui Beniamin se schimbau față de
frații săi. Câteodată era mânios pe ei pentru că l-au vândut ca
sclav pe Iosef, singurul frate de la mama sa, Rahel, iar în această
dispoziție a fost foarte aproape de a-i împărtăși tatălui lor fapta
acestora; dar, ca să nu-și facă de ocară frații, nu le-a divulgat
secretul. La discreția lui face aluzie numele ebraic al pietrei,
„Yeșpe”, care înseamnă „există o gură”, căci Beniamin, deși
avea o gură, nu a rostit cuvintele ce i-ar fi putut face de rușine
pe frații săi.
Cele 12 pietre prețioase din pieptar cu culorile lor vii erau
foarte importante în profețiile marelui preot care, cu ajutorul lor,
îi făcea pe Urim și Tumim să-și exercite funcțiile. Căci ori de câte
ori regele sau conducătorul Sanhedrinului dorea să primească
255
îndrumare de la Urim și Tumim, se adresa marelui preot care,
încins cu pieptarul și efodul, îi poruncea să-l privească în față și
să-i adreseze întrebarea. Marele preot, privind în jos la pieptar,
verifica apoi care dintre literele gravate pe pietre străluceau cel
mai puternic și apoi își construia răspunsul. Astfel, de exemplu,
când David a întrebat Urim și Tumim dacă Saul îl va urmări,
marele preot Aviatar a văzut că străluceau litera Yud din numele
lui Iuda, Resh din numele lui Reuven și Dalet din numele lui
Dan, așa că răspunsul era următorul: Yered, „va urmări”.
Informațiile acestui oracol erau mereu exacte, căci semnificația
numelui Urim și Tumim se afla în faptul că „aceste răspunsuri
răspândesc lumină și adevăr”, dar nu fiecare mare preot reușea
să le obțină. Numai un mare preot care era pătruns de Sfântul
Duh și peste care se așeza Șekina putea obține un răspuns, căci
în alte cazuri pietrele nu-și dezvăluiau puterea. Dar dacă marele
preot era vrednic, primea un răspuns la fiecare întrebare, căci pe
aceste pietre erau gravate toate literele alfabetului, astfel că toate
cuvintele posibile putea fi construite.

Finalizarea Tabernacolului

În a unsprezecea zi din Tișrei, Moșe a adunat poporul și l-a

înștiințat că este voința Domnului de a avea un sanctuar printre
ei, iar fiecare om trebuia să aducă la sanctuar orice dar care i
se părea potrivit. În același timp a subliniat că, oricât de pioasă
ar fi participarea la construirea Tabernacolului, ei nu au voie
sub nicio formă să încalce Șabatul ca să grăbească terminarea
construcției. Moșe le-a explicat în detaliu ce fel de muncă era
permisă de Șabat și ce fel de muncă era interzisă, căci erau nu
mai puțin de 39 de meserii a căror practică de Șabat era pedepsită
cu moartea. Datorită importanței respectării Șabatului, Moșe a
împărtășit preceptele legate de acesta direct tuturor oamenilor,
pe care i-a adunat, și nu doar înțelepților. Moșe a făcut precum
i-a poruncit Dumnezeu care i-a spus:
256
 – Du-te, Moșe, și adună marile mase și transmite-le legile de
Șabat, pentru ca viitoarele generații să-ți urmeze exemplul, iar în
zilele de Șabat să adune poporul în sinagogă și să-i învețe Tora,
ca să știe ce este interzis și ce este permis, pentru ca Numele Meu
să fie lăudat în rândurile copiilor Mei.
Conform acestei porunci, Moșe a stabilit ca în fiecare zi de
sărbătoare să se predice în sinagogi și să fie instruiți oamenii
privind semnificația sărbătorii. A adunat poporul pentru aceste
învățături cu cuvintele:
– De îmi veți urma exemplul, Dumnezeu va lua în seamă asta
ca și cum l-ați fi recunoscut pe Dumnezeu ca regele vostru în
toată lumea.
Accentul pus pe respectarea legilor legate de Șabat era mare
și necesar, deoarece poporul era atât de dornic să-și aducă
contribuțiile la construirea Tabernacolului, încât, de Șabat, Moșe
a trebuit să-i anunțe în mod special că nu au voie să scoată nimic
din case, căci nu este permis să cari lucruri care nu-ți sunt de
folos de Șabat. Căci Israel este un popor deosebit, care a răspuns
chemărilor de a aduce aur pentru construirea Vițelului de Aur, și
nu cu mai puțin entuziasm a răspuns chemării lui Moșe de a aduce
contribuții pentru Tabernacol. Nu se mulțumeau cu aducerea de
lucruri din case sau din vistierii, ci luau cu forța podoabe de la
soțiile, fiicele și fiii lor și i le aduceau lui Moșe pentru construirea
Tabernacolului. Așa credeau că pot căpăta ispășire pentru păcatul
făuririi Vițelului, când și-au folosit podoabele pentru construirea
idolului, iar acum le foloseau pentru sanctuarul Domnului.
Dar nici femeile nu se lăsau mai prejos și erau foarte implicate
în a țese acoperămintele de lână. Acest proces îl făceau cât se
poate de miraculos, deoarece țeseau lâna direct de pe capre.
Moșe nu a vrut la început să accepte contribuții de la femei, dar
acestea și-au adus mantiile și oglinzile, spunându-i:
– De ce ne refuzi darurile? Dacă o faci pentru că nu vrei să
fie în sanctuar lucruri folosite de femei pentru a se înfrumuseța,
atunci iată mantiile pe care le folosim pentru a ne ascunde de
257
privirile bărbaților. Dar de îți e teamă să accepți lucruri care n-ar
fi în posesia noastră, ci în cea a soților noștri, atunci primește
oglinzile care ne aparțin doar nouă, și nu și soților noștri.
Când Moșe a văzut oglinzile, s-a mâniat și a poruncit ca
femeile să fie trimise acasă, exclamând:
– Ce scop ar avea aceste oglinzi în sanctuar, când ele există
numai pentru a stârni dorințe senzuale?
Dar Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– Cu adevărat sunt aceste oglinzi mai de preț în ochii Mei
decât alte daruri, deoarece cu ajutorul acestor oglinzi s-a înmulțit
poporul Meu. Când în Egipt bărbații erau extenuați de la munca
lor cea grea, femeile obișnuiau să le aducă mâncare și băutură, își
scoteau oglinzile și le spuneau soților cu drag în glas: „Privește în
oglindă, căci sunt mult mai frumoasă decât par.” Astfel pasiunea
îi cuprindea pe bărbați, ei dădeau uitării grijile și se apropiau
de soțiile lor care apoi aduceau pe lume mulți copii. Ia aceste
oglinzi și fă din ele bazinul ce conține apa pentru sanctificarea
preoților.
Din acest bazin era adusă apa pe care o femeie suspectă de
adulter trebuia s-o bea ca să-și dovedească nevinovăția. Așa
cum înainte oglinzile erau folosite pentru a aprinde pasiunea
conjugală, acum din ele s-a făurit vasul pentru apa ce va restaura
pacea între soț și soție.
Când Moșe, la porunca lui Dumnezeu, a făcut cunoscut
poporului că oricine este dornic, bărbat sau femeie, poate
să aducă un dar, zelul femeilor a fost atât de mare, încât i-au
împins deoparte pe bărbați și s-au înghesuit înainte cu darurile,
astfel că în două zile tot ce era necesar pentru construirea
Tabernacolului s-a adunat. Conducătorii triburilor au venit prea
târziu cu contribuțiile lor și, în ultimul moment, au adus pietrele
prețioase pentru veșmintele lui Aaron, ca să nu fie lipsiți de orice
reprezentare în sanctuar. Dar Dumnezeu nu a văzut cu ochi buni
întârzierea lor, și de aceea au căutat mai târziu să fie primii care
oferă sacrificii pentru sanctuar.
258
 După ce tot ce era necesar pentru construirea Tabernacolului
a fost adunat, Bețalel s-a dedicat lucrului cu toată inima și, drept
răsplată pentru asta, Textele Sfinte îl numesc doar pe el ca fiind
constructorul sanctuarului, deși mulți alții l-au susținut în această
sarcină. Bețalel și-a început lucrul cu construirea plăcilor de
lemn, apoi s-a ocupat de îmbinarea lor și, când a sfârșit, a început
să pregătească draperiile, apoi a terminat Arca cu acoperământul
ispășirii și, la final, masa pentru pâinea specială și sfeșnicul.

Asamblarea Tabernacolului

Munca la construirea Tabernacolului a progresat rapid, astfel

că totul era gata în luna Kislev, dar nu a fost asamblat decât
trei luni mai târziu. Poporul era dornic să instaleze de îndată
sanctuarul și să-l pună în funcțiune, însă Dumnezeu i-a poruncit
lui Moșe să aștepte până în prima zi a lunii Nisan, pentru că
aceasta era data nașterii lui Ițhak, iar Dumnezeu dorea ca bucuria
inaugurării să aibă loc în această zi fastă. Bineînțeles că unii din
rândul poporului au început să cârcotească, unii cărora acest fapt
nu le era cunoscut și care îl batjocoreau pe Moșe, spunând:
– Desigur, e posibil ca Șekina să se pogoare peste munca
fiilor lui Amram?
În legătură cu Tabernacolul, Moșe a avut mult de suferit de pe
urma celor care îi căutau vină și îl vorbeau de rău. Când umbla
pe stradă, își spuneau unul altuia:
– Ia uite ce ceafă groasă și ce picioare sănătoase are fiul lui
Amram, care mănâncă și bea din banii noștri!
Celălalt răspundea:
– Credeai că unul care e responsabil de construirea
Tabernacolului va rămâne sărac?
Moșe nu spunea nimic, dar era hotărât ca, odată cu terminarea
construcției Tabernacolului, să prezinte poporului un raport
complet al cheltuielilor, ceea ce a și făcut. Dar când a fost timpul
259
să prezinte raportul, a uitat de o cheltuială de 775 de șekeli pe
care a făcut-o pentru cârligele de care erau agățate draperiile
Tabernacolului. Atunci, pe când își ridica privirea, a văzut Șekina
care se așezase pe cârlige și care îi reamintea de omisiune. După
aceasta, întregul Israel s-a convins că Moșe era un administrator
loial și responsabil al cheltuielilor.
Cum poporul adusese mai multe materiale decât erau necesare
pentru construirea Tabernacolului, Moșe a construit un al doilea
Tabernacol în afara taberei, pe locul unde Dumnezeu obișnuia să
se i arate, iar acest „Tabernacol al revelației” era identic până în
cel mai mic detaliu cu originalul din interiorul taberei.
Când totul era gata, poporul a fost foarte dezamăgit că Șekina
nu s-a pogorât asupra rodului muncii lor, astfel că s-au adresat
înțelepților ce lucraseră la construirea Tabernacolului,:
– De ce stați degeaba? Instalați Tabernacolul pentru ca Șekina
să se poată pogorî în rândul nostru.
Aceștia încercau acum să asambleze Tabernacolul, dar nu au
reușit, căci nici bine nu l-au asamblat, că s-a și prăbușit. Și toți
s-au îndreptat spre Bețalel și asistentul lui, Oholiab, spunând:
– Să instalați acum Tabernacolul, voi, cei care l-ați construit,
poate așa va sta în picioare.
Dar când nici acești doi maeștri constructori nu au reușit să-l
asambleze, poporul a început să cârcotească:
– Vedeți ce-a adus asupra noastră fiul lui Amram? Ne-am
cheltuit banii și am depus efort numai pentru că el ne-a asigurat
că Cel Sfânt, binecuvântat fie El, se va pogorî din palatul său
împreună cu îngerii și va sălășlui în rândul nostru, în spatele
„draperiilor din păr de capră”, dar totul a fost în zadar.
Apoi poporul s-a adresat lui Moșe:
– Învățătorul nostru Moșe, am făcut tot ce ne-ai poruncit, am
dat tot ce ne-ai cerut. Privește acum această lucrare terminată
și spune-ne dacă am omis ceva sau dacă am făcut ceva ce nu
trebuia. Studiaz-o cu atenție și dă-ne un răspuns.
260
 Moșe a trebuit să recunoască faptul că totul a fost făcut
conform instrucțiunilor sale.
– Dar de e așa, a continuat poporul, de ce Tabernacolul nu stă
în picioare? Nici Bețalel și Oholiab și nici înțelepții nu au reușit
să-l asambleze!
Vestea l-a întristat profund pe Moșe care nu putea înțelege
de ce Tabernacolul nu putea fi instalat. Dar Dumnezeu i-a spus:
– Ți-a părut rău că nu ai avut nicio contribuție la construirea
Tabernacolului pentru care poporul a furnizat materialele și la
care Bețalel, Oholiab și ceilalți înțelepți au muncit. De aceea
niciunul nu a putut instala Tabernacolul, căci vreau ca întregul
Israel să vadă că nu va sta în picioare dacă nu-l vei asambla tu.
Moșe a răspuns:
– O, Stăpân al Lumii! Nu știu cum să-l instalez.
– Du-te și ocupă-te de asamblarea lui și, în timp ce tu faci
asta, se va ridica de la sine.
Și așa s-a întâmplat. Nici bine nu și-a pus mâna Moșe
pe Tabernacol, că acesta s-a înălțat, iar zvonurile din rândul
poporului, că Moșe a instalat întâmplător Tabernacolul, fără
porunca lui Dumnezeu, au încetat pentru totdeauna.

Sfințirea preoților

Înainte ca sanctuarul și vasele sale să fie dedicate serviciului

religios, au fost unse cu ulei sfințit. Cu această ocazie s-a întâmplat
un miracol și 12 măsuri de ulei au fost suficiente pentru a sfinți
nu numai sanctuarul și vasele sale, pe Aaron și fiii săi de-a lungul
celor șapte zile de învestire, ci cu același ulei au fost învestiți toți
succesorii lui Aaron în funcția de mare preot, precum și câțiva
regi până în zilele lui Iosia.
Un miracol special s-a întâmplat când Aaron a fost învestit:
două picături de ulei sfințit au atârnat în barba sa cea ascuțită
precum două perle. Aceste picături nu au dispărut nici când și-a
261
tuns barba, ci s-au ridicat la rădăcina firelor de păr. Moșe s-a
temut la început că această risipă a picăturilor de ulei sfințit din
barba lui Aaron va fi considerată un sacrilegiu, dar o voce divină
l-a liniștit. O voce divină l-a liniștit și pe Aaron care se temea ca,
accidental, să nu fi folosit uleiul sfințit pentru uzul propriu.
Ungerea lui Aaron și a celor doi fii ai săi nu a fost singura
ceremonie care i-a consacrat ca preoți, căci timp de o întreagă
săptămână a trebuit să locuiască în apropierea Tabernacolului,
izolați de lumea exterioară. În acest timp, Moșe a îndeplinit toate
îndatoririle preoțești, aducând chiar și sacrificii pentru Aaron și
fiii săi și i-a stropit cu sângele acestor sacrificii. A fost în ziua 23 a
lunii Adar când Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe să-i învestească
pe Aron și pe fiii săi ca preoți:
– Du-te și convinge-l pe Aaron să-și accepte îndatoririle
preoțești, căci e un om căruia îi displac onorurile. Dar învestește-l
de față cu tot poporul, ca să fie respectat. În același timp,
avertizează-i pe oameni că, după alegerea lui Aaron, nimeni nu
își va putea aroga îndatoririle preoțești. Adună-i, deci, pe toți la
ușa Tabernacolului.
La auzul acestor ultime cuvinte, Moșe a exclamat:
– O, Stăpân al Lumii! Cum voi putea aduna la ușa
Tabernacolului, într-un spațiu de doar doi seah, 60 de miriade de
bărbați adulți și tot atâția tineri?
– Te minunezi de asta? Am înfăptuit miracole mai mari. Raiul
era la început la fel de subțire și de mic precum retina ochiului,
iar Eu l-am făcut să se întindă de la un capăt al lumii la celălalt.
Și în lumea ce va veni, toți bărbații de la Adam până la cei din
vremea învierii morților vor fi adunați în Țion. Și vor fi atât de
mulți, încât își vor spune: „Locul e prea strâmt pentru mine. Fă-mi
loc ca să pot locui.” Și în acea zi voi extinde orașul sfânt ca să fie
loc pentru toți să locuiască aici.
Moșe a făcut precum i s-a poruncit și, în prezența poporului,
a avut loc învestirea lui Aaron și a fiilor săi ca preoți, după care
aceștia s-au retras timp de o săptămână la ușa Tabernacolului.
262
De-a lungul acestei săptămâni, în timp ce pregătea ofranda care
va fi arsă și ofranda pentru ispășirea păcatului, Moșe i-a arătat
fratelui său Aaron și fiilor lui cum să îndeplinească diferitele
atribuții preoțești din sanctuar. Moșe a adus un sacrificiu pentru
ispășirea păcatului, deoarece se temea ca printre darurile aduse
pentru construirea sanctuarului să nu se afle și lucruri obținute
ilicit, iar Dumnezeu iubește dreptatea și urăște bunurile furate
aduse ca ofrandă. Prin aducerea unui sacrificiu de acest fel, Moșe
a încercat să obțină iertare pentru o posibilă nedreptate care s-ar
putea să fi avut loc. Dar în timpul acestei săptămâni, sanctuarul
a fost folosit doar temporar. Moșe îl asambla dimineața și seara
și apoi îl dezasambla; și doar după ce a trecut această săptămâna
sanctuarul a fost dat permanent în folosință. După aceasta, nu a
mai fost dezasamblat decât atunci când își mutau tabăra.
Aceste șapte zile în care s-au retras le-au fost atribuite lui
Aaron și fiilor săi nu doar ca o perioadă de pregătire pentru
serviciul preoțesc obișnuit, ci aveau și altă semnificație.
Dumnezeu, înainte de a aduce potopul asupra pământului, a ținut
șapte zile ca o perioadă de doliu și, în același fel, le-a poruncit
lui Aaron și fiilor săi să trăiască în izolare completă timp de o
săptămână, așa cum este datoria persoanelor îndoliate, căci o
pierdere grea îi aștepta: moartea lui Avihu și Nadav, care a avut
loc în ziua de sărbătoare în care au fost învestiți.

Ziua celor zece coroane

Prima zi din luna Nisan a fost o zi specială, „o zi deosebită

prin zece coroane”. Era ziua în care conducătorii triburilor au
început să-și aducă ofrandele; a fost prima zi în care Șekina s-a
pogorât în rândul lui Israel; prima zi în care orice alt sacrificiu
realizat în oricare alt loc decât cel destinat pentru asta era interzis;
prima zi în care preoții au acordat binecuvântarea lor lui Israel;
prima zi pentru serviciul de sacrificiu obișnuit; prima zi în care
263
preoții au consumat anumite părți ale ofrandei; prima zi în care
focul ceresc a fost văzut pe altar; pe lângă asta, era prima zi a
săptămânii, o zi de duminică, prima zi a primei luni a anului.
În această zi, după „săptămâna de instruire” a lui Aaron și a
fiilor săi, Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– Oare crezi că vei fi mare preot pentru că te-ai ocupat de
atribuțiile preoțești în această săptămână? Cheamă-l pe Aaron și
anunță-l că a fost numit mare preot și, în același timp, cheamă-i
și pe înțelepții poporului și, în prezența lor, anunță onoarea
conferită lui Aaron, pentru ca nimeni să nu spună că Aaron
singur și-a atribuit această demnitate.
Urmând exemplul lui Dumnezeu, care pe Sinai l-a chemat pe
Aaron înaintea celorlalți, spunând „Și veți urca, tu și Aaron, dar
nu-i lăsa pe preoți și pe cei din popor să pătrundă”, Moșe s-a dus
mai întâi la Aaron, apoi la fiii lui și de abia după aceea la înțelepți,
pentru a discuta cu ei pregătirile necesare pentru învestirea lui
Aaron. Când Moșe i-a dat lui Aaron vestea că Dumnezeu vrea ca
el să fie numit mare preot, Aaron a zis:
– Cum?! Tu ai făcut toată munca pentru construirea
Tabernacolului și acum eu voi fi marele preot?!
Moșe i-a răspuns:
– Adevărat îți spun că, deși tu ai fost ales pentru funcția de
mare preot, eu mă bucur ca și cum aș fi fost ales eu însumi. Așa
cum tu te-ai bucurat de învestirea mea, așa mă bucur și eu de
a ta. Fratele meu, deși Dumnezeu s-a împăcat cu Israel și le-a
iertat păcatul, totuși, prin sacrificiul tău, trebuie să închizi gura
Satanei, ca să nu te urască atunci când intri în sanctuar. Ia deci un
vițel ca ofrandă pentru ispășirea păcatului, căci așa cum aproape
ți-ai pierdut dreptul de a fi mare preot din cauza unui vițel, tot așa
acum, prin sacrificarea unui vițel, îți va fi restaurată demnitatea.
Apoi Moșe s-a adresat poporului:
– Aveți două păcate pe care trebuie să le ispășiți: vânzarea
lui Iosef, a cărui haină strămoșii voștri au mânjit-o cu sângele
unui ied ca să-și convingă tatăl că acela căruia îi aparține haina a
264
fost sfâșiat de un animal sălbatic, și păcatul comis prin venerarea
Vițelului de Aur. Luați deci un ied care să ispășească păcatul
comis printr-un ied și luați un vițel ca să ispășească păcatul
comis printr-un vițel. Dar, ca să fiți siguri că Dumnezeu v-a
iertat, oferiți și un taur; și așa recunoașteți că veți sacrifica în fața
lui Dumnezeu idolul pe care l-ați venerat.
– Ce rost are ca acest neam să aducă un omagiu regelui său,
când acesta este invizibil?
– Exact din acest motiv v-a poruncit Dumnezeu să aduceți
sacrificii, ca să Se poată arăta vouă.
La auzul acestor cuvinte poporul s-a bucurat nespus, căci au
înțeles că Dumnezeu s-a împăcat pe deplin cu ei, astfel că s-au
grăbit să aducă ofrandele la sanctuar. Moșe i-a prevenit:
– Aveți grijă să alungați orice înclinație rea din inimile voastre,
ca să aveți acum un singur gând și un singur scop: să-l serviți
pe Dumnezeu. Întreaga voastră atenție trebuie să se îndrepte
spre unicul Dumnezeu, căci El este Dumnezeul dumnezeilor
și Stăpânul stăpânilor. De veți face precum v-am zis, gloria
Domnului va apărea în fața voastră.
Dar Aaron, în modestia sa, nu îndrăznea să-și preia atribuțiile
preoțești. Imaginea altarului deasupra căruia era o pereche de
coarne îl umplea de spaimă, pentru că îi amintea de păcatul
venerării vițelului de către Israel, incident în care simțea că ar
fi avut și el partea lui de vină. Moșe a trebuit să-l încurajeze
să urce la altar și să aducă sacrificiile. După ce Aaron a adus
sacrificiile necesare, a binecuvântat poporul, ridicându-și mâinile
și spunând:
– Fie ca Dumnezeu cel Etern să vă binecuvânteze și să vă țină
cu bine; Cel Etern să-și întoarcă fața spre voi și să fie milostiv cu
voi; Cel Etern să-și îndrepte privirea spre voi și să vă dea pace.
În ciuda tuturor ofrandelor și a binecuvântărilor, Șekina nu
se arăta, așa că Aaron, cu inima îndoită, se gândea: „Dumnezeu
e furios pe mine și e vina mea că Șekina nu s-a pogorât peste
Israel. Poate am înțeles greșit cuvintele fratelui meu Moșe și am
265
intrat în sanctuar, căci serviciul religios oficiat de mine nu a fost
suficient pentru a aduce Șekina.”
Văzând acestea, Moșe a intrat a doua oară în sanctuar împreună
cu fratele său, iar rugăciunile lor comune au avut efectul dorit,
căci un foc de la Domnul s-a pogorât pe altar și a ars timp de
116 ani, fără să ardă lemnul sau să topească stratul de aramă ce
îl acoperea.
Când poporul a văzut focul ceresc, dovada de netăgăduit a
grației lui Dumnezeu și a iertării Lui, au strigat și s-au prăbușit
la pământ, lăudându-L pe Domnul și cântându-I un imn. Totul
era cuprins de bucurie, atât pe pământ, cât și în ceruri, unde
bucuria lui Dumnezeu pentru construirea sanctuarului era la fel
de mare precum bucuria pe care a avut-o în prima zi a creației,
contemplându-și lucrarea, în cer și pe pământ. Căci, într-un
oarecare fel, construirea Tabernacolului reprezenta desăvârșirea
creării lumii, pentru că lumea există doar în virtutea a trei lucruri:
Tora, serviciul divin și dragostea. De la crearea lumii până la
revelația de pe Sinai, lumea își datora existența dragostei și milei
lui Dumnezeu. De la revelație până la construirea sanctuarului,
lumea își datora existența Torei și dragostei. Însă odată cu
construirea Tabernacolului, lumea și-a asigurat o bază solidă,
pentru că acum avea trei piloni pe care să se sprijine: Tora,
serviciul divin și iubirea. Ziua inaugurării sanctuarului putea fi
asemuită cu zilele creației și din alt punct de vedere: la crearea
lumii Dumnezeu sălășluia în rândul muritorilor și și-a retras
Șekina în ceruri numai după păcatul primilor doi oameni. Dar
în ziua inaugurării Tabernacolului, Șekina a revenit la sălașul
său precedent, cel terestru. Astfel că, în această zi, îngerii s-au
tânguit:
– Acum Dumnezeu va părăsi oștirile cerești și va sălășlui în
rândul muritorilor!
Dumnezeu i-a liniștit, spunând:
– Adevărat precum trăiți, că adevăratul Meu sălaș va fi în
ceruri.
266
 Dar nu era chiar sincer când a spus asta, pentru că, de fapt,
pământul era sălașul lui principal. Numai după ce Tabernacolul
terestru a fost construit le-a poruncit Dumnezeu îngerilor să facă
unul identic și în cer, acel Tabernacol în care Metatron aduce
sufletele celor pioși în fața Domnului, ca ispășire pentru Israel în
timpul exilului, când sanctuarul Său terestru a fost distrus.
Această zi marchează o importantă schimbare în relația
dintre Dumnezeu și Moșe. Înainte de acest moment, vocea lui
Dumnezeu ajungea la urechea lui Moșe ca printr-un tub; și, când
se întâmpla asta, lumea exterioară înțelegea că Moșe primește
o revelație divină numai prin îmbujorarea feței sale. Acum, la
inaugurarea sanctuarului, lucrurile s-au schimbat. Căci în această
zi, când a intrat în sanctuar, o voce suavă, plăcută și dulce a
răsunat spre el. La auzul ei, a spus:
– Voi asculta ce are Domnul Dumnezeu de spus.
Apoi a auzit cuvintele:
– Înainte era animozitate între Mine și copiii Mei, înainte
era mânie între Mine și copiii Mei, înainte era ură între Mine și
copiii Mei. Dar acum este doar dragoste între Mine și copiii Mei,
prietenia domnește între Mine și copiii Mei, pacea domnește
între Mine și copiii Mei.
Era evident că pacea domnea, căci în această zi libertatea de
mișcare neîntreruptă asupra lumii, care până atunci le fusese
acordată demonilor, le-a fost luată. Până atunci, prezența acestora
era atât de frecventă, încât Moșe spunea o rugăciune specială
de fiecare dată când urca pe Muntele Sinai, prin care îl ruga pe
Dumnezeu să-l apere de demoni. Dar de îndată ce Tabernacolul a
fost instalat, ei au dispărut. Adevărat că nu de tot, pentru că aceste
creaturi dăunătoare pot, chiar și acum, să ucidă un om, mai ales
în perioada dintre 17 Tamuz și 9 Av, când demonii își folosesc
puterea. Cel mai periculos dintre ei este Keteb, a cărui simplă
apariție ucide atât oameni, cât și animale. Keteb se rostogolește
ca o minge și are un cap de vițel cu un singur corn în frunte.
267
 Așa cum Dumnezeu a distrus puterea acestor demoni prin
Tabernacol, la fel, prin binecuvântarea preoțească pe care El a
oferit-o poporului Său înainte de sfințirea sanctuarului, a mistuit
deochiul care altfel i-ar fi afectat acum așa cum a făcut la revelația
de pe Sinai. Marile ceremonii care au avut loc cu acea ocazie au
atras privirea întregii lumi către Israel, iar deochiul provocat de
celelalte neamuri a dus la spargerea celor două table. Așa cum
Dumnezeu și-a binecuvântat poporul cu această ocazie, așa a
făcut și Moșe care, la finalizarea Tabernacolului, l-a binecuvântat
pe Israel prin cuvintele:
– Dumnezeul Cel Etern al părinților voștri să vă înmulțească de
o mie de ori mai mult decât sunteți acum și să vă binecuvânteze,
așa cum v-a promis!
Poporul a răspuns binecuvântării:
– Fie ca splendoarea Domnului Dumnezeului nostru să fie
asupra noastră și să binecuvânteze lucrarea mâinilor noastre.

Bucuria cea întreruptă

În această zi, cea mai fericită dintre femei era Elișeva,

fiica lui Aminadab, care, pe lângă bucuria generală datorată
sfințirii sanctuarului, a fost binecuvântată cu alte cinci motive
de bucurie: soțul ei, Aaron, era mare preot; cumnatul ei, Moșe,
era rege; fiul ei, Eleazar, era conducătorul preoților; nepotul ei,
Fineas, era preot militar; iar fratele ei, Nahșon, era conducătorul
tribului său. Dar ce repede s-a transformat bucuria ei în durere!
Cei doi fii, Nadav și Avihu, duși de valul veseliei universale
generate de focul divin, s-au apropiat de sanctuar cu cădelnițele
în mână, ca să sporească dragostea lui Dumnezeu pentru Israel
prin acest act de sacrificiu, dar au plătit cu viața ofranda lor. Din
Sfânta Sfintelor au țâșnit două flăcări, subțiri precum firul de
ață, care apoi s-au împărțit în patru, iar fiecare pereche de flăcări
a străpuns nările lui Nadav și Avihu, arzându-le sufletele, deși
trupul le-a rămas intact.
268
 Moartea acestor doi preoți nu a fost fără motiv pentru că, în
ciuda pietății lor, au păcătuit. Chiar și pe Sinai nu s-au comportat
cum se cuvine, căci, în loc să urmeze exemplul lui Moșe care
și-a întors fața de la viziunea divină a tufișului în flăcări, ei au
contemplat viziunea divină de pe Muntele Sinai. Soarta le-a fost
decisă atunci, însă Dumnezeu nu a vrut să umbrească bucuria
primirii Torei cu moartea lor, așa că a așteptat până la sfințirea
Tabernacolului. Cu această ocazie, Dumnezeu s-a purtat precum
acel rege care, descoperind în ziua nunții fiicei sale păcatul de
moarte comis de cavalerul de onoare, a spus: „Dacă provoc
pedepsirea cu moartea a cavalerului de onoare, voi distruge
bucuria fiicei mele. Prefer să-l condamn la moarte în ziua mea
fericită, și nu în a ei.” Dumnezeu i-a pedepsit pe Nadav și Avihu
în „ziua bucuriei inimii Sale” și nu în ziua în care Tora s-a unit
cu Israel. Printre păcatele pe care trebuiau să le ispășească se afla
și marea lor mândrie care s-a arătat în mai multe ipostaze. Nu
s-au însurat, pentru că nu considerau nicio femeie destul de bună
pentru ei, spunând:
– Fratele tatălui nostru e rege, tatăl nostru e mare preot, fratele
mamei este conducătorul tribului său, iar noi suntem conducătorii
preoților. Ce femeie e demnă de noi?
Astfel, multe femei au rămas nemăritate, așteptându-i pe
acești tineri să le ceară în căsătorie. În mândria lor, au mers și mai
departe cu gândurile lor păcătoase, încât s-au gândit la vremea
în care Moșe și Aaron vor muri și ei vor fi cei care vor conduce
poporul. Dar Dumnezeu a spus:
– Nu vă lăudați cu ceea ce va fi mâine; de multe ori a murit un
mânz, iar pielea sa a fost folosită ca acoperământ pentru spatele
mamei sale.
Chiar și în înfăptuirea actului care le-a adus moartea și-au
arătat mândria, pentru că nu au cerut voie nici de la Moșe, nici
de la Aaron să ia parte la serviciul sacrificial. Mai mult, Nadav
și Avihu nu s-au consultat nici măcar unul cu celălalt înainte de
a săvârși actul fatal, ci fiecare a acționat independent de celălalt.
269
De s-ar fi consultat împreună înainte sau dacă ar fi cerut sfatul
tatălui sau unchiului lor, cel mai probabil nu ar fi oferit niciodată
sacrificiul dezastruos. Căci nu erau nici în starea cea mai bună
pentru a aduce o ofrandă. Băuseră vin înainte de intrarea în
sanctuar, ceea ce e interzis preoților; nu purtau roba preoțească
desemnată și, mai mult, nu se sfințiseră cu apă din bazin. În
plus, și-au adus ofranda în Sfânta Sfintelor, unde intrarea le era
interzisă, și au folosit „foc străin”. Ofranda adusă era nepotrivită
pentru că nu le poruncise Dumnezeu să ofere tămâie atunci. Dar,
în afara acestei liste de păcate, erau oameni pioși, iar moartea lor
L-a îndurerat pe Dumnezeu mai mult decât pe tatăl lor Aaron, nu
doar pentru că Îl îndurerează pe Dumnezeu să vadă un tată pios
că își pierde fiii, ci pentru că ei chiar erau tineri pioși și de vază.
Când Aaron a auzit de moartea fiilor săi, a spus:
– Întregul Israel Te-a văzut la Marea Roșie și pe Sinai fără să
fie rănit după aceea; dar fiii mei, cărora le-ai poruncit să locuiască
în Tabernacol, un loc unde un om de rând nu poate intra fără să
fie pedepsit cu moartea, fiii mei au intrat în Tabernacol ca să-Ți
contemple gloria și puterea și au murit!
Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– Spune-i lui Aaron așa: „Te-am favorizat și ți-am acordat
o mare onoare prin asta, prin faptul că fiii tăi au ars. V-am dat,
ție și fiilor tăi, un loc aproape de sanctuar, înaintea altora, chiar
și înaintea fratelui tău, Moșe. Dar, în același timp, am stabilit
și că oricine intră în Tabernacol fără a i se fi poruncit va fi lovit
de lepră. Ai fi preferat ca fiii tăi, cărora li s-au dat cele mai
importante locuri, să stea ca leproși în afara taberei, ca pedeapsă
pentru intrarea în Sfânta Sfintelor?”
Când Moșe i-a transmis acestea lui Aaron, el a spus:
– Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, pentru ceea ce mi-ai împărtășit
legat de moartea fiilor mei, căci mai bine că au murit decât să-și
irosească viața ca leproși. Se cuvine să-Ți mulțumesc și să-Ți
aduc laudă, căci „milostenia Ta este mai bună decât viața, buzele
mele Te vor preamări”.
270
 Moșe și-a consolat fratele și în alt fel, spunându-i:
– Fiii tăi au murit întru glorificarea numelui Domnului,
binecuvântat fie numele Lui, pentru că pe Sinai Dumnezeu mi-a
spus: „Acolo Mă voi întâlni cu Israel, Tabernacolul va fi sfințit de
cei care Mă preamăresc.” Am știut că acest sanctuar al Domnului
va fi sfințit prin moartea celor care s-au aflat în apropierea sa, dar
am crezut că tu sau eu eram sortiți pentru asta, dar acum înțeleg
că fiii tăi erau mai aproape de Dumnezeu decât noi.
Aceste ultime cuvinte au fost de ajuns pentru a-l face pe Aaron
să-și controleze durerea cauzată de pierderea fiilor și, fiind un
înțelept adevărat, a purtat în tăcere această lovitură a sorții, fără
să crâcnească sau să se lamenteze. Dumnezeu l-a răsplătit pentru
tăcerea lui adresându-i-se direct și împărtășindu-i o importantă
lege preoțească.
Aaron nu a participat la înmormântarea lui Nadav și Avihu,
pentru că marelui preot nu îi este permis să participe la o
procesiune funerară, chiar dacă cel decedat îi este rudă apropiată.
Nici lui Eleazar și Itamar, ceilalți doi fii ai lui Aaron, nu le-a
fost permis să jelească sau să participe la înmormântare în ziua
învestirii lor ca preoți, astfel că verii lui Aaron, leviții Mișael
și Elzafan, rudele cele mai apropiate după aceștia, a trebuit să
participe la înmormântare. Acești doi leviți erau fiii unui tată
vrednic, care nu numai că era rudă apropiată cu Aaron, dar era
apropiat de Aaron și în caracter. Așa cum Aaron căuta pacea, așa
făcea și unchiul său Uziel, tatăl lui Mișael și Elzafan. Fiind leviți,
nu aveau voie să intre în locul unde focul divin i-a doborât pe
verii lor, așa că un înger a aruncat trupurile lui Nadav și Avihu
în afara camerei preoțești și nu au murit decât în afara acesteia,
pentru ca Mișael și Elzafan să se poată apropia de ei.
În timp ce întregului popor Israel i s-a poruncit să jelească
moartea lui Nadav și Avihu, pentru că „moartea unui om pios este
o nenorocire mai mare pentru Israel decât arderea Templului”,
lui Aaron și fiilor săi nu li s-a permis să participe la jelirea lor,
iar Moșe le-a poruncit să mănânce părțile din ofrandă care li se
271
cuvin, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Atunci când Moșe
a văzut că Aaron a ars cu totul una dintre cele trei ofrande de
păcat aduse în acea zi, fără ca el sau fiii lui să fi consumat din ea,
mânia i s-a aprins împotriva fratelui său, dar, din respect pentru
vârsta și funcția lui Aaron, Moșe a adresat cuvintele mânioase nu
către Aaron, ci către fiii săi. Le-a reproșat ofensa adusă poruncii
Domnului când au ars cu totul o ofrandă de păcat și au consumat
din celelalte două. În plus, i-a întrebat dacă nu erau destul de
înțelepți ca să ia exemplu de la frații lor cei decedați, care au plătit
cu viața faptele lor arbitrare, mai ales pentru că și ei erau sortiți
morții și își datorau viața rugăciunilor lui, care au avut puterea
de a salva jumătate dintre fiii tatălui lor. Însă dojana lui Moșe nu
era necesară, pentru că Aaron și fiii săi au procedat precum cere
statutul, dar Moșe, în acel moment, cum a mai pățit și cu alte
două ocazii, orbit de mânia sa, a uitat legile pe care el însuși le-a
transmis lui Israel. Așa că Aaron i s-a opus cu convingere și i-a
atras atenția asupra greșelii sale. Moșe nu numai că a luat aminte
la observația lui Aaron, ba, mai mult, a transmis următorul anunț
prin toată tabăra:
– Am interpretat greșit legea și Aaron, fratele meu, m-a
corectat. Eleazar și Itamar cunoșteau și ei legea, dar au tăcut din
respect pentru mine.
Drept răsplată pentru respectul arătat, Dumnezeu i-a
împărtășit lui Moșe legi importante, cu mențiunea specială ca
ele să fie transmise lui Aaron, lui Eleazar și lui Itamar.

Darurile prinților

Când Moșe a spus poporului să-și aducă ofrandele pentru

construirea sanctuarului, prinții – conducătorii triburilor – au
fost foarte surprinși că lor nu li s-a comunicat special acest lucru.
Așa că și-au amânat contribuțiile, așteptând ca poporul să ofere
fiecare după posibilități, pentru ca apoi ei să poată interveni și
272
să acopere deficitul rămas. Așa s-ar vedea că fără sprijinul lor
Tabernacolul nu ar fi fost finalizat. Dar s-au înșelat amarnic,
pentru că, în devotamentul lui față de Dumnezeu, poporul a
adus toate cele necesare sanctuarului. Când prinții au realizat
greșeala făcută și s-au grăbit să-și aducă și ei obolul, era deja
prea târziu. Tot ce mai puteau face era să aducă nestematele
pentru veșmintele marelui preot, dar nu mai puteau contribui
la construirea Tabernacolului. În ziua sanctificării acestuia,
au încercat să-și repare parțial greșeala de a fi lăsat ocazia să
le scape prin a urma sfatul tribului lui Isahar, renumiți pentru
înțelepciunea și erudiția lor, și anume de a aduce care pentru
transportul Tabernacolului. Acești prinți nu erau niște nou-veniți
sau niște novici, ci erau bărbați care chiar și în Egipt deținuseră
funcții importante și fuseseră expuși furiei egiptenilor. Ei îi
stătuseră alături lui Moșe la recensământul poporului. Acum
i-au adus lui Moșe drept ofrandă șase care acoperite, complet
echipate și vopsite în culoarea albastru, culoarea cerului, precum
și 12 boi care să tragă carele. Numărul acesta exact de care și de
boi era stabilit cu un scop. Cele șase care corespundeau celor
șase zile ale creației, celor șase matriarhe – Sara, Rivka, Rahel,
Lea, Bilha și Țilpa –, celor șase legi pe care Tora le numește ca
fiind exclusiv pentru rege, celor șase cărți ale Mișnei și celor șase
ceruri. Numărul boilor corespundea celor 12 constelații și celor
12 triburi. La început, Moșe nu a vrut să accepte ofrandele, dar
Dumnezeu nu numai că i-a poruncit să le accepte, ci i-a ordonat
să se adreseze prinților cu bunăvoință și să le mulțumească
pentru daruri. Acum Moșe credea că Șekina l-a părăsit și se va
așeza asupra prinților triburilor, crezând că li s-a poruncit direct
de Dumnezeu să aducă această ofrandă pentru sanctuar. Dar
Dumnezeu i-a zis:
– Dacă ar fi fost o poruncă directă de la Mine, ți-aș fi poruncit
ție să le spui, dar au făcut asta din proprie inițiativă, care,
adevărat, e conform cu dorința Mea.
273
 Moșe a acceptat atunci darurile, nu fără griji, temându-se ca un
car să nu se rupă sau un bou să nu moară, lăsând tribul respectiv
nereprezentat de o ofrandă. Dar Dumnezeu l-a asigurat că nimic
nu se va întâmpla niciunui car și niciunui bou – într-adevăr, un mare
miracol a avut loc în legătură cu aceste care și acești boi, căci
animalele trăiesc pe veșnicie fără boli și fără să îmbătrânească,
iar carele, asemenea, rezistă pe veșnicie.
Moșe a împărțit apoi carele leviților, astfel că o parte din fiii
lui Gherșon au primit două care pentru transportul părților grele
ale Tabernacolului, scândurile, barele și lucruri similare, în timp
ce primii, având lucruri ușoare de transportat, se descurcau cu
două care. A treia parte din leviți, fiii lui Kohat, nu au primit
care, căci li s-a încredințat transportul Chivotului Legământului
care nu putea fi urcat în car, ci trebuia purtat pe umerii. David,
care a uitat să respecte această lege și a încărcat Chivotul într-un
car, a plătit scump neglijența sa, căci preoții care au încercat să
care Chivotul la car au fost aruncați la pământ. Ahitofel i-a atras
atunci atenția lui David să urmeze exemplul fiilor lui Kohat care
au purtat Chivotul pe umerii lor prin deșert, așa că David le-a
poruncit să procedeze și ei la fel.
Dar prinții triburilor nu erau mulțumiți doar cu asigurarea
mijlocului de transport pentru sanctuar, ei voiau să fie primii,
în ziua inaugurării, care să aducă ofrande. Ca și cu carele,
Moșe a ezitat dacă să le dea voie să-și aducă ofrandele sau nu,
căci acestea erau de un fel care de obicei nu era permis. Dar
Dumnezeu i-a poruncit să accepte ofrandele prinților, deși Moșe
era încă nesigur dacă să le permită tuturor celor 12 prinți să-și
aducă ofrandele în aceeași zi sau să stabilească o zi specială
pentru fiecare; și, de va fi așa, în ce ordine să-și aducă ofrandele.
De aceea Dumnezeu i-a arătat că fiecare dintre prinți trebuia să-și
aducă ofranda într-o zi specială și că Nahșon, prințul tribului lui
Iuda, trebuia să fie primul. Așa era acesta recompensat pentru
devotamentul arătat lui Dumnezeu la trecerea Mării Roșii. În
timp ce Israel, urmărit de egipteni, a ajuns la mare, triburile au
274
început să se certe între ele cine să fie primul care intră în mare.
Deodată, Nahșon, prințul tribului lui Iuda, s-a avântat în mare,
crezând cu tărie că Dumnezeu va avea grijă de Israel în vreme
de restriște.
Ofranda lui Nahșon a fost: un vas de argint făurit pentru
sanctuar, a cărui greutate era de 130 de șekeli; un castron de
aceeași mărime, dar de greutate redusă, de 70 de șekeli; ambele
pline cu făină de bună calitate amestecată cu ulei pentru o
ofrandă; o lingură de 10 șekeli de aur, plină cu mir; un tăuraș,
cel mai ales din cireada lui, un berbec superb și un miel de un
an, aceștia trei pentru un sacrificiu ars; și un ied pentru o ofrandă
de păcat, pentru a compensa o posibilă impuritate în sanctuar.
Aceste ofrande și daruri Nahșon le-a oferit din avutul său, nu
din cel al tribului. Acceptarea lui Dumnezeu a darurilor oferite
de prinții triburilor demonstrează cât de dragi erau în ochii lui
Dumnezeu; căci în niciun alt timp nu i s-a mai permis unui
individ să aducă mir, cum au făcut Nahșon și ceilalți. Și aceștia
au adus ofrande de păcat, ceea ce nu este de regulă permis decât
atunci când se știe că cineva a comis un păcat. La final, prințul
tribului lui Efraim și-a adus ofranda în a șaptea zi a inaugurării,
care era o zi de Șabat, deși în general nimic altceva nu poate fi
oferit de Șabat în afară de sacrificiul zilnic.
Ofrandele prinților tuturor triburilor erau identice, dar aveau
o semnificație diferită pentru fiecare trib. Din vremea lui Iaakov,
care le-a prezis asta, fiecare trib își cunoștea istoria până în
vremea lui Mesia. Astfel că, la inaugurare, fiecare prinț a adus
ofrande care simbolizau istoria tribului său.
Nahșon, prințul tribului lui Iuda, a adus un vas de argint și
un castron de argint, unul care să simbolizeze marea, celălalt,
uscatul, indicând că din acest trib se vor naște oameni precum
Solomon sau Mesia, care vor domni peste întreaga lume, atât pe
mare, cât și pe uscat. Lingura de aur de 10 șekeli simboliza cele
10 generații de la Perez, fiul lui Iuda, la David, primul dintre regii
Iudeei, ale cărui acțiuni erau plăcute precum tămâia din lingură.
275
Cele trei sacrificii, tăurașul, berbecul și mielul, corespundeau
celor trei patriarhi, Avraham, Ițhak și Iaakov, în timp ce iedul
trebuia să ispășească păcatul lui Iuda care a încercat să-l înșele
pe tatăl său cu sângele unui ied. Cei doi boi de la ofranda de
pace îi simbolizau pe David și Solomon, iar cele trei vite mici
de la ofranda de pace, berbecii, caprele și mieii, corespundeau
urmașilor și succesorilor acestor doi regi iudei, care pot fi
împărțiți în trei grupuri: cei foarte pioși, cei foarte haini și cei
care nu erau nici pioși și nici haini.
În a doua zi a inaugurării s-a prezentat prințul tribului lui
Reuven și a vrut să-și aducă ofranda, spunând:
– E destul că lui Iuda i s-a permis să aducă ofrandă înaintea
mea, sigur e timpul ca tribul nostru să-și aducă ofrandele.
Dar Moșe l-a informat că Dumnezeu i-a ordonat ca triburile
să-și aducă ofrandele în ordinea în care au călătorit prin deșert,
astfel că tribul lui Isahar îi urma lui Iuda. Acest trib putea, pe
bună dreptate, să pretindă a fi printre primii care aduc ofrande
căci acest trib era complet devotat studiului Torei, astfel că marii
învățați din Israel provin din acest trib. Mai mult, acest trib a fost
cel care le-a propus celorlalte să aducă ofrandele. Cum acesta
era tribul erudiției, darurile sale simbolizau lucruri aparținând
Torei. Vasul de argint și castronul de argint corespundeau Torei
scrise și celei orale; iar ambele vase erau pline cu făină de bună
calitate, pentru că aceste două legi nu sunt opuse, ci formează o
unitate și conțin învățămintele cele mai alese. Făina cea fină era
amestecată cu ulei, așa cum cunoașterea Torei trebuie adăugată
faptelor bune; fiindcă cel care este ocupat cu studiul Torei, care
face fapte bune și se ține departe de păcat își umple Creatorul de
încântare. Lingura de aur de 10 șekeli simbolizează cele două
table pe care Dumnezeu a scris cu mâna Sa Cele Zece Porunci
și care conțineau, printre porunci, toate particularitățile Torei,
așa cum lingura era plină cu tămâie. Cele trei ofrande arse
corespundeau celor trei grupuri de preoți, leviți și israeliți, în
timp ce iedul făcea trimitere la prozeliți, pentru că Tora nu a
276
fost revelată doar Israelului, ci întregii lumi, iar „un prozelit care
studiază Tora nu este mai prejos decât un mare preot”. Cei doi
boi din ofranda de pace corespundeau Torei orale și celei scrise,
al căror studiu aduce pace pe pământ și pace în ceruri.
După Nahșon, regele temporal, și Netanel, regele spiritual, a
venit rândul lui Eliav, prințul tribului lui Zevulun. Acest trib își
datora distincția circumstanțelor în care se ocupau cu comerțul
și profiturilor obținute, așa că îi puteau sprijini financiar pe cei
din tribul lui Isahar, care, ocupați doar cu studiul, nu se puteau
întreține singuri. Vasul și castronul pe care acesta le-a oferit
sanctuarului simbolizează mâncarea și băutura pe care Zevulun
le asigură tribului de învățați Isahar. Lingura simbolizează granița
mării, pe care Iaakov, în binecuvântarea sa, i-a dat-o lui Zevulun
ca proprietate, iar cei 10 șekeli ai greutății sale corespund celor
10 cuvinte ce compun această binecuvântare. Cei doi boi indică
cele două binecuvântări pe care Moșe le-a dat lui Zevulun, așa
cum cele trei mici vite, berbecul, capra și mielul, corespund
celor trei lucruri care au deosebit proprietățile lui Zevulun de ale
celorlalte triburi, tonul, melcul cel purpuriu și sticla albă.
După ce triburile care aparțineau taberei lui Iuda și-au adus
ofrandele, au urmat Reuven și triburile care aparțineau taberei
acestuia. Darurile tribului lui Reuven simbolizau evenimente
din viața strămoșului lor Reuven. Vasul de argint amintea de
cuvintele lui Reuven când i-a salvat viața lui Iosef, pe care
ceilalți frați voiau să-l omoare, căci „limba celor drepți este la fel
de dreaptă precum argintul pur”. Castronul de argint, din care era
stropit sângele sacrificial, amintea de același incident pentru că
Reuven a fost cel care i-a sfătuit pe frații săi să-l arunce mai bine
pe Iosef în groapă, decât să-l omoare. Lingura de 10 șekeli de aur
semnifica fapta lui Reuven care i-a oprit pe fiii lui Iaakov de la
vărsare de sânge, astfel că aurul din care era fabricată lingura era
de culoare roșiatică. Lingura era plină cu tămâie, așa cum Reuven
și-a dedicat zilele postului și rugăciunii până când Dumnezeu i-a
iertat păcatul cu Bilha, iar „rugăciunea sa a ajuns înaintea lui
277
Dumnezeu precum tămâia”. Drept ispășire pentru păcatul acesta,
Reuven a adus drept ofrandă de păcat un ied, în timp ce boii
ofrandei de pace corespundeau celor două fapte mărețe ale lui
Reuven, salvarea lui Iosef și ispășirea păcatului său.
Așa cum Reuven a intervenit pentru salvarea vieții fratelui
său Iosef, așa s-a implicat și Simeon pentru sora sa Dina când
s-a răzbunat pe locuitorii din Sichem pentru răul făcut acesteia.
Astfel că prințul tribului Simeon i-a urmat prințului tribului lui
Reuven. Așa cum sanctuarul era destinat pedepsirii imoralității
în rândul lui Israel, așa și darurile tribului al cărui strămoș era
considerat răzbunătorul imoralității simbolizau diferite părți ale
Tabernacolului. Vasul de argint simboliza curtea care înconjura
Tabernacolul și, astfel, cântărea 130 de șekeli pentru a corespunde
mărimii curții care măsura 100 de coți, din care Tabernacolul
ocupa 30 de coți. Castronul de 70 de șekeli corespundea spațiului
liber din Tabernacol. Acestea două, vasul și castronul, erau pline
cu făină de bună calitate amestecată cu ulei, pentru că în curtea
Tabernacolului erau aduse ofrande cu carne, amestecată cu ulei,
în timp ce în Tabernacol era pâinea din făină fină și sfeșnicul plin
cu ulei. Lingura de 10 șekeli de aur corespundea sulului Torei și
tablelor cu Cele Zece Porunci așezate în Chivot. Animalele de
sacrificiu, tăurașul, berbecul, mielul și iedul, corespundeau celor
patru tipuri diferite de cortine și perdele folosite în sanctuar și
fabricate din pieile acestor animale. Cei doi boi ai ofrandei de
pace simbolizau cele două cortine, cea din fața Tabernacolului
și cealaltă, din fața curții, iar cele trei tipuri de vite mici care
erau folosite pentru sacrificiu corespundeau celor trei cortine ale
curții, una în nord, una în sud și una în vest; și cum fiecare dintre
acestea avea o lungime de cinci coți, de aceea erau oferite cinci
animale de fiecare fel spre sacrificiu.
Așa cum Simeon, cu sabia scoasă, s-a luptat pentru sora lui, așa
și tribul lui Gad, folosind armele, a pornit să cucerească ținutul
de dincolo de Iordan pentru frații săi. De aceea prințul tribului lor
i-a urmat lui Șelumiel, prințul lui Simeon, aducându-și ofrandele.
278
Acest trib, atât de activ în cucerirea Țării Promise, amintea, prin
darurile sale, de exodul din Egipt, prin care a fost posibil marșul
spre Palestina. Vasul cu o greutate de 130 de șekeli aducea aminte
de Iochebed care, la vârsta de 130 de ani, l-a născut pe Moșe,
acest fapt având o conexiune simbolică cu castronul, pentru că
Moșe a fost trimis să plutească pe Nil. Castronul cântărea 70 de
șekeli, așa cum Moșe își răspândea spiritul profetic asupra celor
70 de înțelepți. Și așa cum castronul era plin cu făină fină, așa și
spiritul profetic al lui Moșe era nesecat în împărțirea spiritului cu
cei 70 de înțelepți. Cele trei ofrande aminteau de cele trei virtuți
pe care Israel le-a avut în Egipt, care au fost esențiale pentru
salvarea lor: nu și-au schimbat numele ebraice, nu și-au schimbat
limba ebraică și au dus o viață modestă și decentă. Ofrandele
de păcat erau pentru ispășirea păcatului idolatriei pe care au
practicat-o în Egipt, astfel că Dumnezeu nu i-a salvat până nu au
renunțat la ea. Cei doi boi din ofranda de pace corespundeau lui
Iaakov și Iosef, de dragul cărora Dumnezeu l-a salvat pe Israel
din Egipt. Pe lângă acestea, au adus și 15 vite de mici dimensiuni
ca sacrificiu, pentru că Dumnezeu și-a amintit de legământul
făcut cu cei trei patriarhi și cu cei 12 strămoși ai triburilor și l-a
eliberat pe Israel din sclavie.
O distincție specială a fost acordată tribului lui Efraim, căci
Dumnezeu i-a dat voie prințului tribului lor să-și aducă ofranda
în zi de Șabat, zi în care, altminteri, nimic altceva decât ofrandele
zilnice nu era permis să fie adus. Această distincție o datora
tribul lui Efraim strămoșului lor Iosef, ca recunoaștere pentru
respectarea strictă a Șabatului pe care acesta a practicat-o când
era guvernator al Egiptului. Ofrandele acestui trib reprezintă
istoria lui Iaakov și Iosef, căci urmașii acestuia din urmă datorau
mult iubirii lui Iaakov pentru fiul său Iosef. Vasul amintea de
Iaakov, castronul, de Iosef și, așa cum ambele vase erau pline cu
făină fină amestecată cu ulei, așa erau și Iaakov și Iosef oameni
foarte pioși, iar cursul vieții lor s-a derulat similar. Lingura
simboliza mâna dreaptă a lui Iaakov, pe care a așezat-o pe
279
creștetul lui Efraim ca să-l binecuvânteze. Lingura era plină cu
tămâie. Iaakov și-a așezat mâna dreaptă pe creștetul lui Efraim,
și nu pe cel al lui Manase, fratele său mai mare, pentru că știa că
primul era demn de această distincție. Cele trei ofrande de ardere
corespundeau celor trei patriarhi, iar iedul îl simboliza pe Iosef, a
cărui haină a fost mânjită cu sângele animalului. Cei doi boi din
ofranda de pace simbolizau cele două binecuvântări pe care fiii
lui Iosef le-au primit de la bunicul lor, Iaakov, iar cele trei feluri
de vite mici, aduse ca ofrandă de pace, corespundeau celor trei
generații ale lui Efraim, pe care Iosef le-a putut vedea înainte de
moarte.
Iosef nu numai că ținea Șabatul, era și decent, nefiind tentat
de soția lui Putifar, și a fost loial stăpânului său cât timp a fost în
serviciul lui. Astfel că Dumnezeu i-a spus:
– Ai respectat a șaptea poruncă, „să nu preacurvești”, și nu ai
comis adulter cu soția lui Putifar; și ai respectat și a opta poruncă,
„să nu furi”, căci nu ai furat nici banii lui Putifar și nici fericirea
lui conjugală, astfel că va veni o vreme când te voi răsplăti pentru
asta. Când va fi timpul ca prinții triburilor să aducă ofrande la
inaugurarea sanctuarului, cei doi prinți dintre descendenții tăi își
vor aduce ofrandele, unul după celălalt, unul în a șaptea zi și
celălalt în a opta zi a inaugurării, drept recompensă pentru că ai
respectat a șaptea și a opta poruncă.
Prințul tribului lui Manase i-a urmat tribului lui Efraim,
încercând, ca acela dinaintea lui, să reprezinte simbolic, prin
ofrandele aduse, viețile lui Iaakov și Iosef. Vasul, cu o greutate
de 130 de șekeli, amintea de faptul că Iaakov, la vârsta de 130
de ani, a emigrat în Egipt de dragul lui Iosef. Castronul de 70
de șekeli corespundea lui Iosef care a cauzat emigrarea în Egipt
a 70 de suflete de evrei. Lingura de 10 șekeli de aur indica cele
10 porțiuni de pământ care i-au revenit lui Manase. Cele trei
ofrande de ars corespundeau celor trei generații ale lui Manase
care i-au fost permise lui Iosef să le vadă înainte de moarte, iar
iedul amintea de Jair, fiul lui Manase, care a murit fără urmași.
280
Cei doi boi ai ofrandei de pace indicau că proprietățile tribului
lui Manase urmau să fie împărțite în două părți, una de partea
aceasta a Iordanului și cealaltă dincolo de el. Cele trei feluri de
vite mici pentru ofranda de pace corespundeau celor trei încercări
ale lui Iosef de a-și influența tatăl în favoarea lui Manase, iar
cele cinci exemplare din fiecare fel indicau cele cinci fiice ale
lui Zelofehad, singurele femei care, precum bărbații, și-au primit
partea lor în împărțirea Țării Promise.
Deoarece sanctuarul s-a înălțat la început în Șilo, aflat
în proprietatea lui Iosef, și, mai târziu, în Ierusalim, aflat în
proprietatea lui Beniamin, acest trib a urmat sacrificiilor tribului
lui Iosef. Vasul o simboliza pe Rahel, mama lui Beniamin,
care i-a dat naștere acestuia când Iaakov avea 100 de ani, și, în
amintirea acestui fapt, precum și a împlinirii a 30 de ani de către
Beniamin la sosirea în Egipt, greutatea recipientului însuma
130 de șekeli. Castronul indica pocalul folosit de Iosef pentru
a descoperi sentimentele fraților săi pentru Beniamin. Vasul și
castronul erau pline cu făină fină, pentru că atât ținuturile lui
Iosef, cât și cele ale lui Beniamin au fost găsite ca fiind demne
de a găzdui sanctuarul lui Dumnezeu. Lingura de 10 șekeli de
aur plină cu tămâie corespundea celor 10 fii ai lui Beniamin, toți
oameni pioși. Cele trei ofrande de ars corespundeau celor trei
temple înălțate în Ierusalim, proprietatea lui Beniamin, Templul
lui Solomon, Templul exilaților întorși din Babilon, și Templul
care va fi construit de Mesia. Ofranda de păcat, iedul, reprezintă
construirea Templului de către hainul rege Irod, care și-a ispășit
păcatul executării învățaților prin înălțarea sanctuarului. Cei
doi boi din ofranda de pace corespundeau celor doi salvatori ai
evreilor care s-au născut din tribul lui Beniamin, Mordechai și
Ester. Cele cinci vite mici din fiecare dintre cele trei feluri aduse
pentru ofranda de pace simbolizau tripla distincție a lui Beniamin
și a tribului său prin cinci daruri. Darul de onoare pe care Iosef
l-a oferit fratelui său Beniamin le depășea de cinci ori pe cele ale
celorlalți frați. Când Iosef s-a făcut cunoscut fraților săi, i-a dat
281
lui Beniamin cinci schimburi de veșminte, așa cum a primit și
beniamitul Mordechai de la Ahașveroș cinci veșminte oficiale.
În binecuvântare sa, Iaakov l-a asemuit pe Dan cu Iuda, astfel
că tribul lui Dan conducea a patra tabără a lui Israel, iar prințul
său și-a adus ofrandele înaintea celor ale lui Așer și Naftali.
Iaakov s-a gândit, în binecuvântarea sa către Dan, în special la
marele erou Samson, astfel că ofrandele acestui trib reamintesc
de istoria acestui judecător danit. Samson a fost un nazirit, și
la acest lucru făcea aluzie vasul de argint în care se depozita
pâinea, căci este de datoria naziritului ca, la încheierea perioadei
jurământului său, să aducă pâine drept ofrandă. Tot la Samson
se referea și aducerea castronului, numit în ebraică „cel care
se târăște”, pentru că era olog de ambele picioare. Lingura de
10 șekeli de aur amintea de cele 10 legi care le sunt impuse
naziriților și pe care Samson trebuia să le respecte. Cele trei
ofrande de ars aveau o semnificație similară, pentru că mama
lui Samson a primit trei interdicții de la îngerul care i-a spus
soțului ei, Manoa: „Nu are voie să mănânce nimic ce e făcut
din viță, nici să bea vin sau altă băutură tare sau să mănânce
nimic impur.” Ofranda de păcat, reprezentată de un ied, numit
în ebraică „Sa’ir”, corespundea avertismentului primit de mama
lui Samson, acela de a nu-i tunde părul, în ebraică „Se’ar”. Cei
doi boi corespundeau celor doi stâlpi de care Samson s-a folosit
pentru a demola casa filistenilor, iar cele trei tipuri de vite mici
aduse ca ofrandă simbolizau cele trei bătălii purtate de Samson
împotriva filistenilor.
Judecătorul trebuie să pronunțe sentința înainte de aplicarea
ei; în același fel, tribul lui Așer, „executorii dreptății”, a urmat
lui Dan, judecătorii. Numele Așer semnifică și „destin fericit”,
făcând referire la destinul fericit pe care Israel l-a avut când a fost
ales să fie poporul lui Dumnezeu, iar ofrandele aduse de acest
trib sunt în conformitate cu această onoare dată lui Israel. Vasul,
în greutate de 130 de șekeli de argint, corespundea neamurilor
lumii pe care Dumnezeu le-a respins în favoarea Israelului.
282
Castronul de 70 de șekeli corespundea celor 70 de suflete pioase
care reprezentau Israelul la mutarea în Egipt. Ambele vase erau
pline cu făină fină. Dumnezeu Și-a trimis profeții și către celelalte
neamuri, în același timp cu Israelul, dar Israel a fost singurul care
a fost gata să accepte Tora. Acest neam a acceptat „lingura de
10 șekeli de aur plină cu tămâie”. Fiecare om din popor a fost
pregătit să accepte Cele Zece Porunci și Tora. Cele trei ofrande
de ars corespundeau celor trei coroane pe care Israel le-a primit
de la Dumnezeul lor, coroana Torei, coroana preoției și coroana
regalității. Din acest motiv, coroane de aur se aflau pe Chivotul
Legământului în care era păstrată Tora, pe altarul pe care preoții
ofereau sacrificiile și pe masa care simboliza regatul. Dar cea
mai înaltă este coroana bunei reputații, pe care o persoană o
capătă prin fapte bune, căci examenul cel mai important nu este
studiul Torei, ci aplicarea acesteia în viața zilnică. De aceea,
printre ofrande era și una de păcat, care corespundea coroanei
faptelor bune, căci doar acestea pot servi drept ispășire. Cei
doi boi simbolizează cele două Tore pe care Dumnezeu le-a dat
poporului Său, cea scrisă și cea orală, iar cele 15 ofrande de pace
cu vite mici corespundeau celor trei patriarhi și celor 12 strămoși
ai triburilor, căci pe aceștia Dumnezeu i-a ales.
Așa cum Iaakov l-a binecuvântat pe Naftali după Așer, așa
aceste două triburi s-au succedat în aducerea ofrandelor pentru
Tabernacol. Naftali, fiul lui Iaakov, era un fiu foarte afectuos,
gata mereu să execute orice poruncă a tatălui său. Prințul tribului
lui Naftali a luat exemplu de la strămoșul său și, prin ofrandele
aduse sanctuarului, a căutat să cinstească amintirea celor trei
patriarhi și a soțiilor lor. Un vas de argint, cu greutatea de 130
de șekeli, o simboliza pe Sara, care s-a distins în rândul femeilor
prin pietatea sa și care aproape a atins vârsta de 130 de ani. Un
castron de argint pentru stropirea cu sânge amintea de Avraham,
care a fost trimis departe de casa sa. Greutatea castronului era de
70 de șekeli, așa cum Avraham avea 70 de ani când Dumnezeu
a făcut legământul cu el. Vasul și castronul erau pline cu făină
283
fină amestecată cu ulei, așa cum Avraham și Sara erau plini de
dragoste pentru bine și fapte pioase. Lingura de aur de 10 șekeli
îi corespundea tot lui Avraham, căci acesta și-a biruit înclinația
spre rău și a rezistat celor 10 tentații. În același timp, cele trei
ofrande de ars și ofranda de păcat simbolizau ofrandele aduse de
Avraham în momentul legământului cu părțile din sacrificiu. Cei
doi boi pentru ofranda de pace îi simbolizau pe Ițhak și Rivka,
iar cele trei feluri de vite mici se refereau la Iaakov, Lea și Rahel.
Dar suma totală a ofrandelor din aceste trei specii era 15, număr
care corespundea acestor trei – Iaakov, Lea și Rahel, și celor 12
strămoși ai triburilor.
În afară de semnificația pe care ofrandele prinților triburilor
o aveau pentru fiecare trib în parte, acestea simbolizau și istoria
lumii de la Adam la construirea Tabernacolului. Vasul de argint îl
simboliza pe Adam, care a trăit 930 de ani, iar valoarea numerică
a literelor care alcătuiau cuvintele Ke’arat Kesef, „vas de argint”
era aceeași. Corespunzător greutății de 130 de șekeli, lui Adam i
s-a născut Seth, strămoșul generațiilor viitoare, la vârsta de 130
de ani. Castronul de argint îl simbolizează pe Noah, pentru că,
așa cum acesta cântărea 70 de șekeli, așa 70 de neamuri s-au tras
din Noah. Ambele vase erau pline cu făină fină, așa cum Adam
și Noah au făcut multe fapte bune. Lingura de aur de 10 șekeli
corespundea celor 10 cuvinte prin care Dumnezeu a creat lumea,
celor 10 Sefirot, celor 10 liste de generații din Scripturi, celor
10 părți anatomice care constituie corpul uman, celor 10 minuni
înfăptuite de Dumnezeu în Egipt pentru Israel, celor 10 miracole
pe care Israel le-a trăit la Marea Roșie. Cele trei ofrande de ars
trebuiau să amintească de cei trei patriarhi. Iedul îl simboliza
pe Iosef, cei doi boi corespundeau lui Moșe și Aaron, cei cinci
berbeci, celor cinci fii aleși ai lui Zerah: Zimri, Eitan, Heman,
Calcol și Dara. În același timp, cele cinci capre și cei cinci
miei simbolizau cele cinci simțuri omenești prin care existența
lucrurilor este cunoscută.
284
 Suma totală a ofrandelor aduse de cei 12 prinți ai triburilor
avea și ea o valoare simbolică. Cele 12 vase corespundeau celor
12 constelații, cele 12 castroane celor 12 luni ale anului. Cele
12 linguri corespundeau celor 12 călăuze ale omului, care sunt:
inima, ce conferă înțelegere și discernământ; rinichii, care dau
sfaturi, bune și rele; gura, care toacă tot felul de mâncăruri;
limba, care face rostirea posibilă; cerul gurii, care gustă savorile
mâncării; traheea, care face posibilă respirația și articularea
sunetelor; esofagul, care înghite mâncarea și băutura; plămânii,
care absorb lichide; ficatul, care încurajează râsul; maxilarul, care
mărunțește mâncarea; și stomacul, care acordă somn odihnitor.
Tot argintul vaselor care cântărea 2.400 șekeli corespundea
anilor care au trecut de la crearea lumii la apariția lui Moșe în al
patruzecilea an al vieții sale. Tot aurul lingurilor, a cărui greutate
era 120 de șekeli, corespundea numărului anilor vieții lui Moșe,
căci acesta a murit la vârsta de 120 de ani.
Diferitele specii de animale oferite ca sacrificiu corespundeau
diferitelor ranguri ale conducătorilor Israelului. Cei 12 tăurași
corespundeau regilor, cei 12 berbeci prinților triburilor, cei 12 iezi
guvernatorilor, iar cele 12 oi oficialilor guvernamentali. Cei 24
de boi pentru ofranda de pace corespundeau cărților Scripturilor
și rangurilor preoțești. În același timp, aceștia serveau și ca
ispășire pentru cei 24.000 de oameni care, ca urmare a venerării
lui Peor, au murit de ciumă. Cei 60 de berbeci din ofranda de
pace corespundeau celor 60 de miriade de oști ale lui Israel;
cei 60 de țapi celor 60 de imperii; cei 60 de miei corespundeau
clădirii celui de-al doilea Templu care măsura 60 de coți înălțime
și 60 lățime.
Darurile celor 12 prinți ai triburilor erau nu numai egale ca
număr, dar erau aceleași și ca mărime și volum al lucrurilor
oferite, fiecare trib aducând exact aceleași ofrande la sanctuar.
Niciunii dintre ei nu voiau să-i întreacă pe ceilalți, căci o atât de
deplină armonie domnea între ei și o unitate de spirit atât de mare,
încât Dumnezeu valora serviciul fiecăruia ca și cum ar fi adus nu
285
numai ofrandele sale, ci și pe cele ale tovarășilor săi. Ca răsplată
pentru acest respect reciproc și această prietenie, Dumnezeu le-a
acordat onoarea de a le permite să-și aducă ofrandele chiar și în
ziua de Șabat.

Revelațiile din Tabernacol

„Onoarea îl urmărește pe cel care încearcă să scape de ea.”

Moșe, în modestia lui, a considerat că misiunea sa de conducător
al poporului s-a încheiat odată cu inaugurarea Tabernacolului,
deoarece acum Israel își putea îndeplini toate sarcinile spirituale
fără ajutorul lui. Dar Dumnezeu a spus:
– Adevărat precum trăiești este că am pentru tine o misiune
cu mult mai măreață decât tot ce ai îndeplinit până acum. Îi vei
instrui pe copiii Mei în legile purității și impurității și îi vei învăța
cum să-Mi aducă sacrificii.
Astfel, Dumnezeu l-a chemat pe Moșe la Tabernacol pentru
a-i revela acolo legile și învățăturile. Moșe, în modestia sa, nu
îndrăznea să intre în Tabernacol, așa că Dumnezeu a trebuit să-l
cheme înăuntru. Însă Moșe nu putea intra în Tabernacol atât timp
cât un nor era asupra locului, acesta fiind un semn că „demonii
exercitau o mare influență”, ci a trebuit să aștepte până când
norul s-a îndepărtat. Vocea care i se adresa lui Moșe venea din
ceruri în forma unui tub de foc și se așeza peste cei doi Heruvimi,
astfel că Moșe îi putea percepe sunetul. Această voce era la fel de
puternică precum cea de la revelația de pe Sinai, când sufletele
fiilor lui Israel le-au părăsit corpurile, înspăimântate. Dar vocea
putea fi auzită doar de Moșe. Nici îngerii nu o auzeau, deoarece
cuvintele lui Dumnezeu erau destinate exclusiv lui Moșe. Nici
Aaron, cu excepția a trei dăți în care Dumnezeu I s-a revelat,
nu a perceput poruncile Lui decât prin comunicarea pe care
Dumnezeu o avea cu Moșe. Dumnezeu obișnuia să-l cheme
duios de două ori pe nume pe Moșe, iar când acesta răspundea
286
„iată-mă”, cuvintele Domnului erau asupra lui, iar fiecare lege
era o revelație unică. Dumnezeu avea mereu grijă ca după fiecare
lege să fie o pauză, pentru ca Moșe să poată înțelege exact ceea
ce îi era revelat.
În prima zi de inaugurare a Tabernacolului, nu mai puțin de 8
legi importante i-au fost transmise lui Moșe de către Dumnezeu.
Drept răsplată pentru pietatea sa, Aaron și urmașii săi au primit
legile sfințeniei, o distincție specială a preoților, care le-au fost
revelate în această zi. Tot în această zi, Aaron și fiii săi au primit
darurile preoților, căci, deși le-au fost puse deoparte încă de la
revelația de pe Sinai, nu le-au fost acordate decât în această zi,
când sanctuarul a fost inaugurat.
A doua lege revelată în această zi a fost separarea leviților
din rândul fiilor lui Israel, pentru a se dedicat sanctuarului. „Căci
Dumnezeu nu pune pe niciun om într-o funcție decât după ce
l-a încercat și l-a găsit vrednic de misiunea sa.” El nu a spus „și
leviții vor fi ai Mei”, până nu a încercat acest trib și l-a găsit a fi
vrednic de această sarcină. În Egipt, leviții au fost singurii care
au respectat Tora și legământul făcut cu Avraham, în timp ce
triburile celelalte, abandonând Tora și legământul, au practicat
idolatria, precum egiptenii. De asemenea, în deșert acesta a fost
singurul trib care nu a participat la venerarea Vițelului de Aur. Pe
drept i-a ales Dumnezeu în această zi ca să-L slujească pe El și
sanctuarul Său.
Ceremoniile legate de consacrarea leviților se asemănau
cu regulile de curățire ale leproșilor. Inițial, primul-născut era
consacrat sanctuarului, dar, în urma păcatului cu Vițelul de Aur,
au pierdut acest drept, iar leviții i-au înlocuit. Din acest motiv,
leviții erau obligați să respecte reglementări similare cu cele
pentru curățirea leproșilor, pentru că au luat locul unor oameni
care s-au pângărit. Ofrandele aduse de leviți cu această ocazie
erau reprezentate de doi tăurași pentru o ofrandă de ars pentru
cazurile în care adunarea, influențată de alții, comite idolatrie.
Căci Israel nu ar fi venerat Vițelul dacă mulțimea diversă din
rândul lor nu i-ar fi dus pe căi greșite.
287
 „Dar acela care venerează un idol repudiază întreaga Tora”,
astfel că leviții trebuiau să ofere încă un tăuraș ca ofrandă de
păcat, conform legii care spune: „Dacă întreaga adunare nu a
respectat vreuna dintre poruncile Domnului privind lucruri care
nu trebuie făcute și sunt vinovați, atunci trebuie să aducă un
tăuraș ca ofrandă pentru păcatul săvârșit.”
Deoarece leviții au fost aleși „să îndeplinească serviciul
pentru fiii lui Israel în Tabernacolul adunării și să întreprindă
o ispășire pentru poporul Israel”, Dumnezeu a poruncit întregii
adunări să fie prezentă la consacrarea leviților, căci oricine
are de oferit o ofrandă de păcat trebuie să o aducă el însuși la
Tabernacol. Astfel, și înțelepții poporului a trebuit să-și pună
mâinile asupra leviților, conform legii care cere ca înțelepții să-și
pună mâinile asupra păcatului adunării. Aaron a participat și el
la ceremonia de consacrare, ridicând în aer fiecare levit în semn
de dedicare a acestuia către sanctuar. Puterea extraordinară a
lui Aaron este dovedită prin faptul că a ridicat într-o singură zi
22.000 de oameni.

Curățirea taberei

A treia lege revelată în această zi era aceea ca fiii lui Israel să

scoată din tabără toți leproșii și toate persoanele impure. Când
Israel a plecat din Egipt, majoritatea populației suferea de boli
și defecte fizice, contractate în timpul muncii la construcțiile
pe care au fost obligați să le ridice în Egipt. Unul avea o mână
zdrobită de o piatră, ochiul altuia era afectat după ce a fost stropit
cu argilă. Ei formau un grup schilodit și beteag când au ajuns la
Sinai, dornici să primească Tora. Dar Dumnezeu le-a zis:
– Este pe măsura gloriei Torei să fie dată unei generații de
schilozi? Dar nu doresc nici să aștept venirea unei alte generații
sănătoase, căci nu vreau să amân revelarea Torei.
288
 De aceea Dumnezeu a trimis îngeri ca să-i vindece pe toți
cei suferinzi din rândul poporului lui Israel, astfel că toți fiii lui
Israel erau sănătoși și întregi când au primit Tora. Au rămas astfel
până când au venerat Vițelul de Aur și toate bolile le-au revenit
drept pedeapsă pentru că s-au îndepărtat de Dumnezeu. Numai
femeile, în timpul călătoriei în deșert, au fost scutite de durerile
specifice femeilor, drept răsplată pentru că au fost primele care
s-au declarat dispuse să accepte Tora.
Când Tabernacolul a fost sfințit, Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– Atât timp cât încă nu era clădit Tabernacolul, nu M-am opus
prezenței celor impuri și leproși în rândul poporului. Acum, că
sanctuarul a fost construit și Șekina Mea sălășluiește printre voi,
insist ca ei să fie separați din rândul vostru, ca să nu pângărească
tabăra în mijlocul căreia sălășluiesc.
Legea despre leproși era mai severă, căci le era interzis să stea
în interiorul taberei, pe când celor impuri doar li se interzicea să
stea în preajma sanctuarului. Leproșii erau cei care au venerat
Vițelul de Aur și, drept consecință, au fost loviți de această boală.
De aceea Dumnezeu i-a separat de comunitate. Există 13 păcate
pedepsite prin lepră de Dumnezeu: blasfemia, imoralitatea,
crima, suspiciunea falsă, mândria, însușirea ilegală a drepturilor
altora, calomnia, furtul, mărturia falsă, profanarea Numelui
Divin, idolatria, invidia și sfidarea Torei. Goliat a fost lovit cu
lepră pentru că L-a ponegrit pe Dumnezeu; fiicele lui Țion s-au
îmbolnăvit din cauza imoralității lor; lepra a fost pedeapsa lui
Cain pentru uciderea lui Abel.
Când Moșe i-a spus lui Dumnezeu:
– Dar iată că nu mă vor crede.
Dumnezeu i-a răspuns:
– O, Moșe, ești sigur că nu te vor crede? Sunt credincioși și
fii de credincioși. Cel care îi suspectează pe nedrept, să-și pună
mâna în sân și să vadă.
Și și-a pus Moșe mâna în sân și, când a scos-o, era leproasă
precum zăpada.
289
 Azaria și-a însușit drepturile preoțimii și a intrat în Templu ca
să ardă tămâie pe altarul cu miresme. Era gata să aducă ofensa,
când „lepra i-a apărut pe frunte”. Lepra s-a abătut asupra lui
Naaman care a devenit încrezut în urma faptelor sale de vitejie.
Pentru calomnierea lui Moșe, Miriam s-a făcut albă ca zăpada
de la lepră. Gehazi a fost pedepsit cu lepră pentru că a zădărnicit
scopul lui Elisei care nu dorea să primească ceva de la Naaman,
pentru ca remediul să servească la slăvirea gloriei Domnului.
O altă lege importantă revelată în această zi este cea despre
celebrarea „celui de-al doilea Pesah”. Mișael și Elzafan, care
au participat la înmormântarea lui Nadav și Avihu, erau oameni
pioși, dornici să îndeplinească poruncile Domnului, așa că au
pornit spre casa unde Moșe și Aaron instruiau poporul și le-au
zis:
– Suntem impuri, pentru că am atins un corp neînsuflețit. Oare
suntem împiedicați să aducem o ofrandă Domnului la timpul
stabilit de Acesta, odată cu ceilalți fiii ai lui Israel?
La început, Moșe a răspuns că s-ar putea să nu poată celebra
Pesahul, din cauza impurității lor, dar ei l-au contrazis. Au cerut
să le fie permis ca măcar să participe la oferirea mielului pascal
printr-un intermediar care va stropi cu sângele ofrandei în locul
lor. Moșe a recunoscut că nu se poate pronunța în acest caz până
nu va primi instrucțiuni în acest sens de la Dumnezeu. Căci Moșe
avea privilegiul special de a fi sigur că va primi revelații de la
Dumnezeu atunci când I se adresa. Așa că le-a poruncit celor doi
să aștepte răspunsul Domnului, iar decizia le-a fost, într-adevăr,
revelată imediat.
Tot în această zi, Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– O mare lovitură a sorții l-a lovit azi pe Aaron, dar, în loc să
arunce vorbe grele, Mi-a mulțumit pentru moartea care i-a răpit
cei doi fii, ceea ce dovedește încrederea lui în dreptatea Mea față
de ei care ar fi meritat o pedeapsă și mai severă. Mergi, deci, și
consolează-l și, în același timp, spune-i că „nu poate veni tot
timpul în locul sfânt aflat sub cortină, în fața tronului milosteniei
care se află pe Chivot”.
290
 Aceste ultime cuvinte l-au mâhnit profund pe Moșe care se
gândea: „Vai mie! Căci se pare că Aaron și-a pierdut rangul înalt,
de nu poate intra în sanctuar tot timpul. Perioadele în care are
voie să intre în sanctuar sunt atât de neclare, încât nu sunt sigur
dacă se referă la ore, zile, ani, la fiecare 12 ani, poate chiar fiecare
70 de ani sau chiar deloc.”
– Te înșeli, i-a răspuns Dumnezeu. Nu Mă gândeam să fixez
un anumit timp. Fie oră, zi sau an, Aaron poate intra în sanctuar
oricând, dar când o face trebuie să respecte un anumit protocol.
Ceremonialul pe care Aaron și orice alt mare preot trebuia să-l
întreprindă în Ziua Ispășirii înainte de intrarea în Sfânta Sfintelor
amintea de cei trei patriarhi, de cele patru soții ale acestora și de
cele 12 triburi. Doar cu ajutorul meritelor acestor oameni pioși
putea intra marele preot în Sfânta Sfintelor, fără teamă de îngerii
care sălășluiau în acest spațiu. Ei erau obligați să se retragă la
venirea lui și chiar și Satan trebuia să fugă la vederea marelui
preot și nu îndrăznea să-l acuze pe Israel în fața lui Dumnezeu.
Tristețea lui Aaron la moartea fiilor săi s-a transformat în
bucurie când Dumnezeu, în ziua morții lor, i-a oferit onoarea de
a primi o revelație direct de la El, care le interzicea atât lui, cât și
fiilor lui să bea vin sau băuturi tari înainte de intra în Tabernacol.
În această zi, Moșe a primit revelația legată de juninca roșie,
a cărei semnificație nu a mai fost dezvăluită niciunui alt om
în afara lui. În ziua următoare, sub supravegherea lui Eleazar,
fiul lui Aaron, aceasta a fost tăiată și arsă. Deși, în afară de ea,
un număr de alte juninci roșii au existat în generațiile viitoare,
aceasta s-a deosebit de celelalte, cenușa ei fiind păstrată pe vecie.
Cenușa ei, amestecată cu cenușa celorlalte juninci roșii, era
mereu folosită pentru purificarea lui Israel. Dar numai în această
lume îi poate purifica preotul pe cei impuri prin stropirea cu apa
sanctificării. În lumea ce va veni, Dumnezeu îl va stropi pe Israel
cu apă curată, „pentru ca să fie curățiți de toate impuritățile și de
toți idolii lor”.

291
 Aprinderea sfeșnicului

A opta lege care a fost revelată în această zi a fost aprinderea

sfeșnicului. După ce toți prinții triburilor și-au adus ofrandele
la sanctuar, iar Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe să-i lase să-și
aducă ofrandele pe rând, unul în fiecare zi timp de 12 zile, Aaron,
profund tulburat, s-a gândit: „Vai mie! S-ar părea că, din cauza
păcatului meu, tribul meu a fost exclus de Dumnezeu de la a
participa la inaugurarea sanctuarului.” Astfel că Dumnezeu i-a
spus lui Moșe:
– Du-te la Aaron și spune-i așa: „Nu te teme și nu crede că
ești exclus și considerat inferior celorlalți prinți ai triburilor. Din
contră, tu vei primi o onorare mai mare decât toți ceilalți, căci
tu vei fi cel care va aprinde lumânările sfeșnicului din sanctuar.”
Când fiii lui Israel au auzit porunca lui Dumnezeu de a aprinde
luminile din sanctuar, au spus:
– O, Stăpân al lumii! Ne ceri să-ți aprindem o lumină Ție care
ești lumina lumii și Cel de la care izvorăște lumina.
– Nu pentru că am nevoie de lumina voastră vă cer acum să-Mi
aprindeți lumânări, a răspuns Dumnezeu, ci doar ca să vă pot
ridica în ochii celorlalte neamuri care vor spune: „Iată poporul
lui Israel care poartă o lumină în fața Celui care aduce lumină
asupra lumii.” Vederea voastră vă arată cât de puțină nevoie am
Eu de lumina voastră. Aveți albul ochiului și negrul ochiului și
puteți vedea cu ajutorul negrului ochiului și nu prin partea albă
a ochiului. Cum aș putea Eu, care sunt tot lumină, să am nevoie
de lumina voastră! Un muritor din carne și oase aprinde o lumină
de la una care arde deja, Eu am adus lumina direct din întuneric.
„La început, întunericul plutea deasupra adâncurilor de ape”,
iar Eu am spus: „Să fie lumină! Și a fost lumină”. Să am Eu
acum nevoie de lumina voastră? Nu, v-am poruncit să aprindeți
lumânările în sanctuar ca să vă pot ridica și ca să vă dau ocazia
să faceți încă o faptă pioasă, a cărei îndeplinire o voi răsplăti în
lumea ce va veni, când voi lăsa o măreață lumină să lumineze
292
peste voi. Mai mult, de veți lăsa lumânările să ardă înaintea Mea
în sanctuar – „lumânarea Domnului” –, vă voi proteja sufletul de
tot răul.
Odată cu porunca luminării sanctuarului, Moșe a primit
îndrumări pentru celebrarea Șabatului prin aprinderea
lumânărilor, căci Dumnezeu i-a spus:
– Spune-le fiilor lui Israel așa: „De veți respecta porunca Mea
de a aprinde lumânările de Șabat, vă voi îngădui să ajungeți să
trăiți ca să vedeți Sionul luminat, când nu veți mai avea nevoie
de lumina soarelui, pentru că gloria Mea va lumina peste voi,
astfel că toate neamurile vor urma lumina voastră.”
Aaron a fost onorat nu numai cu aprinderea lumânărilor la
inaugurarea sanctuarului, ci Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe
să-i transmită fratelui său următoarea revelație: „Sanctuarul
va fi inaugurat și cu altă ocazie prin aprinderea lumânărilor de
către hașmonei, pentru care voi face miracole și cărora le voi
dărui milostenie. Astfel că ție îți este destinată o glorie mult
mai mare decât celorlalți prinți ai triburilor, căci ofrandele lor
pentru sanctuar vor ține atât cât există sanctuarul, dar luminile
de Hanuca vor străluci de-a pururi. Mai mult, urmașii tăi vor
da Israelului preoțeasca binecuvântare chiar și după distrugerea
Templului.”
Sfeșnicul aprins de Aaron în sanctuar nu era creația unor
mâini de muritor, ci era făurit prin miracol. Când Dumnezeu i-a
poruncit lui Moșe să facă un sfeșnic, acestuia i s-a părut dificilă
porunca, neștiind cum să se apuce de lucru din cauza detaliilor
complicate. Așa că Dumnezeu i-a spus:
– Îți voi arăta un model.
A luat apoi foc alb, foc roșu, foc verde și foc negru și din
aceste patru feluri de flăcări a făurit un sfeșnic, cu recipientele,
încheieturile și florile aferente. Chiar și așa, Moșe nu a putut
reproduce sfeșnicul, așa că Dumnezeu i-a desenat modelul în
palmă, spunându-i:
293
 – Uită-te și reprodu modelul pe care ți l-am desenat în palmă.
Dar nici asta nu a fost suficient ca să-l învețe pe Moșe cum
să îndeplinească porunca, așa că Dumnezeu i-a spus să arunce
în foc un talant de aur. Moșe a făcut precum i s-a poruncit și
sfeșnicul s-a modelat singur în foc. Și acum, ca și în alte cazuri,
Dumnezeu a trebuit să-i dea lui Moșe exemple practice, pentru
ca el să înțeleagă anumite legi. La fel, de exemplu, la revelația
legată de animale coșer și necoșer, Dumnezeu i-a arătat lui Moșe
câte un specimen din fiecare, spunându-i: „Asta vei putea mânca,
asta nu vei putea mânca.”

Cei 12 prinți ai triburilor

Dumnezeu, în iubirea Sa pentru fiii lui Israel, poruncea să

fie frecvent făcute recensăminte ale acestora, ca să-și poată
estima cât mai exact avutul. În mai puțin de jumătate de an au
fost numărați de două ori: o dată la scurt timp după construirea
Tabernacolului și a doua oară după inaugurarea sa.
În prima zi a lunii Iyar, Moșe a primit îndrumări să facă un
recensământ al tuturor bărbaților de peste 20 ani, care erau apți
pentru război. I s-a poruncit să-l ia pe Aaron ca ajutor, pentru ca,
de va trece cu vederea peste unii, Aaron să-i poată reaminti că
„doi sunt mai buni decât unul”. Mai trebuiau să-i ia ca ajutoare
și pe Eleazar și Itamar, fiii lui Aaron, precum și câte un om din
fiecare trib. Acești 12 bărbați erau numiți nu numai pentru buna
derulare a recensământului, ci și ca să aibă grijă de bunăstarea
spirituală a triburilor lor, ale căror păcate ar fi responsabilitatea
lor dacă nu luptau cu toată forța să le prevină. Însă Moșe și Aaron
au stăruit pe lângă ei ca, în ciuda rangului înalt pe care îl au, să
nu oprime poporul. În același timp, cei doi au povățuit poporul
să-și trateze cu respect superiorii.
Numele celor 12 prinți ai triburilor indicau istoria triburilor
pe care le reprezentau.
294
 Prințul tribului lui Reuven se numea Elițur, „Domnul meu
este o stâncă”, făcând referire la strămoșul tribului, Reuven,
fiul lui Iaakov, care a păcătuit, dar care, în urma ispășirii sale,
a fost iertat de Dumnezeu. Reuven și-a purtat păcatul precum
o stâncă poartă casa construită pe ea. Numele tatălui lui Elițur
era Ședeur, „aruncat în flăcări”, pentru că Reuven a ajuns să se
căiască pentru păcatul său datorită lui Iuda care și-a mărturisit
păcatul când nora sa, Tamar, era gata să fie aruncată în flăcări.
Prințul tribului lui Simeon se numea Șelumiel, „Dumnezeul
meu e pace”, pentru a arăta că, în ciuda păcatului lui Zimri,
conducătorul tribului, prin care au murit 24.000 de fii ai lui
Israel, Dumnezeu a făcut totuși pace cu tribul.
Prințul tribului lui Iuda purta numele Nahșon, „val de mare”,
fiul lui Aminadab, „prințul poporului Meu”, deoarece prințul
primise această onorare ca răsplată pentru că s-a aruncat în
valurile Mării Roșii întru glorificarea numele lui Dumnezeu.
Tribul lui Isahar îl avea ca prinț pe Natanel, „Dumnezeu a
dat”, căci acest trib și-a dedicat viața Torei date de Dumnezeu lui
Moșe. În consecință, Natanel era numit fiul lui Zuar, „povară”,
pentru că Isahar și-a asumat povara de a pronunța judecata
dreapta în procesele celorlalte triburi.
Corespunzând ocupației tribului lui Zevulun, prințul său se
numea Eliab, „corabie”, fiul lui Helon, „nisipul”, căci tribul
își petrecea viața pe corăbii, în căutarea „comorilor ascunse în
nisip”.
Elișama, fiul lui Amihud, numele prințului tribului Efraim,
face referire la istoria lui Iosef, strămoșul lor, când Dumnezeu
a spus: „Elișama, «M-a ascultat», cel căruia i s-a poruncit să fie
virtuos și să nu râvnească la soția stăpânului său, care voia să-l
atragă în păcat; iar Amihud, «pe Mine M-a onorat».”
Și celălalt trib al lui Iosef, Manase, și-a numit prințul cu
referire la strămoșul său, numele lui fiind Gamaliel, fiul lui
Pedațur, care înseamnă „Dumnezeu l-a răsplătit pe Iosef pentru
pietatea sa prin eliberarea din sclavie și numirea sa în funcția de
conducător al Egiptului”.
295
 Prințul tribului lui Beniamin se numea Avidan, „tatăl meu
a hotărât”, fiul lui Ghideoni, „oștiri mărețe”, făcând referire la
următorul incident: când Rahel a înțeles că va muri la nașterea
fiului ei, l-a numit „fiul slăbiciunii”, crezând că un destin
asemănător cu al ei îl aștepta și va pieri tânăr din cauza slăbiciunii;
dar Iaakov, tatăl copilului, a hotărât altfel și l-a numit Beniamin,
„fiul tăriei și al vieții lungi”.
Prințul tribului lui Dan purta numele Ahiezer, „frate al
întrajutorării”, fiul lui Amișadai, „judecătorul poporului Meu”,
deoarece era aliat cu tribul puternic al lui Iuda la construirea
Tabernacolului și, ca și acest trib conducător, a dat un judecător
măreț în persoana lui Samson.
Tribul lui Așer se distingea de celelalte prin frumusețea
femeilor sale, care era atât de deosebită, încât și cele mai în
vârstă dintre ele erau mai frumoase și mai puternice decât fetele
tinere ale celorlalte triburi. Din acest motiv, regii alegeau fiicele
acestui trib ca soții, iar ele, prin intervenția la regii respectivi,
au salvat viețile multora care erau sortiți morții. Astfel, numele
prințului tribului lui Așer era Paghiel, „cel care intervine”, fiul
lui Ohran, „cel chinuit”, căci femeile tribului, prin intervenția
lor, obțineau milostenie pentru cei chinuiți.
Prințul tribului lui Gad se numea Eliasaf, „Dumnezeu
a înmulțit”, fiul lui Deuel, „Dumnezeu e martor”. Ca să-i
răsplătească pentru că au trecut Iordanul și nu s-au întors pe
pământul lor, de partea cealaltă a râului, până ce țara promisă
nu a fost cucerită, bogăția le-a fost sporită de Dumnezeu. Iar la
întoarcere, când au găsit dușmanul acasă, Domnul i-a ajuta și
au primit toată averea dușmanilor lor. În plus, Dumnezeu a fost
martor că tribul nu avea intenții rele atunci când a construit un
altar în ținutul lui.
Prințul tribului lui Naftali se numea Ahira, „luncă bună”,
fiul lui Enan, „nori”, ținutul acestui trib deosebindu-se printr-o
excepțională fertilitate. Produsele lui erau exact ceea ce „își
doreau” stăpânii terenului, totul datorându-se abundenței de apă,
pentru că „norii” aduceau ploaie din belșug peste acest pământ.
296
 La recensământul poporului, triburile au fost aranjate în
ordinea în care își aranjau taberele și în care porneau la drum.
Triburile lui Iuda, Isahar și Zevulun formau primul grup, tribul
regal al lui Iuda fiind asociat cu tribul învățaților, Isahar, și cu
Zevulun care, prin generozitatea sa, îi permitea lui Isahar să fie
ocupat exclusiv cu studiul Torei. Al doilea grup era constituit
din Reuven, Simeon și Gad. Tribul cel păcătos al lui Simeon
era susținut din dreapta de căința lui Reuven și din stânga de
forța lui Gad. Triburile lui Efraim, Manase și Beniamin formau
un grup de sine stătător, căci acestea, înaintea celorlalte triburi,
erau menite să fie victorioase împotriva lui Amalec. Efraimitul
Iehoșua a fost primul care a ieșit victorios împotriva lui Amalec,
beniamitul Saul i-a urmat exemplul în războiul împotriva lui
Agag, regele Amalecului și, sub conducerea bărbaților din
tribul lui Manase, tribul lui Simeon, în timpul domniei regelui
Iehoșafat, a reușit să distrugă restul amaleciților. De aceea aceste
triburi făceau parte din ultimul grup și de aceea erau astfel
grupate. Deja de la ieșirea din Egipt, tribul lui Dan era stăpânit
de gândul păcătos de a făuri un idol. Ca să contracareze acest
„gând rău”, Așer i-a fost desemnat camarad, din al cărui pământ
a venit „uleiul pentru luminare”. Și, pentru ca Dan să participe la
binecuvântare, Naftali, „plin de binecuvântarea Domnului”, i-a
devenit al doilea camarad.
La al treilea recensământ, numărul bărbaților apți să participe
la război s-a dovedit a fi exact același ca la al doilea recensământ,
întreprins în același an. Nici măcar o singură persoană din rândul
poporului lui Israel nu a murit în această perioadă, de la începutul
construirii Tabernacolului până la inaugurarea sa, când a avut loc
al treilea recensământ. Dar, din acest număr al bărbaților apți de
război, nu se poate trage vreo concluzie despre numărul total
de persoane din fiecare trib, pentru că proporția celor două sexe
varia în rândul diferitelor triburi; de exemplu, în cazul tribului lui
Naftali numărul femeilor îl întrecea cu mult pe cel al bărbaților.

297
 Recensământul leviților

La recensământ, Moșe nu a luat în considerare tribul lui Levi,

pentru că Dumnezeu nu i-a poruncit să aleagă un prinț pentru
acest trib, ca pentru celelalte, așa că a crezut că nu trebuie să
fie numărați. Moșe nu era sigur de decizia lui și ezita dacă să-i
includă pe leviți în numărul total, când Dumnezeu i-a spus:
– Nu aduna tribul lui Levi cu ceilalți și nici nu-i număra
printre fiii lui Israel.
Auzind acestea, Moșe s-a înspăimântat, căci se temea ca acest
trib să nu fie considerat nevrednic de a fi numărat împreună cu
celelalte și să nu fie, deci, exclus de Dumnezeu. Însă Domnul l-a
liniștit, spunându-i:
– Nu număra leviții alături de fiii lui Israel, numără-i separat.
Existau mai multe motive pentru numărarea separată a leviților.
Dumnezeu știa că, din cauza păcatului iscoadelor trimise să vadă
cum e țara, toți bărbații apți de război vor pieri în deșert, „toți
cei care au fost numărați, conform numărului final, de la 20 de
ani în sus”. Dacă leviții ar fi fost incluși în acest număr, Îngerul
Morții i-ar fi luat și pe ei. De aceea Dumnezeu i-a exclus din
recensământul triburilor, ca să fie, în viitor, scutiți de pedeapsa
aplicată celorlalți și să poată intra în țara promisă. Leviții erau
apărătorii lui Dumnezeu, în a căror grijă se afla sanctuarul – un
motiv în plus pentru a-i număra separat. În această privință,
Dumnezeu a acționat precum regele ce a poruncit unuia dintre
slujbași să-i numere legiunile, dar a adăugat: „Numără-le pe
toate, cu excepția legiunii mele personale.”
Măreția dragostei lui Dumnezeu pentru Levi este evidentă
prin porunca dată lui Moșe de a număra în tribul lui Levi „toate
persoanele de sex masculin, de la vârsta de o lună în sus”, în timp
ce la celelalte triburi au fost numărați doar cei apți de război,
de la 20 de ani în sus. Cu alte ocazii, Dumnezeu a poruncit să
fie numărați chiar și embrionii din rândul leviților. Acest lucru
s-a întâmplat la intrarea lui Iaakov în Egipt, când numărul 70 al
298
familiei sale a fost obținut doar prin includerea lui Iochebed care
era încă în pântecele mamei ei. La fel va fi și după întoarcerea
din Babilon, când doar 23 dintre facțiunile preoțești s-au întors
și, ca să le completeze numărul, a trebuit să-l includă pe Bigvai
ce aparținea facțiunii pierdute, chiar dacă era încă în pântece.
Când i s-a poruncit să numere în rândul leviților și toți copiii
de la o lună în sus, Moșe i-a spus lui Dumnezeu:
– Mi-ai poruncit să-i număr de la vârsta de o lună în sus. Se
cade oare acum să intru în casele și în curțile lor și să număr
fiecare copil, pentru că Tu mi-ai poruncit astfel?
– Tu faci ce poți și Eu voi face ce pot, i-a răspuns Dumnezeu.
S-a întâmplat ca, de fiecare dată când Moșe se îndrepta
spre cortul unui levit, să găsească Șekina așteptându-l acolo și
spunându-i numărul exact de copii, fără ca el să trebuiască să-i
numere.
Prin alegerea acestui trib, Dumnezeu și-a arătat preferința
pentru al șaptelea, căci Levi era al șaptelea om pios, începând de
la Adam, respectiv: Adam, Noah, Enoh, Avraham, Ițhak, Iaakov
și Levi. Dumnezeu și-a arătat dragostea pentru al șaptelea atât
în acest caz, cât și în altele. El stă pe tron în al șaptelea cer;
din cele șapte lumi, doar a șaptea este locuită de oameni; din
generațiile timpurii, a șaptea a fost cea mai bună, căci l-a dat pe
Enoh. Moșe, al șaptelea dintre patriarhi, a fost considerat demn
de a primi Tora. David, al șaptelea fiu al lui Ișai, a fost ales rege.
Și ca perioade de timp, al șaptelea a fost preferat. A șaptea zi este
Șabatul. A șaptea lună, Tișrei, este luna zilelor sfinte; al șaptelea
an este anul sabatic al odihnei, iar fiecare al șaptelea an sabatic
este anul jubileului.
Un alt motiv pentru numărarea chiar și a celor mai mici băieți
din rândul leviților era acela că tribul lui Levi era responsabil
pentru ispășirea păcatului întâi-născuților din rândul fiilor lui
Israel. Căci aceștia din urmă au fost cei care, până la păcatul
Vițelului de Aur, au oficiat slujbele preoțești, iar acest drept
le-a fost luat odată cu păcatul săvârșit. Dreptul acesta a fost
299
apoi conferit membrilor tribului lui Levi care, dedicându-se în
totalitate în a-L sluji pe Domnul, au servit drept ispășire pentru
întâii-născuți, ca să nu fie nimiciți, precum meritau.
Schimbarea întâi-născuților cu leviții a reprezentat totuși o
dificultate. Dumnezeu i-a comunicat lui Moșe numărul lor așa:
– Numărul lor este același cu numărul legiunilor Mele.
Când Dumnezeu s-a pogorât pe Sinai, 22.000 de îngeri îl
înconjurau și tot atâția bărbați erau în tribul lui Levi. În afara
acestora, erau 300 de întâi-născuți din rândul leviților care nu
puteau fi dați în schimbul întâi-născuților celorlalte triburi,
pentru că situația lor era aceeași cu a lor. Deoarece numărul
întâi-născuților din rândul celorlalte triburi îl depășea pe cel
al leviților cu 273, acest surplus a rămas, de fapt, fără ispășire.
De aceea Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe să ia de la ei câte
cinci șekeli de persoană, drept bani pentru ispășire, și să-i dea
preoților. Suma a fost stabilită de Dumnezeu care a spus:
– L-ați vândut pe primul-născut al lui Rahel pentru cinci
șekeli și din acest motiv veți da ca bani pentru ispășire pentru
fiecare întâi-născut din rândul vostru câte cinci șekeli.
Ca să evite neînțelegerile între întâi-născuți, pentru că fiecare
ar fi încercat să pună responsabilitatea plății pe seama vecinului
său, Moșe a scris cuvântul „Levi” pe 22.000 de mii de bucăți
de hârtie și pe 273 a scris „cinci șekeli”. Toate acestea au fost
puse într-o urnă și amestecate. Apoi fiecare întâi-născut a trebuit
să extragă un bilet din urnă. Dacă a extras unul cu „Levi”, nu
era obligat să plătească nimic; însă dacă extrăgea „cinci șekeli”,
trebuia să plătească suma preoților.

Cele patru divizii ale leviților

În afara recensământului tuturor bărbaților leviți, Moșe a

făcut încă un recensământ suplimentar al celor cu vârsta între
30 și 50 de ani, căci numai între aceste vârste li se permitea să
300
servească în Tabernacol în timpul călătoriei prin deșert. Această
lege a încetat să mai fie aplicată odată cu stabilirea lui Israel în
Țara Sfântă. Leviții oficianți, precum și preoții, erau împărțiți de
Moșe în 8 categorii, număr care nu s-a dublat până la profetul
Samuel care l-a crescut la 16; la acestea David a mai adăugat
8, astfel că erau mai târziu 24 de divizii în rândul leviților și al
preoților.
Cei mai aleși dintre leviți erau fiii lui Kohat, care aveau în
grijă, în timpul călătoriei prin deșert, transportul Sfintei Sfintelor
și, în particular, dintre obiectele de cult, transportul Chivotului
Legământului. Aceasta din urmă era o sarcină periculoasă pentru
că dintre șipcile atașate de Chivot ieșeau scântei care îi mistuiau
pe dușmanii lui Israel, dar, din când în când, provoca mari
pagube și în rândul purtătorilor Chivotului. De aceea a devenit
un obicei ca, în momentul mutării taberei, fiii lui Kohat să se
grăbească spre sanctuar și să caute să împacheteze diferitele
părți ale acestuia, fiecare dintre ei plănuind cu grijă cum să pună
transportul Chivotului în seama celuilalt. Dar acest lucru aprindea
și mai tare mânia lui Dumnezeu împotriva lor și a nimicit mulți
dintre ei pentru că se îngrijeau de Chivot cu inima îndoită. Ca să
prevină pericolul ce se abătea asupra lor, Dumnezeu le-a poruncit
lui Aaron și fiilor săi să intre primii în sanctuar și „să desemneze
sarcinile fiecărui kohatit pentru ca ei să nu poată intra să vadă
când sunt acoperite obiectele sfinte, ca să nu piară”. Acest lucru
s-a făcut pentru că, înainte de această poruncă, fiii lui Kohat se
obișnuiseră să-și bucure privirea cu imaginea Chivotului, ceea ce
le provoca instantaneu moartea.
În timpul călătoriei, leviții nu aveau voie să poarte pantofi,
ci mergeau desculți, pentru că purtau și se îngrijeau de obiectele
sfinte. Kohatiții trebuia să meargă cu spatele la drum, pentru că nu
trebuia să-și întoarcă spatele spre Chivotul Legământului. Fiind
purtătorii Chivotului, se bucurau de onorarea de a fi primii leviți
care au fost numărați la recensământ, deși, în alte privințe, fiii lui
Gherșon conduceau, pentru că Gherșon era întâi-născutul lui Levi.
301
 Când a poruncit să fie numărați fiii lui Kohat, Dumnezeu i-a
explicat lui Moșe că trebuie să facă recensământul cu Aaron; dar
El nu i-a menționat asta când i-a poruncit să-i numere pe fiii
lui Gherșon. De aceea Moșe credea că Dumnezeu a făcut așa
intenționat, deoarece primii erau sub supravegherea directă a lui
Aaron, în timp ce gherșoniții nu erau. Însă din respect pentru
fratele său și din politețe pentru conducătorii triburilor, Moșe
le-a poruncit fratelui său și prinților triburilor să fie de față la
numărarea leviților. Dar Moșe nu i-a spus lui Aaron că a făcut
asta în numele Domnului. Și aici Moșe a greșit, căci Dumnezeu
dorea ca Aaron să fie prezent la numărarea leviților. De aceea,
când Domnul a poruncit să fie făcut recensământul celei de-a
treia divizii, fiii lui Merari, El a menționat explicit numele lui
Aaron. Însă la distribuirea sarcinilor serviciului religios în rândul
leviților, Aaron a dat atenție doar fiilor lui Kohat, fiecare dintre
ei având o sarcină special desemnată, în timp ce Moșe a împărțit
sarcinile fiilor lui Gherșon și Merari. Dar conducătorul cel mai
mare al leviților era Eleazar care trebuia „să-i supravegheze pe
cei care au în grijă sanctuarul”. În ciuda poziției importante pe
care o ocupa, Eleazar era destul de modest ca să participe și el la
serviciul religios. În timpul călătoriei lor din loc în loc, el însuși
căra lucrurile trebuincioase ofrandelor zilnice. În mâna dreaptă
ținea uleiul pentru sfeșnic, în mâna stângă tămâia, pe umeri erau
lucrurile care se preparau în vase, iar de brâu era agățat flaconul cu
ulei pentru ungere. Itamar, fratele lui Eleazar, avea și el o sarcină
în sanctuar, căci el era cel desemnat cu supravegherea serviciului
fiilor lui Gherșon și Merari. Aceștia trebuia să înfăptuiască strict
serviciul pe care Dumnezeu l-a dat special fiecăruia, căci niciun
gherșonit nu putea îndeplini sarcinile unui merarit și nici invers,
iar fiecare individ avea o sarcină specială, pentru ca să nu se iște
vreo ceartă în rândul lor.

302
 Cele patru stindarde

Când Dumnezeu s-a pogorât pe Sinai, era înconjurat de 22.000

de îngeri, toți în formație și împărțiți în grupuri, fiecare având
propriul stindard. Văzând aceste oștiri îngerești, Israel a dorit
să fie împărțit la fel ca ei, în grupuri cu stindarde, și Dumnezeu
le-a împlinit dorința. După ce Moșe a finalizat recensământul
poporului, Dumnezeu i-a spus:
– Împlinește-le dorința și dă-le stindarde, după cum își doresc.
Fiecare bărbat dintre fiii lui Israel se va alinia lângă stindardul
său, care va purta emblema casei tatălui său. Se vor alinia până
departe, în jurul Tabernacolului.
Porunca l-a neliniștit pe Moșe care gândea: „Acum va fi
multă gâlceavă între triburi. De voi porunci tribului lui Iuda să
se alinieze la est, sigur va spune că preferă sudul, iar fiecare trib
va alege orice altă direcție decât cea desemnată.”
– Nu te preocupa de poziția stindardelor triburilor, căci nu
au nevoie de nicio îndrumare, i-a spus Dumnezeu. Tatăl lor,
Iaakov, le-a poruncit, înainte să moară, să se grupeze în jurul
Tabernacolului, așa cum fiii săi urmau să fie grupați în jurul
catafalcului său, la procesiunea funerară.
Când Moșe a poruncit poporului să se împartă în grupuri în
jurul Tabernacolului, ei au făcut-o așa cum le poruncise Iaakov.
„Dumnezeu a creat pământul prin înțelepciune și a ordonat
cerurile prin înțelegere.”34
Împărțirea triburilor lui Israel conform celor patru stindarde,
precum și gruparea fiecăruia dintre cele patru grupuri în
formațiuni mai mici nu sunt arbitrare ori aleatorii, ci corespund
planului și ordinii folosite de Dumnezeu în ceruri. Tronul ceresc
este înconjurat de patru îngeri: la dreapta este Mihael, în față
Gabriel, la stânga Uriel și în spate Rafael. Celor patru îngeri
le corespundeau cele patru triburi ale lui Reuven, Iuda, Dan și
Efraim, purtătorii stindardelor.
34
Proverbe 3, 19.
303
 Mihael și-a căpătat numele „cel care este precum Dumnezeu”
pentru că la trecerea Mării Roșii a exclamat: „Cine este ca Tine,
Doamne, printre dumnezei?” El a făcut o afirmație similară și
când Moșe a terminat Tora: „Nu este nimeni precum Dumnezeul
lui Ieșurun.” În același fel, Reuven purta pe stindardul său
cuvintele: „Ascultă, o, Israel: Domnul Dumnezeul nostru este
Unul.” De aici reiese și poziția lui Reuven, cu stindardul la
dreapta sanctuarului, așa cum Mihael stă la dreapta Tronului
ceresc.
Gabriel, „Dumnezeu este puternic”, stă în fața Tronului, așa
cum Iuda, „cel mai puternic dintre semenii lui”, purta stindardul
în fața taberei. Dan, tribul „de unde a apărut păcatul cel întunecat”,
stătea în partea stângă a taberei cu stindardul său, corespunzând
îngerului Uriel, „Dumnezeu este lumina mea”, căci Dumnezeu a
luminat întunericul păcatului prin revelația Torei în al cărei studiu
acest înger l-a instruit pe Moșe, iar devotamentul pentru Tora
reprezintă ispășirea păcatului. Tribul lui Efraim purta stindardul
în spatele taberei, ocupând aceeași poziție ca Rafael, „Dumnezeu
vindecă”, ce susține Tronul ceresc. Acest trib, din care se trăgea
Ieroboam, avea nevoie de vindecarea lui Dumnezeu pentru rana
provocată lui Israel de acest rege hain.
Dumnezeu avea și alte motive pentru această împărțire a
triburilor, stabilită de El, căci i-a spus lui Moșe:
– La est, de unde răsare lumina, își va așeza tabăra tribul lui
Iuda, de unde răsare lumina regalității. Alături de ei va sta tribul
lui Isahar, cu care sălășluiește lumina Torei, precum și Zevulun,
care strălucește prin bogăție. Din sud vin roua binecuvântării
și ploile abundenței, astfel că Reuven se va așeza în acest loc,
pentru că acest trib își datorează existența faptelor de pocăință
ale strămoșului său, pocăința fiind ceea ce Îl determină pe
Dumnezeu să-și reverse binecuvântarea asupra lumii. Lângă
Reuven va sta tribul războinic al lui Gad și, între acestea, Simeon,
pentru ca acest trib, slăbit de păcatele sale, să fie protejat în
fiecare parte de pietatea lui Reuven și de eroismul lui Gad. La
304
vest sunt depozitele de zăpadă, depozitele de grindină, de frig
și de căldură. Așa cum muritorii sunt vulnerabili în fața acestor
forțe ale naturii, la fel de ineficienți vor fi dușmanii triburilor lui
Efraim, Manase și Beniamin. De aceea ei sunt așezați în vestul
taberei. Din nord vine întunericul păcatului, căci doar acest trib
al lui Dan a fost gata să accepte idolii lui Ieroboam, astfel că locul
lui este în nordul taberei. Ca să-i lumineze întunericul, pune-i
alături pe strălucitorul Așer și pe Naftali, cel plin de mărinimia
lui Dumnezeu.
Cele patru stindarde se distingeau unul de celălalt prin
culoarea lor și prin inscripțiile și desenele de pe ele. Culoarea
stindardului lui Iuda corespundea culorii celor trei pietre din
pieptarul marelui preot, pe care erau gravate numele lui Iuda,
Isahar și Zevulun, și era formată din culorile roșu, verde și roșu
aprins. Numele lui Iuda, Isahar și Zevulun erau înscrise pe steag,
iar lângă ele era următoarea inscripție: „Ridică-Te, Doamne, și
fie ca dușmanii Tăi să se împrăștie, iar cei care Te detestă să
fugă din fața Ta.” Stindardul lui Reuven, sub care se adunau și
triburile lui Simeon și Gad, era de culoarea smaraldului, safirului
și diamantului, căci pe aceste trei pietre erau înscrise numele
celor trei triburi pe pieptarul marelui preot. Lângă numele lui
Reuven, Simeon și Gad, următorul verset era scris pe al doilea
stindard: „Ascultă, o, Israel: Domnul Dumnezeul nostru este
Unul.” Al treilea stindard, sub care se reuneau triburile Efraim,
Manase și Beniamin, avea culoarea diamantului, a turcoazului
și a ametistului, căci pe aceste trei pietre de pe pieptarul marelui
preot erau înscrise numele acestor triburi. Pe stindard, lângă
numele triburilor, era scris: „Și norul Domnului era asupra lor în
timpul zilei, când ieșeau din tabără.” Așa cum pe platoșa marelui
preot pietrele de crisolit, beril și ochi de tigru purtau numele lui
Dan, Așer și Naftali, așa și al patrulea stindard, în jurul căruia
se adunau aceste triburi, avea o culoare asemănătoarea pietrelor.
Stindardul conținea numele Dan, Așer și Naftali și inscripția:
„Întoarce-te, o, Doamne, către mulțimea lui Israel.”
305
 Stindardele aveau și alte caracteristici distinctive. Stindardul
lui Iuda avea, în partea de sus, imaginea unui leu, căci strămoșul
său a fost caracterizat de Iaakov ca fiind „un pui de leu”, precum
și cârlige de aur în formă de sabie. Pe aceste cârlige, Dumnezeu
a permis să se pogoare o porțiune din al șaptelea nor al gloriei, pe
care erau înscrise inițialele numelor celor trei patriarhi, Avraham,
Ițhak și Iaakov, literele fiind raze ale Șekinei. Stindardul lui
Reuven avea, în partea de sus, imaginea unui om, corespunzând
mătrăgunelor pe care Reuven, strămoșul tribului, le-a găsit,
căci această plantă avea forma unui omuleț. Cârligele de pe
acest stindard erau ca acelea de la Iuda, dar a doua literă din
numele celor trei patriarhi, Bet, Tsadi și Ayin, se vedea deasupra
cârligelor, în nor. În stindardul lui Efraim se regăsea forma
unui pește, căci Iaakov a binecuvântat acest trib spunându-i
să se înmulțească precum peștii. În toate celelalte privințe era
asemănător celorlalte două stindarde, cu excepția că deasupra
cârligelor se vedea a treia literă din numele celor trei patriarhi,
Reș, Het și Kuf. Stindardul lui Dan avea imaginea unui șarpe,
căci „Dan va fi un șarpe prin comportament”, binecuvântarea lui
Iaakov pentru acest trib. Literele scăpărătoare deasupra cârligelor
erau Mem de la Avraham, Kuf de la Ițhak și Bet/Vet de la Iaakov.
Litera Hey din numele lui Avraham nu era vizibilă în stindarde,
dar era păstrată de Dumnezeu pentru o onoarea mult mai mare.
Deasupra Chivotului Legământului, Dumnezeu a lăsat un stâlp de
nor să se așeze, iar în acesta se puteau vedea literele Yud și Hey,
formând numele Yah, prin care Dumnezeu a creat lumea. Acest
stâlp de nor radia lumina soarelui ziua și lumina lunii noaptea,
astfel încât Israel, care era înconjurat de nori, să poată distinge
între zi și noapte. Aceste două litere sfinte, Yud și Hey, obișnuiau,
în timpul săptămânii, să se înalțe în aer, deasupra celor patru
stindarde, plutind, pe rând, peste unul sau celălalt. Dar, de îndată
ce ziua de vineri se termina și începea Șabatul, literele se opreau
și rămâneau nemișcate în locul unde se întâmpla să se afle în acel
moment. Și acolo rămâneau până la terminarea Șabatului.
306
 De fiecare dată când Dumnezeu voia ca Israel să ridice tabăra
și să pornească la drum, trimitea de la locul său, de deasupra
Chivotului, norul în care străluceau cele două litere sfinte în
direcția în care urma să se îndrepte Israel. În același timp, cele
patru bucăți de nor de pe stindarde îl urmau. De cum preoții
vedeau norii în mișcare, suflau din trompete semnalul de plecare,
iar vânturi din toate direcțiile aduceau miros de smirnă și tămâie.
Deși norii semnalau ridicarea taberei, ei așteptau totuși
cuvântul lui Moșe. Înainte de plecare, stâlpul de nor se contracta
și stătea în fața lui Moșe, așteptându-l să spună: „Ridică-Te,
Doamne, și fie ca dușmanii Tăi să se împrăștie și cei care Te urăsc
să fugă din fața Ta.” După rostirea acestor cuvinte, stâlpul de nor
se punea în mișcare. La fel se întâmpla și când așezau tabăra.
Stâlpul de nor se contracta și stătea în fața lui Moșe, așteptându-l
să spună: „Întoarce-te, o, Doamne, către mulțimea lui Israel.” La
rostirea acestor cuvinte, norul se dilata și se răspândea mai întâi
deasupra triburilor de sub stindardul lui Iuda și apoi deasupra
sanctuarului, înăuntrul și în afara lui.

Tabăra

Tabăra avea forma unui pătrat cu latura de 12.000 de coți, în

mijloc fiind spațiul de 4.000 de coți pentru sanctuar și locuințele
preoților și ale leviților. La est de sanctuar locuiau Moșe, Aaron
și fiii săi. Leviții din familia lui Kohat locuiau în sud, fiii lui
Gherșon la vest și fiii lui Merari la nord. Fiecare dintre aceste
grupuri avea un spațiu de locuit de 100 de coți, în timp ce fiecare
grup de trei triburi reunite sub același stindard avea un spațiu de
locuit de 4.000 de coți. Acest spațiu era doar pentru locuințele
oamenilor, vitele erau în afara taberei, iar norul gloriei separa
locuințele oamenilor de staulul animalelor. În interiorul taberei
curgeau râuri ce separau diferitele grupuri între ele. Pentru ca
de Șabat să fie posibilă interacțiunea între grupuri, fără să fie
307
încălcată interdicția de a călări, existau poduri de scânduri peste
râuri. Culoarea purpurie a norului gloriei se reflecta în apele
râurilor, astfel că ele radiau o strălucire asemănătoare celei a
soarelui și stelelor. Păgânii, de fiecare dată când vedeau aceste
strălucitoare ape miraculoase, erau înspăimântați și se temeau de
Israel, dar, în același timp, îl preamăreau pe Dumnezeu pentru
miracolele înfăptuite.
Acestea erau miracole vizibile lumii întregi, dar erau și
miracole știute doar de Israel. În timpul călătoriei de 40 de ani,
nu au avut nevoie să-și schimbe straiele. Roba de purpură în care
îngerii i-au îmbrăcat pe fiecare dintre ei la ieșirea din Egipt se
înnoia constant și, așa cum cochilia unui melc crește odată cu
acesta, la fel și veșmintele creșteau odată cu ei. Focul nu putea
arde aceste veșminte și, deși au purtat aceleași lucruri timp de
40 de ani, nu au fost afectați de viermi. Într-adevăr, nici măcar
corpurile morților acestei generații nu erau atinse de viermi.
În timpul călătoriei prin deșert, precum și când se opreau într-un
anumit loc, aveau nu numai cele patru stindarde care îi despărțeau
în patru grupuri a câte trei triburi fiecare, ci fiecare trib avea un
loc special desemnat și propriul drapel unic. Steagul lui Reuven
era roșu și pe el erau flori de mătrăgună. Steagul lui Simeon era
verde cu imaginea orașului Sichem pe el, căci strămoșul acestui
trib cucerise acel oraș. Steagul lui Iuda era turcoaz, cu imaginea
unui leu. Steagul lui Isahar era negru și avea două imagini, a
soarelui și a lunii, pentru că din acest trib se trăgeau învățații
ce se ocupau cu astronomia și știința calendarului. Steagul lui
Zevulun era alb, cu imaginea unei corăbii, căci acest trib era
devotat navigației. Steagul lui Dan era de culoarea safirului, cu
imaginea unui șarpe. Steagul lui Naftali era roșu închis, culoarea
vinului, și avea imaginea unei căprioare, în memoria tatălui său
care era „precum o căprioară eliberată”. Steagul lui Așer era roșu
ca focul, cu imaginea unui măslin, pentru că acest trib avea mult
ulei de măsline de cea mai bună calitate. Cele două triburi ce
se trăgeau din Iosef, Efraim și Manase, aveau ambele steaguri
308
negre cu o imagine ce reprezenta Egiptul, dar și cu alte imagini
pe lângă aceasta. Cel al lui Efraim avea imaginea unui taur
ce-l simboliza pe Iehoșua, care provenea din acest trib, a cărui
glorie a fost precum „primul tăuraș al cirezii, care aduce oamenii
împreună până la capătul pământului”. Steagul lui Manase avea
imaginea unui unicorn ce-l simboliza pe judecătorul Ghideon ce
provenea din acest trib și „care impulsiona oamenii cu coarnele
lui de unicorni”. Steagul lui Beniamin era compus din culorile
tuturor celorlalte unsprezece, cu imaginea unui lup, deoarece
Iaakov a descris acest trib ca fiind „un lup ce sfâșie”. Diferitele
culori ale steagurilor corespundeau culorilor pietrelor de pe
pieptarul marelui preot, pe care erau inscripționate numele celor
12 triburi. Piatra lui Reuven era roșie precum steagul, iar steagul
lui Simeon era verde precum culoarea pietrei sale și astfel, în
cazul tuturor triburilor, culorile pietrelor și ale steagurilor se
potriveau.

Cel care hulește și cel care încalcă Șabatul

Când Israel a primit Tora de la Dumnezeu, toate celelalte

popoare i-au invidiat, spunând:
– De ce au fost aleși aceștia dintre toate popoarele?
Dar Dumnezeu le-a oprit comentariile, spunând:
– Aduceți-Mi istoria familiilor voastre și copiii Mei vor aduce
istoria familiei lor.
Popoarele nu au putut dovedi puritatea familiilor lor, dar Israel
a stat în fața lor neprihănit, fiecare om din rândul lor fiind gata
să-și dovedească ascendența cea neprihănită, astfel că popoarele
au izbucnit în laude la adresa purității familiale a lui Israel, care
a fost recompensată de Dumnezeu cu Tora.
Cât de adevărat era că neprihănirea și virtutea domneau
în rândul lui Israel se putea vedea în împărțirea poporului în
grupuri și triburi. În rândul acestor mii de oameni s-a găsit un
309
singur bărbat care nu era de ascendență pură și care, la împărțirea
stindardelor, nu s-a putut afilia niciunui grup. Acest bărbat era
fiul lui Șlomit, o femeie danaită, și al egipteanului pe care Moșe,
pe când avea 18 ani, l-a ucis pentru că a abuzat-o pe Șlomit.
Incidentul l-a obligat pe Moșe să părăsească imediat Egiptul. S-a
întâmplat așa: când Moșe era în vizită la părinții lui, în Goșen, a
văzut cum un egiptean a lovit un israelit. Acesta din urmă, știind
că Moșe ocupa o poziție importantă la curtea Faraonului, i-a
cerut ajutorul, implorându-l:
– Domnul meu, acest egiptean a pătruns cu forța în casa mea
azi-noapte, m-a legat cu lanțuri și a necinstit-o pe soția mea în
prezența mea. Mai mult, acum vrea să mă și omoare.
Indignat de fapta infamă a egipteanului, Moșe l-a ucis, pentru
ca israelitul cel chinuit să se poată întoarce acasă. Acesta din
urmă, ajuns acasă, și-a informat soția că intenționa să divorțeze,
pentru că nu se cădea ca un membru al casei lui Iaakov să
trăiască împreună cu o femeie care a fost pângărită. Când soția
le-a spus fraților ei de intențiile soțului, aceștia au vrut să-și
ucidă cumnatul care a reușit să fugă și să scape cu viață. În urma
abuzului egipteanului, Șlomit a născut un fiu pe care a încercat
să-l treacă drept evreu, deși tatăl lui era egiptean. Când a avut
loc împărțirea poporului în cele patru grupuri, acest fiu al lui
Șlomit a apărut printre danaiți, din al căror grup voia să facă
parte, subliniind faptul că mama lui a fost o femeie din tribul lui
Dan. Însă danaiții l-au respins, spunându-i:
– Porunca lui Dumnezeu spune că „fiecare bărbat după
stindardul său, sub drapelul casei tatălui său”. Ascendența pe
linie paternă, nu maternă, stabilește apartenența la un anumit trib.
Fiul nu a fost mulțumit de răspunsul lor, astfel că plângerea
sa a fost adusă în fața curții de judecată a lui Moșe care, de
asemenea, a dat dreptate poporului. Fiul a fost atât de supărat
de decizia primită, încât a început să hulească Numele Inefabil
pe care l-a auzit pe Sinai și l-a blestemat pe Moșe. În plus, a
ridiculizat legea recent anunțată privind pâinea specială care
urma să fie pusă pe masa din sanctuar în fiecare Șabat, spunând:
310
 – Unui rege i se cuvine să mănânce zilnic pâine proaspătă, nu
pâine râncedă.
În vremea în care păcatul blasfemiei a fost comis de fiul lui
Șlomit, Zelofehad a comis un alt păcat capital. Într-o zi de Șabat
a scos copaci din rădăcini, deși fusese avertizat de martori să
nu încalce Șabatul. Supraveghetorii numiți de Moșe ca să se
îngrijească de respectarea odihnei de Șabat l-au prins și l-au adus
la lăcașul de studiu unde Moșe, Aaron și ceilalți conducători ai
poporului studiau Tora.
În ambele cazuri, Moșe nu a fost sigur cum să-i judece, pentru
că, deși știa că pedeapsa capitală urma încălcării Șabatului, tipul
de pedeapsă capitală care se aplica în acest caz nu îi fusese
revelat. Între timp, Zelofehad era arestat și ținut în închisoare
până când Moșe urma să afle toate detaliile cazului său, căci legea
spune că un om acuzat de săvârșirea unui păcat capital nu poate
fi lăsat în libertate. Sentința primită de Moșe de la Dumnezeu
era lapidarea lui Zelofehad în prezența întregii comunități. Așa a
fost executată sentința, iar apoi corpul neînsuflețit a fost agățat,
cu capul în jos, de eșafod. Păcatul celui care a încălcat Șabatul
a oferit ocazia ca Dumnezeu să-i transmită lui Israel porunca
despre țițit. El i-a spus lui Moșe:
– Știi cum se face că acest om a încălcat Șabatul?
– Nu știu, a răspuns Moșe.
– În timpul săptămânii, acesta purta tfilin (filactere) pe cap și
tfilin pe braț ca să-i aducă aminte de sarcinile sale, dar de Șabat,
când nu se pot purta tfilin, el nu avea nimic care să-i amintească
de îndatoririle sale și a încălcat Șabatul. Mergi acum, dară, Moșe,
și găsește pentru Israel o îndatorire care să nu fie limitată la zilele
săptămânii, ci care să-i influențeze și de Șabat și de sărbători.
Moșe a ales îndatorirea țițitului la vederea căruia israeliții își
vor aminti de toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu.
În timp ce, în cazul celui care a încălcat Șabatul, Moșe a fost
sigur că păcatul acesta era pedepsit cu moartea și a fost nesigur
numai de tipul de execuție, în cazul celui care a hulit, lucrurile
311
stăteau altfel: Moșe se îndoia de natura crimei, pentru că nu era
nici măcar sigur dacă era considerat un păcat capital. Astfel că
nu i-a întemnițat pe cei doi bărbați împreună, pentru că unul
clar încălcase legea, în timp ce statutul celuilalt era neclar. Dar
Dumnezeu i-a spus lui Moșe că și cel care hulește trebuie lapidat
și că aceasta va fi și în viitor pedeapsa celor care hulesc.
În timpul lui Moșe au mai existat doar alte două cazuri în
care el nu a putut pronunța sentința fără să apeleze la Dumnezeu.
Acestea au fost revendicările fiicelor lui Zelofehad la moștenirea
lui și cazul celor impuri care nu pot participa la ofranda mielului
pascal. Moșe s-a grăbit să-L întrebe pe Dumnezeu legat de
acestea două din urmă, dar nu s-a grăbit pentru primele două,
căci acolo depindeau viețile unor oameni de sentințele date.
Astfel, Moșe a creat un precedent pentru judecătorii lui Israel,
pentru ca ei să judece cazurile civile cu celeritate, iar pe cele
de natură infracțională să le analizeze în detaliu înainte de a se
pronunța. Totuși, în toate aceste cazuri, Moșe a recunoscut sincer
că nu cunoștea încă decizia corectă, oferind astfel un exemplu
judecătorilor lui Israel: să nu considere ca fiind o rușine dacă,
atunci când e nevoie, se consultă cu alții în cazurile în care nu
sunt siguri de sentința corectă.

Mulțimea nerecunoscătoare

Când Dumnezeu i-a poruncit lui Israel să-și continue călătoria

de la Sinai, israeliții s-au bucurat pentru că în timpul șederii lor
acolo au primit, în decursul celor unsprezece zile, noi legi zilnic
și sperau ca, după ce se îndepărtează de muntele cel sfânt, să nu
mai primească alte legi. Astfel, în loc să dureze o zi călătoria de
la Sinai, așa cum Dumnezeu le-a poruncit, aceștia au călătorit
fără oprire timp de trei zile pentru a se îndepărta cât mai mult de
locul sfânt. S-au purtat ca un copil ce fuge repede de la școală
după terminarea orelor, ca să nu fie chemat înapoi de profesor.
312
Deși antipatia lor pentru legile Sale L-a necăjit, Dumnezeu nu
i-a abandonat, ci a lăsat Chivotul să meargă în fața lor atât timp
cât au vrut să călătorească. Căci prin acest semn israeliții știau
că Șekina este printre ei, așa cum le promisese Dumnezeu. De
fiecare dată când ridicau sau instalau tabăra, Moșe le spunea:
– Faceți ceea ce vă poruncește Șekina din Chivot.
Dar nu-l credeau că Șekina sălășluiește printre ei, până ce
acesta nu rostea cuvintele „Ridică-Te, Doamne, și fie ca dușmanii
Tăi să se împrăștie; fie ca cei ce Te detestă să fugă din fața Ta”, la
auzul cărora Chivotul începea să se miște, iar ei erau convinși de
prezența Șekinei. Mai mult, Chivotul dădea semnalul de ridicare
a taberei înălțându-se cât mai sus și mișcându-se apoi rapid în
fața taberei, la o distanță de trei zile de mers, până când găsea un
loc potrivit pentru instalarea taberei.
Nici bine nu s-au depărtat fiii lui Israel de Sinai, că au început
din nou să se abată de la cursul cel drept al vieții și să aleagă
calea cea rea, pe care o abandonaseră o vreme. Căutau pretexte
ca să renunțe la Dumnezeu și să se întoarcă la idolatrie. S-au
plâns de călătoriile forțate pe care trebuia să le facă, la porunca
lui Dumnezeu, după plecarea din Sinai. Astfel și-au arătat
nerecunoștința față de Dumnezeu care voia ca ei să ajungă cât mai
repede în Țara Sfântă și de aceea le-a permis să acopere o distanță
de unsprezece zile de mers în doar trei zile. Însă plângerile și
nemulțumirile lor nu erau tăcute, ci erau chiar foarte gălăgioase,
pentru că își doreau ca Dumnezeu să le audă cuvintele. Drept
pedeapsă pentru defăimarea gloriei divine, Dumnezeu a trimis
asupra lor un foc provenit chiar din această glorie.
În douăsprezece ocazii a trimis Dumnezeu un foc divin asupra
pământului, de șase ori în semn de onoare și distincție, și tot de
atâtea ori ca pedeapsă. În prima categorie se încadrează: focul
inaugurării Tabernacolului, la ofrandele lui Ghideon, Manoa și
David, la inaugurarea Templului lui Solomon și la ofranda lui
Ilie de pe Muntele Carmel. Cele 6 focuri fatale sunt următoarele:
focul care i-a mistuit pe Nadav și Avihu; cel care a pedepsit
313
mulțimea nerecunoscătoare; focul care a mistuit grupul lui
Korah; focul care a distrus oile lui Iov; cele două focuri care au
ars primele două trupe trimise de Ahazia împotriva lui Ilie.
Acest foc divin a făcut ravagiile cele mai mari în rândul
tribului lui Dan și al mulțimii străine care s-a alăturat israeliților
la plecarea lor din Egipt. Înțelepții poporului s-au adresat lui
Moșe:
– Mai bine du-ne precum oile la tăiere decât să fim mistuiți de
un foc ceresc ce înghite focul terestru.
Ei ar fi trebuit să se roage direct lui Dumnezeu, dar s-au purtat
precum fiul regelui care stârnise mânia tatălui său și acum îl
implora pe prietenul tatălui să intervină pentru el. Așa a grăit și
Israel către Moșe:
– Du-te la Dumnezeu și roagă-te pentru noi.
Moșe le-a îndeplinit pe loc dorința, iar Dumnezeu a ascultat
rugămințile lui Moșe și a oprit focul distrugător. Dar Dumnezeu
nu a mutat, pur și simplu, focul în altă parte, căci avea o forță atât
de mare, încât s-ar fi răspândit în toate zările și ar fi distrus totul
în calea sa. Așa a cauzat pagube în tabăra lui Israel, începând
de la un capăt al taberei și extinzându-se atât de repede, încât
nimeni nu a avut timp să își dea seama cât de departe a ajuns.
Pentru ca prezența acestui foc divin să-i determine pe israeliți să
nu mai cadă în păcat, Dumnezeu nu l-a lăsat să se întoarcă în cer,
ci și-a găsit locul în altarul Tabernacolului, unde mistuia toate
ofrandele aduse de Israel în deșert. Acesta este același foc care
i-a distrus pe fiii lui Aaron și pe cei din grupul lui Korah, focul
divin pe care fiecare muritor îl vede în momentul morții sale.
Cu această ocazie s-a dovedit și că oamenii înțelepți îi întrec pe
îngeri, pentru că Moșe a pus grămezi de lână deasupra focului
divin și l-a stins. Apoi a spus poporului:
– De vă veți pocăi pentru păcatul comis, atunci focul va
dispărea. De nu, focul va arde și vă va mistui.

314
 Vasele din Egipt pentru gătit carnea

Netulburați de pedeapsa cu focul, fiii lui Israel nu și-au

îmbunătățit purtarea, ci au început să cârcotească din nou
împotriva lui Dumnezeu. Așa cum se întâmplase și înainte, tot
mulțimea cea străină s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu și a lui
Moșe, spunând:
– Cine va renunța să mănânce carne? Ne aducem aminte de
peștele pe care obișnuiam să-l mâncăm pe săturate în Egipt,
precum și de castraveții, pepenii galbeni, prazul și ceapa și
usturoiul. Dar acum sufletul nostru s-a uscat: nu-i nimic altceva
în fața ochilor noștri în afară de mană.
Dar toate aceste comentarii și proteste erau doar un pretext
ca să se îndepărteze de Dumnezeu, căci, de fapt, aveau multe
turme și cirezi, cât să le satisfacă din plin pofta de carne, dacă
asta ar fi dorit cu adevărat. Mai mult, mana avea gustul oricărui
tip de mâncare posibil, așa că tot ce aveau de făcut era ca, în
timp ce mâncau, să-și dorească un anume fel de mâncare și mana
prelua imediat gustul aceleia. E adevărat că mana nu le-a dat
vreodată gustul celor cinci legume menționate, dar ar fi trebuit
să-I fie recunoscători lui Dumnezeu pentru că i-a ferit de gustul
acestor legume dăunătoare sănătății. Aici și-au arătat îndărătnicia
în a fi nemulțumiți de măsurile pentru care ar fi trebuit să-I fie
recunoscători lui Dumnezeu. Mana le displăcea pentru că nu
conținea savoarea dăunătoare sănătății și se opuneau acesteia și
pentru că le rămânea în corp. Așa că spuneau:
– Mana se va umfla în stomacurile noastre, căci nu este om
care să mănânce fără să elimine din hrană.
Drept semn al distincției pe care le-o purta, Dumnezeu le-a dat
această hrană a îngerilor, ce se dizolvă complet în trup și din care
puteau mereu mânca fără teama de a le dăuna sănătății. O dovadă
clară a gustului excelent al manei este faptul că, mai târziu, când
ultima mană a căzut în ziua morții lui Moșe, au mâncat din ea
timp de 40 de zile și nu au folosit altă mâncare până ce mana nu
315
s-a terminat până la ultimul grăunte, ceea ce arată că mâncatul
oricărui alt fel de hrană le era dezagreabil. Însă atunci când mana
le era din abundență la îndemână, se plângeau la vederea doar a
ei, dimineața și seara, și nu și a altor tipuri de hrană.
Adevărul era că lor nu le convenea respectarea legii. Cu
siguranță că în Egipt nu au avut mâncare mai bună, după care
tânjeau acum, pentru că supraveghetorii, departe de a le da
delicatese, nu le dădeau nici paiele necesare pentru fabricarea
cărămizilor. Dar în Egipt au trăit nederanjați de legi și după
această viață tânjeau acum. Cele mai dificile erau pentru ei noile
legi legate de căsătorie, căci în Egipt obișnuiau să se căsătorească
și cu rude de sânge, de care acum erau obligați să se despartă.
Umblau în grupuri, așteptând momentul când Moșe, la plecarea
de la lăcașul de studiu, va trece prin fața lor. Atunci începeau
să comenteze public, acuzându-l de toate suferințele pe care
trebuiau să le îndure. Susțineau că, la îndemnul lui, au abandonat
un ținut fertil și, în loc să se bucure de marea abundență ce le-a
fost promisă, acum cutreierau deșertul nefericiți, suferind de sete
și îngrijorați că vor muri de foame dacă mana va înceta să cadă.
Când acestea și alte acuze similare erau aduse la adresa lui Moșe,
câte unul din popor ieșea în față și îi îndemna să nu uite așa
repede multele binefaceri de care s-au bucurat datorită lui Moșe
și să nu se teamă că nu vor avea ajutorul și sprijinul Domnului.
Însă cei mai mulți deveneau și mai agitați, mai mânioși și mai
porniți împotriva lui Moșe. Acest comportament al lui Israel a
atras mânia lui Dumnezeu; Moșe, în loc să intervină în favoarea
lor, a început să se plângă de felul în care îl tratau și L-a anunțat
pe Dumnezeu că nu se putea achita de sarcina la care se angajase
în Egipt, anume să-l conducă pe Israel, în ciuda tuturor revoltelor,
până la ajungerea în țara promisă. Moșe îl implora pe Dumnezeu
să-l elibereze într-un fel de la conducere a poporului și, în același
timp, să-l sprijine în necazul de acum, ca să poată satisface pofta
de carne a poporului.

316
 Învestirea celor 70 de înțelepți

Necazul lui Moșe era sporit, în parte, și de faptul că trebuia să

țină piept nemulțumirii poporului fără a avea ajutorul obișnuit al
celor 70 de înțelepți. De la ieșirea din Egipt, cei 70 de înțelepți ai
poporului au fost mereu alături de el, dar ei își găsiseră de curând
sfârșitul, mistuiți de focul ceresc la Taberah, astfel că Moșe era
acum singur în fața tuturor. Moartea s-a abătut asupra înțelepților,
la fel ca în cazul lui Nadav și Avihu, pentru că nu au dat dovadă
de suficient respect atunci când au urcat pe Muntele Sinai în ziua
revelației. Viziunea divină considera că s-au comportat într-o
manieră necuviincioasă. Asemeni lui Nadav și Avihu, ar fi primit
și ei pedeapsa imediată pentru ofensa adusă, dacă Dumnezeu
n-ar fi evitat să umbrească ocazia fericită cu moartea lor. Dar
ei trebuiau totuși pedepsiți pentru faptele lor: Nadav și Avihu
prin ardere la sfințirea Tabernacolului, iar înțelepții într-un mod
similar, la Taberah.
Deoarece Moșe refuza să poarte singur responsabilitatea
poporului, Dumnezeu i-a spus:
– Te-am înzestrat cu suficientă înțelegere și înțelepciune ca
să-Mi poți conduce singur poporul, ca să te remarci prin această
onoare. Iar tu vrei să împarți sarcina de conducere cu alții! Du-te,
deci, și nu aștepta ajutor de la Mine, „căci voi lua spiritul aflat
asupra ta și îl voi pune asupra lor; și ei vor purta responsabilitatea
poporului alături de tine, ca să n-o porți de unul singur”.
Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe să-și aleagă drept ajutoare în
îndrumarea poporului oameni care au fost lideri și reprezentanți
activi în Egipt. În timpul sclaviei egiptene, se întâmpla adesea
ca reprezentanții poporului Israel să fie bătuți dacă poporul nu-și
îndeplinea norma de fabricare a cărămizilor, dar „acela care este
pregătit să se sacrifice pentru binele lui Israel va fi răsplătit cu
onoare, demnitate și darul Sfântului Duh”. Reprezentanții au
suferit în Egipt pentru Israel și acum erau considerați demni de a
primi asupra lor Sfântul Duh. Dumnezeu i-a mai spus lui Moșe:
317
 – Cu vorbe blânde întâmpină-i pe înțelepți în noua lor calitate:
„Slavă vouă, pe care Dumnezeu vă socotește demni de a ocupa
această funcție.” În același timp, te vei adresa lor ferm: „Să știți
că israeliții sunt un popor dificil și arogant, așa că trebuie să fiți
pregătiți să le înfruntați ocările sau pietrele pe care le vor arunca
asupra voastră.”
Dumnezeu a poruncit ca alegerea înțelepților să aibă loc la
Tabernacol, pentru ca Israel să-i poată onora spunând: „Aceștia
sunt sigur oameni de vază.” Însă nu aveau voie să intre cu
Moșe în Tabernacol și să audă cuvântul Domnului. Poporul se
înșela crezând că ar ajunge la urechile înțelepților cuvântul lui
Dumnezeu, căci El vorbea doar cu Moșe, deși spiritul profeției
se pogora și asupra lor.
Când Moșe a vrut să înceapă selecția celor 70 de înțelepți, s-a
aflat într-o dilemă: nu putea împărți în mod egal numărul 70 între
cele 12 triburi și se temea să nu se arate părtinitor în favoarea
unui trib anume, ceea ce ar fi creat nemulțumire în rândul
poporului. Dar Bețalel, fiul lui Uri, i-a dat un sfat bun. Acesta a
luat 70 de bucăți de hârtie pe care era scris cuvântul „înțelept”
și două bucăți pe care nu era scris nimic, și le-a amestecat într-o
urnă. 72 de înțelepți, șase de la fiecare trib, au înaintat și au tras
câte un bilet. Cei pe al căror bilet era scris cuvântul „înțelept”
au fost aleși, iar cei care au tras biletele goale au fost respinși,
dar într-un fel atât de corect, încât nu-l puteau acuza pe Moșe de
favoritism.
Prin această metodă au fost aleși 6 înțelepți de la fiecare trib,
cu excepția tribului lui Levi. Numele celor aleși erau: din tribul
lui Reuven – Hanoch, Karmi, Palu, Zakur, Eliav, Nemuel; din
tribul lui Simeon – Iamin, Iachin, Zohar, Ohad, Saul, Zimri; din
tribul lui Levi – Amram, Hanania, Netanel, Sitri; din tribul lui
Iuda – Zera, Dan, Ionadav, Bețalel, Sefatia, Nahșon; din tribul
lui Isahar – Zuar, Uza, Igal, Palti, Otniel, Haghi; din tribul lui
Zevulun – Sered, Elon, Sodi, Oholiav, Eliahu, Nimși; din tribul
lui Beniamin – Sena, Kislon, Elidad, Ahituv, Iediael, Matania;
318
din tribul lui Iosef – Yair, Yoezer, Malkiel, Adoniram, Aviram,
Setur; din tribul lui Dan – Ghedalia, Jogli, Ahinoam, Ahiezer,
Daniel, Seraia; din din tribul lui Naftali – Elhanan, Eliakim,
Elișama, Semahia, Zavdi, Iohanan; din tribul lui Gad – Haghai,
Zarhi, Keni, Matatiahu, Zecharia, Șuni; din tribul lui Așer –
Pașhur, Șlomi, Samuel, Șalom, Șehania, Abihu.
Moșe i-a adunat pe acești 70 de înțelepți nou-aleși și cu un
caracter pios și nobil în jurul cortului în care Dumnezeu obișnuia
să i se reveleze, poruncind ca 30 dintre ei să se așeze în partea de
sud, 30 în nord și 10 la est, în timp ce el s-a așezat în partea de
vest. Căci cortul avea o dimensiune de 30 de coți lungime și 10
coți lățime, astfel că un cot era alocat fiecărui înțelept. Dumnezeu
era atât de mulțumit de alegerea înțelepților, încât s-a pogorât,
ca în ziua revelației, și a permis ca spiritul profeției să se așeze
și asupra înțelepților, astfel că au primit darul profeției până la
sfârșitul vieții, alături de o parte din spiritul care era asupra lui
Moșe. Dar spiritul lui Moșe nu s-a diminuat prin asta, pentru că
era precum o lumânare aprinsă de la care se aprind alte lumânări,
dar care nu se stinge niciodată. În acest fel, înțelepciunea lui Moșe
rămânea neschimbată. Chiar și după numirea înțelepților, Moșe a
rămas conducătorul poporului, fiind și în fruntea Sanhedrinului
pe ai cărui 70 de membri îi conducea și îi sfătuia.
Poziția înțelepților nu era pe același nivel cu cea a lui Moșe,
care era regele lui Israel, și din acest motiv Dumnezeu i-a
poruncit să folosească trompete ca să anunțe întrunirea adunării
oficiale, pentru ca acest instrument să fie folosit ca să-i anunțe
venirea, precum unui rege.
De aceea, la scurt timp înainte de moartea lui Moșe, aceste
trompete au fost scoase din uz, căci succesorul său, Iehoșua, nu
a moștenit de la acesta nici demnitatea lui nobilă, nici aceste
însemne regale. De abia în timpul lui David au fost folosite din
nou aceste trompete făurite de Moșe în deșert.

319
 Eldad și Medad

Când Moșe a terminat numirea înțelepților și i-a rugat să-l

însoțească la Tabernacol, unde vor primi Duhul Sfânt, Eldad
și Medad, doi dintre acești înțelepți, în modestia lor, nu i-au
ascultat porunca, ci s-au ascuns, considerându-se nedemni de
această onoare. Dumnezeu i-a recompensat pentru modestia
lor, onorându-i de cinci ori mai mult decât pe ceilalți înțelepți.
Aceștia au primit profeția a ceea ce urma să se întâmple a doua
zi – apariția prepelițelor –, în timp ce Eldad și Medad au profețit
ceea ce urma să se întâmple în viitorul îndepărtat. Înțelepții au
profețit doar în această zi, pe când Eldad și Medad și-au păstrat
acest har toată viața. Înțelepții au murit în deșert, iar Eldad și
Medad au fost conducători ai poporului după moartea lui Iehoșua.
Numele înțelepților nu este menționat în scripturi, în timp ce
aceștia doi sunt nominalizați. Mai mult, înțelepții au primit darul
profeției de la Moșe, pe când Eldad și Medad l-au primit direct
de la Dumnezeu.
Eldad a început să profețească, spunând:
– Moșe va muri, iar Iehoșua, fiul lui Nun, îi va urma în funcția
de conducător al poporului pe care îl va conduce în Canaan și
căruia îi va da ținutul în proprietate,
Profeția lui Medad era astfel:
– Prepelițele vor veni dinspre mare și vor acoperi tabăra lui
Israel, dar vor aduce răul în rândul oamenilor.
În afara acestor profeții individuale, ambii au avut următoarea
revelație:
– La sfârșitul zilelor se va înălța din ținutul lui Magog un
rege în fața căruia se vor înclina toate neamurile. Regi, prinți
și războinici cu scuturi se vor aduna ca să stârnească un război
împotriva celor întorși din exil în ținuturile lui Israel. Dar
Domnul Dumnezeu îi va fi alături lui Israel în timp de restriște
și îi va omorî dușmanii, aruncând o flacără de sub tronul Său.
Aceasta va mistui sufletele armatei regelui din Magog, astfel
320
încât trupurile neînsuflețite se vor împrăștia pe munții din Israel
și vor deveni pradă animalelor câmpului și păsărilor cerului. Apoi
toți cei morți din rândul lui Israel vor învia și se vor bucura de
binefacerile create la începutul lumii pentru ei și vor fi răsplătiți
pentru faptele bune săvârșite.
Când Gherșon, fiul lui Moșe, a auzit aceste profeții ale lui
Eldad și Medad, s-a grăbit să i le transmită tatălui său. Iehoșua
era foarte neliniștit de profeția despre moartea lui Moșe în deșert
și de succesiunea sa în funcția de conducător, așa că i-a spus lui
Moșe:
– O, stăpâne, nimicește-i pe aceștia ce aduc astfel de vești
rele!
– O, Iehoșua, i-a răspuns Moșe, oare crezi că îți port pică
pentru viitorul tău minunat? Nicidecum! Vreau să fii onorat la fel
cum am fost eu; și tot Israelul să fie onorat la fel de mult ca tine.
Eldad și Medad erau deosebiți printre înțelepți prin harul
lor profetic, dar și prin obârșia lor nobilă, fiind frați vitregi ai
lui Moșe și Aaron. Când au fost anunțate legile căsătoriei, toți
cei căsătoriți cu rude de sânge trebuiau să divorțeze, așa că și
Amram a trebuit să se despartă de soția lui, Iochebed, care îi era
mătușă, și s-a căsătorit cu altă femeie. Din această căsătorie s-au
născut Eldad, „cel nu de la o mătușă”, și Medad, „cel în locul
unei mătuși”, numiți astfel de Amram ca să justifice prin asta de
ce a divorțat de prima soție, mătușa lui.

Prepelițele

Profeția acestora bărbați despre prepelițe s-a adeverit, ele

nefiind o binecuvântare pentru popor, așa cum Dumnezeu l-a
avertizat pe Moșe:
– Spune poporului să fie pregătit pentru o pedeapsă iminentă.
Vor avea carne până se vor sătura, dar apoi vor fi dezgustați de
ea mai mult decât o doresc acum. Eu știu cum au ajuns să aibă
321
astfel de dorințe. Deoarece Șekina Mea sălășluiește în rândul lor,
au impresia că pot pretinde orice. De Mi-aș fi îndepărtat Șekina,
n-ar fi pus atât preț pe o dorință atât de inutilă.
Moșe, conștient fiind că îndeplinirea dorinței poporului va
avea consecințe dezastruoase pentru ei, I-a spus lui Dumnezeu:
– O, Stăpâne, de ce le dai mai întâi carne și apoi, drept
pedeapsă pentru păcatul lor, îi nimicești? Oare a spus vreodată
cineva unui măgar: „Ia o măsură de orz; mănânc-o pentru că
vrem să-ți tăiem capul”? Sau unui om: „Ia o bucată de pâine; ia-o
și fii pedepsit pentru asta”?
– Atunci tu ce-ai face?
– M-aș duce la ei și aș încerca să-i fac să renunțe la dorința
pentru carne.
– Pot deja să-ți spun că eforturile tale în această privință nu
vor da roade.
Moșe s-a îndreptat către popor și le-a spus:
– Oare credeți că mâna Domnului este limitată? Iată că El
a lovit piatra pentru ca apele să țâșnească afară și ca râurile
să curgă. El poate da și pâine. Oare nu poate El să dea carne
poporului Său?
– Încerci doar să ne alini durerea, a spus poporul. Dumnezeu
nu ne poate îndeplini dorința.
Dar s-au înșelat amarnic, căci nici bine nu s-au retras cei pioși
din rândul lor la corturi, când asupra celor necredincioși, care
au rămas afară, au început să cadă prepelițele în valuri groase
ca ninsoarea, astfel că mult mai mulți au fost uciși de apariția
prepelițelor decât, mai târziu, de consumarea lor. Prepelițele erau
în cantități atât de mari, încât au umplut în totalitate spațiul dintre
cer și pământ, acoperind soarele, și s-au așternut în partea de
nord și de sud a taberei, ca și cum ar fi fost o zi de călătorie. Ele
stăteau la doi coți deasupra pământului, pentru ca oamenii să nu
fie nevoiți să se aplece ca să le adune. Datorită abundenței, nu era
de mirare că atât cei șchiopi, care nu puteau ajunge departe, cât
și cei leneși, care nu voiau să se deplaseze prea mult, au adunat
322
fiecare 100 de măsuri. Dar cantitățile semnificative de carne nu
le-au fost benefice, căci nici bine nu au gustat din carne că și-au
și dat duhul. Aceasta a fost pedeapsa pentru păcătoșii notorii, în
timp ce aceia dintre ei care au păcătuit mai puțin s-au bucurat de
gustul cărnii timp de o lună până au murit. Cei pioși nu au avut
de suferit de pe urma prepelițelor pe care le-au prins, le-au tăiat
și le-au mâncat. Aceasta era cea mai grea lovitură suferită de
Israel de la ieșirea din Egipt. În memoria oamenilor care au murit
din cauza poftei interzise pentru carne, numele locului unde
acest lucru s-a întâmplat a fost schimbat în Kivrot Hataavah,
„mormintele celor care au poftit”.
Vântul care a adus prepelițele era puternic precum o furtună
ce ar fi putut distruge lumea. Atât de mare era mânia Domnului
împotriva poporului nerecunoscător! Doar în onoarea lui Moșe
și Aaron a lăsat vântul, în cele din urmă, lumea întreagă.

Aaron și Miriam îl ponegresc pe Moșe

Când cei 70 de înțelepți au fost numiți și duhul lui Dumnezeu

s-a pogorât asupra lor, toate femeile au aprins lumânări de
bucurie, pentru a celebra ridicarea acestor oameni la nivelul
de profeți. Țipora, soția lui Moșe, a văzut lumina și a rugat-o
pe Miriam să-i spună ce este aceasta. Miriam i-a explicat și a
adăugat:
– Binecuvântate sunt femeile care pot fi martore la onorarea
soților lor.
– Mai potrivit ar fi să spui: „Vai de aceste soții care de acum
trebuie să se abțină de la orice fericire conjugală”, i-a răspuns
Țipora.
– De unde știi că este așa?
– Judec după comportamentul fratelui tău, căci acesta, de
când a fost ales să primească revelații divine, nu-și mai cunoaște
soția.
323
 La auzul acestora, Aaron a încuviințat, spunând:
– Și eu am primit revelații divine și, cu toate acestea, nu am
fost obligat să mă separ de soția mea.
Apoi ambii au continuat:
– Strămoșii noștri au primit revelații, dar fără să-și întrerupă
viața conjugală. Moșe se abține de la bucuriile conjugale doar
din mândrie, ca să arate cât de sfânt este el.
Nu numai că l-au vorbit de rău pe Moșe între ei, ci s-au
îndreptat grăbit spre el și i-au spus în față părerea lor. Iar Moșe,
care era încrezător și dârz când era vorba de gloria lui Dumnezeu,
a tăcut la auzul acuzelor nefondate care i se aduceau, știind că la
porunca lui Dumnezeu a jurat să se abțină de la plăcerile lumești.
La acestea, Dumnezeu a zis:
– Moșe e foarte blând și nu dă atenție nedreptăților care i se
fac, contrar reacției avute când gloria Mea a fost afectată și el a
ieșit în față, spunând: „Cine e de partea Domnului? Să vină la
mine!” De aceea acum Eu voi fi de partea lui.
Era adevărat că asta nu era singura ocazie în care Moșe s-a
dovedit a fi modest și blând, căci era parte din firea lui. Nicicând
în rândul muritorilor, nici măcar printre cei trei patriarhi, nu a
existat un om mai smerit decât el. Doar îngerii îl întreceau în
modestie, dar niciun alt muritor. Îngerii sunt atât de modești
și blânzi încât, atunci când se adună ca să-l preamărească pe
Dumnezeu, fiecare înger îi spune celuilalt să meargă înaintea lui:
– Ia-o tu înainte, căci ești mai vrednic.
Dumnezeu și-a îndeplinit intenția de a apăra onoarea lui
Moșe și, tocmai când Aaron era cu soția lui și Miriam era cu
soțul ei, o voce divină s-a auzit strigându-i simultan pe cei trei
copii ai lui Amram: „Aaron! Moșe! Miriam!” – o minune pe care
doar vocea lui Dumnezeu o putea înfăptui. Vocea divină s-a auzit
și la Moșe, pentru ca poporul să nu creadă că Aaron și Miriam
au fost aleși ca să-l înlocuiască pe fratele lor. Moșe era gata să
primească cuvintele Domnului, dar fratele și sora sa nu erau la
fel de pregătiți, căci se aflau într-o stare de impuritate. De aceea,
324
la auzul vocii divine ei au strigat „Apă, apă!” ca să se purifice
înainte de a apărea în fața Lui. Au ieșit apoi din corturi și au urmat
vocea până ce Dumnezeu li s-a înfățișat într-o coloană de nor, o
onoare conferită și lui Samuel. Dar coloana de nor nu a apărut
în Tabernacol, acolo unde se pogora atunci când Dumnezeu I se
revela lui Moșe, și asta din următoarele motive. În primul rând,
Dumnezeu nu voia să dea impresia că l-ar fi decăzut pe Moșe din
demnitatea sa și le-ar fi dat-o fratelui și surorii lui, astfel că nu
li s-a arătat în locul sfânt. În același timp, Aaron a fost scutit de
rușinea de a fi mustrat de Dumnezeu în prezența fratelui său, căci
Moșe nu și-a urmat fratele și sora, ci a așteptat cuvântul Domnului
în sanctuar. Și era încă un motiv pentru care Dumnezeu nu voia
ca Moșe să fie prezent la discuția Sa cu Aaron și Miriam: „Să nu
lauzi niciodată pe cineva în prezența sa.” Dumnezeu voia să-l
laude pe Moșe în fața lui Aaron și a lui Miriam și prefera s-o facă
în absența lui.
Nici bine nu a început Dumnezeu să vorbească cu Aaron și cu
Miriam, că aceștia l-au întrerupt, așa că El le-a zis:
– Vă rog să vă abțineți până termin de vorbit.
Cu aceste cuvinte, El i-a învățat pe oameni ce este politețea,
și anume să nu întrerupă pe altcineva.
– De la crearea lumii, a apărut vreodată cuvântul Domnului
vreunui profet în altă formă decât în vis? Nu acesta a fost cazul lui
Moșe, căruia i-am arătat ce este deasupra și ce este dedesubt, ce
este înainte și ce este după, ce a fost și ce va fi. Lui i-am revelat tot
ce este în apă și tot ce este pe uscat. Lui i-am încredințat sanctuarul
și l-am pus deasupra îngerilor. Eu Însumi i-am poruncit să se
abțină de la viața conjugală, iar cuvântul pe care l-a primit i-a
fost revelat clar și fără întreruperi; Moșe a văzut Prezența Divină
din spate, la trecerea ei pe lângă el. În aceste condiții, nu v-ați
temut să vorbiți împotriva lui Moșe care este și supusul Meu?
Critica voastră se referă mai mult la Mine, decât la el, căci „cel ce
primește nu-i mai bun decât hoțul”. Și dacă Moșe nu e vrednic de
misiunea lui, atunci Eu, stăpânul lui, merit critica.
325
 Pedeapsa lui Miriam

Dumnezeu îi mustra cu blândețe pe Aaron și pe Miriam și

nu a dat frâu liber furiei Sale până ce nu le-a explicat natura
păcatului lor. Acesta era un exemplu pentru om să nu-și manifeste
niciodată mânia față de aproapele său fără să-i explice înainte
motivul mâniei. Efectele mâniei Domnului s-au făcut simțite
de îndată ce El s-a depărtat de ei, căci atunci când a fost cu ei,
milostenia I-a depășit mânia și nu au pățit nimic, dar imediat ce
a plecat, pedeapsa s-a făcut simțită.
Atât Aaron, cât și Miriam au devenit leproși, căci aceasta este
pedeapsa stabilită pentru cei ce îi vorbesc de rău pe apropiații
lor. Lepra lui Aaron a durat doar un moment, pentru că păcatul
său nu era la fel de mare precum cel al surorii lui, care a inițiat
discuția despre Moșe. Boala i-a dispărut lui Aaron de îndată
ce a privit spre ea. Nu așa s-a întâmplat cu Miriam. Degeaba a
încercat Aaron să-și îndrepte privirea spre zona ei bolnavă și s-o
vindece, căci pentru ea se întâmpla exact opusul. Nici bine nu
se uita Aaron la ea, că lepra i se răspândea pe trup și tot ce mai
puteau face era să-l cheme pe Moșe în ajutor. Acesta era gata să-i
ajute dinainte să fie chemat. Aaron i-a spus fratelui său:
– Nu te gândi că lepra e doar pe trupul lui Miriam. E ca și
cum boala ar fi pe trupul tatălui nostru, Amram, din care se trage
și Miriam.
Aaron nu a căutat să justifice păcatul săvârșit de ei doi și i-a
spus lui Moșe:
– Am făcut noi, Miriam și cu mine, vreodată rău vreunui om?
– Nu.
– Dacă nu am făcut rău niciunui străin, atunci cum poți crede
că ți-am vrut ție răul? Doar o clipă ne-am pierdut mințile și
ne-am purtat urât față de fratele nostru. Pentru asta trebuie să ne
pierdem sora? Dacă lepra lui Miriam nu dispare, atunci va trebui
să-și petreacă toată viața ca un lepros, căci doar un preot care
nu este rudă de sânge cu leprosul o poate declara, în anumite
326
condiții, curată. Dar toți preoții, fiii mei și cu mine, îi suntem
rude de sânge. Viața unui lepros e ca a unui mort, căci așa cum
un cadavru este o sursă de impuritate pentru toți cei ce intră în
contact cu el, așa și cu leprosul. Vai, se cade ca sora noastră, care
a fost cu noi în Egipt, care a cântat cu noi cântecul de la Marea
Roșie, care s-a îngrijit de instruirea femeilor în timp ce noi am
instruit bărbații, se cade acum, când suntem gata să părăsim
deșertul și să intrăm în țara promisă, ca ea să fie exclusă din
tabără?
Cuvintele lui Aaron erau de prisos, căci, de îndată ce sora sa
se îmbolnăvise, Moșe se decisese să intervină pentru ea în fața
lui Dumnezeu, spunându-și: „Nu e corect ca sora mea să sufere
și eu să viețuiesc în tihnă.” Așa că a desenat un cerc în jurul
său, s-a ridicat și a spus o rugăciune către Dumnezeu, pe care a
încheiat-o cu cuvintele:
– Nu mă voi mișca din acest loc, până ce nu o vei vindeca pe
sora mea. Dar de nu o vei vindeca, voi face eu însumi asta, căci
mi-ai arătat deja cum apare și cum dispare lepra.
Această rugăciune, deși scurtă, a fost ferventă și spusă din
toată inima. De ar fi spus o rugăciune lungă, unii i-ar fi reproșat
că „sora lui suferă teribil și el, fără să-i dea atenție, își petrece
timpul în rugăciune”. Alții ar fi putut spune că „s-a rugat îndelung
pentru sora lui, dar pentru noi se roagă scurt”.
– De ce strigi așa? l-a întrebat Dumnezeu.
– Știu prin ce trece sora mea, îmi amintesc lanțul cu care mi-era
înlănțuită mâna, căci și eu am suferit odată de această boală.
– Dacă un rege sau tatăl ei ar fi scuipat-o în față, nu ar trebui
să se simtă rușinată timp de șapte zile? Eu, regele tuturor regilor,
i-am scuipat în față și ea ar trebui să se simtă rușinată cel puțin de
două ori câte șapte zile. De dragul tău îi vor fi iertate șapte zile,
dar celelalte șapte las-o să stea închisă în afara taberei.
În lipsa unui preot care trebuie, conform legilor, să-l declare
pe lepros curat după vindecare, Dumnezeu Însuși a luat această
sarcină, declarând-o pe Miriam impură timp de o săptămână și
curată după trecerea acestei perioade.
327
 Deși lepra s-a abătut asupra lui Miriam drept pedeapsă
pentru păcatul ei, totuși această ocazie a demonstrat ce personaj
eminent era ea. Poporul ridicase tabăra și pornise în călătorie
când, după ce și-au așezat desagii pe animalele de tracțiune, s-au
întors să caute coloana de nor aflată în fața lor și nu au găsit-o.
Au verificat dacă Moșe și Aaron erau în mulțime, dar ei lipseau.
Nu era de găsit nici fântâna care îi însoțea în călătorie. Astfel că
au fost obligați să se întoarcă în tabără, unde au rămas până la
însănătoșirea lui Miriam. Norii și fântâna, sanctuarul și cele 60
de miriade de oameni, toate au trebuit să zăbovească în acest
loc încă o săptămână, până ce s-a vindecat Miriam. După aceea,
coloana de nor a pornit din nou la drum și poporul a știut că nu
li s-a permis să înainteze din cauza pioasei profetese. Aceasta a
fost recompensa pentru fapta bună făcută de Miriam când copilul
Moșe a fost aruncat în apă. Atunci, Miriam a urmărit pentru o
vreme coșul de-a lungul malului, ca să vadă care va fi soarta
copilului. Din acest motiv, poporul a așteptat-o și nu s-au putut
mișca din loc până ce ea nu s-a vindecat.

Trimiterea iscoadelor

Pedeapsa pe care Dumnezeu a trimis-o asupra lui Miriam

era menită a fi un exemplu privind severitatea cu care Domnul
pedepsește calomnia. Căci Miriam nu l-a vorbit de rău pe Moșe
de față cu alte persoane, ci numai de față cu fratele său, Aaron.
Mai mult, nu a avut niciun gând rău când a vorbit despre el, ci
doar cele mai bune intenții, vrând să-l determine pe Moșe să-
și reia viața conjugală. Nici n-a îndrăznit să-l mustre direct. Și
totuși, în ciuda pietății sale, Miriam nu a fost iertată de pedeapsa
aspră. Cazul său nu i-a împiedicat pe oamenii cei mârșavi să
vorbească de rău, la scurt timp după asta, țara promisă și, prin
vorba lor cea rea, să incite întreg poporul la revoltă împotriva
Domnului, într-atât încât preferau să se întoarcă în Egipt, decât
328
să intre în Palestina. Pedeapsa lui Dumnezeu pentru iscoade și
pentru cei care le-au dat dreptate a fost binemeritată. Dacă nu
ar fi fost deja avertizați de gravitatea calomniei prin cazul lui
Miriam, atunci ar mai fi avut o scuză și ar fi putut spune că nu au
cunoștință de păcatul calomniei. Dar acum nu mai aveau nicio
scuză. Când fiii lui Israel s-au apropiat de granițele Palestinei, i
s-au adresat lui Moșe astfel:
– Vom trimite iscoade care vor cerceta ținutul și ne vor spune
iar pe unde să intrăm și prin ce orașe să pătrundem.
Această dorință l-a făcut pe Dumnezeu să exclame:
– Cum?! Când ați călătorit printr-un ținut de deșert și gropi,
n-ați avut nevoie de iscoade, dar acum, când intrați într-un ținut
plin de bogății, acum vreți să trimiteți iscoade?!
Nu numai că dorința era necuviincioasă, ci și felul în care și-au
exprimat-o către Moșe era nepotrivit. În loc să se adreseze cum
era obiceiul, lăsându-i pe cei în vârstă să fie purtătorii de cuvânt
ai celor mai tineri, s-au înfățișat fără ordine sau supraveghere,
cei tineri îmbrâncindu-i pe cei în vârstă, iar aceștia din urmă
dându-și la o parte conducătorii. Mustrările de conștiință care
au urmat exprimării dorinței lor pripite – căci știau că adevăratul
motiv era lipsa de credință în Dumnezeu – îi determinau să
inventeze tot felul de pretexte pentru planurile lor.
– Atât timp cât suntem în deșert, norii ne sunt iscoadele, căci
merg înaintea noastră și ne arată drumul. Dar cum aceștia nu ne
vor însoți în țara promisă, vrem iscoade care să cerceteze ținutul
pentru noi.
O altă cerere prin care și-au motivat dorința a fost următoarea:
– Canaaniții se tem că îi vom ataca, așa că și-au ascuns
bogățiile. De aceea vrem să trimitem iscoade din timp, ca să afle
unde își ascund comorile.
Au încercat și prin alte metode să-l convingă pe Moșe că prin
dorința lor voiau să respecte legea:
– Nu ne-ai învățat tu că un idol care nu mai este venerat poate
fi folosit, iar altul care este trebuie distrus? Dacă intrăm acum
329
în Palestina și găsim idoli, nu vom ști care sunt încă venerați și
trebuie distruși și care nu mai sunt și pot fi folosiți.
În cele din urmă, i-au spus lui Moșe următoarele:
– Tu, învățătorul nostru, ne-ai spus că Dumnezeu „îi va aduce,
încetul cu încetul, pe canaaniți în mâna noastră”. De este așa,
trebuie să trimitem iscoade ca să știm care dintre orașe trebuie
atacate mai întâi.
Moșe s-a lăsat influențat de argumentele lor și a fost de acord
cu trimiterea iscoadelor, dar, nevoind să acționeze la întâmplare,
I-a prezentat lui Dumnezeu dorința poporului.
– Nu e prima dată când se îndoiesc de promisiunile Mele,
a spus Dumnezeu. Și în Egipt și-au bătut joc de ce am spus, se
pare că e deja un obicei pentru ei. Dar Eu știu de ce vor să trimită
iscoade. Dacă vrei să trimiți iscoade, fă-o, dar nu te preface ca și
cum Eu ți-aș fi poruncit asta.
Apoi Moșe a ales un om din fiecare trib, cu excepția lui
Levi, și i-a trimis să cerceteze ținutul. Acești 12 bărbați erau cei
mai respectați și cei mai pioși din triburile lor, astfel că până și
Dumnezeu și-a dat acordul pentru alegerea lor.
Dar nici bine nu au fost numiți ca iscoade, că au decis să
inventeze un raport negativ despre ținut și să descurajeze poporul
de la a se stabili în Palestina. Motivul lor era unul strict personal:
ei erau siguri că atât timp cât se vor afla în deșert vor rămâne în
pozițiile lor de conducători ai triburilor, dar că și le vor pierde
odată cu intrarea în Palestina.

Semnificația numelor

Un aspect important pentru descrierea vicleniei acestor

oameni erau numele lor: toate fac aluzie la fapta lor nelegiuită.
Reprezentantul tribului lui Reuven se numea Șamua, fiul lui
Zakur, pentru că nu asculta de Dumnezeu, iar ceea ce i se reproșa
era la fel de grav ca a practica vrăjitoria. Șafat, fiul lui Hori, era
330
reprezentatul tribului lui Simeon. Numele lui semnifica, „nu și-a
înfrânt înclinația spre rău și astfel a rămas fără niciun avut în țara
promisă”. Tribul lui Isahar era reprezentat de Igal, fiul lui Iosef,
și purta acest nume pentru că întinase imaginea Țării Sfinte și de
aceea a murit prematur. Reprezentantul lui Beniamin era Palti,
fiul lui Rafu, numit astfel pentru că „a scuipat calitățile pe care
le-a avut înainte și de aceea a pierit”. Numele lui Gadiel, fiul
lui Sodi și reprezentantul tribului lui Zevulun, semnifica „a spus
lucruri mârșave împotriva lui Dumnezeu când punea în aplicare
planul secret al iscoadelor”. Reprezentantul lui Manase, Gadi, fiul
lui Susi, se numea astfel pentru că l-a calomniat pe Dumnezeu și
și-a atras mânia Lui, căci el a fost cel care a susținut că ținutul „își
înghite locuitorii”. Dar cel mai mârșav dintre ei era Amiel, fiul lui
Ghemali, reprezentantul tribului lui Dan, căci el a fost cel care a
spus că „ținutul este atât de puternic, încât nici măcar Dumnezeu
nu-i poate ține piept”. De aici i se trage numele care înseamnă „a
aruncat îndoială asupra puterii Domnului”, și a fost pedepsit pe
măsura faptei, căci nu a intrat în țara promisă. Reprezentantul lui
Așer era Setur, fiul lui Mihael, care a decis să se împotrivească
Domnului și în loc să spună „cine e ca Dumnezeu?” a spus „cine
e Dumnezeu?”. Reprezentantul lui Naftali se numea Nahbi, fiul
lui Vofsi, căci a ascuns adevărul și credința nu și-a găsit loc
pe buzele lui, răspândind minciuni împotriva lui Dumnezeu.
Ultimul din grupul iscoadelor, reprezentantul lui Gad, purta
numele Gheuel, fiul lui Mahi, pentru că era josnic, deoarece
încuraja neadevărurile împotriva lui Dumnezeu.
Așa cum numele celor zece păcătoși corespundeau faptelor
lor, la fel și numele celor două iscoade pioase din grup
corespundeau faptelor lor bune. Reprezentantul lui Iehuda era
Caleb, fiul lui Iefune, pentru că „spunea ceea ce avea în suflet
și nu a dat ascultare sfatului celorlalte iscoade”. Reprezentantul
pios al tribului lui Efraim era Hoșua, fiul lui Nun, un nume
potrivit pentru el, căci era înțelegător și nu a fost prins precum un
pește în plasa iscoadelor. Moșe a simțit, chiar și când i-a trimis,
331
că aveau intenții rele, așa că i-a schimbat numele lui Hoșua în
Iehoșua, spunându-i:
– Fie ca Dumnezeu să-ți fie aproape ca să nu urmezi sfatul
iscoadelor.
Schimbarea numelui prin adăugarea literei Yud la începutul
numelui a reușit să liniștească lamentațiile acestei litere. De
când Dumnezeu i-a schimbat numele lui Sarai în Sara, litera Yud
obișnuia să stea în preajma Tronului divin și să se lamenteze:
– Oare din cauza că sunt cea mai mică dintre litere m-ai scos
din numele pioasei Sara?
– Înainte ai fost în numele unei femei, a liniștit-o Dumnezeu,
și erai chiar la sfârșitul numelui. Acum te voi adăuga la numele
unui bărbat și vei fi la începutul numelui.
Această promisiune a fost îndeplinită când numele lui Hoșua
a devenit Iehoșua.
Când iscoadele au pornit la drum, au primit instrucțiuni de
la Moșe cum să se comporte și mai ales ce aveau de observat.
Le-a poruncit să nu meargă pe drumurile principale, ci pe cele
mici, căci, deși Șekina îi va însoți, nu trebuia să se expună inutil
vreunui pericol. Dar de intrau în vreun oraș, nu trebuia să se
strecoare prin alei lăturalnice, precum hoții, ci să se arate public
și să le răspundă celor care îi întreabă ce caută așa: „Am venit
să cumpărăm rodii și struguri.” Ei trebuiau să nege cu tărie că ar
avea vreo intenție să distrugă idolii și să doboare copacii sacri.
Apoi Moșe le-a spus:
– Priviți cu atenție în jur, ce fel de ținut e, căci unele ținuturi
au locuitori puternici și altele au unii slabi, unele ținuturi au mulți
locuitori și altele, puțini. Dacă veți vedea că locuitorii sălășluiesc
în spații deschise, atunci să știți că sunt războinici măreți și, în
funcție de forța lor, nu se tem de un atac dușman. Dacă însă
locuiesc într-un loc fortificat, sunt ființe plăpânde și, în frica lor
de străini, caută refugiu în spatele zidurilor. Cercetați și natura
solului. De e tare, să știți că e fertil, dar de e moale, atunci e slab.
332
 La final le-a poruncit să afle dacă Iov mai este în viață,
căci de era mort, atunci cu siguranță nu trebuia să se teamă de
canaaniți, pentru că nu mai era niciun om pios în rândul lor prin
al cărui merit să fie apărați. Și, într-adevăr, când iscoadele au
ajuns în Palestina, Iov murise, iar locuitorii erau la căpătâiul lui,
participând la ospățul de înmormântare.

Iscoadele în Palestina

În ziua 27 a lunii Sivan, Moșe a trimis iscoadele de la Kadeș-

Barnea în sălbăticia din Paran și, urmându-i instrucțiunile, ele
s-au îndreptat mai întâi spre sudul Palestinei, cea mai săracă
parte a Țării Sfinte. Moșe a procedat precum negustorii care
arată mai întâi depozitele mai sărace și apoi pe cele mai bogate.
Așa și Moșe dorea ca iscoadele să vadă părțile cele mai bune ale
țării pe măsură ce avansau mai mult în interiorul ținutului. Când
au ajuns în Hebron, și-au putut dat seama ce țară binecuvântată
este aceasta ce le-a fost promisă, căci deși Hebron era cea mai
săracă regiune din toată Palestina, era totuși mult mai bună decât
Zoan, cea mai bogată parte a Egiptului. Astfel, când fiii lui Ham
au construit orașe în câteva ținuturi, Hebron a fost primul oraș
construit, datorită bogățiilor locului, și nu Zoan, pe care l-au
ridicat în Egipt abia șapte ani după aceea.
Iscoadele înaintau în ținut cu ușurință, pentru că Dumnezeu
voia să fie așa. De îndată ce intrau într-un oraș, molima se abătea
asupra lui, iar locuitorii, ocupați cu înmormântarea morților,
nu aveau nici timpul și nici dorința să se preocupe de străinii
din rândul lor. Deși nu au întâmpinat nicio ostilitate din partea
locuitorilor, vederea celor trei uriași, Ahiman, Șeșai și Talmai,
îi umplea de groază. Aceștia erau atât de înalți, încât soarele le
ajungea doar la glezne și își primiseră numele conform mărimii
și forței fiecăruia. Cel mai puternic era Ahiman, care privea pe
cineva ce se credea la baza unui munte, gata să se prăbușească
peste el, și exclama fără să vrea:
333
 – Ce-i asta ce se prăvălește peste mine?
De aici numele de Ahiman. Al doilea frate era tare ca marmura,
așa că se numea Șeșai, „marmură”. Pașii cei măreți ai celui de-al
treilea frate aruncau în aer parcele întregi din pământul pe care
pășea, așa că se numea Talmi, „parcele”. Nu numai fiii lui Anak
erau atât de puternici și măreți, ci și fiicele lui, pe care iscoadele
s-a întâmplat să le vadă. Când au ajuns în orașul locuit de Anak
și numit Kiriat Arba, „orașul celor patru”, pentru că uriașul Anak
și cei trei fii ai săi locuiau acolo, i-a lovit o groază atât de mare,
încât au încercat să se ascundă. Dar ceea ce credeau a fi o peșteră
s-a dovedit a fi o coajă de rodie gigantică, pe care fiica uriașului
o aruncase, după cum au descoperit mai târziu, spre oroarea lor.
Aceasta și-a amintit, după ce a mâncat fructul, că nu trebuia să-și
supere tatăl prin coaja aruncată la întâmplare, așa că a ridicat-o,
împreună cu cei 12 bărbați, precum o coajă de ou, și a aruncat-o
în grădină. Nici n-a observat că odată cu coaja a aruncat și 12
bărbați, fiecare cu o înălțime de 60 de coți. Când ei și-au părăsit
ascunzătoarea, și-au spus unul altuia:
– Iată puterea femeilor lor, gândiți-vă cât de puternici trebuie
să fie bărbații!
Au avut ocazia foarte curând să testeze puterea bărbaților,
pentru că, de îndată ce uriașii au aflat de prezența israeliților,
i-au urmărit, dar israeliții s-au convins cu ce bărbați au de-a
face înainte ca uriașii să-i ajungă. Unul dintre uriași a urlat și
iscoadele au căzut ca secerate. Canaaniților le-a luat mult timp
ca să-i readucă în simțiri prin frecții și aer curat.
– De ce ați venit aici? i-au întrebat canaaniții. Nu-i toată
lumea a Dumnezeului vostru și n-a împărțit-o El după cum a
vrut? Ați venit aici ca să ne tăiați copacii sacri?
Iscoadele și-au susținut nevinovăția, așa că au fost lăsate
să-și vadă de drum, nevătămate. Drept răsplată pentru fapta lor,
neamul căruia îi aparțin acești uriași a fost ocrotit până în zilele
noastre.
334
 Cu siguranță nu ar fi scăpat din mâinile uriașilor, dacă Moșe
nu le-ar fi dat două arme împotriva lor: toiagul său și secretul
Numelui Divin. Acestea îi salvau de fiecare dată când se simțeau
amenințați de uriași. Căci aceștia erau urmașii îngerilor căzuți
în era de dinainte de Potop. Născuți din legăturile îngerilor cu
fiicele muritorilor, acești uriași erau doar pe jumătate muritori,
fiind jumătate îngeri, jumătate oameni. Trăiau foarte mult și
apoi jumătate din corp le îmbătrânea. Amenințați de o repetare
continuă a acestei stări, jumătate viață și jumătate moarte,
preferau fie să se arunce în mare, fie să-și pună capăt existenței
prin ierburi magice numai de ei știute. Uriașii erau atât de mari,
încât iscoadele i-au auzit într-o zi spunând, când discutau între
ei, arătând spre israeliți:
– Sunt greieri pe lângă copaci și se aseamănă cu oamenii.
Așa le păreau lor iscoadele.
Cu excepția lui Iehoșua și Caleb, iscoadele au stabilit de la
început că îi vor avertiza pe oameni împotriva Palestinei, iar
influența lor era atât de puternică, încât Caleb se temea să nu
cadă pradă acesteia. De aceea s-a dus grăbit către Hebron, unde
erau îngropați cei trei patriarhi, și stând în fața mormintelor lor
a spus:
– Iehoșua stă drept dovadă împotriva influenței dăunătoare
a iscoadelor, pentru că Moșe s-a rugat lui Dumnezeu pentru el.
Trimiteți acum rugăciuni în ceruri pentru mine, strămoșii mei,
pentru ca Dumnezeu în milostenia Lui să mă țină departe de
sfaturile iscoadelor.
Mereu a existat un conflict între Caleb și tovarășii săi în
timpul călătoriei prin Palestina. În timp ce el insista să ia cu ei
din roadele ținutului, ca să le arate poporului minunăția acestora,
ceilalți se opuneau vehement sugestiei, voind să împiedice
poporul de la a-și face o impresie pozitivă asupra ținutului. Au
cedat doar atunci când Caleb și-a scos sabia, spunând:
– De nu veți lua din roade, ori vă voi omorî ori mă veți omorî.
335
 Astfel că au tăiat un lăstar de viță care era atât de greu, încât
opt oameni abia îl cărau, fiecare dintre ei purtând o greutate de
120 de măsuri. A noua iscoadă căra o rodie și a zecea o smochină,
aduse dintr-un loc ce i-a aparținut odată lui Eșkol, unul dintre
prietenii lui Avraham. Iehoșua și Caleb nu cărau nimic pentru
că nu era în concordanță cu demnitatea lor să care o povară.
Lăstarul de viță era atât de mare, încât vinul obținut din strugurii
lui a fost suficient pentru toate libațiile sacrificiale ale Israelului
în timpul celor 40 de ani de călătorie în deșert.
La finalul celor 40 de zile, iscoadele s-au întors la Moșe și la
popor, după ce au străbătut Palestina în lung și în lat. Bineînțeles
că prin mijloace naturale nu ar fi fost posibilă străbaterea ținutului
într-un timp atât de scurt, însă Dumnezeu „a poruncit pământului
să se contracte pentru ei” și astfel au acoperit o distanță atât de
mare într-un timp atât de scurt. Dumnezeu știa că Israel va trebui
să rătăcească în deșert 40 de ani, câte un an pentru fiecare zi
petrecută de iscoade în Palestina, de aceea le-a grăbit călătoria
prin ținut, pentru ca Israel să nu trebuiască să stea prea mult în
pustiu.

Raportul cel defăimător

Când Moșe a auzit că iscoadele s-au întors, s-a îndreptat spre

lăcașul său de studiu, unde a venit și poporul, pentru că avea o
suprafață de 12 mile și era loc pentru toată lumea. Acolo au venit
și iscoadele și au fost rugate să-și prezinte raportul. Folosind
tacticile calomniatorilor, au început prin a lăuda ținutul, pentru
ca un raport în întregime nefavorabil să nu pară suspicios pentru
popor.
– Am intrat în țara în care ne-ați trimis și, fără îndoială, e o
țară unde curge numai lapte și miere.
Nu era nicio exagerare, pentru că mierea curgea din copacii
sub care pășteau caprele din ale căror ugere curgea lapte, astfel
336
că mierea și laptele udau pământul. Dar au folosit aceste cuvinte
doar în introducere și au trecut la raportul în sine, pe care îl
elaboraseră în timpul celor 40 de zile și prin care sperau să-i
determine pe oameni să nu intre în Palestina.
– Dar, au continuat ei, poporul care locuiește acolo e puternic,
iar orașele sunt fortificate cu ziduri înalte. Mai mult, i-am întâlnit
acolo pe urmașii lui Anak.
Aceasta din urmă era o minciună menită să sperie poporul,
căci urmașii lui Anak locuiau în Hebron, unde doar Caleb a fost
ca să se roage la mormintele patriarhilor, în același timp în care
Șekina era acolo ca să le spună patriarhilor că urmașii lor se aflau
acum în curs de dobândire a țării promise din timpuri străvechi.
Ca să-i sperie și mai tare, iscoadele au spus:
– Amaleciții locuiesc în partea de sud a țării.
Au amenințat Israelul cu Amalec, precum cineva amenință
un copil cu o curea care odată fusese folosită să-l disciplineze,
căci au avut destule experiențe neplăcute cu Amalec. Afirmația
despre Amalec se baza pe un fapt real. Deși sudul Palestinei nu
le-a fost de la început loc de sălășluire, amaleciții s-au așezat
totuși acolo, după dorința strămoșului lor Esau care le-a poruncit
să-i împiedice pe fiii lui Israel să ajungă în țara promisă.
– Dacă totuși plănuiți să intrați în țară prin regiunea muntoasă,
ca să-l evitați pe Amalec, vă anunțăm că hitiții, iebusiții și amoriții
locuiesc în munți. Iar de veți plănui să intrați de pe mare, să știți
că la mare și de-a lungul Iordanului locuiesc canaaniții.
De îndată ce iscoadele și-au terminat de dat raportul, Iehoșua
s-a ridicat ca să-i contrazică, dar nu i-au dat ocazia să vorbească,
strigându-i:
– Cu ce drept tu, om nesăbuit, vrei să vorbești? N-ai copii și
deci nu-ți pasă dacă pierim încercând să cucerim țara! Pe când
noi trebuie să avem grijă de soțiile și de copiii noștri.
Astfel Iehoșua, împotriva voinței lui, a trebuit să tacă. Acum
Caleb se gândea cum să procedeze ca să poată vorbi fără a fi
împiedicat de grup, precum fusese Iehoșua. Caleb i-a păcălit pe
337
ceilalți tovarăși ai săi privind adevăratele sale sentimente. Căci
aceștia, când au ticluit planul de a-l împiedica pe Israel să intre
în Palestina, l-au atras în grupul lor și el s-a prefăcut a fi de acord
cu ei, deși era decis să intervină în favoarea Palestinei. Așa că
atunci când s-a ridicat să vorbească, ceilalți au tăcut, crezând că
le va întări opinia, fapt ce părea susținut și de cuvintele lui de
început:
– Liniște! Voi spune adevărul. Asta nu-i singurul lucru pentru
care trebuie să-i mulțumim fiului lui Amram.
Dar, spre surprinderea celorlalți, următoarele sale cuvinte nu
îl blamau, ci îl lăudau pe Moșe.
– Moșe e cel care ne-a scos din Egipt, care a despărțit marea
pentru noi, care ne-a dat mana drept hrană.
Și a continuat astfel elogierea lui Moșe, încheind prin a spune:
– Trebuie să-l ascultăm chiar și de ne-ar porunci să urcăm
spre cer pe scări.
Cuvintele lui Caleb au fost auzite de tot poporul, căci răsunau
atât de puternic, încât puteau fi auzite până la o distanță de 12
mile. Aceeași voce puternică a salvat iscoadele de la pieire.
Atunci când canaaniții i-au observat pentru prima dată și i-au
suspectat a fi iscoade, cei trei uriași, Ahiman, Șeșai și Tamai,
i-au urmărit și i-au ajuns din urmă în câmpul Iudeei. Când Caleb,
ascuns în spatele unui gard, a văzut că uriașii erau pe urmele
lor, a scos un țipăt atât de tare, încât uriașii au leșinat din cauza
zgomotului înspăimântător. Când și-au revenit în simțiri, uriașii
au spus că i-au urmărit pe israeliți nu din cauza fructelor culese,
ci fiindcă îi suspectau că ar vrea să le incendieze orașele.
Vocea puternică a lui Caleb nu a impresionat câtuși de puțin
nici poporul, nici iscoadele care, în loc să-și retragă acuzele, au
continuat spunând:
– Nu ne putem împotrivi poporului pentru că sunt mai puternici
decât noi, sunt atât de puternici, încât Dumnezeu nu-i poate
convinge. Ținutul pe care l-am cercetat e unul care își înghite
locuitorii prin bolile existente. Iar toți oamenii pe care i-am văzut
338
acolo sunt vicleni. Apoi am văzut ființe la a căror vedere aproape
am leșinat de frică, uriașii, fiii lui Anak, ce se trag din uriași și în
fața cărora ne simțeam ca niște greieri, precum sigur și păream
în ochii lor.
La auzul acestor cuvinte din urmă, Dumnezeu a zis:
– Nu contrazic spusele voastre: „În fața cărora ne simțeam
ca niște greieri.” Dar este o ofensă să spuneți: „Precum sigur și
păream în ochii lor.” De unde știți voi cum v-am făcut să păreți în
ochii lor? De unde știți că nu păreați îngeri în ochii lor?

Noaptea lacrimilor

Cuvintele iscoadelor au ajuns la urechi binevoitoare. Poporul

i-a crezut pe loc și, când a fost chemat la luptă de Moșe, a răspuns:
– O, învățătorule Moșe, dacă ar fi fost doar două sau trei
iscoade, am fi fost obligați prin lege să le dăm crezare, căci legea
ne spune că mărturia a două persoane este suficientă. În acest caz
e vorba de 10 persoane! Frații noștri ne-au demoralizat. Pentru
că Domnul ne urăște ne-a scos din Egipt ca să ne dea pe mâna
amoriților și să ne distrugă.
Prin aceste cuvinte israeliții au mărturisit că-L urăsc pe
Dumnezeu și de aceea credeau că sunt urâți de El, căci „ceea ce
un om îi urează vecinului său, crede că același lucru îi urează și
vecinul lui”.
Au încercat să-l convingă chiar și pe Moșe că Dumnezeu îi
urăște, spunându-i:
– Dacă un rege are doi fii și două terenuri, unul udat de un râu
și altul udat de ploaie, oare n-o să dea terenul udat de râu fiului
preferat și pe celălalt, mai puțin bun, celuilalt fiu? Dumnezeu
ne-a scos din Egipt, o țară care nu depinde de ploaie, numai ca să
ne dea ținutul Canaan care produce din belșug doar dacă e udat
de ploaie.
339
 Iscoadele nu numai că și-au exprimat dezacordul privind
cucerirea Palestinei, în prezența lui Moșe și a lui Aaron, ci au
folosit toate mijloacele posibile ca să incite poporul la revoltă
împotriva lui Moșe și a lui Dumnezeu. În seara următoare, fiecare
dintre ei s-a dus acasă, și-a pus hainele de doliu și a început să
jelească amarnic și să se lamenteze. Vecinii și familiile lor au
alergat la ei și i-au întrebat, uimiți, de ce plâng și se lamentează.
Fără a-și întrerupe jelirea, le-au răspuns:
– Vai de voi, fiii noștri, și vai de voi, fiicele și nurorile noastre,
care sunt sortite să fie dezonorate de cei necircumciși și să fie
pradă poftelor lor. Acești oameni pe care i-am văzut nu sunt
precum muritorii. Sunt puternici și falnici precum îngerii, unul
dintre ei poate cu ușurință să ucidă o mie ca noi. Cum îndrăznim
să-i privim în față pe acești oameni atât de puternici, care cu un
singur cui de-al lor pot opri cursul unui râu!
La auzul acestora, întreaga familie, fii, fiice și nurori, au
izbucnit în lacrimi și s-au lamentat. Vecinii au venit în grabă și li
s-au alăturat în bocete, care s-au răspândit în toată tabăra, până
ce toate cele 60 de miriade de oameni boceau. Când bocetul lor
a ajuns la urechile lui Dumnezeu, El a spus:
– Jeliți fără motiv! Voi avea grijă ca pe viitor să aveți un motiv
de jale în această zi.
Atunci Dumnezeu a stabilit distrugerea Templului în a noua
zi a lunii Av, ziua în care Israel a plâns fără motiv în deșert, astfel
că această zi a rămas pe vecie una a lacrimilor.
Însă poporul nu s-a mulțumit doar cu lacrimile, ci a decis
să-și aleagă noi conducători: în locul lui Moșe și Aaron, pe
Datan și Aviram, care să-i ducă înapoi în Egipt. Mai rău chiar,
nu numai că s-au lepădat de conducătorul lor, ci s-au lepădat și
de Dumnezeul lor, pentru că îi negau Prezența și voiau să pună
un idol în locul Lui. Nu numai cei mârșavi din rândul lor, adică
mulțimea amestecată, protestau împotriva lui Moșe și Aaron, ci
și ceilalți care până atunci fuseseră pioși spuneau:
340
 – Nu e nicio diferență pentru Dumnezeu dacă am fi murit în
Egipt sau dacă murim în deșert!
Când Iehoșua și Caleb au auzit discursurile pline de blasfemie
ale poporului, și-au rupt hainele și au încercat să-i oprească din
planul lor cel mârșav, îndemnându-i să se teamă de canaaniți,
pentru că se apropia momentul promis de Dumnezeu lui Avraham,
când urmașii săi vor primi Canaanul. Acum era momentul,
pentru că nu mai era niciun om pios în rândul canaaniților, pentru
meritul căruia să-l lase încă în stăpânirea lor. Iehoșua și Caleb
i-au asigurat că Dumnezeu a alungat din cer îngerul păzitor al
locuitorilor Palestinei, astfel că acum erau neputincioși.
– Nu vă credem, a replicat poporul. Celelalte iscoade ne sunt
alături la bine și la rău mai mult decât voi.
Nici dojana lui Moșe nu a avut niciun efect, deși le-a transmis
un mesaj direct de la Dumnezeu să nu se teamă de canaaniți.
Degeaba le-a spus:
– Cel care a făcut toate minunile pentru voi în Egipt și în
timpul călătoriei voastre în pustietate va face și acum minuni
pentru voi când veți intra în țara promisă. E adevărat că trecutul
ar trebui să vă dea încredere pentru viitor.
– De am fi auzit veștile despre țară din gura unor străini nu le-am
fi crezut, a spus poporul, dar le-am auzit de la oameni ai căror fii
sunt fiii noștri și ale căror fiice sunt fiicele noastre.
În supărarea lor împotriva conducătorilor, au vrut să pună
mâna pe Moșe și pe Aaron, astfel că Dumnezeu a trimis norul
gloriei Sale ca să-i protejeze și să-și găsească refugiu sub el. Dar,
în loc să vadă cât de mârșav se comportau la vederea apariției
divine, poporul a aruncat cu pietre în nor, sperând să-i ucidă pe
Moșe și Aaron. Această ultimă faptă a lor l-a făcut pe Dumnezeu
să ajungă la capătul răbdării și să decidă distrugerea iscoadelor
și pedepsirea poporului indus în eroare de acestea.

341
 Pedepsirea nerecunoștinței

Dumnezeu i-a apărut lui Moșe, poruncindu-i să transmită

poporului următoarele:
– Îmi aprindeți mânia din cauza foloaselor pe care vi le-am
dat. Când am despicat marea pentru voi ca să puteți trece, în timp
ce egiptenii s-au înecat și au ajuns pe fundul apei, v-ați spus unul
altuia: „În Egipt mergeam prin noroi, iar El ne-a scos din Egipt ca
să călcăm din nou prin noroi.” V-am dat mana drept hrană, care
v-a făcut puternici și sănătoși, dar voi ați spus, cârcotind: „Un om
moare după 20 de zile dacă după patru-cinci zile nu a eliminat
nimic din mâncarea consumată. Sigur suntem sortiți morții.”
Când iscoadele au ajuns în Palestina, am aranjat ca imediat ce
intrau într-un oraș conducătorul acestuia să moară, iar locuitorii,
ocupați cu funeraliile, să nu observe prezența iscoadelor și să le
omoare. În loc să fie recunoscătoare pentru asta, iscoadele s-au
întors și au spus că „ținutul pe care l-am cercetat e unul care își
înghite locuitorii”. V-am dat Tora și de dragul vostru i-am spus
îngerului morții: „Continuă să-ți ții sabia atârnată asupra restului
lumii, dar nu și deasupra acestui popor căci i-am ales ca Poporul
Meu.” Am sperat că după toate acestea veți înceta să mai păcătuiți
și, ca Mine și ca îngerii, veți trăi etern, fără să cunoașteți moartea.
Voi, în ciuda marii ocazii oferite, v-ați purtat precum Adam. Și
lui i-am încredințat o poruncă, promițându-i viață eternă dacă o
respectă, dar și-a atras pieirea prin încălcarea poruncii Mele și
gustarea fructului copacului. Lui i-am spus: „Țărână ești și în
țărână te vei întoarce.” La fel s-a întâmplat și cu voi. V-am spus:
„Sunteți îngeri”, iar voi v-ați purtat precum Adam în păcatele
voastre, așa că va trebui să muriți precum Adam. Am crezut și
sperat că veți urma exemplul patriarhilor, dar vă purtați precum
locuitorii Sodomei, care, drept pedeapsă pentru păcatele lor, au
fost mistuiți de foc. Dacă au impresia – a continuat Dumnezeu
întorcându-Se către Moșe – că am nevoie de săbii sau sulițe ca
să-i distrug, se înșală amarnic. Așa cum am creat lumea prin
342
Cuvânt, așa o pot și distruge, ceea ce ar fi o pedeapsă potrivită
pentru ei. Așa cum M-au mâniat prin cuvintele lor, așa îi va ucide
Cuvântul Meu! Și tu vei fi moștenitorul lor, căci „Voi face din
tine un neam mai mare și mai puternic decât ei”35.
– Dacă un scaun cu trei picioare nu Ți-a putut susține mânia, a
spus Moșe, cum să o facă unul cu un picior? Ești pe cale să distrugi
urmașii celor trei patriarhi. Cum să sper atunci că sămânța mea
va avea o soartă mai bună? Și acesta nu e singurul motiv pentru
care ar trebui să-l păstrezi pe Israel. De-l vei distruge pe Israel,
edomiții, moabiții și toți locuitorii Canaanului vor spune că ai
făcut asta pentru că nu Ți-ai putut susține poporul și de aceea
i-ai distrus. Mai mult, vor declara că zeii Canaanului sunt mai
puternici decât cei ai Egiptului, dar că Tu nu ești egal cu zeii ploii
din Canaan. Mai rău, neamurile lumii te vor acuza de cruzime
continuă spunând: „A distrus generația potopului prin apă; i-a
nimicit pe constructorii turnului și pe locuitorii Sodomei; o
soartă la fel de rea i-a așteptat și pe egipteni, pe care i-a înecat în
mare. Acum l-a distrus și pe Israel, pe care îl numea „întâiul Meu
născut”, precum Lilith care, atunci când nu găsește copii străini,
îi ucide pe cei proprii. Așa și El și-a ucis propriul fiu. Fiecare om
pios, a continuat Moșe, își dezvoltă o anumită virtute. În acest
caz, adu-Ți virtutea Ta specială.
– Și care Mi-e virtutea cea specială?
– Dragoste și milostenie răbdătoare, căci ești răbdător cu
cei care Îți aprind mânia și ai milă de ei. În milostenia Ta cea
mare este reflectată cel mai bine puterea Ta. Arată-le copiilor Tăi
dreptate în mică măsură și milostenie în mare măsură.
Moșe știa că marea virtute a lui Dumnezeu era milostenia.
Și-a amintit că L-a întrebat, când s-a rugat pentru ei după păcatul
Vițelului de Aur:
– Spune-mi, Te rog, care este atributul prin care conduci
lumea.
– Conduc lumea prin bunătate iubitoare, milostenie și răbdare.
35
Numerii 14, 12.
343
 – Se poate ca prin mila Ta să scape păcătoșii nepedepsiți?
Această întrebare a rămas fără răspuns, așa că Moșe a
considerat că îi poate spune lui Dumnezeu acum:
– Poartă-Te cum ai făcut și atunci. Dreptatea, care cere
distrugerea lui Israel, este de o parte a balanței, dar este în
echilibru cu rugăciunea mea de partea cealaltă. Să vedem cum se
echilibrează balanța acum.
– Adevărat precum trăiești, Moșe, că rugăciunea ta va înclina
balanța în favoarea milei. De dragul tău, trebuie să-mi anulez
decizia de a-i distruge pe fiii lui Israel, astfel că egiptenii vor
exclama: „Fericit servitorul la a cărui dorință stăpânul cedează.”
Totuși îmi voi recupera datoria, căci, deși nu-l voi distruge pe
Israel deodată, vor fi obligați să facă plăți anuale în timpul celor
40 de ani. Spune-le așa: „Corpurile voastre își vor afla sfârșitul
în deșert, toți cei numărați la recensământ, de la vârsta de 20
de ani în sus, care s-au revoltat împotriva Mea. Iar copiii voștri
vor rătăci în deșert 40 de ani, se vor închina idolilor, până ce
trupurile vă vor fi înghițite de deșert.
Dar pedeapsa nu era atât de severă pe cât părea, pentru că
niciunul dintre ei nu a murit la o vârstă de mai puțin de 60 de
ani, iar cei care la momentul ieșirii din Egipt erau sub 20 sau
peste 60 de ani au fost scutiți complet de pedeapsă. Mai mult,
doar cei care au urmat sfatul iscoadelor au fost pedepsiți, în
timp ce ceilalți, leviții și femeile, au fost scutiți. Moartea s-a
abătut asupra păcătoșilor într-o astfel de manieră, încât aceștia
știau că este pedeapsa pentru păcatele lor. În timpul anului
nici măcar unul dintre ei nu a murit. În a opta zi a lunii Av,
Moșe trimitea un vestitor care anunța în tabără: „Fiecare să-și
pregătească mormântul.” Își pregăteau mormintele și petreceau
în ele următoarea noapte, aceeași noapte când, urmând sfatul
iscoadelor, s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu și a lui Moșe.
Dimineața apărea din nou un vestitor care spunea:
– Cei vii să se separe de cei morți.
344
 Cei care erau încă vii se ridicau, dar aproximativ 15.000 dintre
ei rămâneau morți în morminte. Cu toate acestea, după 40 de ani,
când vestitorul și-a repetat chemarea tradițională în ziua de 9 Av,
cu toții s-au ridicat și nu era nici măcar unul mort din rândul lor.
La început au crezut că au calculat greșit observarea lunii, că nu
e ziua de 9 Av și că de aceea li s-au cruțat viețile. Așa că și-au
repetat pregătirile pentru moarte până în 15 Av. Atunci vederea
lunii pline i-a convins că ziua de 9 Av a trecut și că pedeapsa
lor s-a terminat. Pentru a marca eliberarea de sub pedeapsă, au
stabilit ziua de 15 Av ca fiind o zi de sărbătoare.

Anii de dizgrație

Deși Dumnezeu Își anulase decizia de a-l nimici pe Israel,

El nu s-a împăcat deocamdată cu ei, iar ei au căzut în dizgrație
următorii ani ai călătoriei prin deșert, așa cum s-a dovedit în
diverse circumstanțe. În acei ani de dizgrație, vântul din nord
nu a suflat, iar băieții născuți în deșert nu au putut fi circumciși
pentru că în absența acestui vânt temperaturile erau extrem de
ridicate. În aceste condiții, era foarte periculos pentru băieți
să fie supuși acestei operații. Deoarece legea interzice oferirea
mielului pascal dacă băieții nu au fost circumciși, Israel nu-și
putea respecta cum trebuie tradiția de Pesah după incidentul cu
iscoadele. Și Moșe a simțit efectele căderii în dizgrație. În acest
timp a primit de la Dumnezeu doar indicații esențiale și niciun
fel de alte revelații. Asta se întâmpla pentru că Moșe, ca și ceilalți
profeți, primea această onoare doar prin meritul lui Israel; dar
când Israel era în dizgrație, Dumnezeu nu comunica afectuos cu
el. Într-adevăr, soarta lui Moșe de a pieri în deșert fără să intre
în țara promisă a fost decisă odată cu soarta generației scoase de
el din Egipt.
Dar cea mai severă pedeapsa s-a abătut asupra iscoadelor care,
cu limbile lor mârșave, au declanșat tot dezastrul. Dumnezeu i-a
345
răsplătit măsură pentru măsură. Limbile li s-au lungit atât de
mult, încât le-au ajuns până la buric. Viermi le-au ieșit din limbi
și le-au intrat în buric și au murit în acest fel groaznic. Iehoșua
și Caleb, care au rămas credincioși lui Dumnezeu și nu au urmat
sfatul mârșav al colegilor lor, au fost nu numai scutiți de moarte,
ci au fost chiar recompensați de Dumnezeu, primind în Țara
Sfântă pământul ce fusese atribuit celorlalte iscoade. Caleb avea
40 de ani când a fost trimis ca iscoadă. S-a căsătorit devreme și
avea deja un fiu, iar la vârsta de 85 de ani era încă în putere și se
putea bucura de avutul său din Țara Sfântă.
Mila Domnului se revarsă și asupra celor păcătoși, așa că
Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe să transmită poporului:
– Amaleciții și canaaniții sălășluiesc acum în vale. Mâine
întorceți-vă și îndreptați-vă spre deșert, pe lângă Marea Roșie.
Dumnezeu a făcut așa pentru că El hotărâse ca, în caz de
război între Israel și locuitorii Palestinei, să nu-i ajute pe primii.
Știind că în acest caz nimicirea lor era sigură, le-a poruncit să nu
încerce să intre în țară cu forța.
– Am avut intenția să vă înalț, dar acum, dacă veți încerca să
vă luptați cu locuitorii Palestinei, veți fi umiliți.
Dar poporul nu a ascultat de cuvintele lui Dumnezeu și toți
deodată s-au așezat în formație de luptă ca să pornească împotriva
amoriților. Credeau că, după ce și-au mărturisit păcatul de a fi
ascultat de iscoade, Dumnezeu le va fi alături în luptă, așa că i-au
spus lui Moșe:
– Cu siguranță că aceste câteva picături nu au umplut paharul.
Păcatul lor împotriva lui Dumnezeu le părea neînsemnat și
uitat de mult. Dar se înșelau. Inamicii s-au abătut asupra lor
precum un roi de albine și, dacă mai demult aceștia ar fi înghețat
de frică numai la auzul numelor israeliților, acum o lovitură a
fost suficientă pentru a-i doborî pe israeliți. Încercarea lor de se
lupta fără a avea Chivotul Legământului cu ei s-a dovedit a fi un
eșec total. Mulți dintre ei, inclusiv Zelofehad, și-au găsit sfârșitul
și la fel de mulți s-au întors în tabără plini de răni. Bocetele și
346
jelirea poporului nu aveau niciun efect. Dumnezeu și-a respectat
decizia Sa și ei și-au atras asupra lor pedeapsă severă pentru
această nouă dovadă de neascultare.
– Dacă i-aș judeca acum strict conform dreptății, n-ar trebui
să intre niciodată în țară, i-a spus Dumnezeu lui Moșe. Totuși,
după un timp, îi voi lăsa „să stăpânească țara pe care am făgăduit
că le-o dau strămoșilor lor”.
Pentru a-i alina și sprijini în necazul lor, Moșe a fost instruit
să anunțe legea sacrificiilor și alte precepte folositoare pentru
viața în Țara Sfântă, pentru ca poporul să vadă că Dumnezeu
nu intenționa să fie supărat pe ei pentru totdeauna. Când Moșe
le-a transmis legile, s-a iscat o dispută între israeliți și prozeliți,
pentru că primii susțineau că doar ei Îi pot aduce ofrande lui
Dumnezeu în sanctuarul Său.
– De ce se ceartă mereu între ei? l-a întrebat Dumnezeu pe
Moșe.
– Știi de ce.
– Oare nu ți-am spus: „O singură lege va fi și pentru tine și
pentru străinul care sălășluiește în rândul tău”?
Deși călătoria de 40 de ani prin deșert era o pedeapsă pentru
păcatul lui Israel, avea un singur avantaj. La vremea când Israel
a ieșit din Egipt, Palestina era în stare proastă. Copacii plantați
în timpul lui Noah erau bătrâni și uscați. Așa că Dumnezeu a zis:
– Cum să-i dau voie lui Israel să intre într-un ținut de nelocuit?
Le voi porunci să rătăcească prin deșert 40 de ani, iar canaaniții
vor putea, în timpul acesta, să taie copacii bătrâni și să planteze
unii tineri. Astfel Israel, la intrarea în țară, o va găsi bogată.
Așa s-a întâmplat pentru că, la cucerirea Palestinei de către
fiii lui Israel, aceștia au găsit un ținut nou cultivat și plin până la
refuz de comori. Locuitorii țării erau atât de meschini și zgârciți,
încât nu-și permiteau să-și pună nici măcar o picătură de ulei în
terci. Dacă un ou se spărgea, nu-l foloseau, ci îl vindeau pentru
bani. Stocurile acestor canaaniți zgârciți au fost date apoi de
Dumnezeu lui Israel, spre folosință și plăcere.
347
 Revolta lui Korah

Canaaniții nu au fost singurii care nu s-au bucurat de bogăția

și comorile acumulate. De o soartă similară a avut parte și Korah.
El fusese vistierul Faraonului și avea atât de multe comori, încât
folosea 300 de măgari albi ca să transporte cheile către comorile
sale, dar „omul bogat să nu se laude cu bogăția sa”, căci Korah,
prin păcatul săvârșit, și-a pierdut și viața, și avuția. Korah s-a
îmbogățit astfel: atunci când Iosef, în timpul anilor de foamete, a
adunat o avere din vânzarea grâului, a construit trei mari clădiri,
fiecare de 100 de coți lățime, 100 de coți lungime și 100 de coți
înălțime. Iosef le-a umplut cu bani și i le-a dat Faraonului, fiind
prea cinstit ca să lase chiar și 5 șekeli din acești bani moștenire
copiilor săi. Korah a descoperit una dintre aceste vistierii și,
ca urmare a noului său statut, a devenit trufaș, ceea ce a dus la
decăderea sa. Credea că Moșe l-a desconsiderat, numindu-l pe
vărul său Elizafan în funcția de conducător al diviziei levite a
kohatiților, spunând:
– Bunicul meu a avut patru fii, Amram, Isar, Hebron și Uziel.
Amram, primul-născut, s-a bucurat de privilegii de pe urma cărora
au beneficiat fiii săi, căci Aaron e mare preot și Moșe e rege.
Oare eu, fiul lui Isar, al doilea fiu al lui Kohat, nu ar trebui să fiu
numit pe drept prințul kohatiților? Însă Moșe m-a desconsiderat
și l-a numit pe Elizafan, al cărui tată e Uziel, fiul cel mai mic al
bunicului meu. Așa că acum mă voi revolta împotriva lui Moșe
și voi distruge toate normele fondate de el.
Korah era prea deștept ca să creadă că Dumnezeu va sta
deoparte și va lăsa o revoltă împotriva lui Moșe să aibă succes.
Dar exact ceea ce îi facilita privirea în viitor s-a dovedit a-i
aduce pieirea. A văzut, prin simțul său profetic, că Samuel, un
om atât de măreț precum Aaron și Moșe la un loc, va fi unul
dintre urmașii săi. Mai mult, 24 de urmași ai săi, inspirați de
sfântul duh, vor compune psalmi și îi vor cânta în Templu. Acest
viitor strălucit al urmașilor săi i-a dat încredere în ceea ce voia să
348
facă, crezând că Dumnezeu nu va lăsa părintele unor oameni atât
de străluciți să piară. Dar profeția sa nu a privit destul de exact
în viitor, altfel ar fi văzut că fiii săi se vor pocăi pentru revolta
împotriva lui Moșe și numai de aceea vor fi considerați demni de
a fi strămoșii profeților și cantorilor din Templu, în timp ce el va
pieri în revoltă.
Numele acestui rebel nefericit corespundea faptelor și
sfârșitului său. Se numea Korah, „sărăcie”, căci prin moartea
hoardei conduse de el a provocat o sărăcie în rândul lui Israel.
Era fiul lui Isar, „căldura prânzului”, pentru că a făcut pământul
să fiarbă „precum căldura prânzului”. Mai mult, era numit și fiul
lui Kohat, „asprime”, prin păcatul său făcând „dinții copiilor săi
să tremure”. Descrierea sa ca fiu al lui Levi, „conduită”, face
referire la sfârșitul său, căci a fost condus spre iad.
Dar Korah nu era singurul care încerca să-l detroneze pe
Moșe. Alături de el erau reuveniții Datan și Aviram, care își
meritau pe deplin numele, unul fiind „cel care încalcă legea
divină”, iar celălalt, „cel îndărătnic”. Mai mult, erau și 250 de
oameni care, prin funcția și influența lor, erau dintre cei mai de
seamă din rândul lui Israel, printre ei chiar și conducători de trib.
Prin unirea reuveniților cu Korah a fost dovedit proverbul: „Vai
de cei mârșavi, vai de vecinii lor!” Korah, fiind unul dintre fiii lui
Kohat, era așezat la sudul Tabernacolului; și cum reuveniții erau
și ei așezați acolo, între ei s-a înfiripat o prietenie, astfel că l-au
urmat în lupta împotriva lui Moșe.
Ura lui Korah împotriva lui Moșe era și mai mult aprinsă de
soția lui. Când Korah s-a întors acasă, după învestirea leviților,
soția lui a observat că părul de pe corp și de pe cap îi era ras în
totalitate și l-a întrebat cine i-a făcut asta.
– Moșe, a răspuns el.
– Moșe te urăște și a făcut asta ca să te facă de rușine, i-a spus
soția.
– Moșe a ras și părul propriilor fii.
349
 – Ce contează pentru el rușinea fiilor lui când a vrut să te facă
pe tine de ocară? Era gata să facă sacrificiul ăsta.
Așa cum a pățit acasă, la fel a fost și pe stradă, căci, așa chel
fiind, nimeni nu l-a recunoscut la început. Când l-au recunoscut
într-un final, l-au întrebat uimiți cine l-a desfigurat așa.
– Moșe a făcut asta, le-a răspuns el, mai mult, m-a ridicat de
mâini și de picioare și apoi a zis: „Ești curat.” Dar pe fratele său
Aaron l-a înfrumusețat precum o mireasă și i-a poruncit să-i ia
locul în Tabernacol.
Amărâți de ceea ce vedeau ca pe o ofensă adusă lui Korah din
partea lui Moșe, el și aliații lui au exclamat:
– Moșe e rege, l-a numit pe fratele său mare preot, nepoții lui
sunt conducătorii preoților, le alocă preoților ofranda de înălțare
și multe alte beneficii.
Apoi au încercat să-l ridiculizeze pe Moșe în fața poporului.
Cu puțin timp înainte de asta, Moșe a citit poporului legea
țițitului de la poalele hainelor. Korah a poruncit să le fie făcute
haine de purpură celor 250 de oameni care îl urmau, toți fiind
judecători supremi. Înveșmântați astfel, Korah și aliații săi au
apărut în fața lui Moșe și l-au întrebat dacă trebuie să-și atârne
franjuri în colțurile acestor haine.
– Bineînțeles, a răspuns Moșe.
– Dar dacă un franjure de purpură este suficient ca să
îndeplinească porunca aceasta, oare un întreg veșmânt de purpură
nu respectă preceptele legii, chiar dacă nu există niciun franjure
special la colțuri? a replicat Korah.
Acesta a continuat și cu alte întrebări de acest fel.
– E neapărat necesar ca o mezuza să fie fixată pe tocul ușii
unei case pline de cărți sfinte?
– Da, a răspuns Moșe.
– Cele 270 de secțiuni din Tora nu sunt suficiente, dar 2
versete fixate la tocul ușii sunt de ajuns?!
Korah și-a continuat șirul de întrebări.
350
 – Dacă pe corpul unui om apare o pată luminoasă, de mărimea
unei jumătăți de bob de fasole, este pur sau impur?
– Impur, a răspuns Moșe.
– Și dacă, a continuat Korah, pata se extinde și îi acoperă
toată pielea, atunci e pur sau impur?
– Pur.
– Legi atât de absurde nu-și pot afla originea la Dumnezeu, a
spus Korah. Tora pe care ai transmis-o poporului nu este creată
de Dumnezeu, ci de tine, așa că nu ești un profet și Aaron nu este
mare preot!

Korah îl batjocorește pe Moșe și Tora

Apoi Korah s-a îndreptat către popor, instigându-l la revoltă

împotriva lui Moșe, în special împotriva tributurilor pentru
preoți, impuse poporului. Pentru ca poporul să-și poată face o
părere despre povara acestor sarcini, Korah le-a spus următoarea
poveste inventată de el:
– În apropierea mea locuia o văduvă cu două fiice care aveau
un lot de pământ de pe urma căruia își susțineau existența.
Când femeia a pornit să are câmpul, Moșe a apărut și i-a spus:
„Nu vei ara cu un bou și un măgar împreună.” Când a început
să însămânțeze, Moșe a apărut și i-a spus: „Nu vei însămânța
semințe de feluri diferite.” Când primele roade au apărut pe
câmpul văduvei, Moșe a apărut și i-a poruncit să le ducă preoților,
căci lor le sunt destinate „primele roade ale pământului”. Când a
fost vremea să secere recolta, Moșe a apărut și i-a poruncit; „Să
nu seceri colțurile câmpului, să nu aduni spicele rămase în urmă,
ci să le lași celor nevoiași.” După ce a făcut tot ce i-a poruncit
Moșe și era gata să cearnă grâul, Moșe a apărut din nou și i-a zis:
„Dă-mi ofrandele de înălțare, prima și a doua zeciuială ce revin
preoților.” Când, în cele din urmă, sărmana femeie a realizat că
nu se poate întreține din rodul câmpului rămas după reținerea
351
tuturor tributurilor impuse de Moșe, a vândut câmpul și cu banii
căpătați a cumpărat oi, în speranța că acum se va putea bucura
atât de lână, cât și de miei. Dar s-a înșelat. Când primii miei s-au
născut, Aaron a apărut și i-a cerut „primul-născut care aparține
preotului”. La fel s-a întâmplat și cu lâna. Când era timpul
tunsului, Aaron a reapărut și a cerut „prima lână a oilor” care,
conform legii lui Moșe, îi aparține lui. Dar, nemulțumit doar cu
asta, a apărut din nou mai târziu și a cerut o oaie din fiecare 10
ca fiind a zecea parte ce îi revine conform legii. Asta a fost prea
mult pentru sărmana femeie care a tăiat oile, crezând că astfel
carnea va fi numai a ei. Dar ce să vezi?! Aaron a apărut și, în baza
Torei, a cerut spata, cei doi obraji și stomacul. „Vai!, a exclamat
femeia, tăierea oilor nu m-a scăpat din mâinile tale! Atunci să
fie carnea ofrandă sanctuarului.” Aaron i-a spus: „Tot ce este în
Israel îmi aparține. Să fie atunci totul al meu.” Și a plecat, luând
cu el toată carnea oilor și lăsându-le în urmă pe văduvă și pe
fiicele sale plângând amarnic. Astfel de oameni, a concluzionat
Korah, sunt Moșe și Aaron care își consideră măsurile crude
drept legi divine.

Moșe încearcă în zadar să-l îmbuneze pe Korah

Moșe a fost foarte afectat de greșeala lui Korah, deoarece

gândea că, după numeroasele păcate săvârșite de Israel, nu va
reuși să le obțină iertarea de la Dumnezeu. De aceea nu a decis
imediat în această privință, ci a cerut poporului să aștepte până a
doua zi. El spera că oamenii din grupul lui Korah, având timp să
reflecteze la greșelile lor, își vor da seama de păcatul în care au
căzut din cauza excesului de alcool. Și Moșe le-a spus acestora:
– Nu voi apărea acum în fața Domnului pentru că, deși El
nu bea și nici nu mănâncă, nu va judeca faptele comise după
ospăț și băutură. Dar mâine Domnul îi va arăta pe ai Lui. Să
știți că așa cum Dumnezeu a separat în natură ziua de noapte,
352
lumina de întuneric, așa l-a separat pe Israel de celelalte neamuri
și la fel l-a separat pe Aaron de restul poporului. De poți șterge
granița dintre lumină și întuneric, atunci poți șterge și granița
dintre Israel și restul neamurilor, dar nu altfel. Celelalte neamuri
au multe religii, mulți preoți și venerează în multe temple, dar
noi avem un singur Dumnezeu, o singură Tora, o singură lege, un
singur altar și un singur mare preot. Așa cum voi, 250 de bărbați,
fiecare dintre voi visează să fie mare preot, și eu aș vrea să fiu
mare preot, dacă ar fi posibil așa ceva. Dar ca să dovedim dreptul
lui Aaron la această onoare, faceți așa: Korah și tot grupul lui,
luați-vă cădelnițele și puneți în ele foc și tămâie mâine, în fața
Domnului. Ofranda de tămâie este cea mai plăcută ofrandă în
fața Domnului. Dar pentru cel care nu a fost chemat să ofere asta,
ofranda poate fi chiar mortală, căci aceasta le-a adus pieirea lui
Nadav și Avihu. Vă sfătuiesc să nu vă împovărați sufletele cu un
păcat capital, căci nimeni altul decât cel pe care Dumnezeu îl va
alege ca mare preot din rândul vostru va rămâne în viață, iar toți
ceilalți vor plăti cu viața pentru ofranda de tămâie.
Însă aceste ultime cuvinte ale lui Moșe nu numai că nu l-au
descurajat pe Korah, ci i-au întărit convingerea în misiunea sa,
fiindcă era sigur că Dumnezeul îl va alege pe el și pe nimeni
altul. Avea presimțirea că era menit a fi strămoșul profeților și al
cantorilor din Templu și de aceea era special în ochii Domnului.
Când Moșe a înțeles că Korah nu va renunța, și-a îndreptat
restul vorbelor către ceilalți leviți, bărbații din tribul lui Korah,
care, se temea el, i se vor alătura acestuia în revoltă, pe care
i-a sfătuit să fie mulțumiți cu onorurile date de Dumnezeu și să
nu aspire la funcția preoțească. Apoi și-a încheiat vorbirea cu o
ultimă rugăminte către Korah, de a nu crea o schismă în rândul
poporului:
– Dacă Aaron și-ar fi arogat singur funcția preoțească, ai fi
procedat corect dacă te-ai fi opus lui; dar Dumnezeu, ale Cărui
atribute sunt splendoarea, forța și suveranitatea, a fost Cel care
i-a încredințat lui Aaron această funcție, așa că cei care i se opun
lui Aaron, de fapt I se opun lui Dumnezeu.
353
 Korah nu i-a răspuns, considerând că este mai bine să nu fie
prins într-o discuție cu un înțelept de talia lui Moșe, din care ar fi
ieșit cu siguranță învins.
Văzând că discuția cu Korah este inutilă, Moșe a trimis un
mesager la Datan și Aviram, chemându-i să se prezinte în fața
curții. A făcut asta pentru că legea prevedea ca vinovatul să se
prezinte în fața judecătorului înainte de a fi judecat, iar Moșe nu
voia ca acești oameni să fie pedepsiți fără o judecată dreaptă.
– Nu vom veni, au răspuns aceștia.
Răspunsul nerușinat conținea o previziune neobservată. Ei
nu s-au dus în sus, ci, după cum au sfârșit, în jos, spre iad. Nu
numai că au refuzat să se conformeze cerințelor lui Moșe, ci i-au
transmis următorul mesaj:
– De ce te consideri stăpân peste noi? Ce bine ne-ai adus?
Ne-ai scos din Egipt, un ținut „precum grădina Domnului”, dar
nu ne-ai adus în Canaan, ci ne-ai lăsat în pustietate, unde suntem
loviți zilnic de boală. Și în Egipt ai încercat să ne conduci, cum
faci acum. I-ai înșelat pe oameni la ieșirea din Egipt, când le-ai
promis un ținut unde curge lapte și miere. În amăgirea lor, te-au
urmat și au fost dezamăgiți. Acum încerci să ne convingi precum
ai făcut cu ei, dar nu vei reuși, pentru că nu vom da ascultare
chemării tale.
Nerușinarea acestor doi oameni, ce refuzau chiar și să
vorbească cu Moșe despre păcatul lor, i-a stârnit acestuia mânia,
căci un om are măcar un dram de satisfacție când poate măcar
vorbi cu oponenții săi despre motivul disputei, dar se simte prost
dacă nu o poate face.
– O, Stăpân al lumii! Știu că acești păcătoși au participat la
ofranda oferită de întregul popor, dar, pentru că s-au retras din
comunitate, nu accepta ca partea lor din ofranda comună să fie
mistuită de focul divin. Eu am fost cel cu care s-au purtat așa, eu
am fost cel care nu a cerut nimic în schimb de la popor pentru
serviciul meu, deși mi se cuvenea. De obicei, oricine lucrează
pentru sanctuar este remunerat pentru serviciile sale, dar eu am
354
călătorit spre Egipt pe asinul meu și nu am luat niciunul de-al
lor, deși am făcut-o în interesul lor. Cei care au o neînțelegere se
înfățișează, de obicei, în fața unui judecător, dar nu am așteptat
asta, ci m-am dus eu către ei ca să ne rezolvăm problemele.
Niciodată nu l-am declarat pe cel nevinovat vinovat și pe cel
vinovat nevinovat.
Când a văzut că nu reușea să se înțeleagă cu Korah și cu
grupul lui, și-a încheiat discursul cu un îndemn către cei care
conduceau:
– Fiți mâine acolo cu întregul vostru alai în fața Domnului,
voi și ei și Aaron.
Korah și-a petrecut noaptea de dinaintea judecății încercând
să-i convingă pe ceilalți oameni să i se alăture și a reușit. A trecut
pe la toate triburile, spunându-le:
– Să nu credeți că umblu după onoruri pentru mine. Nu! Vreau
ca această onoare să fie conferită tuturor, pe rând; pe când acum
Moșe e rege și fratele lui mare preot.
În dimineața următoare, întreg poporul, nu doar grupul lui
Korah, s-a prezentat în fața Tabernacolului și a căutat motiv de
ceartă cu Moșe și cu Aaron. Moșe temându-se că Dumnezeu va
distruge tot poporul, pentru că s-a aliat cu Korah, I-a spus:
– O, Stăpân al lumii! Dacă un neam se revoltă împotriva unui
rege muritor pentru că 10 sau 20 de oameni l-au blestemat pe el
sau pe trimișii săi, atunci își trimite oștile să omoare locuitorii
acelui ținut, atât pe cei vinovați, cât și pe cei nevinovați, pentru
că nu poate ști sigur care dintre ei l-a respectat pe rege și care
l-a blestemat. Dar Tu cunoști gândul omului și știi ce-l îndeamnă
inima și caracterul să facă. Lucrul minții creaturilor Tale îți este
cunoscut. Așa că știi fiecare cum a acționat. Se poate ca din cauza
păcatului unui singur om să fii supărat pe întreaga adunare?
Dumnezeu i-a răspuns lui Moșe:
– Am auzit rugăciunea pentru adunare. Spune-le așa: „Înde-
părtați-vă de corturile lui Korah, Datan și Aviram”.
355
 Înainte de a face asta, Moșe a încercat încă o dată să-i
avertizeze pe Datan și Aviram de pedeapsa ce se va abate asupra
lor, dar aceștia l-au ignorat și au rămas în corturile lor.
– Am făcut tot ce am putut și nu mai pot face nimic altceva,
a spus Moșe. Îndepărtați-vă de corturile acestor oameni, a spus
el poporului. Ei au fost mârșavi din tinerețe și de atunci meritau
moartea pentru faptele lor. În Egipt, au dezvăluit secretul meu
unui egiptean; la Marea Roșie ei au fost cei care l-au mâniat pe
Dumnezeu prin dorința de a se întoarce în Egipt; în Aluș nu au
respectat Șabatul și acum s-au unit împotriva lui Dumnezeu. Ei
meritau pe deplin să fie alungați și să li se distrugă avutul. Nu
atingeți nimic din ce e al lor, ca să nu fiți cuprinși de păcatele lor.
Poporul l-a ascultat pe Moșe și s-a îndepărtat de locuințele
lui Datan și Aviram. Aceștia, deloc afectați de tot ce se întâmpla,
stăteau în ușa corturilor lor și îl batjocoreau și îl calomniau pe
Moșe.
Moșe i-a spus lui Dumnezeu:
– Dacă acești oameni vor muri în paturile lor, ca toți oamenii,
după ce vor fi îngrijiți de doctori și vizitați de rude, atunci voi
striga tuturor că „Domnul nu m-a trimis” să fac toate astea, ci că
eu le-am făcut după mintea mea.
– Ce vrei să fac? l-a întrebat Dumnezeu.
– Dacă pământul are de la Dumnezeu o gură, atunci să-i
înghită, dacă nu, atunci să se facă o gură acum.
– Așa cum ai spus, așa se va face.
Moșe nu era singurul care cerea o pedeapsă exemplară pentru
grupul lui Korah. Soarele și luna au venit în fața lui Dumnezeu,
spunând:
– Dacă îi vei da ascultare fiului lui Amram, atunci ne vom
urma cursul în jurul lumii, altfel, nu.
Dar Dumnezeu a aruncat cu fulgere după ei ca să-și vadă de
sarcinile zilnice, spunându-le:
– Niciodată nu M-ați susținut și acum susțineți cauza unui
muritor.
356
 De atunci soarele și luna trebuie să fie mereu îndemnate
să-și facă datoria pe care nu o fac niciodată din proprie inițiativă,
fiindcă nu vor să vadă păcatele omului de pe pământ.

Korah și grupul său sunt pedepsiți

Dumnezeu nu a contrazis cererea servitorului Său cel

credincios. Gura iadului s-a apropiat de locul în care stăteau
Datan, Aviram și familiile lor și pământul de sub picioarele lor
a devenit atât de abrupt încât nu puteau sta în picioare, ci s-au
rostogolit spre deschizătură și au căzut repede în prăpastie. Nu
numai acești oameni mârșavi au fost înghițiți, ci și tot avutul
lor. Chiar și hainele lor care se aflau la spălătorie sau chiar și
un ac care le aparținea s-au rostogolit spre deschizătură și au
dispărut. Nicăieri pe pământ nu a mai rămas nicio urmă de ei
sau de ceea ce le aparținuse. Chiar și numele le-au dispărut de pe
documentele pe care erau scrise. Însă nu au avut o moarte rapidă,
ci s-au scufundat treptat în pământul care s-a deschis pe mărimea
fiecărui individ. Extremitățile de jos au dispărut primele, apoi
deschizătura s-a lărgit pentru a cuprinde abdomenul și, astfel,
întreg corpul a fost înghițit.
În timp ce se scufundau lent și dureros, strigau:
– Moșe e adevăr și Tora e adevăr. Recunoaștem că Moșe e
rege de drept și profet adevărat, Aaron este mare preot legitim,
iar Tora a fost dată de Dumnezeu. Acum salvează-ne, Moșe,
învățătorul nostru!
Aceste cuvinte au răsunat în întreaga tabără, pentru ca toți să
se convingă de mârșăvia planului lui Korah.
În afara acestor aliați ai lui Korah, care au fost înghițiți de
pământ, cei 250 de bărbați care au adus ofrande de miresme,
împreună cu Aaron, au pierit uciși de focul divin care s-a pogorât
asupra ofrandei lor și i-a mistuit. Dar cel care a suferit moartea
cea mai groaznică a fost Korah. Ars la jertfa de tămâie, el s-a
357
rostogolit apoi ca o minge de foc până la deschizătura din
pământ și a dispărut. Pentru această dublă pedeapsă a lui Korah a
existat un motiv. Dacă ar fi fost ucis doar prin ardere, cei care au
fost înghițiți de pământ și nu au putut să-l vadă primind aceeași
pedeapsă ar fi condamnat lipsa de dreptate a lui Dumnezeu și
ar fi spus: „Korah a fost cel care ne-a dus la pieire, dar acum el
scapă de pedeapsă!” Dacă ar fi fost doar înghițit de pământ fără
să moară prin foc, cei pe care focul i-a mistuit s-ar fi răzvrătit
împotriva lipsei de dreptate a lui Dumnezeu, care i-a permis
autorului distrugerii lor să scape nepedepsit. Astfel, atât cei care
au pierit în foc, cât și cei care au fost înghițiți de pământ au fost
martori la pedepsirea conducătorului lor.
Această moarte teribilă nu a fost suficientă pentru a ispăși
păcatele lui Korah și ale grupului său, pedeapsa lor continuând în
iad. Acolo sunt torturați și, după 30 de zile, iadul îi aruncă aproape
de suprafața pământului, în locul în care au fost înghițiți. Oricine
își lipește urechea de pământ în acea zi poate auzi strigătul lor:
„Moșe e adevăr și Tora e adevăr, dar noi suntem mincinoși.”
Pedeapsa lor va înceta abia după ziua Reînvierii, căci, în ciuda
păcatului grav, nu au fost condamnați la osândă veșnică.
Un timp, Korah și grupul său au crezut că nu vor cunoaște
niciodată alinare de la aceste chinuri ale iadului, dar cuvintele
lui Hannah i-au încurajat să nu dispere. Referindu-se la ei, ea a
rostit profeția: „Domnul aduce în jos, către Șeol, și apoi ridică.”
La început nu au crezut deloc în această profeție, dar când
Dumnezeu a distrus Templul și i-a scufundat porțile adânc în
pământ, până ce au atins iadul, Korah și grupul său s-au agățat
de ele, spunând:
– Dacă aceste porți se vor întoarce vreodată la suprafață,
atunci, cu ele, ne vom întoarce și noi.
Astfel, Dumnezeu i-a numit gardieni ai acestor porți, până la
întoarcerea lor în lumea de la suprafață.

358
 On și cei trei fii ai lui Korah sunt salvați

Dumnezeu pedepsea cu asprime discordia și, deși ordinul

ceresc nu pedepsește în general pe nimeni cu vârsta sub 20 de
ani, în cazul revoltei lui Korah pământul a înghițit de vii chiar și
nou-născuți de o zi – bărbați, femei și copii, cu toții laolaltă. Din
grupul lui Korah și familiile lor, doar 4 persoane au scăpat cu
viață, și anume: On, fiul lui Pelet, și cei trei fii ai lui Korah. Așa
cum soția lui Korah l-a adus, prin cuvintele ei, pe Korah la pieire,
așa își datorează On scăparea faptelor întreprinse de soția lui. Cu
adevărat, acestor două femei li se aplică zicala: „Fiecare femeie
înțeleaptă își construiește casa, dar și fiecare femeie nesăbuită
și-o dărâmă cu propriile mâini.” On, care prin abilitățile sale și-a
câștigat un respect mai mare decât cel al tatălui său, s-a alăturat
inițial revoltei lui Korah. Dar când a ajuns acasă și i-a povestit
asta soției sale, ea i-a spus:
– Ce avantaj ai avea din asta? Ori Moșe rămâne conducătorul
și tu vei fi discipolul lui, ori Korah devine conducătorul și tu vei
fi discipolul lui.
On a recunoscut adevărul din spusele ei, dar s-a simțit obligat
să-l sprijine pe Korah pentru că îi făgăduise asta și nu se putea
răzgândi. Soția l-a liniștit, îndemnându-l să stea acasă. Totuși,
ca să fie sigură de asta, i-a dat să bea vin și el a căzut într-un
somn adânc. Soția și-a continuat planul de salvare, spunându-și:
„Toată adunarea e sfântă, așa că nu se vor apropia de o femeie
cu capul descoperit”. Apoi s-a arătat la ușa cortului cu părul
despletit și, de fiecare dată când vreunul din grupul lui Korah
voia să vină să-l cheme pe On, o vedeau pe femeia cea despletită
și făceau cale întoarsă. Datorită planului ei, On nu a fost implicat
în revoltă. Când pământul s-a deschis ca să-l înghită pe Korah și
grupul lui, patul pe care dormea On s-a cutremurat și a început
să se rostogolească spre deschizătură. Atunci soția lui On a pus
mâna pe pat și a spus:
359
 – O, Stăpân al lumii! Soțul meu s-a jurat că nu va lua parte
niciodată la revolte. Tu, care trăiești și reziști în veșnicie, îl poți
pedepsi de acum înainte dacă își încalcă jurământul.
Dumnezeu i-a ascultat ruga și On a fost salvat. Ea i-a cerut
apoi lui On să se ducă la Moșe, dar el a refuzat, căci îi era rușine
să-l privească pe Moșe în ochi după ce s-a răsculat împotriva lui.
Așa că soția lui s-a dus la Moșe în locul lui. La început Moșe
a evitat-o pentru că nu voia să aibă nimic de-a face cu femeile,
dar, pentru că plângea și se lamenta amarnic, a fost primită și i-a
povestit lui Moșe tot ce s-a întâmplat. Acesta a urmat-o la casa ei
și a strigat de la intrare:
– On, fiu al lui Pelet, arată-te, Dumnezeu îți va ierta păcatele.
Referindu-se la această salvare miraculoasă și la viața
petrecută întru ispășirea păcatului, acest fost aliat al lui Korah a
fost numit On, „cel pocăit”, fiu al lui Pelet, „miracol”. Adevăratul
lui nume era Nemuel, fiul lui Eliav, unul dintre frații lui Datan
și Aviram.
Și mai miraculoasă decât salvarea lui On a fost cea a celor trei
fii ai lui Korah. Atunci când pământul s-a căscat ca să-i înghită
pe Korah și grupul său, aceștia au strigat:
– Ajută-ne, Moșe!
La acestea, Șekina a spus:
– Dacă acești oameni s-ar căi, vor fi salvați. Cer căință și
nimic altceva.
Cei trei fii ai lui Korah au decis împreună să se căiască pentru
păcatul lor, dar nu-și puteau deschide gurile, pentru că în jurul lor
ardea focul, iar sub ei se căsca iadul. Însă Dumnezeu S-a mulțumit
cu gândul lor și, în fața întregului Israel, întru salvarea lor, un
stâlp s-a ivit în iad, pe care s-au putut așeza. Acolo au stat și I-au
închinat imnuri și cântece Domnului, cu sunete mai duioase decât
orice ureche umană ar fi auzit, astfel că Moșe și întregul Israel
le-au ascultat cu înfocare. Mai mult, au fost onorați de Dumnezeu
cu darul profetic și au prevăzut în cântecul lor evenimente ce
urmau să se întâmple în lumea ce va veni. Ei au spus:
360
 – Nu vă temeți de ziua în care Domnul va „pune mâna pe
capetele pământului și cei răi vor fi scuturați de pe el”, căci cei
pioși se vor agăța de Tronul Gloriei și vor fi protejați de aripile
Șekinei. Nu vă temeți, o, voi cei pioși, de Ziua Judecății, pentru
că judecata păcătoșilor nu se va abate asupra voastră, așa cum
nu s-a abătut nici asupra noastră când ceilalți au pierit și noi am
fost salvați.

Israel e convins de preoția lui Aaron

După moartea celor 250 de discipoli ai lui Korah, care au

pierit la oferirea miresmelor, lui Eleazar, fiul lui Aaron, i s-a
poruncit să „scoată cădelnițele din focul” în care sufletele, și nu
trupurile păcătoșilor au ars și să facă din acestea un acoperământ
pentru altar. Eleazar, și nu tatăl său, marele preot, a primit această
sarcină, căci Dumnezeu a spus:
– Cădelnița a adus moarte peste doi dintre fiii lui Aaron, așa
că al treilea să scoată cădelnița și să ispășească astfel păcatele
celor care au greșit.
Acoperământul pentru altar, făurit din alama cădelnițelor,
va servi „drept amintire pentru copiii lui Israel, astfel că niciun
străin, care nu e din seminția lui Aaron, nu se va apropia să ardă
tămâie în fața Domnului”. Un astfel de om nu va fi pedepsit
precum Korah și grupul lui, ci așa cum a fost Moșe pedepsit
odată de Dumnezeu, cu lepră. Aceeași pedeapsă s-a abătut
asupra regelui Uzia, care a încercat să ardă miresme în Templu,
susținând că este de datoria regelui să facă acest serviciu în fața
Regelui tuturor. Cerul era gata să-l mistuie, așa cum focul ceresc
i-a mistuit pe cei 250 de bărbați care și-au arogat pe nedrept taina
preoției. Pământul se agita să-l înghită, așa cum i-a înghițit odată
pe Korah și grupul lui. Dar s-a auzit o voce cerească:
– Numai asupra lui Korah și a grupului lui s-au abătut astfel
de pedepse și nu se vor mai abate asupra altcuiva. Pedeapsa
acestui om va fi lepra.
361
 Astfel Uzia a devenit lepros.
Dar pacea nu a fost restabilită după nimicirea lui Korah și a
grupului său. În ziua următoare s-a iscat o revoltă împotriva lui
Moșe, mult mai violentă decât precedenta. Deși oamenii erau
convinși acum că nimic nu se întâmpla fără voia Domnului, totuși
credeau că Dumnezeu face toate acestea de dragul lui Moșe.
Așa că au spus că Moșe e de vină pentru furia lui Dumnezeu
împotriva lor, acuzându-i nu pe cei păcătoși, ci pe Moșe care,
conform spuselor lor, a stârnit spiritul de răzbunare al lui
Dumnezeu. Îl acuzau că a cauzat moartea multora dintre cei mai
de seamă oameni din rândul lor, drept pedeapsă pentru popor, ca
să nu-i mai ceară vreodată socoteală și ca să-i asigure fratelui său
funcția preoțească, deoarece nimeni n-ar mai fi îndrăznit să și-o
dorească, văzând câți oameni de seamă au pierit încercând să o
dobândească. Rudele și prietenii celor care au murit au aprins
flacăra indignării, cerând poporului să pună o limită iubirii de
putere a lui Moșe, spre binele public și spre protecția Israelului.
Aceste declarații nerușinate și răutatea lor continuă au atras
mânia Domnului, încât El era gata să-i distrugă pe toți și le-a
poruncit lui Moșe și lui Aaron să se îndepărteze de ei ca să-i
poată nimici pe loc. Când Moșe a văzut că „mânia s-a dezlănțuit
de la Domnul, iar năpasta a început”, i-a spus lui Aaron:
– Ia-ți cădelnița, pune foc din altar în ea, așază tămâie în ea,
du-o repede în rândul oamenilor și îndreaptă-le greșeala.
Moșe învățase acest remediu împotriva morții chiar de la
Îngerul Morții, când era în ceruri ca să primească Tora. Atunci a
primit câte un cadou de la fiecare dintre îngeri, iar cel al Îngerului
Morții a fost revelația faptului că tămâia îl poate supune.
Folosind acest remediu, Moșe intenționa și să arate poporului
cât de nedreaptă era superstiția lor legată de ofranda de tămâie.
O numeau aducătoare-de-moarte pentru că a adus moartea peste
Nadav și Avihu și peste cei 250 de bărbați. Moșe voia acum să-i
convingă că tămâia a prevenit năpasta și să-i învețe că păcatul
aduce moarte. Însă Aaron nu știa de ce trebuie să folosească
tămâia, așa că i-a spus lui Moșe:
362
 – O, Moșe, oare vrei să-mi provoci moartea? Fiii mei au fost
mistuiți pentru că au pus foc străin în cădelnițe. Să iau acum foc
sacru din altar și să-l duc în afara Templului? Sigur îmi voi grăbi
sfârșitul cu acest foc!
– Du-te repede și fă așa cum ți-am spus, căci în timp ce tu stai
și vorbești, ei mor.
Aaron s-a grăbit să îndeplinească porunca, spunând:
– Chiar de îmi voi afla sfârșitul, mă supun cu bucurie dacă pot
prin asta să servesc Israelul.
Între timp, Îngerul Morții făcuse ravagii în rândul poporului,
precum un secerător care i-a cosit rând după rând, nelăsând niciun
rând să scape nevătămat. Dar niciun singur om nu a murit înainte
ca îngerul să ajungă la rândul pe care stătea. Aaron a apărut cu
cădelnița în mână și a stat în rândurile celor vii și morți, ținându-i
piept îngerului. Acesta din urmă i-a spus lui Aaron:
– Lasă-mă să-mi fac datoria, căci am fost trimis de Dumnezeu
să fac asta, iar tu îmi poruncești să mă opresc în numele unei
creaturi din carne și oase.
– Moșe face numai cum îi poruncește Dumnezeu, a ripostat
Aaron, și de nu te vei încrede în el, iată, Dumnezeu și Moșe sunt
amândoi în Tabernacol, așa că să ne îndreptăm către ei.
Îngerul Morții a refuzat să-i asculte chemarea, de aceea Aaron
l-a prins cu forța și, punându-i cădelnița în față, l-a târât către
Tabernacol unde l-a închis, pentru ca moartea să înceteze.
Astfel s-a achitat Aaron de o datorie pe care o avea față de
Moșe. După venerarea Vițelului de Aur, la care Aaron a avut o
parte de vină, Dumnezeu a hotărât ca toți cei patru fii ai lui Aaron
să piară, dar Moșe a stat între vii și morți și, prin rugăciunea sa, a
reușit să-i salveze pe doi dintre cei patru fii. La fel a stat și Aaron
acum între vii și morți, ca să alunge Îngerul Morții din rândul lui
Israel.
Dumnezeu, în bunătatea Sa, voia acum ca poporul să fie odată
pentru totdeauna convins de adevărul alegerii lui Aaron și a
familiei sale pentru funcția preoției, așa că i-a poruncit lui Moșe
363
să-i convingă prin următoarea metodă. Conform poruncii, Moșe
a luat o grindă de lemn, a tăiat-o în 12 toiege, i-a cerut prințului
fiecărui trib să-și scrie numele pe una dintre părți și le-a pus peste
noapte în fața sanctuarului. Printr-o minune, toiagul lui Aaron,
prințul tribului lui Levi, purta Numele Inefabil și a înflorit peste
noapte, rodind migdale. Când poporul, care s-a întrebat toată
noaptea care dintre toiege va dovedi că prințul acelui trib este
cel ales, s-a îndreptat dimineața devreme spre sanctuar și a văzut
florile și rodul de pe toiagul lui Aaron, a fost convins, în sfârșit,
că preoția era destinată tribului său. Migdalele, care ajung la
maturitate mai repede decât alte fructe, simbolizau și pedeapsa
rapidă pe care Dumnezeu le-o va aplica celor care ar mai încerca
vreodată să-și aroge drepturi preoțești. Toiagul lui Aaron a fost
pus de Moșe în fața Chivotului Legământului. Acesta a fost
toiagul folosit de regi până la distrugerea Templului, când a
dispărut miraculos. În viitor, Ilie îl va aduce și i-l va da lui Mesia.

Apele din Meriba

Revolta lui Korah a avut loc în timpul poposirii lui Israel

la Kadeș-Barnea, când, cu puțin timp înainte, fuseseră trimise
iscoadele. Au rămas aici 19 ani și tot pentru atâția au rătăcit apoi
prin pustietate. Când vremea rătăcirii stabilită de Dumnezeu s-a
încheiat și generația care trebuia să plătească pentru păcatul lor
în pustietate a murit, fiii lui Israel s-au întors la Kadeș-Barnea.
Le făcea plăcere să stea în acest loc unde își petrecuseră atâți ani
și se așteptau să se întâmple ceva de bun augur.
Dar acum moare profetesa Miriam, care ocupa un loc la fel de
înalt precum frații săi, Moșe și Aaron, iar pierderea ei s-a făcut
simțită imediat atât în rândul celor pioși, cât și în rândul celor
necredincioși. Era singura femeie care a murit în timpul călătoriei
prin deșert, și asta s-a întâmplat din următoarele motive. Miriam
era printre conducătorii poporului, alături de frații ei, și, așa cum
364
lor nu le era permis să intre cu grupul în țara promisă, și ea trebuia
să aibă aceeași soartă. Fântâna, care le-a furnizat apă în timpul
călătoriei în deșert, a fost un dar de la Dumnezeu pentru popor ca
răsplată pentru faptele bune ale acestei profetese. Cum acest dar
era menit strict pentru perioada călătoriei în deșert, Miriam era
sortită să moară cu puțin timp înainte de a ajunge în țara promisă.
Nici bine nu murise Miriam, că fântâna a și dispărut și seceta
s-a instaurat, pentru ca toți fiii lui Israel să știe că doar datorită
meritelor profetesei au fost ei scutiți de secetă în timpul celor
40 de ani în deșert. În timp ce Moșe și Aaron erau cuprinși de o
tristețe profundă pentru moartea surorii lor, o hoardă de oameni
s-a adunat ca să se certe cu ei din cauza secetei. Moșe, văzând de
departe grupul numeros care se apropia, i-a spus lui Aaron:
– Ce-ar putea să vrea mulțimea asta?
– Oare nu sunt copiii lui Avraham, Ițhak și Iaakov un popor
cu inimă bună și strămoși ai unor oameni cu inimă bună? Vin să-și
exprime regretul pentru pierderea suferită, i-a răspuns Aaron.
– Dar o procesiune civilizată diferă de această hoardă
dezlănțuită, a zis Moșe. Dacă oamenii ar veni în mod organizat,
atunci s-ar fi aflat în grupuri de mii și sute, dar iată că vin ca o
mulțime dezordonată. Cum să aibă intenția de a ne consola?
Cei doi frați n-au avut mult de așteptat ca să vadă despre ce
e vorba, căci mulțimea s-a apropiat și a început să se certe cu
Moșe:
– A fost o lovitură grea pentru noi când 14.700 de oameni
au murit de boală. Și mai greu de suportat a fost moartea celor
înghițiți de pământ, care și-au pierdut viața într-un mod atât de
neobișnuit. Cea mai grea lovitură a fost moartea celor mistuiți
de ofranda cu miresme, al căror sfârșit groaznic ne este mereu
amintit de acoperământul de pe altar, făurit din plăcile de aramă
ale cădelnițelor folosite de acești nefericiți. Dar le-am suportat
pe toate, ba chiar ne dorim să fi pierit odată cu ei în loc să fim
victimele morții de sete.
365
 La început i-au făcut reproșuri doar lui Moșe, pentru că
Aaron, datorită bunătății sale și iubirii pentru pace, era preferatul
poporului. Dar odată ce s-au lăsat purtați de suferință și furie, au
început să-i acuze pe ambii frați:
– Obișnuiați să ne răspundeți că necazurile se abat asupra
noastră și că Dumnezeu nu ne este alături pentru că sunt oameni
păcătoși și necredincioși în rândul nostru. Acum că suntem „o
adunare a Domnului”, de ce ne-ați adus în acest loc sărac, unde
nu este apa fără de care nu poate trăi nici om, nici animal? De ce
nu-l implorați pe Dumnezeu să aibă milă de noi, dacă fântâna lui
Miriam a dispărut odată cu moartea ei?
„Un om pios se gândește la viața animalului său”36, iar faptul
că aceștia, atât de aproape de pieire, încă se gândeau la suferința
animalelor, arată că, în ciuda comportamentului față de Moșe și
Aaron, erau, de fapt, oameni pioși. Cu adevărat că Dumnezeu
nu le-a purtat pică pentru cele rostite împotriva lui Moșe și
Aaron, căci Dumnezeu nu ia în considerare ceea ce spune omul
când suferă. Din același motiv, nici Moșe și nici Aaron nu le-au
răspuns acuzațiilor, ci s-au grăbit spre sanctuar ca să-L implore
pe Dumnezeu să aibă milă de poporul Său. În plus, credeau că
locul cel sfânt îi va proteja, dacă poporul va încerca să pună
mâna pe ei. Dumnezeu a apărut deodată și le-a spus:
– Grăbiți-vă! Copiii Mei mor de sete și voi nu aveți nimic
altceva mai bun de făcut decât să jeliți moartea unei bătrâne!
Apoi Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe să „vorbească pietrei
ca să dea apă”37, dar i-a menționat să nu încerce să scoată miere
sau ulei din piatră, ci doar apă. Asta se întâmpla pentru a dovedi
puterea Domnului care poate scoate din piatră nu numai lichide
aflate deja în ea, ci și apă care altfel nu ar țâșni din ea. I-a poruncit
lui Moșe să vorbească cu piatra, dar să n-o lovească cu toiagul.
– Căci meritele celor care își dorm somnul de veci în peștera
din Macpela sunt suficiente pentru ca strămoșii lor să capete apă
din piatră, a spus Dumnezeu.
36
Proverbe 12, 10.
37
Numerii 20, 8.
366
 Moșe a luat din Tabernacol toiagul cel sfânt pe care era
inscripționat Numele Inefabil și, însoțit de Aaron, s-a îndreptat
spre piatră ca să scoată apă din ea. Poporul l-a însoțit, oprindu-se
la fiecare piatră, crezând că pot scoate apă din ea. Cârcotașii au
început să ațâțe poporul împotriva lui Moșe:
– Doar știți că fiul lui Amram a fost odată păstorul lui Ietro,
iar păstorii știu unde să găsească apă în deșert! Moșe va încerca
acum să ne ducă la un loc unde este apă și apoi ne va păcăli
spunându-ne că a făcut să iasă apa din piatră. Dacă poate să
scoată apă din piatră, atunci să facă asta din orice piatră pe care
i-o vom aduce.
Moșe ar fi putut face asta cu ușurință, pentru că Dumnezeu i-a
spus „lasă-i să vadă apa țâșnind din piatra pe care au ales-o”, dar,
în drum spre piatră, s-a întors și a văzut că, în loc să-l urmeze,
oamenii stăteau în grupuri în jurul câte unei pietre, fiecare grup
în jurul pietrei alese de ei. Așa că le-a poruncit să-l urmeze la
piatra aleasă de el.
– Îți cerem să scoți apă din piatra aleasă de noi, au strigat ei.
Iar de nu vei face așa, nu ne pasă dacă ne scoți apă din altă piatră.

Furia lui Moșe îi aduce pieirea

În timpul celor 40 de ani, Moșe s-a ferit să se adreseze

poporului cu mânie, știind că, dacă și-ar fi pierdut cumpătul doar
o dată, Dumnezeu i-ar fi decis moartea în deșert. Însă de această
dată s-a lăsat cuprins de mânie și a strigat către Israel:
– O, nebunilor, îndărătnicilor! Voi, cei care vreți să-l instruiți
pe învățătorul vostru, cei care aruncați cu săgeți în conducătorii
voștri, oare credeți că vom putea scoate apă din piatra aleasă de
voi? Jur că voi scoate apă doar din piatra aleasă de mine!
A spus aceste vorbe aspre nu doar unui grup restrâns, ci
întregului popor, cuprins în întregime, prin minune cerească, în
spațiul restrâns din fața pietrei. Orbit și mai mult de furia sa,
367
Moșe s-a pierdut și mai tare și, în loc să vorbească cu piatra,
după cum i-a poruncit Dumnezeu, a lovit piatra aleasă de el.
Pentru că Moșe nu a respectat porunca lui Dumnezeu, piatra nu a
ascultat de el imediat și a dat doar câteva picături de apă, așa că
oamenii i-au strigat:
– Fiu al lui Amram, oare apa asta e pentru sugari și pentru
bebeluși?
Moșe, în continuare mânios, a lovit a doua oară piatra, din care
au țâșnit șuvoaie atât de puternice, încât mulți dintre dușmanii lui
au pierit în curenți. În același timp, a țâșnit apă din toate pietrele
și rocile din deșert.
– Tu și Aaron nu M-ați crezut, i-a spus Dumnezeu lui Moșe.
Ți-am interzis să lovești piatra și totuși ai lovit-o. Nu M-ai
respectat în fața poporului pentru că nu ai scos apă din oricare
dintre pietre, după cum voiau ei. Te-ai împotrivit poruncii Mele
când ai spus: „Să scoatem apă din piatra asta!” și apoi te-ai
comportat contrar poruncii Mele pentru că nu ai vorbit cu piatra,
după cum ți-am poruncit. Jur că tu nu vei fi cel care conduce
acest grup către țara pe care le-am promis-o. Doar în vremea
mesianică veți conduce voi doi poporul către Țara Sfântă. Ar fi
trebuit să fi învățat din viața lui Ișmael să te încrezi în Mine. Am
poruncit râului să țâșnească pentru el, deși era un singur om,
datorită meritelor tatălui său Avraham. Cu atât mai mult ar trebui
să te încrezi acum, când te poți referi la meritele patriarhilor și
la cele ale poporului care a primit Tora și a respectat multe legi.
Chiar și din proprie experiență ar fi trebuit să știi să te încrezi
în voința Mea de a ajuta poporul. Când Mi-ai spus în Refidim:
„Sunt gata să mă lapideze”, oare nu ți-am spus: „De ce-i acuzi
pe copiii Mei? Ia-ți toiagul și du-te înaintea poporului. Vei lovi
piatra și va țâșni apă.” Dacă am făcut astfel de minuni pentru ei
când încă nu acceptaseră Tora și nu credeau în Mine, oare nu
trebuia să știi ce-aș fi făcut pentru ei acum?
Dumnezeu „îi prinde pe înțelepți prin istețimea lor”38. El a
decis cu mult înainte că Moșe va muri în deșert, iar greșeala lui
38
Iov 5, 13.
368
Moșe la Kadeș era doar un pretext folosit de Dumnezeu ca să
nu pară nedrept. Dar i-a dezvăluit El Însuși lui Moșe adevăratul
motiv pentru care nu îi dădea voie să intre în țara promisă:
– Oare ar contribui cu ceva la gloria ta dacă ai conduce o nouă
generație în țară, după ce ai scos din Egipt 60 de miriade și i-ai
îngropat în deșert? Oamenii ar spune că generația deșertului nu
are nicio parte în lumea ce va veni, așa că alătură-te lor pentru ca
apoi, în vremea Învierii, să îi conduci spre țara promisă.
– Ai stabilit că voi muri în deșert precum generația deșertului,
care te-a mâniat, a zis Moșe. Te implor, scrie în Tora Ta motivul
pentru care am fost pedepsit astfel. Așa, generațiile viitoare
nu vor putea spune că am fost precum ceilalți din generațiile
deșertului.
Dumnezeu i-a îndeplinit dorința și în câteva versete din
scripturi a descris care a fost greșeala pentru care lui Moșe i-a
fost interzis să intre în țara promisă. A fost doar din cauza greșelii
de la stânca din Kadeș, când Moșe nu a reușit să-L respecte pe
Dumnezeu în ochii fiilor lui Israel. Dumnezeu a primit respectul
cuvenit prin înfăptuirea dreptății, indiferent de persoanele
implicate. De aceea acest loc s-a numit Kadeș, „sfințenie”, și Ein
Mișpat „fântâna dreptății”, pentru că aici Moșe a fost judecat și,
prin sentința pronunțată, numele Domnului a fost sfințit.
Pentru că apa a fost cauza pedepsei lui Moșe, Dumnezeu nu a
spus „e bun” despre ce a creat în a doua zi a creației, căci atunci
a creat apa, iar ceea ce i-a adus moartea lui Moșe nu era bun.
Dacă, în acea ocazie, osânda cu moartea pentru Moșe părea
o pedeapsă prea severă față de gravitatea greșelii sale, atunci și
mai severă poate fi considerată osânda cu moartea pentru Aaron,
cu aceeași ocazie. Singura lui greșeală a fost aceea că i-a stat
alături lui Moșe, iar cel care i se alătură păcătosului e la fel de
vinovat ca și păcătosul. Și de această dată, ca de obicei, Aaron
și-a dovedit credința deplină și încrederea în justiția divină. Ar fi
putut protesta spunând: „Nu am păcătuit. De ce să fiu pedepsit?”
Dar s-a controlat și nu s-a apărat. De aceea Moșe l-a lăudat.
369
 Comportamentul neprietenos al lui Edom față de Israel

Din Kadeș, Moșe a trimis soli la regele Edomului, cerându-i

permisiunea ca Israel să treacă prin teritoriul său. Moșe se gândea:
„Căci atunci când tatăl nostru Iaakov plănuia să se întoarcă la
casa tatălui său, însoțit de un grup mic de bărbați, a trimis un sol
la Esau ca să-i ceară permisiunea, deși casa părintească nu era
pe teritoriul lui Esau. Acum suntem și mai obligați, fiind un grup
numeros, să nu intrăm în Edom înainte de a primi acordul lor.”
Solii lui Moșe au fost instruiți să transmită următorul mesaj
regelui Edomului: „Din vremea strămoșului nostru Avraham a
existat o promisiune de îndeplinit, căci Dumnezeu a stabilit ca
seminția lui să fie înrobită și asuprită în Egipt. A fost de datoria
ta și a noastră ca această promisiune să fie îndeplinită și știi prea
bine că ne-am făcut datoria, în timp ce tu n-ai vrut. După cum
știi, Dumnezeu i-a promis lui Avraham că aceia care au fost în
sclavie în Egipt vor primi ținutul Canaan drept răsplată. Deci
acea țară este a noastră, a celor care am fost în Egipt, iar tu, care
acum te eschivezi de la respectarea înțelegerii, îți arogi dreptul
de proprietate asupra pământului nostru. Lasă-ne să trecem prin
țara ta ca să ajungem la a noastră. Să știi și că patriarhii, din
mormintele lor, au fost înduioșați de suferința noastră în Egipt și,
de fiecare dată când ne-am rugat la Dumnezeu, El ne-a ascultat
și ne-a trimis îngerii Lui păzitori ca să ne scoată din Egipt. De
aceea, să ai în vedere că toate armele tale nu vor fi de niciun folos
dacă vom cere ajutorul Domnului, care te va înfrânge imediat,
căci aceasta e moștenirea noastră, iar «vocea lui Iaakov» n-a
dat greș niciodată. Ca să nu spui că trecerea noastră prin țara
ta îți provoacă numai neplăceri și pierderi, îți promit că, deși ne
aprovizionăm cu apă dintr-o fântână care ne însoțește în călătorii
și ne hrănim cu mană, vom cumpăra mâncare și băutură de la
poporul tău, ca să poți avea un profit din trecerea noastră.”
Nu era o promisiune deșartă, pentru că Moșe instruise poporul
să nu se zgârcească, pentru ca edomiții să nu-i creadă a fi niște
370
sclavi săraci, ci să fie convinși că, în ciuda robiei egiptene, Israel
era un popor înstărit. Moșe s-a angajat să pună botniță vitelor în
timpul trecerii lor prin Edom, pentru ca să nu provoace niciun fel
de daune locuitorilor țării.
Moșe și-a încheiat mesajul către regele Edomului cu aceste
cuvinte: „La dreapta și la stânga țării tale vom ucide și vom
prăda, dar, conform promisiunii lui Dumnezeu, nu ne vom atinge
de proprietatea ta.”
Dar toate rugămințile și promisiunile lui Moșe nu au avut
niciun efect, pentru că răspunsul lui Edom a fost amenințător:
„Vă bazați pe moștenirea voastră, pe «vocea lui Iaakov» la care
Dumnezeu răspunde, așa că și eu mă voi baza pe moștenirea
mea: «brațul și sabia lui Esau».”
Astfel că Israel a renunțat la încercarea de a ajunge în
propria țară prin Edom, nu de teamă, ci pentru că Dumnezeu le
interzisese să poarte război cu edomiții, dinainte să fi aflat de la
soli răspunsul lor.
Apropierea de cei fără Dumnezeu aduce nenorociri, după cum
urma să descopere poporul lui Israel, căci l-au pierdut pe Aaron
la granița cu Edom și l-au îngropat pe Muntele Hor. Norul, care
îl însoțea pe Israel, obișnuia să netezească toți munții în calea
lor, dar Dumnezeu a păstrat trei munți în deșert: Sinai, locul
revelației, Nevo, locul de odihnă veșnică al lui Moșe, și Hor, un
munte cu două culmi, care urma să fie locul de veci al lui Aaron.
În afara acestora trei, nu erau alți munți în deșert, dar norul lăsa
mici denivelări în locurile unde Israel își așeza tabăra, pentru ca
sanctuarul să poată fi instalat.

Cei trei păstori

Aaron a murit la patru luni după decesul surorii sale, Miriam,

iar Moșe a murit la un an după sora sa. Moartea ei s-a petrecut în
prima zi a lunii Nisan, iar a lui Moșe în a șaptea zi a lunii Adar
371
a aceluiași an. Deși moartea celor trei nu a avut loc în aceeași
lună, Dumnezeu se referea la ei ca fiind „cei trei păstori pe care
i-am luat într-o lună”, căci le-a stabilit moartea într-o lună. Este
felul Domnului de a încadra oamenii în grupuri asemănătoare,
iar moartea acestor trei oameni pioși nu a fost stabilită în legătură
cu soarta generației păcătoșilor cei rătăcitori prin deșert, ci
numai după ce această generație a pierit. Miriam a murit prima și
aceeași soartă au avut-o și frații ei, ca urmare a morții ei.
Moartea lui Miriam i-a aruncat pe toți într-un doliu profund.
Moșe și Aaron plângeau în locuințele lor, iar poporul plângea pe
străzi. Timp de șase ore, Moșe nu a observat dispariția fântânii
lui Miriam odată cu moartea ei, până ce nu au venit israeliții la
el, spunându-i:
– Cât timp vei mai sta aici, jelind?
– Oare nu se cade să jelesc moartea surorii mele?
– În timp ce tu jelești pentru un suflet, jelește în același timp
și pentru noi toți, i-au răspuns.
– De ce?
– Nu avem apă de băut.
Atunci Moșe s-a ridicat, a ieșit afară și a văzut că fântâna a
secat. A început să se certe cu ei, spunându-le:
– Nu v-am spus deja că „nu vă pot ajuta de unul singur”? Aveți
conducători peste mii, conducători peste sute, conducători peste
cincizeci și conducători peste zeci, prinți, căpetenii, înțelepți și
nobili. Să se ocupe ei de nevoile voastre.
– Totul e în seama ta, căci tu ne-ai scos din Egipt și ne-ai adus
„în locul acesta nefast; un loc unde nu crește nici sămânța, nici
smochinul, nici vița sau rodia. Și nu este nici apă de băut.39” De
ne vei da apă, va fi bine, de nu, te vom lapida.
La auzul acestora, Moșe a fugit și s-a refugiat în Tabernacol.
Acolo i-a spus Dumnezeu:
– Ce te supără?
39
Numerii 20, 5.
372
 – O, Stăpân al lumii! Copii Tăi vor să mă lapideze și, dacă
n-aș fi scăpat, ar fi făcut-o deja.
– Moșe, cât timp îi vei mai calomnia pe copiii Mei? Nu este
destul că la Horev ai spus că „sunt gata să mă lapideze”, iar Eu
ți-am răspuns „Du-te în fața lor și voi vedea dacă te lapidează
sau nu”? Ia-ți toiagul și adună poporul, tu și fratele tău Aaron, și
poruncește pietrei să dea apă, de față cu ei.
Moșe a început să caute piatra, alături de tot poporul, pentru
că nu știa care este piatra din care Dumnezeu a spus că va ieși
apă. Piatra din care ieșea apă pentru fântâna lui Miriam dispăruse
printre celelalte pietre, așa că Moșe nu a putut s-o recunoască.
Pe drum au văzut o piatră din care picura apă, așa că s-au așezat
în fața ei. Când Moșe a văzut că poporul s-a oprit, s-a întors și
oamenii i-au spus:
– Cât timp o să ne pui să căutăm?
– Până voi scoate apă din piatră pentru voi.
– Dă-ne apă de îndată ca să putem bea, i-a spus poporul.
– Cât timp vă veți mai revolta? Este oare vreo creatură în
lumea asta care să se revolte împotriva Creatorului său precum
facem noi? Știm sigur că Dumnezeu ne va da apă din piatră, doar
că nu sunt sigur din care piatră va fi!
– Ai fost profetul și conducătorul nostru în timpul călătoriei
prin deșert, iar acum ne spui „nu sunt sigur din care piatră vă va
da Dumnezeu apă”.
Moșe a adunat poporul în jurul unei pietre, spunându-și:
„Dacă îi voi vorbi pietrei, poruncindu-i să scoată apă și nu va
face asta, atunci mă expun umilinței publice pentru că toți vor
spune: unde e înțelepciunea ta?” Așa că le-a spus:
– Știți că Dumnezeu face minuni pentru voi, dar mi-a ascuns
din care piatră va lăsa apa să curgă. Atunci când Dumnezeu vrea
ca un om să nu știe, atunci înțelepciunea și înțelegerea nu-i sunt
de niciun folos.
Apoi Moșe a atins cu blândețe piatra cu toiagul, murmurând,
ca și cum s-ar adresa poporului:
373
 – Să scoatem apă pentru voi din piatra asta?
Piatra a dat apă, de bunăvoie, dar Moșe a lovit-o cu toiagul și
atunci a țâșnit sânge în loc de apă.
– Această piatră nu dă apă, i-a spus Moșe lui Dumnezeu.
– De ce curge din tine sânge și nu apă? a întrebat Dumnezeu
piatra.
– O, Stăpân al lumii! De ce m-a lovit Moșe?
Când Dumnezeu l-a întrebat de ce a făcut asta, el i-a răspuns:
– Ca să iasă apă.
– Oare ți-am poruncit Eu să lovești piatra? Ți-am spus „să îi
vorbești”.
– Am vorbit cu ea, dar nu a curs nimic, s-a apărat Moșe.
– L-ai instruit pe Israel că „îți vei judeca aproapele în mod
drept”, atunci de ce nu ai făcut la fel cu piatra, de la care în Egipt
ai primit miere? Așa o răsplătești? Nu numai că ai fost nedrept
cu piatra, ci i-ai numit pe copiii Mei „nesăbuiți”. Dacă ești un
înțelept, atunci nu se cade să te amesteci și mai mult cu nesăbuiții;
de aceea nu vei descoperi împreună cu ei țara promisă. Nici tu și
nici fratele și sora ta nu veți pune piciorul în Israel.
Chiar și în Egipt, Dumnezeu i-a avertizat pe Moșe și Aaron
să nu-i numească pe israeliți „nesăbuiți”. Și pentru că Moșe, fără
ca Aaron să se împotrivească, i-a numit din nou „nesăbuiți” la
apa din Kadeș, au primit amândoi pedeapsa cu moartea. După
ce Dumnezeu l-a informat pe Moșe despre pedeapsa iminentă
stabilită pentru el și fratele său, S-a întors către piatră, spunând:
– Transformă sângele în apă.
Și așa a fost.

Pregătirea lui Aaron pentru moartea iminentă

Ca un semn special, Dumnezeu le comunică celor pioși ziua

morții lor, ca să-și poată transmite mai departe înțelepciunea
către fiii lor. Dar Dumnezeu a considerat și mai potrivit să-i
374
pregătească pe Moșe și pe Aaron pentru moartea inevitabilă,
gândindu-Se: „Acești doi oameni pioși nu au făcut nimic de-a
lungul vieții fără să Mă consulte, așa că nu vor dispărea din
această lume fără să-i informez despre asta.” Așa că atunci când
s-a apropiat vremea lui Aaron, Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– Slujitorul Meu, Moșe, care ai fost „credincios în toată casa
Mea40”, am ceva să-ți transmit, însă Mi-e greu să-ți spun.
– Ce este?
– Aaron se va alătura neamului său, căci nu va intra în țara
dată copiilor lui Israel, pentru că te-ai împotrivit cuvântului Meu
la apele din Meriba.
– O, Stăpân al lumii! Este revelat și știut înaintea tronului
gloriei Tale că ești stăpânul întregii lumi și al tuturor ființelor din
lumea creată de Tine, așa că suntem în mâna Ta și în mâna Ta
stă soarta noastră ca să faci cu noi ce vei voi. Cu toate acestea,
nu se cade să-i transmit mesajul Tău fratelui meu pentru că-mi
este frate mai mare. Cum se poate să merg eu la el și să-i spun:
„Urcă-te pe muntele Horev și închide ochii acolo!”
– Nu prin cuvinte îi vei transmite mesajul, ci îi vei lua pe
Aaron și pe fiul lui Eleazar și îi vei aduce pe muntele Horev.
Vino și tu cu ei și vorbește-i acolo cu blândețe fratelui tău despre
ceea ce-l așteaptă ca să fie pregătit. Apoi, când veți ajunge pe
munte, dezbracă-l pe Aaron de hainele preoțești și îmbracă-l pe
Eleazar cu ele. Aaron se va alătura neamului lui și va muri acolo.
Fă-Mi această favoare și pregătește-l pe Aaron pentru moartea
sa, căci Mie îmi vine greu să fac asta.
La auzul acestora, Moșe s-a cutremurat și nu a știut ce să
facă. A plâns atât de amarnic, încât tristețea pentru pierderea
iminentă a fratelui l-a adus și pe el în pragul morții. Totuși, ca un
slujitor credincios al lui Dumnezeu, nu a putut face altceva decât
să execute porunca Domnului său, așa că s-a îndreptat către
Tabernacol unde se afla Aaron ca să-i dea vestea morții sale.
40
Numerii 12, 7
375
 În timpul călătoriei prin deșert, era un obicei ca poporul să se
adune zilnic, mai întâi în fața celor 70 de înțelepți, după aceea,
sub supravegherea lor, înaintea prinților triburilor, iar apoi toți
se prezentau în fața lui Eleazar și Aaron și, însoțiți de aceștia,
mergeau la Moșe să-i prezinte urările lor de dimineață. În această
zi, Moșe a făcut o schimbare în acest obicei și, după ce s-a jelit
toată noaptea, în zorii zilei l-a chemat pe Eleazar și i-a spus:
– Du-te și adună-i pe cei 70 de înțelepți și pe prinți căci am să
le transmit o sarcină din partea Domnului.
Însoțit de aceștia, Moșe s-a îndreptat către Aaron care, văzând
schimbarea obiceiului, l-a întrebat:
– De ce-ai schimbat obiceiul zilnic?
– Dumnezeu mi-a poruncit să-ți transmit un mesaj.
– Spune-mi.
– Așteaptă până ieșim afară.
Aaron și-a pus cele opt haine preoțești și au ieșit împreună.
Mereu a fost obiceiul ca Moșe, în drumul către Tabernacol,
să meargă în mijloc, cu Aaron la dreapta sa și Eleazar în stânga,
apoi înțelepții de-o parte și de alta și poporul venind în spate.
La intrarea în Tabernacol, Aaron se așeza la dreapta lui Moșe,
Eleazar la stânga, iar înțelepții și prinții stăteau în față. În această
zi, Moșe a schimbat ordinea: Aaron a mers în mijloc, Moșe la
dreapta lui, Eleazar în stânga, înțelepții și prinții de-o parte și de
alta, iar poporul îi urma.
Când israeliții au văzut asta s-au bucurat nespus, spunând:
– Aaron are acum un nivel mai ridicat al Spiritului Sfânt decât
Moșe și de aceea Moșe i-a cedat locul de onoare din mijloc.
Poporul îl iubea pe Aaron mai mult decât pe Moșe. Căci de
când Aaron își dăduse seama că prin făurirea Vițelului de Aur a
cauzat păcatul lui Israel, era hotărât să-și petreacă restul vieții
pentru ispășirea păcatului său. Mergea din casă în casă și unde
găsea pe cineva care nu știa să spună Șema îl învăța imediat.
Dacă cineva nu știa să se roage, îl învăța. Iar dacă cineva nu
reușea să aprofundeze studiul Torei, îl ajuta. Dar Aaron nu
376
considera că sarcina lui era limitată doar la „a face pace între
Dumnezeu și om”, ci se străduia să facă pace între israeliții
cei învățați și cei neînvățați, în rândul cărturarilor, în rândul
celor neștiutori, între soț și soție. De aceea poporul îl iubea și îl
prețuia și s-a bucurat când a crezut că acum este într-o funcție
mai înaltă decât Moșe.
Ajungând la Tabernacol, Aaron a vrut să intre, dar Moșe l-a
împiedicat, spunându-i:
– Vom merge dincolo de tabără.
Când erau în afara taberei, Aaron a zis:
– Spune-mi care este mesajul de la Dumnezeu.
– Așteaptă până ajungem la munte.
La baza muntelui, Moșe a spus poporului:
– Rămâneți aici până ne întoarcem. Eu, Aaron și Eleazar
vom urca în vârful muntelui și ne vom întoarce după ce primim
revelația divină.
Apoi au urcat toți trei pe munte.

Moartea lui Aaron

Moșe voia să-i vorbească fratelui său despre moartea lui

iminentă, dar nu știa cum să o facă.
– Aaron, fratele meu, oare nu ți-a dat Dumnezeu ceva spre
păstrare?
– Ba da.
– Ce anume?
– Altarul și masa pe care se află pâinea Prezenței mi le-a dat
în seama mea.
– Se poate ca acum să-ți ceară înapoi tot ce ți-a dat în grijă.
– De ce?
– Oare nu ți-a dat în grijă și o lumină?
– Nu doar una, ci toate cele șapte lumini ale sfeșnicului, care
acum ard în sanctuar.
377
 Moșe se referea, de fapt, la suflet, „lumina Domnului”, pe
care Dumnezeu l-a dat în grijă lui Aaron și acum i-l cere înapoi.
Deoarece Aaron, în simplitatea sa, nu a înțeles aluzia, Moșe nu a
intrat în detalii, ci a remarcat:
– Cu adevărat te-a numit Dumnezeu un om inocent și cu
inimă bună.
În timp ce discutau, o peșteră s-a deschis înaintea lor, iar Moșe
i-a cerut fratelui său să intre. Acesta a acceptat imediat. Moșe se
afla acum într-o situație dificilă, pentru că, urmând porunca lui
Dumnezeu, ar fi trebuit să-l dezbrace pe Aaron de veșmintele
sale și să-l îmbrace pe Eleazar cu ele. Dar nu știa cum să aducă
în discuție acest subiect față de fratele său. Într-un final, i-a spus:
– Aaron, fratele meu, nu se cade să intri în peștera în care
vom coborî, îmbrăcat cu hainele preoțești, căci ar putea deveni
impure. Peștera e foarte frumoasă, s-ar putea să fie morminte
vechi în ea.
– Ai dreptate, i-a răspuns Aaron.
Așa că Moșe l-a dezbrăcat pe fratele său de hainele preoțești
și l-a îmbrăcat cu ele pe Eleazar, fiul lui Aaron. Deoarece ar fi
fost nepotrivit ca Aaron să fie îngropat aproape gol, Dumnezeu
a făcut un miracol și, de îndată ce Moșe îl dezbrăca de o haină,
un veșmânt ceresc corespunzător acesteia îi lua locul. Astfel,
când Moșe l-a dezbrăcat de toate veșmintele preoțești, Aaron
era îmbrăcat cu opt veșminte cerești. Un al doilea miracol s-a
întâmplat când Moșe l-a dezbrăcat și anume: a putut să-i scoată
hainele de dedesubt înaintea celor de deasupra. Asta s-a întâmplat
pentru a respecta legea conform căreia preoții nu-și pot folosi
veșmintele de deasupra ca lenjerie de corp, ceea ce Eleazar ar fi
fost nevoit să facă dacă Moșe l-ar fi dezbrăcat pe Aaron mai întâi
de hainele de deasupra și cu acestea l-ar fi învestit pe fiul său.
După ce Eleazar a îmbrăcat hainele preoțești, Moșe și Aaron
i-au spus:
– Așteaptă-ne aici, până ne întoarcem din peșteră.
378
 Și au intrat amândoi în peșteră unde, la intrare, au văzut un
pat făcut, o masă întinsă și o lumânare aprinsă, în timp ce îngerii
înconjurau patul.
Aaron i-a spus lui Moșe:
– Fratele meu, cât timp îmi vei mai ascunde sarcina pe care
Dumnezeu ți-a dat-o? Doar știi că El Însuși, când ți s-a adresat
prima oară, cu buzele Sale a spus despre mine: „Atunci când
te va vedea, se va bucura din toată inima.41” De ce îmi ascunzi
acum sarcina pe care Dumnezeu ți-a încredințat-o? Chiar de e
vorba de moartea mea, o voi primi cu seninătate.
– Pentru că tot vorbești despre moarte, recunosc că vorbele
Domnului sunt legate de moartea ta, dar mi-a fost teamă să-ți
spun. Dar să știi că moartea ta nu e ca a altor ființe muritoare. Nu
numai că ea este una specială, ci iată că îngerii au venit să-ți stea
alături în ceasul morții.
Când vorbea de moartea specială a lui Aaron, Moșe se referea
la faptul că acesta, ca sora sa Miriam și, mai târziu, Moșe, urma
să moară nu prin Îngerul Morții, ci prin sărutul lui Dumnezeu.
– O, Moșe, de ce nu mi-ai spus asta în prezența mamei, soției
și copiilor mei? a zis totuși Aaron.
Moșe nu i-a răspuns imediat, ci a încercat să-l aline și să-l
încurajeze pe Aaron:
– Oare nu știi că ai fost aproape de moarte acum 40 de ani,
când ai făurit Vițelul de Aur, iar eu m-am rugat Domnului și te-
am salvat de la moarte? Acum mă rog ca moartea mea să fie ca
a ta! Când vei muri, te voi îngropa, dar când voi muri eu, nu
voi avea niciun frate care să mă îngroape. Când vei muri, fiii
tăi îți vor moșteni funcția, dar când voi muri eu, străinii îmi vor
moșteni funcția.
Cu astfel de cuvinte l-a încurajat Moșe pe fratele său, într-atât
încât acesta își aștepta sfârșitul cu seninătate. Aaron s-a așezat
pe patul împodobit și Dumnezeu i-a primit sufletul. Apoi Moșe a
41
Exodul 4, 14.
379
părăsit peștera, care a dispărut pe loc, pentru ca nimeni să nu știe
sau să înțeleagă cum s-a întâmplat.
Când Eleazar l-a văzut pe Moșe întorcându-se singur, a
întrebat:
– Învățătorul meu, unde mi-e tatăl?
– A intrat în Rai.
Apoi au coborât amândoi spre tabără. Când poporul a văzut
că s-au întors fără Aaron, nu era nicidecum gata să dea crezare
întâmplării morții lui Aaron. Nu puteau să creadă că omul care
l-a învins pe Îngerul Morții a fost acum biruit de acesta. S-au
format atunci trei opinii în rândul poporului referitor la dispariția
lui Aaron. Unii credeau că Moșe la ucis pentru că era gelos pe
popularitatea de care se bucura; alții credeau că Eleazar și-a ucis
tatăl ca să-i urmeze în funcția de mare preot; și erau unii care
susțineau că a fost luat de pe pământ ca să fie dus în ceruri. Satan
i-a incitat pe oameni împotriva lui Moșe și Eleazar, într-atât încât
erau gata să-i lapideze.
– Salvează-ne de această acuzație nefondată, s-a rugat Moșe
lui Dumnezeu, și arată poporului catafalcul lui Aaron, ca să nu
creadă că e încă viu. În marea lor admirație pentru el, ar putea
chiar să ajungă să-l considere un zeu.
Atunci Dumnezeu le-a spus îngerilor:
– Ridicați catafalcul pe care e așezat prietenul Meu Aaron,
pentru ca Israel să știe că e mort și să nu ridice mâna împotriva
lui Moșe și Eleazar.
Îngerii au făcut după cum li s-a poruncit și Israel a văzut
catafalcul lui Aaron plutind în aer, în timp ce Dumnezeu înaintea
acestuia și îngerii în urma lui intonau un cântec funebru pentru
Aaron. Dumnezeu se tânguia astfel:
– A intrat în pace! Fiecare dintre cei drepți se odihnește în
patul său.
Iar îngerii spuneau:
– Legea adevărului era în gura lui, iar nedreptatea nu se afla
pe buzele sale: a mers cu Mine întru pace și dreptate și i-a întors
pe mulți de la fărădelege.
380
 Doliul poporului pentru moartea lui Aaron

Când Israel a văzut funeraliile făcute de Dumnezeu și de

îngeri în onoarea lui Aaron, au pregătit și ei o ceremonie funebră
de 30 de zile, la care a participat întregul popor, bărbați și femei,
adulți și copii. Acest doliu universal își avea originea nu doar
în strădania lui Israel de a imita doliul divin și ceremoniile
pregătite de Moșe și Eleazar sau în dorința de a-și manifesta
respectul pentru marele preot care a decedat, ci, în primul
rând, își avea originea în adevărul faptului că poporul îi purta
lui Aaron o dragoste puternică, iar dispariția lui îl îndurerase
profund. Au jelit mai mult decât o vor face, mai târziu, pentru
Moșe, pentru care doar o parte din popor a vărsat lacrimi. Pentru
Aaron toată lumea a plâns. Moșe, fiind judecător, era obligat să
împartă sentințe celor vinovați, astfel că avea dușmani în rândul
poporului, oameni care nu puteau uita că i-a declarat vinovați în
curtea de judecată. În plus, Moșe era uneori mai strict cu fiii lui
Israel, când le amintea păcatele. Aaron niciodată nu făcea asta.
El iubea pacea și căuta pacea, iubea oamenii și îi apropia de Tora.
În modestia sa, nu-și considera onoarea lezată dacă îl saluta el
primul chiar și pe cel mai de jos din popor. Da, negreșit îl saluta
primul, chiar dacă știa că în fața lui se afla un om necredincios
și nelegiuit. Lamentarea îngerilor că Aaron „i-a întors pe mulți
de la fărădelege” era pe deplin justificată. Prin bunătatea lui, i-a
determinat pe mulți păcătoși să se căiască. Aceștia, înainte de
a păcătui, se gândeau: „Cum să-l mai privesc în ochi pe Aaron
după asta? Mie, cel cu care Aaron a fost atât de bun, mi-e rușine
să fac rău.” Aaron și-a recunoscut ca sarcină specială pe aceea de
a fi pacificator. Dacă afla că doi oameni s-au certat, se grăbea la
primul, apoi la celălalt, spunându-i fiecăruia:
– Fiul meu, știi ce face cel cu care te-ai certat? Se frământă,
își rupe hainele de jale, și spune: „Vai de mine! Cum l-aș mai
putea privi în ochi pe prietenul meu cu care m-am purtat așa?”
381
 Apoi Aaron vorbea cu fiecare separat, până când foștii
dușmani se iertau reciproc și prima oară când se întâlneau se
salutau ca prietenii. Dacă Aaron afla că un soț și o soție trăiau în
discordie, se grăbea la soț, spunându-i:
– Am auzit că tu și soția ta sunteți certați și vrei să divorțezi de
ea. Dar să ai în vedere că, și dacă îți vei lua o altă nevastă în locul
acesteia, e discutabil dacă a doua va fi mai bună decât prima.
Căci la prima ceartă îți va reproșa că ești certăreț, după cum s-a
putut vedea din divorțul de prima soție.
Multe căsnicii au fost salvate de rupturi definitive prin
eforturile lui Aaron, iar fiii născuți în urma împăcării au primit
numele lui Aaron, pentru că își datorau existența medierii lui. Nu
mai puțin de 80.000 de tineri care îi purtau numele au luat parte
la doliul pentru Aaron.
Când Moșe a văzut suferința profundă a ființelor cerești și a
oamenilor pentru Aaron, a fost cuprins de o jale adâncă:
– Vai mie! Am rămas singur! Când Miriam a murit, niciunul
nu a venit să-i respecte memoria și numai eu, Aaron și fiii lui
am stat lângă catafalcul ei, am plâns pentru ea, am jelit-o și am
îngropat-o. La moartea lui Aaron, eu și fiii lui i-am stat la căpătâi
în semn de ultim respect. Dar iată! Ce va fi de mine? Cine va fi
prezent la moartea mea? N-am nici mamă, nici tată, nici frate,
nici soră – cine mă va jeli?
– Nu te teme, Moșe, i-a spus Dumnezeu. Eu Însumi te voi
îngropa cu onoruri și, așa cum peștera în care se odihnește Aaron
a dispărut pentru ca nimeni să nu știe unde e îngropat, așa niciun
muritor nu-ți va ști locul de veci. Așa cum Îngerul Morții nu a
avut nicio putere asupra lui Aaron, care a murit „printr-un sărut”,
așa nu va avea nici asupra ta și tu vei muri tot „printr-un sărut”.
La auzul acestora, Moșe s-a liniștit, știind că are locul asigurat
alături de cei pioși. Binecuvântați sunt aceștia, pentru că nu numai
îi ia Dumnezeu la El pe fiecare, ci, de îndată ce mor, îngerii le ies
înainte și, cu fețe luminoase, îi întâmpină, spunându-le:
– Intrați în pace!
382
 Prietenii cei falși

Când Moșe și Eleazar s-au întors de pe munte fără Aaron,

poporul i-a spus lui Moșe:
– Nu te vom lăsa să pleci din acest loc până nu ni-l vei arăta
pe Aaron, viu sau mort.
Moșe s-a rugat la Dumnezeu care a deschis peștera și l-a
arătat pe Aaron, întins pe catafalc, întregului popor. Imediat au
simțit pierderea lui Aaron pentru că norii gloriei, care au acoperit
tabăra în timpul călătoriei de 40 de ani prin deșert, dispăruseră.
Atunci au înțeles că Dumnezeu a trimis acești nori de dragul
lui Aaron, iar moartea lui a cauzat dispariția lor. Cei născuți în
deșert au văzut acum pentru prima dată soarele și luna, acoperite
până atunci de norii gloriei, și au vrut să se prosterneze înaintea
lor pentru că vederea acestora i-a impresionat profund.
Dar Dumnezeu le-a spus:
– Oare nu v-am poruncit în Tora: „Luați aminte să nu vă
ridicați ochii spre cer și, văzând soarele, luna și stelele, chiar
și toate oștirile cerești, să fiți atrași de ele și să vă prosternați
înaintea lor”? Căci Dumnezeu este Cel care v-a scos din sclavia
egipteană ca să puteți fi poporul Lui.
Dispariția norilor gloriei i-a umplut de groază pe israeliți
pentru că acum erau descoperiți în fața atacurilor dușmane, care
nu au putut ajunge în tabăra lui Israel cât timp norii îi apărau.
Această frică nu era nejustificată, căci nici bine nu a aflat Amalec
de moartea lui Aaron și de dispariția norilor, că s-a și pornit
degrabă să-l hărțuiască pe Israel. Acesta acționa conform sfatului
bunicului său Esau, care îi spusese:
– În ciuda durerii mele, n-am reușit să-l ucid pe Iaakov, așa
că ai grijă să-mi duci la bun sfârșit răzbunarea prin urmașii lui.
– Dar cum voi putea să mă măsor cu ei? l-a întrebat Amalec.
– Urmărește-i cu atenție și, imediat ce vezi că Israel e la
ananghie, atacă-i.
383
 Amalec își plănuia toate acțiunile din viață după acest sfat.
Când Israel a greșit, spunând, cu puțină credință, „e Dumnezeu
cu noi sau nu?”, Amalec a apărut imediat. Nici bine nu a
exclamat Israel, incitat de iscoade, „să numim un conducător
și să ne întoarcem în Egipt”, că Amalec era gata să pornească
la luptă împotriva lor. Și mai târziu a folosit Amalec aceeași
tactică și, când Nabucodonosor a năvălit în Ierusalim ca să-l
distrugă, Amalec și-a întins tabăra în apropierea orașului sfânt,
gândindu-se: „Dacă Israel va învinge, voi spune că am venit să-i
ajut, dar dacă Nabucodonosor va învinge, atunci voi împiedica
retragerea israeliților.” Așteptările lui s-au concretizat pentru că
Nabucodonosor a învins, iar Amalec, așteptând la răspântie, s-a
năpustit asupra israeliților. Pe lângă atacul armat, le-a aruncat
injurii și a hulit numele Domnului în fața poporului.
Când, după moartea lui Aaron, Amalec a crezut că Israel nu
mai este periculos pentru că norii dispăruseră, a pornit imediat
la război împotriva lor. Însă Amalec nu a încercat o confruntare
directă cu ei, ci a căutat să obțină prin viclenie ceea ce nu putea
în luptă deschisă. Ascunzându-și armele în haine, amaleciții au
apărut în tabăra lui Israel ca și cum ar fi vrut să-i consoleze pentru
pierderea suferită și i-au atacat pe neașteptate. Nemulțumiți doar
cu asta, amaleciții s-au îmbrăcat în hainele canaaniților și le-au
vorbit limba ca să-i inducă în eroare pe israeliți. Motivul pentru
care au procedat așa a fost pentru că Amalec știa că israeliții au
moștenit de la strămoșul lor Iaakov posibilitatea ca ruga să le fie
mereu ascultată de Dumnezeu, așa că Amalec a zis:
– Dacă ne vom da drept canaaniți, se vor ruga lui Dumnezeu
să-i ajute împotriva canaaniților și astfel îi vom putea ucide.
Dar toate înșelătoriile lui Amalec au fost în zadar. Israel și-a
formulat rugăciunea către Dumnezeu astfel:
– O, Stăpân al lumii! Nu știm cu ce popor suntem în război
acum, dacă e Amalec sau Canaan, dar oricare națiune ar fi, Te
rugăm să-i pedepsești.
Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea și, în baza promisiunii de
a-i sprijini, le-a poruncit să-și nimicească dușmanul:
384
 – Deși aveți de-a face cu Amalec, nu vă purtați cu el precum
cu ceilalți fii ai lui Esau, cu care nu vă puteți lupta, ci încercați
să-i distrugeți ca și cum ar fi canaaniți.
Israel a ascultat porunca, omorându-i pe amaleciți în luptă
și încredințând orașele lor Domnului. Singurul beneficiu al lui
Amalec din această încercare a fost că, la începutul războiului,
au capturat o sclavă care odată a fost a lor, dar care apoi a trecut
în posesia israeliților.
Pentru Israel, acest atac al lui Amalec a avut consecințe
serioase, căci, de îndată ce au descoperit că dușmanul se apropie,
s-au temut să-și continue călătoria spre Palestina, nefiind sub
protecția norilor. Așa că s-au decis să se întoarcă în Egipt. S-au
retras opt staționări din cele străbătute în deșert, dar leviții i-au
urmărit și, la Mosera, s-a iscat o ceartă între cei care voiau să se
întoarcă în Egipt și leviții care insistau să-și continue călătoria spre
Palestina. Din primul grup, opt grupări tribale au fost distruse în
conflict, cinci din Beniamin și câte una din Simeon, Gad și Așer.
În rândul leviților, o grupă a fost distrusă complet, iar altele trei
au fost decimate, încât nu și-au revenit până în zilele lui David.
În cele din urmă leviții au învins, pentru că până și oponenții
lor au recunoscut că a fost o nebunie să dorească să se întoarcă
în Egipt și că pierderea suferită a fost o pedeapsă pentru că nu
au făcut o ceremonie funerară pe măsura unui om respectabil
precum Aaron. De aceea au organizat o mare ceremonie funerară
pentru Aaron la Mosera și din acest motiv poporul susținea mai
târziu că aici a murit Aaron, pentru că marile ceremonii au avut
loc aici.

Șarpele de bronz

Ca urmare a refuzului regelui din Edom de a-i lăsa să treacă

prin țara lui, israeliții trebuia acum să ocolească Edomul, tocmai
când credeau că se află la finalul călătoriei. Poporul, epuizat după
călătoriile lungi, era irascibil și spunea:
385
 – Eram aproape de țara promisă și acum trebuie să ne
întoarcem iar înapoi! La fel au pățit și strămoșii noștri care, aflați
aproape de destinație, au trebuit să se întoarcă și să rătăcească 38
de ani. La fel vom păți și noi!
Descurajați, au început să-i critice pe Dumnezeu și pe Moșe,
pentru că stăpânul și sluga erau pentru ei tot una. Se plângeau
că erau siliți să se bazeze pe mană ca sursă unică de existență.
Această plângere venea în special din partea celor despre care
Dumnezeu a spus că nu vor ajunge să pună piciorul în țara
promisă patriarhilor. Aceștia nu suportau să vadă produsele
pământului Palestinei, care se alterau de îndată ce le priveau.
Acum că se aflau la granițele țării promise, negustorii aduceau în
tabăra lui Israel produsele locale, dar aceștia, neputând să guste
din ele, trebuiau să continue să adune mana ca sursă de existență.
Apoi s-a auzit o voce din cer spunând:
– Veniți și priviți! Veniți și ascultați, șarpelui i s-a spus:
„Praf vei mânca!” Și nu s-a plâns de mâncarea primită. Dar voi,
poporul Meu pe care l-am scos din Egipt, pentru care am făcut
să coboare mana din cer, prepelițe să iasă din mare, o fântână să
apară din neant, voi cârcotiți împotriva Mea din cauza manei,
spunând „sufletul nostru urăște această pâine”. Să apară acum
șerpii care nu s-au plâns, deși orice mâncau avea gust de praf,
și să-i muște pe cei care s-au revoltat, deși au hrană care poate
lua gustul oricărei mâncări. Șarpele, prima creatură care și-a
defăimat Creatorul și a fost pedepsită, îi va pedepsi pe acești
oameni care, neluând aminte la cazul șarpelui, cârtesc împotriva
Creatorului lor declarând că hrana cerească trimisă de El le va
aduce moartea.
Aceiași șerpi care, în timpul celor 40 de ani, au fost arși de
norul gloriei și zăceau întinși de-a lungul taberei, acum îi mușcau
pe oameni atât de puternic, încât veninul lor ardea sufletele celor
pe care îi atacau. Când Moșe s-a apropiat de cei atacați, auzind
că nu se pot deplasa spre el, aceștia, conștienți de vina lor, i-au
spus:
386
 – Am păcătuit pentru că am vorbit împotriva Domnului și a ta.
Roagă-te lui Dumnezeu să facă șerpii să dispară.
Moșe era atât de modest încât a iertat pe loc greșeala poporului
față de el și imediat a cerut ajutorul Domnului. Și Dumnezeu le-a
iertat păcatul de îndată ce au regretat fapta comisă și a dat astfel
un exemplu pentru om să-l ierte pe cel care îi cere iertare.
Ca leac pentru cei atacați, Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe să
facă un șarpe de bronz și să-l pună pe un stâlp pentru ca toți cei
mușcați să-l poată privi și să se vindece. Moșe a făcut precum i
s-a poruncit și a făurit un șarpe de bronz. De îndată ce l-a ridicat
în aer, acesta a rămas plutind, pentru ca toți să-l poată vedea. A
făcut șarpele din bronz pentru că în ebraică „nahaș” înseamnă
„șarpe”, iar „nehoșet”, „bronz”. De aceea șarpele a fost făcut
dintr-un material al cărui nume era similar cu al obiectului făurit
din el. Însă ceea ce îi vindeca nu era imaginea șarpelui de bronz,
ci faptul că cei care sufereau își ridicau ochii spre Dumnezeu
și își lăsau inimile în grija Tatălui ceresc. Dacă nu-și îndreptau
gândul spre Dumnezeu, atunci piereau.
Imaginea șarpelui aducea vindecare nu numai celor mușcați de
șerpi, ci și celor mușcați de câini sau de alte vietăți. Pentru aceștia
din urmă vindecarea venea mai repede decât pentru primii, fiind
de ajuns o scurtă privire, în timp ce primii se vindecau numai
după o privire îndelungată.

La Arnon

Nemulțumirea poporului, din cauza căreia Dumnezeu a

trimis împotriva lor șerpii, a avut loc la Zalmona, un loc unde
creșteau doar spini și ghimpi. De acolo au rătăcit către Punon,
unde pedeapsa Domnului s-a abătut asupra lor. Și la următoarele
două opriri, Obot și Yebarim, și-au continuat acțiunile ostile
împotriva Domnului care era plin de mânie și nu i-a mai privit
cu milostenie până la Arnon. Mila Domnului s-a pogorât asupra
387
lor imediat ce au intrat în valea Arnon, unde Dumnezeu a făcut
pentru ei miracole precum cele din vremuri străvechi, la trecerea
Mării Roșii. Valea era formată prin apropierea a două piscuri
semețe, aflate atât de aproape unul de celălalt, încât oamenii aflați
de-o parte și de alta puteau conversa unii cu alții cu ușurință.
Dar, pentru a trece de pe un munte pe celălalt, trebuia parcursă
o distanță de șapte mile, deoarece trebuia să cobori mai întâi în
vale și apoi să urci pe celălalt munte. Amoriții, știind că Israel va
trebui să treacă prin vale, s-au adunat în număr mare și o parte
dintre ei s-au ascuns în peșterile nenumărate aflate pe creste, iar
o altă parte i-a așteptat jos în vale. Astfel sperau să-i atace și să-i
distrugă pe neașteptate, de sus și de jos, când străbăteau valea.
Însă Dumnezeu le-a dejucat planul: Israel nu a fost nevoit
să coboare în vale, ci și-a continuat călătoria pe deasupra, prin
următorul miracol. În timp ce unul dintre munți era plin de peșteri,
celălalt era format în întregime din pietre ascuțite. Dumnezeu
a apropiat acest munte din urmă de celălalt, până când pietrele
ascuțite au străpuns peșterile, omorându-i pe amoriții care se
ascundeau acolo.
Muntele cu pietre ascuțite a fost cel mișcat, și nu celălalt,
căci acest munte era la granița de început a țării promise și, la
apropierea lui Israel de celălalt munte, care era moabit, ținutul a
sărit să-i întâmpine, căci îi aștepta cu ardoare.
Un vechi proverb spune: „Dacă îi dăruiești o bucată de pâine
unui copil, spune-i și mamei lui.” La fel și Dumnezeu a vrut
ca Israel să cunoască marile miracole făcute de dragul lor, căci
nu aveau nicio idee despre atacul pe care păgânii îl plănuiau
împotriva lor. De aceea Dumnezeu a poruncit izvorului, care
apăruse din nou de când au poposit în Beeroth, să se reverse
pe lângă peșteri și să aducă la vale multe bucăți din corpurile
inamicilor. Când Israel s-a întors spre izvor, l-a văzut în valea
Arnon, strălucind precum luna și aducând cu el cadavre. Doar
atunci au înțeles miracolele înfăptuite de Dumnezeu pentru ei.
Nu numai că munții s-au apropiat ca să-i lase să treacă și apoi
388
s-au îndepărtat, ci Dumnezeu i-a salvat dintr-un mare pericol. De
aceea au adus laudă izvorului care le-a revelat marele miracol.
La trecerea Mării Roșii, fiii lui Israel au vrut să cânte un
cântec de laudă și Moșe nu i-a lăsat să o facă singuri, ci mai
întâi le-a exemplificat cântecul pe care trebuiau să i-L cânte
Domnului, pentru că atunci Israel era încă tânăr și putea doar
repeta ceea ce Moșe le cânta. Când poporul a ajuns la Arnon,
deja se maturizase după călătoria de 40 de ani prin deșert. Acum
israeliții și-au cântat propriul cântec, spunând:
– O, Stăpân al lumii! Se cuvine să faci minuni pentru noi, în
timp ce e de datoria noastră să-ți aducem imnuri de laudă!
Moșe nu a participat la cântecul de laudă pentru izvor,
deoarece izvorul i-a cauzat moartea în deșert și niciun om nu-și
poate lăuda călăul. Cum Moșe nu voia să aibă nimic de-a face
cu acest cântec, Dumnezeu a cerut ca nici numele Lui să nu fie
menționat în el. Astfel, El a procedat precum regele care, invitat
la ospățul prințului, refuză invitația după ce află că prietenul lui
nu va fi prezent la petrecere.
Cântecul pentru izvor era așa: „Acesta e izvorul pe care
patriarhii lumii, Avraham, Ițhak și Iaakov, l-au săpat, prinții l-au
căutat în timpuri străvechi, iar conducătorii poporului, legiuitorii
lui Israel, Moșe și Aaron, au făcut apele să-i curgă cu ajutorul
toiegelor lor. În deșert, fiii lui Israel l-au primit în dar și, după ce
l-au primit, i-a urmat în călătoriile lor, către munți semeți și văi
adânci. Nu a dispărut până ce nu au ajuns la granița cu Moab,
pentru că Israel nu a respectat cuvintele Torei.”
Israel i-a cântat un cântec doar izvorului, nu și manei, pentru
că s-au revoltat, cu diferite ocazii, împotriva acestei hrane divine,
așa că Dumnezeu a spus:
– Nu vreau să-i găsiți cusur manei și nici s-o lăudați acum.
Așa că nu le-a dat voie să cânte un cântec de laudă manei.

389
 Sihon, regele amoriților

Distrugerea celor ascunși în peșterile din Arnon era doar

primul dintre miracolele făcute de Dumnezeu pentru Israel
în timpul cuceririi țării promise. Tot la Arnon, Sihon, regele
amoriților, și poporul lui, care la nici o lună după moartea lui
Aaron s-au năpustit asupra Israelului, au fost distruși în întregime.
Acest rege amorit, împreună cu Og, regele Bașamului, erau fiii
lui Ahia, al cărui tată, Șemhazai, a fost unul dintre îngerii căzuți.
Conform originii sale cerești, Sihon era un uriaș neînvins de
nimeni, căci era enorm, mai înalt decât orice turn din lume, doar
osul coapsei lui având o lungime de 18 coți. În ciuda dimensiunii
impresionante, era și iute de picior, de aceea era poreclit Sihon,
„mânz”, pentru a arăta viteza cu care se mișca, adevăratul lui
nume fiind Arad.
Moșe era înspăimântat să pornească un război împotriva
acestui uriaș, dar Dumnezeu a pus cătușe îngerilor păzitori ai lui
Sihon și Og și i-a spus lui Moșe:
– Iată că am început să-l dau pe Sihon și țara lui pe mâna ta.
Ia-o în stăpânire, ca să poți moșteni acest ținut.
Într-adevăr, după căderea îngerilor lui Sihon și a poporului
său, Moșe nu mai avea de ce să se teamă, pentru că toți dușmanii
erau astfel dați pe mâinile sale. Dumnezeu l-a asigurat pe
Moșe că „va începe să semene teamă de el în sufletele tuturor
popoarelor aflate sub întregul cer42”, prin poruncirea soarelui să
stea în loc în timpul bătăliei lui cu Sihon, pentru ca lumea să
vadă că Dumnezeu a luptat pentru Moșe. Moșe a întrebat dacă
poate, înainte de a porni la luptă, să trimită soli la Sihon pentru
a-i cere permisiunea ca Israel să treacă prin țara lui.
– Cum așa? Ți-am poruncit: „Ridică-te, pornește la luptă
împotriva lui și ia în stăpânire țara lui!”, iar acum tu vrei să
trimiți soli de pace?
42
Deuteronomul 2, 25.
390
 – Vreau doar să-Ți urmez exemplul, a răspuns Moșe. Când
ai vrut să-l scoți pe Israel din Egipt, m-ai trimis la Faraon ca să
lase poporul Tău să plece, deși ai fi putut mistui întreg Egiptul cu
un singur fulger. La fel și când ai dat Tora, ai oferit-o popoarelor
păgâne mai întâi, înainte de a o da lui Israel.
Dumnezeu a văzut că Moșe are dreptate și i-a poruncit ca
pe viitor să nu declare război unui oraș înainte de a da ocazia
locuitorilor să se predea pașnic. Moșe a trimis o scrisoare lui
Sihon în care îi cerea să-l lase pe Israel să treacă prin țara lui,
promițându-i că va avea grijă ca poporul să circule pe strada
principală, pentru ca regele să nu se teamă că ar putea agresa
femeile măritate sau seduce fetele. „Vom plăti și pentru apa
care în general este gratis”, a continuat Moșe, „și vom cumpăra
produse de la tine la preț bun.” În scrisoarea către Sihon se
spunea și că israeliții vor porni război împotriva lui Sihon dacă
nu le va da voie să treacă. Presupunerea lui Moșe că Sihon ar
trebui să-l lase pe Israel să treacă a sunat în urechile lui Sihon
ca o chemare pentru proprietarul viei de a-i da cuiva voie să i-o
recolteze. Răspunsul a fost:
– Eu și fratele meu Og primim tribut de la toți ceilalți regi
canaaniți ca să ținem departe dușmanii de ținut și acum tu îmi
ceri să-ți dau acces la Canaan?!
Așa că între Sihon și Moșe a izbucnit războiul, care s-a
încheiat cu victoria strălucită a lui Israel. Sihon și fiul lui, care îi
era egal în forță, și-au găsit sfârșitul în această luptă. Dumnezeu
a făcut ca Israel să nu trebuiască să poarte războaie grele pentru
a cuceri orașele din țara lui Sihon. A adunat toate oștile acestui
rege amorit la Heșbon. Când acest oraș și oștile din el au fost
nimicite, restul țării lui Sihon era al lui Israel. Victoria a fost și
mai spectaculoasă pentru că Heșbon era un oraș atât de fortificat,
încât și dacă ar fi fost locuit de țânțari, n-ar fi putut fi capturat prin
mijloace lumești. Și mai puțin ar fi căzut când îl conduceau Sihon
și războinicii săi. Această victorie a fost posibilă numai pentru că
Dumnezeu a trimis asupra lor convulsii atât de puternice, încât
391
se zvârcoleau și gemeau de durere, incapabili să lupte. Astfel,
Israel îi putea doborî în timp ce erau pe jumătate morți din cauza
durerii. Dumnezeu le-a pus și măști pe față, ca să nu vadă clar și,
crezând că sunt israeliți, să-și ucidă și concetățenii.
Odată cu căderea orașului Heșbon, Israel a cucerit întreaga
țară a lui Sihon, cu excepția orașului Jazer, unde Moșe a trimis
iscoade. Oamenii trimiși acolo, Caleb și Fineas, nu erau numai
luptători măreți, ci și oameni pioși care au spus:
– Moșe a trimis odată iscoade care au adus mare necaz tuturor
generațiilor. Vom ataca orașul, încrezându-ne în Domnul, și
suntem siguri că nu vom pieri, pentru că Moșe s-a rugat pentru
binele nostru.
Apoi au atacat Jazer, l-au cucerit și în ziua următoare s-au
întors la Moșe și l-au informat că au cucerit Jazer și i-au nimicit
pe locuitori.

Uriașul Og

Războiul cu Sihon a avut loc în luna Elul. În luna următoare,

Tișrei, s-au odihnit pentru că erau sărbătorile, dar imediat după
aceea au pornit la luptă împotriva lui Og. Acesta nu s-a grăbit
să-și ajute fratele, deși era doar la o zi distanță, pentru că era
sigur că Sihon îl va învinge cu ușurință pe Israel. Dar s-a înșelat
în această privință, ca și în alte aspecte. În războiul celor patru
regi împotriva celor cinci, Og a fost cel care l-a informat pe
Avraham că Lot a fost capturat, crezând că Avraham se va grăbi
să-l scape, va fi cu siguranță ucis în luptă și astfel Og va putea
pune mâna pe Sara. Însă Dumnezeu nu lasă niciun om nerăsplătit
sau nepedepsit. Ca să-l răsplătească pentru că s-a grăbit să-l
informeze pe Avraham, Dumnezeu i-a permis să trăiască 500 de
ani; dar a fost ucis pentru că fapta lui se baza pe motive ascunse,
mârșave. Nu a reușit, precum sperase, s-o aibă pe Sara, dar a fost
ucis de urmașul ei, Moșe.
392
 Bătălia cu Og a avut loc la Edrei, unde Israel a ajuns la lăsatul
serii. În următoarea dimineață, nici bine nu se iveau zorile, că
Moșe s-a ridicat și s-a pregătit de atac. Însă, privind spre zidul
cetății, a strigat surprins:
– Iată că peste noapte au construit un nou zid în jurul orașului!
Moșe nu putea distinge clar din cauza ceții: de fapt nu era
niciun zid, ci doar uriașul Og care stătea pe zid, cu picioarele
atârnându-i până la pământ. Ținând seama de dimensiunea lui
Og, greșeala lui Moșe era de înțeles, căci, așa cum au scris și
istoricii, osul coapsei lui Og măsura mai mult de trei leghe. Abba
Saul scria: „odată am vânat un cerb care a fugit în osul coapsei
unui om mort. L-am urmărit și am fugit de-a lungul osului, pe o
distanță de trei leghe, și tot n-am ajuns la capăt.” Acest os, după
cum s-a stabilit mai târziu, îi aparținea lui Og.
Acest uriaș nu a folosit niciodată un scaun de lemn sau un
pat, pentru că s-ar fi rupt imediat sub greutatea sa, astfel că stătea
pe scaune de fier și se odihnea într-un pat de fier. Nu era numai
foarte înalt și de dimensiuni impresionante, ci avea și o lățime
anormală chiar și pentru înălțimea lui. Lățimea sa era cât jumătate
din înălțime, în timp ce proporțiile normale sunt ca lățimea să fie
o treime din înălțime. În tinerețe, Og l-a slujit pe Avraham care
l-a primit în dar de la Nimrod. Og nu este nimeni altul decât
Eliezer, servitorul lui Avraham. Într-o zi, când Avraham l-a certat
și a strigat la el, Eliezer era atât de înspăimântat, încât unul dintre
dinți i-a căzut și Avraham a făcut din el un pat în care dormea.
Og mânca zilnic 1000 de boi sau alte animale și bea pe măsură,
având nevoie zilnic de 1000 de măsuri de lichid. A rămas în
serviciul lui Avraham până ce Ițhak s-a căsătorit, când Avraham
l-a eliberat drept răsplată pentru munca de pețitor întreprinsă
pentru fiul lui și pentru aducerea Rivkăi în casa lui. Dumnezeu
l-a răsplătit în lumea aceasta, pentru ca individul să nu aibă
pretenții în lumea ce va veni. De aceea l-a făcut rege. În timpul
domniei sale, a construit 60 de orașe, înconjurate de ziduri înalte,
cel mai scund având 60 de mile înălțime.
393
 Moșe se temea să lupte cu Og, nu numai din cauza puterii sale
impresionante și a mărimii, pe care le văzuse direct, ci și pentru
că gândea așa: „Eu am doar 120 de ani, pe când el are mai mult
de 500. Sigur n-ar fi ajuns la o vârstă atât de respectabilă dacă nu
ar fi făcut fapte vrednice de laudă.” Moșe și-a amintit și că Og
era singurul uriaș care a scăpat din mâna lui Amrafel și a văzut
în asta protecția Domnului. Mai mult, Moșe se temea că Israel,
în recenta bătălie cu Sihon, a comis păcate care L-ar îndepărta
pe Dumnezeu. „Cei pioși sunt mereu îngrijorați de consecințele
păcatului și de aceea nu se bazează pe asigurările date de
Dumnezeu”, așa că Moșe se temea să pornească împotriva lui
Og, deși Dumnezeu îi promisese ajutor împotriva dușmanilor.
– Ce-i cu tine? i-a zis Dumnezeu. Nimicirea lui a fost stabilită
atunci când a avut intenții rele pentru Iaakov și familia lui, când
au ajuns în Egipt.
Chiar și atunci, Dumnezeu i-a spus lui Og:
– O, ticălos mârșav, de ce-i pizmuiești? Cu adevărat că vei
pieri de mâna lor!
Og și-a găsit sfârșitul după cum urmează. Când a descoperit
că tabăra lui Israel avea o circumferință de trei parasangi, a spus:
– Voi smulge un munte de trei parasangi, îl voi arunca peste
tabăra lui Israel și îi voi zdrobi.
A făcut cum a plănuit și, luând un munte de trei parasangi,
l-a așezat pe cap și s-a îndreptat spre tabăra israelită, ca să-l
arunce peste ei. Și ce-a făcut Dumnezeu? A poruncit furnicilor
să găurească muntele, astfel că i-a alunecat lui Og de pe cap pe
gât și, când a încercat să se scuture de el, dinții i s-au lungit în
stânga și în dreapta și au împiedicat muntele să alunece. Acum
era blocat pe loc, cu muntele pe el, neputând să se miște. Când
Moșe a văzut asta, a luat un topor de 12 coți, a sărit 10 coți în
aer și l-a lovit pe Og la gleznă, ceea ce i-a provocat moartea.
Acesta a fost sfârșitul ultimului uriaș, care era nu numai ultimul
ca vârstă, ci și ca importanță. În ciuda înălțimii și a puterii, era
cel mai nesemnificativ dintre uriașii care au pierit în potop.
394
 Odată cu moartea lui Og, toate pământurile sale au trecut în
mâna israeliților printr-o singură lovitură de sabie. Dumnezeu a
aranjat ca toți războinicii lui Og să fie cu el în confruntarea cu
Israel și, după nimicirea acestora, au rămas în țară doar femei și
copii. Dacă Israel ar fi trebuit să cucerească fiecare oraș separat,
n-ar fi terminat niciodată, din cauza numărul mare de orașe și a
puterii oștilor amoriților.
Nu numai Sohon și Og, regii amoriților, erau uriași și viteji, ci
tot poporul amorit. Când împăratul Hadrian a cucerit Ierusalimul,
s-a lăudat cu victoria sa, însă Rav Yohanan, fiul lui Zakai, i-a
replicat:
– Nu te lăuda cu victoria asupra Ierusalimului, căci dacă nu
l-ar fi cucerit Dumnezeu pentru tine, nu l-ai fi dobândit.
Și l-a condus pe Hadrian la o peșteră unde se aflau corpurile
amoriților, fiecare cu o lungime de 18 coți, și i-a spus:
– Când eram vrednici de victorie, aceștia ne-au căzut în mână.
Dar acum, din cauza păcatelor noastre, ai ajuns să ne stăpânești.
Victoria împotriva lui Sihon și Og și a oștilor lor a fost la fel
de măreață precum cea împotriva Faraonului și a oștilor sale.
Fiecare dintre aceste victorii era la fel de importantă precum
victoria peste cei 31 de regi pe care Iehoșua i-a capturat mai târziu.
Și ar fi trebuit ca Israel să aducă imnuri de laudă Domnului, așa
cum au făcut după distrugerea Faraonului. David a compensat
mai târziu această omisiune, printr-un imn de mulțumire lui
Dumnezeu pentru victoria împotriva lui Sihon și Og.
Fără ajutorul direct al lui Dumnezeu, aceste victorii n-ar fi
fost posibile, căci El a trimis viespi peste ei și, astfel, distrugerea
lor a fost irevocabilă. Două viespi urmăreau fiecare amorit: una îi
înțepa un ochi, alta celălalt ochi, iar veninul acestor mici creaturi
îi mistuia pe cei înțepați. Viespile au rămas pe malul de est al
Iordanului și nu au mers cu Israel în călătoria lor în zonele de la
vest de Iordan. Viespile au rămas pe malul de est și își trimiteau
veninul pe malul opus, astfel că toți canaaniții loviți de venin își
pierdeau vederea și armele.
395
 Când Dumnezeu i-a propus lui Moșe să trimită un înger la
Israel, el a refuzat, spunând:
– Dacă Tu nu vei fi cu mine, nu ne trimite atunci acolo.
– Ești nemulțumit pentru că vreau să trimit doar un înger să
te ajute să cucerești țara. Adevărat îți spun că nu voi trimite nici
măcar un înger, ci o viespe care să distrugă dușmanii lui Israel.
Dar ia aminte că numai de dragul tău dau acum dușmanii pe
mâna lui Israel, nu pentru că Israel ar merita asta prin faptele lor.
Patul lui Og, făcut din fildeș, cu o lungime de nouă brațe,
luând ca referință brațul uriașului, a fost păstrat de Og în orașul
amonit Rabba, căci știa că israeliții nu vor îndrăzni să intre nici în
țara amoniților, nici în cea a moabiților, deoarece Dumnezeu le-a
interzis să se apropie prea mult de urmașii lui Lot. De asemenea,
le-a interzis să se lupte cu edomiții. Astfel, Esau, un fiu care a
fost bun cu tatăl său, Ițhak, era răsplătit prin aceea că urmașii lui
nu erau provocați de Israel. Dumnezeu i-a spus lui Israel:
– În această lume nu veți stăpâni peste muntele Seir, ținutul
lui Edom, dar în lumea ce va veni, când veți fi eliberați, atunci
veți pune stăpânire pe el. Până atunci, fiți atenți la fiii lui Esau,
chiar și când se tem de voi, cu atât mai mult când veți locui în
rândul lor.

Avertismentul lui Moșe

Așa cum Avraham i-a vorbit, înainte de moarte, fiului său

Ițhak, acesta i-a vorbit fiului său Iaakov, iar acesta, la rândul lui,
le-a vorbit fiilor săi povățuindu-i să meargă pe calea Domnului,
așa a făcut și Moșe. Nu a vrut să părăsească această lume înainte
de a-l trage la răspundere pe Israel pentru păcatele săvârșite și
de a-l povățui să respecte poruncile Domnului. Avertismentul lui
Moșe a avut un efect mai profund decât revelarea Decalogului pe
Muntele Sinai. Căci imediat după ce pe Sinai Israel a spus „vom
face după cum am auzit”, au păcătuit prin venerarea Vițelului de
396
Aur. Cuvintele de avertisment ale lui Moșe i-au impresionat și
i-au întors către Dumnezeu și Tora. De aceea, Dumnezeu a spus:
– Drept răsplată pentru povețele tale care l-au întors pe Israel
către Mine, vom desemna aceste cuvinte ca fiind ale tale, deși
le-ai rostit la porunca Mea.
Moșe nu și-a rostit discursul de dojană decât după victoria
asupra lui Sihon și Og, pentru că se gândea: „Dacă i-aș fi tras la
răspundere înainte de aceste victorii, mi-ar fi spus: ne amintește
de păcatele noastre pentru că nu ne poate conduce spre țara
promisă și împotriva lui Sihon și Og, și ne folosește păcatele
drept motiv pentru asta.” Dar, după ce Moșe și-a dovedit puterea,
a amintit poporului de păcatele săvârșite. Așa că a adunat toate
grupurile, de la nobili la oamenii de rând, spunându-le:
– Acum vă voi dojeni pentru păcatele comise, iar de este
cineva care are vreo obiecție, să o spună acum.
Astfel le-a anulat posibilitatea de a spune mai târziu: „Dacă
am fi auzit cuvintele fiului lui Amram, i-am fi răspuns îndoit sau
înzecit la fiecare cuvânt.”
Moșe a amintit cele zece momente în care L-au mâniat teribil
pe Dumnezeu. Cum au regretat la Marea Roșie că L-au urmat și
chiar s-au întors trei staționări înspre Egipt. Cum, după miracolul
despărțirii Mării Roșii, au avut atât de puțină credință în Dumnezeu,
încât au zis: „Așa cum noi am trecut nevătămați prin Marea Roșie
în acest loc, așa probabil au făcut și egiptenii în alt loc.” La Mara
și Refidim I-au testat răbdarea lui Dumnezeu din cauza lipsei de
apă și, așa cum s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu din cauza
apei, așa au făcut și din cauza manei. Au încălcat cele două legi
pe care Dumnezeu le-a dat în legătură cu mana, păstrând-o de
pe o zi pe alta și adunând-o de Șabat, deși Dumnezeu interzisese
asta. Din dorința lor pentru carne, au păcătuit de două ori, cerând
carne când primeau mana, deși mana le satisfăcea toate poftele.
După ce Dumnezeu le-a îndeplinit dorința și le-a dat prepelițe, au
fost mulțumiți doar puțin timp și au cerut iar prepelițe, până când
Dumnezeu le-a îndeplinit dorința.
397
 – Dar cel mai grav păcat a fost venerarea Vițelului de Aur, le-a
spus Moșe. În plus, în Paran, îndemnați de iscoade, ați păcătuit
dorind să făuriți un idol sub a cărui pază să vă întoarceți în Egipt.
Apoi Moșe le-a amintit că din cauza păcatului lor au rătăcit
în deșert 40 de ani, căci altfel Dumnezeu i-ar fi dus în Palestina
în aceeași zi în care i-a scos din Egipt. Nu numai că le-a reproșat
păcatele comise împotriva lui Dumnezeu, dar le-a amintit și
de răul făcut lui, când și-au aruncat nou-născuții în brațele lui,
spunându-i: „Ce mâncare ai pentru ei?”
Cu această ocazie, fiii lui Israel au dovedit ce popor bun și pios
era cel ce stătea în fața lui Moșe, pentru că, deși toate păcatele
enumerate fuseseră ale părinților lor, morți de mult, au tăcut și nu
au zis nimic când erau dojeniți de conducătorul lor. Moșe nu i-a
sfătuit doar să umble pe calea Domnului, ci le-a spus:
– Mi se apropie sfârșitul. Oricine a învățat de la mine un
verset, un capitol sau o lege să vină la mine s-o învețe din nou.
După acestea, a repetat din nou întreaga Toră, în toate cele 70
de limbi ale lumii, pentru ca nu numai Israel, ci și toate popoarele
păgâne să audă învățăturile lui Dumnezeu.

Balak, regele Moabului

Nimic nu rămâne nerăsplătit de Dumnezeu, niciun cuvânt bun

nu rămâne nerecompensat. Fiica cea mare a lui Lot și-a numit fiul,
născut din păcat, Moab, „de la tată”, în timp ce fiica cea mică,
din decență, și-a numit fiul Ammon, „fiul poporului meu”, și a
fost răsplătită pentru modestia sa. Când Moșe a vrut să pornească
război împotriva urmașilor lui Lot, Dumnezeu i-a spus:
– Planurile Mele diferă de ale tale. Doi porumbei se vor ivi
din aceste națiuni, moabita Ruth și amonita Naomi, și din acest
motiv aceste două neamuri trebuie iertate.
Însă Dumnezeu le-a poruncit să nu trateze la fel ambele
neamuri. În privința Moabului, Dumnezeu a spus:
398
 – Nu necăjiți Moabul și nici nu vă luptați cu ei.
Asta însemna că Israel nu se putea lupta cu Moabul, dar îi
puteau jefui sau lua în sclavie. Pe de altă parte, în privința fiilor
lui Ammon, Dumnezeu i-a interzis lui Israel să fie ostili față de
urmașii mezinei lui Lot sau să-i supere în vreun fel, nici măcar
să nu se arate în ținută de luptă în fața lor.
Atitudinea ostilă, dar nu războinică a Israelului față de Moab
îi umplea pe aceștia și pe regii lor de teamă, într-atât încât păreau
străini în propria țară și se temeau că vor ajunge precum egiptenii.
Căci israeliții erau străini când au ajuns în Egipt, dar, cu timpul,
au pus stăpânire pe țară, iar egiptenii trebuiau să-și închirieze
casele de la ei. Frica le era alimentată și de credința că Israel nu
va asculta de porunca Domnului de a nu se război cu urmașii
lui Lot. Această presupunere se baza pe faptul că Israel cucerise
regatele lui Sihon și Og, deși acestea se aflaseră la început sub
stăpânirea lui Ammon și Moab. Heșbon, capitala lui Sihon, a
aparținut Moabului, dar amoriții, ca urmare a sprijinului lui
Balaam și al tatălui său, Beor, au cucerit de la aceștia capitala și
alte regiuni. Amoriții i-au angajat pe cei doi vrăjitori să blesteme
Moabul, astfel că moabiții au suferit o înfrângere cruntă de la
Sihon.
„Vai de tine, Moab! Ești ruinat, popor al lui Hemoș!” Asta
și alte declarații similare au fost cuvintele de rău augur pe care
Balaam și tatăl său le-au rostit împotriva lui Moab. Hemoș era
o piatră neagră în formă de femeie pe care moabiții o venerau.
Așa cum o parte a lui Moab trecuse în stăpânirea lui Sihon, și
o parte a lui Ammon căzuse în mâinile lui Og. Și pentru că Israel
pusese stăpânire pe aceste ținuturi, moabiții se temeau că le vor lua
toată țara. Alarmați, s-au adunat în fortăreața unde se știau apărați
de atacurile lui Israel. În realitate, frica lor era nefondată, pentru
că Israel nu intenționa să încalce porunca lui Dumnezeu, aceea de
a nu porni război împotriva lor. Puteau păstra fără regret fostele
provincii ale lui Moab și Ammon, pentru că nu le cuceriseră de la
aceștia, ci de la Sihon și Og care le aveau în stăpânire.
399
 În acea vreme, rege al Moabului era Balak, un fost vasal al
lui Sihon, cunoscut pe atunci ca Zur. După moartea lui Sihon
a fost ales rege, deși nu era vrednic de un rang atât de înalt.
Soarta fiindu-i favorabilă, a primit prestigiu regal, o poziție pe
care tatăl său nu a ocupat-o niciodată. Balak era un nume potrivit
pentru acest rege, căci a pornit să-l distrugă pe Israel, așa că
a fost numit și fiul lui Țipor, pentru că era sprinten precum o
pasăre în a-l blestema pe Israel. Balak era un mare vrăjitor ce
folosea în vrăjile sale următorul instrument: construise o pasăre
cu picioare, corp și cap de aur, gură de argint și aripi de bronz,
iar limba îi era cea a păsării Yadua43. Pasărea era așezată lângă
o fereastră unde soarele strălucea ziua și luna, noaptea. Acolo a
rămas șapte zile, timp în care i se aduceau ofrande și aveau loc
ceremonii în fața ei. La sfârșitul acestei săptămâni, limba păsării
începea să se miște și, de era înțepată cu un ac de aur, divulga
mari secrete. Pasărea îi dădea lui Balak toate cunoștințele sale
oculte. Într-o zi, o flacără s-a ivit deodată și a ars aripile păsării,
ceea ce l-a alarmat pe Balak, pentru că se gândea că apropierea
lui Israel i-a distrus instrumentul vrăjitoriei.
Moabiții credeau acum că Israel și-a învins dușmanii prin
mijloace supranaturale, spunând:
– Conducătorul lor a crescut în Midian, așa că să-i întrebăm
pe midianiți despre el.
Când învățații din Midian au fost întrebați, ei au răspuns:
– Puterea îi stă în gură.
– Atunci, au replicat moabiții, îi vom găsi un adversar pe
măsură, un om a cărui putere stă tot în gura sa.
Și au decis să ceară ajutorul lui Balaam. Alianța dintre Moab
și Midian dovedește veridicitatea proverbului: „Nevăstuica
și pisica aveau un ospăț peste trupul neînsuflețit al câinelui
năpăstuit.” Între Moab și Midian au existat mereu animozități,
dar s-au aliat ca să-l distrugă pe Israel, așa cum nevăstuica și
pisica s-au unit ca să-și distrugă dușmanul comun, câinele.
43
În ebraică, yadua înseamnă cunoscut.
400
 Balaam, profetul păgân

Omul pe care moabiții și midianiții îl credeau tovarășul lui

Moșe era nimeni altul decât Lavan, dușmanul de temut al lui
Israel, care mai demult voia să-i nimicească pe Iaakov și întreaga
lui familie și care mai apoi i-a stârnit pe Faraon și pe Amalec
împotriva poporului lui Israel. De aici numele de Balaam,
„devorator de neamuri”, pentru că era hotărât să-l devoreze
pe Israel. În acel moment Balaam se afla la apogeul puterii,
căci blestemul său le-a adus înfrângerea moabiților în fața lui
Sihon, iar profeția că Balak, compatriotul său, va urca pe tron
s-a adeverit. De aceea toți regii trimiteau soli la el ca să-i ceară
sfatul. Treptat, a urcat de la statutul de interpret de visuri la cel de
vrăjitor. Iar acum era considerat profet, depășindu-și astfel tatăl
care și el fusese profet, dar nu atât de însemnat ca fiul său.
Dumnezeu nu le-a dat ocazia păgânilor să folosească nicio
scuză ca să poată spune în viitor: „Ne-ai ținut departe de
Tine.” Atât lor, cât și Israelului le-a dat regi, învățați și profeți;
dar pe când cei din urmă s-au dovedit vrednici de încrederea
acordată, cei dintâi s-au dovedit nevrednici. Atât Solomon, cât și
Nabucodonosor al doilea au stăpânit peste întreaga lume. Primul
a construit Templul și a compus multe imnuri și rugăciuni, iar al
doilea a distrus Templul și l-a blestemat pe Dumnezeu, spunând:
– Mă voi înălța peste culmile norilor și voi fi precum Cel
Preaînalt.
Atât David, cât și Haman au primit mari daruri de la Dumnezeu.
Dar în timp ce primul le-a folosit pentru a găsi un loc pentru
sanctuarul Domnului, cel din urmă le-a folosit în încercarea de
a distruge întreaga națiune. Moșe a fost profetul lui Israel, iar
Balaam a fost profetul păgânilor. Dar ce contrast mare era între
ei! Moșe își sfătuia poporul să se țină departe de păcat, pe când
Balaam sfătuia neamurile să renunțe la cursul moral al vieții și
să se comporte imoral. Balaam era diferit de profetul israelit și
prin cruzimea sa. Profetul israelit avea atât de multă milă pentru
401
neamuri, încât necazul păgânilor îi cauza suferință și tristețe, în
timp ce Balaam era atât de crud, încât voia să distrugă o întreagă
națiune fără niciun motiv. Cursul vieții lui Balaam și faptele sale
demonstrează convingător de ce Dumnezeu le-a retras păgânilor
darul profeției. Balaam a fost ultimul dintre profeții păgâni. Șem
a fost primul pe care Dumnezeu l-a însărcinat cu transmiterea
cuvintelor Sale către păgâni. Asta s-a întâmplat după potop, când
Dumnezeu i-a spus lui Șem:
– Șem, dacă Tora ar fi existat în rândul celor zece generații
anterioare, probabil că nu aș fi distrus lumea prin potop. Du-te acum
și anunță minunile Mele neamurilor pământului și întreabă-i
dacă acceptă Tora Mea.
Timp de 400 de ani Șem a profețit, dar neamurile pământului
nu l-au ascultat. Profeții care au umblat după Șem în rândul
păgânilor au fost Iov și cei patru prieteni ai săi, Elifaz, Zofar,
Bildad și Elihu, precum și Balaam, toți fiind urmașii lui Nahor,
fratele lui Avraham, din legătura acestuia cu Milca. Pentru ca
păgânii să nu spună că „de am fi avut un profet ca Moșe, am fi
primit Tora”, Dumnezeu le-a dat pe Balaam ca profet, care nu îi
era inferior lui Moșe nici în înțelepciune, nici în darul profeției.
Moșe era, într-adevăr, cel mai mare profet din rândul israeliților,
dar Balaam îi era egal în rândul păgânilor. Dar, deși Moșe îl
depășea pe profetul cel păgân prin faptul că Dumnezeu îi vorbea
fără nicio pregătire prealabilă, iar celălalt primea revelații divine
doar prin sacrificii, totuși Balaam avea un avantaj față de profetul
israelit. Moșe trebuia să se roage lui Dumnezeu „ca să-i arate
calea Lui”, pe când Balaam se putea declara „un cunoscător al
cunoștințelor Celui Preaînalt”. Dar pentru că, în ciuda demnității
sale profetice ridicate, nu a făcut niciodată nimic bun sau
pozitiv, ci prin vorba cea rea aproape că a distrus întreaga lume,
Dumnezeu a jurat poporului Lui că nu-i va schimba niciodată
pentru un alt popor sau neam și că nu-i va lăsa să locuiască în alt
ținut decât Palestina.

402
 Balak trimite soli la Balaam

Balak a trimis soli la Balaam, cu următorul mesaj: „Să nu crezi

că îți cer ajutorul împotriva lui Israel doar în interes propriu și că
vei fi răsplătit doar de mine pentru serviciul tău. Să fii sigur că
toate neamurile te vor onora apoi, atât canaaniții, cât și egiptenii
se vor prosterna în fața ta după ce îl vei fi distrus pe Israel. Acest
popor, care a ieșit din Egipt, i-a acoperit cu pământ pe Sihon și
Og, ochii apărători ai întregului ținut, iar acum sunt gata să ne
distrugă și pe noi. Nu sunt războinici mai măreți decât noi, iar
oștile lor nu sunt mai numeroase decât ale noastre, dar cuceresc
de îndată ce își deschid gura ca să se roage. Asta noi nu putem
face. Încearcă să mă faci stăpân peste ei, ca să pot duce la pieire
măcar a douăzeci și patra parte dintre ei.”
Balak era un vrăjitor și un profet mai mare decât Balaam,
dar îi lipsea darul de a interpreta corect revelațiile profetice.
Aflase prin magie că va cauza moartea a 24.000 de israeliți, dar
nu știa cum va suferi Israel o astfel de pierdere, așa că i-a cerut
lui Balaam să blesteme poporul, sperând ca prin asta să-i poată
împiedica să intre în Țara Sfântă.
Solii lui Balak către Balaam erau înțelepții Moabului și ai
Midianului. Cei din urmă erau la rândul lor mari magicieni și, prin
tehnicile lor, au găsit adevărul: dacă Balaam va da curs cererii lui
Balak, misiunea lor împotriva lui Israel va avea succes. Însă dacă
Balaam va ezita câtuși de puțin să-i ajute, nu se pot aștepta la
nimic din partea lui. Când au ajuns la Balaam și acesta i-a rugat
să rămână peste noapte în așteptarea răspunsului său, înțelepții
Midianului s-au întors imediat, pentru că au înțeles că nu se pot
aștepta la nimic din partea lui:
– Există oare vreun tată care să-și urască fiul? Dumnezeu e
tatăl lui Israel și îi iubește. Își va schimba El acum, prin blestemul
lui Balaam, iubirea în ură?
Într-adevăr, dacă situația ar fi depins numai de dorința lui
Balaam, el ar fi ascultat imediat de cererea lui Balak, căci îi ura pe
403
israeliți mai mult decât acesta și s-a bucurat de primirea misiunii
din partea regelui moabit. Înțelepții trimiși de Balak aveau cu
ei și toate instrumentele magice necesare pentru ca Balaam să
nu aibă motive să nu-i urmeze imediat. Dar Balaam trebuia mai
întâi să aștepte și să afle dacă Dumnezeu îi va permite să meargă
la Balak. De aceea le-a cerut solilor să rămână peste noapte, căci
Dumnezeu se arată păgânilor doar noaptea. După cum se aștepta,
Dumnezeu i s-a arătat noaptea și l-a întrebat:
– Cine sunt acești oameni care te însoțesc?
Balaam a fost unul dintre cei trei oameni pe care Dumnezeu
i-a încercat și care nu au trecut testul. Când Dumnezeu i s-a arătat
lui Cain, l-a întrebat:
– Unde e fratele tău Abel?
Acesta a încercat să-L înșele. În loc să-i răspundă:
– Stăpân al lumii! Ce e ascuns și ce e revelat, ambele Îți sunt
cunoscute. Atunci de ce mă întrebi de fratele meu?
El a răspuns astfel:
– Nu știu. Sunt eu, oare, păzitorul fratelui meu?
– Ți-ai rostit sentința, i-a spus Dumnezeu. Glasul sângelui
fratelui tău strigă spre Mine din pământ, fii blestemat acum!
Regele Ezechia a procedat precum Cain, când solii regelui
Babilonului au venit la el și profetul Isaia l-a întrebat:
– Ce au spus acești oameni? Și de unde au venit?
Ezechia ar fi trebuit să răspundă:
– Ești un profet al Domnului, de ce mă întrebi pe mine?
Dar a răspuns sfidător și obraznic:
– Au venit la mine dintr-un ținut îndepărtat, tocmai din
Babilon.
Ca urmare a răspunsului trufaș, Isaia i-a transmis profeția sa:
– Iată că vor veni zilele când tot ce se află în casa ta va fi dus
în Babilon. Iar fiii care ți se vor naște vor fi eunuci în palatul
regelui Babilonului.
Nemernicul Balaam ar fi trebuit să-i răspundă lui Dumnezeu:
404
 – Stăpân al lumii! Totul Îți este cunoscut și nimic nu-Ți este
ascuns, așa că de ce mă întrebi pe mine?
Dar el a răspuns altfel și a început să se laude, spunându-I lui
Dumnezeu:
– Deși nu mă ridici în rang și nu-mi răspândești faima în
lume, totuși regii mă caută: Balak, regele Moabului, m-a chemat
să-l blestem pe Israel.
– Pentru că vorbești așa, nu vei blestema poporul. Ticălosule!
Am spus despre Israel că „acela care se atinge de ei, se atinge de
ceea ce Îmi este mai drag” și totuși vrei să te atingi de ei și să-i
blestemi! De aceea ochiul îți va fi orb.
Astfel Balaam a orbit la un ochi, fiind deja olog de un picior.
Înțelegând că Dumnezeu nu vrea ca el să-i blesteme pe israeliți,
Balaam a spus:
– Dacă așa stau lucrurile, atunci îi voi binecuvânta.
– Nu au nevoie de binecuvântarea ta, căci sunt deja
binecuvântați, i-a răspuns Dumnezeu.
Dumnezeu i-a răspuns lui Balaam precum îi spune cineva
unei albine: „Nici mierea și nici acul tău”.

Balaam acceptă oferta lui Balak

În dimineața următoare, Balaam le-a dat înțelepților Moabului

răspunsul lui, spunându-le că nu va răspunde chemării lui Balak.
Le-a ascuns însă adevărul conform căruia Dumnezeu i-a interzis
să-l blesteme pe Israel. În schimb, le-a zis:
– Dumnezeu mi-a spus: „Nu te duce cu acești oameni, căci va
fi sub demnitatea ta, ci așteaptă mesageri mai de soi.”
Planul lui Balaam era să-l insulte pe Balak, ca să nu mai
trimită mesageri la el și astfel nimeni să nu afle că nu poate face
nimic trecând peste cuvântul Domnului. Dar așteptările i-au
fost înșelate. Mesagerii, la rândul lor, nu s-au străduit să redea
tot adevărul și i-au spus regelui că Balaam considera a fi sub
405
demnitatea lui să apară în compania lor și nu au menționat nimic
de Dumnezeu, ca și cum refuzul ar fi venit strict de la Balaam.
Așa că Balak a trimis mesageri mai de vază la Balaam, până când
acesta a fost obligat să recunoască faptul că nu putea întreprinde
nimic contra poruncii lui Dumnezeu. Dar nici atunci nu a vrut să
recunoască pe deplin că acceptul sau refuzul invitației lui Balak
depinde strict de Dumnezeu, ci declara cu trufie că ar fi putut,
dacă ar fi vrut, să facă așa cum dorește, dar era alegerea lui să
nu încalce interdicția Domnului. Prin al doilea grup de mesageri,
Balak i-a promis lui Balaam mai mult decât prima oară pentru
serviciile sale. Balaam a răspuns astfel:
– Și de mi-ar da Balak vistieria lui, plină cu argint și aur, nu
pot merge dincolo de cuvântul Domnului Dumnezeului meu.
Acest răspuns caracteriza un om cu trei trăsături rele de
caracter: un ochi gelos, un spirit trufaș și un suflet lacom. Din
gelozie voia să-l blesteme pe Israel, pe care-l invidia pentru
norocul lui; în trufia sa, i-a mințit pe primii mesageri, cum că
Dumnezeu nu-l lăsa să meargă cu ei pentru că ar fi sub demnitatea
sa; iar zgârcenia i-a fost exprimată în al doilea răspuns dat
mesagerilor, în care nu numai că a menționat aurul și argintul lui
Balak, dar și-a dat arama pe față când le-a spus că stăpânul lor nu
l-ar fi putut recompensa pe măsura serviciului prestat:
– Dacă Balak ar tocmi oști împotriva lui Israel, succesul
acțiunii sale ar fi nesigur, dar dacă m-ar angaja pe mine, succesul
i-ar fi garantat!
Însă nu a dat nici celui de-al doilea grup de mesageri un
răspuns definitiv, ci le-a spus iar:
– Nu pot trece peste cuvântul Domnului Dumnezeului meu,
să fac mai puțin sau mai mult. Vă rog să rămâneți și voi peste
noapte, ca să aflu mai bine ce-mi va spune Domnul.
Aceste cuvinte ale lui conțineau profeții subconștiente. „Nu
pot trece peste cuvântul Domnului” era sinonim cu a spune că
nu putea desconsidera binecuvântările lui Dumnezeu pentru
Israel. „Rămâneți și voi peste noapte” conținea profeția conform
406
căreia și acest al doilea grup va fi la fel de dezamăgit ca primul,
deoarece, chiar dacă Balaam i-ar fi însoțit, încă nu avea nicio
putere să-l blesteme pe Israel, ci doar să-l binecuvânteze. În
cele din urmă, cuvintele „Ca să aflu mai bine ce-mi va spune
Domnul” conțineau profeția că Dumnezeu va conferi și mai
multe binecuvântări israeliților prin el.
Dumnezeu îi permite omului să meargă pe calea pe care și-o
alege. Când Dumnezeu i s-a arătat lui Balaam prima oară, i-a
spus:
– Nu te vei duce cu ei.
Dar când Balaam nu a renunțat la dorința de a merge la Balak,
Dumnezeu nu a mai intervenit. De aceea, când i s-a arătat a doua
oară, Dumnezeu i-a spus:
– Dacă oamenii te vor chema, ridică-te și mergi cu ei. Dar
numai ce îți voi spune Eu vei face.
Impertinența triumfă chiar și în fața lui Dumnezeu. Insistența
neclintită a lui Balaam în dorința lui a reușit să-i smulgă lui
Dumnezeu consimțământul pentru călătoria spre Moab. Dar El
l-a avertizat de consecințele acesteia, spunându-i:
– Nu-mi face nicio plăcere să distrug păcătoși, dar dacă insiști
să te îndrepți spre propria pieire, atunci du-te! Cine abate oamenii
cei drepți de la calea cea bună cade în groapa pe care a săpat-o!
Balaam a fost indus în eroare de comportamentul lui Dumnezeu
față de el și s-a îndreptat spre distrugere. Când Dumnezeu i s-a
arătat prima oară și l-a întrebat: „Cine sunt oamenii aceștia care
sunt cu tine?” el s-a gândit: „Dumnezeu nu-i cunoaște. E clar că
sunt momente în care nu-și dă seama de ceea ce se petrece în jur,
așa că voi putea să fac ce vreau cu copiii Lui”.
Balaam a fost indus în eroare de Dumnezeu pentru că a corupt,
prin cuvintele sale, oameni care până atunci au fost pe calea cea
dreaptă. Aparenta schimbare de decizie a lui Dumnezeu, care
mai întâi i-a interzis să meargă la Balak și apoi i-a dat voie, l-a
zăpăcit cu totul, așa că s-a gândit: „Mai întâi, Dumnezeu mi-a
zis să nu mă duc cu ei, dar a doua oară mi-a spus să mă duc cu
407
ei. La fel se va răzgândi și din „nu-i blestema” va face „poți să-i
blestemi”.
Așa cum Balaam era zăpăcit de decizia lui Dumnezeu, așa erau
și mesagerii trimiși de Balak. La prima lor vizită au stabilit prin
magia lor că Balaam va accepta oferta lui Balak, dar Dumnezeu
îi poruncise s-o refuze. A doua oară au stabilit că nu va accepta
oferta, iar Dumnezeu i-a poruncit să le accepte rugămințile.

Măgărița lui Balaam

Balaam aștepta cu nerăbdare să se facă dimineață, bucurându-se

la fel de mult ca mesagerii lui Balak de permisiunea de a merge
cu ei și sperând în continuare că va reuși să-l distrugă pe Israel.
Grăbit să pornească la drum, și-a pus singur șaua pe măgăriță,
deși nu ducea lipsă de servitori. La acestea, Dumnezeu a spus:
– O, ticălosule! Strămoșul lor Avraham ți-a luat-o înainte,
căci și el s-a trezit dimineața devreme și el și-a pus singur șaua
pe măgar ca să-l ducă pe Ițhak la sacrificiu, pentru a îndeplini
porunca primită.
Măgărița pe care Balaam a luat-o cu el fusese creată în a șasea
zi a creației. Balaam o primise cadou de la Iaakov, ca să nu-i dea
sfat rău Faraonului despre fiii lui Iaakov. Însă, din cauza sfatului
său, Faraonul i-a forțat pe israeliți să facă acele cărămizi. Balaam
i-a luat cu el pe cei doi fiii ai săi, Jannes și Jambres, căci se cade
ca un nobil să aibă mereu cel puțin doi tovarăși de călătorie. Deși
Dumnezeu i-a dat voie să pornească la drum, mânia Sa era deja
aprinsă împotriva lui când a pornit în călătorie.
– Iată-l pe acest om, a spus Dumnezeu. Știe că pot citi inima
fiecărui om și știe că se duce doar ca să-l blesteme pe Israel.
Această răutate din partea lui a făcut ca până și Îngerul
Milosteniei să-i stea împotrivă și să-i blocheze calea. La început,
măgărița a fost singura care a simțit prezența îngerului, nu și
Balaam, căci Dumnezeu a făcut astfel ca oamenii să nu poată
408
percepe îngerii care îi înconjoară, ca să nu-și piardă uzul rațiunii
din teamă. Dar măgărița a simțit imediat îngerul. La început,
acesta îi stătea în drum, în mijlocul drumului, că să-l poată ocoli
prin ambele părți. Apoi l-a simțit când drumul s-a îngustat, astfel
că îl putea ocoli doar printr-o parte. În cele din urmă a ajuns într-un
loc unde drumul nu-i permitea să-l ocolească prin nicio parte.
Asta trebuia să-l învețe pe Balaam că, dacă voia să-i blesteme
pe copiii lui Avraham, ar fi avut la dispoziție două părți, copiii
lui Ișmael și cei ai lui Keturah; dacă voia să-i blesteme pe copiii
lui Ițhak, o parte i-ar fi fost încă accesibilă prin fiii lui Esau; dar
dacă ar fi vrut să-i blesteme pe copiii lui Iaakov, n-ar fi putut
s-o facă pentru că aceștia sunt protejați de ambele părți: pe de o
parte de Avraham și Ițhak și pe de altă parte de Iaakov și Levi, în
timp ce Dumnezeu veghează deasupra lor. „Zid de această parte
și de cealaltă parte”: prin oricare parte ar fi trecut, îi arătau că nu
poate deveni stăpân peste Israel care are Tablele Legii „scrise pe
ambele părți”. Când măgărița a ajuns la zidul ridicat de Iaakov și
de Lavan ca semn că „nu-l vor trece niciodată pentru a face fapte
rele”, și-a împlântat copitele în el, ca să-l pedepsească pentru
încălcarea înțelegerii cu Iaakov.
Balaam a lovit-o pe măgăriță ca să meargă drept, dar când
aceasta s-a așezat pe jos și a refuzat să se mai miște, și-a ieșit
din fire și a lovit-o și mai tare. Apoi Domnul i-a deschis gura
măgăriței și i-a dat voie să vorbească, un dar pe care l-a primit de
la creație, dar pe care nu l-a folosit până atunci.
– Ce ți-am făcut de m-ai lovit de trei ori?
Primele cuvinte ale măgăriței au fost alese special pentru a-i
atrage atenția lui Balaam despre mârșăvia și inutilitatea planului
său împotriva lui Israel. „De trei ori” trebuia să-i aducă aminte
că vrea să blesteme un popor care anual, „de trei ori”, făcea
pelerinaje în onoarea Domnului. Vorbele măgăriței erau un
avertisment pentru Balaam ca să aibă grijă ce spune și să nu-l
blesteme pe Israel. Măgărița, cu glasul ei, trebuia să-l învețe că
gura și limba sunt în mâna lui Dumnezeu. Balaam i-a răspuns
409
măgăriței în limba în care i s-a adresat, ebraica, pe care însă nu
o vorbea fluent.
– Pentru că ți-ai bătut joc de mine. De aș fi avut acum o sabie
în mână, te-aș fi ucis pe loc.
– Dacă nu mă poți ucide decât cu o sabie în mână, atunci cum
vei nimici un neam întreg prin gura ta?!
Balaam a tăcut, neștiind ce să-i răspundă. Măgărița nu numai
că l-a făcut de râs în fața înțelepților Moabului, ci l-a și dat în
vileag ca fiind un mincinos. Pentru că atunci când mesagerii
l-au întrebat de ce nu a ales pentru călătorie un cal, în loc de un
măgar, a răspuns că are calul înșeuat la păscut. Dar măgărița l-a
întrerupt:
– Oare nu sunt eu măgărița ta pe care ai călătorit toată viața?
– Te folosesc ca animal de tracțiune, dar nu și pentru călărit.
– Nu e adevărat. Ai călărit pe mine din tinerețe și mereu m-ai
tratat cu afecțiune, precum un soț își tratează soția.
Balaam a trebuit să accepte că măgărița spunea adevărul.
Mesagerii lui Balak au fost foarte uimiți de această faptă
neobișnuită, dar măgărița a murit de îndată ce a terminat ce
avea de spus. Dumnezeu a făcut asta din două motive. Mai întâi,
pentru că se temea că păgânii vor venera măgărița dacă ar rămâne
în viață. Apoi, pentru că voia să-l scutească pe Balaam de rușinea
ca oamenii să arate către măgărița lui și să spună:
– Ea este cea care l-a învins pe Balaam.
Prin aceasta, se poate vedea cât de mult prețuiește Dumnezeu
onoarea oamenilor pioși, dacă a căutat să-i salveze onoarea
până și acestui ticălos. Și tot din grijă pentru omenire a închis
Dumnezeu gura animalelor; căci, dacă ar vorbi, omul nu le-ar
putea folosi cu succes în activitățile sale, atât timp cât măgarul,
cel mai nătâng dintre animale, când a vorbit, l-a încurcat pe
Balaam, cel mai înțelept dintre cei înțelepți.

410
 Balaam se îndreaptă spre propria pieire

În timp ce se întâmplau toate acestea, Balaam tot nu înțelegea

că în fața lui stătea îngerul lui Dumnezeu. Domnul voia să-i arate
că în mâna Lui se aflau nu numai gura omului, ci și ochii lui.
Astfel, atât timp cât El dorește, omul nu va reuși să vadă ceea ce
e chiar sub nasul lui. Deodată, Dumnezeu i-a permis lui Balaam
să vadă îngerul cu sabia scoasă: și Balaam a căzut la pământ.
Pentru că era necircumcis, Balaam nu putea să asculte cuvintele
lui Dumnezeu sau ale unui înger când stătea în picioare. De
aceea, când a văzut îngerul, care imediat i s-a adresat, Balaam
s-a aruncat la pământ. Sabia din mâna îngerului nu însemna că
voia să-l lovească pe Balaam cu ea, căci o singură răsuflare din
partea lui ar fi putut ucide miriade, ci era pentru a-i demonstra
lui Balaam următoarele: „Gura i-a fost dată lui Iaakov, iar către
Esau și celelalte neamuri a fost dată sabia. Ești gata să-ți schimbi
ocupația și să pornești împotriva lui Israel cu propria armă. De
aceea îți vei găsi sfârșitul prin sabia care îți este armă.”
Îngerul i-a spus lui Balaam:
– Dacă am sarcină să-ți cer dreptate pentru fapta săvârșită
împotriva măgăriței, care nu poate arăta vreo faptă de merit, a ei
sau a strămoșilor ei, atunci cu atât mai mult voi fi răzbunătorul
unui întreg neam care își are propriile merite și pe cele ale
strămoșilor lui. Dar să ne întoarcem la măgăriță: de ce ai lovit-o
când s-a abătut din drum pentru că m-a văzut și s-a înfricoșat?
Balaam era un păcătos viclean: el știa că pedeapsa divină
poate fi evitată prin pocăință și că îngerii nu-l pot atinge pe cel
care, după ce a păcătuit, spune „am păcătuit”. De aceea i-a spus
îngerului:
– Am păcătuit. N-am pornit la drum până ce Dumnezeu nu mi-a
spus „ridică-te și du-te cu ei”, iar acum tu îmi spui „întoarce-te”.
Aceasta e calea lui Dumnezeu. Oare nu i-a spus și lui Avraham la
început să-și sacrifice fiul și apoi a trimis un înger să-i spună „nu
pune mâna pe băiat”? E obiceiul Lui să dea o poruncă și apoi,
411
printr-un înger, să o anuleze. Într-adevăr, Domnul mi-a spus:
„du-te cu ei”, dar dacă te nemulțumește, atunci mă voi întoarce.
– Tot ce am făcut a fost în favoarea ta, a spus îngerul. Dar
dacă ești hotărât să-ți atragi distrugerea, fă-o, du-te cu oamenii
ăștia; dar pieirea vă așteaptă pe toți! Să nu crezi că vei face după
cum vrei, căci vei spune ceea ce îți poruncesc eu și te vei abține
de la a spune ceva ce vreau să rămână nerostit.
În ciuda avertismentelor lui Dumnezeu și ale îngerului, el
nu trebuia împiedicat să facă pasul fatal. În ura sa pentru Israel,
Balaam încă mai spera că Dumnezeu îi va da voie să-l blesteme
pe Israel, așa că și-a continuat călătoria cu această speranță.

Balaam și Balak

Oricând voia Dumnezeu să-l învețe pe un răufăcător ce e

modestia, mai întâi îl ridica, ca să-l umple de mândrie. Așa l-a
învățat modestia și pe Balaam: după ce l-a ridicat. Căci la început
Balak i-a trimis mesageri neimportanți, la care Dumnezeu i-a
spus: „Nu te duce cu ei.” Iar când a trimis mesageri de vază,
Dumnezeu i-a spus lui Balaam: „Du-te cu ei.” Însă această
călătorie i-a adus numai umilință și ruină, pentru că i-a mers
conform proverbului: „Mândria vine înaintea distrugerii, iar un
suflet trufaș, înaintea căderii.” Dumnezeu face asta pentru ca
oamenii să nu spună: „Pe cine a distrus Dumnezeu? Sigur nu pe
acea persoană neînsemnată.” De aceea, Dumnezeu îi ridică pe
păcătoși înaintea căderii.
Când Balaam s-a apropiat de hotarele moabite, a trimis
mesageri la Balak ca să-și anunțe sosirea, iar acesta s-a dus la
graniță ca să-l întâmpine. Arătând spre granițe, Balak i-a spus:
– Acestea au fost stabilite din vremea lui Noah, pentru ca
niciun neam să nu poată trece în țara celuilalt. Dar Israel e hotărât
să distrugă aceste granițe, după cum arată comportamentul lor
față de Sihon și Og, ale căror regate au fost invadate. Oare nu
412
te-am chemat de două ori? De ce n-ai venit la mine? Oare nu te
pot preamări cu onoare?
Inconștient, Balak a rostit o profeție, căci Balaam a plecat
de acolo plin de rușine și dezonorare, și nu acoperit de glorie,
pentru că nu a putut îndeplini dorința celuilalt de a-l blestema pe
Israel. Ar fi fost acum de datoria lui Balaam, dacă ar fi vrut să-i
fie cu adevărat de folos regelui Moabului, să-i spună:
– De ce încerci să faci ceva ce îți va aduce nenorociri și, în
final, nimicirea?
În schimb, i-a vorbit altfel, lăudându-se cu darul profeției,
subliniind că era ultimul profet din rândul păgânilor.
– Așa că eu, ultimul profet păgân, te voi sfătui. Strămoșul
acelui neam a construit un altar lui Dumnezeu, pe care, de trei ori
pe an, aducea ca ofrandă șapte tauri și șapte berbeci. Construiește,
deci, șapte altare pe care să aduci ca ofrandă, pe fiecare, câte
șapte tauri și șapte berbeci.
Dumnezeu a râs când i-a auzit sfatul, spunând:
– Fiecare animal al pădurii e al Meu, precum și vitele de pe
1.000 de coline. Cunosc toate vietățile munților, și animalele
sălbatice ale câmpului sunt tot ale Mele. Dacă Mi-ar fi foame,
nu ți-aș spune, pentru că lumea e a Mea în întregime. Oare voi
mânca carnea taurilor sau voi bea sângele caprelor?
Balak și-a condus oaspetele de la graniță în interiorul țării,
dându-și osteneala să-i arate o mare parte din popor, în piețele
amenajate în acest scop. Arătând către mulțimi, printre care se
aflau și mulți copii, Balak a spus:
– Privește! Israel vrea să distrugă mulțimea aceasta care nu
i-a făcut nimic rău.
În cinstea venirii lui Balaam, Balak a tăiat un taur și o oaie,
demonstrând proverbul: „Cei pioși promit puțin și fac mult, cei
mârșavi promit multe și fac puțin.”
Balak trimisese vorbă lui Balaam, spunând: „Îți voi acorda o
mare onoare!” Și totuși, când a venit, i-a oferit ca hrană doar un
taur și o oaie. Stăpânindu-și mânia, Balaam s-a gândit: „Asta-i tot
413
ce-mi oferă?! Dar va plăti el mâine!” Căci a decis imediat că îl va
convinge să aducă multe sacrificii a doua zi, ca să-l pedepsească
pentru că l-a tratat cu atâta zgârcenie.

Sacrificiile lui Balaam sunt respinse

În dimineața următoare, Balak l-a luat pe Balaam și l-a dus

către locurile înalte ale lui Baal. Căci Balak era un magician și
un profet mai iscusit decât Balaam care se lăsa condus precum
un orb de acesta. L-a dus acolo pentru că prin magia lui a aflat că
Israel urma să sufere o mare pierdere pe înălțimile lui Baalpeor
și credea că blestemul lui Balaam va face ca acest dezastru să se
abată asupra lor. Relația dintre cei doi era precum aceea dintre
doi oameni, unul care are un cuțit în mână, dar nu știe care parte
a animalului să o taie, iar celălalt știe care parte trebuie tăiată,
dar nu are cuțit. Balak cunoștea locul unde Israel va fi lovit de
dezastru, dar nu știa cum se va întâmpla asta, iar Balaam știa să
invoce răul, dar nu știa locurile destinate urgiei, către care Balak
trebuia să-l îndrume. Superioritatea lui Balaam asupra lui Balak
și a celorlalți magicieni consta în faptul că putea determina, cu
exactitate, momentul în care mânia Domnului era aprinsă, iar din
acest motiv blestemul lui era eficient, pentru că îl rostea exact
în momentele de mânie ale Domnului. E adevărat că Dumnezeu
este mânios timp de un infim moment în fiecare zi, în a treia oră a
zilei, când regii venerează soarele, dar acest moment are o durată
infinit de scurtă. Un total de 85.088 de astfel de momente fac o
oră, așa că niciun muritor, cu excepția lui Balaam, nu a putut
stabili vreodată exact acest moment, deși el își are manifestările
lui în natură. Cât timp durează, creasta cocoșului este complet
albă, fără nicio urmă de roșu. Totuși dragostea lui Dumnezeu
pentru Israel era atât de mare, încât în momentul în care Balaam
se pregătea să-i blesteme, nu S-a mâniat deloc, așa că Balaam a
așteptat degeaba momentul mâniei.
414
 Acum Balaam încerca să obțină permisiunea lui Dumnezeu
pentru a-l blestema pe Israel prin sacrificii, așa că i-a poruncit
lui Balak să construiască șapte altare pe locul înalt al lui Baal,
corespunzând celor șapte altare care au fost construite de șapte
oameni pioși: Adam, Abel, Noah, Avraham, Ițhak, Iaakov, și
Moșe. După ce altarele au fost înălțate, i-a spus lui Dumnezeu:
– De ce i-ai favorizat pe oamenii aceștia dacă nu pentru
sacrificiile oferite? Nu era mai bine pentru Tine să fii adorat de
70 de neamuri decât de unul singur?
Dar Sfântul Duh i-a răspuns:
– „Mai bine o îmbucătură uscată mâncată în liniște, decât o
casă plină de sacrificii și vrajbă.”44 Îmi este mai dragă o ofrandă
de făină decât toate aceste sacrificii de carne prin care încerci să
stârnești vrajbă între Mine și Israel.
Acum soarta lui Balaam era pecetluită, pentru că s-a opus
direct lui Dumnezeu, astfel că pieirea lui era iminentă, iar din
acel moment spiritul profeției l-a părăsit și nu era decât un
simplu magician. Însă, de dragul lui Israel, Dumnezeu i-a acordat
onoarea de a primi revelația Lui, dar a făcut-o silit, precum unul
care nu vrea să atingă ceva impur. Așa că nu i-a dat voie lui
Balaam să vină la El, ci i s-a arătat. Dumnezeu a tratat diferit
momentul revelației în cazul lui Balaam și în cel al lui Moșe. În
timp ce Moșe s-a dus în sanctuar ca să audă cuvintele Domnului,
Balaam a primit revelația într-un loc oarecare – ceea ce arată
atitudinea lui Dumnezeu față de ei.
Odată, doi oameni au bătut la ușa unui bogătaș, unul fiind
un prieten care avea o solicitare, iar celălalt fiind un cerșetor
lepros. „Să intre prietenul meu, a spus bogătașul. Cerșetorului
îi voi trimite pomană afară, ca să nu intre și să-mi murdărească
palatul.”
Dumnezeu l-a chemat pe Moșe la El, dar nu a vrut ca Balaam
să vină la El, ci s-a dus El către acesta. L-a găsit pe Balaam la
cele șapte altare pe care le construise și i-a spus:
44
Proverbe 17, 1.
415
 – Ce faci aici?
– Am ridicat pentru Tine atâtea altare câte au făcut cei trei
strămoși ai Israelului și am sacrificat pe ele tauri și berbeci.
– „Mai bine o mâncare cu legume, oferită din dragoste, decât
un bou îngrășat și oferit cu ură.”45 Mai dragă Îmi este porția de
pâine nedospită și ierburi pe care israeliții au luat-o din Egipt,
decât taurii pe care îi oferi din dușmănie. Ticălosule, dacă aș fi
vrut ofrande, i-aș fi pus pe Mihael și pe Gabriel să Mi le aducă.
Te înșeli crezând că ar trebui să accept ofrande de la popoarele
lumii, căci am jurat să accept doar de la Israel.
Apoi Dumnezeu l-a dat pe mâna unui înger care i s-a așezat
în gât și nu l-a lăsat să vorbească atunci când voia să-l blesteme
pe Israel.

Balaam îl preamărește pe Israel

Balaam s-a întors la Balak care îl aștepta cu prinții lui. Voia

să înceapă să-l blesteme pe Israel, însă gura sa, departe de a fi
capabilă să rostească astfel de cuvinte, era, din contră, dornică să
laude și să binecuvânteze poporul lui Israel.
– Am fost pe locurile înalte, alături de patriarhi, iar tu, Balak,
m-ai aruncat de acolo. Din cauza ta mi-am pierdut darul profeției.
Amândoi suntem oameni nerecunoscători, dacă intenționăm să-i
facem rău lui Israel. Căci dacă n-ar fi fost tatăl lor Avraham, de
dragul căruia Dumnezeu l-a salvat pe Lot din ruina orașelor, n-ar
fi niciun Balak, pentru că ești unul dintre descendenții lui Lot.
Și dacă n-ar fi fost Iaakov, eu, descendentul lui Lavan, nu aș
mai fi acum pe pământ, căci Lavan nu a avut niciun fiu până ce
Iaakov nu i-a intrat în casă. M-ai adus din Aram ca să blestem
Israelul, dar aceasta a fost țara pe care părintele lor Avraham a
părăsit-o, plin de bogății, și aceasta a fost țara în care părintele
lor Iaakov a intrat, plin de bogății. Să se abată acum un blestem
45
Proverbe 15, 17.
416
asupra lor din țara aceasta? Cum pot eu, oare, să-i blestem când
cel care îi blestemă își aduce blestemul asupra lui? Mai mult,
vrei să-l blestem pe Iaakov. Dacă mi-ai fi poruncit să blestem un
neam care e urmaș doar al lui Avraham sau Ițhak, aș fi putut s-o
fac. Dar să blestemi urmașii lui Iaakov e la fel de rău ca atunci
când un om vine la rege și îi spune: „Coroana pe care o porți
pe cap nu are nicio valoare.” I se va permite unui astfel de om
să rămână în viață? Partea Domnului este poporul Lui. Iaakov
este parte din moștenirea Sa. „În Israel, a spus Dumnezeu, voi fi
glorificat.” Atunci cum să-i blestem? Cum să-i blestem pe cei pe
care Dumnezeu nu i-a blestemat? Chiar și când meritau blesteme,
n-au fost blestemați. Când Iaakov a mers să-și primească
binecuvântările, a folosit un șiretlic și i-a spus tatălui său: „Sunt
Esau, întâiul-născut.” Oare nu merită un blestem cel din a cărui
gură a ieșit o minciună? Și totuși nu numai că nu a fost blestemat,
ci a fost binecuvântat. De obicei, o legiune care se revoltă
împotriva regelui e condamnată la moarte, dar Israel l-a respins
pe Dumnezeu, spunând: „Aceștia să-ți fie zeii, Israel!” N-ar fi
trebuit să fie distruși? Cu toate acestea, Dumnezeu nu numai că a
continuat să-i iubească, ci le-a lăsat norii gloriei, mana și fântâna,
chiar și după ce s-au închinat Vițelului. Indiferent cât de des ar fi
păcătuit și Dumnezeu i-ar fi amenințat cu blesteme, n-a spus că
acestea se vor abate asupra lor. Pe când în promisiunile Sale de
binecuvântări, le spune mereu că El Însuși le va trimite asupra
lor. Cum aș putea să blestem eu când Dumnezeu nu o face!
Și Balaam a continuat:
– Israel e un neam la care Dumnezeu s-a gândit înainte de
crearea lumii. Este piatra pe care stă lumea. Când Dumnezeu se
gândea la planul creației, Își spunea: „Cum pot crea lumea când
știu că generația idolatră a lui Enoh și generația potopului Îmi
vor aprinde mânia?” Era gata să se abțină de la crearea lumii,
când a văzut înaintea Lui imaginea lui Avraham și a spus: „Acum
am o piatră de temelie, una pe care pot construi lumea.” Cum pot
eu, oare, să blestem acest neam protejat și înconjurat de meritele
patriarhilor și de cele ale soțiilor patriarhilor, ca și cum ar fi munți
417
semeți și dealuri abrupte? Dacă Israel păcătuiește, Dumnezeu îl
iartă de îndată ce Moșe se roagă la El, amintindu-i de patriarhi!
M-am înșelat când am crezut că Israel poate fi atacat cu ușurință,
dar acum știu că au rădăcini adânci, care nu pot fi scoase.
Dumnezeu le iartă multe păcate pentru că au păstrat legământul
lui Avraham. Și, așa cum sunt neputincios să-i blestem de unul
singur, la fel de neputincios sunt să-i blestem împreună cu un alt
neam, căci „e un popor care va locui singur și nu va fi socotit
printre neamuri”46. Israel se deosebește de celelalte neamuri prin
obiceiuri, mâncare, prin semnul legământului pe care îl poartă
pe trupurile lor, prin semnul de pe stâlpii ușii lor. Dumnezeu
nu-i judecă odată cu celelalte neamuri, în întunericul nopții, ci
îi judecă în lumina zilei. Israel e un popor special, singurul care
se bucură de binecuvântările Domnului. La fel și în vremurile
mesianice, Israel va fi singurul care se va bucura de încântare
și plăcere, iar în lumea de acum poate participa la bunăstarea
universală a neamurilor. Nu pot face nimic împotriva unui neam
care împlinește cu sârg poruncile Domnului și care își datorează
existența devotamentului cu care soțiile patriarhilor au respectat
poruncile lui Dumnezeu. „Lasă-mă să mor ca drepții, iar sfârșitul
meu să fie ca al lor!”47
Prin aceste cuvinte, Balaam a rostit în mod inconștient o
profeție, și anume că i s-ar fi dat voie să aibă aceeași soartă ca
a drepților, cu partea sa în lumea ce va veni, dacă ar fi murit ca
drepții, de moarte naturală, și nu altfel. Însă el a avut o moarte
violentă și și-a pierdut partea în lumea ce va veni.

Speranțele lui Balaam sunt spulberate

Când Balak a văzut că Balaam, în loc să-i blesteme, îi lăuda

și binecuvânta pe israeliți, l-a dus pe vârful muntelui Pisga,
46
Numerii 23, 9.
47
Numerii 23, 10.
418
sperând că acolo va reuși să-i blesteme. Prin magie, Balak a
descoperit că Pisga urma să fie un loc al nenorocirii pentru Israel,
așa că a crezut că acolo Balaam îi va putea blestema. Dar s-a
înșelat. Dezastrul care îi aștepta acolo pe israeliți era moartea lui
Moșe care și-a aflat sfârșitul acolo, iar Dumnezeu nu voia să-i
îndeplinească dorința lui Balaam în același loc.
Dumnezeu i s-a arătat lui Balaam, dar ceea ce i-a spus a fost:
– Du-te din nou la Balak și binecuvântează-l pe Israel.
Balaam nu voia deloc să se întoarcă la Balak, ca să-l
dezamăgească a doua oară, dar Dumnezeu i-a poruncit să se
întoarcă și să-i spună binecuvântările pentru Israel. Astfel,
Balaam s-a întors la Balak, pe care l-a găsit lângă ofranda
sa. Dar, în timp ce prima dată regele l-a așteptat pe Balaam,
înconjurat de toți prinții săi, acum erau doar câțiva nobili în
jurul lui. Majoritatea prinților l-au părăsit pe rege fără să aștepte
întoarcerea lui Balaam, pentru că nu mai aveau nicio așteptare de
la el, după prima dezamăgire pe care le-a cauzat-o. Nici Balak nu
a mai fost la fel de primitor, spunându-i pe un ton batjocoritor:
– Ce-a spus Domnul?
Prin asta făcea aluzie la faptul că Balaam nu putea spune ce
dorea, ci doar ceea ce Dumnezeu voia.
– Ridică-te, Balak, i-a răspuns Balaam. Nu ai voie să stai
jos când sunt rostite cuvintele Domnului. Dumnezeu nu e ca un
muritor ce își face prieteni și îi reneagă de îndată ce găsește alții
mai buni. Dumnezeu nu e așa, pentru că nu anulează legământul
făcut cu patriarhii, căci le-a promis că va da urmașilor lor
ținutul Canaan și și-a îndeplinit promisiunea. Întotdeauna Își
îndeplinește promisiunile făcute lui Israel și face ca răul, cu care
îi amenință când păcătuiesc, să rămână neîndeplinit, de îndată
ce aceștia se pocăiesc. Dumnezeu nu le vede păcatele, ci faptele
bune. Tu, Balak, îmi spui: „Vino, blestemă-l pe Iaakov pentru
mine.” Un hoț poate intra într-o vie păzită numai dacă paznicul
doarme, dar „Cel care îl protejează pe Israel nici nu se odihnește
419
și nici nu doarme”48. Cum aș putea eu, deci, intra în via lor? Dacă
totuși crezi că nu le pot face rău datorită lui Moșe, păzitorul lor,
să știi că succesorul lui va fi la fel de invincibil, pentru că prin
sunetul trompetelor va dărâma zidurile Ierihonului. Mai mult,
spui că „un popor a ieșit din Egipt”. Nu numai că au ieșit, ci
„Dumnezeu i-a scos din Egipt”, Cel care deține puterile îngerilor
și ale demonilor invizibili. Rapid, precum zborul unei păsări,
se abat norocul și ghinionul asupra lui Israel. Dacă păcătuiesc,
Dumnezeu îi doboară imediat, dar dacă se poartă cuviincios în
ochii Domnului, El îi preamărește ușor precum un nor. Ai tot
încercat să găsești locul potrivit din care să-i lovești, dar nu sunt
afectați de vrăji pe care, împreună cu profețiile altor neamuri, le
zădărnicesc și le anulează prin faptele lor pioase. Când pornesc la
luptă, nu folosesc vrăji, ci marele preot, purtând Urim și Tumim,
Îl consultă pe Dumnezeu privind rezultatul bătăliei. Va veni o
vreme în care Israel va sta în fața Domnului precum un elev în
fața profesorului și va primi de la El secretele Torei, astfel că
până și îngerii îl vor consulta pe Israel despre secretele revelate.
În vremea mesianică, îngerilor nu le va fi permis să se apropie
atât de mult de Dumnezeu precum o vor face israeliții.
Și a continuat Balaam:
– Într-adevăr, nu există pe pământ un alt neam precum
Israel. Ultimul lucru pe care îl fac înainte de culcare este să
se dedice studiului Torei și respectării legilor sale, iar asta le
e prima ocupație și când se trezesc. De îndată ce se trezesc,
recită Şema și îl preamăresc pe Dumnezeu și numai după ce au
făcut asta își văd de treburile zilnice. Dacă spirite rele îi atacă
sau dacă îi amenință vreo năpastă, se roagă lui Dumnezeu. De
îndată ce rostesc cuvintele „Domnul Dumnezeul nostru este
Unul”, spiritele rele sunt neputincioase împotriva lor și șoptesc
cuvintele „Lăudat fie Numele Gloriei Împărăției Sale, pe veci”.
Noaptea, când se duc la culcare, recită din nou Şema, iar îngerii
zilei transmit sarcina protejării lor către îngerii nopții. Și când se
48
Psalmi 121, 4.
420
trezesc și îl preamăresc din nou pe Domnul, îngerii nopții îi dau
din nou în grija îngerilor zilei.
Când Balak a văzut că și a doua oară Balaam, în loc să-i
blesteme, i-a binecuvântat pe israeliți, l-a dus pe vârful Peor,
gândind că lui Dumnezeu îi va plăcea să-i blesteme de acolo.
Căci, prin magie, Balak a descoperit că o mare nenorocire se
va abate asupra lui Israel pe vârful Peor și credea că asta va fi
blestemul lui Balaam. Dar s-a înșelat, căci dezastrul din acel
loc va fi păcatul lui Israel cu fiicele Moabului și pedeapsa lui
Dumnezeu pentru asta.

Blesteme transformate în binecuvântări

Pe de altă parte, Balaam nu a mai încercat să-l convingă pe

Dumnezeu să-i dea voie să-l blesteme pe Israel, ci a crezut că poate
aduce necazul asupra lui Israel prin enumerarea păcatelor făcute
de aceștia în deșert și că astfel va stârni mânia lui Dumnezeu.
Dar deșertul a fost și locul unde Israel a acceptat Tora, așa că
menționarea deșertului a stârnit dragostea lui Dumnezeu în loc
de mânia Lui. Iar Balaam, când a privit către tabăra lui Israel și a
văzut că toate corturile erau așezate în așa fel încât nimeni să nu
vadă ce se întâmplă în casele celorlalți, a izbucnit în laude pentru
ei. Sub influența spiritului profetic, blestemele pe care intenționa
să le rostească s-au transformat, pe buzele lui, în binecuvântări,
și a prorocit despre mărimea și importanța regatului lui Israel.
Dar dacă Moșe binecuvânta poporul cu voce joasă și liniștită,
Balaam și-a rostit cuvintele de binecuvântare cu voce tare, pentru
ca toate celelalte neamuri să audă și, din invidie, să pornească la
război împotriva lui Israel. Astfel, binecuvântările lui Balaam au
fost considerate blesteme.
– I-am promis lui Avraham, a spus Dumnezeu, că „Îi voi
binecuvânta pe cei care te binecuvântează, iar pe cel care te
421
blestemă îl voi blestema”49. Așa că voi considera binecuvân-
tările lui Balaam ca fiind blesteme.
Într-adevăr, toate binecuvântările lui Balaam s-au transformat
apoi în blesteme, cu excepția binecuvântării care spune să nu
lipsească niciodată din Israel case de rugăciune și de studiu.
Cuvintele rostite de Balaam au fost auzite de toți locuitorii
pământului, atât de mare îi era puterea vocii dată de Dumnezeu,
căci El știa că în viitor se va naște un bărbat care se va da drept
zeu și va induce în eroare întreaga lume. Așa că Dumnezeu a
permis întregii lumi să audă cuvintele lui Balaam, care spunea:
– Dumnezeu nu este un om, iar omul care se dă drept Dumnezeu
minte. Dar cel care va induce lumea în eroare spunând că va
dispărea pentru un timp și apoi va apărea din nou, va promite
ceva ce nu va putea niciodată îndeplini. Vai de acel neam ce va
pleca urechea la spusele omului care se dă drept Dumnezeu.
Mai mult, Balaam a anunțat întâmplările care se vor desfășura
în timpul domniei lui David și ceea ce se va întâmpla la sfârșitul
zilelor, în timpul lui Mesia, când Roma și celelalte neamuri vor
fi distruse de Israel, cu excepția urmașilor lui Ietro, care vor
participa la bucuriile și necazurile lui Israel. Keniții vor fi cei
care îi vor anunța lui Israel sosirea lui Mesia, iar fiii kenitului
Ionadav vor fi primii care, în vremea lui Mesia, vor aduce
ofrande la Templu și vor anunța salvarea Ierusalimului. Aceasta
a fost ultima profeție a lui Balaam, după care spiritul profetic l-a
părăsit și astfel Dumnezeu a îndeplinit dorința lui Moșe ca darul
profeției să fie o distincție specială doar pentru Israel. Balaam a
fost ultimul profet al neamurilor.

Sfatul cel rău al lui Balaam

Deși Balaam nu a putut îndeplini dorința lui Balak de a-l

blestema pe Israel, nu l-a părăsit până nu l-a sfătuit cum ar putea
să-i distrugă, spunând:
49
Geneza 12, 3.
422
 – Dumnezeul acestui popor urăște imoralitatea, dar ei sunt
foarte dornici să aibă veșminte din pânză. Înalță corturi și la
intrarea lor pun bătrâne să ofere aceste lucruri de vânzare.
Atrage-i cu asta să intre în corturi unde vor fi întâmpinați de
tinere prostituate care îi vor seduce, iar Dumnezeu îi va pedepsi
pentru păcatul lor.
Aruncă bățul în aer și se va întoarce mereu de unde a plecat.
Poporul moabit, care s-a născut în urma relațiilor ilicite dintre Lot
și fiica sa, nu-și putea nega originea și a urmat sfatul lui Balaam
de a-i atrage pe israeliți către imoralitate. Au instalat corturi pe
care le-au umplut cu femei frumoase și lucruri valoroase și au pus
bătrâne la intrarea în corturi, cu sarcina de a-i ispiti pe israeliți să
intre. Dacă un israelit venea să cumpere ceva, bătrânele, aflate la
intrarea în cort, îi spuneau:
– Nu vrei să cumperi veșminte făcute la Beit Shean?
Apoi îi arătau o mostră a mărfii, îi spuneau prețul și adăugau:
– Intră și vei vedea produse și mai frumoase.
Dacă intra, era întâmpinat de o femeie tânără, parfumată și
împodobită cu podoabe prețioase, care îi dădea, la început, un
preț mult mai mic decât valoarea produselor și apoi îl invita să se
simtă în largul lui și să aleagă ceea ce îi place. În timp ce se afla
acolo, i se oferea vin și era invitat să bea, spunându-i-se:
– De ce noi vă iubim în timp ce voi ne disprețuiți? Oare nu
suntem toți urmașii unui singur om? N-a fost Terah strămoșul
nostru și al vostru? Dacă nu vrei să mănânci din sacrificiile sau
din mâncarea noastră, atunci ia viței și păsări pe care să le poți
sacrifica după legea ta.
Dar, de îndată ce se lăsa convins să bea, israelitul cădea cu
totul în mrejele femeii nerușinate. Amețit de băutură, pasiunea
pentru femeie i se aprindea, dar ea accepta să-i satisfacă
dorințele numai după ce acesta accepta să-l venereze pe Peor,
zeul moabiților. Venerarea acestui zeu nu presupunea nimic
altceva decât dezbrăcarea completă de orice haine, astfel
că israeliții, nevăzând nimic rău în asta, s-au declarat gata să
423
urmeze chemările femeilor moabite. Astfel, femeile i-au atras
atât spre imoralitate, cât și spre idolatrie. La început, bărbaților le
era rușine și făceau asta în secret, dar foarte curând și-au pierdut
rușinea și se duceau, doi câte doi, să simtă iar lascivitatea.
Decăderea morală a Israelului era explicată parțial și prin
aceea că locul în care se aflau era de natură să-i ducă spre desfrâu.
Căci se aflau acolo izvoare ale căror ape aveau diferite efecte
asupra celor care le beau. Un tip de apă întărește, altul slăbește;
unul înfrumusețează, altul urâțește; unul impune modestia, altul
susține indecența. Se afla în Shittim, unde sălășluiau atunci
israeliții, „fântâna indecenței”, de unde locuitorii Sodomei
obișnuiau să ia apă, dar din care, după distrugerea orașelor
păcătoase, nimeni nu a mai băut și de aceea, până atunci, poporul
era cinstit. Dar Israel, de îndată ce a gustat din apa aceasta, a
renunțat la viața modestă. Această fântână funestă își va pierde
puterile doar în vremurile mesianice, când Dumnezeu o va seca.

Fineas, zelos pentru Dumnezeu

Când nerușinarea poporului a devenit din ce în ce mai

răspândită, Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe să numească
judecători care să-i pedepsească pe păcătoși. Pentru că era greu de
descoperit cine erau aceștia doar prin martori oculari, Dumnezeu
i-a semnalat prin retragerea norului gloriei de deasupra lor. Cei
care nu erau acoperiți de nor erau desemnați, în mod clar, ca fiind
păcătoși. Dumnezeu i-a numit ca judecători și călăi pe cei 78.600
de funcționari publici, poruncindu-le ca fiecare să execute câte
doi păcătoși. Aceștia au urmat porunca lui Moșe și i-au lapidat
pe păcătoși, iar trupurile le-au fost apoi agățate de eșafod pentru
câteva minute. Aceasta era pedeapsa legală, căci păcătoșii nu
numai că au comis desfrâu cu femeile moabite, dar au venerat
idolul moabit Peor, iar idolatria se pedepsește cu moartea prin
lapidare.
424
 În timp ce judecătorii își pronunțau sentințele cele aspre, tribul
lui Simeon s-a apropiat de conducătorul lor, Zimri, și i-au spus:
– Oamenii sunt executați și tu stai liniștit, ca și cum nimic nu
s-ar întâmpla.
El a luat cu el 24.000 de oameni și s-a îndreptat către Cozbi,
fiica lui Balak. Fără să țină cont de Dumnezeu sau de alți oameni,
i-a cerut de față cu toți să i se dăruiască, pentru a-și satisface
dorințele. Balak însă îi ordonase fiicei sale să-și folosească
frumusețea doar ca să-l atragă pe Moșe, gândindu-se: „Orice
pedeapsă stabilită de Dumnezeu împotriva Israelului, Moșe o
va zădărnici, dar dacă fata mea va reuși să-l seducă, atunci tot
Israelul va fi în mâna mea.”
– Tatăl meu mi-a poruncit să mă supun doar dorințelor lui
Moșe, i-a spus Cozbi lui Zimri, și a niciunui altuia, pentru că el
e rege, la fel ca tatăl meu, și o fiică de rege este potrivită doar
pentru un rege.
– Sunt un om mai destoinic decât Moșe care conduce doar
al treilea trib al lui Israel, pe când eu sunt prințul tribului lui
Simeon, al doilea dintre triburile israelite. De vei vrea, îți voi
demonstra că sunt un om mai puternic decât Moșe, căci te voi
seduce în prezența lui, fără să țin cont de interdicția impusă de el.
Apoi Zimri a luat-o pe Cozbi de păr și a târât-o înaintea lui
Moșe căruia i s-a adresat astfel:
– Spune-mi, fiul lui Amram, îmi este permis sau interzis să fiu
cu această femeie?
– Îți este interzis.
– Chiar ești tu acel susținător credincios al Torei, pe care
Dumnezeu l-a lăudat prin cuvintele: „Îmi este credincios în toată
casa Mea”? Cum poți să susții atunci că îmi este interzisă, când
asta ar însemna că și soția ta îți este interzisă, fiind midianită
precum această femeie, iar ea este fiica unei familii nobile, în
timp ce soția ta e fiica unui preot idolatru?
La auzul acestora, Moșe, Eliezer și înțelepții au început să
plângă, neștiind cum să răspundă cuvintelor obraznice ale lui
425
Zimri sau cum să-l împiedice să comită păcatul. Dumnezeu i-a
spus lui Moșe:
– Unde ți-e înțelepciunea? Ai rostit un singur cuvânt și Korah,
împreună cu grupul lui, au fost înghițiți de pământ. Nu poți face
nimic mai bun acum decât să plângi?
La vederea nedumeririi și tăcerii lui Moșe, Duhul Sfânt a
exclamat:
– Cei neînfricați sunt răsfățați, și-au dormit somnul.
Dumnezeu, care este foarte strict cu cei pioși, l-a pedepsit pe
Moșe pentru indecizia sa, prin ascunderea locului său de veci
față de întreaga omenire. În timp ce Moșe și ceilalți oameni
pioși erau nehotărâți și încă deliberau dacă Zimri merita sau nu
pedeapsa cu moartea, Fineas i-a spus lui Moșe:
– O, mărite unchi, oare nu m-ai învățat, când te-ai întors de pe
Sinai, că e de datoria credinciosului zelos, de dragul respectării
legii lui Dumnezeu, să-i ucidă pe cei ce comit fapte imorale cu
neevreice?
Fineas și-a permis să-i reamintească învățătorului său, Moșe,
legea pe care o uitase, pentru că, atunci când numele Domnului
este pângărit, nimeni nu mai ia în considerare respectul datorat
profesorului său. De aceea Fineas se gândea acum doar la
respectarea legii lui Dumnezeu și, pentru asta, era necesar să i-o
reamintească lui Moșe. Iar Moșe nu s-a supărat, ci i-a spus:
– Cel care a citit scrisoarea s-o și transmită.
Prin aceste cuvinte i-a cerut lui Fineas să-i pedepsească pe
păcătoși. Un timp, Fineas s-a îndoit dacă să îndrăznească să-i
pedepsească, căci exista riscul ca astfel să-și găsească sfârșitul,
fiind unul împotriva celor doi: Zimri și Cozbi, amanta lui.
Dar când boala trimisă de Dumnezeu asupra lui Israel pentru
păcatele lui s-a răspândit, Fineas a decis să-și riște viața și să
încerce să-i ucidă pe păcătoși. Și-a spus: „E așa cum calul se
duce de bunăvoie la război și e gata să fie ucis pentru a-i fi de
folos stăpânului. Cu atât mai mult se cade să-mi risc eu viața
pentru a consfinți numele Domnului!” S-a simțit și mai obligat să
426
facă asta, fiindcă nu putea lăsa pedepsirea păcătoșilor în seama
altora. „Tribul lui Reuven nu poate face nimic în acest caz, își
spunea Fineas, pentru că strămoșul lor, Reuven, a fost și el bănuit
de fapte imorale. Nu se poate cere nimic de la tribul lui Simeon,
căci îi urmează exemplul păcătosului de Zimri. Tribul lui Iuda
nu poate fi de folos, fiindcă strămoșul lor, Iuda, a comis fapte
imorale cu nora lui, Tamar. Moșe e și el neputincios în acest caz,
pentru că soția lui, Țipora, este midianită. Deci nu rămâne decât
să intervin eu.”

12 miracole

Fineas s-a pregătit, cu riscul vieții, să-l pedepsească pe Zimri,

a părăsit casa de studiu, unde până atunci dezbătuse cazul lui
Zimri cu Moșe și cu ceilalți, și a făcut rost de o suliță. Și pentru
că în casa de studiu nu era permisă intrarea cu arme, a desprins
vârful suliței de pe băț, l-a ascuns în sân și s-a sprijinit pe băț
ca pe un toiag. Când a ajuns în locul unde Zimri și Cozbi își
exprimau public pasiunea, poporul l-a întrebat:
– Încotro și cu ce scop, Fineas?
– Oare nu știți că tribul lui Levi este mereu în preajma tribului
lui Simeon? a răspuns el.
L-au lăsat să intre, însă au adăugat:
– Se pare că până și fariseii îngăduie acum relații intime cu
femeile păgâne.
Când Fineas a intrat, și-a scos sulița și „a împlântat-o în cei
doi, israelitul și femeia care îl însoțea”50.
Teama lui Fineas că va fi atacat de cei doi nu s-a împlinit,
căci Dumnezeu a făcut nu mai puțin de 12 miracole pentru el.
Prin acestea, a fost imposibil pentru păcătoși să-l atace, dar a și
demonstrat că faptele sale erau susținute de Dumnezeu. Primul
miracol a fost acela că un înger nu a dat voie cuplului de păcătoși
50
Numerii 25, 8.
427
să se despartă, la vederea lui Fineas; al doilea miracol a fost
că un înger le-a luat vocile ca să nu poată striga după ajutor;
al treilea miracol a fost acela că sulița lui Fineas le-a străpuns
ambilor organele genitale; al patrulea miracol a fost faptul că
vârful suliței s-a lungit pentru ca Fineas să-i poată străpunge
deodată și pe bărbat și pe femeie; al cincilea miracol a fost
forța brațului lui Fineas, prin care i-a putut ridica pe amândoi la
nivelul suliței; al șaselea miracol a fost acela că partea de lemn a
suliței a susținut greutatea a două persoane; al șaptelea miracol a
fost acela că trupurile au rămas agățate de suliță, fără să alunece
de pe ea; al optulea miracol a fost că un înger a întors cuplul
cu fața spre Fineas ca să vadă că au fost surprinși în flagrant;
al nouălea miracol a fost că nu a curs niciun strop de sânge din
ei, deși au fost străpunși, pentru ca Fineas să nu fie pângărit;
al zecelea miracol a fost că nu și-au dat sufletul atât cât timp
Fineas i-a purtat pe sulița lui, pentru ca acesta să nu fie pângărit
de corpurile lor; al unsprezecelea miracol a fost că un înger a
înălțat cadrul ușii camerei pentru ca Fineas să poată trece cu
păcătoșii înfipți în sulița lui; al doisprezecelea miracol a fost că
îngerul a trimis o boală asupra tribului lui Simeon, tocmai când
se pregăteau să-l răzbune pe Zimri, astfel că au fost neputincioși
împotriva lui Fineas.
Fineas nu s-a mulțumit însă doar cu pedepsirea păcătoșilor,
ci a încercat să-l împace pe Dumnezeu cu Israel. A aruncat cele
două trupuri neînsuflețite la pământ și i-a spus lui Dumnezeu:
– De ce din cauza păcatelor celor doi ai luat viața a 24.000 de
israeliți?
Acesta era numărul celor care au murit, loviți de boala pe care
Dumnezeu a trimis-o asupra lui Israel din cauza păcatelor lor.
Îngerii voiau să-l nimicească pe Fineas pentru îndrăzneala lui,
dar Dumnezeu le-a poruncit să se oprească, spunându-le:
– Lăsați-l în pace! E un bun credincios, fiul unui bun
credincios, și un împăciuitor, fiul unui împăciuitor.

428
 Răsplata lui Fineas

În timp ce Dumnezeu era mulțumit de faptele lui Fineas,

mulți dintre fiii lui Israel îi erau potrivnici și strigau cu dispreț:
– Iată, omul ăsta, nepotul celui care îngrășa viței ca să-i ofere
unui idol, a îndrăznit să ucidă un prinț al lui Israel!
Aceste cuvinte dușmănoase se refereau la faptul că Fineas
era, din partea mamei sale, urmaș nu numai al lui Iosef, ci și
al lui Ietro care, înainte de convertirea la iudaism, era preot al
idolilor. De aceea Dumnezeu i-a spus lui Moșe:
– Fineas, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, Mi-a potolit
mânia împotriva fiilor lui Israel, astfel că îi ofer binecuvântarea
Mea de pace, căci a fost cel care, de dragul Meu, a păstrat
sămânța lui Avraham.
Motivul pentru care Dumnezeu l-a numit pe Fineas fiu al lui
Eleazar și nepot al lui Aaron era pentru a opri gurile rele ale
potrivnicilor ce pretindeau că e doar nepotul preotului păgân
Ietro și nu țineau seama că era și nepotul lui Aaron, marele
preot al lui Dumnezeu. Și Domnul nu a fost mulțumit doar cu
binecuvântarea de pace oferită, ci i-a poruncit lui Moșe să-i
transmită lui Fineas următoarele:
– Cu gura ai apărat Israelul, așa că partea ta cuvenită ca preot
va fi falca animalului. Cu sulița ai străpuns în pântece cuplul cel
nerușinat, așa că vei primi burta animalului. Cu mâna ai lucrat
întru pedepsirea păcătoșilor, așa că partea va fi spata animalului.
În plus, pentru că te-ai străduit să faci pace între oameni, vei
oferi binecuvântarea preoțească și cea de pace copiilor Mei.
Dar cea mai mare răsplată pentru Fineas era aceea că
Dumnezeu i-a dăruit preoția veșnică. Fiindcă Fineas nu e nimeni
altul decât profetul Ilie. Sarcina lui este să obțină ispășirea pentru
Israel și, fără să simtă atingerea morții, își face constant datoria
preoției sale veșnice, până la învierea morților, oferind zilnic
două sacrificii pentru Israel. Pe pieile animalelor sacrificate
înscrie evenimentele fiecărei zile.
429
 – Ai făcut pace în lumea asta între Mine și Israel, i-a spus
Dumnezeu. Și în lumea ce va veni vei face pace între Mine și ei.
Astfel a fost desemnat să fie prevestitorul lui Mesia și să facă
pace, înainte de venirea lui pe pământ.
Când Israel s-a dedat unei vieți imorale la Shittim, neamurile
lumii s-au bucurat nespus, fiindcă știau că Dumnezeu i-a deosebit
de celelalte popoare și le-a dat Tora numai pentru că au dus o
viață dreaptă.
– Acum, spuneau popoarele, coroana a fost luată de pe capul
lui Israel și mândria i-a părăsit pentru că sunt la fel ca noi.
Dar Dumnezeu l-a ridicat pe Israel din păcat trimițând o
epidemie peste păcătoșii de la Shittim, purificându-l pe Israel
de ei. Așa puteau fi din nou, ca altădată, mândri de puritatea
familială cu care au fost distinși în rândul celorlalte neamuri.
Și Dumnezeu le-a poruncit să facă un recensământ, ca să
demonstreze că Israel a rămas fidel tradițiilor strămoșului lor
Avraham și respectă puritatea vieții familiale. Acest recensământ
a arătat că unele triburi au pierdut divizii întregi în perioada
dintre intrarea în Egipt și intrarea în țara promisă. Printre triburile
care au pierit, erau cei care și-au pierdut viața în Egipt, în timpul
beznei care a cuprins țara, pentru că erau atât de păcătoși, încât
nu voiau să părăsească Egiptul. Dar cele mai multe pierderi le-au
suferit triburile lui Beniamin și Simeon, căci, după moartea lui
Aaron, în lupta dintre leviți și celelalte triburi care, temându-se
de canaaniți, voiau să se întoarcă în Egipt, tribul lui Beniamin
a pierdut nu mai puțin de șapte divizii. Dar toți cei 24.000 de
oameni care au pierit la Shittim au fost din tribul lui Simeon care,
la finalul călătoriei prin deșert, număra mai puțin de jumătate din
membrii săi. Pe de altă parte, tribul lui Dan s-a dovedit a fi foarte
fertil, căci la intrarea în Egipt avea o singură divizie, iar mai
târziu a depășit toate celelalte triburi, cu excepția lui Iuda.

430
 Fiicele lui Zelofehad

Era și un alt motiv, în afara stabilirii purității familiale, pentru

care s-a făcut recensământul la Arvot-Moab. Când Dumnezeu
i-a încredințat lui Moșe poporul Său la ieșirea din Egipt, a
făcut-o după ce i-a numărat, iar acum, când Moșe era pregătit
să părăsească această lume, voia să-I returneze lui Dumnezeu
poporul pe care I-l încredințase, gata numărat.
După ce numărul exact al poporului a fost stabilit, Dumnezeu
i-a poruncit lui Moșe să împartă țara promisă între ei, conform
numărului lor. Iaakov a repartizat, pe patul de moarte, fiecărui
trib anumite zone din ținut, dar, pentru ca triburile să nu se certe
între ele, Dumnezeu a stabilit ca repartiția să se facă prin tragere
la sorți. După cucerirea țării, Iehoșua și Eleazar s-au ocupat de
tragerea la sorți. Cu această ocazie a avut loc un miracol și, de
fiecare dată când Eleazar scotea un bilet din urnă, acesta anunța
singur: „este porțiunea lui cutare și cutare”. Astfel s-a evitat
posibilitatea de a avea nemulțumiți care să declare că Eleazar,
la tragerea la sorți, și-a favorizat prietenii și le-a desemnat
porțiunile pe care și le-au dorit.
Când fiicele lui Zelofehad, care au dus o viață modestă și
dreaptă, precum tatăl și strămoșii lor, au auzit că țara era împărțită
între membrii bărbați ai tribului, dar nu și între membrii femei,
s-au sfătuit ce să facă pentru a nu fi prejudiciate.
– Dragostea lui Dumnezeu nu este ca dragostea unui tată
muritor, au spus ele. Acesta din urmă le dă întâietate fiilor în
fața fiicelor, dar Cel care a creat lumea răspândește dragostea
Sa și către femei și către bărbați. „Milostenia Sa este în tot ce a
creat.”51
Au sperat că Dumnezeu își va face milă de ele și le va da partea
cuvenită din țara promisă pe care o iubeau la fel de mult precum
bunicul lor Iosef care, pe patul de moarte, le-a poruncit copiilor
să-i ducă trupul în Țara Sfântă. Fiind înțelepte, au așteptat un
51
Psalmi 145, 9
431
moment propice ca să-i prezinte lui Moșe cererea lor, iar acest
moment s-a ivit când Moșe, aflat în casa de studiu, a rostit legea
leviratului. Au ieșit în față si au spus:
– De suntem la fel de bune precum frații noștri, atunci ne
revendicăm drepturile asupra moștenirii tatălui nostru și asupra
porțiunii din țară care i se cuvine. Dar, dacă nu suntem considerate
egale fiilor, atunci va trebui ca mama noastră să se căsătorească
cu cumnatul ei, pentru că tatăl nostru nu a lăsat niciun testament,
iar noi nu contăm.
Mai mult, au subliniat că tatăl lor nu a făcut parte nici din
grupul iscoadelor și nici din grupul lui Korah, care, din cauza
păcatelor lor, și-au pierdut orice drept asupra părții lor de țară.
Tatăl lor și-a găsit sfârșitul când un grup de oameni, în ciuda
avertismentelor lui Moșe, a încercat să ia cu asalt muntele ocupat
de amaleciți și canaaniți.
– Dacă tatăl nostru ar fi lăsat în urma lui un fiu, au continuat
ele, și acesta ar fi fost și el mort, atunci nu am avea nicio pretenție
dacă acest fiu ar fi avut moștenitori, chiar și o fiică. Dar, din
moment ce suntem singurele moștenitoare ale tatălui nostru,
dați-ne, vă rugăm, „o moșie între frații tatălui nostru”52.
Dorința ferventă a acestor femei pentru a avea o parte din
Țara Sfântă demonstrează că femeile din această generație erau
mult mai pioase și mai vrednice decât bărbații. Aceștia din urmă
au spus:
– Să ne alegem un conducător și să ne întoarcem în Egipt.
În timp ce femeile au spus:
– Dați-ne o moșie între frații tatălui nostru.
Nu numai în timpul răzmeriței stârnite de iscoade au rămas
femeile loiale lui Moșe și Dumnezeului lor, ci și cu alte ocazii
ele au fost cele care au încercat să repare ceea ce bărbații au
stricat. Și la venerarea Vițelului de Aur, femeile au încercat să-i
împiedice pe bărbați să cadă în păcat. Bărbații au fost singurii
care au pierit în deșert pentru că au fost implicați în răscoala
52
Numerii 27, 4.
432
iscoadelor, în timp ce femeile au intrat în țara promisă. Printre
ele se afla și Iochebed, fiica lui Levi din căsătoria cu Ota, care
și-a îngropat fiii, Moșe și Aaron, și fiica, Miriam, și căreia i s-a
permis să intre în țara sfântă la vârsta de 250 de ani.
Fiicele lui Zelofehad nu și-au adresat cererea direct lui Moșe,
ci mai întâi și-au prezentat cazul în fața conducătorilor de rang
inferior, căpitanii zecilor. Dar aceștia au zis:
– Este o problemă importantă, pentru că se referă la legile
moștenirii, așa că nu se cade să decidem noi. Oameni mai
luminați decât noi trebuie să decidă.
Așa că le-au trimis la căpitanii de cincizeci. Când aceștia
au văzut că, din respect pentru judecătorii superiori, căpitanii
zecilor au decis să nu se pronunțe, le-au trimis la căpitanii sutelor,
superiorii lor. Dar și aceștia, din respect pentru judecătorii care
erau peste ei, nu s-au pronunțat, așa că fiicele lui Zelofehad au
ajuns la căpitanii miilor, care le-au trimis la prinții triburilor,
până când au ajuns la cea mai înaltă autoritate, la Moșe. Acesta
ar fi putut foarte bine să dea o sentință, însă, în modestia sa,
s-a gândit: „Există o autoritate mai mare decât a mea, cea
a lui Dumnezeu.” Așa că le-a poruncit să aștepte judecata lui
Dumnezeu. Răspunsul primit de la Dumnezeu a fost următorul:
– Fiicele lui Zelofehad au legea de partea lor, căci ceea ce își
doresc este în conformitate cu legea stabilită de Mine în ceruri.
Așa că dă-le moștenirea tatălui lor, precum și două părți din
averea bunicului lor Hefer, pentru că tatăl lor Zelofehad a fost
primul său născut și are, deci, dreptul la o parte dublă.
Fiicele lui Zelofehad, în ciuda vârstei lor (cea mai tânără avea
40 de ani) și fiind necăsătorite, și-au început viața conjugală
conform poruncii lui Dumnezeu căsătorindu-se cu fiii unchiului
lor, deși erau libere să se căsătorească cu cine ar fi vrut.
Dumnezeu răsplătește binele prin bine și răul prin rău.
Capitolul din legile lui Dumnezeu, publicat de Moșe ca urmare
a întâmplării cu fiicele lui Zelofehad, ar fi fost revelat și fără
ele, dar Dumnezeu le-a răsplătit pe aceste femei pentru modestia
433
lor și le-a făcut subiectul direct al revelării capitolului din lege.
În același timp, cazul femeilor trebuia să-l învețe câteva lucruri
pe Moșe. El care, de când îl numise Dumnezeu mesager către
popor, trăia separat de soția lui, nu trebuia să fie trufaș din
cauza sacrificiului făcut pentru chemarea cea sfântă. De aceea,
în ultimul său an de viață, s-a ivit cazul fiicelor lui Zelofehad,
care de bunăvoie nu s-au căsătorit până atunci, pentru că nu au
găsit parteneri potriviți. A doua lecție pentru Moșe era aceea că
nu a putut răspunde cererii lor. La numirea înțelepților, Moșe le
spusese cu seriozitate:
– Un caz prea dificil pentru voi mi-l puteți prezenta mie.
Ca pedeapsă pentru cuvintele sfidătoare, Dumnezeu a făcut ca
el să nu le poată da o soluție acestor femei. Și Dumnezeu i-a zis:
– Oare nu ai spus tu: „un caz prea dificil pentru voi mi-l puteți
prezenta mie”? Și acum nu poți da o soluție legală cererii acestor
femei.
O pedeapsă similară pentru un păcat asemănător i-a fost dată
lui David care, conștient fiind de erudiția sa, a spus:
– Legile Torei le înțeleg repede și ușor precum cântecele.
– Adevărat precum trăiești, i-a spus Dumnezeu, că vei uita o
lege biblică pe care o știu chiar și elevii.
Și așa s-a și întâmplat. Când a mutat Chivotul Legământului
de la Ghibea la Țion, a uitat porunca biblică conform căreia
Chivotul nu poate fi transportat decât pe umăr și l-a pus pe un
car. Apoi, ca prin miracol, Chivotul s-a ridicat în aer, în timp ce
boii care trăgeau carul au căzut pe pământ. La vederea acestora,
Uza, căruia i se încredințase transportul Chivotului, și-a întins
mâna ca să prindă Chivotul și a pierit pe loc pentru că un păcat
comis din necunoașterea legii este considerat intenționat. Uza ar
fi trebuit să țină cont de legea care interzice ridicarea Chivotului
pe un car.
– N-ai zis tu: „legile Tale mi-au fost cântece”? i-a spus
Dumnezeu lui David. Și nu ai învățat nici cuvintele Bibliei:
434
„Fiilor lui Kohat nu le-a dat nimic, pentru că sarcina lor era să
umble cu lucrurile sfinte pe care trebuia să le poarte pe umeri.”53

Numirea lui Iehoșua

Când Moșe a auzit hotărârea lui Dumnezeu pentru fiicele lui

Zelofehad, care era în favoarea lor, s-a gândit: „Acum este un
moment prielnic să-L rog ceva, căci dacă fiicele își moștenesc
tatăl, atunci fiii mei trebuie să-mi moștenească funcția.” Apoi s-a
rugat lui Dumnezeu pentru ca urmașii lui, care spera că vor fi și
moștenitorii lui, să fie conducători destoinici ai poporului.
– O, Domnul meu, în fața căruia se prezintă toate ființele
omenești. Tu cunoști sufletul fiecăruia – ce suflet e mândru și
care e smerit, ce suflet e răbdător și care e neliniștit. Fie ca acela
pe care îl vei numi să conducă poporul Tău să fie un om înzestrat
cu forță, înțelepciune, frumusețe și decență, să aibă o conduită
ce îi va aduce cinste poporului său. O, Stăpân al lumii! Cunoști
gândurile fiecărui om și știi că fiecare are o viziune proprie, așa că
acum, când sunt gata să părăsesc această lume, Te rog, numește
un nou conducător peste ei, unul care va ști să-l înțeleagă pe
fiecare conform vederilor sale.
Moșe, fiind un om cu adevărat pios, s-a gândit, când a văzut că
i se apropie sfârșitul, nu la propria soartă, ci la binele comunității
pentru care cerea un conducător bun și vrednic. Așa că i-a spus
lui Dumnezeu:
– Fie ca succesorul meu să nu aibă aceeași soartă cu a mea.
Căci, deși am acceptat să conduc poporul după o lungă ezitare și
numai datorită cererilor și îndemnurilor Tale, totuși nu-mi este
permis să-i conduc în țara promisă. Fie ca, atunci, să Te porți
diferit cu succesorul meu și să-i dai voie nu numai să conducă
poporul în deșert, ci să-i și ducă în țara promisă. Cu toate acestea,
el va fi un om „care să iasă înaintea lor”54, care, în comparație cu
53
Numerii 7, 9.
54
Numerii 27, 17.
435
regii păgâni, care își trimit trupele la război, dar ei rămân acasă,
va conduce Israelul în război. Dar va fi și un om „care să intre
înaintea lor”55. Fie ca lui să i se permită să vadă un număr egal
de oameni întorcându-se de la război cu cel al oamenilor care au
plecat la război.
Și a continuat Moșe:
– O, Stăpân al Lumii! I-ai scos pe fiii lui Israel din Egipt, nu
ca să-i pedepsești pentru păcatele lor, ci ca să-i ierți. Și nu i-ai
scos din Egipt ca să fie fără conducători, ci tocmai ca să aibă
conducători. De aceea te implor să-mi spui dacă îmi vei numi un
succesor sau nu.
Aceasta a fost una dintre cele cinci ocazii în care Moșe l-a
implorat pe Dumnezeu să-i răspundă la întrebarea pusă. Când a
văzut că, după înfățișarea lui în fața Faraonului, Israel a avut de
suferit din ce în ce mai mult din partea egiptenilor, i-a spus lui
Dumnezeu:
– Spune-mi dacă îi vei salva sau nu.
La fel, i-a cerut lui Dumnezeu să-i răspundă la întrebarea
„Oare voi pieri acum de mâna lor?” când, la Refidim, din cauza
secetei, a fost amenințat de popor. A treia ocazie a fost când s-a
rugat pentru însănătoșirea lui Miriam și a spus:
– Spune-mi, o vei vindeca sau nu?
Și ultima ocazie a fost când, după ce s-a rugat îndelung, l-a
întrebat pe Dumnezeu dacă i se va permite să intre în Țara Sfântă
și a spus:
– Spune-mi dacă îmi este permis să intru în Țara Sfântă sau
nu.
Acum, Dumnezeu i-a îndeplinit dorința și i-a spus:
– Vrei să știi cine îți va fi succesorul. Voi face mai mult de
atât. Îți voi arăta toți judecătorii și profeții care vor exista pentru
copiii Mei de acum și până la învierea morților.
Apoi i l-a arătat pe succesorul său, Iehoșua, pe succesorul
acestuia, Otniel, și toți ceilalți judecători și profeți.
55
Numerii 27, 17.
436
 – Fiecare dintre cei pe care ți i-am arătat, a adăugat
Dumnezeu, va avea propriul spirit și propria cunoaștere. Dar un
om pe care tu îl vrei acum ca succesor, al cărui spirit să cuprinde
spiritele a 60 de miriade de israeliți, care să-i poată înțelege pe
fiecare în parte, un astfel de om nu se va ivi până la sfârșitul
zilelor. Mesia va avea un spirit ce îi va permite să cuprindă
spiritele întregii omeniri. Dar acum, referitor la succesorul tău,
să știi că acela care privește smochinul îi va mânca din roade, iar
acela care își slujește stăpânul va avea parte de onoare, iar fiii tăi
nu-ți vor moșteni funcția pentru că nu sunt interesați de studiul
Torei. Iehoșua îți va fi succesorul, căci te-a slujit cu devotament
și te-a respectat profund. Dimineața și seara el așeza băncile în
casa ta de învățătură și întindea carpete peste ele. Te-a slujit cât
a putut de bine, iar acum Israel va afla că acesta își va primi
răsplata. Ia-l pe Iehoșua, un om așa cum îți dorești ca succesor,
pe care l-ai evaluat și care știe cum să se poarte cu oameni de
tot felul, și așază-ți mâna asupra lui. Dă-i ocazia, cât timp mai
ești în viață, să vorbească în public și să rostească legea, pentru
ca, după moartea ta, Israel să nu poată spune cu dispreț despre
succesorul tău că „atât timp cât învățătorul lui era în viață nu a
îndrăznit să rostească legea și acum vrea s-o facă!” Deși Iehoșua,
care nu îți este rudă, îți va fi succesor, voi avea în vedere legea
conform căreia „nicio moștenire nu va fi trecută de la un trib la
altul”56, căci onoarea acestei funcții este rezervată familiei tale.
Iehoșua va sta chiar și înaintea preotului Eleazar, fiul fratelui tău,
căruia îi va cere sfatul după judecata din Urim.
După ce Moșe l-a convins, cu blândețe, pe Iehoșua să accepte
conducerea după moartea lui, arătându-i marea răsplată care îi
așteaptă pe conducătorii lui Israel în lumea ce va veni, l-a luat pe
Iehoșua și l-a adus în fața lui Eleazar și a întregii congregații, pentru
ca toți să-l recunoască drept succesorul său. Apoi i-a poruncit lui
Iehoșua, care stătea pe jos precum restul oamenilor, să se ridice și
să se așeze pe o bancă lângă el. Iehoșua s-a așezat, spunând:
56
Numerii 36, 9.
437
 – Binecuvântat fie Domnul care, prin Moșe, i-a dăruit Tora
lui Israel.
Moșe l-a cinstit pe Iehoșua și mai mult, întrerupându-și
discursul de îndată ce acesta a intrat în casa de studiu și reluându-l
numai după ce acesta s-a așezat la locul lui. Moșe a poruncit unui
mesager să anunțe în tabără că „acest om, Iehoșua, este vrednic
de a fi numit de Dumnezeu păstorul Său”.
Moșe l-a cinstit pe Iehoșua nu pentru că Dumnezeu i-a
poruncit să facă asta, ci pentru că se bucura sincer să-i transmită
demnitatea sa, așa cum un tată e bucuros să-și lase lucrurile
moștenire fiului său. Așa și aici – Dumnezeu i-a poruncit lui
Moșe să-și așeze numai o mână pe capul lui Iehoșua și astfel
să-i dea onoarea cuvenită. Moșe a îndeplinit porunca, punându-
și ambele mâini asupra lui Iehoșua. Prin asta i-a conferit nu
numai cunoaștere și înțelegere, ci și o înfățișare strălucitoare
precum cea a lui Moșe, din a cărui față se iveau raze precum ale
soarelui. Deși i-a transmis toate aceste calități lui Iehoșua, Moșe
nu a pierdut nimic. Înțelepciunea lui Moșe era precum o torță, în
timp ce a lui Iehoșua era doar precum o candelă. Așa cum o torță
nu pierde nimic din intensitatea ei când o lumânare este aprinsă
de la ea, așa nici înțelepciunea lui Moșe nu s-a diminuat deloc
după ce i-a transmis lui Iehoșua cunoștințele sale. Și razele ce
radiau din chipul lui Iehoșua erau mai slabe decât ale lui Moșe.
De abia după trecerea Iordanului au atins intensitatea completă,
astfel că, privindu-le, poporul „s-a înspăimântat de el precum s-a
înspăimântat de Moșe”57.
Numirea lui Iehoșua ca succesor al lui Moșe era dorința cea
mai mare a lui Moșe, dar nu a îndrăznit să o rostească, neuitând
pedeapsa pe care i-a dat-o Dumnezeu când I-a spus să-l trimită
pe Aaron în locul lui să-l scoată pe Israel din Egipt. De atunci
se temea să-I facă orice fel de propuneri Domnului. Era precum
copilul ce s-a ars o dată cu un tăciune aprins și, văzând o bijuterie
sclipitoare, a crezut că e tăciune și nu a îndrăznit să o atingă.
57
Iehoșua 4, 14.
438
 Moștenirea lui Moșe pentru Iehoșua

După ce Moșe l-a desemnat pe Iehoșua succesor al său în fața

întregii congregații, i-a dezvăluit că viața lui se apropia de sfârșit
și că se va alătura strămoșilor săi. Ca moștenire a sa, i-a dat lui
Iehoșua o carte de profeții, pe care Iehoșua urma să o sfințească
cu ulei de cedru și să o așeze într-un vas de lut în locul stabilit de
Dumnezeu de la crearea lumii, pentru ca numele Lui să fie mereu
invocat acolo. Această carte conținea în linii mari istoria lui
Israel, de la intrarea în țara promisă până la constituirea regatului
lui Dumnezeu pe pământ, când, din mânie și indignare pentru
faptele copiilor Săi, Domnul se va ridica de pe Tronul puterii și
se va îndrepta către sălașul Său cel sfânt.
Când Iehoșua a auzit cuvintele lui Moșe așa cum erau scrise
în Sfintele sale Scripturi, și-a sfâșiat veșmintele și s-a prăbușit la
picioarele lui Moșe care, cu ochii în lacrimi, i-a alinat durerea.
Și Iehoșua a spus:
– Cum îmi poți oare alina durerea cuvintelor amare pe care
le-ai rostit, pline de lacrimi și suspine, conform cărora îți vei
părăsi poporul? Ce loc te va primi? Ce monument va marca locul
mormântului tău? Cine va îndrăzni să-ți miște trupul dintr-o parte
în alta, ca și cum ar fi al unui muritor de rând? Toți morții primesc
un mormânt pe pământ, după rangul lor, dar mormântul tău se
extinde de la răsărit la apus, de la sud la nord. Întreaga lume îți
este mormânt. Pleci. Cine îi va purta de grijă poporului? Cine își
va face milă de ei și îi va călăuzi? Cine se va ruga pentru ei fără
încetare ca să-i conduc în țara strămoșilor lor? Cum le voi face
rost de mâncare pe placul lor sau de băutură după dorința lor?
La început erau 60 de miriade și acum, datorită rugăciunilor tale,
s-au înmulțit. De unde voi avea înțelegerea și înțelepciunea să le
judec pricinile și să-i sfătuiesc? Chiar și regii amoriților, aflând
că vrem să-i atacăm, vor spune: „Să nu pornim împotriva lor, căci
nu se mai află în rândul lor spiritul multivalent, atotcunoscător și
sfânt, demn de Domnul, stăpânul suprem al lumii, profetul divin
439
al întregii lumi, stăpânul desăvârșit al acestei epoci. Acum, dacă
dușmanii noștri mai păcătuiesc încă o dată în fața Domnului,
nu vor avea niciun alt protector care să se roage pentru ei lui
Dumnezeu, cum a făcut Moșe, marele mesager, care toată ziua
se ruga, ridicându-și ochii către Cel ce conduce lumea întreagă,
și Îi amintea mereu de legământul făcut cu patriarhii și îl calma
prin invocarea lor.” Astfel vor spune amoriții: „El nu mai este
printre ei, așa că ridicați-vă și să pornim să-i nimicim de pe fața
pământului.” Ce se va alege atunci de acest popor, învățătorule
Moșe?
Când Iehoșua a rostit aceste cuvinte, s-a aruncat din nou la
picioarele lui Moșe care l-a prins de mână, l-a ridicat pe un scaun
lângă el și i-a răspuns:
– Nu te subestima, Iehoșua, ci fii cu inima ușoară și ascultă-mi
cuvintele. Dumnezeu a creat toate neamurile ce trăiesc în
univers, inclusiv pe noi. Pe ele și pe noi ne-a prevăzut de la
începutul creației universului și până la sfârșitul lumii. El n-a
omis nimic, până în cel mai mic detaliu, dar, în același timp, a
prevăzut și a condamnat de dinainte totul. Tot ceea ce urma să se
întâmple în acest univers Dumnezeu a prevăzut și a condamnat
și iată că s-a întâmplat. M-a numit pentru ei și păcatele lor, ca
să mă rog pentru ei. Nu am fost ales pentru forța mea fizică, ci
numai din mila Sa. Te asigur, Iehoșua, că nu datorită excelenței
poporului îi vei distruge pe păgâni. Eternitatea cerurilor și bazele
universului au fost create de Dumnezeu și se află sub inelul
mâinii Sale drepte. De aceea cei care respectă și susțin poruncile
lui Dumnezeu se dezvoltă și prosperă, iar cei care păcătuiesc și
nu respectă poruncile vor primi acum tărâmurile promise, dar vor
fi pedepsiți de păgâni cu multe necazuri. Însă nu vor fi niciodată
complet părăsiți sau abandonați, căci Dumnezeu, Cel care a
prevăzut totul până la eternitate, va interveni. El este Cel al cărui
legământ e ferm, conform promisiunii făcute patriarhilor. Apoi
mâinile îngerului vor fi pline și el va fi numit căpetenie ca să-i
răzbune în fața dușmanilor.
440
 Ultima campanie a lui Moșe

Profeția lui Balaam – „Nu se va odihni până ce nu va mânca

din pradă și va bea sângele celor uciși”58 – s-a îndeplinit rapid.
Cu puțin timp înainte de moartea lui, înainte să-l cuprindă
somnul veșnic, i-a fost permis lui Moșe să se bucure de moartea
lui Balaam și a celor cinci regi midianiți aliați cu el. Profanarea
rușinoasă a lui Israel la Shittim, cauzată de sfatul mârșav al lui
Balaam, i-a îndurerat profund inima lui Moșe. Dumnezeu îl
numise pe Moșe conducător peste îngeri care, prin foc și nori,
trebuiau să se dea deoparte și să-i facă loc. Într-adevăr, la vederea
lui se ridicau în semn de cinstire. Așa cum avea putere peste
îngeri, așa stăpânea și marea pe care o despărțea la comandă și
apoi îi poruncea să revină la loc; și grindina pe care a trimis-o
peste egipteni. Acum, acest om, care avea putere peste îngeri și
peste forțele naturii, nu putea decât să plângă atunci când Israel
a păcătuit cu femeile din Moab și Midian. Ca să-i aline durerea,
Dumnezeu i-a spus:
– Adevărat precum trăiești, că nu vei părăsi această lume până
ce nu te vei răzbuna pe cei care i-au ademenit pe israeliți în păcat.
Răzbună-l pe Israel față de Midian. Apoi te vei putea odihni în
rândul poporului tău.
În același timp, Dumnezeu i-a reproșat lui Moșe disperarea și
lipsa de energie de la Shittim, spunându-i:
– Când toate triburile lui Israel, cu excepția lui Levi, au fost
împotriva ta, nu ți-a lipsit curajul să înfrunți întregul popor pentru
păcatul venerării Vițelului de Aur. Cu atât mai mult ar fi trebuit
să ai puterea ca la Shittim – când întregul Israel cu excepția unui
singur trib, al lui Simeon, te susținea – să îi poți împiedica pe
păcătoși să cadă în păcat!
Când i s-a poruncit să pornească la război împotriva celor
care i-au ispitit pe israeliți, Moșe i-a spus lui Dumnezeu:
58
Numerii 23, 24.
441
 – Ieri mi-ai spus „Nu necăji Moabul”; și acum îmi spui
„Răzbună-i pe copiii lui Israel”.
– Când am spus „Nu necăji Moabul”, M-am gândit la
strămoșul lor, fiul lui Lot. Dar acum, pentru că prin faptele lor
și-au pierdut orice protecție în fața fiilor lui Israel, nu Mă voi mai
gândi la strămoșul lor, ruda lui Avraham, ci îi voi numi midianiți,
„cei care și-au pierdut orice drept”.
Urmașii lui Lot au pierdut acum orice drept la tratament
preferențial, iar lui Moșe i s-a poruncit să se poarte cu ei cu și
mai multă vitregie decât cu celelalte neamuri vrăjmașe. Până
atunci, datoria lui Israel era să nu se lupte cu un oraș păgân
decât după ce îi făcea o ofertă de pace, iar orașul o refuza, dar
acum putea porni direct la luptă. Dacă înainte le era interzis să
distrugă copacii ce înconjurau orașul, acum trebuia să distrugă
fără milă tot ce le ieșea în cale. Mânia Domnului împotriva celor
care i-au ispitit pe israeliți era justificată, pentru că tentația de a
păcătui este din lumea aceasta, dar cel ce îl ispitește pe celălalt îl
privează de beneficiile lumii acesteia și de ale celei care va veni.
Două neamuri, egiptenii și edomiții, au atacat Israelul în luptă și
totuși Dumnezeu a spus:
– Nu vei urî un edomit; nu vei urî un egiptean.
Pe de altă parte, moabiții și amoniții au ispitit Israelul, așa că
Dumnezeu a decretat împotriva lor astfel:
– Niciun amonit sau moabit nu va intra în adunarea Domnului,
până la a zecea generație.
Israel a primit porunca de a porni la război împotriva
midianiților în același timp cu aceea de a lupta împotriva
moabiților. Dar în vreme ce Moșe a pornit imediat la război
împotriva Midianului, de abia în vremea lui David s-a purtat un
război crunt împotriva Moabului. Midianiții au fost pedepsiți
înaintea moabiților din mai multe motive. Mai întâi, ura Moabului
față de Israel nu era în totalitate nefondată. Deși israeliții nu au
luptat împotriva lor, i-au îngrozit când au jefuit zona Moabului,
așa că moabiții au încercat prin orice mijloace să scape de Israel.
442
Pe de altă parte, cei din Midian nu aveau niciun motiv să se lupte
cu Israel; cu toate acestea, nu numai că li s-au alăturat moabiților,
ci i-au și depășit în ura lor pentru Israel. Mai mult, Moabul voia
să-l omoare pe Israel, dar Midian voia să-l ispitească, ceea ce era
mai grav decât moartea. Întârzierea pedepsei pentru Moab era în
planul lui Dumnezeu, căci moabita Ruth era menită să fie mama
dinastiei lui David, așa că Dumnezeu i-a spus lui Israel:
– Așteaptă încă puțin pentru războiului împotriva moabiților.
Am pierdut ceva de preț în rândul lor. De îndată ce voi găsi ceea
ce am pierdut, vă puteți răzbuna pe ei.
Dumnezeu a decretat războiul împotriva Midianului ca fiind
ultimul pentru Moșe, spunând:
– Răzbună-l pe Israel față de Midian. Apoi te vei putea odihni
în rândul poporului tău.
Legătura dintre război și sfârșitul lui Moșe este următoarea.
Când Dumnezeu l-a anunțat pe Moșe că va muri de această parte
a Iordanului, Moșe l-a implorat, spunându-i:
– O, Stăpân al lumii! E drept ca moartea să mă ia atât de
repede pe mine, cel care Ți-am cunoscut obiceiurile, faptele și
calea?
– Moșe, dacă o viață lungă ar fi bună pentru oameni, nu le-aș
fi permis strămoșilor tăi să se întâlnească cu moartea. Dar e mai
bine pentru tine să părăsești această lume, decât să rămâi în ea.
Dar Moșe nu era mulțumit de răspuns, așa că Dumnezeu i-a
zis:
– Bine, atunci vei trăi mulți ani, chiar și până la 1000 de ani,
dar să știi că atunci Israel nu-și va învinge dușmanii și Midianul
nu va fi al lor.
În acest fel Moșe a fost convins, gândindu-se: „Dacă mor azi
sau mâine, contează mai puțin, căci moartea mă va găsi în cele
din urmă. Prefer să-l văd pe Israel că își învinge dușmanii și
cucerește Midianul, decât să trăiesc mai mult.”
Atunci Dumnezeu i-a poruncit să-l răzbune pe Israel, dacă e
pregătit să moară. Moșe s-a gândit: „Știu că, dacă pornesc acum
443
la război împotriva midianiților, poporul va spune că îmi doresc
moartea, din moment ce Dumnezeu a condiționat-o de pedepsirea
midianiților, iar viața îmi e garantată doar atât timp cât vreau
să amân războiul.” Acest gând nu l-a împiedicat să pornească
la luptă de îndată ce Dumnezeu i-a poruncit, chiar dacă știa că
așa i se va grăbi sfârșitul. Când era vorba de îndeplinirea unei
porunci divine sau de susținerea cauzei lui Israel, Moșe nu se
gândea deloc la sine, chiar dacă era viața sa în joc. Nu la fel a
făcut Iehoșua. Când a ajuns în Canaan, s-a gândit: „Dacă pornesc
un război lung împotriva canaaniților, voi muri cu siguranță
de îndată ce îi voi cuceri, căci Moșe a murit imediat după ce
a cucerit Midianul.” De aceea a cucerit lent Țara Sfântă, ca să
fie sigur că are o viață lungă. Dar „oricâte gânduri ar fi în inima
omului, cuvântul Domnului învinge”59, iar Iehoșua, deși spera
să ajungă la vârstă înaintată, a murit cu 10 ani înaintea vremii
hotărâte inițial de Dumnezeu, adică la vârsta de 110 ani, altfel ar
fi ajuns la vârsta maestrului său.

Nimicirea Midianului

În timp ce Moșe, nesocotind consecințele războiului pentru

viața lui, s-a dus bucuros la luptă, Israel nu a vrut să asculte de
chemările sale la război. Oamenii despre care Moșe spunea odată
că „sunt gata să mă lapideze” încercau să evite războiul, când au
aflat că Moșe își va pierde viața la sfârșitul luptelor. Spuneau că
preferă să amâne o victorie sigură, decât să-și piardă conducătorul
și se ascundeau ca să nu fie chemați la război. Așa că Dumnezeu
i-a poruncit lui Moșe să tragă la sorți persoanele care vor merge
la luptă, iar cei aleși trebuiau să se supună deciziei. Chemarea la
luptă a lui Moșe a fost următoarea:
– Înarmați-vă, bărbați din rândul poporului, ca să fiți
răzbunarea Domnului asupra Midianului.
59
Proverbe 19, 21.
444
 Moșe a vorbit de răzbunarea Domnului, în timp ce Dumnezeu
a desemnat acest război ca fiind răzbunarea Israelului.
– Stăpân al lumii, a spus Moșe, dacă am fi venerat stelele și
planetele, midianiții nu ne-ar fi disprețuit, dar ne urăsc pentru
Tora și poruncile primite de la Tine, așa că trebuie să Te răzbuni
și Tu pe ei.
Moșe nu a condus chiar el războiul, pentru că știa proverbul
„nu arunca pietre în fântâna de unde ai luat apă”: el, fugar
din Egipt, s-a refugiat în Midian și nu voia să plece la război
împotriva acelui ținut. Așa că i-a dat conducerea armatei lui
Fineas, căci „acela care începe o faptă bună trebuie s-o ducă la
bun sfârșit”, iar Fineas a fost cel care a început războiul Domnului
împotriva lor prin uciderea prințesei Cozbi, amanta lui Zimri,
așa că sarcina finalizării războiului era în seama lui. Mai mult,
Fineas, ca descendent al lui Iosef, avea un motiv special pentru
care dorea să se răzbune pe midianiți, pentru că ei ai erau cei care
l-au vândut pe Iosef ca sclav în Egipt.
Armatele conduse de Fineas erau de 36.000 de oameni. O
treime urma să ia parte la luptă, o treime păzea bagajele și o
treime se ruga, având sarcina ca în timpul luptei să-l implore
pe Dumnezeu pentru victoria Israelului. Moșe i-a transmis lui
Fineas nu numai Chivotul Legământului, pe care Israel îl ia
mereu cu el la luptă, dar și Urim și Tumim, ca să poată, la nevoie,
să ceară sfatul Domnului. Fineas a primit și placa de aur a mitrei
așezate pe fruntea marelui preot, pentru că Moșe i-a spus:
– Ticălosul de Balaam va reuși, prin vrăji, să se înalțe în
văzduh și va permite și celor cinci regi midianiți zborul alături
de el, așa că să îndrepți spre ei plăcuța de aur pe care este gravat
numele Domnului și vor fi doborâți la pământ.
A făcut după cum i-a spus Moșe, iar Balaam împreună cu regii
s-au prăbușit pe pământ. Apoi l-au executat pe Balaam conform
celor patru feluri prescrise de legea iudaică. L-au spânzurat,
au aprins un foc sub eșafod, l-au decapitat cu sabia și apoi l-au
aruncat de pe spânzurătoare în focul de dedesubt. Deși Israel a
445
mers la război împotriva Midianului la porunca lui Dumnezeu,
ca să se răzbune pentru răul făcut de aceștia, strategia de luptă a
fost una blândă. Atacau orașele din trei părți, ca să le lase o cale
de scăpare. Victoria era de partea lui Israel care a cucerit orașele
cu toate templele, idolii și palatele lor. Aceeași soartă au avut-o
și cei cinci regi ai Midianului. Toți au fost uciși împreună, pentru
că s-au aliat ca să distrugă Israelul. Balaam – venit în Midian de
la casa lui din Mesopotamia ca să-și primească răsplata pentru
sfatul de a nu se lupta cu israeliții, ci de a-i ispiti – în loc de
răsplată a primit moartea de mâna evreilor.

Sfârșitul cel groaznic al lui Balaam

Acest mare magician a încercat să scape de puterea Israelului

mai întâi prin vrăji. Când i-a văzut pe Fineas și pe conducătorii
oștilor lui Israel, s-a ridicat în aer prin vrăji și cu ajutorul fiilor
lui, vrăjitorii Jannes și Jambres. La vederea lui Balaam plutind în
aer, Fineas a strigat armatei lui:
– E cineva printre noi care poate să zboare după acest ticălos?
Danitul Zaliah, fiind în trecut iscusit în arta magiei, i-a ascultat
chemarea și s-a înălțat în aer. Dar Balaam l-a întrecut și a luat-o
în zbor pe o cale pe care Zaliah nu-l putea urma. După ce a trecut
de cinci straturi ale aerului, Balaam s-a făcut nevăzut din fața lui
Zaliah care nu știa ce să mai facă. Însă Fineas i-a venit în ajutor.
Rostind o incantație, a risipit norii care îl ascundeau pe Balaam și
apoi Zeliah l-a forțat pe Balaam să coboare pe pământ și să apară
în fața lui Fineas. Balaam a început să-l implore pe Fineas să-i
cruțe viața, promițând că nu va mai blestema niciodată Israelul.
Dar Fineas i-a răspuns:
– Oare nu ești tu arameul Lavan, care a încercat să-l distrugă pe
tatăl nostru Iaakov? Apoi ai ajuns în Egipt ca să distrugi sămânța
lui Iaakov, iar când aceștia au ieșit din Egipt, l-ai instigat pe
Amalec să ne hăituiască și acum ai încercat să blestemi Israelul.
446
Când ai văzut că planul tău de a-i blestema nu a reușit, pentru
că Dumnezeu nu te-a ascultat, l-ai sfătuit pe Balak să-și trimită
femeile țării ca să-i ispitească pe fiii lui Israel. Și ai reușit în
parte, căci 24.000 de israeliți au pierit după ce au păcătuit cu
fiicele Moabului. Degeaba ceri acum îndurare.
Apoi Fineas i-a ordonat lui Zaliah să-l ucidă pe Balaam,
avertizându-l să nu-l omoare în numele cel sfânt al lui Dumnezeu,
căci un păcătos atât de mare ca el nu merită să-și găsească
sfârșitul astfel. Zaliah nu reușea să-l ucidă pe Balaam, pentru că
acesta, prin vrăji, rezista în fața oricărei arme. În cele din urmă,
Fineas i-a dat lui Zaliah o sabie pe ale cărei fețe era gravat un
șarpe și cuvintele „Omoară-l cu ceea ce îi aparține – prin asta va
muri”. Și cu această sabie Balaam a fost ucis.
Trupul nu i-a fost îngropat, dar oasele i-au putrezit și din ele
s-au ivit câteva specii periculoase de șerpi ce aduc necaz omului.
Chiar și viermii care i-au invadat carnea s-au transformat în șerpi.
Magicienii se foloseau de aceste specii de șerpi în trei tipuri de
vrăji, capetele, trupurile și cozile având fiecare un alt efect. Una
dintre întrebările pe care regina din Sheba i-a pus-o lui Solomon
a fost cum să reziste acestor trei tipuri de vrăji, iar înțeleptul rege
cunoștea și acest secret, pe care i l-a împărtășit.

Întoarcerea victorioasă de la război

După încheierea campaniei împotriva Midianului, războinicii

s-au întors cu o bogată pradă de război în tabăra lui Israel, dar
erau atât de modești și pioși, încât n-au avut nicio pretenție la
comori, ci le-au predat pentru a putea fi împărțite în mod egal
între ei. Așa cum erau cinstiți în relațiile cu semenii lor, la fel
de conștiincioși erau în respectarea preceptelor religioase. În
vreme de război, niciunul dintre ei nu a neglijat nici cea mai
mică îndatorire religioasă, chiar și de-ar fi fost obiceiul purtării
filacterelor de pe frunte înaintea celei de pe braț. Dar erau mai
447
ales atenți să nu se mai lase ispitiți de femeile midianite. Dacă
intrau într-o casă ca să ia bogățiile din ea, o făceau în perechi,
unul le lega la ochi pe femei, iar celălalt le lua bijuteriile. Degeaba
strigau femeile midianite:
– Oare nu suntem creaturi ale Domnului, de ne tratați așa?
Și israeliții le răspundeau:
– Oare nu din cauza voastră au pierit mulți dintre noi?
Pe drept îi puteau spune acești oameni pioși lui Moșe:
– Slujitorii tăi i-au verificat pe războinicii din subordine
și niciunul dintre noi nu a comis vreun păcat sau vreo faptă
necinstită. De aceea am adus o ofrandă Domnului ca să fie
ispășite sufletele.
– Vă contraziceți, a răspuns Moșe. Ce nevoie aveți de ispășire
dacă niciunul dintre voi nu a păcătuit?
– E adevărat, învățătorule Moșe, în perechi ne-am apropiat de
femei: unul le lega la ochi, iar celălalt le lua bijuteriile. Dar, deși
nu am păcătuit cu ele, dorința s-a aprins în noi când le-am văzut
și de aceea căutăm ispășirea prin ofranda oferită.
– Chiar și oamenii simpli din rândul vostru sunt plini de fapte
bune și pioase, i-a lăudat Moșe. Căci un om care e într-o situație
în care i se oferă ocazia să păcătuiască, dar se controlează, a făcut
o faptă pioasă, să nu mai vorbim de oamenii pioși din rândul
vostru ale căror fapte bune sunt o mulțime.
Pentru că în rândul celor uciși în Midian se afla și un eretic
evreu, luptătorii au fost pângăriți și de aceea nu puteau intra în
tabără, ci trebuiau să rămână în afara ei. În modestia sa, Moșe
nu a așteptat ca ei să vină la el, ci s-a dus la ei. Dar când a auzit
că au omorât numai bărbații, nu și femeile, mânia lui s-a aprins
împotriva conducătorilor armatei, căci „pe conducători cade vina
pentru greșelile poporului”. Moșe i-a certat și le-a reamintit că
femeile au fost cele care le-au adus pieirea la Shittim. Dar Fineas
i-a răspuns:
– Învățătorule Moșe, am făcut după cum ne-ai spus, căci ne-ai
spus să ne răzbunăm pe midianiți, dar n-ai spus nimic de femeile
midianite.
448
 Apoi Moșe le-a poruncit să ucidă toate femeile midianite de
vârsta măritișului, dar să le cruțe pe fete. Ca să le afle vârsta, le-au
trecut prin dreptul plăcuței de aur de pe mitra de pe fruntea
marelui preot, iar cele sortite pieirii s-au albit la față.
Drept pedeapsă pentru accesul de furie al lui Moșe, Dumnezeu
l-a făcut să uite să le comunice soldaților din afara taberei legile
purificării. Acestea le-au fost făcute cunoscute de Eleazar, fiul
lui Aaron. Dar pentru că nu se cădea ca el să anunțe o lege în
prezența învățătorului său Moșe, a fost pedepsit pentru lipsa de
respect pe care i-a arătat-o. Dumnezeu spusese înainte că ori de
câte ori Iehoșua voia să-L întrebe ceva pe Dumnezeu, trebuia „să
stea în fața preotului Eleazar și să-i ceară să-i întrebe pe Urim și
Tumim”. Dar asta nu s-a întâmplat. În lunga lui carieră, Iehoșua
nu a avut nevoie de sfatul lui Eleazar, astfel că acesta din urmă a
pierdut onorarea conferită.
Cauza războiului cu Midian a fost seducerea israeliților de
către femeile midianite, dar acestea au reușit doar după ce i-au
îmbătat pe păcătoși cu vin. Fineas, ca să se asigure că asta nu se
va repeta, a stabilit o interdicție terestră și cerească împotriva
celor care vor bea din vinul păgânilor, vin folosit în libațiile către
idolii lor și în scopuri imorale. Când a enunțat această interdicție,
a invocat Numele Inefabil și scrisul cel sfânt de pe cele două
Table ale Legii împotriva păcătoșilor.

Bogăție aducătoare de pieire

Dumnezeu a dat lumii trei daruri: înțelepciunea, puterea și

bogăția. Dacă vin de la Dumnezeu, sunt o binecuvântare; altfel,
sunt aducătoare de pieire. Lumea a avut doi mari înțelepți,
Balaam în rândul neevreilor și Ahitofel în rândul evreilor, dar
ambii au pierdut această lume și lumea ce va veni, din cauza
înțelepciunii lor. Au fost doi mari eroi în lume, Samson în Israel
și Goliat în rândul neevreilor, dar ambii și-au aflat sfârșitul din
449
cauza puterii lor. Au fost doi oameni bogați în lume, Korah
printre evrei și Haman în rândul neevreilor, iar ambii au pierit din
cauza bogăției lor. Aceeași soartă au avut-o și cele două triburi
și jumătate care au rămas de cealaltă parte a Iordanului. Acestea
s-au îmbogățit cu vite din prada de război de la midianiți, astfel
că au preferat pășunile de cealaltă parte a Iordanului ca parte
a lor din moștenire. Dar mai târziu bogăția le-a adus pieirea,
pentru că au fost primii care au fost duși în exil din locul în care
sălășluiau. Cât de importante erau pentru ei avuturile reiese din
cuvintele cu care i-au prezentat lui Moșe dorința lor:
– Vom construi aici stâne pentru oile noastre și orașe pentru
copiii noștri.
Prin asta au demonstrat că oile valorează mai mult pentru ei
decât copiii, căci s-au gândit mai întâi la animalele lor și apoi la
copiii lor. Moșe nu i-a mustrat, dar le-a arătat prin cuvinte clare
că aveau datoria să se gândească mai întâi la oameni și apoi la
animale, spunându-le:
– Construiți-vă orașele pentru copiii voștri și stânele pentru
oile voastre.
Pământul ales de aceste triburi era într-adevăr foarte bun, așa
cum arătau și numele orașelor. Primul era Atarot, „împodobit
cu fructe”; al doilea, Divon, „unde curge miere”; al treilea,
Iazer, „ajutor”, căci a-l avea era un mare ajutor pentru cei ce
îl stăpâneau. Alte orașe din zonă, numite după calitatea solului,
erau: Nimra, „viu colorat”, căci pământul lui era viu colorat
cu fructe; Sebam, „parfum”, ale cărui fructe emanau un miros
parfumat; și Nevo, „produs”, pentru că se distingea prin calitatea
produselor sale. Acest ultim oraș, precum Baalmeon, nu și-a
păstrat numele după ce a trecut în stăpânirea fiilor lui Israel, căci
nu voiau să aibă în stăpânire orașe cu nume de idoli, așa că le-au
dat nume noi. Multe alte orașe au primit nume noi de la israeliți,
așa cum a făcut Novah care și-a dat numele orașului Kenat pe
care l-a cucerit, sperând ca astfel să-i fie imortalizat numele,
450
neavând copii. Dar numele nu i-a fost păstrat, căci, după moartea
cuceritorului, numele cel vechi, Kenat, a revenit.
Printre proprietățile acestor două triburi și jumătate a înființat
Moșe, cu puțin timp înaintea morții sale, orașele de refugiu. Așa
a ilustrat Moșe proverbul „Cel care iubește faptele pioase nu se
satură niciodată de ele”. Deși Dumnezeu i-a spus lui Moșe că
nu va trece niciodată de partea cealaltă a Iordanului, el a insistat
să stabilească locul de refugiu în zona de est a Iordanului.
Dumnezeu i-a dat lui Moșe legea privind orașele de refugiu
conform dorinței lui Israel. Poporul i-a spus Domnului:
– Stăpân al lumii! Ne-ai promis o viață lungă drept răsplată
pentru respectarea poruncilor, dar să zicem că un om îl ucide
nepremeditat pe altul, iar cel care răzbună victima îl omoară pe
criminal, care va muri astfel înainte de vreme.
– Adevărat precum trăiești, i-a spus Dumnezeu lui Moșe, că
poporul vorbește adevărat. Stabilește câteva orașe de refugiu
„unde criminalul care și-a ucis neintenționat semenul se poate
refugia”.
Moșe s-a bucurat de această sarcină și imediat a început să o
îndeplinească, fiindcă „cel ce a gustat dintr-o mâncare înainte, îi
cunoaște gustul”, iar Moșe, care odinioară fusese obligat să fugă
după uciderea egipteanului, cunoștea sentimentele celui urmărit
pentru omor prin imprudență.

Moartea lui Moșe este irevocabilă

Când Dumnezeu, mânios împotriva lui Moșe și Aaron, a jurat

că „nu veți conduce acest grup către țara pe care le-am dat-o”,
Moșe s-a abținut să-L implore pe Dumnezeu să anuleze sentința,
conform preceptului „nu încerca să anulezi jurământul semenului
tău în momentul în care l-a făcut”. Moșe a așteptat 40 de ani
înainte de a-I adresa lui Dumnezeu rugămintea de a-i permite să
intre în țara promisă împreună cu Israel. Asta s-a întâmplat când
451
a primit poruncă de la Dumnezeu să-l numească pe Iehoșua ca
succesor, căci atunci a înțeles că Dumnezeu chiar voia să aplice
sentința dată. Deși Dumnezeu decretase de zece ori că Moșe
urma să moară în deșert, el nu s-a îngrijorat din cauza asta nici
când sentința a fost fixată în curtea de judecată din ceruri. Se
gândea Moșe: „De câte ori n-au păcătuit fiii lui Israel și totuși,
când m-am rugat pentru ei, El a anulat pedeapsa stabilită. Cu
siguranță Domnul îmi va accepta rugăciunea dacă eu, care nu am
păcătuit niciodată, mă voi ruga Lui.” Moșe avea un motiv special
pentru care credea că Dumnezeu și-a schimbat decizia de a nu-i
permite să intre în țara promisă. Deoarece i se permisese să intre
în partea din Palestina aflată de această parte a Iordanului, ținutul
lui Sihon și Og, credea că pedeapsă lui Dumnezeu pentru el nu
era irevocabilă. Ceea ce i-a întărit și mai mult această părere era
faptul că, după cucerirea regiunii la est de Iordan, Dumnezeu i-a
dat instrucțiuni privind împărțirea țării și a crezut că le va pune
personal în practică. Dar s-a înșelat, căci imediat după ce au fost
transmise aceste legi, Dumnezeu i-a spus că va privi țara promisă
de pe Muntele Abarin, pentru că nu va intra niciodată în ea.
Atunci când Dumnezeu a văzut că Moșe nu era îngrijorat de
pedeapsa iminentă, a pecetluit porunca emisă împotriva lui și
a jurat pe Numele Său Inefabil că Moșe nu va intra în țară. De
aceea, Moșe s-a îmbrăcat în pânză de sac, s-a aruncat în cenușă
și s-a rugat nu mai puțin de 15.000 de rugăciuni pentru anularea
sentinței divine pronunțate împotriva lui. A desenat un cerc în
jurul său, s-a așezat în mijloc și a spus:
– Nu mă voi mișca din acest loc până ce sentința nu va fi
anulată.
Cerul și pământul, împreună cu celelalte creații, s-au cutre-
murat spunând:
– Poate că e dorința Domnului să distrugă această lume, ca să
creeze un nou univers.
Dar o voce a răsunat din cer, spunând:
452
 – Dorința Domnului de a distruge lumea nu s-a înfiripat
încă, neliniștea din natură se datorează faptului că „în mâna
lui Dumnezeu sunt sufletele tuturor ființelor și spiritul tuturor
trupurilor”, chiar și spiritul omului Moșe al cărui sfârșit e acum
aproape.
Apoi Dumnezeu le-a poruncit să proclame în ceruri și în
toate curțile cerești de judecată că rugăciunile lui Moșe nu vor
fi acceptate și niciun înger nu trebuie să aducă rugăciunea lui
Moșe înaintea Lui, pentru că sfârșitul acestuia a fost pecetluit de
El. Dumnezeu l-a chemat imediat pe îngerul Akraziel, vestitorul
ceresc, și i-a poruncit să anunțe următoarele în cer:
– Coborâți de îndată și ferecați fiecare poartă a cerului, pentru
ca rugăciunea lui Moșe să nu se înalțe aici.
Când Moșe s-a rugat, rugăciunea lui a cutremurat cerul
și pământul, toate fundamentele lor și creaturile din ele, căci
rugăciunea lui era ca o sabie ce taie și sfâșie și nu poate fi parată,
căci în ea se afla puterea Numelui Inefabil pe care Moșe o
deprinsese de la învățătorul său Zagzaghel, învățătorul și scribul
ființelor cerești. Însă când Galgalimii și Serafimii au văzut că
Dumnezeu nu a primit rugăciunea lui Moșe și, neluându-l în
seamă, nu i-a îndeplinit dorința pentru o viață mai lungă, au
rostit cu toții:
– Binecuvântată fie gloria Domnului din locul ei, căci nu
există nicio nedreptate înaintea Lui, nici uitare, și nici lipsă de
respect din partea persoanelor pentru cei mici și cei mari.

Rugăciunea lui Moșe pentru anularea sentinței

Moșe și-a început lunga și inutila rugăciune astfel:

– Stăpân al lumii! Ia în considerare tot ce am îndurat de
dragul lui Israel, până când au devenit poporul Tău. Am suferit
alături de ei, iar acum să nu împărtășesc cu ei bucuria? Uite,
prin interzicerea intrării mele în țară, încalci preceptele Torei
453
care spune că „în ziua lui, îi vei da lucrătorului plata lui”. Atunci
unde mi-e plata pentru cei 40 de ani în care am trudit de dragul
copiilor Tăi și pentru ei am îndurat multă amărăciune în Egipt, în
deșert și la transmiterea Torei și a poruncilor? Le-am fost alături
la necaz, așa că să nu le pot vedea și bucuria? Dar îmi spui că
nu pot trece Iordanul! Tot timpul cât am fost în deșert, nu am
putut sta în liniște în casa de studiu, învățându-i pe oameni și
pronunțând sentințe, iar acum, când pot face asta, îmi spui că nu
este posibil.
Și Moșe a continuat:
– Fie ca milostenia Ta să-Ți întreacă dreptatea, pentru ca
rugăciunea să-mi fie ascultată. Știu foarte bine că „nu este milă
în dreptate”. Tu Însuți mi-ai spus când Te-am întrebat cum
conduci lumea, „Nu datorez nimic niciunei creaturi, iar ceea
ce fac pentru ele este un dar de la Mine”, astfel că Îți cer să-mi
dai în dar îndeplinirea rugăciunii mele. Tu Însuți mi-ai spus
că vrei ca oamenii să se roage la Tine pentru a anula pedeapsa
trimisă asupra lor. Când Israel a comis păcatul cel teribil,
venerarea Vițelului de Aur, mi-ai spus: „Lasă-Mă singur ca să-i
distrug și să le șterg numele din ceruri.” Atunci m-am gândit:
„Cine îl poate opri pe Dumnezeu? E clar că dorește să mă rog
pentru copiii Săi.” Așa că m-am rugat pentru ei și m-ai ascultat.
Rugăciunea individului pentru comunitate a fost ascultată, dar
nu și rugăciunea comunității pentru un singur individ! E din
cauză că i-am numit pe israeliți rebeli? Dar aici doar Ți-am urmat
exemplul, căci și Tu i-ai numit „fii ai rebeliunii”. M-ai chemat
alături de Leviatan, servitorul tău. Amândoi am înălțat rugi către
Tine, iar ale lui au fost ascultate, căci ai făcut un legământ cu
el pe care îl respecți, în timp ce legământul cu mine îl încalci,
pentru că ai spus „Mori pe muntele unde te vei urca”. În Tora
cuvintele Tale sunt: „Dacă servitorul va spune direct – îmi iubesc
stăpânul, soția și copiii; nu voi merge în libertate, atunci stăpânul
îl va aduce în fața judecătorilor și va rămâne în slujba lui pe
veci.” Nu ești precum un judecător în carne și oase care, când
454
dă ascultare unei rugi, trebuie să se gândească că va fi forțat de
superiorul său să-și revoce sentința. Poți să faci ce vrei, căci unde
se mai află în cer sau pe pământ altul care să poată face ceea ce ai
făcut Tu în Egipt sau care să facă fapte de vitejie la fel de mărețe
precum ale Tale la Marea Roșie? Te rog, lasă-mă să văd țara pe
care, în ciuda rapoartelor mincinoase ale iscoadelor, am lăudat-o,
și Ierusalimul și Templul. Când Ți-am răspuns propunerii de a
merge în Egipt și de a-l scoate pe Israel de acolo, că „Nu pot
pentru că i-am jurat lui Ietro că nu-l voi părăsi”, m-ai eliberat de
acest jurământ. O, Stăpân al lumii! Așa cum m-ai eliberat atunci
de jurământ, spunând „Du-te și întoarce-te în Egipt”, așa și acum
eliberează-Te de jurământul făcut, și lasă-mă să intru în țara lui
Israel.
Dumnezeu i-a răspuns:
– Tu ai un stăpân care să te elibereze de jurământ, pe când Eu
nu am niciunul.
– Sentința Ta împotriva mea, a zis Moșe, spune că nu voi intra
ca rege în țara promisă, căci mie și lui Aaron ne-ai spus: „Nu
veți aduce această adunare în țara pe care le-am dat-o.” Lasă-mă
atunci să intru măcar ca un simplu cetățean.
– Asta e imposibil, i-a spus Dumnezeu. Regele nu va intra în
țară degradat la rangul de simplu cetățean.
– Atunci, a spus Moșe, dacă nu pot intra în țară ca simplu
cetățean, dă-mi voie măcar să intru prin peștera Banias care se
întinde de la malul de est la cel de vest al Iordanului. Dacă și asta
îmi va fi refuzat, dă-mi voie ca măcar după moartea mea oasele
să-mi fie duse de cealaltă parte a Iordanului.
– Nu, i-a spus Domnul, nici măcar oasele nu-ți vor trece
Iordanul.
– O, Stăpân al lumii! Dacă oaselor lui Iosef li s-a permis să
ajungă în țara promisă, ale mele de ce nu?
– Oricine își recunoaște patria va fi îngropat în ea, dar cine
nu și-o recunoaște nu va fi îngropat în ea. Iosef a depus un
jurământ de loialitate pentru țara lui când a spus „Într-adevăr am
455
fost răpit din țara evreilor”, așa că merită să-și aibă oasele aduse
în Israel. Dar tu ai tăcut când fiicele lui Ietro i-au spus tatălui
lor „Un egiptean ne-a salvat din mâinile păstorilor”, în loc să le
corectezi, spunând „Sunt evreu”. Așa că nici măcar oasele nu-ți
vor intra în țara lui Israel.
Moșe a continuat:
– O, Stăpân al lumii! Am început să te preamăresc prin
cuvântul „iată”, spunând „Iată, cerul și cerul cerurilor sunt ale
Domnului”, iar acum, prin același cuvânt, „iată”, îmi stabilești
moartea, spunând, „Iată, ți se apropie sfârșitul”.
– Un om mârșav, orbit de invidie, nu vede decât profitul, și
nu și cheltuielile aproapelui. Nu-ți amintești că și atunci când
am vrut să te trimit în Egipt, Mi-ai refuzat propunerea folosind
cuvântul „iată”, spunând „Iată că nu mă vor crede”. De aceea am
spus „Iată, ți se apropie sfârșitul”. Mai mult, așa cum le-ai zis
fiilor lui Levi când și-au cerut iertare de la tine, „Destul, vă luați
răspunderea pentru prea multe, fii ai lui Levi”, așa răspund și Eu
acum rugăciunii tale: „Destul, nu-Mi mai spune nimic despre
asta!”
– O, Stăpân al lumii, s-a rugat din nou Moșe. Nu-Ți amintești
când mi-ai spus „Vino și te voi trimite la Faraon, ca să-Mi scoți
poporul, copiii lui Israel, din Egipt”? Lasă-mă să-i conduc către
țara lor, așa cum i-am scos din tărâmul sclaviei.
La acestea, Dumnezeu i-a răspuns:
– Moșe, nu-ți amintești când Mi-ai spus: „O Doamne, trimite,
Te rog, pe acela pe care îl vei trimite”? Folosind măsura folosită
de om, îi va fi dat după măsură. Te înștiințez de sfârșitul vieții tale
prin cuvântul „iată”, spunându-ți „Iată, ți se apropie sfârșitul”,
pentru că am vrut să-ți atrag atenția asupra faptului că ești
muritor doar pentru că ești un descendent al lui Adam, iar asupra
fiilor lui am pronunțat moartea prin cuvântul „iată”, spunându-le
îngerilor „Iată, omul a devenit ca noi, cunoscând binele și răul;
să acționăm repede până nu întinde mâna și mănâncă din pomul
vieții și devine nemuritor”.
456
 – O, Stăpân al lumii! Primului om i-ai dat o poruncă ușor de
respectat și totuși a încălcat-o și astfel și-a atras moartea. Dar eu
n-am încălcat niciuna dintre poruncile Tale.
– Iată că și Avraham, care Mi-a sfințit numele în lume, a murit.
– Da, dar din Avraham se trage Ișmael ai cărui urmași Îți
aprind mânia, a replicat Moșe.
– Și Ițhak, care s-a așezat pe altar și s-a oferit ca ofrandă
pentru Mine, a murit, a continuat Dumnezeu.
– Da, dar din Ițhak se trage Esau care va distruge Templul și
Îți va arde casa.
– Din Iaakov se trag 12 triburi care nu M-au mâniat și totuși
el a murit.
– Dar el nu s-a înălțat la cer, picioarele nu i-au atins norii, n-ai
vorbit cu el față în față și n-a primit Tora din mâna Ta.
– „Destul, nu-Mi mai spune nimic despre asta”. Nu vorbi cu
multe cuvinte, căci numai „un nătâng înmulțește cuvintele”.
– O, Stăpân al lumii! Viitoarele generații vor spune: „Dacă
Dumnezeu n-ar fi găsit nimic greșit la Moșe, nu l-ar fi luat din
această lume.”
– Am scris deja în Tora Mea: „Și nu a fost până atunci niciun
alt profet precum Moșe din rândul lui Israel”.
– Viitoarele generații vor spune că am acționat după voința
Ta în tinerețe, cât timp am fost profet, dar că la bătrânețe, când
lucrul meu profetic a încetat, nu Ți-am mai respectat voința.
Stăpân al lumii! Te rog, lasă-mă să intru în Țara Sfântă, să trăiesc
acolo doi-trei ani și apoi să mor.
– Am decis că nu poți intra.
– Dacă nu pot intra în timpul vieții, atunci măcar după moarte.
– Nu, nici viu și nici mort nu vei intra în țară.
– Ce-i cu mânia asta împotriva mea? a întrebat Moșe.
– Pentru că nu M-ai onorat printre copiii lui Israel.
– Cu toate creaturile Tale te porți cu milostenie, iertându-le
păcatele, o dată, de două ori, de trei ori, dar mie nu-mi ierți nici
măcar un singur păcat!
457
 – În afara acestui păcat pe care îl știi, ai mai comis încă șase
păcate pe care nu ți le-am reproșat până acum. La început, când
am apărut în fața ta, Mi-ai spus: „O, Doamne, trimite, Te rog, pe
acela pe care îl vei trimite.” Și ai refuzat să-mi execuți porunca
de a merge în Egipt. A doua oară ai spus: „Din cauză că am venit
la Faraon să vorbesc în numele Tău, și-a asuprit poporul; nu Ți-
ai salvat deloc poporul.” M-ai acuzat că am făcut rău Israelului,
în loc să-i ajut. A treia oară ai spus: „Dacă acești oameni mor
de moartea tuturor oamenilor, atunci Domnul nu m-a trimis.”
Astfel ai creat îndoieli în rândul poporului privind calitatea ta
de trimis al Meu. A patra oară ai spus: „Dar dacă Domnul va
crea un lucru nou”, îndoindu-te dacă Dumnezeu poate face asta.
A cincea oară i-ai spus lui Israel: „Ascultați, rebelilor” și astfel
i-ai insultat pe copiii Mei. A șasea oară ai spus: „Iată că ați înviat
în locul părinților voștri și s-au înmulțit păcătoșii.” Oare au fost
părinții lui Avraham, Ițhak, Iaakov păcătoși, de te-ai adresat așa
copiilor lor?
– Ți-am urmat doar exemplul, căci și Tu ai spus: „Cădelnițele
acestor păcătoși”.
– Dar nu i-am caracterizat pe părinții lor ca fiind păcătoși, a
spus Dumnezeu.
– O, Stăpân al lumii! De câte ori nu a păcătuit Israel înaintea
Ta și când m-am rugat pentru iertarea lor, i-ai iertat, dar pe mine
nu mă ierți! De dragul meu ai iertat păcatele a 60 de miriade, iar
acum nu-mi ierți păcatul?
– Pedeapsa comunității este diferită de pedeapsa individului,
căci nu sunt atât de sever cu comunitatea precum sunt cu
individul. Să știi că până acum soarta a fost în mâinile tale, dar
acum nu mai este.
– O, Stăpân al lumii! Ridică-Te de pe tronul dreptății și
așază-Te pe tronul milosteniei, pentru ca în milostenia Ta să-mi
dai viață în timpul căreia să-mi pot ispăși păcatele prin suferința
pe care o vei trimite asupra mea. Nu lăsa ca sabia Îngerului
Morții să mă doboare. De îmi vei asculta rugăciunea, atunci Te
458
voi preaslăvi către toți locuitorii pământului. Nu vreau să mor, ci
„să trăiesc și să preamăresc creațiile Domnului”.
Dumnezeu i-a răspuns:
– Aceasta e poarta Domnului, cei drepți vor trece prin ea.
Aceasta e poarta prin care atât cei drepți, cât și celelalte creaturi
vor trece, pentru că moartea a fost hotărâtă pentru om de la
începutul lumii.
Moșe a continuat să insiste:
– Prin dreptate și milă ai creat lumea și omenirea, fie ca acum
mila să învingă dreptatea. În tinerețea mea ai început prin a-mi
arăta puterea Ta în tufișul cu spini, iar acum, la bătrânețe, Te
implor, nu mă trata cum își tratează un rege muritor servitorul.
Când un rege muritor are un servitor, îl apreciază și îl iubește
cât e tânăr și puternic, dar îl alungă când a îmbătrânit. Dar Tu
nu mă alunga la bătrânețe. Ți-ai arătat forța la revelarea Celor
Zece Porunci și mâna cea puternică prin cele zece plăgi pe care
le-ai trimis asupra Egiptului. Ai creat totul, iar în mâna Ta se
află moartea și viața, nimeni altcineva nu poate face asta și nici
nu e altă putere precum a Ta în lumea ce va veni. Lasă-mă să
proclam măreția Ta generațiilor viitoare și să le spun că prin
mine ai despărțit Marea Roșie și ai dat Tora lui Israel, că timp de
40 de ani ai făcut ca mana să cadă din cer pentru Israel și apa să
se ridice din fântână.
Moșe credea că, dacă viața îi va fi cruțată, va putea pe veci
să-i împiedice pe fiii lui Israel să cadă în păcat și să-i mențină pe
calea credinței într-un singur Dumnezeu.
– Destul! Dacă viața ți-ar fi cruțată, atunci oamenii te-ar putea
lua drept zeu și ți s-ar închina.
– Stăpân al lumii, a răspuns Moșe. M-ai încercat deja când
au făcut Vițelul de Aur, iar eu l-am distrus. Atunci de ce să mor?
– Al cui fiu ești tu?
– Fiul lui Amram.
– Și Amram a fost fiul cui?
– Fiul lui Izhar.
459
 – Iar el al cui fiu a fost?
– Fiul lui Kohat.
– Și el fiul cui a fost?
– Fiul lui Levi.
– Și cine este strămoșul tuturor acestora?
– Adam.
– A fost cruțată viața vreunuia dintre ei?
– Toți au murit.
– Și tu vrei să mai trăiești?
– Stăpân al lumii! Adam a furat fructul interzis și l-a mâncat,
și de aceea l-ai pedepsit cu moartea, dar am furat eu vreodată
ceva de la Tine? Chiar Tu mi-ai scris: „Servitorul Meu, Moșe,
care Îmi este credincios în toate.”
– Ești tu mai vrednic decât Noah?
– Da. Când ai trimis potopul peste generația lui, nu s-a rugat
pentru îndurarea Ta față de ei. Însă eu Ți-am spus: „Totuși
iartă-le păcatul; și dacă nu, atunci șterge-mă, Te rog, din cartea
pe care ai scris-o.”
– Oare Eu te-am sfătuit să-l ucizi pe egiptean? a zis Domnul.
– Ai ucis toți întâii-născuți din Egipt, iar eu trebuie să mor din
cauza unui egiptean pe care l-am ucis? a întrebat Moșe.
– Oare Îmi ești egal? Eu iau viața și o dau înapoi, dar poți tu
oare să învii morții?

Dumnezeu îl consolează pe Moșe

pentru moartea sa iminentă

Pentru ca Moșe să nu se necăjească din cauza morții iminente,

Dumnezeu a încercat să-l consoleze, accentuând onorurile unice
primite doar de el din partea Creatorului în timpul vieții, precum
și onorurile mult mai mărețe care îl așteaptă în viața viitoare.
– Nu-ți amintești onoarea deosebită pe care ți-am dat-o?
Mi-ai spus „Ridică-Te” și M-am ridicat; Mi-ai spus „Întoarce-Te”
460
și M-am întors. De dragul tău am schimbat funcțiile cerului și
pământului, căci funcția cerului este de a trimite rouă și ploaie,
iar funcția pământului este de a produce pâine. Dar Mi-ai spus:
„Nu vreau să fie așa, ci poruncește cerului să producă pâine, iar
pământului să producă apă.” Și așa am făcut; am făcut să plouă
cu pâine și să țâșnească fântâna. Ai spus: „Dacă Domnul va crea
ceva nou și pământul își va deschide gura și îi va înghiți, atunci
veți înțelege că Domnul m-a trimis”. Și ți-am îndeplinit dorința și
i-a înghițit. Am spus: „Cel ce va aduce sacrificii oricărui alt zeu,
în afara lui Dumnezeu, va fi nimicit.” Dar când Israel a păcătuit
cu Vițelul de Aur și am vrut să-i pedepsesc după cum am stabilit,
nu M-ai lăsat. Mi-ai spus „Te rog, iartă-le fărădelegea” și i-am
iertat după cum M-ai rugat. Mai mult, Tora îmi poartă numele,
fiind Tora Domnului, dar i-am dat numele tău, spunând: „E Tora
slujitorului Meu, Moșe.” Și fiii lui Israel Îmi poartă numele,
„căci pentru Mine fiii lui Israel sunt slujitori, slujitorii Mei”, dar
i-am numit după tine. Te-am onorat și mai mult, căci, așa cum Eu
n-am nevoie de mâncare sau băutură, așa ai stat și tu în cer 40 de
zile și 40 de nopți și în tot acest timp „nici n-ai mâncat pâine și
nici n-ai băut apă”. Eu sunt Dumnezeu și iată că „te-am făcut un
zeu în fața Faraonului”. Eu am profeți și tu ai un profet, căci ți-am
spus: „Și Aaron, fratele tău, îți va fi profet.” Mai mult, nicio ființă
nu Mă poate vedea. Și pe tine te-am făcut astfel încât „poporul
se temea să se apropie de tine.” După cum ți-am spus, că „Îmi
vei vedea spatele, dar fața nu-Mi va fi văzută”, așa și poporul
a văzut spatele tău. Am cinstit Tora cu 22 de litere și cu toate
aceste litere te-am cinstit. Te-am trimis la Faraon și l-ai scos pe
Israel din Egipt. Prin tine am dăruit Șabatul și legea circumciziei
către Israel. Ți-am dat Cele Zece Porunci, te-am acoperit cu
norul gloriei, ți-am dat cele două table de piatră, pe care le-ai
spart. Te-am făcut unic în lume. Ți-am dat Tora ca moștenire și
te-am onorat mai mult decât pe toți cei 70 de înțelepți.
Moșe a trebuit să recunoască faptul că acele onoruri au fost
ale lui și a spus:
461
 – Stăpân al lumii! Într-adevăr, m-ai înălțat și mi-ai oferit atât
de multe binefaceri, încât nu le pot număra și întreaga lume știe
cum m-ai onorat și cinstit. Întreaga lume știe și că Tu ești Unul
Dumnezeu, singurul din lumea Ta, și că nu există altul în afara
Ta și că nu este nimic altceva precum ești Tu. I-ai creat pe cei de
deasupra și pe cei de dedesubt, Tu ești începutul și sfârșitul. Cine
Îți poate număra faptele de glorie? Fă acum una dintre aceste
fapte, Te rog, ca să pot trece Iordanul.
– „Destul, nu-Mi mai spune nimic despre asta.”60 E mai
bine să mori aici decât să treci Iordanul și să mori în țara lui
Israel. Acolo ai fi pus într-un mormânt făcut de oameni, pe un
catafalc făcut de oameni și de mâinile oamenilor vei fi îngropat.
Dar acum vei dormi somnul de veci într-un mormânt făcut de
Dumnezeu, pe un catafalc făcut de Dumnezeu și vei fi îngropat
de mâinile lui Dumnezeu. O, fiul Meu, Moșe, te așteaptă o mare
onoare în lumea ce va veni, căci vei lua parte la toate plăcerile
Raiului, unde sunt pregătite 310 lumi pe care le-am creat pentru
fiecare om pios care din dragoste pentru Mine s-a dedicat Torei.
Și așa cum în lumea asta te-am numit conducător peste cele 60
de miriade ale lui Israel, așa în lumea ce va veni te voi numi
peste 55 de miriade de oameni drepți. O, Moșe, zilele tale se
vor termina după ce vei muri, dar lumina ta nu se va stinge, căci
nu vei avea nevoie niciodată de lumina soarelui sau a lunii ori a
stelelor, și nici nu vei avea nevoie de adăpost, de mir pe frunte sau
de încălțări în picioare, pentru că gloria Mea va străluci înaintea
ta. Strălucirea Mea îți va face fața să lucească, dulceața Mea îți
va încânta simțurile, carele Mele îți vor fi mijloc de transport
și îți voi da unul dintre numeroasele Mele sceptre pe care este
inscripționat Numele Inefabil folosit la crearea lumii, o copie a
celui pe care ți l-am dat deja în această lume.

60
Deuteronomul 3, 26.
462
 Intervențiile în favoarea lui Moșe

Când Moșe a văzut că Dumnezeu nu-i ascultă rugăciunile, a

căutat să invoce mila Domnului prin intervențiile altora. „Totul
are un anotimp și orice îndeletnicire își are momentul său sub
soare.”61 Atât timp cât cursul zilelor lui Moșe nu se sfârșise încă,
totul era în puterea sa. Dar când i-a sunat ceasul, a căutat pe
cineva care putea interveni în favoarea lui în fața Domnului. Așa
că s-a adresat Pământului, spunându-i:
– O, Pământule, te rog, imploră-L pe Dumnezeu să aibă milă
de mine. Poate de dragul tău se va îndura și mă va lăsa să intru
în țara lui Israel.
– Eu sunt „pustiu și fără formă”62, i-a răspuns Pământul. Și
eu în curând „voi deveni bătrân precum un veșmânt”63. Cum să
îndrăznesc să apar în fața Regelui regilor? Nu, soarta ta e precum
a mea, căci „pământ ești și în pământ te vei întoarce”64.
Atunci Moșe s-a adresat grăbit Soarelui și Lunii și i-a implorat
să intervină pentru el, dar i-au răspuns:
– Înainte să ne rugăm Domnului pentru tine, trebuie să ne
rugăm pentru noi, căci „luna va fi confuză și soarele va fi jenat”65.
Apoi Moșe s-a adresat Stelelor și Planetelor, dar și acestea
i-au spus:
– Înainte să îndrăznim să ne rugăm pentru tine, trebuie să ne
rugăm pentru noi, căci „toate astrele cerești se vor topi”66.
Și Moșe s-a îndreptat spre Dealuri și Munți, implorându-le:
– Vă rog, chemați mila Domnului pentru mine.
– Și noi trebuie să-l implorăm pe Dumnezeu să aibă milă de noi,
căci El a spus că „munții se vor clătina și dealurile vor dispărea”67.
61
Ecclesiastul 3, 1
62
Geneza 1, 2.
63
Isaia 51, 6.
64
Geneza 3, 19.
65
Isaia 24, 23.
66
Isaia 34, 4.
67
Isaia 54, 10.
463
 Moșe s-a adresat și Muntelui Sinai care i-a răspuns:
– Oare n-ai văzut cu ochii tăi și n-ai scris în Tora că „Muntele
Sinai era învăluit în fum, pentru că Domnul a coborât pe el într-o
flacără”68? Cum să mă apropii atunci de Dumnezeu?
Apoi Moșe a mers la Râuri și le-a rugat să intervină pentru el,
dar acestea i-au spus:
– „Domnul a făcut un drum în mare și o cale prin apele
învolburate”69. Nu ne putem salva pe noi din mâna Lui, atunci
cum să te ajutăm pe tine?
Așa că Moșe s-a adresat Deșerturilor și tuturor Elementelor
Naturii, dar degeaba a încercat să obțină ajutorul lor. Acestea
i-au răspuns:
– „Toate se îndreaptă spre același loc, toate au fost făcute din
pământ și toate în pământ se întorc.”70
Marea cea măreață a fost ultima căreia i s-a adresat Moșe, dar
aceasta i-a zis:
– Fiul lui Amram, ce te doare azi? Nu ești tu fiul lui Amram,
care a venit la mine cu un toiag, m-a bătut și m-a separat în 12
părți, în timp ce eram neputincioasă în fața ta, pentru că Șekina
era lângă mâna ta dreaptă? Ce s-a întâmplat de vii acum la mine
ca să mă implori?
Când i s-a adus aminte de minunile făcute în tinerețe, Moșe a
izbucnit în lacrimi și a spus:
– Oh, de aș fi precum eram acum câteva luni, ca în vremurile
în care Dumnezeu mi-a purtat de grijă!
Apoi s-a întors către mare și i-a răspuns:
– În acele zile, când stăteam pe malul tău, eram regele lumii
și porunceam. Acum sunt doar un biet om ale cărui rugăciuni
rămân fără răspuns.
Când Moșe a văzut că Cerul și Pământul, Soarele și Luna,
Stelele, Planetele, Munții și Râurile au refuzat să-i asculte ruga,
68
Exodul 19, 18.
69
Isaia 43, 16.
70
Ecclesiastul 3, 20.
464
a încercat să implore omenirea să intervină pentru el în fața
Domnului. A mers întâi la discipolul său, Iehoșua, spunându-i:
– O, fiul meu, adu-ți aminte de dragostea pe care ți-am purtat-o
zi și noapte, învățându-te legile și toate artele și științele. Te rog
acum, imploră mila Domnului de dragul meu, căci poate prin
tine se va milostivi de mine și îmi va permite să intru în Israel.
Iehoșua a plâns amarnic și trist era profund, dar când a vrut să
se rroage, Samael a apărut și i-a închis gura, spunându-i:
– De ce vrei să te opui poruncii Domnului care e „Stânca a
cărui creație e perfectă și ale cărui căi sunt drepte”71?
Apoi Iehoșua i-a spus lui Moșe:
– Maestre, Samael nu mă lasă să mă rog.
La auzul acestora, Moșe a izbucnit în plâns, iar Iehoșua i s-a
alăturat, vărsând lacrimi amare. Apoi Moșe s-a adresat fiului
fratelui său, Eleazar, căruia i-a spus:
– O, fiul meu, adu-ți aminte de zilele în care Dumnezeu era
furios pe tatăl tău din cauza Vițelului de Aur, iar eu l-am salvat
prin rugăciunile mele. Roagă-te acum lui Dumnezeu pentru mine
și poate El va avea milă de mine și mă va lăsa să intru în Israel.
Dar, când Eleazar a început să se roage, conform rugăminții
lui Moșe, Samael a apărut și i-a închis gura spunându-i:
– Cum de-ți trece prin gând să încalci porunca lui Dumnezeu?
Și Eleazar i-a spus lui Moșe că nu se poate ruga pentru el.
Și Moșe i-a cerut ajutorul lui Caleb, dar și pe el l-a împiedicat
Samael să se roage Domnului. Atunci Moșe s-a adresat celor 70
de înțelepți, celorlalți conducători ai poporului și chiar fiecărui
om din rândul lui Israel, implorându-i să se roage pentru el:
– Amintiți-vă de mânia Domnului împotriva părinților voștri
și cum am reușit să-L conving pe Dumnezeu să renunțe la planul
Său de a-i distruge pe fiii lui Israel și să-i ierte. Acum, vă rog,
mergeți la sanctuarul lui Dumnezeu și cereți milă pentru mine, ca
să mă lase să intru în Israel, căci Dumnezeu nu respinge niciodată
rugăciunea mulțimii.
71
Deuteronomul 32, 4.
465
 Când poporul și conducătorii lor au auzit cuvintele lui Moșe,
au izbucnit în lacrimi și s-au îndreptat spre Tabernacol, unde l-au
rugat atât de fervent pe Dumnezeu să asculte ruga lui Moșe, încât
rugăciunile lor au ajuns până la Tronul Gloriei. Dar atunci 184
de miriade de îngeri, conduși de marii îngeri Zakun și Lahaș, au
coborât și au prins cuvintele credincioșilor, ca să nu poată ajunge
la Dumnezeu. Îngerul Lahaș a încercat totuși să pună la loc
cuvintele prinse de îngeri, pentru ca ele să ajungă la Dumnezeu,
dar când a aflat Samael, l-a încătușat pe Lahaș cu lanțuri de foc
și l-a adus înaintea lui Dumnezeu, unde a primit 60 de lovituri
de foc și a fost exilat din camera interioară a Domnului fiindcă,
contrar voinței lui Dumnezeu, a încercat să-l ajute pe Moșe să-și
împlinească dorința. Când fiii lui Israel au văzut ce au făcut
îngerii cu rugăciunile lor, s-au dus la Moșe și i-au spus:
– Îngerii nu ne lasă să ne rugăm pentru tine.
Când Moșe a văzut că nici poporul și nici omenirea nu-l pot
ajuta, s-a adresat Îngerului Feței:
– Roagă-te pentru mine, ca să aibă Domnul milă de mine și
să nu mor.
– De ce te agiți degeaba, Moșe? l-a întrebat îngerul. Stând în
spatele perdelei trase înaintea Domnului, am auzit că rugăciunea
ta, în această privință, nu va primi răspuns.
Moșe și-a dus mâna la cap și a plâns amarnic, spunând:
– Cui să mă adresez ca să implore mila Domnului pentru
mine?
Dumnezeu era foarte supărat pe Moșe pentru că nu-și accepta
soarta, dar mânia i s-a risipit de îndată ce Moșe a rostit cuvintele:
– Domnul, Domnul, un Dumnezeu plin de compasiune și
milă, încet la mânie și darnic cu mila și adevărul, având milă de
mii, iertând fărădelegea și păcatul.
– Am făcut două jurăminte, i-a spus Dumnezeu cu blândețe.
Unul conform căruia vei muri și al doilea conform căruia Israel
va pieri. Nu pot anula ambele jurăminte, așa că dacă vei alege să
trăiești, Israel va trebui să piară.
466
 – Stăpân al lumii, a spus Moșe. Cu câtă pricepere îmi vorbești!
Ai luat frânghia de ambele capete, ca eu să spun acum că „mai
bine ca Moșe și o mie ca el să piară decât un singur suflet dintre
fiii lui Israel”! Dar oamenii nu vor exclama oare: „Vai! Picioarele
care au parcurs cerul, chipul ce a privit Fața Șekinei și mâinile ce
au primit Tora nu vor fi acoperite de pământ!”
– Nu! Oamenii vor spune: „Dacă un om ca Moșe, care s-a
înălțat la cer, care a fost prieten cu îngerii, căruia Dumnezeu i-a
vorbit față în față și căruia i-a dat Tora, dacă un astfel de om nu
poate găsi milă în fața Domnului, cu atât mai puțin o poate face
un simplu muritor ce ajunge în fața Lui fără a fi făcut vreo faptă
bună sau fără a fi studiat Tora!” Vreau să știu: de ce ești atât de
amărât de moartea cea iminentă?
– Mă tem de sabia Îngerului Morții.
– Dacă acesta e motivul, nu mai e nimic de vorbit, căci nu te
voi da pe mâna lui.
Moșe nu s-a lăsat convins și a insistat:
– Oare mama mea, Iochebed, căreia viața mea i-a pricinuit
atâta amărăciune, trebuie să sufere și după moartea mea?
– Așa a fost în mintea Mea chiar și înainte de crearea lumii
și aceasta este soarta lumii. Fiecare generație își are înțelepții
ei, conducătorii ei, călăuzele ei. Până acum a fost datoria ta să
călăuzești poporul, dar a venit vremea ca discipolul tău, Iehoșua,
să te înlocuiască în sarcina acum destinată lui.

Moșe îl slujește pe Iehoșua

Moșe și-a spus acum: „Dumnezeu a decis că nu voi intra în

Israel și astfel voi pierde ocazia de fi răsplătit pentru respectarea
preceptelor care sunt valabile doar în Israel, din simplul motiv
că a venit vremea ca discipolul meu, Iehoșua, să meargă în fața
poporului și să-i conducă la intrarea în țară. De este așa, atunci
ar fi mai bine să rămân în viață, să intru în țară și să-l eliberez
467
pe Iehoșua din sarcina de conducere a poporului.” Ce-a făcut
apoi Moșe? Din prima zi a lunii Șvat și până într-a șasea zi a
lunii Adar, ziua dinaintea morții sale, s-a dus și l-a slujit pe
Iehoșua, de dimineață și până seara, precum face un elev pentru
învățătorul său. Aceste 36 de zile în care Moșe l-a slujit pe fostul
său discipol corespundeau celor 36 de ani în care a fost slujit de
Iehoșua. Felul în care Moșe l-a slujit a fost următorul. În acea
perioadă, s-a trezit la miezul nopții, s-a dus acasă la Iehoșua,
a descuiat ușa și a luat o cămașă pe care a scuturat-o și a pus-o
lângă patul lui Iehoșua. Apoi i-a curățat pantofii și i-a pus lângă
pat. După aceea, i-a luat lenjeria de corp, turbanul, casca de aur
și coroana de perle și le-a verificat dacă sunt în bună stare, le-a
curățat, le-a lustruit și le-a pus în ordine pe un scaun de aur.
Apoi a luat o carafă cu apă și un lighean pe care le-a pus în fața
scaunului de aur, pentru ca Iehoșua să se poată spăla. Apoi a
poruncit ca toată casa lui Iehoșua, mobilată precum a lui, să fie
măturată și aranjată, și a cerut să fie adus tronul de aur pe care l-a
acoperit cu materiale scumpe, precum este obiceiul pentru regi.
După ce toate pregătirile erau gata, i-a poruncit mesagerului să
anunțe: „Moșe stă la poarta lui Iehoșua și anunță că oricine vrea
să audă cuvântul Domnului să i se adreseze lui Iehoșua, căci el,
conform deciziei Domnului, este conducătorul lui Israel.” Când
fiii lui Israel a auzit anunțul, s-au cutremurat și s-au prefăcut că
au o durere de cap, ca să nu trebuiască să meargă la Iehoșua. Și
fiecare a spus în lacrimi:
– Vai de tine, pământule, căci regele tău e un copil!
Dar o voce din cer le-a răspuns:
– Când Israel a fost un copil, l-am iubit.
Iar pământul și-a deschis gura și a spus:
– Am fost tânăr și acum sunt bătrân, și totuși nu i-am văzut
niciodată pe cei drepți să fie uitați.
În timp ce poporul refuza să asculte chemarea mesagerului,
înțelepții Israelului, conducătorii oștilor, prinții triburilor și
conducătorii miilor, sutelor și zecilor au venit la cortul lui
468
Iehoșua și Moșe i-a aranjat pe fiecare după rangul său. Între
timp se apropia vremea când Iehoșua urma să se trezească, așa
că Moșe a intrat în camera lui și i-a întins mâna. Când Iehoșua
a văzut că Moșe îl slujește, s-a jenat și, luând cămașa din mâna
lui Moșe, s-a îmbrăcat tremurând și s-a aruncat la picioarele lui
Moșe, spunând:
– O, maestre, te rog nu mă duce la moarte prematură din
cauza autorității pe care Dumnezeu mi-a impus-o.
– Nu te teme, fiul meu, nu păcătuiești cu nimic dacă ești slujit
de mine. În aceeași măsură în care tu m-ai slujit, așa te slujesc și
eu. Așa cum m-ai slujit cu zâmbetul pe buze, așa te slujesc și eu.
Eu am fost cel care te-a învățat „să-ți iubești aproapele precum
pe tine însuți” și că „onoarea discipolului tău să-ți fie la fel de
scumpă precum a ta”.
Moșe nu s-a liniștit până ce Iehoșua nu s-a așezat pe scaunul
de aur, iar apoi Moșe l-a slujit, deși acesta se opunea prin orice
mijloace. După ce a terminat cu toate acestea, Moșe a așezat
asupra lui Iehoșua razele lui de măreție, primite de la maestrul
său ceresc, Zagzaghel, scribul îngerilor, la finalul transmiterii
secretelor Torei. Când Iehoșua era îmbrăcat și gata să iasă, el
și Moșe au fost anunțați că tot poporul îi aștepta. Astfel, Moșe
și-a așezat mâna peste Iehoșua ca să-l conducă afară din cort și,
în ciuda opoziției lui, i-a dat întâietate la ieșirea din cort. Când
Israel a văzut că Iehoșua îl precedă pe Moșe la ieșirea din cort,
toți s-au cutremurat și s-au ridicat să le facă loc celor doi să
ajungă la locul de onoare unde se afla tronul de aur pe care Moșe
l-a așezat pe Iehoșua contrar voinței lui. Poporul a izbucnit în
lacrimi la vederea lui Iehoșua așezat pe tronul de aur, iar Iehoșua
a spus plângând:
– De ce merit eu atâta onoare și mărire?
Astfel și-a petrecut Moșe timpul din prima zi a lunii Șvat
până în a șasea zi a lunii Adar, timp în care i-a învățat Tora pe cei
60 de miriade de oameni din Israel în 70 de limbi.

469
 Ultima zi din viața lui Moșe

În a șaptea zi a lunii Adar, Moșe a aflat că atunci urma să

moară, pentru că s-a auzit o voce divină care a spus:
– Pregătește-te, Moșe, căci mai ai o singură zi de trăit.
Ce-a făcut atunci Moșe? În acea zi, a scris 13 suluri ale Torei,
12 pentru cele 12 triburi și unul pe care l-a pus în Chivotul
Legământului pentru ca, dacă vreodată ar vrea cineva să falsifice
Tora, sulul din Chivot să rămână neatins. Moșe gândea: „Dacă
mă voi ocupa cu Tora, care este copacul vieții, această zi se va
sfârși și necazul iminent va fi ca și cum nici n-ar fi fost.” Dar
Dumnezeu i-a făcut semn soarelui care s-a opus ferm lui Moșe
spunând:
– Nu voi apune cât timp Moșe e încă în viață.
Când Moșe a terminat de scris sulurile Torei, ziua nu era nici
măcar pe jumătate terminată. Apoi le-a poruncit triburilor să vină
la el și să primească din mâna lui sulurile Torei, povățuindu-i
separat pe bărbați și pe femei să respecte Tora și preceptele ei.
Cel mai bun dintre cele 13 suluri a fost luat de Gabriel care
l-a pus în fața curții cerești ca să arate pietatea lui Moșe care a
îndeplinit tot ce este scris în Tora. Gabriel a trecut cu el prin toate
cerurile, pentru ca toți să vadă pietatea lui Moșe. Din acest sul
al Torei, sufletele celor drepți citesc lunea și joia, precum și de
Șabat și în zile de sărbătoare.
În acea zi, Moșe l-a cinstit pe discipolul său, Iehoșua, în văzul
întregului popor. Un mesager a mers înaintea lui Iehoșua, prin
tabără, proclamând:
– Veniți și ascultați cuvintele noului profet care s-a ridicat
pentru noi azi.
Întregul Israel s-a apropiat ca să-l onoreze pe Iehoșua. Apoi
Moșe a poruncit să se aducă un tron de aur, o coroană de perle, o
cască regală și o robă de purpură. El însuși a așezat rândurile de
scaune pentru Sanhedrin, pentru conducătorii armatei și pentru
preoți. După aceea, Moșe s-a dus la Iehoșua, l-a îmbrăcat, a pus
470
coroana pe capul lui și i-a poruncit să se așeze pe tronul de aur
și să se adreseze de acolo poporului. Iehoșua a spus următoarele
cuvinte, pe care mai întâi i le-a șoptit lui Caleb care, la rândul lui,
le-a transmis poporului:
– Trezește-te, bucură-te, cer al cerurilor, voi, cei de sus. Fiți
vesele, temelii ale pământului, voi, cele de jos. Treziți-vă și
proclamați, ordine ale creației. Treziți-vă și răsunați de cântec,
voi, munți veșnici. Bucurați-vă și veseliți-vă, voi, dealuri ale
pământului. Treziți-vă și izbucniți în cântec de laudă, voi, oștiri
cerești. Cântați și povestiți, voi, corturi ale lui Iaakov. Cântă, tu,
sălaș al lui Israel. Cântați și ascultați toate cuvintele care vin de
la Regele vostru. Aplecați-vă inima către cuvintele Lui și luați cu
bucurie asupra voastră și a sufletelor voastre respectarea legilor
Dumnezeului vostru. Deschideți-vă gura și lăsați-vă limba
să vorbească și să-L cinstească pe Domnul care este Ajutorul
vostru. Mulțumiți Domnului și credeți în El. Căci El e Unul și
nu există altul. Nu-i niciunul precum El printre zei, niciunul nu
e ca El printre îngeri, iar în afara Lui nu este altul care e Domnul
vostru. Întru lauda Lui nu există limite. Faima Lui nu are sfârșit.
Minunile Lui nu pot fi înțelese. Creațiile Lui sunt nenumărate.
Și-a ținut jurământul făcut patriarhilor, prin învățătorul nostru
Moșe. A îndeplinit legământul făcut cu ei, precum și iubirea și
jurământul Lui către ei, pentru că ne-a salvat prin multe minuni,
ne-a eliberat din sclavie, a despicat pentru noi marea și ne-a
dăruit 613 porunci.
Când Iehoșua și-a terminat discursul, o voce a răsunat din cer
și i-a spus lui Moșe:
– Mai ai doar cinci ore de trăit.
Moșe a strigat către Iehoșua:
– Rămâi așezat precum un rege în fața poporului său!
Apoi amândoi au început să se adreseze poporului. Moșe citea
textul cu voce tare și Iehoșua îl interpreta. Nu era nicio diferență
de părere între ei, iar cuvintele celor doi se potriveau precum
perlele pe o coroană regală. Dar înfățișarea lui Moșe strălucea
precum soarele, iar cea a lui Iehoșua, precum luna.
471
 În timp ce Iehoșua și poporul încă stăteau înaintea lui Moșe,
s-a auzit o voce din cer, spunând:
– Moșe, acum mai ai doar patru ore de trăit.
Acum Moșe și-a reluat rugămințile către Dumnezeu:
– O, Stăpân al lumii! Dacă trebuie să mor doar de dragul
discipolului meu, atunci să știi că sunt gata să mă comport
precum elevul lui. Fie ca el să fie marele preot, iar eu un simplu
preot. El e rege, iar eu sunt slujitorul lui.
– Am jurat pe marele Meu nume, pe care cerul și cerul
cerurilor nu-l pot cuprinde, că nu vei trece Iordanul.
– Stăpân al lumii! Lasă-mă măcar, prin puterea Numelui
Inefabil, să zbor precum o pasăre sau transformă-mă într-un
pește, cele două brațe să-mi fie aripioarele și părul, solzii, ca să
pot, precum un pește, să sar peste Iordan și să văd țara lui Israel.
– Dacă îți îndeplinesc dorința, Îmi încalc jurământul.
– Stăpân al lumii! Ridică-mă peste culmile norilor, la o
înălțime de trei leghe deasupra Iordanului, astfel că norii vor fi
dedesubtul meu, iar eu voi putea vedea de deasupra țara.
– Și asta Îmi pare o încălcare a jurământului.
– Stăpân al lumii! Taie-mă în bucăți și aruncă-mă, bucată cu
bucată, peste Iordan și apoi învie-mă ca să pot vedea țara.
– Și prin asta Mi-aș încălca jurământul.
– Lasă-mă să cercetez țara cu privirea.
– Așa îți pot îndeplini dorința. „Vei vedea țara dinaintea ta,
dar nu vei merge mai departe.”72
Apoi Dumnezeu i-a arătat întreaga țară și, deși avea o întindere
de 400 de parasangi, Dumnezeu a înzestrat ochii lui Moșe cu o
putere neobișnuită, așa că a putut cuprinde cu privirea întreaga
țară. Ceea ce era în adâncuri a apărut înaintea lui, ce era ascuns
s-a arătat, ce era departe era aproape și el a reușit să vadă totul.

72
Deuteronomul 32, 52.
472
 Moșe contemplă viitorul

Arătând spre țară, Dumnezeu a spus:

– „Aceasta e țara promisă lui Avraham, lui Ițhak și lui Iaakov,
spunând că o voi da urmașilor tăi.”73 Lor le-am promis asta, dar
ție ți-am arătat-o.
Dar Moșe nu a văzut doar țara. Dumnezeu a arătat cu degetul
Lui către fiecare regiune din Țara Sfântă și i-a descris-o în detaliu
lui Moșe, spunând:
– Aceasta e partea lui Iuda, aceasta e a lui Efraim.
Astfel l-a instruit privind împărțirea țării. Moșe a aflat de la
Dumnezeu istoria întregii țări, precum și istoria fiecărei regiuni.
Dumnezeu i-a prezentat-o așa cum va fi în vremuri de glorie și sub
stăpânire străină. Dumnezeu i-a arătat nu numai istoria completă
a lui Israel, care avea să fie în Țara Sfântă, ci i-a dezvăluit și
toate cele create de El până în Ziua Judecății, când va fi învierea
morților. Războiul lui Iehoșua cu canaaniții, salvarea lui Israel
de la filisteni prin Samson, gloria lui Israel în timpul domniei lui
David, construirea Templului în timpul domniei lui Solomon și
distrugerea lui, generația regală din familia lui David, generația
de profeți din familia lui Rahab, distrugerea lui Gog și Magog pe
câmpia din Ierihon – toate acestea și multe altele i-a fost dat lui
Moșe să le vadă. Așa cum Dumnezeu i-a arătat evenimentele din
lume, așa i-a arătat și Raiul împreună cu drepții săi locuitori și
Iadul cu ticăloșii care îl populează.
Locul din care Moșe a privit spre Țara Sfântă era un munte
ce purta patru nume: Nevo, Abarim, Hor și Pisga. Denumirile
diferite se datorau faptului că regatele considerau o mare onoare
să ai avuturi în Țara Sfântă. Acest munte era împărțit între patru
regate și fiecare îi dăduse un nume special. Cel mai potrivit nume
pare a fi Nevo, căci pe culmile lui au murit trei profeți fără de
păcat: Moșe, Aaron și Miriam.
73
Deuteronomul 34, 4.
473
 Spre acest munte, la porunca Domnului, s-a îndreptat Moșe la
prânz, în ziua în care urma să moară. Cu această ocazie, ca și în
alte două, Dumnezeu a făcut ca poruncile Sale să fie îndeplinite
la prânz, ca să arate omenirii că ea nu poate trece peste ordinele
Lui, chiar de ar fi vrut să o facă. Dacă Moșe ar fi murit pe munte
noaptea, Israel ar fi spus:
– Foarte ușor a putut face El asta noaptea, când nu știam nimic
de acest lucru. Dacă am fi știut că se duce pe munte să moară, nu
l-am fi lăsat să meargă. Cu siguranță nu l-am fi lăsat să moară pe
cel care ne-a scos din Egipt, a despicat marea pentru noi, a făcut
mana să cadă și izvorul să țâșnească, a poruncit prepelițelor să
zboare la noi și a făcut multe alte minuni.
De aceea, Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe să meargă spre
mormântul său de pe muntele Nevo la prânz, spunând:
– Lasă-l pe cel ce vrea să împiedice asta să încerce s-o facă.
Dintr-un motiv similar, ieșirea din Egipt a avut loc la orele
prânzului, căci dacă ar fi plecat noaptea egiptenii ar fi spus:
– Au putut să facă asta sub protecția nopții, pentru că nu am
știut nimic. Dacă am fi știut, nu i-am fi lăsat să plece, ci i-am fi
forțat să stea în Egipt.
De aceea, Dumnezeu a spus:
– Îl voi scoate pe Israel din Egipt la orele prânzului. Lasă-l pe
cel ce vrea să împiedice asta să încerce s-o facă.
Și Noah a intrat în arcă la ora prânzului, dintr-un motiv
similar. Dumnezeu s-a gândit: „Dacă Noah intra în arcă noaptea,
generația lui ar fi spus că a putut face asta pentru că nu a știut,
căci nu i-ar fi dat voie să intre singur în arcă, ci ar fi luat ciocane
și topoare și ar fi distrus arca. De aceea vreau să intre în arcă la
prânz. Lasă-l pe cel care vrea să împiedice asta să încerce s-o
facă.”
Porunca lui Dumnezeu ca Moșe să se îndrepte spre muntele
Nevo și acolo să moară era pusă în următoarele cuvinte: nu este
pieire, ci elevare.
474
 – Vei muri pe muntele pe care urci acum. Du-te singur și nu
lăsa pe nimeni să te însoțească. Eleazar, fiul lui Aaron, l-a însoțit
pe aceasta către mormântul său, dar nimeni nu va fi martor la
onoarea și răsplata ce te așteaptă pe tine după moarte. Acolo te
vei reuni cu strămoșii tăi, patriarhii lui Israel, Avraham, Ițhak și
Iaakov, cu părinții tăi, Kohat și Amram, precum și cu fratele tău
Aaron și cu sora ta Miriam, așa cum Aaron a murit pe muntele
Hor și s-a reunit cu poporul lui.
Atunci când i-a sosit ceasul lui Aaron, Moșe l-a dezbrăcat de
fiecare haină în parte și l-a îmbrăcat cu roba mortuară. Apoi i-a
spus lui Aaron:
– Aaron, fratele meu, intră în peșteră.
Și el a intrat.
– Așază-te pe catafalc.
Și el așa a făcut.
– Închide-ți ochii și întinde-ți picioarele.
Și Aaron așa a făcut și a trecut în neființă.
La vederea acestei morți liniștite și fără durere, Moșe a spus:
– Binecuvântat e cel care are un asemenea sfârșit!
Când sfârșitul lui Moșe s-a apropiat, Dumnezeu i-a spus:
– Vei muri de moartea pe care ți-ai dorit-o. La fel de liniștit și
fără durere precum fratele tău Aaron.

Moșe se întâlnește cu Mesia în Rai

Moșe a primit încă o onoare deosebită în ziua morții lui, căci

Dumnezeu i-a permis atunci să se înalțe spre zona superioară
a cerului și i-a arătat viitorul și răsplata ce îl aștepta în Rai.
Atributul divin al milosteniei a apărut înaintea lui și i-a spus:
– Aduc vești bune care sigur te vor bucura! Întoarce-te spre
Tronul Milei și privește!
Moșe s-a întors spre Tronul Milei și l-a văzut pe Dumnezeu
construind Templul de nestemate și perle, în timp ce, printre
475
diferitele pietre prețioase și perle, strălucirea Șekinei lucea mai
tare decât toate nestematele. În acest Templu i-a văzut Moșe pe
Mesia, fiul lui David, și pe fratele său, Aaron, stând în picioare,
îmbrăcat în veșmintele de mare preot. Aaron i-a spus:
– Nu te apropia, căci acesta este sălașul Șekinei și nimeni
nu poate intra aici înainte de a fi simțit gustul morții, după ce
sufletul i-a fost dat pe mâna Îngerului Morții.
Apoi Moșe s-a prosternat în fața Domnului, spunând:
– Dă-mi voie să vorbesc cu Mesia înainte de a muri.
– Vino, te voi învăța Mărețul Meu Nume, pentru ca flăcările
Șekinei să nu te mistuie.
Când Mesia, fiul lui David, și Aaron l-au văzut pe Moșe
apropiindu-se de ei, au înțeles că Dumnezeu l-a învățat Mărețul
Nume, așa că i-au ieșit în întâmpinare spunându-i:
– Binecuvântat fie cel care vine în numele Domnului.
– Dumnezeu mi-a spus, i s-a adresat Moșe lui Mesia, că Israel
va construi un Templu pentru El pe pământ și acum văd că Își
construiește propriul Templu; mai mult, e aici în cer!
– Tatăl tău, Iaakov, i-a răspuns Mesia, a văzut Templul care
va fi construit pe pământ, precum și Templul pe care Dumnezeu
îl construiește cu mâna Lui în cer. El a înțeles că Templul
construit de Dumnezeu cu mâna Lui în cer, din nestemate, perle
și lumina Șekinei, va fi păstrat pentru Israel pe vecie, până la
finalul generațiilor. Asta s-a întâmplat în noaptea în care Iaakov a
dormit pe o piatră și, în visul lui, a văzut un Ierusalim pe pământ
și un altul în cer. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Iaakov: „Fiul
Meu, Iaakov, azi stau deasupra ta așa cum în viitor copiii tăi vor
sta în fața Mea.” La vederea celor două Ierusalime, cel terestru și
cel ceresc, Iaakov a spus: „Ierusalimul de pe pământ este nimic,
nu este lăcașul care va fi păstrat pentru copiii mei pentru toate
generațiile. Cel adevărat este celălalt, construit de Dumnezeu cu
propriile mâini.”
Și Mesia a continuat:
476
 – Dar dacă spui acum că Domnul își construiește cu propriile
mâini un Templu în cer, atunci să știi că tot cu propriile mâini va
construi și Templul de pe pământ.
Când Moșe a auzit aceste cuvinte din gura lui Mesia, s-a
bucurat nespus și, ridicându-și privirea spre Domnul, L-a
întrebat:
– O, Stăpân al lumii! Când va coborî pe pământ acest Templu
construit în cer?
– Nu am făcut cunoscut acest moment niciunei creaturi, nici
celor de mai devreme, nici celor de mai târziu. Cum să-ți spun
acum ție?
– Dă-mi atunci un semn, ca să-mi dau seama, în funcție de
ceea ce se întâmplă în lume, când va veni vremea.
– Mai întâi îl voi împrăștia pe Israel precum cu o lopată pe tot
pământul, ca să fie risipiți în cele patru colțuri ale lumii, printre
alte națiuni. Apoi Îmi voi întinde mâna a doua oară și îi voi aduna
împreună cu cei care au migrat cu Iona, fiul lui Amitai, către
Patros, și cu cei care locuiesc în ținutul lui Șinar, Hamat, Elam
și în insulele mării.
Când Moșe a auzit asta, a plecat din cer bucuros. Îngerul
Morții l-a urmărit pe pământ, dar nu i-a putut lua sufletul, pentru
că refuza să renunțe la el, voind să-l dea doar în mâna Domnului.

Ultimele ore ale lui Moșe

După ce Moșe a terminat de privit ținutul și viitorul, era cu

o oră mai aproape de moarte. O voce s-a auzit din cer, spunând:
– Nu te obosi să încerci să mai trăiești.
Dar Moșe nu și-a întrerupt rugăciunea, spunându-i lui
Dumnezeu:
– Stăpân al lumii! Lasă-mă să stau pe partea aceasta a
Iordanului, alături de fiii lui Reuven și fiii lui Gad, ca să fiu unul
dintre ei, în timp ce Iehoșua va intra în țara de dincolo de Iordan,
în fruntea poporului.
477
 – Vrei să anulezi cuvintele din Tora care spun că „de trei
ori pe an toți bărbații vor apărea în fața Domnului”? Dacă
Israel vede că nu vei face pelerinajul către sanctuar, vor spune
că „dacă Moșe, prin care ni s-au dat Tora și legile, nu face
pelerinajul la sanctuar, atunci noi cu atât mai puțin suntem
obligați s-o facem!” Prin asta vei duce la nerespectarea legilor
Mele. Mai mult, am scris în Tora, prin tine, că „la fiecare șapte
ani, la vremea stabilită pentru eliberare, când întregul Israel
trebuie să apară înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul
ales de El, vei citi această lege în fața tuturor”. Dacă ai continua
să trăiești, atunci autoritatea lui Iehoșua în fața poporului s-ar
micșora, căci oamenii vor spune „în loc să învățăm Tora și s-o
ascultăm din gura discipolului, să mergem mai bine la maestru
și să învățăm de la el”. Apoi Israel îl va abandona pe Iehoșua și
va veni la tine, astfel că tu vei conduce la o revoltă împotriva
Torei Mele, în care este scris că regele va citi poporului Tora, la
vremea stabilită pentru eliberare.
Între timp, a trecut încă o oră și o voce s-a auzit din cer,
spunând:
– Cât vei mai încerca în zadar să eviți sentința? Mai ai doar
două ore de trăit.
Mârșavul Samael, căpetenia spiritelor rele, a așteptat cu
nerăbdare momentul morții lui Moșe pentru că spera să-i
poată lua sufletul, precum celorlalți muritori. Acesta spunea
încontinuu:
– Când va veni momentul potrivit ca Mihael să jelească, iar
eu să înving?
Acum, când Moșe mai avea dor două ore de trăit, Mihael,
îngerul păzitor al lui Israel, a început să jelească, iar Samael
jubila pentru că momentul mult așteptat se apropia. Dar Mihael
i-a spus:
– „Nu te bucura împotriva mea, dușmanul meu. Când voi
cădea, mă voi ridica; când sunt în întuneric, Domnul îmi va fi
lumina.”74 Chiar de voi cădea din cauza morții lui Moșe, mă voi
74
Miheia 7, 8.
478
înălța din nou prin Iehoșua, când va fi victorios împotriva celor
31 de regi ai Palestinei. Chiar de voi fi în întuneric din cauza
distrugerii primului și al celui de-al doilea Templu, Domnul îmi
va fi lumina în vremea lui Mesia.
Între timp, încă o oră a trecut și o voce a răsunat din cer:
– Moșe, mai ai o singură oră de viață!
– O, Stăpân al lumii, a zis Moșe, Chiar dacă nu mă lași să intru
în țara lui Israel, lasă-mă măcar în această lume, ca să trăiesc și
să nu mor.
– Dacă nu te las să mori în această lume, cum te voi putea
învia apoi în lumea ce va veni? În plus, asta ar face ca Tora să nu
fie adevărată, căci am scris în ea, prin tine: „Nu este nimeni care
să te poată scăpa din mâna Mea.”75
– O, Stăpân al lumii!, a continuat Moșe. Dacă nu mă lași
să intru în țara lui Israel, lasă-mă să trăiesc precum animalele
câmpului, să mă hrănesc cu iarbă, să beau apă. Lasă-mă să trăiesc
și să văd lumea. Lasă-mă să fiu ca ele.
– Destul! i-a răspuns Dumnezeu.
Moșe a insistat:
– Dacă nu-mi vei permite asta, atunci lasă-mă cel puțin să
trăiesc în această lume precum o pasăre ce zboară în cele patru
zări ale lumii și care în fiecare zi își adună mâncarea de pe
pământ, bea apă din izvoare și seara se întoarce la cuib.
Dar chiar și această ultimă rugăciune i-a fost refuzată, pentru
că Dumnezeu i-a zis:
– Ai spus deja prea multe!
Moșe a început să se lamenteze:
– Cui să mă adresez ca să ceară milă pentru mine?
A mers la fiecare element al creației și le-a spus:
– Implorați milă pentru mine.
Dar toate i-au răspuns:
– Nu putem implora milă pentru noi, căci Dumnezeu „a făcut
tot ce e frumos la timpul lui”, dar apoi „toate ajung într-un singur
75
Deuteronomul 32, 39.
479
loc, toate sunt din pământ și toate se întorc în pământ”, căci „raiul
va dispărea precum fumul, iar pământul va îmbătrâni precum o
haină veche”.
Când Moșe a văzut că niciunul dintre elementele creației nu-l
putea ajuta, a spus:
– El este „Stânca, lucrarea Lui este perfectă, căci toate căile
Lui sunt judecată: un Dumnezeu al credinței, nu este îndoială că
El e drept și corect”.
Când Moșe a înțeles că nu poate scăpa de moarte, l-a chemat
pe Iehoșua și, de față cu tot poporul, i-a spus:
– Iată, fiul meu, poporul pe care îl las pe mâinile tale este
poporul Domnului. Deocamdată este de abia la început, așa că
nu are experiență în respectarea legilor. De aceea, ai grijă să nu le
vorbești aspru, căci sunt copiii Celui Sfânt care i-a numit „întâiul
Meu născut, Israel”. I-a iubit înaintea tuturor celorlalte națiuni.
Dar Dumnezeu i-a spus imediat lui Iehoșua:
– Iehoșua, învățătorul tău, Moșe ți-a dat ție sarcina lui. Mergi
pe urmele sale, ia un toiag și lovește în capăt: „Israel este un
copil, așa că îl iubesc”; și „nu te abține să corectezi copilul”.
Apoi Iehoșua i-a spus lui Moșe:
– O, învățătorul meu, Moșe, ce se va alege de mine? De voi da
unuia o parte pe munte, sigur va vrea una și în vale, iar cel care
își va primi partea în vale va vrea ca ea să fie pe munte.
– Nu te teme, l-a liniștit Moșe. Dumnezeu m-a asigurat că nu
vor fi conflicte la împărțirea țării. Întreabă-mă tot ce vrei despre
legile care nu-ți sunt clare, căci voi fi luat de la tine în curând și
nu mă vei mai vedea niciodată.
– Maestrul meu, oare te-am părăsit eu vreodată, ziua sau
noaptea, ca să am acum nelămuriri despre ce m-ai învățat?
– Chiar dacă nu ai întrebări, vino, să te pot săruta.
Iehoșua s-a îndreptat spre Moșe care l-a sărutat, a plâns pe
umărul lui și apoi l-a binecuvântat a doua oară:
– Fii în pace și fie ca Israel să fie în pace cu tine.

480
 Binecuvântările lui Moșe

Poporul a venit la Moșe și i-a spus:

– Vremea morții tale se apropie.
– Așteptați până ce îi voi binecuvânta pe fiii lui Israel. Toată
viața n-au avut nicio experiență plăcută alături de mine, pentru
că i-am dojenit constant și le-am atras atenția să se teamă de
Dumnezeu și să îndeplinească poruncile, așa că nu vreau acum
să părăsesc această lume înainte de a-i fi binecuvântat.
Într-adevăr, dorința de a-l binecuvânta pe Israel era una
foarte importantă pentru Moșe, dar Îngerul Morții nu i-a permis
niciodată să-și îndeplinească dorința, așa că, înainte de a muri,
l-a încătușat pe înger, l-a aruncat sub picioarele sale și l-a
binecuvântat pe Israel în ciuda dușmanului, spunând:
– Salvează-Ți poporul și binecuvântează moștenirea Ta.
Hrănește-i și susține-i mereu.
Moșe nu a fost primul care a dat binecuvântări, pentru că și
generațiile anterioare au făcut-o, dar nicio binecuvântare nu a
fost așa de eficientă ca a lui. Noah și-a binecuvântat fiii, dar a
fost o binecuvântare împărțită, fiindu-i destinată lui Șem, în timp
ce Ham, în loc să fie binecuvântat, a fost blestemat. Ițhak și-a
binecuvântat fiii, dar binecuvântările lui au declanșat o ceartă
pentru că Esau l-a invidiat pe Iaakov pentru binecuvântările
lui. Iaakov și-a binecuvântat fiii, dar nici binecuvântarea lui nu
a fost fără cusur, căci binecuvântând l-a dojenit pe Reuven și
i-a cerut socoteală pentru păcatele săvârșite. Chiar și numărul
binecuvântărilor lui Moșe îl întrecea pe cel al predecesorilor săi.
Când Dumnezeu a creat lumea, i-a binecuvântat pe Adam și Eva,
iar binecuvântarea a rămas asupra lumii până la potop, când a
încetat. Când Noah a părăsit arca, Dumnezeu i s-a arătat și l-a
binecuvântat din nou cu binecuvântarea de dinaintea potopului,
iar această binecuvântare a rămas în lume până ce s-a născut
Avraham și a primit a doua binecuvântare de la Dumnezeu.
Acesta i-a spus:
481
 – Voi face din tine un mare neam și îi voi binecuvânta pe cei
care te binecuvântează și îi voi blestema pe cei care te blestemă.
De aici înainte, nu se mai cade să-Mi binecuvântez creaturile
în persoană, ci îți voi lăsa ție binecuvântările. Cel pe care îl vei
binecuvânta, de Mine va fi binecuvântat.
Însă Avraham nu și-a binecuvântat fiul, pe Ițhak, pentru ca
mârșavul Esau să nu aibă nicio parte în acea binecuvântare. Pe
de altă parte, Iaakov a primit nu numai două binecuvântări de la
tatăl său, ci încă una și de la îngerul cu care s-a luptat și una de la
Dumnezeu. Binecuvântarea dată lui Avraham pentru familia lui
i-a fost transmisă lui Iaakov. Când Iaakov și-a binecuvântat fiii,
le-a transmis cele cinci binecuvântări primite și una suplimentară.
De fapt, Balaam trebuia să-l binecuvânteze pe Israel cu șapte
binecuvântări, corespunzătoare celor șapte altare pe care le-a
construit, dar îl pizmuia pe Israel într-atât încât l-a binecuvântat
doar cu trei binecuvântări. De aceea Dumnezeu a spus:
– Ticălosule, care îl invidiezi pe Israel pentru binecuvântările
sale! Nu-ți voi da voie să-i conferi lui Israel toate binecuvântările
ce i se cuvin. Moșe, care a avut „un ochi bun”, îl va binecuvânta
pe Israel.
Și așa a fost. Moșe a adăugat a șaptea binecuvântare celor șase
cu care Iaakov și-a binecuvântat cei 12 fii. Dar aceasta nu a fost
prima dată când Moșe a binecuvântat poporul. I-a binecuvântat
la construirea Tabernacolului, apoi la inaugurarea lui, a treia oară
la numirea judecătorilor și a patra oară în ziua morții sale.
Înainte de a-i da lui Israel binecuvântarea sa, Moșe a cântat un
imn întru preamărirea Domnului, căci e potrivit să preamărești
numele Domnului înainte de a-I cere ceva; și cum Moșe se
pregătea să-L roage să-i dea voie să-l binecuvânteze pe Israel,
mai întâi a slăvit măreția și splendoarea Lui, spunând:
– Când Dumnezeu s-a arătat pentru prima oară lui Israel ca
să-i dea Tora, i s-a arătat nu dintr-o singură zare, ci din toate
patru deodată. „A venit din Sinai”, care este în sud, „și s-a ridicat
din Seir asupra lor”, care este în est. „A strălucit de pe muntele
482
Paran”, care este în nord, și „a venit din rândul zecilor de mii
de sfinți” îngeri care sălășluiesc în vest. A dat Tora nu numai în
limba de pe Sinai, ebraica, ci și în limba lui Seir, latina, precum
și în limba lui Paran, araba, în cuvintele lui Kadeș, aramaica,
fiindcă a oferit Tora nu numai lui Israel, ci tuturor neamurilor
pământului. Dar acestea nu au vrut s-o primească și de aceea El
s-a mâniat pe ele și îi poartă lui Israel o iubire specială. Israel,
în ciuda fricii care l-a cuprins la vederea Domnului pe Sinai, a
primit Tora.
– Stăpân al lumii, a continuat Moșe, când Israel va fi alungat
din țara lui, adu-Ți aminte de meritele patriarhilor și fii alături
de ei, salvează-i prin mila Ta de „jugul popoarelor” și de moarte.
Călăuzește-i spre lumea ce va veni, așa cum i-ai călăuzit în deșert.
La aceste cuvinte, Israel a exclamat:
– Tora pe care Moșe ne-a adus-o cu riscul vieții este mireasa
noastră și niciun alt neam nu și-o poate adjudeca. Moșe a fost
regele nostru când cei 70 de înțelepți s-au adunat, iar în viitor
Mesia va fi regele nostru, înconjurat de șapte păstori, și va aduna
din nou triburile risipite ale lui Israel.
– Dumnezeu a apărut mai întâi în Egipt, a spus Moșe, ca să-Și
salveze poporul, apoi pe Sinai ca să le dea Tora, va apărea a
treia oară ca să se răzbune pe Edom, iar la final va apărea ca să-l
distrugă pe Gog.
După ce Moșe l-a slăvit pe Dumnezeu, a început să-l implore
să binecuvânteze triburile. Prima rugăciune a fost pentru Reuven,
cerând iertare pentru păcatul acestuia cu Bilha.
– Fie ca Reuven să revină la viață în lumea ce va veni în
contul faptei sale bune de a-l fi salvat pe Iosef și să nu rămână
mort pe vecie din cauza păcatului cu Bilha. Fie ca urmașii lui
Reuven să fie eroi în război și în cunoașterea lor a Torei.
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și l-a iertat pe Reuven, după
dorința celorlalte triburi, care l-au implorat pe Dumnezeu pentru
iertarea fratelui cel mare. Moșe a înțeles imediat că Dumnezeu
i-a ascultat rugăciunea pentru că toate cele 12 pietre din platoșa
483
marelui preot s-au luminat, pe când, înainte, piatra lui Reuven
nu lumina deloc. Când Moșe a văzut că Reuven a fost iertat, a
încercat să obțină iertare și pentru Iuda:
– Iuda a fost cel care, prin mărturisirea păcatului său cu nora
lui, Tamar, l-a determinat pe Reuven să caute iertarea și căința!
Păcatul pentru care Moșe îi cerea lui Dumnezeu să-l ierte pe
Iuda era nerespectarea promisiunii făcute tatălui lui, de a-l aduce
pe Beniamin înapoi. Din cauza acestui păcat, trupul i s-a despărțit,
astfel că oasele i se rostogoleau în coșciug în timpul celor 40 de
ani în deșert. Dar de îndată ce Moșe s-a rugat lui Dumnezeu,
spunând „Auzi, Doamne, vocea lui Iuda”, oasele s-au unit din
nou, dar păcatul nu-i era încă iertat în întregime, pentru că nu era
primit în curtea cerească. De aceea Moșe a continuat să se roage:
– Adu-l alături de semenii lui!
Și Iuda a fost primit. Dar asta nu i-a adus niciun beneficiu
fiindcă, drept pedeapsă pentru păcatul lui, Dumnezeu a făcut ca
el să nu poată înțelege vorbirile învățaților din cer și nici să nu
poată participa la ele. De aceea Moșe a continuat să se roage,
spunând „fie ca mâinile să-i fie suficiente”, și apoi Iuda nu a
mai stat ca un neștiutor în curtea cerească. Dar totuși păcatul
nu-i era pe deplin iertat, căci Iuda nu învingea în vorbirile dintre
învățați, așa că Moșe s-a rugat: „Și Tu îi vei fi de ajutor împotriva
opozanților lui.” Numai atunci păcatul i-a fost iertat în totalitate
și a ieșit victorios din disputele cu adversarii săi din curtea
cerească.
În timp ce Moșe s-a rugat pentru Iuda, s-a rugat și pentru
urmașii lui, în special pentru David și dinastia sa regală:
– Când David, regele Israelului, se va afla la ananghie și Ți
se va ruga, atunci „ascultă-i, Doamne, vocea și îi vei fi de ajutor
împotriva adversarilor lui”, „adu-l” apoi înapoi „la poporul său”
în pace. Și când va porni singur la luptă împotriva lui Goliat, „fie
ca mâinile să-i fie suficiente și Tu îi vei fi de ajutor împotriva
dușmanilor lui”.
484
 În același timp, Moșe s-a rugat ca Dumnezeu să susțină tribul
lui Iuda, a cărui principală armă de război era arcul, pentru ca
„mâinile să-i fie suficiente” și cu putere și precizie să trimită
săgeata.
Fiindcă Moșe nu i-a iertat tribului lui Simeon păcatul săvârșit
cu fiicele Moabului, nu i-a dat nicio binecuvântare, dar tribul
nu a fost uitat pentru că l-a inclus în binecuvântarea lui Iuda,
rugându-se ca Dumnezeu să asculte vocea lui Iuda când se va
ruga pentru tribul lui Simeon în momente grele. Mai mult, s-a
rugat ca Domnul să le dea partea lor din Țara Sfântă lângă cea a
lui Iuda.
Simeon și Levi „au băut din același pahar”, căci ambii, în
mânia lor, i-au ucis pe locuitorii din Sichem; dar, în timp ce Levi
și-a ispășit greșeala, Simeon a mai adăugat încă una. Leviții au
fost cei care, în zelul lor, i-au ucis pe cei care au venerat Vițelul
de Aur. Și tot un levit, Fineas, a fost cel care, în zelul său pentru
Domnul, i-a ucis pe prințul cel mârșav al tribului lui Simeon
și pe metresa lui. De aceea, Moșe s-a rugat și a binecuvântat
tribul lui Levi, în timp ce despre Simeon nu a spus niciun cuvânt.
Cuvintele lui s-au referit mai întâi la Aaron, prințul tribului lui
Levi:
– Fie ca Urim și Tumim ale tale să fie cele ale lui Aaron care
și-a petrecut viața în serviciul copiilor Tăi, care a trecut peste
orice încercare la care l-ai supus și care la „apele revoltei” a fost
victima unei false acuzații.
Atunci Dumnezeu hotărâse că Aaron va murit în deșert,
deși nu el, ci Moșe greșise spunându-i lui Israel „Ascultați,
rebelilor!” Așa cum Aaron, prințul tribului Levi, a vorbit cu
îndârjire împotriva celor care venerau idoli, când erau în Egipt,
așa întreg tribul lui Levi s-a ridicat după legea lui Dumnezeu și
i-a ucis pe cei care au venerat Vițelul de Aur în deșert, chiar dacă
le erau frați vitregi sau fii ai fiicelor lor. Leviții au fost singurii
care, atât în Egipt, cât și în deșert, au rămas fideli Domnului și
învățăturilor Sale, nu au abandonat simbolul legământului și nu
au fost ispitiți la revoltă de către iscoade.
485
 De aceea Moșe a continuat:
– Leviții vor fi singurii care vor pronunța sentințe și vor
instrui poporul. „Vor pune tămâie în Sfânta Sfintelor și vor aduce
sacrificii pe altarul Lui.” Sacrificiile lor vor aduce împăcarea între
Israel și Dumnezeu și ei vor fi binecuvântați cu bunuri lumești.
Tu, Doamne, „îi lovești pe cei ce se ridică împotriva lor”, care
pun la îndoială drepturile preoțești ale acestui trib. Tu l-ai distrus
pe Korah, iar cei „care îi disprețuiau” precum regele Uzia, „nu
se vor mai ridica niciodată”. Binecuvântează, Doamne, traiul
leviților care dau din zeciuielile pe care le primesc o zecime către
preoți. Fie ca Tu să accepți sacrificiul preotului Ilie pe Muntele
Carmel, să-l distrugi pe dușmanul lui, Ahab, să-i nimicești pe
falșii profeți ai acestuia. Și fie ca dușmanii marelui preot Ionatan
să nu se mai ridice niciodată.
– Beniamin, a spus Moșe, este drag lui Dumnezeu și va fi
mereu apărat de El. În partea lui de țară se va afla sanctuarul, atât
în lumea aceasta și în lumea lui Mesia, cât și în lumea ce va veni.
Moșe a binecuvântat tribul lui Iosef cu binecuvântarea ca
partea lor să fie cea mai productivă și cea mai binecuvântată din
țară. Roua se va așterne acolo mereu și multe izvoare vor izvorî.
Va fi constant expusă efectelor benefice ale soarelui și lunii,
pentru ca fructele să se coacă mai repede.
– Îi doresc, a spus Moșe, ca binecuvântările date lui de
patriarhi și de soțiile patriarhilor să se îndeplinească.
Și așa a fost, căci ținutul tribului lui Iosef avea de toate și
nu îi lipsea nimic. Aceasta era recompensa lui Iosef pentru că
a îndeplinit voința Domnului, revelată lui Moșe în tufișul în
flăcări, și pentru că, fiind rege al Egiptului, și-a tratat frații cu
respect, deși ei îl alungaseră din rândul lor. Mai mult, Moșe l-a
binecuvântat pe Iosef cu promisiunea că, așa cum a fost primul
dintre fiii lui Iaakov care a ajuns în Egipt, așa va fi primul care,
în lumea ce va veni, va ajunge în Țara Sfântă. Moșe a proclamat
eroismul seminției lui Iosef prin cuvintele:
486
 – Așa cum e inutil să forțezi vițelul să tragă la jug, așa nici
fiii lui Iosef nu se vor afla în serviciul niciunuia dintre imperii.
Așa cum unicornul le împinge cu copitele pe celelalte animale,
așa și fiii lui Iosef vor domni peste neamuri, până la capătul
pământului. Efraimitul Iehoșua va distruge miriade de păgâni și
manasitul Ghideon va nimici mii dintre ei.
Zevulun era tribul care, înaintea celorlalte, se îndeletnicea
cu negustoria, fiind astfel o legătură între Israel și celelalte
neamuri, vânzând produsele din Palestina către acestea din urmă
și produse străine către primii. De aici, binecuvântarea pe care
Moșe le-a dat-o:
– Bucură-te, Zevulun, de negustoria ta. Urmându-ți exemplul,
multe alte neamuri se vor ruga pe muntele sacru al Templului și
vor aduce sacrificii.
Mulți dintre cei care veneau în ținutul lui Zevulun pentru
negoț obișnuiau să meargă și la Ierusalim ca să vadă sanctuarul
evreilor, iar mulți se converteau după impresia pe care și-o făceau
despre viața în orașul sfânt. Mai mult, Moșe a binecuvântat
acest trib prin alocarea unei părți din țară cu ieșire la mare,
ca să aibă acces la pește, la scoica purpurie și la nisipul din
care se putea făuri sticla. Astfel, celelalte triburi depindeau de
Zevulun pentru aceste materiale pe care nu le puteau procura
de la altcineva. Oricine încerca să-l jefuiască pe Zevulun de ele
era blestemat cu ghinion în negoț. „Marea Haifei”, aflată tot pe
teritoriul lui Zevulun, era locul unde toate comorile mării erau
aduse la mal, pentru că, atunci când un vas naufragia, oceanul
îl trimitea, împreună cu comorile lui, către Marea Haifei unde
comorile se adună pentru cei drepți până în Ziua Judecății. O altă
binecuvântare a lui Zevulun era aceea că va fi mereu victorios în
luptă, în timp ce tribul lui Isahar, aflat în strânsă legătură cu el,
a fost binecuvântat prin distingerea lui în „corturile învățăturii”.
Isahar era tribul „cărturarilor și judecătorilor” și de aceea Moșe
i-a binecuvântat, spunând că, „în lumea ce va veni”, marea curte
a lui Israel, precum și Sanhedrinul se vor afla în acest trib.
487
 Tribul lui Gad, care locuia la granița Israelului, a primit
binecuvântarea ca „în vremea ce va veni” să fie la fel de puternic
în luptă precum a fost la prima cucerire a Palestinei. Mai apoi va
sta în fruntea Israelului la întoarcerea în Țara Sfântă, așa cum a
făcut și la prima intrare în țară. Moșe a lăudat acest trib pentru
alegerea sălașului lor de această parte a Iordanului, care a fost
aleasă și pentru a fi locul înmormântării lui Moșe. Într-adevăr,
Moșe a murit pe Muntele Nevo, aflat în posesia lui Reuven,
dar trupul i-a fost transportat de la Nevo, pe aripile Șekinei,
în teritoriul lui Gad, pe o distanță de patru mile, petrecut de
lamentările îngerilor care spuneau:
– Va intra în pace și se va odihni în locul său de veci.
Dan, care asemenea lui Gad își avea teritoriul la granița țării,
a fost și el binecuvântat cu putere și forță ca să poată ține piept
atacurilor dușmanilor lui Israel. A fost binecuvântat și cu un
teritoriu care se afla în două părți diferite ale țării.
Binecuvântarea lui Naftali era astfel: „O, Naftali, plin de
miresme și de binecuvântarea Domnului: ia în stăpânire vestul
și sudul.” Această binecuvântare s-a adeverit, căci tribul lui
Naftali se bucura de pește și ciuperci din abundență, astfel că
își puteau purta singuri de grijă. Mai mult, stăpâneau și valea
Genosar, ale cărei fructe erau renumite pentru dulceața lor. Dar
Naftali nu era binecuvântat doar din punct de vedere material, ci
și din cel spiritual. Marea casă de studiu de la Tiberias era cea
la care s-a referit Moșe când a spus despre Naftali că „e plin de
binecuvântarea Domnului”.
Moșe l-a numit pe Așer preferatul semenilor lui, căci acest
trib a fost cel care a avut grijă de hrana întregului Israel în anii
de după eliberare. Solul acestuia era atât de fertil, încât ceea ce
creștea de la natură era suficient pentru a hrăni toate triburile.
Dar Moșe l-a binecuvântat pe Așer în mod special cu un ținut
abundent în măsline, astfel încât uleiul curgea în râuri în partea
lor de țară. De aceea Moșe l-a binecuvântat prin cuvintele:
488
 – Toate comorile țării vor curge prin ținutul tău, căci neamu-
rile îți vor da aur și argint pentru ulei.
Mai mult, Așer a fost binecuvântat cu mulți fii și fiice care își
păstrau farmecul tinereții chiar și la vârstă înaintată.
În timp ce Moșe rostea cele 11 binecuvântări, a compus și
11 psalmi, corespunzători celor 11 triburi binecuvântate de el.
Acești psalmi ai lui Moșe au fost incluși mai apoi în psaltirea
lui David, unde au fost reuniți și psalmii lui Adam, Melhisedec,
Avraham, Solomon, Asaf și ai celor trei fii ai lui Korah. Primii
psalmi ai lui Moșe sună astfel: „Întorci omul spre distrugere; și
apoi spui Întorceți-vă, fiii omului, și îl ierți pe strămoșul tribului
lui Reuven, care a păcătuit, dar s-a întors la Dumnezeu”. Un alt
psalm spune așa: „Cel ce sălășluiește în locul secret al Celui Înalt
va trăi în umbra Celui Preaputernic.” Acesta corespunde tribului
lui Levi care locuiește în sanctuar, umbra Domnului. Tribului
lui Iuda, al cărui nume înseamnă „lăudați-L pe Domnul”, îi
aparține psalmul: „E bine să-i aduci mulțumire Domnului”.
Psalmul „Domnul este înveșmântat în măreție” îi aparține lui
Beniamin, căci sanctuarul se afla în posesia lui, de aceea psalmul
se încheie prin cuvintele „Sfințenia să-ți fie casă, o, Doamne, pe
vecie”. Psalmul „O, Doamne, Tu, Dumnezeule, căruia îi aparține
răzbunarea; Tu, Dumnezeule, căruia îi aparține răzbunarea,
strălucește” a fost compus de Moșe pentru tribul lui Gad, căci
Ilie, membru al acestui trib, urma să distrugă bazele păgânilor
și să-i lovească cu răzbunarea Domnului. Tribului de învățați,
Isahar, îi revine psalmul: „Haideți să-i cântăm Domnului. Haideți
să cântăm un cântec plăcut stâncii salvării noastre”, căci acesta
este tribul care se ocupă cu studiul Torei, cartea preamăririi.

Moșe se roagă pentru moarte

Moșe mai avea încă multe binecuvântări pentru fiecare trib,

dar când a înțeles că i se apropia ceasul, le-a inclus pe toate într-o
489
singură binecuvântare: „Fericit ești, o, Israele: cine mai este ca
tine, un popor salvat de Domnul, scutul ajutorului tău și sabia
excelenței tale!” Cu aceste cuvinte a răspuns și la întrebarea pe
care Israel i-a pus-o:
– Spune-ne, învățătorul nostru Moșe, care este binecuvântarea
pe care Dumnezeu ne-o va da în lumea ce va veni?
– Nu vi-o pot descrie, dar tot ce pot să spun este că sunteți
fericiți pentru că așa a fost stabilit pentru voi!
În același timp, Moșe l-a implorat pe Dumnezeu ca, în lumea
ce va veni, să-i redea lui Israel arma cerească pe care le-a luat-o
după venerarea Vițelului de Aur.
– Jur că le-o voi reda, i-a răspuns Dumnezeu.
Când Moșe și-a terminat binecuvântarea, i-a cerut iertare lui
Israel pentru încăpățânarea lui, spunând:
– Ați avut multe de îndurat de la mine în ceea ce privește
respectarea Torei și a poruncilor ei, însă vă cer iertare acum.
– Învățătorul nostru, domnul nostru, s-a iertat.
Era rândul lor să-i ceară iertare, ceea ce au și făcut prin
cuvintele:
– Adesea ți-am aprins mânia și te-am împovărat cu multe
lucruri, dar te rugăm să ne ierți acum.
– S-a iertat, le-a răspuns el.
Între timp, poporul a venit la el și a spus:
– A venit vremea să părăsești această lume.
– Binecuvântat fie numele Lui care trăiește și îndură pe vecie!
a exclamat Moșe.
Întorcându-se spre fiii lui Israel, le-a spus:
– Vă rog, când intrați în țara lui Israel, să vă amintiți de mine
și de oasele mele și să spuneți: „Vai de fiul lui Amram, care a
alergat înaintea noastră precum un cal, dar ale cărui oase au
rămas în deșert.”
– O, învățătorule, ce se va alege de noi când nu vei mai fi?
– Cât timp am fost cu voi, Dumnezeu a fost cu voi. Dar să nu
credeți că toate semnele și minunile ivite prin intermediul meu
490
au fost făcute de dragul meu, ci mai mult de dragul vostru și din
dragostea și mila Lui. De vă veți încrede în El, vă va îndeplini
dorințele. Nu vă încredeți în prinți sau în oameni, în care nu
se poate găsi ajutor; cum ai putea aștepta ajutor de la un om, o
creatură din carne și oase, care nu se poate proteja de moarte? De
aceea încredeți-vă în Cel prin al cărui cuvânt lumea a fost creată,
căci El trăiește și îndură pe veci. Chiar dacă veți fi împovărați
de păcat sau nu, deschideți-vă inima către El și adresați-vă Lui.
– Domnul, El este Dumnezeu. Domnul, El este Dumnezeu.
Dumnezeu este puterea și scăparea noastră.
Apoi s-a auzit o voce din cer, spunând:
– De ce te căznești în zadar, Moșe, ca să trăiești? Mai ai doar
o jumătate de oră de trăit.
După ce Dumnezeu i-a arătat răsplata celor pioși în lumea ce
va veni, precum și porțile salvării și ale consolării pe care El le
va deschide lui Israel, Moșe a spus:
– Fericit ești, Israel. Cine este ca tine, un popor salvat de
Domnul!
Și-a luat rămas bun de la popor, cu lacrimi amare, spunându-le:
– Rămâneți în pace, ne vom reîntâlni la Înviere.
Apoi s-a îndepărtat de ei, plângând. Și Israel a izbucnit în
lacrimi, astfel că lamentările lor au urcat până la cele mai înalte
ceruri. Moșe și-a scos haina, și-a rupt cămașa, și-a pus țărână pe
creștet, precum unul aflat în doliu, și, în această stare, s-a dus la
cortul lui, în lacrimi și lamentări, spunând:
– Vai de picioarele mele care nu pot intra în țara lui Israel, vai
de mâinile mele care nu-i pot culege fructele! Vai de gura mea
care nu poate gusta fructele țării unde curge lapte și miere!
După aceea Moșe a luat un sul, a scris pe el Numele Inefabil
și cartea de psalmi și s-a dus la cortul lui Iehoșua ca să i le dea.
Când a ajuns acolo, Iehoșua a rămas așezat și Moșe a stat în
picioare înaintea lui, fără ca Iehoșua să remarce că este acolo.
Dumnezeu a făcut să se întâmple asta pentru ca Moșe, din cauza
491
lipsei de respect, să ceară el însuși să-i vină sfârșitul. Când
Moșe s-a rugat la Dumnezeu să trăiască precum un om de rând,
Dumnezeu i-a ascultat ruga, spunându-i:
– Dacă nu ai nimic împotrivă să fii supus lui Iehoșua, atunci
poți trăi.
Conform acestei înțelegeri, Moșe a putut să se ducă să asculte
discursul lui Iehoșua. Poporul, adunat ca de obicei în fața cortului
lui Moșe ca să primească de la el cuvântul Domnului, nu l-a găsit
acolo și, auzind că s-a dus la Iehoșua, au mers și ei acolo, unde
l-au găsit pe Moșe stând în picioare și Iehoșua fiind așezat.
– Ce crezi că faci? i-au strigat lui Iehoșua, stai așezat în timp
ce învățătorul tău, Moșe, stă în picioare și se înclină în fața ta?
În mânia și indignarea lor, l-ar fi ucis pe loc pe Iehoșua, dacă
nu s-ar fi pogorât un nor ce s-a așezat între el și popor. Când
Iehoșua a observat că Moșe stătea în picioare în fața lui, s-a
ridicat imediat și a strigat plângând:
– O, Moșe, tatăl și învățătorul meu, care m-ai crescut ca un
tată și care mi-ai dat înțelepciune, de ce faci ceva ce îmi poate
aduce pedeapsa divină?
Ca de obicei, poporul l-a căutat pe Moșe ca să-i învețe Tora,
dar el le-a răspuns:
– Nu am permisiunea să fac asta.
Poporul continua să insiste, până ce s-a auzit o voce din cer:
– Învățați de la Iehoșua!
Poporul a fost de acord să-l recunoască pe Iehoșua ca
învățătorul lor și s-au așezat ca să-i asculte vorbele. Iehoșua și-a
început cuvântarea avându-l pe Moșe la dreapta sa și pe fiii lui
Aaron, Eleazar și Itamar, la stânga sa. Nici bine nu și-a început
Iehoșua discursul prin cuvintele „Binecuvântat fie Dumnezeu
căruia îi sunt plăcuți cei pioși și învățăturile lor”, că toate comorile
înțelepciunii au dispărut de la Moșe și s-au mutat la Iehoșua,
astfel că Moșe nu putea nici măcar să urmărească discursul
discipolului său. Când Iehoșua și-a terminat cuvântarea, poporul
i-a cerut lui Moșe să verifice cu ei ceea ce Iehoșua i-a învățat,
dar el le-a spus:
492
 – Nu știu cum să răspund cerinței voastre!
A încercat să explice lecția lui Iehoșua, însă nu a putut pentru
că nu a înțeles-o.
– Stăpân al lumii, a spus Moșe. Până acum mi-am dorit să
trăiesc, dar acum vreau să mor. Mai bine o sută de morți decât o
singură pizmă.

Samael este aspru pedepsit de Moșe

Când Dumnezeu și-a dat seama că Moșe este pregătit să

moară, i-a spus îngerului Gabriel:
– Du-te și ia sufletul lui Moșe.
– Cum aș putea crede că mă pot apropia să iau sufletul celui
care cântărește mai mult decât 60 de miriade de muritori!
Apoi Dumnezeu i-a poruncit îngerului Mihael să aducă
sufletul lui Moșe, dar acesta, în lacrimi, a refuzat din același
motiv. După aceea Dumnezeu i-a poruncit îngerului Zagzaghel:
– Adu-Mi sufletul lui Moșe.
– Stăpân al lumii! I-am fost maestru și el mi-a fost discipol,
cum aș putea să-i iau sufletul?
Atunci Samael a venit în fața Domnului și a spus:
– Stăpân al lumii! Oare Moșe, învățătorul lui Israel, este mai
important decât Adam pe care l-ai creat după chipul și asemănarea
Ta? Oare Moșe este mai mare decât prietenul Tău, Avraham, care,
pentru a-Ți glorifica numele, s-a aruncat în cuptorul în flăcări?
Oare e Moșe mai important decât Ițhak, cel care s-a lăsat legat de
altar ca să fie adus ca sacrificiu pentru Tine? Sau este el mai mare
decât primul Tău născut, Iaakov, sau cei 12 fii ai lui? Niciunul
dintre ei nu mi-a scăpat, dă-mi voie să iau sufletul lui Moșe.
– Niciunul dintre aceștia nu-i este egal lui, a răspuns
Dumnezeu. Cum i-ai lua sufletul? Din fața lui? Cum să te poți
apropia de fața lui care M-a privit în față! Din mâinile lui?
Acele mâini au primit Tora, cum te-ai putea apropia de ele?! Din
493
picioarele lui? Picioarele lui Mi-au atins norii, cum te-ai putea
atunci apropia de ele?! Nu, nu te poți apropia deloc de el.
– Oricum ar fi, Te rog, lasă-mă să-i iau sufletul!
– Ai permisiunea Mea!
Samael a plecat foarte voios de la Dumnezeu, și-a luat sabia,
s-a încins cu cruzime, s-a învăluit în mânie, și, cu o furie feroce,
s-a îndreptat spre Moșe. Când l-a găsit, Moșe era ocupat cu
scrierea Numelui Inefabil. Flăcări îi ieșeau din gură, fața și ochii
îi străluceau precum soarele, astfel că părea un înger din oștirile
Domnului, iar Samael, tremurând de frică, s-a gândit: „Adevărat
au grăit ceilalți îngeri, că nu-i pot lua sufletul!” Moșe, care știa
că Samael va veni, încă dinainte ca el să apară, și-a ridicat ochii
și l-a privit, iar ochii lui Samael s-au îngreunat când i-au întâlnit
privirea. A căzut la pământ, a fost cuprins de durerile facerii și
nu-și putea deschide gura. Așa că Moșe i s-a adresat:
– Samael, Samael! „Nu există liniște, a spus Dumnezeul meu,
pentru cei răi!”76 De ce stai înaintea mea? Pleacă de aici imediat
sau îți voi tăia capul.
Îngrozit, Samael i-a spus:
– De ce te mânii pe mine, domnul meu, dă-mi sufletul tău,
căci a sosit momentul să părăsești această lume.
– Cine te-a trimis?
– Cel care a creat lumea și sufletele.
– Nu-ți voi da sufletul meu.
– Toate sufletele, de la crearea lumii, au ajuns în mâna mea.
– Eu sunt mai mare decât toți ceilalți care s-au născut în această
lume și am avut o legătură mai mare cu spiritul lui Dumnezeu
decât tine sau oricine altcineva.
– De unde îți vine superioritatea?
– Nu știi că sunt fiul lui Amram și că m-am născut deja
circumcis din pântecele mamei? Sau că la vârsta de trei zile nu
numai că am mers, ci le-am și vorbit părinților mei? Sau că nu
am supt niciun pic de lapte de la mama mea până ce nu și-a
76
Isaia 57, 21.
494
primit plata cuvenită de la fiica Faraonului? Când aveam trei luni,
înțelepciunea mea era atât de mare, încât am profețit și am spus:
„Voi primi Tora din mâna dreaptă a lui Dumnezeu.” La vârsta de
șase luni, am intrat în palatul Faraonului și i-am luat coroana de
pe cap. Când aveam 80 de ani, am adus cele 10 pedepse asupra
Faraonului și a egiptenilor, le-am ucis îngerul păzitor și am scos
cele 60 de miriade de israeliți din Egipt. Apoi am despărțit marea
în 12 părți, l-am condus pe Israel prin ea, în același timp în care
i-am înecat pe egipteni; și nu tu le-ai luat sufletele, ci eu. Tot eu
am transformat apa din amară în dulce, am urcat la cer și acolo
am vorbit față în față cu Dumnezeu! Am tăiat două table din
piatră pe care, la cererea mea, Dumnezeu a scris Tora. 120 de
zile și tot atâtea nopți am stat în cer, unde am sălășluit sub Tronul
Gloriei. Precum un înger, în tot acest timp nu am mâncat pâine
și nu am băut apă. I-am cucerit pe locuitorii cerului, le-am făcut
secretele cunoscute omenirii, am primit Tora din mâna dreaptă
a lui Dumnezeu și, la porunca Lui, am scris 613 porunci pe care
apoi i le-am transmis lui Israel. Mai mult, am luptat împotriva lui
Sihon și Og, creați înainte de potop și atât de înalți, încât apele
potopului de abia le ajungeau la glezne. În războiul împotriva
lor, le-am poruncit soarelui și lunii să stea în loc și, cu toiagul
meu, i-am ucis pe cei doi uriași. Unde se mai află, oare, în lumea
asta un alt muritor care să poată face așa ceva? Cum îndrăznești
tu, cel mârșav, să presupui că îmi vei lua sufletul cel pur care
mi-a fost dat în puritate și sfințenie de Domnul sfințeniei și al
purității? Nu ai nicio putere să te așezi unde sunt așezat sau să
stai unde stau. Du-te de aici, căci nu-ți voi da sufletul meu!
Îngrozit, Samael s-a întors la Dumnezeu și i-a transmis
cuvintele lui Moșe. Mânia Domnului împotriva lui Samael s-a
aprins și i-a spus:
– Du-te și adu-Mi sufletul lui Moșe, căci, dacă nu faci asta,
atunci te voi elibera din slujba de a lua sufletele oamenilor și îți
voi da o altă sarcină.
495
 – O, Stăpân al lumii, ale cărui fapte sunt de temut, l-a implorat
Samael. Poruncește-mi să mă duc în Iad, să-l răscolesc și să-l
întorc pe toate părțile, și o voi face pe dată, dar nu mă pot înfățișa
în fața lui Moșe.
– De ce?
– Nu pot pentru că e ca măreții prinți din carul Tău. Fulgere și
flăcări ies din gura lui când îmi vorbește, așa cum se întâmplă și
cu serafimii când Te preamăresc. De aceea, Te rog, nu mă trimite
la el pentru că nu pot apărea în fața lui.
– Du-te și adu-Mi sufletul lui Moșe, i-a spus Dumnezeu
mânios.
În timp ce Samael a plecat să execute ordinul lui Dumnezeu,
Domnul a adăugat:
– Mârșavule! Din focul Iadului ai fost creat și în focul Iadului
te vei întoarce în cele din urmă. Mai întâi ai plecat voios să-l
ucizi pe Moșe, dar când ai înțeles măreția și puterea lui, ai spus:
„Nu pot face nimic împotriva lui.” Îmi este clar că te vei întoarce
și a doua oară umilit și fără succes.
Acum Samael și-a scos sabia din teacă și s-a îndreptat, cu o
furie nemărginită, către Moșe, spunându-și: „Ori îl omor, ori mă
omoară!”
Când Moșe l-a văzut, s-a ridicat mânios și, luând în mână
toiagul pe care se afla înscris Numele Inefabil, s-a apucat
să-l alunge pe Samael. Acesta a fugit înspăimântat, dar Moșe
l-a urmărit și, când l-a ajuns, l-a lovit cu toiagul, l-a orbit cu
strălucirea feței lui și apoi l-a lăsat să fugă, tulburat și rușinat.
Era cât pe ce să-l omoare, dar s-a auzit o voce din cer care i-a
spus:
– Lasă-l să trăiască, Moșe, pentru că lumea are nevoie de el.
De aceea Moșe a trebuit să se mulțumească cu pedepsirea lui
Samael.

496
 Dumnezeu îi sărută sufletul lui Moșe

Între timp, lui Moșe i-a sosit sfârșitul. O voce din cer s-a auzit:
– Moșe, de ce te zbați degeaba? Ultima secundă ți-a sosit.
Imediat Moșe s-a ridicat ca să se roage și i-a spus Domnului:
– Stăpân al lumii! Adu-Ți aminte de ziua în care mi Te-ai
revelat în tufișul în flăcări și ia în considerare și ziua în care m-am
înălțat la cer și nici n-am mâncat, nici n-am băut timp de 40 de
zile. Tu, Cel Blând și Milostiv, nu mă da pe mâna lui Samael.
– Ți-am auzit rugăciunea. Eu Însumi mă voi ocupa de tine și
te voi îngropa.
Atunci Moșe s-a sfințit precum fac serafimii ce înconjoară
maiestatea divină, iar Dumnezeu, din înaltul cerurilor, S-a revelat
ca să primească sufletul lui Moșe. Când Moșe L-a văzut pe Cel
Sfânt, Binecuvântat Fie-I Numele, a căzut la pământ și a spus:
– Stăpân al lumii! Din dragoste ai creat lumea și cu dragoste
o călăuzești. Tratează-mă și pe mine cu dragoste și nu mă da pe
mâna îngerului morții.
– Moșe, nu te teme, a spus o voce din cer. „Virtutea-ți va
merge înaintea ta, gloria Domnului îți va fi răsplata.”77
Alături de Dumnezeu, din cer au coborât trei îngeri: Mihael,
Gabriel și Zagzaghel. Gabriel a aranjat catafalcul lui Moșe,
Mihael a întins peste el un veșmânt de purpură și Zagzaghel
a pus o pernă de lână. Dumnezeu s-a așezat la căpătâiul lui
Moșe, Mihael la dreapta sa, Gabriel la stânga sa și Zagzaghel la
picioarele lui, iar Dumnezeu I s-a adresat lui Moșe:
– Încrucișează-ți picioarele.
Și Moșe a făcut asta. Apoi Domnul i-a spus:
– Pune-ți mâinile pe piept.
Și Moșe așa a făcut.
– Închide-ți ochii.
Și Moșe așa a făcut. După aceea Dumnezeu i-a spus sufletului
lui Moșe:
77
Isaia 58, 8.
497
 – Suflete al Meu, 120 de ani am decretat că vei sălășlui în
trupul acestui om drept, dar nu ezita acum să-l părăsești, căci ți-a
sosit timpul.
Sufletul a răspuns:
– Știu că ești Dumnezeul sufletelor și al spiritelor și că în
mâna Ta se află sufletele celor vii și ale celor morți. M-ai creat și
m-ai pus în trupul acestui om pios. Mai este, oare, pe lumea asta
un alt trup la fel de pur și sfânt precum acesta? Niciodată nu s-a
așezat pe el vreo insectă, niciodată nu a fost afectat de lepră. De
aceea îl iubesc și nu vreau să-l părăsesc.
– Nu ezita, suflete al Meu, i-a răspuns Dumnezeu. Ți-a sosit
sfârșitul. Eu Însumi te voi duce către cele mai înalte ceruri și te
voi lăsa să sălășluiești sub Tronul Gloriei Mele, precum serafimii,
ofanimii, heruvimii și ceilalți îngeri.
– Stăpân al lumii! Vreau să rămân cu acest om drept. În timp ce
îngerii Aza și Azazel și-au corupt stilul de viață când au coborât
pe pământ și au păcătuit cu fiicele oamenilor, iar Tu i-ai pedepsit
să fie blocați între cer și pământ, fiul lui Amram, o creatură din
carne și oase, din ziua în care i Te-ai revelat în tufișul în flăcări, a
trăit separat de soția lui. Lasă-mă să rămân unde sunt.
Când Moșe a văzut că sufletul refuză să-l părăsească, i-a spus:
– Este din cauză că îngerul morții a vrut să-și arate puterea
asupra ta?
– Nu, Dumnezeu nu vrea să mă dea pe mâinile morții.
– Oare vei jeli, alături de ceilalți, când voi pleca? l-a întrebat
Moșe.
– Domnul mi-a salvat ochii de lacrimi.
– Oare vei merge în Iad după ce voi muri?
– Voi merge înaintea Domnului în tărâmul celor vii.
Când Moșe a auzit asta, i-a dat voie sufletului să-l părăsească,
spunându-i:
– Întoarce-te la odihna ta, suflete al meu, căci Domnul a fost
darnic cu tine.
Apoi Dumnezeu i-a luat sufletul lui Moșe printr-o sărutare.
498
 Însă lucrarea lui Moșe nu a încetat odată cu moartea lui, pentru
că el este în cer unul dintre slujitorii Domnului. Dumnezeu a
îngropat trupul lui Moșe într-un loc necunoscut nici lui Moșe. Se
știe doar că un pasaj subteran îl leagă de mormintele patriarhilor.
Deși trupul lui Moșe se odihnește în mormânt, este neatins de
trecerea timpului, fiind la fel ca atunci când era viu.

Doliul pentru Moșe

Când Moșe a murit, o voce s-a auzit din cer prin toată tabăra
lui Israel, care măsura 12 mile lungime și 12 mile lățime:
– Vai! Moșe a murit. Vai! Moșe a murit.
Întregul Israel care, cu 30 de zile înainte de moartea lui Moșe,
i-a jelit sfârșitul iminent, acum a decretat trei luni de doliu pentru
el. Dar Israel nu era singurul care îl jelea pe Moșe. Dumnezeu
Însuși îl jelea spunând:
– Cine se va ridica din partea Mea împotriva răufăcătorilor?
Cine va lupta în numele Meu cu nelegiuiții?
Metatron a apărut înaintea lui Dumnezeu și a spus:
– Moșe a fost al Tău în viață și este al Tău în moarte.
– Nu jelesc pentru Moșe, ci pentru pierderea suferită de Israel
odată cu moartea lui. De câte ori nu M-au mâniat, iar el s-a rugat
pentru ei și Mi-a stins mânia.
Îngerii jeleau alături de Dumnezeu, spunând:
– Unde se va găsi înțelepciunea?
Cerurile se lamentau:
– Omul cel sfânt a pierit de pe pământ.
Pământul s-a jelit:
– Cel drept a pierit și niciun om nu se gândește serios la asta.
Dumnezeu l-a lăudat pe Moșe prin cuvintele:
– Mi-ai spus: „Domnul este Dumnezeu: nu există un altul.”
Așa că Eu îți voi spune: „Și nu s-a mai înălțat din rândul lui Israel
niciun alt profet precum Moșe.”
499
 Printre muritori, Iochebed, mama lui Moșe, și Iehoșua,
discipolul lui, l-au jelit în mod special pe acesta. Nu erau siguri
că a murit cu adevărat, așa că l-au căutat peste tot. Iochebed s-a
dus mai întâi la Egipt și a spus țării:
– Mițraim, Mițraim78, l-ai văzut cumva pe Moșe?
– Adevărat precum trăiești că nu l-am mai văzut din ziua în
care au fost uciși primii-născuți aici.
Apoi Iochebed s-a adresat Nilului:
– Nilule, Nilule, l-ai văzut cumva pe Moșe?
– Adevărat precum trăiești că nu l-am mai văzut din ziua în
care mi-a schimbat apele în sânge.
După aceea Iochebed a întrebat marea:
– Mare, l-ai văzut cumva pe Moșe?
– Adevărat precum trăiești că nu l-am mai văzut din ziua în
care a condus cele 12 triburi prin apele mele.
La auzul acestora, Iochebed a întrebat deșertul:
– Deșertule, l-ai văzut cumva pe Moșe?
– Adevărat precum trăiești că nu l-am mai văzut din ziua în
care a făcut să cadă mana peste mine.
Apoi Iochebed a întrebat muntele Sinai:
– Sinai, Sinai, l-ai văzut cumva pe Moșe?
– Adevărat precum trăiești că nu l-am mai văzut din ziua în
care a coborât de pe mine cu cele două Table ale Legii.
La final, Iochebed s-a adresat pietrei, spunându-i:
– Piatră, piatră, l-ai văzut cumva pe Moșe?
– Adevărat precum trăiești că nu l-am mai văzut din ziua în
care m-a lovit de două ori cu toiagul lui.
Și Iehoșua și-a căutat maestrul în zadar și, în mâhnirea sa, și-a
rupt hainele și, plângând amarnic, striga neîncetat:
– „Tatăl meu, tatăl meu, carul lui Israel și călăreții lui.”79 „Dar
unde poate fi găsită înțelepciunea?”80
78
Denumirea Egiptului în limba ebraică. În traducere: Egiptule, Egiptule!
79
2 Regi 13, 14.
80
Iov 28, 12.
500
 Dar Dumnezeu i-a spus lui Iehoșua:
– Cât vei mai continua să-l cauți în zadar pe Moșe? A murit!
De fapt, Eu sunt cel care l-a pierdut, nu tu.

Samael caută în zadar

Samael, îngerul morții, nu a auzit că Dumnezeu i-a luat lui

Moșe sufletul din trup și l-a primit sub Tronul Gloriei. Crezând
că Moșe este încă în viață, s-a îndreptat spre casa lui Moșe ca
să-i ia sufletul, pentru că se temea să se întoarcă la Dumnezeu
fără să-I fi îndeplinit porunca de a-i lua acestuia sufletul. Însă nu
l-a găsit pe Moșe la locul obișnuit, așa că s-a grăbit spre țara lui
Israel, spunându-și: „Moșe s-a rugat îndelung pentru șansa de a
intra în țară, poate că e acolo.” Și a spus țării lui Israel:
– Este Moșe cumva aici?
– Nu, nu se află pe tărâmul celor vii.
Apoi Samael s-a gândit: „Știu că Dumnezeu i-a spus odată
lui Moșe «ridică-ți toiagul și desparte marea», așa că poate e la
mare”. S-a grăbit la mare și a spus:
– Este Moșe aici?
– Nu este aici și nu l-am mai văzut din ziua în care m-a
despărțit în 12 părți și a trecut, alături de cele 12 triburi, prin
apele mele.
Samael s-a dus la Iad, întrebând:
– L-ai văzut pe Moșe, fiul lui Amram?
– Cu urechile mele am auzit lamentarea, dar nu l-am văzut.
S-a îndreptat către Șeol, Abadon și Tit-Hayaven, cărora le-a
spus:
– L-ați văzut pe fiul lui Amram?
– Prin Faraon, regele Egiptului, i-am auzit chemarea, dar nu
l-am văzut.
Apoi a mers către Abis și l-a întrebat:
– L-ai văzut pe fiul lui Amram?
501
 – Nu l-am văzut, dar adevărat că i-am auzit chemarea.
I-a întrebat pe fiii lui Korah, care sălășluiesc în Abis:
– L-ați văzut pe fiul lui Amram?
– Nu l-am văzut din ziua în care, la porunca lui, pământul și-a
deschis gura și ne-a înghițit.
Apoi s-a îndreptat spre norii gloriei și i-a întrebat:
– Oare Moșe este cu voi?
– Este ascuns de ochii tuturor celor vii.
A întrebat cerurile:
– L-ați văzut pe fiul lui Amram?
– Nu l-am văzut de când, la porunca lui Dumnezeu, a trecut
prin noi ca să primească Tora.
S-a grăbit spre Rai, dar îngerii care îi păzesc porțile, când l-au
văzut pe Samael, l-au alungat spunându-i:
– Ticălosule! „Aceasta este poarta Domnului, cei drepți vor
intra prin ea.”81
După acestea, Samael a zburat deasupra porților Raiului și l-a
întrebat:
– L-ai văzut cumva pe Moșe?
– De când m-a vizitat, alături de Gabriel, ca să afle răsplata
celor drepți, nu l-am văzut.
S-a dus la pomul vieții, dar acesta, de la o distanță de 300 de
leghe, a strigat la el:
– Nu te apropia de mine!
De aceea l-a întrebat de departe:
– L-ai văzut pe fiul lui Amram?
– Nu l-am văzut din ziua în care a venit la mine, i-a răspuns
copacul, ca să-i dau o ramură pentru toiag.
S-a dus la pomul cunoașterii binelui și răului și i-a spus:
– L-ai văzut pe fiul lui Amram?
– Nu l-am văzut din ziua în care a venit la mine ca să ia un toc
cu care să scrie Tora.
Și-a continuat căutarea la munți, care i-au răspuns:
81
Psalmi 118, 20.
502
 – Nu l-am văzut din ziua în care a făurit cele două table din
piatra noastră.
Apoi a întrebat deșerturile:
– L-ați văzut pe fiul lui Amram?
– Nu l-am văzut de când a încetat să-l mai conducă pe Israel
prin noi.
S-a îndreptat spre muntele Sinai, căci și-a amintit că Dumnezeu
i-a poruncit înainte lui Moșe să urce pe el și s-a gândit că ar putea
fi acolo.
– L-ai văzut pe fiul lui Amram?
– Nu l-am văzut din ziua în care din mâna dreaptă a lui
Dumnezeu a primit Tora pe mine.
A întrebat păsările:
– L-ați văzut pe Moșe?
– Nu l-am văzut de când a împărțit păsările în pure și impure.
S-a dus apoi la patrupede și le-a întrebat:
– L-ați văzut pe Moșe?
– Nu l-am văzut din ziua în care a stabilit care animale pot fi
mâncate și care nu.
Răspunsul patrupedelor și al păsărilor se referea la ziua în
care Dumnezeu a adunat toate speciile de animale, le-a adus
înaintea lui Moșe și l-a învățat care sunt pure, care impure, care
pot fi mâncate și care nu. Apoi Samael s-a îndreptat spre „Curtea
celor morți”, unde îngerul Duma păzește sufletele celor morți, și
l-a întrebat pe înger:
– L-ai văzut pe fiul lui Amram?
– Am auzit vorbele de lamentare de la el din cer, dar nu l-am
văzut.
Apoi a întrebat îngerii:
– L-ați văzut pe fiul lui Amram?
Aceștia i-au dat același răspuns ca Duma și l-au sfătuit să
meargă la oameni care i-ar putea spune locul unde se află Moșe.
S-a dus la muritori și i-a întrebat:
– Unde e Moșe?
503
 – Învățătorul nostru, Moșe, nu e precum ceilalți oameni.
Se aseamănă îngerilor care preoțesc, căci s-a ridicat la cer și
sălășluiește în Rai precum îngerii, a adunat vântul în pumnul său,
precum un înger, iar Dumnezeu i-a luat sufletul la El, în locul
sfințeniei Sale. Ce legătură ai tu cu fiul lui Amram?

Moșe îi întrece pe ceilalți drepți

Onoarea specială pe care Dumnezeu i-a conferit-o lui Moșe la

moartea lui a fost binemeritată, căci îi întrecea pe ceilalți drepți.
Când Moșe a murit, Adam a apărut și a zis:
– Sunt mai mare decât tine pentru că am fost creat după chipul
și asemănarea lui Dumnezeu.
– Cu toate acestea, i-a răspuns Moșe, îți sunt superior, căci
gloria pe care ai primit-o de la Dumnezeu ți-a fost luată, pe când
eu mi-am păstrat strălucirea feței pe vecie.
Apoi Noah i-a spus lui Moșe:
– Sunt mai mare decât tine, căci am fost salvat din toată
generația potopului.
– Îți sunt superior pentru că te-ai salvat doar pe tine și n-ai
avut puterea să-ți salvezi generația, în timp ce eu m-am salvat
și mi-am salvat și generația când au păcătuit cu Vițelul de Aur.
Avraham i-a spus lui Moșe:
– Sunt mai mare decât tine pentru că i-am hrănit pe cei care
rătăcesc.
– Îți sunt superior pentru că tu ai hrănit oameni necircumciși,
pe când eu i-am hrănit pe cei circumciși. Mai mult, tu i-ai hrănit
într-un ținut locuit, iar eu l-am hrănit pe Israel în deșert.
Ițhak i-a spus lui Moșe:
– Sunt mai mare decât tine, căci eram gata să mă sacrific pe
altar și am privit fața Șekinei.
– Totuși îți sunt superior pentru că, deși este adevărat că ai
privit fața Șekinei, ochii ți s-au îngreunat, în timp ce eu am vorbit
504
cu Șekina față în față și nu mi s-au îngreunat ochii și nici nu mi-a
scăzut puterea.
Iaakov a spus:
– Sunt mai mare decât tine, căci m-am luptat cu îngerul și
l-am biruit.
– Adevărat că te-ai luptat cu îngerul în teritoriul tău, dar eu
am urcat în teritoriul îngerilor și ei s-au temut de mine.
Iosef i-a spus lui Moșe:
– Sunt mai mare decât tine pentru că soția stăpânului meu nu
a reușit să mă ispitească.
– Cu toate acestea, îți sunt superior căci te-ai abținut de la a
întreține relații cu o femeie străină, în timp ce eu m-am abținut
de la a întreține relații cu propria soție.
Superioritate lui Moșe fața de ceilalți drepți se poate vedea
din următoarele. Adam a murit pentru că a fost ispitit de șarpe,
în timp ce Moșe a făurit un șarpe din aramă, la vederea căruia
oricine era mușcat de șarpe se vindeca. Noah a oferit un sacrificiu
lui Dumnezeu, care a fost primit, dar Noah nu a fost primit în
prezența lui Dumnezeu. Dar când Moșe a oferit un sacrificiu în
numele lui Israel, Dumnezeu i-a spus: „Să știi că de două ori
pe zi voi sta cu tine.” Avraham a fost cauza sclaviei egiptene,
căci asta a fost pedeapsa pentru cuvintele lui: „Cum voi ști că
voi moșteni țara?” Iar Moșe a fost cel care l-a eliberat pe Israel
din robia egipteană. Cu adevărat, Iaakov a învins în lupta lui cu
îngerul, dar lovitura pe care îngerul i-a dat-o i-a dislocat coapsa
pentru totdeauna. Pe când Moșe i-a umplut pe îngeri de teamă,
încât aceștia, când l-au văzut în cer, au fugit.
Moșe nu numai că i-a întrecut pe toți ceilalți muritori, dar a
întrecut și întreaga creație pe care Dumnezeu a făurit-o în șase
zile. În prima zi Dumnezeu a creat lumina, dar Moșe s-a înălțat
la cer și a luat lumina spirituală, Tora. În a doua zi Dumnezeu
a creat orizontul, în timp ce a poruncit ca pământul să nu intre
peste firmament și nici firmamentul să nu intre peste pământ.
Moșe a escaladat firmamentul, deși era de pe pământ. În a treia zi
505
Dumnezeu a creat marea, dar marea, imediat ce l-a văzut pe Moșe,
s-a retras înspăimântată din fața lui. În a patra zi Dumnezeu a
creat soarele și luna ca să lumineze pământul, dar Moșe i-a spus
lui Dumnezeu: „Nu vreau ca soarele și luna să dea lumină pentru
Israel, ci Tu Însuți vei face asta.” Dumnezeu i-a îndeplinit ruga.
În a cincea zi Dumnezeu a creat animalele, dar Moșe tăia orice
animale care erau necesare pentru Israel. Când Dumnezeu a pus
în balanță toate obiectele creației și pe Moșe, balanța s-a înclinat
în favoarea lui. Moșe era numit pe drept „omul lui Dumnezeu”,
căci era pe jumătate om și pe jumătate divin.
Nu numai în această lume a fost Moșe marele conducător și
învățător al poporului său, ci la fel va fi și în lumea ce va veni,
conform promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu înainte de
moarte: „Tu, cel care i-ai condus pe copiii Mei în lumea aceasta,
îi vei conduce și în lumea ce va veni.”
 Cuprins

Prefaţă ............................................................................. 9

I. MOȘE ÎN EGIPT ....................................................... 11

Începutul robiei egiptene ................................................. 11

Viclenia Faraonului ......................................................... 12
Moașele cele pioase ......................................................... 15
Cei trei sfetnici ................................................................ 18
Masacrul inocenților ....................................................... 19
Părinții lui Moșe .............................................................. 21
Nașterea lui Moșe ............................................................ 24
Moșe este salvat din apă .................................................. 26
Copilăria lui Moșe ........................................................... 29
Moșe este salvat de Gabriel ............................................. 31
Tinerețea lui Moșe ........................................................... 35
Fuga din Egipt ................................................................. 39
Regele Etiopiei ................................................................ 42
Ietro ................................................................................. 44
Moșe se căsătorește cu Țipora ......................................... 46
Un remediu sângeros ....................................................... 50
Păstorul cel credincios ..................................................... 53
Rugul aprins .................................................................... 55
Ascensiunea la cer a lui Moșe .......................................... 57
Moșe vizitează Raiul și Iadul ........................................... 61
Moșe refuză misiunea ...................................................... 66
Moșe este pedepsit pentru încăpățânarea sa .................... 70
Întoarcerea în Egipt ......................................................... 75
Moșe și Aaron la Faraon .................................................. 79
Suferința crește ................................................................ 83
507
Măsură pentru măsură ..................................................... 87
Plăgile aduse prin Aaron .................................................. 92
Plăgile aduse prin Moșe .................................................. 96
Primul Pesah ................................................................... 103
Uciderea întâilor-născuți ................................................. 106
Eliberarea fiilor lui Israel din robia egipteană ................. 108
Ieșirea din Egipt .............................................................. 110

II. MOȘE ÎN PUSTIU ................................................... 115

Calea cea lungă ................................................................ 115

Faraonul îi urmărește pe evrei ......................................... 118
Despărțirea mării ............................................................. 125
Traversarea Mării Roșii ................................................... 128
Nimicirea egiptenilor ...................................................... 131
Cântecul de la malul mării ............................................... 136
Deșertul cel aspru ............................................................ 140
Hrana cerească ................................................................ 145
Culegerea manei .............................................................. 147
Fântâna lui Miriam .......................................................... 152
Războiul lui Amalec împotriva lui Israel .......................... 154
Înfrângerea lui Amalec .................................................... 159
Ietro ................................................................................. 163
Instaurarea sfatului bătrânilor .......................................... 165
Răsplata lui Ietro ............................................................. 170
Momentul potrivit ........................................................... 174
Păgânii refuză Tora .......................................................... 176
Întrecerea munților .......................................................... 179
Tora este oferită lui Israel ............................................... 181
Israel se pregătește pentru revelație ................................. 183
Revelația de pe Muntele Sinai ......................................... 185
Prima poruncă ................................................................. 189
Anunțarea celorlalte porunci pe Sinai ............................. 192
508
Caracterul unitar al Celor Zece Porunci .......................... 197
Moșe este ales ca mijlocitor ............................................. 199
Moșe și îngerii trudesc pentru Tora ................................. 201
Moșe primește Tora ......................................................... 206
Vițelul de Aur ................................................................... 210
Moșe este învinovățit pentru păcatul lui Israel ................ 214
Pedepsirea păcătoșilor ..................................................... 218
Moșe intervine pentru popor ........................................... 220
Ascunsele căi ale Domnului ............................................ 223
Cele 13 însușiri ale lui Dumnezeu ................................... 225
Al doilea set de table ....................................................... 228
Recensământul poporului ................................................ 231
Porunca construirii Tabernacolului ................................. 235
Materialele pentru construirea Tabernacolului ................ 238
Bețalel ............................................................................. 240
Chivotul cu Heruvimi ...................................................... 242
Masa și sfeșnicul ............................................................. 245
Altarul ............................................................................. 247
Semnificația simbolică a Tabernacolului ......................... 250
Veșmintele preoțești ........................................................ 252
Pietrele prețioase din pieptar ........................................... 253
Finalizarea Tabernacolului .............................................. 256
Asamblarea Tabernacolului ............................................. 259
Sfințirea preoților ............................................................ 261
Ziua celor zece coroane ................................................ 263
Bucuria cea întreruptă ..................................................... 268
Darurile prinților ............................................................. 272
Revelațiile din Tabernacol ............................................... 286
Curățirea taberei .............................................................. 288
Aprinderea sfeșnicului .................................................... 292
Cei 12 prinți ai triburilor .................................................. 294
Recensământul leviților ................................................... 298
Cele patru divizii ale leviților .......................................... 300
Cele patru stindarde ......................................................... 303
509
Tabăra .............................................................................. 307
Cel care hulește și cel care încalcă Șabatul ..................... 309
Mulțimea nerecunoscătoare ............................................ 312
Vasele din Egipt pentru gătit carnea ................................ 315
Învestirea celor 70 de înțelepți ......................................... 317
Eldad și Medad ................................................................ 320
Prepelițele ....................................................................... 321
Aaron și Miriam îl ponegresc pe Moșe ............................ 323
Pedeapsa lui Miriam ........................................................ 326
Trimiterea iscoadelor ...................................................... 328
Semnificația numelor ...................................................... 330
Iscoadele în Palestina ...................................................... 333
Raportul cel defăimător ................................................... 336
Noaptea lacrimilor ........................................................... 339
Pedepsirea nerecunoștinței .............................................. 342
Anii de dizgrație .............................................................. 345
Revolta lui Korah ............................................................ 348
Korah îl batjocorește pe Moșe și Tora ............................... 351
Moșe încearcă în zadar să-l îmbuneze pe Korah .............. 352
Korah și grupul său sunt pedepsiți .................................. 357
On și cei trei fii ai lui Korah sunt salvați ......................... 359
Israel e convins de preoția lui Aaron ................................ 361
Apele din Meriba ............................................................. 364
Furia lui Moșe îi aduce pieirea ........................................ 367
Comportamentul neprietenos al lui Edom față
de Israel............................................................................ 370
Cei trei păstori ................................................................. 371
Pregătirea lui Aaron pentru moartea iminentă ................ 374
Moartea lui Aaron ........................................................... 377
Doliul poporului pentru moartea lui Aaron ...................... 381
Prietenii cei falși .............................................................. 383
Șarpele de bronz .............................................................. 385
La Arnon ......................................................................... 387
Sihon, regele amoriților ................................................... 390
510
Uriașul Og ....................................................................... 392
Avertismentul lui Moșe ................................................... 396
Balak, regele Moabului ................................................... 398
Balaam, profetul cel păgân .............................................. 401
Balak trimite soli la Balaam ............................................ 403
Balaam acceptă oferta lui Balak ...................................... 405
Măgărița lui Balaam ........................................................ 408
Balaam se îndreaptă spre propria pieire ............................ 411
Balaam și Balak ............................................................... 412
Sacrificiile lui Balaam sunt respinse ................................ 414
Balaam îl preamărește pe Israel ....................................... 416
Speranțele lui Balaam sunt spulberate ............................. 418
Blesteme transformate în binecuvântări .......................... 421
Sfatul cel rău al lui Balaam .............................................. 422
Fineas, zelos pentru Dumnezeu ....................................... 424
12 miracole ...................................................................... 427
Răsplata lui Fineas .......................................................... 429
Fiicele lui Zelofehad ........................................................ 431
Numirea lui Iehoșua ........................................................ 435
Moștenirea lui Moșe pentru Iehoșua ............................... 439
Ultima campanie a lui Moșe ............................................ 441
Nimicirea Midianului ...................................................... 444
Sfârșitul cel groaznic al lui Balaam ................................. 446
Întoarcerea victorioasă de la război ................................. 447
Bogăție aducătoare de pieire ........................................... 449
Moartea lui Moșe este irevocabilă ................................... 451
Rugăciunea lui Moșe pentru anularea sentinței ................ 453
Dumnezeu îl consolează pe Moșe pentru moartea sa
iminentă .......................................................................... 460
Intervențiile în favoarea lui Moșe .................................... 463
Moșe îl slujește pe Iehoșua .............................................. 467
Ultima zi din viața lui Moșe ............................................ 470
Moșe contemplă viitorul .................................................. 473
Moșe se întâlnește cu Mesia în Rai ................................ 475
511
Ultimele ore ale lui Moșe ................................................ 477
Binecuvântările lui Moșe ................................................ 481
Moșe se roagă pentru moarte ........................................... 489
Samael este aspru pedepsit de Moșe ................................ 493
Dumnezeu îi sărută sufletul lui Moșe ............................... 497
Doliul pentru Moșe .......................................................... 499
Samael caută în zadar ...................................................... 501
Moșe îi întrece pe ceilalți drepți ...................................... 504