SILMARILLION

S-au implinit deja 60 de ani de la aniversarea cartii “Intoarcerea Regelui” de J.R.R.

Tolkien. Cartea marca sfarsitul seriei Stapanul Inelelor. Desi saga lui Tolkien a fost subiectul
a 6 filme pana acum, “Silmarillion” nu a fost inca atins de Hollywood. Desi acest lucru
parea inevitabil, la fel de adevarat parea si de neconceput.
CARTEA SI FILMUL SILMARILLION DE J.R.R. TOLKIEN
Mult timp s-a crezut ca Stapanul Inelelor nu ar putea fi filmat. Se credea ca scara era prea
mare, ca erau prea multe personaje, actiunea prea densa. Insa Peter Jackson a reusit sa
faca din trilogie una dintre cele mai populare francize ale timpurilor. Succesul Stapanului
Inelelor si castigarea Oscarului a pavat drumul pentru adaptarea recenta a Hobitului.

Desi o carte mult mai scurta, Jackson a reusit sa

adauge caractere si linii narative. In cele din urma Hobitul nu a fost la fel de bine primit ca
Stapanul Inelelor.

1/30
Urmatoarea alegere, singura alegere dealtfel, ar fi Silmarillion. Este singura lucrare majora
a parintelui literaturii fantasy care nu a fost inca adaptata. Tolkien a inceput sa lucreze la
Silmarillion cu mult inainte de a asterne pe hartie povestea lui Frodo sau a lui Bilbo.
Povestea a fost publicata la multi ani dupa moartea sa. Insa nu putem numi Silmarillion
doar o poveste. Este mai degraba o istorie, o colectie de evenimente mitologice variate si
caractere.

Este formata din doua sectiuni, Ainulindalë si Valaquenta, care ne spun cum s-a format
Pamantul de Mijloc si cum au luat forma zeii, iar Valaquenta vorbeste despre fiecare zeu in
parte.
Dupa aceea Tolkien prezinta elfii, oamenii, dwarfii si alti eroi mitici. Vorbeste despre
Silmarilli, pietre de mare putere ce straluceau cei Doi Copaci creati de zei pentru a ilumina
lumea. Deasemenea, Silmarillion ne spune despre Melkor, mai tarziu cunoscut ca
Morgoth, un zeu distrus de rau ce fura Silmarilii pentru a domina lumea. Tot aici intalnim
povestea lui Faenor, mare nobil si conducator elf ce a dorit sa caute razbunare impotriva
lui Morgoth si despre coruperea oamenilor.

Silmarillion este mai mult despre arhetipuri si stereotipuri, figuri mitice si eroi. Nu este o
poveste de aventura, ci despre crearea lumii. Silmarillion face lumina in miturile, povestile
si legendele Pamantului de Mijloc. Ea este baza pe care s-a construit Stapanul Inelelor si
Hobitul.

2/30
Versiunea ce va aparea in cinema nu poate fi cea adevarata. Cartea este mult prea
complexa si plina de substraturi. Pana la urma esti si o carte greu de citit daca nu esti fan
Tolkien. Pana si editorii lui Tolkien au refuzat-o in 1930. Pentru a aprecia cu adevarat cartea
trebuie sa intelegi viziunea si scopul.

MYTHOPOEIA

Mythopoeia (sau mythopoesis,

dupa greci, arta de a construi mituri “myth-making”) este un gen narativ în
literatura moderna si film în care o mitologie fictiva este creata de scriitorul

3/30
de proza. Acest sens al cuvântului mythopoeia urmeaza utilizarea acestuia de
catre J.R.R. Tolkien în 1930. Autorii din acest gen integreaza teme traditionale
mitologice si arhetipuri în fictiune.
Mythopoeia este, de asemenea, actul de a crea mitologii. Autorii notabili ai genului ii includ
pe Tolkien, C.S. Lewis, William Blake, H.P. Lovecraft, Lord Dunsany, Mervyn Peake
si George MacDonald. În timp ce multe opere literare contin teme mitice, doar foarte
putini abordeaza cu adevarat scopul acestui gen. Este mitologie inventata, mai degraba
decât rezultatul a secole de traditie orala, scrise într-o perioada scurta de timp, de un
singur autor sau un grup mic de colaboratori.
Diferita fiind de lumile fantastice sau universurile fictionale care vizeaza evocarea unor lumi
detaliate cu istorii bine ordonate, geografii si legile naturii, mythopoeia are ca scop imitarea
si includerea mitologiei din lumea reala, în mod special creata pentru a aduce mitologia
cititorilor moderni, si/sau pentru a adauga credibilitate si profunzime literara lumii fictive
din fantezia sau science-fiction-ul din carti si filme.
Mythopoeia este aproape invariabil creata în întregime de catre un individ, cum ar fi lumea
din Pamântul de Mijloc – The Middle Earth de Tolkien.

Lucrarile de mythopoeia sunt adesea clasificate

ca fantezie sau science-fiction, dar ele umplu o nisa pentru mitologie în lumea moderna,
cum sustinea Joseph Campbell, un student celebru al mitologiei. Campbell a vorbit despre
o lume nietzscheana care si-a trait în prezent o mare parte din mitologia din trecut. El a
sustinut ca trebuie sa fie create noi mituri, dar el a crezut ca intreaga cultura actuala se
schimba prea repede pentru ca societatea sa fie descrisa în totalitate de orice astfel de
cadru mitologic pâna intr-o era viitoare. El a folosit, cu toate acestea, Razboiul Stelelor –
Star Wars – ca un exemplu de creare de lumi fantastice prin care civilizatia umana se va
descrie la un moment dat. Fara mitologie relevanta, a sustinut Campbell, societatea
nu poate functiona bine.
Mythopoeia este uneori numita mitologie artificiala, fapt care subliniaza ca aceasta nu a
evoluat in mod natural si este un artificiu comparabil cu limbajul artificial, deci nu ar trebui
sa fie luata în serios drept mitologie.
In antichitate, poate ca prima încercare de a construi mitologie in acest fel a fost cartea
lui Pherekydes din Syros, scrisa în limba greaca in sudul Italiei în secolul al VI-lea
î.Hr.. Pherecydes a transformat panteonul grec dincolo de recunoastere, cu Zas (“cel ce
traieste”), mai degraba decât Zeus ca rege al zeilor, si Cronos (“timpul”), mai degraba
4/30
decât Kronos ca tata al lui Zas. Cartea lui Pherecydes a fost un punct de cotitura important
în miscarea Greciei fata de gândirea stiintifica si filosofica.
J.R.R. Tolkien si Inklings

Celebra lucrare a lui Tolkien de

mythopoeia include Lord of the Rings – Stapanul Inelelor- si Silmarillion . J.R.R.
Tolkien si lumea creata de el – Pamântul de Mijloc este, probabil, cea mai bine-cunoscuta
mitologie contemporana inventata. În lucrarile sale de fictiune, Tolkien a inventat nu
doar mituri ale originii, mituri ale creatiei si un ciclu de poezie epica, dar, de asemenea,
lingvistica fictiva, geologie si geografie.
Ideea lui Tolkien de mythopoeia a fost urmat curând de catre autori-cheie în Inklings, un
grup informal de discutii literare asociat cu Universitatea din Oxford, Anglia, între anii
1930 si 1960. Aceasta l-a inclus pe prietenul sau apropiat C.S. Lewis.
C.S. Lewis

În momentul în care Tolkien a dezbatut

utilitatea mitului si mythopoeia cu C.S. Lewis în 1931, Lewis era teist, si i-a placut ideea,
dar a fost sceptic in privinta mitologiei, crezand ca miturile erau “minciuni si, prin urmare,
lipsite de valoare, chiar daca erau suflate prin argint “. Cu toate acestea, Lewis, mai târziu,
a început sa vorbeasca despre crestinism ca un “adevarat mit”. Lewis a scris, “Povestea
lui Hristos este pur si simplu un adevarat mit: un mit care lucreaza asupra
noastra în acelasi mod ca si celelalte, dar cu aceasta diferenta imensa ca într-
adevar s-a întâmplat”. Ulterior, Cronicile din Narnia sunt considerate ca mythopoeia,

5/30
cu povesti de referinta inspirate de mitologia crestina, si anume povestea unui
mare rege care este sacrificat pentru a-si salva poporul si apoi este înviat. Intentia
mythopoeica a lui Lewis este adesea confundata cu alegoria, pe cand personajele si lumea
din Narnia ar sta în echivalenta directa cu conceptele si evenimentele din teologia crestina
si istoria crestina, dar Lewis a subliniat în mod repetat ca o lectura alegorica trece cu
vederea punctul (mythopoeic) din Cronicile din Narnia.
C.S. Lewis a creat, de asemenea, o mythopoeia în reprezentarea lui neo-medievala de
calatorie extra-planetara in Space Trilogy.
William Blake
Lucrarile “profetice” ale lui William Blake (de exemplu, Vala, sau The Four Zoas – Cei
patru Zoas) contin o panoplie bogata de zei originali, cum ar
fi Urizen, Orc, Los, Albion, Rintrah, Ahania si Enitharmon. Blake a fost o influenta importanta
asupra lui Aleister Crowley si a lucrarilor sale, ale caror orbitor panteon de zeitati
inventate si figuri remodelate apartin de fapt mitologiei egiptene si Apocalipsei.
Miturile Cthulhu de H.P. Lovecraft au fost, de asemenea, preluate de numeroase
colaboratori si admiratori.
Literatura moderna – in aceasta categorie sunt Miturile Cthulhu de Lovecraft si literatura lui
Henry Rider Haggard si George MacDonald.
Greg Stafford a creat lumea si mitologia de pe Glorantha, care a constituit baza pentru un
joc MMORPG (vezi Runequest si Heroquest), desi domeniul de aplicare literar depaseste cu
mult genul sau. De amintit si Frank Herbert, J. K. Rowling si Stephen King care au
creat universuri intregi in operele lor.

COPIII LUI HURIN DE TOLKIEN

The Children of Húrin – Copiii lui Hurin este opera lui J.R.R. Tolkien din 1977.
Povestea a aparut publicata in Silmarillion. Actiunea se desfasoara cu 6000 ani inainte ca
Unicul Inel sa fie distrus. Pamantul de Mijloc este in umbra Marelui Lord Imtunecat
Morgoth. Cei mai mari razboinici dintre elfi si oameni au pierit in lupte si teritoriile au
ramas scufundate in intueric si disperare. Dar un nou lider mortal se va ridica, Turin, fiul
lui Hurin. Odata cu el si banda lui de nelegiuiti, soarta razboiului se va schimba. O noua
sansa va rasari pentru ei asteptand sa-si infrunte destinul si sa distruga blestemul mortal
ce cazuse asupra lor.
Povestea a fost inceputa in 1918 de Tolkien si a fost publicata in 2007 de fiul lui Tolkien,
Christopher. Este varianta detaliata a povestii cautarilor si ratacirilor lui Turin Turambar,
fiul lui Hurin si a surorii lui Nienor. O lupta impotriva destinului si a blestemului aruncat
6/30
pe spita lui Hurin. Deasemenea, o poveste tragica despre sfarsitul lor si al mamei lor,
Morwen.

UNIVERSUL LUI TOLKIEN – SILMARILLION

Toate acestea sunt povesti ce se desfasoara cu mult inainte de Stapanul Inelelor si chiar
de Hobitul. Povestea este localizata intr-o imensa tara care se intinde departe de Cerurile
Gri in nord: pamanturi unde a calatorit odata Treebeard, tinuturi inghitite de mare
cataclism de la sfarsitul Primei Ere.
In acel timp indepartat, Morgoth, primul Lord Intunecat, salasluia in mareata fortareata din
Angband in Nord. Tragedia povestii vine pe fondul acestei umbre care se ridica si ii
influenteaza pe Turin si Nienor. Asa incepe razboiul lui Morgoth impotriva oraselor secrete
ale elfilor.

Vietile los scurte si pline de pasiune erau dominate de ura primordiala a lui Morgoth. Pentru
ca Hurin fusese singurul muritor din lume ce indraznise sa-l sfideze. Impotriva spitei lor,
Lordul Intunecat si-a trimis cel mai formidabil servitor, Glaurung. Acesta era un spirit
foarte puternic in forma unui imens dragon de foc fara aripi. In aceasta poveste brutala
despre lupte si cuceriri, zbor, urmariri si ascunzisuri prin paduri, rezistenta fara speranta,
persoana zeului si a Dragonului incep sa se suprapuna. Sarcastic si malefic, Glaurung
manipuleaza sortile lui Turin si Nienor prin minciuni, vinovatie si altele numai pentru a
indeplini blestemul stapanului sau.
Primele versiuni ale povestii merg pana la sfarsitul Primului Mare Razboi si anii care
urmeaza. Dar cand Stapanul Inelelor a fost terminat a rescris-o si a marit complexitatea
motivelor si caracterelor. Povestea Copiilor lui Hurin a devenit povestea dominanta a
lucrarilor legate de Pamantul de Mijloc. Dar nu a putut-o aduce intr-o forma finala. Ea a fost
gandita ca o structura narativa complexa, de sine statatoare. Nu trebuia sa explice vechile
povesti. Anumite aspecte fusesera lasate intentionat pe dinafara pentru a fi reluate in

7/30
continuarea legata de Beren si Luthien. La fel cum povestea lui Mim si a aurului
blestemat al dragonului Glaurung are relevanta pentru caderea Doriathului si coruperea
dwarfilor si a tuturor ce-l vor atinge. Desi povestea lui Turin nu era completa nici prin
compilarea acestor surse.
In plus, unele elemente si aspecte ale evenimentelor difera. Cele legate de banda lui Turin
in fortareata lui Min si blestemul difera de ceea ce este descris in Silmarillion si Povestile
Neterminate. Cateodata in ordinea evenimentelor sau in caractere. Fiul lui Tolkien a vrut
sa foloseasca versiuni mai noi. Cea mai mare parte a partii originale vine din sursele in
proza.

8/30
O ALTA CARTE DESPRE ELFI?
O istorie foarte veche. Istoria cartii si a operei lui Tolkien poate fi foarte mult asemanata cu
perioada in care a fost scrisa, Primul Razboi Mondial. Un moment cand un tanar Tolkien de
doar 25 de ani locuia intr-o casuta din Staffordhire, recuperandu-se dupa batalia de pe
Somme si pierderea camarazilor sai. Data fiind starea lui de spirit si momentul in care se
afla Europa, nu e deloc surprinzator cum “Umbra se intinde”. Asadar, aici isi are originea
lupta epica, cosmica intre bine si rau. De mic, legendele germanice si mitologia
nordica l-au influentat. Dar si folclorul finlandez legat de Kullervo, un tanar bantuit
de uciderea tatalui sau, l-a format pe Tolkien ca om si scriitor.
Legand anumite aspecte din folclorul finlandez de valkirii si opera lui Richard
Wagner, Inelul Nibelungilor, Tolkien va scrie una dintre cele mai frumoase carti
ale vremurilor noastre. El a scos un erou nou: Turin Turambur. Copiii Lordului din
9/30
Dor-Lomin, inchis pentru ca-l sfidase pe Marele Lord Morgoth in timpurile vechi cunoscute
ca Prima Varsta. Copiii lui Hurin intruchipeaza prima varianta, o privire in universul bogat de
mai tarziu, o bucatica din mareata mitologie a elfilor. O mica mostra din ceea ce va deveni
Stapanul Inelelor sau Hobitul. O prima matrita pentru eroi precum .
Este o poveste despre lasarea unei mosteniri. La fel cum va face si Tolkien cu opera
neterminata cand moare in 1973. Iar Christopher va prelua aceasta povara si va invinge.
Caci blestemul lui Turin trebuie depasit. A durat mai mult de 30 ani dar a meritat.

Fanii vechi ai lui Tolkien au mai intalnit povestea Copiilor lui Hurin in diverse versiuni.
Anume in Silmarillion publicat in 1977, in Povestile Neterminate din 1980, in
Cartea Povestilor Pierdute din 1984, sau in Povestea lui Beleriand din 1985. Ideea
de baza era compunerea unui strat de legende, povesti interconectate de la mari la
cosmogonice care sa reliefeze structura unui intreg univers mitologic.
Cand citesti Stapanul Inelelor iti dai seama ca nu este nimic nou in aceste legende. Ele sunt
substanta care face sa tresara intreaga fibra din Hobitul sau din creatiile ulterioare. Ele sunt
coloana vertebrala a universului tolkian.

O poveste in care intalnim creatori, trubaduri, chiar si pe tatal tuturor dragonilor din
Pamantul de Mijloc – maleficul Glaurung. Vom vedea aici si ne vom aduce aminte de
caderea Nargothrandului

MITOLOGIE GREACA IN OPERELE LUI TOLKIEN

Am discutat deja influentele nordice ale panteonului viking in operele lui Tolkien.
Deasemenea, povestile germanice si finlandeze, influenta asupra limbii elfilor si nu numai.
Insa interpretarea miturilor este strict subiectiva. Mitologii analizeaza recurenta unui mit,
miturile creationiste similare din jurul lumii, profetiile ce vorbesc despre distrugerea lumii,
zeii si demonii ce seamana in anumite religii si culturi.

10/30
Mitologiile religioase nu imprumuta una de la alta. Dar cum toate se trag dintr-un set de
credinte preistoric legat de stramosi este posibil. Mitologia comparativa se ocupa tocmai cu
acest domeniu. Iar Tolkien nu a vorbit prea des de sursele folosite. Povestea lui Turin
Turamabar este o poveste tragica. Ea a fost influentata de povestea finlandeza Kalevala si
de eroul Kullervo.

Dar povestea Copiilor lui Hurin are mai multe surse. Confruntarea lui Turin cu Glaurung
poate fi comparata cu povestea lui Sigurd si Fafnir din Inelul Nibelungilor. Tatal
lui Turin, Hurin Thalion, un om maret si foarte puternic, a fost comparat cu
Beowulf si Hercule printre eroii mitologici.
Hurin seamana cu Hercule pentru blestemul lui Morgoth. Si Hercule fusese
blestemat de Hera in mitologia greaca. Si de aceea copiii lor vor suferi morti tragice. Ca si
ei dealtfel. Deianeira, sotia lui Hercule isi va ucide copiii. Hurin va vizita si el orasul ascuns
din Gondolin, foarte asemanator Troiei.
Tolkien aseamana povestea caderii Numenor cu scufundarea Atlantidei. Crearea
Numenorului este direct asociata cu Vala Ulmo, o zeitate ce seamana foarte mult cu
Poseidon, zeul marii la greci. Servitorii lui Ulmo, Osse si Uinen par a semana cu niste zei
marunti ai marii din miturile Greciei antice. Mania lui Uinen impotriva Noldor ce furase
navele Teleri, seamana cu mania lui Charybdis, fiica lui Poseidon in mitologia
greaca.
Povestea lui Beren si Luthien pare a fi inspirata tot din mituri grecesti. Spre
exemplu, povestea lui Orfeu cantaretul ce coboara in lumea de apoi pentru a-si aduce
sotia moarta. Asta ne vine in minte cand o vedem pe Luthien cantand bocetul ei pentru
Namo (Mandos). Dar exista mituri similare si in mitologia norica unde Frigg cauta sa-si
aduca fiul inapoi, pe Baldur. Aici zeita Hel, cea care comanda lumea de apoi ii spune ca
toata lumea de pa pamant, toate fiintele vii trebuie sa-l planga inainte de a i-l da inapoi. In
ambele mituri, cei din lumea de apoi sunt impiedicati sa se intoarca. In timp ce Beren si
Luthien se reunesc si traiesc multi anti impreuna in Beleriand.
Calatoriile lui Earendil pot fi comparate cu mareata Odisee, calatoria pe mare a
lui Ulise, Odiseu, descrisa de Herodot. Ulise calatoreste zece ani, ratacind drumul spre
frumoasa insula Ithaca, patria sa. Cand Elwing se arunca in mare pentru a scapa de fiii lui
Feanor, Ulmo o transforma intr-o pasare pana ajunge la sotul ei. Aceasta poveste seamana
cu cea a lui Zeus si a transformarii iubitelor sale in animale pentru a scapa de
furia Herei. Exista si alte mituri grecesti despre schimbarea formei in acelasi sens.
Insusi Tolkien s-a declarat versat si iubitor al miturilor grecesti, al literaturii si limbii
grecesti. Este posibil sa fi inlantuit anumite elemente, tesandu-le in tapiteria sa culturala
legata de Pamantul de Mijloc. Caci pentru a crea legende este nevoie de altele noi. Insa
sufletul celor noi va fi mereu acel ceva imprumutat din cele vechi. Cele mai vechi legende
din Cartea Povestilor Pierdute erau intentionate a fi o reconstructie a mitologiei anglo-
saxone. O anumita mitologia pagana engleza. Asadar, Tolkien s-a inspirat din legendele

11/30
nordice si ideile germanice, dar si povesti celtice. Asadar, a fost nevoie de construirea unei
lumi imaginare comparative cu Europa pagana de acum 1600 ani. Dar cum povestile sunt
respuse si reinterpretate la nesfarsit, noile forme au inceput a fi schimbate, reinfluentate si
remodelate. Universul sau a prins viata, dincolo de Tolkien si persoana sa.

Tolkien a devenit un povestitor, nu un scriitor oarecare. El spune o poveste

despre o lume care a devenit reala, ca mine si ca tine. Un univers bogat in
continut, in personaje legendare, in locuri de poveste, Munti ai Furtunii, focuri
sacre, cetati magnifice si eroi pe masura. Zei si creaturi supranaturale populeaza
aceste locuri, la fel de reale ca noi toti. Legendele sale au devenit curand istorie.
caci despre asta este vorba, despre Istoria Pamantului de Mijloc.

STAPANUL INELELOR – UN MIT CATOLIC

12/30
 Apar din ce in ce mai
multe filme, jocuri si suntem tot timpul sub un continuu asalt mediatic. De multe ori, natura
lui este una religioasa sau simbolica. Foarte multi nu inteleg sau se opresc la suprafata
realitatii. Miturile, legendele, visele omenirii sunt adesea transpuse in imaginatia noastra,
dar si reliefate preponderent in cultura moderna. Stapanul Inelelor a devenit pe parcurs un
mit in sine.
Am vazut legenda lui Arthur reinviata si revitalizata, traim din nou vremurile lui Homer de
pe timpurile Iliadei si Odiseei, ne jucam cu eroi precum Spartacus, Heroes of Might and
Magic, Age of Mythology, Dark Age of Camelot, God of War.

STAPANUL INELELOR – MIT SI INPIRATIE

Dintre toate acestea, foarte putine au marcat cultura moderna precum The Lord of the
Rings – Stapanul Inelelor. Carti, filme, jocuri toate au fost inspirate de aceasta noua
paradigma morala a epicului fantasy. Mitologie nordica, fiinte supranaturale, o lume
diferita, limbi noi si ciudate, povesti inventate, toate sub forma unei serii memorabile.

Dar ce se ascunde dincolo de toate acestea? Ei bine, un alt mit crestin, daca va vine sa
credeti sau nu. Si iata si exemplele pentru a intelege asta cat mai clar cu putinta.

In primul rand,
Stapanul Inelului este un mit fundamental crestin la baza pentru ca foloseste
intunericul ca si origine a pamantului, ca stare primara. Intunericul prezida pana cand omul

13/30
se ridica impotriva lui. O adevarata aventura plina de pericole si speranta. Oricat ar sta
lucrurile de rau sau oricat rau ar fi in lume, intotdeauna exista bine pentru care merita sa
lupti, trebuie sa te ridici si sa lupti.
Apoi, Inelul, cel care le uneste pe toate, ilustreaza cum raul te poate face sclav, te poate
inlantui. Inelele de aur sunt intr-adevar frumoase si ne indeamna sa le purtam. Dar cand le
punem pe degete ne aratam loialitatea si devotiunea catre stapanul lor.
Gandalf si Saruman, desi nu sunt analogi, au trasaturi, scopuri si experienta similare cu
cele ale lui Iisus si Satan. Gandalf este chiar tentat de o lupta cu Saruman.
Raul este parazitar si poate distruge doar ceea ce a fost creat. Tot ce a creat zeul Iluvatar in
Pamantul de Mijloc si in lumea noastra este bun in esenta. Perversiunea si coruptia au adus
insa raul. Dumnezeu, intr-un sens, poate trai prin sine. Raul are nevoie de ceea ce a
fost creat ca sa traiasca.

Ca toti crestinii, Frodo este

chemat sa-si riste viata ca sa-i salveze pe altii. Frodo, ca noi toti, nu pare sa fie pe masura
provocarii. Nu are inclinatie spre razboi. Dar este, fara indoiala, cel ales. Exista acea
credinta conform careia, chiar si Golum, este neesar.
BIBLIA, RELIGIA CATOLICA SI OPERA LUI TOLKIEN – STAPANUL INELELOR
Numeroase studii au facut diverse paralele intre ceea ce a scris Tolkien si Biblia. Peste
timp, unii incearca sa lege doua traditii – una prea veche ca sa mai fie de actualitate, una
fantezista, insa prea moderna pentru timpurile ei.
Fiecare caracter al lui Tolkien joaca intr-o piesa mult mai mare decat el. Fiecare decizie,
fiecare actiune poate influenta decisiv cursul evenimentelor. Nu suntem constienti de ceea
ce se petrece inaintea noastra sau in acelasi timp.

S-a mers atat de departe incat au considerat ca Aragorn seamana cu Hristos si

“Intoarcerea Regelui” are si ea legatura cu “Regatul” si biblia.
Mai exista si relatia sacramentelor folosite de Tolkien. Acestea nu sunt simboluri. In
calatoria lor, Galadriel ofera gratios Fratiei Inelului (vazuta aici ca Biserica) sapte daruri
mistice, reflectii ale celor sapte sacramente ale biseriii – conferirea gratiei spirituale prin
ritualuri temporare.

14/30
Printre multe alte idei retinem ca gratia si creatia sunt experimentate printr-un sacrament,
astfel incat controlul si distrugerea sunt experimentate printr-un asa zis anti-sacrament –
Inelul. Inelul pe care Frodo il poarta nu este neaparat simbolic. Depinzand foarte mult de
starea spirituala a unei persoane, sacramentul da voia vietii sa curga intr-o persoana prin
taramul fizic. In mod asemanator, in Pamantul-de-Mijloc, dispozitia caracterelor le face
mai mult sau mai putin susceptibile la puterile intunecate ale inelului, care, daca este
purtat, aduce raul si distrugerea asupra purtatorului sau.
Ca niste adevarati eroi, personajele lui Tolkien urmaresc absolutul, in orice forma. Ei resping
compromisul si nu se abat de la scopul lor. Exista in Pamantul-de-Mijloc un mod superlativ
de a intelege binele si raul. Nu exista jumatati de masura. Nu exista indicii de relativism
moral care sa separe oamenii, rasele sau creatorii lor. Aragorn ii spune lui Eomer: “Binele si
raul nu s-a schimbat de ieri; nici nu au capatat intelesuri diferite pentru elfi, dwarfi sau
oameni”.

Protagonistii imbratiseaza suferinta ca o cerinta necesara, obligatorie in salvarea lor. Si

chiar a lumii. Nu este suficient doar sa crezi sau sa ai credinta. Ca sa doboare tirania si ca
sa se elibereze cu adevarat de rau, fiecare dintre protagonisti trebuie sa sacrifice si sa se
sacrifice.

Comitatul – The Shire, locul idilic, descris ca o comunitate ideala, reflecta invaturile
sociale ale catolicismului. Hobitii beneficiaza de o structura a comunitatii fara prea multa
organizare formala si fara conflict. Muncesc doar ca sa suprarvietuiasca si in rest se dedica
familiei. Nu exista gelozie, lacomie si rareori cineva face ceva neasteptat. Nu exista nici
violenta si totul vine natural.
Gandalf, reprezentantul a tot ceea ce este bun in lume, reflecta papalitatea. El este liderul
celor liberi si neinfricati, credinciosi. El incoroneaza regi si ii binecuvanteaza sa conduca in
pace. La fel ca si papa.
FILOSOFIE SI MISTICISM IN STAPANUL INELELOR
Ideologia legata de Pamantul-de-Mijloc reflecta si o ierarhie morala. Ea nu este
bazata pe individualism. Nu exista republici sau democratii, insa apar lideri spirituali
precum Gandalf, regi precum Theoden si Elessar cu lorzi si vasali.
Existenta unei Doamne mistice, asemanatoare Mamei binecuvantate, care raspunde in
mod miraculos celor care sunt in nevoie. Doamna este numita Varda (in elfa, Elbereth –
regina stelelor). Desi nu este vazuta niciodata, este descrisa ca sacra si regeasca si acolo
unde numele ii este invocat “O Elbereth! Gilthoniel!” – asa cum fac Sam si Frodo, apar
miracole, iar inamicii sunt invinsi.
Mai exista o asemanare in privinta semnului crucii. La sfarsitul primului film (si inceputul
celei de-a doua carti) Aragorn ingenuncheaza langa Boromir care este lovit mortal si face
un gest rudimentar al crucii atingandu-i fruntea apoi buzele. Este un salut catre Avatar, Cel
care a creat totul.

15/30
 Toate aceste detalii vor face cartea si mai interesanta in ochii cititorilor, indiferent de
religie. Mancarea elfilor – lembas, impartirea cupei cu Galadriel la plecarea din Lorien le vor
aminti acestora alte scene biblice. Intr-un moment in care religia destrama natiuni, putem
gasi in opera literara a lui Tolkien o inspiratie necesara.

Întrebări frecvente | Societatea Tolkien din România

AddThis Sharing Buttons

Share to Google BookmarkShare to FacebookShare to TwitterShare to PrinteazaShare to Mai
multe...106

Casa Universitarilor, gazda conferințelor Societății. Foto www.dancalin.ro

Mitologia lui Tolkien

 Balrogii au aripi? Pot să zboare?

 Legolas e blond sau brunet?
 Cine a fost Tom Bombadil?
 Cine este mai bătrân, Tom Bombadil sau Arborebărbos?
 Glorfindel din Stăpânul Inelelor este acelaşi elf care apare și în Silmarillion?
 Ce știm despre ceilalţi doi vrăjitori?
 Elfii şi hobbiţii lui Tolkien au urechile ascuţite?
 Hobbiţii au labele picioarelor mari? Hobbiţii chiar sunt graşi?
 Există și orci femei?
 De ce Vulturii nu au dus Inelul direct pe Muntele Osândei?

Cum citim / Cum studiem operele lui Tolkien

 În ce ordine ar trebui să citesc cărţile lui Tolkien?

 Silmarillion mi se pare dificil și mi-e greu să mă apropii de el. Aveţi vreun sfat?
 Pot să învăţ să vorbesc sau să scriu în elfă?
 Scriu o lucrare pentru școală. Povestiţi-mi mai multe despre J.R.R.Tolkien.
 Îmi puteți recomanda niște cărţi care l-au inspirat pe Tolkien?

Tolkien, omul

 De ce este Tolkien aşa de popular?

 Tolkien a câștigat vreodată un premiu pentru cărţile sale?
 Al treilea prenume al lui Tolkien, „Reuel”, e neobișnuit. De ce a fost botezat așa?

16/30
 Altele

 Silmarillion va fi adaptat vreodată pentru cinema sau într-un serial TV?

 Pot să contactez Reşedinţa Tolkien și/sau pe editorii lui Tolkien?
 Cum pot înfiinţa propria mea societate Tolkien?
 Recomandați-mi câteva cărți/idei bune pentru momentele în care citesc cărțile lui
Tolkien
 Unde pot găsi hărţi ale Pământului de Mijloc?
 Deţin o carte scrisă de Tolkien pe care vreau să o vând. Cum pot să aflu cât
valorează? Unde pot să o vând?

Balrogii au aripi? Pot să zboare?

În ciuda faptului că Balrogii sunt aproape întotdeauna ilustraţi de către artiştii vizuali ca
având aripi, cititorii lui Tolkien nu sunt întru totul de acord. În capitolul „Podul din Khazad-
dûm”, Tolkien spune că „umbra din jurul lui [a Balrogului] se întinse ca două aripi uriaşe”
(Frăţia Inelului, p. 459) După această menţiune metaforică a aripilor urmează imediat
descrierea Balrogului, care „păși încet înainte, pe pod, și dintr-o dată se trase în sus, la o
mare înălțime, și aripile i se deschiseră dintr-un perete până în celălalt” (Frăţia Inelului, p.
460). Aripile nu mai sunt menționate deloc atunci când Balrogul se prăvălește în abis, sau
mai târziu, atunci când Gandalf descrie lunga sa luptă cu demonul. Descrierea lui Tolkien
sugerează faptul că doar umbra Barlogului părea să ia forma unor aripi, pentru că, dacă
acesta ar fi avut într-adevăr aripi, ne-am fi așteptat să bată din ele atunci când se prăbușea
în adâncurile Moriei, sau să le folosească în lupta cu Gandalf de pe vârful muntelui.

Odată cu publicarea câtorva manuscrise anterioare ale cărții Silmarillion, în volumul

Morgoth’s Ring s-a arătat că Tolkien scrisese despre Balrogi: „swiftly they arose, and they
passed with winged speed over Hithlum, and they came to Lammoth as a tempest of
fire.” (Morgoth’s Ring, p. 297) [„repede s-au înălţat, şi au trecut iute ca gândul [în traducere
literală: cu viteză înaripată] peste Hithlum, şi au ajuns în Lammoth ca o furtună de foc.”] Din
nou, la prima vedere pare că fragmentul s-ar referi la aripile propriu-zise, însă este de
asemenea posibil ca „winged speed” să fie folosit în sens pur metaforic. Concluzia: este
imposibil de afirmat în mod categoric dacă Balrogii au sau nu aripi, aşa că fiecare cititor în
parte este liber să hotărască.

[citate din Frăţia Inelului, Editura RAO, 2004 şi din Morgoth’s Ring, 2002 UK paperback]

Legolas e blond sau brunet?

Pe tot parcursul acțiunii din Stăpânul Inelelor, Tolkien nu descrie niciodată culoarea părului
lui Legolas (lucru valabil, de altfel, pentru mulți membri ai Frăţiei). Tatăl lui Legolas, Regele
Pădurii (aflăm mai târziu că purta numele de Thranduil), este descris în Hobbitul ca având
păr auriu, prin urmare e posibil ca Legolas să îl fi moştenit. În capitolul „The Great River”,
Tolkien precizează la un moment dat că „părul lui [al lui Legolas] era întunecat” pe fundalul
cerului însă, cum asta se întâmpla pe timp de noapte, cu siguranță nu ne ajută să stabilim

17/30
culoarea părului lui Legolas. În Anexa F la Stăpanul Inelelor, este clar precizat faptul că elfii
erau „înalţi, cu pielea deschisă şi ochi gri, deşi părul le era negru, în afară de al celor din casa
de aur al lui Finarfin”. Totuşi, această afirmație clară în aparență a fost contrazisă odată cu
tipărirea volumului The Book of Lost Tales în 1983. Conform unui pasaj de acolo,
caracteristicile faciale și părul negru le sunt atribuite noldorilor. Așadar, culoarea părului lui
Legolas nu poate fi aflată prin lecturarea cărților lui Tolkien, ci reprezintă un alt aspect pe
care cititorul este liber să-l interpreteze după bunul plac.

Cine a fost Tom Bombadil?

Încă de la publicarea cărții Stăpânul Inelelor, Tom Bombadil a stârnit curiozitatea multor
cititori. Când Frodo o întreabă pe Goldberry cine este Tom, iar ea răspunde „el e” (Frăția
Inelului, p. 182), unii cititori au presupus că ar fi Dumnezeu sau, în varianta lui Tolkien, Eru.
Tolkien l-a creat pe Tom Bombadil înainte de 1934, trăsăturile sale fizice fiind inspirate de o
păpuşă olandeză a unuia dintre copiii săi. Tom a prins viaţă pentru prima oară într-o povestire
nescrisă, înainte de a apărea într-o poezie publicată în Oxford Magazine. Tolkien l-a introdus
iniţial în firul narativ încă în lucru al continuării Noul Hobbit pentru că era deja creat și simțea
nevoia ca hobbiţii să aibă parte de o aventuă în drumul lor. Înainte ca Tolkien să înceapă
măcar să scrie Stăpânul Inelelor, le-a comunicat editorilor săi că Tom Bombadil era „spiritul
tărâmurilor rurale (care dispar) din Oxford și Berkshire” (scrisoarea 19). Deşi e cunoscut
faptul că lui Tolkien îi displăcea din toată inima alegoria, există dovezi cum că putea scrie
alegorii atunci când avea ocazia – de exemplu, Leaf by Niggle.

Tom însuși declară că este „cel mai bătrân” și că „a fost aici înaintea râului și a copacilor. Tom
își amintește de primul strop de ploaie și de prima ghindă” (Frăţia Inelului, p.192). Acest
lucru sugerează că Tom a pătruns, probabil, în lume în același timp cu Ainurii, atunci când au
venit pentru a începe să dea formă lumii, conform viziunii căreia
i-au fost martori în timpul Muzicii Creației. Această ipoteză ar lasă deschisă posibilitatea ca
Tom Bombadil să fie unul dintre maiari dar că a ales să rămână în Pământul de Mijloc în loc să
se stabilească în Valinor. E greu să găsim un rezultat convingător în ceea ce privește natura
lui Bombadil, întrucât Tolkien a afirmat că l-a inclus dinadins ca o enigmă în poveste.

[citate din Frăţia Inelului, Editura RAO, 2004]

Cine este mai bătrân, Tom Bombadil sau Arborebărbos?

Unii cititori au băgat de seamă că Gandalf spune despre Arborebărbos că este „cea mai
bătrână făptură care pășește încă sub Soare pe-acest Pământ de Mijloc” (Cele două turnuri,
p.124), iar Celeborn îl numește pe Arborebărbos „Prea-bătrânule” (Întoarcerea regelui, p.
355). Deşi Celeborn este posibil să fi folosit cuvântul mai curând din polițete decât ca pe o
afirmație sau un fapt propriu-zis, replicile lui Gandalf sunt mai greu de contrazis. Totuși,
Christopher Tolkien a comentat și alte pasaje asemănătoare, aducând justificări ample și
ajungând la concluzia că tatălui său îi plăcea să facă afirmații hiperbolice, ceea ce e posibil să
se fi întâmplat și aici. Poate că Tolkien pur și simplu a uitat că folosise adjectivul „eldest”
(„cel mai bătrân”) și pentru Tom Bombadil, și pentru Arborebărbos.

Nu încape îndoială că Arborebărbos este bătrân, însă până și el mărturisește că în Fangorn

există copaci care îl întrec în vârstă. Când Tolkien îl numește „cel mai bătrân”, autorul se
referă, cel mai probabil, la faptul că entul este cea mai batrână ființă simțitoare din Fangorn
care poate umbla și vorbi. La un moment dat, Arborebărbos spune că au mai rămas doar trei
enți dintre cei care cutreierau pădurile înainte de venirea Întunericului. Acest Întuneric

18/30
probabil că se referă la Întunericul care a pătruns în lume odată cu Morgoth. Totuși, Bombadil
a existat înainte de prima ghindă, care trebuie să fi precedat pădurilor de dinainte de
Întuneric. Așadar, deși e greu să fim siguri de originile lui Tom, putem spune cu certitudine
că Tom Bombadil este, într-adevăr, cel mai bătrân dintre toți locuitorii Pământului de Mijloc.

[citate din Cele două turnuri şi din Întoarcerea regelui, Editura RAO, 2004]

Glorfindel din Stăpânul Inelelor este același elf care apare în Silmarillion?

Da. Răspunsul la această întrebare a fost subiectul unei dezbateri aprinse între fani preț de
aproape două decenii, însă, odată cu publicarea volumului The Peoples of Middle-earth în
1996, răspunsul a fost limpede. În Silmarillion, Glorfindel este ucis în timpul căderii
Gondolinului în lupta cu un Balrog. Când a scris Stăpânul Inelelor, Tolkien pur și simplu a
refolosit numele și trăsăturile personajului mai vechi din povestea care nu fusese încă
publicată. Mult mai târziu, Tolkien a scris două eseuri despre Glorfindel: în acestea
concluzionează cum că, într-adevar, cei doi Glorfindel sunt unul si același. După moarte,
spiritul lui Glorfindel a mers în sălașurile din Mandos unde a fost vindecat, dar în final s-a
reîntrupat și s-a întors în Pământul de Mijloc, probabil în cel de-al doilea Ev. Într-unul dintre
texte se spune că Glorfindel s-ar fi întors cam în același timp cu Vrăjitorii Albaștri însă, spre
deosebire de ei, a fost trimis spre a-i veni în ajutor lui Elrond în timpul Războiului din
Eriador.

Ce știm despre ceilalți doi vrăjitori?

În capitolul „Glasul lui Saruman” din Cele două turnuri, în timpul discuţiei aprinse dintre
Gandalf şi Saruman, acesta din urmă amintește de „baghetele magice ale celor cinci
vrăjitori” (232). Cum cititorii îi cunosc pe Gandalf, Saruman și Radagast, problema identității
celorlalți doi Istari a fost dezbătută nu de puține ori. Fanii interesați au fost nevoiți să aștepte
până în 1980, când a fost publicată cartea Povești neterminate. În vara anului 1954, când
lucra la indexul pentru Stăpânul Inelelor, Tolkien a compus un eseu despre Istari în care
precizează: „În Apus nu se cunosc multe despre [vrăjitorii] albaștri”. Tolkien a continuat,
spunând că aceștia au călătorit spre Răsărit cu Saruman, însă nu s-au mai întors, iar soarta
lor nu e cunoscută. Totuși, în niște însemnări scrise mai în grabă, ambii Ithryn Luin [vrăjitorii
albaștri] îi slujesc lui Oromë și primesc numele de Alatar și Pallando.

Atunci când încerca să pună cap la cap Poveștile Neterminate, Christopher Tolkien nu a
reușit să desluşească toate însemnările tatălui său despre acest subiect însă, după o perioadă
mai lungă de cercetare pentru The Peoples of Middle-earth, a izbutit să descifreze o altă
notiță. Aceasta spunea că numele vrăjitorilor sunt Morinehtar și Rómestámo. Au ajuns în
Pământul de Mijloc în cel de-Al Doilea Ev, posibil împreună cu Glorfindel dar, spre deosebire
de el, misiunea lor era să aprindă printre oameni flacăra revoltei împotriva lui Sauron din
Răsăritul întunecat. Se pare că, în contradicție cu ceea ce este scris în alte locuri (mai exact,
faptul că au eșuat misiunea), în această însemnare au izbutit, în Al Doilea și Al Treilea Ev, să
micșoreze forțele care l-ar fi susținut pe Sauron. Fără ajutorul lor, e posibil ca forțele militare
ale lui Sauron să le fi depășit numeric și să le fi nimicit pe cele ale Apusului.

Elfii și hobbiții lui Tolkien au urechile ascuțite?

Da, au. De obicei, Tolkien nu insistă pe descrierile fizice amănunțite ale personajelor sale,
așa că se poate întampla ca, în timpul lecturării Stăpânului Inelelor sau a altor opere de-ale
sale, cititorii să nu bage de seamă că elfii sau hobbiții ar avea urechi ascuțite. Totuși, într-o

19/30
scrisoare din 1938 (Nr. 27, p. 35), Tolkien le spune editorilor săi americani că hobbiții au o
„față rotundă și veselă, [cu] urechi doar ușor ascuțite și elfești”. De aici reiese clar că urechile
elfilor erau considerabil mai ascuțite. Acest fapt a fost confirmat atunci când The Lost Road
a fost publicat in 1987. În „Etimologii”, la prima definiție a „LAS” elementul din lasse
însemnând frunză, se regăsește nota: „Urechile quenyene erau, în comparație cu cele [? ale
oamenilor], mai ascuțite și mai asemănătoare formei frunzelor”.

[citate din The Letters of J.R.R. Tolkien, 1981 & 2006; The Lost Road, 2002 UK paperback]

Hobbiții au labele picioarelor mari? Hobbiții chiar sunt grași?

Nu, labele picioarelor hobbiților nu sunt mari. Domnul Proudfoot (și fără îndoială și familia sa)
are labele picioarelor mari, pentru un hobbit (și ambele erau pe masă), dar niciun alt hobbit
nu este descris ca având labe ale picioarelor mari. Ideea cum că labele picioarelor hobbiților
sunt mari pare să fi luat naștere din cauza fraților Hildebrant, care au realizat numeroase
ilustrații în anii 1960 și 1970. Acestea înfățișau și gnomi cu labele picioarelor foarte mari.
Tolkien, însă, nu a făcut asta.

Cea mai reprezentativă descriere a hobbiților în Stăpânul Inelelor se găsește în „Prolog”:

„Căci ei sunt o seminție mică, mai mică decât a gnomilor, adică mai puțin vânoși și îndesați,
chiar dacă nu sunt cu mult mai scunzi. Înălțimea lor e variabilă, între două și patru picioare,
după măsuratoarea noastră… Brandobras Took… avea patru picioare și jumătate în înălțime
și putea călări un cal. A fost depășit, spun toate documentele hobbiților, doar de două
personaje vestite din vechime” (Frăția Inelului, p. 16).

Povestea respectivă apare în Stăpânul Inelelor.

Este ironic, atunci, cum bietul Merry a fost lăsat în urmă de către Theoden pentru că nu era
destul de mare pentru a putea călări un cal de luptă. În final, Merry l-a întrecut pe Bandobras
în înălțime, probabil drept răzbunare pentru că a fost lăsat în urmă de către Théoden (nu: de
vină a fost băutura enților, iar Pippin a crescut la rândul lui).

Tolkien continuă:

„…încalțări, însă, purtau arareori, pentru că tălpile le erau acoperite cu piele întărită, iar
labele învelite cu păr des și cârlionțat, asemănător celui de pe cap…” (Frăția Inelului, p. 16)

Și mai departe:

„Cei din neamul Harfoot aveau pielea mai măslinie, erau mai mici de înălțime și mai zvelți, și
nu purtau bărbi și încălțări; mâinile și picioarele le erau fine și sprintene … Cei din neamul
Stoor erau mai lați în spate, mai mătăhăloși, cu mâini și picioare mai late … Neamul
Fallohide avea pielea mai deschisă, ca și părul; statura mai înaltă și mai suplă ca a
celorlalţi…” (Frăția Inelului, p. 18)

Și mai spune Tolkien:

„Neamul Harfoot [alcătuia] seminția cea mai normală și mai reprezentativă de hobbiți și de
departe cea mai numeroasă” și de asemenea cea mai statornicită. Cei patru hobbiți din

20/30
Frăție par a fi din neamul Harfoot, cu ceva sânge de Fallohide (cel puțin în cazul lui Merry,
Pippin și Frodo).

Oamenilor care merg toată viața fără încălțăminte li se devoltă labe ale picioarelor mai largi şi
mai puternice decât cele ale oamenilor din zilele noastre, însă nu anormal de lungi (sau ca
de cauciuc). Multă pierdere de timp și de bani, plus disconfortul actorilor, ar fi putut fi
evitate dacă realizatorii filmelor Stăpânul Inelelor și Hobbitul ar fi investit în niște peruci de
calitate, cu păr creț, pentru picioarele actorilor!

Cât privește faptul că hobbiții erau bine-făcuți, Tolkien amintește de multe ori cum că
acestora le plăcea să mănânce și să bea. Oamenii cu munci grele din punct de vedere fizic
(cum ar fi lucratul pământului) pot mânca mult fără a se îngrășa. Dar, în mod obișnuit,
hobbiții se pare că erau măcar plinuți. „Cu burta cam grăsuță, cu picioarele cam scurtuțe”,
remarca Tolkien în scrisoarea 27. Dar nu erau întotdeauna bine-făcuți. La fel ca oamenii,
tindeau să crească în lățime odată cu vârsta. În Rivendell („Multe întâlniri”), Frodo „se privi în
oglindă și rămase surprins văzându-se mult mai subțire decât își amintea să fi fost vreodată:
tare mai semăna cu tânărul nepot al lui Bilbo, care hoinărea pe vremuri împreună cu unchiul
său prin Comitat” (Frăția Inelului, p. 317). Frodo, care era de vârstă mijlocie, începuse să se
îngraşe, însă a pierdut din nou din greutate odată ce a început să meargă (și să alerge.)

Pippin îi spune lui Bergil, fiul lui Beregond, în Minas Tirith: „Am aproape douăzeci și nouă de
ani… chiar dacă
n-am decât patru picioare înălțime și nu prea mai am cum a crește, decât poate în lățime”
(Întoarcerea regelui, p. 48). Pippin este tânăr – cam cum ar fi un om de douăzeci și nouă de
ani – și este limpede că se asteaptă să devină mai solid odată cu trecerea anilor. Totuși se
înșelase în legătura cu creșterea în înălțime (v. mai sus, băutura enților).

Producătorii de film și unii ilustratori obișnuiesc să îl înfățișeze pe Sam Gamgee ca fiind gras.
În poveste nu apare nicăieri vreo aluzie cum că Sam ar fi gras. Dimpotrivă, fiind un hobbit
tânăr (care și munceste mult), cel mai probabil are o condiție fizică mai bună decât a tuturor
celorlalți. În ilustrațiile Paulinei Baynes reprezentând Frăția, realizate pe când Tolkien era în
viață, cei patru hobbiți au aproximativ aceeași conformație. În filmul Cele două turnuri,
Gollum îl numește pe Sam „hobbit tâmpit și gras” (ceea ce mereu stârnește râsete). În
carte, Gollum îl numește pe Sam „necinstit”, „bădăran”, „bănuitor”, „nu prea drăguț” și
„Sssscârbosss”, de câteva ori chiar și „neghiob”, considerându-l, de asemenea, prost și
încet (din fericire, în mod eronat). Dar niciodată „gras”.

De ce e Sam făcut gras? Poate din cauza „watsonizării”. În filmele Sherlock Holmes (nu în
cărți), Watson apare uneori ca un neghiob durduliu și împiedicat, aparent de dragul umorului
ieftin (lui Sean Astin, care joacă în filme rolul lui Sam, agentul său i-a spus că ori se îngrașă,
ori rolul său va fi luat de către un „tip gras din Anglia”, care se spune că ar fi
fost comedianul Johnny Vegas. În ciuda faptului că este un comedian bun, gândul că Peter
Jackson și
l-ar fi putut imagina în rolul lui Sam Gamgee este înfricoșător. Totusi, Sean a luat conștiincios
în greutate și i-a spus unui intervievator că s-a oprit atunci când a realizat că PJ ar fi fost
mulțumit dacă ar fi continuat să se îngrașe la nesfârşit. În film nu se explică de ce acel Sam
are aproximativ aceeași greutate atunci când pleacă din Hobbiton și atunci când ajunge la
Muntele Osândei după câteva săptamâni de semi-inaniție. Cu toate acestea, deși creatorii
filmelor l-au făcut pe Sam corpolent, măcar nu l-au făcut neghiob.

[citate din Frăția Inelului şi Întoarcerea regelui, Editura RAO, 2004]

21/30
Există și orci femei?

Da, deși modul în care reproducerea orcilor în Isengard a fost reprezentată în filmele lui
Peter Jackson a lansat impresia destul de stranie cum că orcii ar fi creați în coconi. Primii
cititori ai Stăpânului Inelelor nu erau nici ei mai lămuriți. Unii dintre cititori au înțeles din
comentariul lui Gandalf – „I must rest here for a moment, even if all the orcs ever spawned
are after us” (LOTR 50 AE, p. 327) (ro – „Trebuie să mă odihnesc aici un pic, chiar dacă toți
orcii zămisliți vreodată sunt pe urmele noastre” – Frăţia Inelului, p. 455) – că orcii se reproduc
asemenea peştilor, depunând icre. Totuşi, s-au făcut cam multe interpretări pentru un
comentariu al lui Gandalf care, să ne amintim, a fost făcut în condiții de presiune extremă
după un duel al minților între el și Balrogul din Minele Moriei. Mai târziu, la bătălia de la
Cetatea Cornului / Hornburg, Gamling se referă la făpturile jumătate orci, jumătate spiriduși
(goblin, în engleză) (Cele două turnuri, 175), iar ulterior, în Isengard, Aragorn pomenește la
rândul lui făpturile pe jumătate orci. Dacă e să le dăm dreptate lui Gamling și lui Aragorn,
atunci aceste observații arată faptul că orcii aveau un sistem reproducător asemănător
oamenilor.

Confirmarea vine dintr-o singură frază din Silmarillion, care afirmă că „ei trăiau și se prăseau
asemenea copiilor lui Ilúvatar” (capitolul 3, p. 93). Mult mai multe informații pot fi culese
dintr-un eseu reprodus în secțiunea „Myths Transformed” din Morgoth’s Ring (pp. 418-19).
Din acesta aflăm că, în timpul domniei lui Morgoth, oamenii puteau fi puși să se împerecheze
cu orcii, rezultând rase cu reprezentanți mai mari și mai inteligenți. Saruman a redescoperit
această practică şi a repetat-o, ceea ce a dus la oameni-orci mai mari şi mai inteligenţi şi
orci-oameni înşelători şi detestabili. De altfel, Tolkien dezvăluie în acest eseu că orcii nu erau
nemuritori ci, din contră, trăiau mai puţin în comparaţie cu oamenii din rasele superioare,
cum ar fi Edainii.

Tolkien nu descrie nicio femeie orc în textele pe care le-a publicat însă, într-o scrisoare din
1963, scoasă la vânzare în 2002, a menţionat acest subiect în răspunsul său către o anume
doamnă Munby. Tolkien a spus că „trebuie să fi existat femei-orci. Dar, în poveştile în care
foarte rar mai apar orci în altă ipostază decât cea de soldaţi în armatele conduse de
seniori întunecaţi, fireşte că nu avem cum să aflăm multe despre vieţile lor. Nu se cunoşteau
multe lucruri.”

[citate din The Lord of the Rings: 50th Anniversary Edition, 2004; Frăţia Inelului şi Cele două
turnuri, Editura RAO, 2004; Silmarillion, Editura RAO, 2004; Morgoth’s Ring, 2002]

De ce Vulturii nu au dus Inelul direct pe Muntele Osândei?

Această întrebare a început să fie pusă din ce în ce mai des în ultimii ani, după ce spectatorii
de film au fost martori la salvarea dramatică a lui Gandalf de pe Orthanc și a Purtătorilor
Inelului de pe Muntele Osândei de către Vulturi, fără niciun motiv concret care să explice
apariția acestora. Totuși, Tolkien a luat în considerare această întrebare de la bun început,
mai ales după ce a citit primul scenariu pentru Stăpânul Inelelor în 1957. În acea adaptare,
„lumea apelează la Vulturi la cea mai mică încercare” (Scrisoarea nr. p. 261). Autorul știa,
însă, că Vulturii trebuiau folosiți rar pe parcursul povestii, pentru ca aceasta să nu își piardă
din valoare.

În mitologia lui Tolkien, Vulturii sunt slujitorii lui Manwë, conducătorul Valarilor. În
Silmarillion, Vulturii au fost trimiși de către Manwë să spioneze fortăreața lui Morgoth de la
Thangorodrim și să apere Gondolin-ul de slujitorii lui Morgoth, iar în timpul căderii Gondolin-

22/30
 ului s-au străduit să-i protejeze pe elfi. Vulturii aveau sarcini de dinainte atribuite, așa că nu
erau întotdeauna la dispoziția lui Gandalf.

Încă un argument care merită menționat este că un Vultur de o mărime care să-i permită să
transporte pe cineva de statura unui om înalt ar fi fost o țintă sigură atât pentru arcașii orci,
cât și pentru Nazgûlii zburători. Într-o misiune în care elementul cheie este discreția,
trimiterea Inelului pe un Vultur uriaș nu este chiar cea mai rațională opțiune.

Bineînțeles, răspunsul final pentru cineva care pune această întrebare este acela că, dacă
vulturii ar fi dus pur și simplu Inelul pe Muntele Osândei, atunci nu ar mai fi existat nicio
poveste. Cine și-ar dori asta?

[citate din The Lord of the Rings: 50th Anniversary Edition, 2004]

În ce ordine ar trebui să citesc cărţile lui Tolkien?

Vezi pagina Ordinea citirii operelor

Silmarillion este dificil și mi-e greu să mă apropii de el. Aveţi vreun sfat?

După relativa simplitate a prozei din Hobbitul sau Stăpânul Inelelor, schimbarea spre stilul
„biblic” și oarecum mai sobru din Silmarillion poate reprezenta un șoc pentru unii cititori.

Câteva remedii posibile:

 Omiteți primele două secțiuni și începeți să citiți „Despre începutul zilelor“. După ce
ați terminat cartea, întoarceți-vă să citiți cele două secțiuni peste care ați sărit: „Ainulindalë”
si „Valaquenta”.
 Luați notițe scurte despre personajele pe care le întâlniți si ajutati-vă de arborii
genealogici de la finalul cărții.
 Dacă ați citit Stăpânul Inelelor, reveniți la momentul în care Pas Mare relatează pe
scurt povestea lui Beren și Lúthien (Frăţia Inelului, p. 275*), exact înaintea atacului de la
Țancul Vremii. Apoi mergeți direct la capitolul „Despre Beren și Lúthien“ din Silmarillion.
 Citiți Copiii lui Húrin, care este scrisă cam cu aceeași profunzime și în același stil ca
Stăpânul Inelelor, însă este o versiune extinsă a aceleiași povești de bază ca „Despre Túrin
Turambar”.
 Unora dintre cititori le este greu să se obişnuiască cu stilul din Silmarillion. Încercaţi
să citiţi secţiunea finală, „Despre Inelele puterii şi cel de-al Treilea Ev”. Aceasta rezumă
câteva dintre evenimentele din Stăpânul Inelelor, însă este scris în acelaşi stil ca
Silmarillion.

23/30
 Dacă încă vă confruntați cu probleme, luați un exemplar al cărții Povești neterminate
și citiți „Despre Tuor și sosirea lui în Gondolin“, poveste care face parte din Silmarillion, însă
este scrisă în același stil și cu aceeași profunzime ca Stăpânul Inelelor.
 Mulți au descoperit că le-a fost mai ușor să înceapă să citească ei înșiși Silmarillion
după ce au ascultat versiunea audio integrală a cărții, citită de către Martin Shaw.

Și, cel mai important – stăruiţi, pentru că efortul vă va fi răsplătit cu nişte poveşti
extraordinare!

[* Frăția Inelului, Editura RAO, 2004]

Pot să învăț să vorbesc sau să scriu în elfă?

Unele porţiuni din limbi sunt elaborate în detaliu, însă nu există o gramatică completă.
Tolkien însuşi a spus că nu avea tragerea de inimă pentru a conversa în elfă, ceea ce a picat
tocmai bine având în vedere că nici nu prea a creat multe subiecte de conversaţie, în afară,
poate, de stele, copaci şi moarte. Totuşi, a scris poezii pe care le recita cu plăcere în mai
multe limbi elfice, precum și câteva câteva fraze, cum ar fi salutul lui Frodo către Gildor,
elen síla lúmenn’ omentielvo („o stea străluceşte la ceasul întâlnirii noastre”). Unii dintre
pasionaţii de limbi scriu poezii scurte în elfă din acelaşi motiv. Tolkien a creat multe dialecte
diferite de elfă, pe care a continuat să le modifice – era pasiunea sa. Celelalte limbi sunt mai
puţin detaliate, deşi în Sauron Defeated se poate găsi ceva gramatică andûnaică
(númenóreană).

Locurile de pornire dacă vreţi să începeţi să învăţati limbile lui Tolkien sunt Anexa E şi Anexa F
la Stăpânul Inelelor (Întoarcerea Regelui), unde sunt descrise limbile, unde sunt descrise
literele Tengwar şi Cirth şi unde apare un ghid de pronunţie. Mai multe informații, însoțite de
exemplele de scriere ale lui Tolkien, găsiți în The Road Goes Ever On, o carte de muzică,
împreună cu un CD cu câteva dintre cântecele lui Tolkien.

An Introduction to Elvish a lui Jim Allen a apărut acum mult timp însă reprezintă, încă,
singura carte substanţială despre acest subiect. The Languages of Tolkien’s Middle-earth de
Ruth Noel e un ghid mai schematic şi nu aşa de precis, însă reprezintă un punct de pornire.
Pentru cineva care a citit deja Stăpânul Inelelor si anexele, propunem și un vocabular concis
în sindarină, compilat de Ken Chaij în seria noastră de broşuri Peter Roe, care ar putea servi
ca ghid de referinţă. Frăţia Lingvistică a limbii Elfe are două jurnale dedicate limbilor lui
Tolkien, Parma Eldalamberon şi Vinyar Tengwar. Acestea includ de multe ori materiale
nepublicate din lucrările lui Tolkien şi au fost produse cu sprijinul lui Christopher Tolkien.

Toată viața sa, J.R.R.Tolkien a considerat că limbile pe care le-a inventat erau o plăcere, un
obiect de studiu și o artă. Erau munca sa proprie, născută din cunoașterea acumulată treptat
pe parcursul a peste 70 de ani. Nu s-a raportat la arta sa ca la o obsesie sau ca la un câmp
de luptă. Un om cu convingeri puternice, s-a străduit, totuși, să aducă pace și echilibru în
rolurile sale academice. Scopul său a fost înțelegerea profundă a ceea ce a studiat și a
respectat munca altora.

Scriu o lucrare pentru școală. Povestiți-mi mai multe despre J.R.R.Tolkien!

24/30
 Biografia autorizată, care este și una dintre primele apărute, încă este una dintre cele mai
amănunțite și nu e greu de descifrat: J.R.R. Tolkien, O biografie, de Humphrey Carpenter.
Aceasta ar trebui acompaniată de The Letters of J.R.R. Tolkien (Scrisorile lui J.R.R. Tolkien)
de Humphrey Carpenter (şi Christopher Tolkien). Pentru mai multe detalii despre începutul
vieții lui Tolkien, experiențele sale din timpul Primului Război Mondial și evoluția mitologiei
sale, cea mai bună sursă este Tolkien and the Great War de John Garth. Cronologia alcătuită
de Christina Scull și Wayne Hammond pentru cartea lor, J.R.R. Tolkien Companion and
Guide, urmărește aproape zi cu zi viața și cariera lui Tolkien. Câteva dintre fotografiile de
familie ale lui Tolkien sunt prezentate în minunatul The Tolkien Family Album de John și
Priscilla Tolkien.

Dacă sunteți interesați de arta lui Tolkien, cele mai bune cărți sunt Tolkien: Artist and
Illustrator și The Art of the Hobbit, de Wayne G. Hammond & Christina Scull. Dacă îl studiați
pe Tolkien la un nivel mai înalt, este esențial să începeți cu The Road to Middle-earth a lui
Tom Shippey. Aruncați o privire asupra paginii Bibliografie pentru o listă cu mai multe
sugestii.

Îmi puteți recomanda niște cărţi care l-au inspirat pe Tolkien?

De curând, două edituri întreprinzătoare (de limbă engleză, evident) au pus la dispoziţie serii
cu operele care i-ar atrage pe cititorii interesaţi de sursele de inspiraţie ale lui Tolkien.

La Penguin Books se găsesc cinci volume cu introduceri amănunțite, cu subtitlul de Legende

din Nordul Antic:

 Beowulf– o traducere în versuri de Michael Alexander

 The Elder Edda– traducere de Andy Orchard
 The Saga of the Volsungs– traducere de Jesse L. Byock
 Sir Gawain and the Green Knight– traducere de Bernard O’Donoghue
 The Wanderer: Elegies, Epics, Riddles– traducere de Michael Alexander

Totodată, Tolkien’s Bookshelf au compilat ediții mai puțin academice. Acestea conțin texte
de la sfârșitul secolului al XIX-lea care se poate să-i fi fost cunoscute lui Tolkien. Câteva
conțin ilustrații ale unora dintre cei mai populari ilustratori ai vremii, iar toate introducerile
sunt scrise de către autoarea Cecilia Dart-Thornton. Lista completă este:

 The Song of the Nibelungs (Cântecul Nibelungilor) de William Macdougall, ilustrații de

Margaret Armour
 The Poetic Edda, traducere de Olive Bray, ilustrații de William Gershom Collingwood
 The Story of the Glittering Plain de William Morris, ilustrații de Walter Crane
 The Red Fairy Book de Andrew Lang, ilustrații de Henry Justice Ford
 The Princess and the Goblin (Prințesa și goblinii) de George MacDonald, ilustrații de
Jessie Wilcox Smith
 The Saga of Eric Brighteyes de H. Rider Haggard, ilustrații de Lancelot Speed

25/30
 The Dragon Ouroboros de E.R. Edison, ilustrații de Keith Henderson
 The Book of Wonder and the Last Book of Wonder de Lord Dunsany, ilustrații de S.H.
Sime
 The Story of King Arthur and his Knights (Povestea regelui Arthur și a cavalerilor săi),
scrisă și ilustrată de Howard Pyle
 Grimm’s Fairy Tales (Poveștile Fraților Grimm), în traducerea lui Lucy Crane, ilustrații
de Walter Crane

De ce este J.R.R. Tolkien aşa de popular?

E o întrebare destul de grea. La sfârşitul mileniului trecut, Stăpânul Inelelor a fost votat pe
locul 1 într-un sondaj condus de Waterstone care îşi propunea să desemneze cartea
secolului. Acest „rezultat şoc” a fost susţinut mai târziu de sondajele iniţiate atât de Folio
Society cât şi de campania Big Read a celor de la BBC (2003). Tolkien era un scriitor bun,
care întelegea cum funcţionează mecanismul lingvistic din interior. Oferind atât de multe
detalii despre făpturile fantastice şi situându-şi personajele în cadre şi situaţii credibile, este
aproape imposibil ca poveştile sale să nu fie acceptate de aproape toţi cititorii deschişi la
minte şi cu imaginaţie. Tolkien oferă o mulţime de informaţii pentru a crea contextul
întamplărilor din scrierile sale, iar oamenii sunt de părere că Stăpânul Inelelor oglindeşte tot
felul de dileme care aparţin atât lumii contemporane, cât şi celei ale imaginaţiei. Se mai
spune că grijile lui Tolkien în ceea ce priveşte mediul înconjurător coincid cu revoluţia
contraculturală de după anii 1960. Tom Shippey vorbeşte despre popularitatea lui Tolkien în
cartea sa, Author of the Century, în care care aduce argumente pentru valoarea literară a
lui Tolkien – merite care au fost de multe ori nerecunoscute de către grupările literare.

A câştigat J.R.R. Tolkien vreun premiu pentru cărţile sale?

Tolkien a câştigat puţine premii în timpul vieţii sale. Premiile oferite pentru cărţi nu erau aşa
de comune ca în zilele noastre şi, chiar şi astăzi, ele rareori arată ce cărţi vor deveni clasice.

În aprilie 1938, Hobbitul a primit premiul acordat de către New York Herald Tribune pentru
cea mai bună poveste pentru copii din acea vreme (Scrisorile lui J.R.R.Tolkien, scrisoarea
28).

În 1957, Stăpânul Inelelor a câștigat Premiul Internațional pentru Literatură Fantastică la a

15-a Convenție Internațională de Science Fiction. Ca moment de interes istoric, acest premiu
a precedat „explozia pieţei” din anii 1960 şi i-a stârnit interesul realizatorului de film Forrest
Ackerman, care a vrut să adapteze povestea pentru micul ecran (Scrisorile lui J.R.R.Tolkien,
scrisoarea 202). Nu este adevărat ceea ce se spune uneori, şi anume că, până să fie
publicată în SUA în format tipărit, cartea era puţin cunoscută.

Tolkien a spus că statueta cu racheta i se părea absurdă, însă speech-urile de la convenţie au

fost „cu mult mai inteligente”. A păstrat statueta, care aparţine încă familiei.

Hobbitul a fost câștigător al Premiului Keith Barker pentru Cartea Mileniului (Keith Barker
Millennium Book Award Winner), acordat în 2000 de către Youth Libraries Group, School
Library Association şi Schools Library Group pentru cea mai importantă carte pentru copii
publicată între 1920 și 1939. Această medalie, un premiu singular acordat în memoria
26/30
bibliotecarului Keith Barker, a fost înmânată sub egida CILIP, the Chartered Institute of
Librarians and Information Professionals, care acordă prestigioasa Medalie Carnegie în
Regatul Unit.

Hobbitul nu a câştigat medalia Carnegie în anul publicării, pierzând la mustaţă în faţa

romanului The Family from One End Street de Eve Garner. De cartea lui Eve Garner, deși
minunată pentru acea perioadă, puţini îşi amintesc acum.

Hobbitul a fost numit, de asemenea, „Cel mai important roman al secolului al XX-
lea (pentru cititori mai în varstă)” în sondajul „Cărţile pentru copii ale secolului”, realizat de
publicaţia Books for Keeps din SUA.

Silmarillion a câştigat în 1997 Premiul Locus. Locus este o publicaţie de renume din SUA
care tipăreşte lucrări stiinţifico-fantastice şi fantastice.

J.R.R.Tolkien a mărturisit în eseul „English and Welsh”:

„…singurul premiu pe care l-am câştigat vreodată (nu aveam decât un singur rival) [a fost]
Premul Skeat pentru limba engleză la Colegiul Exeter…”

A cheltuit premiul în bani pe cărţi despre limba galică medievală.

Premii personale:

Pe partea academică, Tolkien nu şi-a„luat doctoratul” vreodată, aşa cum se spune uneori în
zilele noastre – era prea ocupat să lucreze la acele chestiuni despre care oamenii îşi fac în
mod normal lucrările de doctorat – dar i-a fost oferit un Doctorat in Litere (D. Litt.) şi
Filosofie de către Universitatea din Liège, Belgia, în 1954 şi, similar, un
D. Litt de către Universitatea din Dublin, Irlanda, în acelaşi an. În ambele cazuri, motivul a
fost contribuţia sa în domeniul filologiei şi a literaturii medievale în general, precm şi
serviciile aduse Universităţii, în special ca examinator şi cercetător.

(Bineînţeles, acestea nu au fost pentru operele sale literare. Stăpânul Inelelor abia începuse
să fie pus în circulaţie, deşi el observase puţin uluit că în Belgia era recunoscut în facultate şi
drept „creatorul lui Monsieur Bilbo Baggins”, întrucât Hobbitul fusese publicat încă din 1937
şi era destul de bine cunoscut.)

În 1972, cu un an înainte de moarte, lui J.R.R. Tolkien i-a fost acordată distincţia C.B.E.
(Commander of the Order of the British Empire) pentru contribuţiile aduse în domeniul
literaturii şi (chiar mai important pentru el, probabil) i-a fost acordat un Doctorat de onoare
în Litere la Universitatea din Oxford pentru contribuţiile în domeniul filologiei. Până la
sfârşitul zilelor sale, Tolkien nu s-a înscris la niciun doctorat, în ciuda faptului că lucrase la
un nivel mult mai înalt şi a deţinut trei preşedinţii profesorale pe parcursul vieţii.

În Marea Britanie, titlul de „Profesor” se referă la o poziţie academică specifică şi superioară

sau la o preşedinţie mai degrabă decât la un post obişnuit de profesor titular sau cu un grad
superior.

Al treilea prenume al lui Tolkien, „Reuel”, e neobișnuit. De ce a fost botezat așa?

27/30
În scrisoarea 309, Tolkien scrie: „Acesta a fost (mi se pare) prenumele unui prieten al
bunicului meu. Familia credea că era franţuzesc (ceea ce, ca formă, ar fi posibil); dar, dacă
într-adevăr așa este, atunci este o coincidenţă bizară că apare de două ori in V[echiul]
T[estament] ca nume alternativ, rămas neexplicat, pentru socrul lui Moise, Ietro. Toţi copiii
mei şi copiii copiilor mei, şi copiii acestora poartă acest nume.”

Şi tatăl lui Tolkien, Arthur, a purtat acest nume, aşa că bunicul în cauză trebuie să fi fost John
Benjamin Tolkien, care i-a oferit numele (fără să îl poarte el însuşi). Nu este limpede de ce
familia era aşa de ataşată de acest nume, iar din comentariile lui Tolkien reiese că nici el nu
avea un răspuns clar.

„Dicţionarul Oxford pentru nume de botez” (The Oxford Dictionary of First Names) de Hanks
şi Hodges oferă explicaţia “m. nume biblic (în ebraică, „prietenul lui Dumnezeu”), aparţinând
unui personaj menţionat într-o genealogie”. În „Cartea Oxford a numelor creştine englezeşti”
(The Oxford Book of English Christian Names), Withzcombe nu îl menţionează deloc, ceea
ce înseamnă că în Anglia nu a fost folosit ca prenume în trecut. În „Dicţionarul numelor de
familie englezeşti” (A Dictionary of English Surnames), Reaney şi Wilson listează forma
Revel, care provine din numele francez Revel(l) și variantele sale (una dintre ele fiind
Reuel), cu sensul de „sportiv”, „destrăbălat” sau „rebel” în franceza veche, la origine din
latină, însemnând „rebel”.

Aşadar, numele biblic Reuel (presupunând că este evreiesc) şi franţuzescul Revel sunt două
nume diferite şi fără legatură între ele, iar ambele sunt o posibilitate. Ca nume de familie,
Revel ar reprezenta forma corectă, iar Reuel (din secolul al XI-lea), una dintre acele forme
bizare care rezultă prin ortografierea literei „u” ca „v” sau invers. Întrucât Tolkien nu
menţionează nimic despre înclinaţiile biblice ale bunicului său și nici dacă acesta avea vreun
prieten pe care să-l cheme Revel (sau Reuel) și care să fi scris nu foarte descifrabil, nu
suntem nici noi mai lămuriţi.

Familia folosea pronunţia „RU-ăl”.

Credinţa iudaică susţine că, dacă împărtăşeşti acelaşi nume cu o altă persoană, atunci faptele
tale bune îi sunt transferate şi acesteia. Prin urmare, e interesant că acest prieten (al
bunicului lui Tolkien) e posibil să fi fost suficient de special încât să primească faptele bune
ale întregii familii Tolkien!

Pe atunci, membrii familiei Tolkien erau, de regulă, creştini protestanţi convinşi, însă numirea
unui copil după o rudă sau un prieten reprezintă de multe ori un omagiu sau o legatură
spirituală, aşa că tizul era, probabil, cineva important pentru John Benjamin Tolkien. În afară
de acestea, motivul din spatele acestui nume neobişnuit reprezintă un mister.

Silmarillion va fi adaptat vreodată pentru cinema sau într-un serial TV?

Nu. Cel puțin, nu în viitorul apropiat. Bineînțeles, Hobbitul și Stăpânul Inelelor au fost
adaptate până acum de mai multe ori. Acest lucru a fost posibil în 1969, odată cu
înțelegerea dintre editorii lui Tolkien (Allen & Unwin) și United Artists, care au cumpărat
drepturile de adaptare atât pentru Hobbitul, cât și pentru Stăpânul Inelelor.

Drepturile de adaptare pentru Silmarillion nu au fost vândute până acum, și rămâne puțin
probabil să fie vândute vreodată. Totuși, în Stăpânul Inelelor apar câteva frânturi din
poveștile din Silmarillion – majoritatea prin cântecele și poeziile recitate de către personaje,

28/30
dar și în Anexe – așa că este posibil ca un studio de film să se strecoare printre limitele
impuse de drepturile de autor și să adapteze aceste fragmente.

Se speculează că drepturile de autor pentru Silmarillion expiră în 2043 și că atunci oricine va

putea realiza o adaptare. Conform legii din Regatul Unit, protecția prin drepturi de autor
este valabilă 70 de ani de la moartea autorului (Tolkien a murit în 1973). Totuși, în cazul în
care Christopher Tolkien este considerat unul dintre autorii operei (este numit „editor”),
atunci protecția prin drepturile de autor se va extinde încă 70 de ani de la moartea sa. Cu
toate că legislația este, așadar, puțin ambiguă, este clar că Silmarillion nu va intra în
domeniul public încă mult timp de acum încolo.

Pot să contactez Reședința Tolkien și/sau pe editorii lui Tolkien?

Sigur. Probabil că cel mai bun mod ar fi să folosești formularul de contact de pe website-ul
reședinței. Ca alternativă, le poţi trimite o scrisoare.

Toate întrebarile legate de familia Tolkien ar trebui adresate Reședinței Tolkien.

Reședința Tolkien

Maier Blackburn
Prama House
267 Banbury Road
Oxford
OX2 7HT
United Kingdom
e-mail: info [la] maierblackburn.com

Editorii

David Brawn
Publishing Director, Tolkien
HarperCollins Publishers Ltd.
77-85 Fulham Palace Road
Hammersmith
London W6 8JB
United Kingdom

Cum pot înființa propria mea societate Tolkien?

În primul rând, e bine să știi că există deja una în România: doar pe pagina acesteia te afli!
Spune-i societate, club, grup, sfat sau asociație. Și am avut și noi un început, foarte modest,
după ce am aranjat o întâlnire la o cafenea, prin 2011.

Noi suntem prima și, deocamdată, singura Societate Tolkien în România – și cam singura
care poate purta acest nume. Nu ar fi nicio problemă să mai existe una, dar mai grozav ar fi
să vă alăturați, formal, nouă, ca o ramură a Societății Tolkien din România. Este o chestiune
de alegere personală.

Pentru început, dacă poți găsi trei cititori ai lui Tolkien care sunt de acord să ia masa
împreuna și să se întâlnească ocazional, veți fi pus deja bazele unei grupări Tolkien locale.

29/30
 Recomandați-mi câteva cărți/idei bune pentru momentele în care citesc cărțile lui
Tolkien

Beowulf, Saga Volsunga, orice a scris William Morris în proză; poveștile cu Curdie ale lui
George MacDonald; o harpă sau chitară, dacă se întamplă să cânți la vreuna dintre ele. Vin
roșu, bere și, bineînțeles, o pipă, dacă îți place să fumezi. Vreme englezească. Mere (nu
acelea care parcă ar fi cauciuc atunci când mușcați din ele). Un prieten, dacă îți place să
citești cu glas tare. „Plictisit de inele”, dacă ai o minte distorsionată. The Road Goes Ever On
de Swann și Tolkien, dacă poți cânta la pian și citi partituri muzicale. O trusă de pictură și
dorința obsesivă de a desena hărți. Lumina focului și un fotoliu confortabil. Orice munte.

Unde pot găsi hărți ale Pământului de Mijloc?

Pe lângă cele incluse în cărți, de-a lungul anilor au fost publicate mai multe hărți.

Următoarele volume conțin lucrări grafice ale lui John Howe și includ o broșură a lui Brian
Sibley:

 There and Back Again: The Map of Tolkien’s Hobbit [Într-acolo și din nou înapoi: Harta
Hobbitului lui Tolkien] – pentru Hobbitul
 The Maps of Tolkien’s Middle-earth [Hărțile Pământului de Mijloc al lui Tolkien ] –
pentru Stăpânul Inelelor
 The Map of Tolkien’s Beleriand: and the Lands to the North [Harta Beleriandului lui
Tolkien: și tărâmurile din nord] – pentru Silmarillion

A Map of Middle-earth [O hartă a Pământului de Mijloc ], de Pauline Baynes a fost realizată în

urma consultărilor cu Tolkien și publicată pentru prima oară în 1970. Deși a fost republicată
de câteva ori, poate fi greu de găsit.

An Atlas of Middle-earth al lui Karen Wynn Fonstad este una dintre publicațiile preferate ale
cititorilor. The Journeys of Frodo al Barbarei Strachey urmărește pas cu pas întamplările din
Stăpânul Inelelor.

Și Weta Workshop a realizat reproduceri ale hărților care se găsesc în cărți.

Nu există nicio hartă separată care să înfățișeze Pământul de Mijloc la Răsărit de Mordor sau la
Miazăzi de Gurile Anduinului.

30/30