Sunteți pe pagina 1din 71

UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

15 ianuarie 2021

INFORMAȚII LA ZI ȘI REVISTA PRESEI

15 ianuarie - Ziua Culturii Naţionale

Ziua Culturii Naţionale a fost marcată pentru prima dată la 15 ianuarie 2011, adică în urmă cu 10 ani.
Data la care se sărbătoreşte această zi este data naşterii poetului naţional al românilor, Mihai Eminescu
(1850-1889). "Fiind foarte român, Eminescu e universal", spunea poetul Tudor Arghezi.

Camera Deputaţilor a adoptat, la 16 noiembrie 2010, un proiect de lege prin care ziua de naştere a lui
Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naţionale, act normativ ce a întrunit 175 de voturi favorabile, unul
împotrivă şi două abţineri.

Semnătura poetului Mihai Eminescu

Proiectul a fost iniţiat de 50 de deputaţi şi senatori PSD şi de liberalul Mircea Diaconu, care a semnat
această iniţiativă. În expunerea de motive a iniţiatorilor se arată: ''Ziua Culturii Naţionale va fi, în viziunea
noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române,
în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional''.
1
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Copiile fidele ale unei părţi dintre manuscrisele poetului


Mihai Eminescu, expuse în premieră la Ipoteşti de Academia Română, 15 ianuarie 2009.

Ziua Culturii Naţionale este marcată şi în alte ţări europene, cu acest prilej fiind omagiaţi oameni de
cultură remarcabili, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. În Spania, Ziua Culturii este marcată la
data morţii lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut poetul Luis de Camoes.
Ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naţionale şi în Republica Moldova, în urma
hotărârii autorităţilor acestei ţări.

Bustul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor din Chişinău, 20


august 2005

2
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Motivul pentru care a fost aleasă ziua lui Eminescu drept Zi a Culturii Naţionale ar putea fi acela că este
poetul "nepereche" al neamului românesc ori acela că personalitatea marcantă a lui Mihai Eminescu - nu
doar în literatură, ci şi în jurnalism ori în filosofie - i-a impresionat atât pe contemporanii săi, cât şi pe cei
din generaţiile următoare. Inteligenţa lui, cultura de nivel european, bogăţia şi farmecul limbajului
eminescian nu au rămas neobservate, ci au fost apreciate.

Statuia lui Mihai Eminescu din Rotonda scriitorilor


(Rondul Roman), Parcul Cişmigiu, 1 iulie 1943

"A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el,
fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din
depărtare delicata lui singurătate ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al versului
românesc.

Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui
trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine
citeşte", spunea poetul Tudor Arghezi, într-o înregistrare de arhivă din fonoteca radio, realizată în 1955.

3
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Manuscris Mihai Eminescu ("Luceafărul"), 4 aprilie 1964

Criticul literar Tudor Vianu spunea că ''fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci" (site-ul
http://lyberti.com/), iar Constantin Noica afirma că Mihai Eminescu reprezintă ''omul deplin al culturii
româneşti'' (în volumul "Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti", Editura
Humanitas, 2014).

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. A fost poet, prozator, dramaturg şi jurnalist,
socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o
bună educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de
filosofia antică - de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui
Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant şi de teoriile lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel.

4
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Portrete ale poetului naţional în Casa


Memorială "Mihai Eminescu" din Ipoteşti, judeţul Botoşani, 22 aprilie 2014

A fost activ în societatea ''Junimea'' şi a lucrat ca redactor la ziarul "Timpul". A publicat primul său poem
la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Deşi a trăit doar 39 de ani, a lăsat
posterităţii o amplă creaţie literară - poezii, proză, dramaturgie - şi publicistică. Manuscrisele lui Mihai
Eminescu, adunate în 46 de volume (aproximativ 14.000 de file), au fost dăruite Academiei Române de
Titu Maiorescu, în 25 ianuarie 1902.

Eminescu a murit la 15 iunie 1889, la Bucureşti. A fost ales, post-mortem (28 octombrie 1948), membru
al Academiei Române.

Scriitorul Ioan Slavici spunea: "Eram în multe privinţe foarte diferiţi unul de altul şi am fost, cu toate
acestea, buni, în mai multe rânduri chiar nedespărţiţi prieteni (...) Ceea ce noi numim sentimentalitate nu
exista pentru dânsul. El n-avea slăbiciuni pentru nimic, toate porneau la dânsul din convingere, şi ceea
ce noi ceilalţi facem din iubire, el făcea din hotărâre nestrămutată", conform volumului "Amintiri", Editura
Minerva, 1983.

Însemn comemorativ pe clădirea unde s-a aflat


casa în care scriitorul Ioan Slavici l-a găzduit pe poetul Mihai Eminescu în anul 1883

5
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul ''Junimii'', scria în studiul "Eminescu şi poeziile lui", publicat în
1989: ''Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub
auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă
înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării
româneşti''.

Lansarea volumelor VIII-XIV din seria Manuscriselor lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 15 ianuarie 2008
6
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

În cartea dedicată vieţii lui Mihai Eminescu, George Călinescu afirma: ''Astfel se stinse în al optulea
lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor
seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în
depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin
de tăria parfumurilor sale'', potrivit volumului "Viaţa lui Mihai Eminescu", Editura pentru Literatură, 1964.

George Călinescu susţine un discurs la şedinţa comemorativă


de marcare a 60 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, 24 iunie 1949

Critic literar şi eminescolog, Zoe Dumitrescu Buşulenga (devenită ulterior Maica Benedicta) nota despre
poetul naţional: "Căutător de absolut în viaţă, în gândire şi creaţie, Eminescu s-a desfăşurat cu cele mai
înalte registre ale cunoaşterii, compensând gravele imperfecţiuni ale realului prin care se simţea închis
de necesitate. Şi în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, 'între filosofii', s-a cufundat în
mituri, a încercat să pătrundă în ştiinţă, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseţi şi adevăruri
supreme", menţionează site-ului www.cuvantul-ortodox.ro. Sursa
https://www.agerpres.ro/documentare/2021/01/15/15-ianuarie-ziua-culturii-nationale--642752

Toate variantele despre data și locul nașterii lui Mihai Eminescu

7
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Mihail Chințescu susținea, pe 31 martie 1889, într-o conferință, la Ateneul Român, că Mihai Eminescu s-
a născut la Soleni, un sat din Moldova.

Într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a
trecut 20 decembrie 1849.

În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850, iar în documentele gimnaziului
din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849.

Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu, susținea ca dată a nașterii 20
decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă data, 8 noiembrie 1848, și ca localitate Dumbrăvenii, iar mai
târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul
nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani,
precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din
Botoșani. În acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în
aceeași lună a aceluiași an.

Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți în
afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu
mama.

Caracterizările lui Caragiale și Maiorescu

I.L. Caragiale, care după moartea poetului, a publicat trei scurte articole pe această temă: „În Nirvana”,
„Ironie” și „Două note”, susținea că trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un
temperament de o excesivă neegalitate”:

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist;
comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o
abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un
bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru
om!”.

Titu Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate:

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare
inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar
în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape
exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot
ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare
obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

8
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Jurnalistul Eminescu explica care credea că e rolul său:

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România
și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor
noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte.

Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele
țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea
întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din
suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și
calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care
apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” Autor Cătălin Pena. Sursa
https://evenimentulistoric.ro/toate-variantele-despre-data-si-locul-nasterii-lui-mihai-eminescu.html

Tudor Arghezi despre Mihai Eminescu

132 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate,
pământul românesc”, cum l-a numit criticul literar George Călinescu. Se spune că Eminescu avea o
charismă extraordinară, că impresiona încă de la prima vedere. Dar în ce privește înzestrarea lui deosebită
ca poet, prozator și ziarist, aceasta avea să fie recunoscută abia după dispariția sa.

Prima poezie a scris-o la moartea fostului său profesor de la Cernăuţi, Aron Pumnul (1866) şi a fost
publicată într-o broşură ocazională, numită Lăcrămioarele învăţăceilor de la Cernăuţi, în 1866. Apoi,
alte poezii au fost publicate în Familia, revista lui Iosif Vulcan. Numai o mică parte din opera lui Eminescu
a fost publicată în timpul vieţii poetului, cea mai mare parte a creaţiei sale a rămas în manuscris. 46 volume
având 14.000 file au fost predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, în şedinţa din 25
ianuarie 1902.

De-abia după 15 iunie 1889 când Mihai Eminescu s-a stins din viaţă, oameni de cultură s-au preocupat
de adunarea şi publicarea operei sale. Astfel, în 1890 V.G. Morţun a editat un volum de proză şi de versuri,
apoi, în 1891, Gr. Păucescu, care fusese o vreme director al ziarului Timpul a adunat într-un volum
articolele politice apărute în acest ziar. Manuscrisele aflate deja la Biblioteca Academiei Române au fost
folosite de Perpessicius pentru ediţia critică din 1939, de la Editura Fundaţiilor Regale „Regele Carol al II-
lea”.

Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care a recompus
imaginea întregii opere eminesciene în Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume editat în
perioada 1934–1936. Preocupare pentru opera eminesciană au avut apoi, de-a lungul timpului, mulți poeţi,
eseişti şi critici literari: Ion Negoiţescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Petru Creţia, Tudor Vianu, Dumitru
Caracostea şi alţii.

La aniversarea a 105 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, scriitorul Tudor Arghezi a rostit câteva cuvinte,
frumos meşteşugite, în faţa microfonului Radiodifuziunii. Astăzi înregistrarea se păstrează și în Arhiva de
Istorie orală ca un document de o mare valoare documentară şi literară.

9
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el,
fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din
depărtare delicata lui singurăte ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc.
Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui
trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine
citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fi descuiat cu cheile străine, poezia apaţine limbii
mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele
neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te
mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar
fi o neinchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi
încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neistrăvit? Câteva
refexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de
seară…Autor Silvia Iliescu. Sursa http://www.rador.ro/2021/01/15/tudor-arghezi-despre-mihai-eminescu-
2/

Cernăuṭii lui Mihai Eminescu: Şcoala Principală Moldovenească, Liceul Aron Pumnul

Venit de la Botoṣani ṣi Ipoteṣti unde îṣi petrecuse copilăria, al ṣaptelea dintre cei unsprezece copii ai
căminarului Gheorghe Eminovici a devenit în 1858 elev la Cernăuṭi. Arhivele arată că în clasa a IV-a a terminat
al cincilea, din 82 de elevi. După două clase de gimnaziu avea să părăsească ṣcoala, în 1863 ṣi 1866, între timp
10
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

revenind sau completându-ṣi studiile în particular. Numele său a fost din nou legat de oraṣul de pe Prut la
moartea profesorului Aron Pumnul, în ianuarie 1866, când elevii au scos broṣura „Lăcrămioarele învăṭăceilor
gimnaziṣti”, cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată „M. Eminovici”. Cu aceasta, bogata istorie
culturală a Cernăuṭiului avea să primească încă un nume cu care să se mândrească.

Cernăuṭii lui Mihai Eminescu: Şcoala Principală Moldovenească, Liceul Aron Pumnul

Cât despre istoria politică, ea a fost zbuciumată ca a oricărui teritoriu multrâvnit. Atestat documentar din
vremea lui Alexandru cel Bun, trei secole mai târziu Cernăuṭi era oraṣ al Imperiului habsburgic ṣi număra
338 de familii. Au fost colonizaṭi apoi germani ṣi evrei, iar românii ṣi ucrainenii ṣi-au sporit ṣi ei numărul.
La mijlocul secolului al XIX-lea era capitala ducatului Bucovinei ṣi avea 9000 de români ṣi 4000 de
ucraineni. Până la primul război a avut ca primari un polonez, un armean, doi germani ṣi doi evrei. După
dezmembrarea Austro-Ungariei, în 1918 a fost oraṣ al României Mari, dar în al doilea război a fost ocupat
de Armata Roṣie. De atunci ṣi până la căderea comunismului stăpânirea sovietică avea să dureze mereu,
doar cu o pauză de trei ani, 1941-1944, când a fost recucerit de români.

O sclipire din atmosfera de început de secol XX este redată în cuvinte frumoase de un alt cernăuṭean care
a onorat numele acestui oraṣ: Vladimir Trebici demograf, sociolog ṣi membru al Academiei Române.
Înregistrarea datează din 1997 ṣi a fost realizată de Silvia Iliescu pentru Arhiva de istorie orală.

11
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Liceul Aron
Pumnul – http://wikimapia.org/

„Înainte de a urma liceul în anul 1925-26, părinţii mei au avut buna inspiraţie ca să mă dea la şcoala primară
din Cernăuţi, cea mai veche şcoală care pe vremea austriacă se numea Şcoala Principală Moldovenească şi
unde l-am avut predecesor pe Eminescu. Ştie oricine că Eminescu a făcut două clase la ṣcoala primară din
Cernăuţi în 1858-59/1859-60 – eu am şi văzut şi certificatele elevului Eminovici, cum se numea pe vremea
aceea. Deci acolo am făcut eu ultima clasă din şcoala primară şi trebuie să spunem că asta era la opt ani de
la Marea Unire. […]

Mediul Cernăuţilor de altă dată era un mediu cosmopolit. […] Astăzi şi în Austria şi Germania şi în alte
ţări se vorbeşte de „modelul Bucovina„ ca eventual model pentru Europa de mâine. […] La Cernăuţi, de
pildă, ca să cunoşti trei limbi era aproape obligatoriu, altminteri nu exista comunicare, deci limba germană,
ucraineană; cei mai adaptaţi la asemenea condiţii erau evreii care toţi erau de limbă germană, din cauza asta
la recensămintele austriece ei se declarau de limbă germană, adică ca deutsche Sprache. Limba de
conversaţie era limba germană; limba ucraineană, [era] în special în mediul rural, ca şi limba română, asta
era realitatea. Dar am avut şi polonezi şi erau mulţi şi din colegii mei, părinţii nici nu mai spun că vorbeau
trei limbi în mod curent. Nu se putea altfel în monarhia austro-ungară, în special în provincia istorică
Bucovina. […]

12
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Tata şi cu mama mai vorbeau între ei germana când eram noi foarte mici şi încă nu ştiam germana, când
vroiau să-şi comunice lucruri pe care copiii nu trebuiau să le cunoască. Să nu vă surprindă: căminarul
Gheorghe Eminovici care avea ascendenţi şi rude în Bucovina care erau ucrainofoni, când veneau ei la
Ipoteşti, asta este o chestiune pe care Eminescu a şi arătat[-o], cu fraţii lui de la Călineştii lui, cu care vorbea
ucraineana, de unde unii din istoricii noştri [au spus despre el:] „a fost ucrainean„. Asta, mă rog… era şi el
român, însă folosea şi ucraineana. Chestia asta însă nu este esenţială, esenţial este acest mediu.

Liceul nostru Aron Pumnul, eu am undeva fotografia ultimei clase, din 1933, şi unde şi printre profesori
pot să arăt: profesorul Drăgan era ucrainean, profesorul Cosmaschi era polonez, profesorul Calos era evreu
ungur, iar printre cei 24 de elevi, eu pot dintr-o dată să vă spun trei care erau ucraineni, patru care erau
evrei, unul era polonez şi restul erau români. Dar limba era română, învăţământul era în limba română. […]

E un liceu care era un liceu serios. Când spun „serios„, asta era tradiţia austriacă. Liceul a fost înfiinţat în
1808 şi era cel mai vechi liceu din Bucovina, în primii ani, până în 1848, e aproape de necrezut, limba de
predare era latina! […]

Eu am intrat în liceu în 1926, cei care erau înaintea mea – cum era academicianul Radu Grigorovici, liceul
încă era de opt clase – ei făceau latină din clasa I până în a VIII-a, în fiecare zi, iar sâmbătă făceau chiar
două ore, limba elenă clasică se făcea din clasa a III-a până în a VIII-a. Aşa că nu e de mirare […] că până

13
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

şi personalul de serviciu de la liceu, intendentul şi ceilalţi oameni de serviciu îşi făceau un titlu de glorie de
a mai spune câteva cuvinte latineşti şi noi copiii eram foarte şi amuzaţi, dar în acelaşi timp şi impresionaţi
că până şi oamenii de serviciu ştiau latineşte!

Asta era tradiţia liceului: matematica era mult mai puţin prezentă în programul de învăţământ, în schimb
latină, greacă, istorie, geografie şi chimie, fizică am făcut destul de bine. Nu mai spun că în liceul nostru
materie obligatorie era religia. Religia se preda din clasa I până în ultima clasă, ăsta era sistemul, prima oră
la liceu începea cu Tatăl Nostru şi se încheia în ultima oră cu Tatăl Nostru. Am avut şi la religie profesor
catehet, preot, era foarte bun, dovada cea mai bună este că el, când eram deja în clasa a III-a, el a trecut la
Facultatea de Teologie şi a devenit un foarte bun istoric al Bisericii Ortodoxe Române şi cursurile lui sunt
folosite şi astăzi şi la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la cea din Sibiu în special.”

Casa lui Aron Pumnul din Cernauti unde


a locuit Mihai Eminescu in anul 1860

Autor Silvia Iliescu. http://www.rador.ro/2021/01/15/cernau%e1%b9%adii-lui-mihai-eminescu-scoala-


principala-moldoveneasca-liceul-aron-pumnul-2/

Unde au fost «plopii fără soț» și cine a fost muza poeziei lui Mihai Eminescu

Bucurându-se de o celebritate notorie, prin faptul că în 1896, Guilem Șorban a compus melodia care a
transformat-o într-o nemuritoare romanță, poezia lui Eminescu „Pe lângă plopii fără soț...” a fost inspirată
de Cleopatra Lecca Poenaru și a fost publicată, așa cum se cunoaște, prima oară, de Iosif Vulcan, în
revista „Familia”, în numărul din 28 august (9 septembrie) 1883.

14
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Unde au fost „plopii fără soț” și cine a fost muza poeziei

De-a lungul anilor, poezia a ridicat numeroase întrebări, dând istoricilor literari și iubitorilor versurilor lui
Eminescu prilejul unor discuții contradictorii. Astfel, mult timp s-a crezut – și nu puțini sunt cei care mai
cred și azi – că „plopii fără soț” au fost la Iași. Cum „muza” care i-a inspirat poetului celebrele versuri a fost
– fapt cert – Cleopatra Lecca Poenaru, iar aceasta nu și-a purtat niciodată pașii prin „dulcele târg al Ieșilor”,
varianta aceasta este exclusă. Plopii fără soț au fost deci, fără îndoială, la București, unde „muza” a trăit.
Mai mult, s-a stabilit că inspiratoarea versurilor locuia, la data respectivă, pe strada Cometei – acum
Căderea Bastiliei nr. 2- 10, pe locul unde azi se află Academia de științe Economice1.

Alte întrebări vin de la sine: cine a fost „muza”, unde și când s-au cunoscut Eminescu și Cleopatra Lecca
Poenaru, când a fost scrisă poezia...? Prima dintre acestea este, credem, cea mai importantă și cea mai
controversată. Astfel, în timp ce George Călinescu, șerban Cioculescu, Augustin Z.N. Popp ș.a. au afirmat
că „muza” era fiica pictorului Constantin Lecca, Barbu Brezianu, în cel mai recent memorial publicat pe
această temă2, a afirmat că era nepoata pictorului.

Mai mult, Augustin Z.N. Popp afirmă că muza de care era îndrăgostit Eminescu era „cu zece ani mai
vârstnică” decât el, în timp ce Barbu Brezianu afirmă că Eminescu era „mai june cu doisprezece ani decât
ea”. Adevărul este, credem, pe undeva prin apropiere. Astfel, de curând, s-a descoperit data nașterii
Cleopatrei Lecca Poenaru; 18 ianuarie 1837, la Craiova. Ea era fiica pictorului Constantin Lecca și mai în
vârstă cu treisprezece ani decât Eminescu. Deci, la data când cei doi s-au cunoscut, ea avea 43 de ani,
iar poetul 30.

15
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Ce mai știm… despre muză

Cleopatra Lecca s-a născut, așa cum am spus, la Craiova. Ea se cunoștea și a copilărit aici, cel puțin până
în toamna anului 1848, cu Titu Maiorescu (născut la 1840) și sora acestuia. Părinții lor erau, după cum se
știe, profesori, colegi la școala Centrală, vecini și prieteni. Peste ani, când Titu Maiorescu s-a mutat la
București (în 1875), ea a reluat legăturile cu acesta și mergea, din când în când, la seratele lui literare.
Acolo, după N. Petrașcu (Icoane de lumină), l-a întâlnit, prima oară, pe Eminescu.

Între timp, Cleopatra Lecca fusese căsătorită cu căpitanul Grigore Poenaru (mai apoi maior și colonel de
infanterie), născut la 1830, nepot, după soră (Evgenitza) a lui Petrache Poenaru. Cei doi soți au avut doi
copii, un băiat, Petre (născut la 1866, care a ajuns căpitan), și o fată, Marie, căsătorită cu Golfineanu (O.G.
Lecca, Familia Lecca). Cleopatra și Grigore Poenaru au divorțat. Din ce motive și când anume nu știm,
dar oricum înainte de 1877. Cei doi copii au rămas în custodia mamei, care și-a păstrat numele după soț
și locuia în casa sa din strada Cometei, stradă pe care se aflau „plopii pe care Eminescu îi numărase și
găsise «fără soț»”3.

Cum arăta Cleopatra

S-a afirmat, de unii istorici literari, că Cleopatra Lecca Poenaru a fost „urâtă” (George Călinescu), că a fost
„corpolentă și tare boită” (șerban Cioculescu), că era „înaltă, planturoasă și că îl privise de sus pe poet”
(Augustin Z.N. Popp) ș.a.

Toate acestea ne fac, fără să vrem, să ne punem întrebarea, cum arăta oare Cleopatra Lecca Poenaru la
data când poetul era îndrăgostit de ea? Dar cum toți „prietenii” lui Eminescu sunt suspecți, din diferite
motive, de subiectivitate și cum nici o fotografie a „muzei” nu ne este cunoscută, nu ne rămâne decât să
ne-o imaginăm și până una alta s-o privim în cele cinci portrete executate de tatăl său și ajunse până la
noi.

Astfel, în primul tablou, aflat la Muzeul de Artă din Brașov, Cleopatra Lecca apare copil, în vârstă de
aproximativ 10 ani, alături de fratele său, Grigore. Portretul nu ne spune nimic deosebit, în afară de faptul
că are o relativă valoare documentară și artistică.

Al doilea portret este tot un ulei pe pânză și se află la Muzeul de Artă din Ploiești (foto jos). Cleopatra
Lecca are aici vârsta de aproximativ 16 ani și e îmbrăcată în „... costum național, cu ie și fotă, încinsă la
brâu, la gât împodobită cu o salbă de aur pe o bentiță de catifea. Este văzută din față, are o privire
melancolică, ușor dezamăgită, părul castaniu cu cărare la mijloc și tenul smead. Silueta ei se detașează
dintr-un peisaj convențional cu heleșteu, lebede și nuferi”4.

Al treilea portret este un desen acuarelat, aflat în colecția doamnei profesor Manuela Cernat5. Aici
„regăsim pe viitoarea muză a lui Eminescu, cu privirea ei tristă, iscoditoare, cu același obraz frumos tăiat,
o frunte înaltă și cărarea ce-i desparte drept la mijloc cosițele.

Demoazela, cu o siluetă șuie, este, de data aceasta, așezată într-un jilț de piele cafenie, fiind îmbrăcată
într-o rochie albă, cu dungi și flori albăstrui, purtând pe umeri o capă albă de dantelă închisă în față cu o
fundă involtă albastră, iar pe bentița din jurul grumazului atârnă doar un singur galben. În mână Cleopatra
ține un trandafir roz palid, de discretă paloare cu a buzelor sale”6.

16
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Al patrulea portret, privit în ordine cronologică, se află la Muzeul de Artă din Arad. Este ulei pe pânză și o
prezintă pe Cleopatra Lecca în jurul vârstei de 25 de ani. E îmbrăcată în rochie cu mânecă lungă cu guler
alb și închisă în față cu nasturi negri. Nu poartă nici o bijuterie, în afară de cercei. Chipul său frumos e trist
și gânditor. Al cincilea portret este un desen acuarelat, aflat la Cabinetul de Grafică al Muzeului Național
de Artă al României, și ne prezintă o femeie tânără, frumoasă și distinsă, în jur de 30 de ani.

Se știe, de asemenea, din autoportretele lui Constantin Lecca că acesta a fost un bărbat frumos. Cum
fetele seamănă, de regulă, cu tații, înclinăm să credem că muza lui Eminescu n-a făcut excepție de la
regulă. Cleopatra Lecca a fost deci o femeie frumoasă, altfel nici nu ne-am explica cum poetul s-ar fi putut
îndrăgosti de ea. Mai mult, el „nădăjduia să fie acceptat ca soț”7.

Când idila a avut loc…

N. Petrașcu spune că Eminescu și Cleopatra Lecca Poenaru s-au întâlnit, prima oară, la o serată literară
în casa lui Titu Maiorescu. Când anume, nu precizează. Poate, spunem noi, în toamna lui 1878 sau în
cursul anului 1879. Barbu Brezianu afirmă însă, în articolul citat, că lucrul acesta s-a petrecut „în anul
1878, în elegantul foaier al Teatrului Național, cu prilejul unui spectacol de gală dat de tragedianul Rossi
în rolul lui Hamlet”.

Nu-l contrazicem, posibil să se fi cunoscut atunci, dar idila a avut loc în a doua parte a anului 1880 și în
prima jumătate a anului următor. Dovadă în acest sens stau unele însemnări răutăcioase ce răzbat din
17
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

corespondența purtată de Titu Maiorescu și Mite Kremnitz, în perioada respectivă, cât și din două bilețele
trimise „muzei”, atunci, de poet. Cei doi se întâlneau, de obicei, la seratele lui Maiorescu.

N. Petrașcu spune că „ea vorbea (atunci) politicos cu el”, dar „păstra în ton aceeași răceală și același
ascendent…, în vreme ce cu persoane cunoscute, foști și viitori miniștri, dânsa avea o notă francă și intimă
în conversație, o libertate afectuoasă și priviri de o dulceață cu totul de altă natură…”. Și cum muza nu
răspundea sentimentelor poetului, acesta „se oferi să mediteze copilul Cleopatrei, corigent, căruia îi
aducea, la fiecare lecție, bomboane. Ea continua să rămână însă aceeași, indiferentă”.

Dragostea lui Eminescu pentru Cleopatra Lecca Poenaru a durat „un timp destul de lung”. I-a scris atunci,
desigur, mai multe poezii. Acestea s-au păstrat „într-un pachețel în biblioteca Cleopatrei Lecca”. Cum
aceasta a murit pe neașteptate, fiica sa Marie, „căsătorită cu un domn Economu, procuror, le-a dat lui
Alexandru Giuvara, atunci ministrul justiției, care i le-a cerut din curiozitate…”. Dar, s-a întâmplat ca și
Alexandru Giuvara să moară subit, astfel că „acele poezii și-au pierdut urma”8.

Petrașcu, care l-a cunoscut bine pe poet, fiind, la un moment dat, cu el în relații de caldă prietenie, l-a
văzut întâia oară în toamna anului 1880. Iată cum i s-a părut: „De statură deasupra mijlociei, cu trup bine
legat, cu trăsăturile feței regulate, părul negru, lucios și cam lung, fruntea înaltă și senină, de parcă se
coboară din lumea unui vis, ochii negri umbriți și adânci…, nasul corect, mustața neagră, buzele
armonioase, barba rasă, gâtul rotund și larg, pielița obrazului albă, mată și palidă…”

Întâmplarea a făcut ca în anul 2000 să fie achiziționat de Muzeul de Artă din Craiova un Portret de bărbat,
de Alexandru Elliescu (foto jos). Cel care l-a vândut a spus că în familia sa trecea drept un Portret al lui
Mihai Eminescu… Oare așa să fie? Un lucru este însă cert, tabloul este semnat Elliescu și datat 1879,
deci ca timp s-ar încadra. Poetul, ca și pictorul, avea, pe atunci, aceeași vârstă, 29 de ani. (stranie
coincidență! Mai mult, amândoi au murit în același an, 1889).

În rest, ce să spunem… Ar fi prea frumos să fie adevărat. Privind tabloul nu putem spune că este
Eminescu, dar nici cu certitudine că nu este! Anul 1879 a fost, pentru poet, un an care l-a marcat, în scurta
sa existență. Bărbatul din portret are fruntea înaltă și senină, trăsăturile feței regulate, părul negru, lucios,
ochii negri, adânci și ușor umbriți, nasul, să zicem, corect, mustața neagră, ceva mai mare și oarecum
18
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

altfel decât o știm, barba proaspăt rasă, astfel că obrazul alb pare puțin palid… Este sau nu este
Eminescu?

Când a scris „Pe lângă plopii fără soț…”?

Răspunsul la această întrebare îl găsim în ultimele strofe – și acesta este clar: când idila aparținea de
domeniul trecutului. Deci nu în 1880 sau prima jumătate a anului 1881… Atunci când? Părerea noastră
este că în cursul anului 1882 sau, cel mai târziu, în primele zile ale anului 1883. Oricum, la 23 martie
același an, poetul i-a încredințat lui Iosif Vulcan mai multe poezii, printre care și Pe lângă plopii fără soț...

Precizăm, de asemenea, că aceasta a fost una dintre puținele poezii pentru care „Eminescu a primit un
mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară”9. O poezie celebră și câteva
tablouri ne dezvăluie, în felul acesta, parte din taine… Sau, poate, mai mult ne încurcă...

Pe lângă plopii fără soţ...


Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut;

Mă cunoşteau vecinii toţi -

Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea

Privii atât de des;

O lume toată-nţelegea -

Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat

O şoaptă de răspuns!

O zi din viaţă să-mi fi dat,

O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin

O rază dinadins,

19
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

În calea timpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci

Şi rânduri de vieţi,

Cu ale tale braţe reci

Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce străbat

Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni

Şi plini de suferinţi,

Ce mi-i lăsară din bătrâni

Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău

Că trec cu mult mai rar,

Că cu tristeţe capul tău

Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor

La umblet şi la port,

Şi te privesc nepăsător

C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi

De acel farmec sfânt

Şi noaptea candelă s-aprinzi

Iubirii pe pământ.

20
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Autor Paul Rezeanu. Sursa https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/unde-au-fost-plopii-fara-sot-


si-cine-a-fost-muza-poeziei-lui-mihai-eminescu

Cine este autorul celei mai cunoscute fotografii a lui Eminescu?

O fotografie făcută în grabă la Praga avea să devină peste ani emblema lui Mihai Eminescu. Şi chiar
dacă preferinţa pentru o imagine sau alta a poetului a cunoscut vârfuri sau scăderi de formă în funcţie de
epocă, acest portret realizat în anul 1869, în Piaţa Sf. Wenceslas, atunci când Eminescu avea 19 ani, a
reuşit să-şi impună supremaţia. Aşa îl cunoaştem noi pe Eminescu, aceasta era fotografia din cărţile de
Limba Română:profil aproape sculptural, frunte înaltă, păr pe spate, papion. Totuşi, ce alte fotografii ale
lui Eminescu mai există? Şi cine le-a realizat? Un lucru e sigur:ocaziile în care poetul s-a lăsat fotografiat
au fost rare;foarte rare. Demersul nostru are, aşadar, vocaţie recuperatoare:iată povestea celor patru
portrete ale lui Mihai Eminescu. Adăugăm însă aici şi cele câteva poze care stârnesc şi astăzi
controverse:îl înfăţişează ele sau nu pe scriitor?

21
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Portretul care a fost considerat o bună perioadă de timp imaginea reprezentativă a poetului îi aparţine lui
Franz Duschek , un fotograf ceh care-şi avea studioul pe Str. Franklin din Bucureşti. Fotografia a fost
realizată în perioada 1880-1883, atunci când Eminescu avea în jur de 30-33 de ani, şi a fost publicată de
Titu Maiorescu într-un medalion cu portretele membrilor asociaţiei culturale Junimea;acesta e şi motivul
pentru care poetul a ajuns în atelierul lui Duschek. Portretul a fost folosit ulterior în volumul princeps
intitulat Poesii, dar şi în revista „Familia”, la moartea lui Eminescu, în 1889.

Iată ce se scria la începutul secolului XX despre această imagine:„Portretul cel mai vrednic de
nemuritorul nume al luǐ Eminescu rămîne fotografia din tabloul «Junimei». Ea datează din epoca
maturităţiǐ poetului cînd personalitatea sa extraordinară ajunsese a se manifesta în toată strălucirea şi
toată vigoarea eǐ:şi’n literatură, şi’n viaţa publică. Ea ne arată imaginea poetului din vremea în care el a
fost, pe cît soarta şi mediul l’aǔ iertat să fie, maǐ mult ca orǐ’cînd al săǔ propriǔ, orǐ maǐ bine zis – al
geniului săǔ.

De aceea este şi portretul cel mai indicat a decora casele cărturarilor noştri, museele noastre, toate
aşesămintele noastre culturale;a înfăţişa străinilor pe cel mai de seamă poet şi cugetător al Romînilor;a
inspira pe artiştiǐ viitorului carǐ vor prinde în culorǐ şi carǐ vor săpa ’n marmură, orǐ vor turna în bronz
pentru veciǐ vecilor, chipul cel mai adevărat al scriitoruluǐ nostru celuǐ mai desăvîrşit! […] Aceasta-ǐ cea
mai bună şi cea mai credincioasă icoană a luǐ Eminescu“.

„Eu şi Eminescu ar trebui să ne «posăm» şi pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani”

Ca fotograf al Curţii, Franz Duschek era apreciat de clientela aristocrată a epocii. Cunoscut în rândurile
protipendadei bucureştene, îşi anunţase cu emfază deschiderea studioului în care îl va fotografia mai
târziu pe Eminescu:„Îmi permit a face onorabilul public atent că posiţiunea favorabilă a actualului meu
atelier ’mi permite de aci înainte a effectua în modul cel mai bun recepţiuni fotografice, în toate zilele, în
orice timp, senin sau nouros, şi, prin urmare, sînt în plăcuta posiţiune a assigura că voi putea satisface
orice justă acceptare a unor public ce-mi va visita atelierul“.

Probabil că onorariul pretins de fotograf era destul de mare, de vreme ce Slavici şi Eminescu au fost
nevoiţi să ceară ajutor financiar de la Negruzzi pentru a se putea fotografia:„Eu şi Eminescu ar trebui să

22
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

ne «posăm» şi pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani, iară ca să avem bani ar trebui să ne
trimiteţi D-voastre din Iaşi. Lucrul e pe cât se poate de lămurit:bani şi iară bani“. Se pare că, în final, cel
care l-a însoţit pe Eminescu în atelierul lui Duschek a fost chiar Titu Maiorescu. „Cu Eminescu am să mă
duc eu mîine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Bohème Roumaine“, scria el într-o
scrisoare către Negruzzi“. Cu siguranţă că Titu Maiorescu cunoştea buna reputaţie a lui Duschek, de
vreme ce a ales ca fotografiile pentru tabloul Junimii să fie făcute acolo. Pesemne că şi lui Eminescu i-a
plăcut acest portret, având în vedere că i-a dăruit Veronicăi Micle un exemplar. În ediţia din 1904 a
„Calendarului Minervei” este reprodusă fotografia lui Eminescu însoţită de o poezie scrisă de Veronica
Micle. O redăm întocmai:

„Pe portretul unui poet

(Michaiǔ Eminescu)

Privindu-ţǐ faţa de farmec plină,


Luci o raza în al meǔ sin;
Crudă fu însă a eǐ lumină,
Din pieptea-mǐ scoasă un lung suspin.

Dară suspinul, ce nălucire,


Sbura ca vîntul ce-a adiat;
N’a sburat însă şǐ’acea simţire,
Ce-adînc în suflet l’adeşteptat.

23
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Ş’acum mă’ntreb:simţirea adîncă


Cum de se naşte pentru’un portret,
Căci nu-ţi văzusem ochiǐ tăǐ încă,
Ştiam atîta că estǐ poet!” (Veronica Micle)

Portretul făcut de Duschek a folosit ca punct de plecare pentru bustul lui Eminescu realizat de sculptorul
Mihai Onofrei în parcul Institutului de Fizică de la Măgurele. Statuia se află lângă chioşcul de lemn unde
se presupune că veneau Eminescu şi Slavici în plimbările de sfârşit de săptămână. „Cea mai apropiată
din grădinile de la Filaret şi totodată cea mai vestită dintre aceste grădini boiereşti era cea de la
Măgurele a lui Oteteleşanu, care era deschisă pentru bucureşteni“, după cum povestea Slavici .

Cehul Jan Tomáš e autorul celui mai cunoscut portret al lui Eminescu

Fotografia care a intrat în istorie este însă cea realizată la Praga, în 1869;autor e un alt fotograf ceh, Jan
Tomáš, cunoscut de către personalităţile culturale ale momentului. N-avea cum să bănuiască Tomáš că
fotografia realizată de el va reprezenta mai târziu portretul oficial al scriitorului;nu ni-l putem închipui
astăzi pe Eminescu altfel decât în fotografia lui Jan Tomáš din Praga. Dintre autorii care s-au aplecat
asupra pozei, unii cred că i-a fost necesară lui Eminescu pentru dosarul de înscriere la Universitatea
Carolină.

Totuşi, Henriette (Harieta) Eminescu menţionează într-o scrisoare adresată Corneliei Emilian că fratele
ei s-a fotografiat pentru „hatârul“ Veronicai Micle. În epocă, întâia fotografie a lui Mihai Eminescu n-a fost
percepută ca imagine absolută, ci a fost văzută ca o fotografie reuşită de tinereţe:

„Portretul, despre care vorbim şi pe care l’am văsut într’o escelentă reproducere (după original) la d. A.
C. Cuza, ne dă impresiunea unui frumos tînăr, care dacă nu aduce prea mult cu poetul de maǐ tîrziǔ
arată desluşit caracterele fisionomice ale acestuia. Ras la mustăţi şi cu părul mare – reminiscenţe ale

24
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

vieţii de actor – Eminescu ni se înfăţişează deja cu figura-ǐ distinsă:cu capu-i cesarian remarcabil, cu faţa
de un oval clasic, cu fruntea largă, netedă, nobilă, cu ochii luminoşi, visători, cuminţi, cu gura expresivă,
cu toate trăsăturile feţiǐ ca eşite din inspiraţia unui mare artist al armonieǐ plastice“.

Cum l-au păcălit prietenii pe Eminescu să se lase fotografiat

A treia fotografie a lui Eminescu este realizată la Iaşi, prin anii 1884-1885, în atelierul lui Nestor Heck.
Împrejurările în care a avut loc vizita la atelierul lui Heck şi fotografierea sunt relatate de unul dintre
prietenii poetului, A. C. Cuza:

„În sfârşit, într-o zi, vara, profitând de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din
Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu, şi aşa, îmbrăcat în
costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck,
strada Lăpuşneanu, nr. 42 unde a consimţit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi,
ne-am aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea
ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil“.

Această imagine figurează în numărul comemorativ al revistei „Floare Albastră” şi în volumul scrisorilor
Henriettei, dar cu menţiunea greşită„fotografia cea din urmă”.

25
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Ultimul portret:„înfăţişarea unui om de rînd, istovit, sdrobit, pierdut, umbra lui Eminescu”

De fapt, ultima fotografie a poetului este cea realizată prin anii 1887-1888 de către fotograful Jean
Bieling din Botoşani. În primii ani de după moartea poetului, aceasta a fost poza care convenea
imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filosoful pesimist, nebun, care a sfârşit în
mizerie..

Prin urmare, portretul a fost publicat pe coperta primelor ediţii Şaraga şi pe cărţi poştale, însă, la scurt
timp, a fost respins de contemporaneitate. După numai 15 ani de la moartea lui Eminescu, deja se
afirma că ultima fotografie „este înfăţişarea unui om de rînd, istovit, sdrobit, pierdut, umbra lui Eminescu,
ear nu icoana genialului poet (…) şi este potrivită numai pentru a-l nedreptăţi şi a falsifica în ochii
publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui“.

Celelalte fotografii, cu totul necunoscute, şi alte instantanee controversate

Mărturiile prietenilor lui Eminescu demonstrează că poetul s-a mai fotografiat şi cu alte ocazii;într-o
scrisoare de-a lui I. Slavici către Valeria Micle-Sturza, întâia fiică a Veronicăi Micle, este menţionat:

„Nu mă dau înapoi că am primit (...) de la sora dvs. Virginia Micle-Gruber, a doua fiică a Veronicăi Micle,
un număr de cinci fotografii care mă leagă de M. Eminescu (...). Având şi astăzi aceste daruri preţioase,
îmi fac datoria să le amintesc:o fotografie din 1881 în care mă aflu eu, Candiano Popescu şi Eminescu la
26
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Ploieşti, un bust Eminescu tânăr, un alt bust Eminescu din 1878, o fotografie din 1888, a mamei dvs. cu
Eminescu la Botoşani, şi ultima posă l-a prins pe Eminescu cu dr. Iachimovici:Iahimoviciţ, la Odesa, în
anul 1885“.

De asemenea, şi Samoil Isopescul aminteşte că s-a fotografiat alături de Eminescu şi Teodor V.


Ştefanelli la Viena în atelierul Lovy de pe Mariahilferstrasseâ

De-a lungul timpului au existat însă şi fotografii


misterioase, care au stârnit controverse, dar nu au reuşit să se impună. Una dintre ele este aceea pe
care G. Călinescu a publicat-o cu titlul:Eminescu la 16 ani. Astăzi se consideră că tânărul din fotografie îl
înfăţişează pe un actor contemporan cu Eminescu.

Criticul Al. Piru spune că portretul e mai mult ca sigur inautentic şi deci putea fi dat cel mult cu
menţiunea presupus. Totuşi, el va fi publicat şi într-o ediţie ulterioară. Un alt fals a fost publicat de Octav
Minar sub titlul Ultima fotografie a lui Eminescu făcută la Mânăstirea Neamţului în albumul Eminescu-
Comemorativ, Album artistic-literar, Iaşi, 1914. Presupusul Eminescu este surprins stând pe un scaun în
timp ce ţine un ziar în mână.

Dintre toate aceste fotografii, numai patru sunt recunoscute ca portretele lui Eminescu, iar dintre cele
patru, numai una a rămas în istorie, confundându-se cu întreaga lume a poeziei sale. O fotografie
multiplicată în miliarde de exemplare, însoţită de o certitudine:„Aşa a arătat Eminescu”. Autor Mihaela
Stanciu. Sursa https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-este-autorul-celei-mai-cunoscute-
fotografii-a-lui-eminescu

27
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Basarabia lui Eminescu

Arborele Eminescu. Stampa genială (anul 1969) a basarabeanului Aurel David, stampă care devenise
blazonul patrioților români din teritoriile românești ocupate de Uniunea Sovietică

Dincolo de discursurile oficiale și omagiile epigonilor, dincolo de frontiera artificială de pe Prut şi


nedreptăţile istorice, de regimurile politice şi de aşteptările îndelungate ale Basarabiei românești, de la
înălţimi continuă să ne lumineze spiritul nostru tutelar, Luceafărul demnității naționale şi limbii române –
Mihai Eminescu.

28
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Fireşte, Eminescu nu are nevoie de elogiile urmaşilor, fiindcă întreaga sa viaţă şi operă ne arată că cel
mai puţin Poetul s-a preocupat de sine, având drept stea călăuzitoare soarta şi viitorul neamului românesc,
înscrierea cu demnitate a poporului şi ţării noastre în civilizaţia europeană şi mondială, îmbogăţirea şi
păstrarea fiinţei naţionale pe pământurile dăruite nouă de Dumnezeu. Oricât de persistent ar fi curentul de
opinie că patria, neamul, credinţa, marii înaintaşi, părinţii, omenia, tradiţia, memoria colectivă au devenit
anacronice şi ne împiedică să ajungem la “viitorul luminos”, opera lui Eminescu demonstrează contrariul,
ne dă trăinicia rădăcinilor şi împrăştie pleava care întunecă văzul mulţimilor şi se vrea stăpână şi
civilizatoare.

Eminescu a fost şi a rămas cea mai adâncă şi cea mai actuală voce a neamului românesc. Şi va rămâne
atâta timp cât va exista acest neam, fiindcă pe gândirea şi simţirea lui se sprijină fiinţa noastră naţională,
fiindcă în mare măsură această gândire şi simţire a trecut în noi, în milioanele de urmaşi care formăm
neamul românesc.

Ori de câte ori Eminescu a fost strâmtorat, scos din şcoală sau cenzurat, de atâtea ori neamul românesc
era lovit de moleşeală, neunire, degradare şi dezagregare, de atâtea ori cădeam în umilinţă, slugărnicie
şi marasm.

Lupta împotriva lui Eminescu nu a încetat nici pe o clipă, fiindcă dragostea şi credinţa lui Eminescu faţă
de Ţară şi Neam supără şi astăzi ciocoimea, profitorii şi rataţii care au nevoie de patrie numai ca să le fie
punga plină şi să se „lustruiască pe sine”. Cei care astăzi scrijelează şi doresc să demoleze temeliile din
care răsar opera şi crezul lui Eminescu urmăresc să lase o Românie fără substanţă şi fără identitate
naţională.

Nu vreau să cad în profeţii, dar nu pot să-mi închipui cum ar fi arătat Basarabia fără Eminescu, cum ar fi
supravieţuit fiinţa noastră românească rusificării, sovietizării şi deznaţionalizării. Sunt convins că
intelectualitatea basarabeană, indiferent de generaţie, s-a format şi s-a ridicat din opera eminesciană, că
oricât de barbare şi omniprezente erau cenzura şi securitatea sovietică, în cercurile studenţeşti şi
universitare, circulau clandestin, în fotocopii, de la o generaţie la alta, manuscrisele lui Eminescu despre
Basarabia. Orice intelectual va recunoaşte cu mândrie că adevăratul profesor de limbă, gândire şi simţire
românească i-a fost opera poetică şi politică a lui Eminescu. Păpuşarii şi marionetele roşii de la Chişinău,
cu susţinerea “fratelui mai mare”, se zbat să oprească mersul istoriei, terorizează populaţia şi mână
tineretul prin coridoarele înstrăinării de Țară, dar cu tot cu Kremlinul lor, ei sunt total neputincioşi în faţa lui
Eminescu, a testamentului eminescian gravat în inimile basarabenilor conştienţi de originea lor: SUNTEM
ROMÂNI ŞI PUNCTUM!

Când se va scrie istoria adevărată a rezistenţei basarabene, a mişcării de deşteptare şi a luptei pentru
natură, limbă, alfabet, identitate naţională, tricolor, dar şi decomunizare, Eminescu va fi în fruntea frunţilor,
fiindcă opera lui ne-a dăruit nemurirea sufletului românesc, ne-a dat buletinul de identitate, conştiinţa,
simţirea, gândirea şi demnitatea naţională.

În fond, există o singură Basarabie autentică şi veşnică –Basarabia lui Eminescu. Şi atât. Eminescu nu
are nevoie nici de lauri, nici de elogii, nici de medalii. Dacă ne-ar cere ceva cu adevărat, aceasta ar fi ca
să ne păstrăm cu sfinţenie memoria, fiinţa naţională, credinţa, natura, demnitatea, istoria şi limba română,
care ne adună pe toţi ca pe un neam şi ca pe o suflare unică. Autor Alecu Reniță. Sursa
https://www.natura.md/basarabia-lui-eminescu

29
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

MNIR: Afişul primului film documentar românesc ''Eminescu, Veronica, Creangă'',


expus de Ziua Culturii Naţionale

Muzeul Naţional de Istorie a României va expune, vineri, în premieră, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale,
afişul primului film documentar românesc ''Eminescu, Veronica, Creangă'', din 1914, film comemorativ
realizat de Octav Minar şi editat de Casa Pathe Freres.

"Afişul, recuperat în anii '80, din podul unei case, în timpul demolării cartierului Uranus, face parte din
colecţia Asociaţiei Muzeul Jucăriilor, partener apropiat al MNIR, şi a fost restaurat recent în laboratorul
de restaurare carte a muzeului", se arată într-un comunicat al MNIR, transmis, joi, AGERPRES.

Cu aceeaşi ocazie se va deschide oficial expoziţia "Fragment. Experienţa restaurării", moment ce va fi


disponibil online, pe pagina oficială de Facebook şi pe canalul de YouTube ale muzeului.

Expoziţia, deschisă publicului încă din luna decembrie 2020, propune vizitatorilor o incursiune în lumea
restaurării patrimoniului, dezvăluind modul în care obiectele muzeale dobândesc noi etape în existenţa
lor, prin activităţile profesioniste desfăşurate în laboratoarele de restaurare ale Muzeului Naţional de
Istorie a României: carte, ceramică, lemn, metal, pictură şi textile.

Astfel, vizitatorii vor putea descoperi peste 200 de bunuri culturale restaurate (unele etalate în premieră,
altele clasate în categoria Tezaur), precum şi detalii mai puţin cunoscute despre activitatea de restaurare
şi importanţa acesteia pentru managementul colecţiilor muzeale.

30
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

În acelaşi timp, MNIR anunţă începutul colaborării cu platforma BookTes.com


(https://booktes.com/bilet/muzeul-national-de-istorie-a-romaniei) prin intermediul căreia muzeul oferă
publicului posibilitatea achiziţionării online a biletelor de acces în expoziţii, precum şi la evenimentele ce
se vor desfăşura în cadrul muzeului, biletele clasice achiziţionate de la casa de bilete a muzeului fiind în
continuare valabile.

Accesul în expoziţiile permanente şi temporare ale muzeului va fi gratuit în data de 15 ianuarie. Sursa
https://www.agerpres.ro/cultura/2021/01/14/mnir-afisul-primului-film-documentar-romanesc-eminescu-
veronica-creanga-expus-de-ziua-culturii-nationale--643174

Eminescu în fotografii

Cele mai multe dintre fotografiile, atâtea câte sunt, ale lui Eminescu, ale unor membri ai familiei poetului
sau cele ce imortalizează imagini de la Ipoteşti le datorăm lui Jean Bielig, nimeni altul decât cel care a
pus bazele profesiei în Botoşaniul secolului al XIX-lea. De origine germană, tatăl său fusese şi el un
pasionat fotograf, stabilit pe la 1850 în Bucureşti. Ambii lui fii – Jean şi Otto – i-au moştenit talentul şi
pasiunea devenind adevăraţi profesionişti, deschizându-şi ateliere foto, primul la Botoşani, iar celălalt la
Brăila. Artist autentic, fotograful botoşănean a intrat în mitologia locului. Din păcate, arhivele publice sau
particulare au păstrat o mică parte din ceea ce am putea numi, într-adevăr, ţinând cont şi de vremea în
care s-a produs, opera sa, document inestimabil privind o epocă şi o lume tot mai îndepărtate, mai ales
dacă avem în vedere marile revoluţii şi cuceriri pe care le-au cunoscut de atunci şi până astăzi
tehnologia şi, implicit, cultura imaginii.

În 1909, când se împlineau 20 de ani de la moartea Poetului, un magistrat din Galaţi, Cornel Botez,
publica o monografie intitulată: „Omagiu lui Eminescu”. Pentru a ilustra cartea, Botez a apelat la un
prieten al său, Grigore Goilav, fost coleg cu Eminescu la Gimnaziul din Cernăuţi, publicist, traducător şi
un neobosit animator al vieţii culturale botoşănene. După câte ştiu, corespondenţa dintre cei doi,
prilejuită de editarea volumului amintit, s-ar afla în fondul de manuscrise al Bibliotecii „V.A.Urechia” din
31
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Galaţi. Fapt este că pentru ilustrarea cărţii lui Cornel Botez, prietenul său Grigore Goilav a apelat la Jean
Bielig. Astfel, acesta a imortalizat pe hârtie fotografică biserica şi casa Eminovicilor din Ipoteşti,
mormântul părinţilor poetului şi cei doi tei pe care îi sădise chiar Eminescu lângă vechea clopotniţă. Tot
atunci Bielig a fotografiat şi statuia poetului, amplasată în faţa Şcolii primare „Marchian”, monument ce
fusese dezvelit la un an de la marea trecere a celui care scrisese unul dintre cele mai tulburătoare
versuri ce s-au scris vreodată în vechea şi „neclintita limbă” română: „Nu credeam să-nvăţ a muri
vreodată...”

S-au mai putut valorifica două clişee cu imagini luate la festivitatea de la inaugurarea bustului lui
Eminescu din Dumbrăveni, unde, cum se ştie, tânărul Gheorghe Eminovici fusese adus din Bucovina de
către boierul Jean Mustaţă, pe moşia pe care o arendase de la marele proprietar Balş. Jean Bielig a vrut
să înregistreze pe peliculă şi casa în care a locuit sora lui Eminescu, Harieta, dar casa – după păcătosul
obicei al pământului – fusese demolată. Cu privire la acea „căsuţă a suferinţei”, Grigore Goilav îi scria, în
1909, lui Cornel Botez: „În curtea caselor lui Boldur nu mai este casa în care ar fi şezut Eminescu. A fost
fotograful şi a cercetat şi împrejur, chiar şi eu am căutat să văd, dar nu se văd decât nişte atenanse
modernizate, o şură şi un grajd”.

Lui Bieling îi datorăm şi ultima fotografie a lui Eminescu, dintre cele patru pe care le avem: prima, cea
binecunoscută, executată la Praga, când poetul avea 19 ani; a doua cuprinsă în albumul „Junimii”,
datând din 1880 şi semnată de fotograful Duschek; a treia realizată de Nestor Heck în 1884 sau 1885.
Cercetările profesorului I. D. Marin, autorul studiului „Eminescu la Ipoteşti”, au relevat că fotografia a
patra şi ultima a fost executată în octombrie 1887, deci cu ceva mai mult de un an şi jumătate înainte de
moartea poetului. Conform altor surse, ea ar data din 1888. I.D.Marin scrie că în acea toamnă „un grup
de elevi de la Liceul «Matei Basarab» din Bucureşti, conduşi de un oarecare Moţoc, obţinuse aprobarea
poetului de a forma o societate cu numele «M.Eminescu»”. Moţoc i-ar fi cerut lui Eminescu şi o
fotografie, cu intenţia de a deschide noi liste de subscripţii. A primit fotografia, fără a-i mai trimite însă
vreodată banii colectaţi prin subscipţii.

Dacă elevul Moţoc – despre care după aceea nu s-a mai ştiut nimic – nu i-ar fi cerut-o, posteritatea lui
Eminescu ar fi fost lipsită de chipul crepuscular al poetului. Este suficient să recitim portretul intitulat
„Masca lui Eminescu”, cu care G. Călinescu încheia inegalabila biografie, pentru a ne da seama ce
imensă şi cât de păgubitoare ar fi fost lipsa fotografiei pe care ne-a lăsat-o Bielig. Cât de importantă s-a
putut dovedi iniţiativa unui ilustru necunoscut! Nicolae Iorga spunea că oamenii mari se nasc în case
mici. Istoria ne arată nu o dată că marile fapte sunt rodul gândului inspirat, iluminat al unor anonimi. Ca
şi eroismul. Adevăraţii eroi sunt anonimi. Statuile se înalţă de cele mai multe ori pe fapta şi pe oasele lor.
Tocmai de aceea ar trebui ca ele să nu fie niciodată dărâmate. Demolarea unei statui este un viol al
istoriei şi memoriei colective. Dar să ne reamintim ce scrie Călinescu:

„Privesc chipurile lui Mihai Eminescu, înşiruite dinainte-mi: acela astral şi pletos din tinereţe, cel uşor
subţiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală, de la 30 de ani, faţa placidă şi adipoasă, cu ochi
împânziţi de o ceaţă alburie, în ciuda unui zâmbet copilăros şi somnolent, din epoca întâiei căderi,
masca nitzscheeană, în sfârşit, din ultimii ani, pustiită, surpată ca un crater stins, cu ochii înfundaţi şi
stătuţi. Privindu-le, omul cel adevărat pare să răsufle aievea.

Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în
Ardeal şi Moldova-de-Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată
pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini fioroase, asemenea acelora ce
apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate
ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul
unei case, nefiind lipsit totdeodată de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiraţie pentru

32
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un
individ”.

Eminescu, cel fizic şi cel moral deopotrivă, învie parcă în această proiecţie călinesciană care a fost
posibilă şi datorită faptului că dinaintea genialului critic şi biograf s-au „înşiruit” cele patru fotografii ale
poetului, ultima şi poate cea mai importantă fiind fotografia ieşită din atelierul bătrânului profesionist al
imaginii din Botoşaniul veacului al XIX - lea. Într-o clipă cât o eternitate, Bielig l-a fixat nemţeşte de sub
patrafirul negru al miraculosului său aparat pe Eminescu şi ne-a lăsat moştenire „chipul său lunar şi
amar zâmbitor”. Sursa https://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/cultura/eminescu-in-fotografii--
217391425.html

ZHA dezvăluie designul unui zgârie-nori situat pe cel mai scump teren din lume

Studioul de arhitectură Zaha Hadid Architects din Marea Britanie a dezvăluit proiectul 2 Murray
Road – un spectaculos zgârie-nori, din sticlă, cu 36 de etaje, ce va fi construit în Hong Kong pe ceea ce
se pare că este cel mai scump teren din lume.

Acest zgârie-nori cu 36 de etaje din districtul central de afaceri din Hong Kong va fi construit alături de
Turnul Bank of China proiectat de către IM Pei și în imediata apropiere a clădirii HSBC, proiectată de
către Foster + Partners.

Acesta va înlocui o parcare cu mai multe etaje, care a fost achiziționată de dezvoltatorul Henderson
Land pentru 3 miliarde de dolari în 2017, ceea ce îl face probabil cel mai scump teren vândut vreodată în
lume.

33
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Turnul zgârie-nori al arhitecților Zaha Hadid va avea o fațadă de sticlă realizată dintr-o serie de
segmente curbate care se ridică pentru a forma două seturi de balcoane în aer liber, pline de copaci.
34
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Chiar sub balconul superior, care este situat la aproximativ două treimi din înălțimea turnului, va fi
plantată o grădină suspendată.

De asemenea, acest spațiu va adăposti și o pistă de alergare. În partea de sus a turnului, o sală de
evenimente închisă va avea vedere către oraș.

Potrivit studioului, ceea ce a inspirat forma clădirii a fost forma unui mugure din planta Bauhinia x
Blakeana, care era cultivată în trecut în această zonă.

Această floare este, totodată, simbolul din centrul steagului orașului Hong Kong.

“Designul reinterpretează formele structurale și stratificarea unui mugure Bauhinia pe cale să


înflorească”, au spus reprezentanții studioului.

Corpul principal al turnului va fi ridicat deasupra solului și conectat la rețeaua de piste pietonale ridicate
ale orașului, cu o serie de curți și grădini plasate sub clădire. “Ecoul formelor organice ale lumii naturale;
reamenajarea se conectează cu grădinile și parcurile publice adiacente”, explică arhitecții.

“Aceste zone liniștite în aer liber curg în spațiile generoase comunale ale interiorului; măiestria și precizia
fațadei de sticlă curbată îmbunătățesc această conectivitate perfectă între interiorul clădirii și grădinile
din jur și orașul de dincolo.”

35
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Turnul, care va fi construit cu o structură de oțel de înaltă rezistență, a fost proiectat pentru a
obține un rating de sustenabilitate LEED Platinum și cel mai mare rating posibil din programul de
evaluare a clădirilor verzi din China.

Acesta va fi îmbrăcat în unități de sticlă izolată cu patru straturi, dublu laminat, dublu curbat și toate
etajele vor fi ventilate în mod natural.

Când va fi finalizat, 2 Murray Road va fi cel de-al doilea proiect al Zaha Hadid Architects din oraș,
împreună cu Turnul de inovare Jockey Club de 78 metri înălțime din campusul Universității Politehnice
din Hong Kong, care a fost deschis în 2014.

Fondat de regretata Zaha Hadid în 1980, Zaha Hadid Architects este acum condusă de Patrik
Schumacher. Studioul a dezvăluit recent proiecte pentru o stație de metrou din Moscova, un stadion din
China și un complex de locuințe în Honduras. Sursa https://www.eurourbanism.ro/zha-dezvaluie-
designul-unui-zgarie-nori-situat-pe-cel-mai-scump-teren-din-lume/

36
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Jurnalistul britanic Charlie Ottley, decorat de Klaus Iohannis: „Am rămas fără
cuvinte”

Președintele României, Klaus Iohannis, a semnat decretul pentru acordarea Ordinului Meritul
Cultural în grad de ofițer jurnalistului britanic Charlie Ottley, care a realizat mai multe
documentare despre natura și oamenii din Transilvania și a promovat la BBC turismul românesc.

„În semn de apreciere pentru contribuţia importantă avută la promovarea imaginii ţării noastre, pentru
înțelegerea și interesul manifestate față de civilizația şi cultura românească, Președintele României a
conferit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofițer, Categoria F-„Promovarea culturii”, domnului Ottley
Charlie, scriitor, jurnalist şi regizor, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord”, se arată în decretul
semnat de șeful statului.

Charlie Ottley a declarat, într-o postare pe contul său de facebook, că este foarte emoționat și că a
rămas „fără cuvinte”. „Îi mulțumesc președintelui Klaus Iohannis pentru această uriașă onoare și pentru
că mă consideră a face parte din țara sa incredibilă”, a scris jurnalistul.

Acesta a promovat România prin documentarele sale, fiind pasionat de oamenii și peisajele din
Transilvania.

El a făcut o serie de reportaje în zone izolate din România pentru a promova turismul românesc la BBC.
„Vrem să arătăm lumii că România nu înseamnă doar satele săsești din Transilvania, aceleași pe care le
vedem la expoziții și târguri de meșteșugari și târguri de turism și pliante cu Viscri și Peleș și mănăstirile
pictate, toate sunt frumoase și ar trebui vizitate”

37
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Britanicul care a realizat celebra serie de documentare se implică din nou în promovarea
turismului în România. Filmările pe care le va face în locuri izolate din țară vor putea fi văzute, la
BBC, de milioane de oameni din Europa, America și Orientul Mijlociu. Veți putea urmări această
campanie și pe Digi24, din 1 iunie.

Ați devenit un adevărat ambasador al turismului în România și dacă astăzi ne aflăm în dialog e
pentru că lucrați la un proiect important. Despre ce este vorba?

Charlie Ottley: Am decis să demarăm o campanie și să strângem bani pentru o campanie de o lună
care să fie difuzată de BBC World News în America, în Europa și în Orientul Mijlociu. Ideea e
următoarea. Avem un public captiv în fața televizoarelor care primește o mulțime de vești proaste și se
întreabă când va putea călători din nou. Noi vrem să-i stimulăm interesul și să-l facem să se
îndrăgostească de România astfel încât în momentul în care restricțiile vor fi eliminate, acei oameni se
vor gândi să vină aici.

Când criza va trece, vom constata că oamenii vor evita orașele o vreme. Nu vor dori să meargă la
Londra sau Paris sau Barcelona pentru că, pur și simplu, riscurile sunt prea mari și vor alege locuri
neumblate. Și acesta e cel mai mare atu al României, e fără pereche în Europa. România e oaza de
sălbăticie a Europei.

Vrem să-i facem pe oameni să înțeleagă acest lucru acum pentru că și alte țări își dau seama că trebuie
să acționeze în acest fel. Portugalia, Africa de Sud au lansat deja campanii pentru a profita de acest
public blocat acasă și nu vrem să pierdem această oportunitate. Dacă mai așteptăm, vor fi 20, poate 30
de țări, chiar 50 de țări care își vor face publicitate și se vor promova, iar România ar ajunge să fie doar
una din multele țări. De aceea campania noastră începe în iunie. Dar în același timp vom derula o
campanie și în România.

Aveți locuri preferate în România pe care le-ați recomanda românilor și concetățenilor britanici?

Charlie Ottley: Da, am preferințele mele, dar nu vreau să indic prea multe locuri pentru că ceea ce vrem
să facem e să arătăm că România e o țară multifațetată și are atâtea de oferit. Urmărim mai multe
regiuni ale țării și, prin campania națională, încercăm să le arătăm românilor că probabil sunt multe locuri
despre care n-au aflat.

Poate o călătorie de redescoperire le va deschide noi orizonturi. Și vrem să arătăm lumii că România nu
înseamnă doar satele săsești din Transilvania, aceleași pe care le vedem la expoziții și târguri de
meșteșugari și târguri de turism și pliante cu Viscri și Peleș și mănăstirile pictate, toate sunt frumoase și
ar trebui vizitate.

Ceea ce vrem e să îi atragem pe români să-și planifice prima vacanță acasă, deși nu va fi deloc ușor, să
facă un concediu acasă, cum spunem în Anglia. Ideea e să-și cheltuiască banii în România, să meargă
în prima vacanță aici și să-și arate susținerea, compasiunea și solidaritatea cu cei din restaurante, din
hoteluri și cu milioane de oameni ale căror joburi depind de turism, de la cei care livrează produse până
la ghizi, personal de curățenie, sunt atât de mulți cei care depind de industria turismului și riscăm o mare
criză dacă nu reluăm activitatea imediat ce avem posibilitatea să o facem. Ideea e să îi convingem pe
oamenii din România să-și redescopere țara. Sursa https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/turismul-
romanesc-promovat-la-bbc-vrem-sa-ii-facem-pe-oameni-sa-se-indragosteasca-de-romania-1310888

38
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Oraşele sunt responsabile pentru aproape 70% din emisiile globale de dioxid de
carbon (raport)

Oraşele sunt responsabile în prezent pentru aproape 70% din emisiile globale de dioxid de
carbon şi consumă 78% din energia planetei, iar o astfel de abordare devine esenţială pentru
atingerea obiectivului de a limita creşterea temperaturii globale la 1,5 grade Celsius peste
nivelurile pre-industriale, se arată într-un raport de profil.

Conform unui comunicat transmis joi AGERPRES, Schneider Electric, grupul Enel şi Forumul Economic
Mondial (WEF), Organizaţia Internaţională pentru Cooperare Public-Privată, au publicat primul raport din
iniţiativa "Oraşe cu zero emisii nete de carbon - Iniţiativa pentru eficienţa sistemică" - un cadru global
care stabileşte viziunea pentru a accelera eforturile de decarbonizare şi rezilienţă în oraşele din întreaga
lume.

Intitulat "Oraşe cu zero emisii nete de carbon: O abordare integrată" şi elaborat în colaborare cu WEF,
raportul subliniază nevoia şi beneficiile aduse de o abordare energetică integrată în planificarea şi
gestionarea clădirilor şi mobilităţii, folosind infrastructuri de reţea digitalizate şi inteligente în mediul
urban.

"Criza COVID-19 a accentuat importanţa parteneriatelor globale pe măsură ce ne străduim să facem


oraşele şi societăţile mai sustenabile, incluzive şi mai rezistente. Reducerea emisiilor din oraşele din
întreaga lume necesită acţiuni urgente şi reprezintă un obiectiv ce necesită alinierea tuturor părţilor

39
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

interesate - actori publici şi privaţi, companii şi cetăţeni. Acest raport prezintă modalităţile prin care
eficienţa sistemică poate fi atinsă în mod real şi practic şi rolul pe care fiecare dintre noi îl poate juca", a
declarat Jean-Pascal Tricoire, preşedinte şi CEO Schneider Electric.

La rândul său, Francesco Starace, CEO şi director general al Grupului Enel, consideră că pentru a
asigura o tranziţie energetică de succes, "trebuie să lucrăm împreună", solicitând administraţiilor publice
locale şi naţionale, actorilor din sectorul privat şi societăţii civile să adopte agenda comună de reducere
a emisiilor de carbon. "Electricitatea s-a dovedit deja a fi esenţială în viaţa oraşelor şi acest lucru se va
accentua pe măsură ce electrificarea se dezvoltă în întreaga lume. În calitate de lider mondial în sectorul
energiei, dorim să contribuim la dezvoltarea unei viziuni urbane sustenabile pentru viitor, lucrând cu
parteneri globali pentru a integra electrificarea, tehnologia digitală inteligentă şi infrastructura şi clădirile
eficiente", a precizat Starace.

Raportul a fost elaborat în cadrul "Oraşe cu zero emisii nete de carbon - Iniţiativa pentru eficienţa
sistemică", o iniţiativă a WEF, iar de la lansare, în urmă cu un an, Schneider şi Enel au colaborat cu
comunitatea pentru a accelera tranziţia către un nivel net al emisiilor de carbon egal cu zero în 100 de
oraşe, până în 2030.

"Raportul exprimă necesitatea unei abordări integrate pentru îmbunătăţirea productivităţii energetice,
electrificarea transportului, decarbonizarea sistemelor de încălzire şi răcire, precum şi facilitarea
flexibilităţii cererii, pe lângă oferirea de recomandări concrete şi schimbul de experienţă în jurul acestor
concepte", se arată în comunicat.

Jean-Pascal Tricoire, preşedinte şi CEO Schneider Electric, şi Francesco Starace, CEO şi director
general al Grupului Enel, vor ilustra aceste idei în cadrul panelului pentru Construirea oraşelor "cu un
nivel net al emisiilor egal cu zero", care va avea loc luni, 25 ianuarie, 10:00 - 11:00 CET (Agenda
Davos).

Documentul-cadru - primul din cadrul acestei cooperări - va fi urmat de alte livrabile, precum: seturi de
instrumente, o platformă digitală interactivă şi indicatori pentru a măsura progresul oraşelor către o
tranziţie ecologică şi sustenabilă.

Fiecare livrabil va fi rezultatul unei strânse colaborări între marile oraşe şi un număr de reţele primare,
precum şi reprezentanţi la nivel înalt din mediul academic, organizaţii neguvernamentale, industrie şi
finanţe.

Enel este o companie energetică multinaţională şi un lider integrat pe pieţele globale de electricitate,
gaze naturale şi energii din surse regenerabile. Grupul activează în peste 30 de ţări din lume, având o
capacitate totală instalată de peste 87 GW.

Schneider Electric este unul din liderii mondiali în transformarea digitală a managementului şi
automatizării energiei. Sursa https://www.agerpres.ro/planeta/2021/01/14/orasele-sunt-responsabile-
pentru-aproape-70-din-emisiile-globale-de-dioxid-de-carbon-raport--643058

Cea mai veche pictură rupestră din lume, care datează de 45.500 de ani,
descoperită în Indonezia

Arheologii au descoperit cea mai veche pictură rupestră din lume în Indonezia – imaginea unui porc
sălbatic – despre care se crede ca are 45.500 de ani. Pictată folosind pigment de ocru roșu închis,
imaginea în mărime naturală a porcului pare să facă parte dintr-o scenă narativă. Imaginea a fost găsită
40
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

în peștera Leang Tedongnge dintr-o vale îndepărtată de pe insula Sulawesi. Aceasta oferă cele mai
vechi dovezi ale așezării umane din regiune.

„Oamenii care au realizat-o erau complet moderni, erau la fel ca noi, aveau toată capacitatea și
instrumentele necesare pentru a crea orice pictură le plăcea”, a declarat Maxime Aubert, coautorul
raportului publicat în revista Science Advances. Sursa http://www.rador.ro/2021/01/14/cea-mai-veche-
pictura-rupestra-din-lume-care-dateaza-de-45-500-de-ani-descoperita-in-indonezia/

Primul documentar observațional din România, „La drum”, de Dumitru Budrala,


relansat online de Ziua Culturii Naționale

Astra Film lansează online, de Ziua Culturii Naționale, „La drum” de Dumitru Budrala, primul film
documentar observațional din România. Lansat la Cinema du Reel din Paris și premiat la
festivaluri naționale și internaționale, filmul surprinde esența a ceea ce înseamnă transhumanța
în România la început de Mileniu III și dintotdeauna. „La drum” urmărește îndeaproape viața dură
a păstorilor din Munții Carpați, care pleacă în transhumanță în fiecare an, la sute de kilometri
depărtare de casă, în căutarea ierbii pentru turmele lor.

Puteți vedea filmul online începând de joi, 14 ianuarie, de la ora


18:00, pe site-ul https://www.astrafilm.ro/la-drum/ și pe pagina de
Facebook Astra Film Festival.

41
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

„Cu ajutorul unei camere observaționale, regizorul se așază în ascultare. Încearcă cu tandrețe să
găsească poziția justă pentru a surprinde candoarea, dar și brutalitatea din viața ciobanilor. Filmul are un
aspect de brut, care întărește efectul de real. Oferă astfel publicului sentimentul că pătrunde în
intimitatea personajelor”, potrivit unui comunicat de presă al PiArt Vision.

„Acest Drum al oilor este oarecum asemănător cu Drumul mătăsii sau cu Drumul sării. Este romantic,
periculos și foarte real. Și este parcurs încă în zilele noastre. Filmul La drum arată viața neștiută a
ciobanilor transhumanți, care merg cu turmele zeci de kilometri în fiecare zi pe orice vreme, dorm sub
cerul liber și înfruntă vremea, animalele sălbatice și autorități haine”, spune regizorul Dumitru Budrala,
care mărturisește că transhumanța este un subiect care îl preocupă încă din copilărie.

„Dragostea cu care Dumitru Budrala îi filmează pe acești păstori nu este în niciun fel contrafăcută. Filmul
întărește sentimentul că ești acolo, alături de ei. Este ceva înduioșător, care pe mine m-a emoționat
foarte tare. Mi-ar plăcea ca oamenii să vorbească despre acest film, să-i acorde atenția pe care o
merită”, declară regizorul Cristi Puiu.

La rândul lui, scriitorul Radu Vancu arată care sunt cele trei rațiuni pentru care consideră că filmul La
drum este foarte important: o rațiune etnografic-istorică, una mitologică și o rațiune a recuperării realității.

„Pe de o parte, filmul reconstituie un microcosmos social al păstorilor, al transhumanței, al pendulării


între munte și pășunile cu iarbă. Pe de altă parte, documentează unul din miturile fondatoare ale culturii
noastre și poate fi considerat o variantă a mitului Mioriței sau a Baltagului, pe care o transformă
documentar. Avem Miorița făcută documentar sub ochii tăi, o operă de cinema real. În același timp,
filmul La drum arată că există buzunare de realitate care rezistă prin forța lor mitică la virtualizarea lumii
și sunt mai rezistente și mai puternice decât epoca istorică e ecranului global pe care o traversăm”,
spune scriitorul Radu Vancu.

POVESTEA. O mie de oi, cinci măgari, șapte câini și patru ciobani angajați. Este „moștenirea” pe care o
primește, fără să vrea, fiul unui cioban jefuit și ucis într-o pădure de lângă Lipova, județul Arad, la sute
de kilometri de casă. După șapte zile de căutări, fiul său cel mic îi găsește trupul și decide să ducă
povestea mai departe, să continue lungul șir al generațiilor de păstori. Mai mult decât reconstituirea unei
crime, filmul prezintă viața ciobanilor transhumanți din sudul Transilvaniei. În cele șapte luni de drum,
ciobanii se confruntă zi de zi cu întâmplări neașteptate și trebuie să parcurgă câte 25-50 km zilnic, să
doarmă sub cerul liber și să înfrunte vremea și răutatea oamenilor.

În debutul filmului, un bărbat în vârstă de 89 de ani, fost păstor, povestește că a trăit alături de oi de
când s-a născut și că mai mult de jumătate din viață a fost plecat de acasă. Numeroase elemente din
povestea lui se regăsesc în ceea ce au trăit la rândul lor, de-a lungul timpului, generații și generații de
păstori de pe teritoriul României, ceea ce face ca povestea să fie definitorie pentru ceva ce face parte
din însăși esența culturală a românilor, din tradițiile intrinseci ale patrimoniului cultural intangibil.

Filmul „La drum”, realizat de regizorul Dumitru Budrala în anul 1998, are 43 de minute și a fost lansat
inițial la Cinema du Reel din Paris. A avut un traseu festivalier internațional de succes, fiind premiat la
Festivalul Da KINO, 1999, București - Marele Premiu, Măslina de Argint- Festivalul Internațional
Kalamata, Grecia, 2000, Marele Premiu „Angel from Prohor” Belgrad Film Festival- 1998, Marele Premiu
- FILM.DOC, Sfântu Gheorghe, România, 2004. Sursa https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-24540366-
primul-documentar-observational-din-romania-drum-dumitru-budrala-relansat-online-ziua-culturii-
nationale.htm

42
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Știa 17 limbi și ne-a lăsat Odiseea în versiune modernă, care a fost interzisă pentru
obscenitate

James Joyce a murit pe 13 ianuarie 1941, la Zurich, unde primise azil împreună cu familia.

Prozatorul James Joyce, reprezentant marcant al modernismului, a rămas cunoscut în literatura


universală îndeosebi pentru romanele Portrait of the Artist as a Young Man (1916), Ulysses (1922) şi
Finnegans Wake (1939).

S-a născut la 2 februarie 1882, într-o suburbie a oraşului Dublin.

De mic copil, a dat dovadă nu numai de o inteligenţă deosebită, ci şi de o înclinaţie aparte pentru
literatură.

A învăţat singur limba norvegiană, pentru a putea citi piesele lui Henrik Ibsen în limba în care au fost
scrise, iar mare parte din timp şi-o petrecea în compania operelor scrise de Dante, Aristotel şi Toma de
Aquino.

Familia l-a încurajat să-şi continue studiile, urmând, iniţial, Clongowes Wood College şi, ulterior,
Belvedere College.

A urmat apoi University College Dublin, unde a studiat limbile moderne.

43
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

După absolvirea universităţii, Joyce a plecat la Paris, cu intenţia de a studia medicina, dar în aprilie 1903
a fost chemat înapoi la Dublin, mama sa fiind grav bolnavă şi, ulterior, murind.

A rămas în Irlanda până în 1904, în luna iunie a acelui an a cunoscând-o pe Nora Barnacle, care avea
să-i devină parteneră şi, 30 de ani mai târziu, soţie.

În august 1904, a publicat primele nuvele în revista Irish Homestead, dar în octombrie acelaşi an, a
plecat în Croaţia, unde a obţinut un post de profesor de engleză.

Nu avea să mai revină în Irlanda decât în patru vizite, ultima dintre acestea fiind în 1912.

Din Croaţia, cei doi au plecat la Trieste, în Italia, unde Joyce a predat engleza.

Aici a învăţat italiana, una dintre cele 17 limbi pe care le vorbea, printre care se numărau şi araba,
sanscrita şi greaca.

Joyce şi Barnacle s-au mutat apoi la Roma şi la Paris.

Au avut doi copii, Georgio şi Lucia, şi pentru a-şi putea întreţine familia, Joyce a continuat să lucreze ca
profesor.

Nu a renunţat însă să scrie, iar în 1914, a publicat prima carte, Dubliners, o colecţie de 15 nuvele, la
care lucra încă din 1904.

În acelaşi an, începe să publice în revista The Egoist şi a apărut primul său roman, Portrait of the Artist
as a Young Man.

Cartea a atras atenţia poetului Ezra Pound, care l-a elogiat pe autor pentru stilul neconvenţional. Tot în
1914 a scris şi singura sa piesă, Exiles.

După succesul acestora, Joyce a luat în considerare mult mai serios romanul pe care începuse să-l
schiţeze încă din 1907, Ulysses, cea mai apreciată operă a sa.

Romanul prezintă o singură zi în Dublin, respectiv data de 16 iunie 1904, ziua în care autorul o
cunoscuse pe Nora Barnacle.

La o primă vedere, povestirea urmăreşte trei personaje principale, pe Stephen Dedalus, pe Leopold
Bloom şi pe soţia acestuia, Molly Bloom, dar, de fapt, Ulysses este o repovestire modernă a Odiseei lui
Homer, care se distinge prin folosirea monologului interior.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Joyce a plecat, împreună cu familia, la Zurich, unde a rămas
pe toată perioada războiului, timp în care a lucrat la Ulysses.

Cu toate că-şi dorea să se întoarcă la Trieste după terminarea războiului, poetul Ezra Pound l-a convins
să se mute la Paris, unde a rămas timp de 20 de ani.

Acolo a cunoscut-o pe Sylvia Beach, care l-a ajutat să publice Ulysses, în 1922.

44
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

La scurt timp după publicare, cartea a fost însă interzisă, timp de câţiva ani, considerându-se că abundă
în elemente de obscenitate.

După anul 1930, Joyce l-a cunoscut pe Paul Léon, care i-a devenit bun prieten şi consultant şi cu
ajutorul căruia a publicat ultima sa carte, Finnegans Wake, în 1939.

La vremea aceea, James Joyce se confrunta deja cu probleme serioase de vedere, care s-au agravat
dramatic spre ultimii ani ai vieţii.

În 1940, înainte de invazia nazistă, Joyce s-a refugiat în sudul Franţei, iar Paul Léon s-a întors în
apartamentul scriitorului din Paris pentru a-i salva bunurile. Datorită lui, au fost salvate, pe lângă lucrurile
personale, şi manuscrisele lui Joyce. James Joyce a murit la 13 ianuarie 1941, la Zurich, unde primise
azil împreună cu familia. Sursa https://evenimentulistoric.ro/stia-17-limbi-si-ne-a-lasat-odiseea-in-
versiune-moderna-care-a-fost-interzisa-pentru-obscenitate.html

Ziua Culturii Române, celebrată la Palatul Mogoșoaia

Centrul Cultural ”Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” (CCPBPB) organizează la Palatul


Mogoșoaia, în perioada 15 – 18 ianuarie 2021, o serie de evenimente, cu rolul de a celebra Ziua Culturii
Române.

Cu această ocazie va fi prezentată publicului o nouă expoziție, care include o selecție din colecția
permanentă a CCPBPB, îngrijită și curatoriată de istoricul de artă Doina Mândru, cuprinzând următorii
artiști: Casia Csehi (1953), Vioara Dinu (1956), Ana Golici (1955, Dacian Andoni (1962), Anca Boeriu
(1957), Carmen Gonzales Martin (1960), Rodica Lomnășan (1965), Ileana Micodim (1929-2005), Ileana
Ploscaru Panait (1959), Radu Dumitru (1957), Ioan Atanasiu Delamare (1955-2015), Lucian Țăran
45
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

(1959), Vladimir Șetran (1935), Mihai Sârbulescu (1957), Dan Palade (1954), Lidia Nancuischi (1918-
2000), Maria Balea (1962), Mihai Chiuaru (1951), Elena Tulcan (1946), Doru Tulcan (1943), Dan
Popovici (1951), Dan Bota (1935-2021), Ion Vlasiu (1908-1997), Alexandru Țipoia (1914-1993), Ana
Petrovici Popescu (1986), Aureliu Răzvan Ionescu (1935-2016), Neculai Păduraru (1946), Nicolae
Moldovan (1970), Daniela Făiniș (1961), Radu Belcin (1978), Ioan Iacob (1954), Florin Mitroi (1938-
2002), Eugenia Pop (1945-2012), Flavia Pitiș (1979), Felix Aftene (1972), Pietrek Tomasz (1980),
Bogdan Mateiaș (1978), Elena Scutaru (1964), Elena-Lot Vlad (1956), Gavril Zmicală (1963), Gabriela
Drinceanu (1968), Victoria Zidaru (1956), Ioan Lăzureanu (1956), Gabriela Pătulea Drăguț (1935-2007),
Silviu Oravitzan (1941), Elena Dumitrescu, Sorin Dumitrescu (1946), Marian Zidaru (1956), Marin
Gherasim (1937-2017), Angela Hanc (1979), Aurel Contraș (1938), Dan Constantinescu (1950), Radu
Șerban (1960), Cristian Dițoiu (1967), Nicolae Stoian (1957), Viorel Simion Marton (1970), Mihail
Nicolescu (1970), Ileana Dana Marinescu (1944),Vlad Basarab, Mihai Hlihor (1958), Dany Madlen
Zărnescu (1950-2014), Mădălina Victoria Papastere, Valeriu Paladi (1968), Paul Gherasim (1925-2016),
Constantin Flondor (1936), Horea Paștina (1946), Simion Crăciun (1956-2013), Maria Constantinescu,
Romeo Andronic (1949), Grigore Popescu Muscel (1945), Carmen Paiu, Pablo Casado (1968),

Cristian Paraschiv (1953), Pascal Valu (1965), Elena Murariu, Matei Lăzărescu (1948), Florin Menzopol
(1943), Ana Zoe Pop și Virgil Scripcariu.

Expoziția va fi deschisă la parterul palatului și la galeria Foșior și va rămâne pe simeze până la data de
15 martie 2021. Deschiderea oficială va avea loc vineri, 15 ianuarie, începând cu ora 11:00, prin
intermediul unui tur ghidat, care va fi transmis live, de către curatorul expoziției.

Dedicată celebrării zilei culturii naționale, va fi și proiecția filmului documentar despre atelierul lui Nicolae
Grigorescu: Atelier cu călăuză. Vizionarea acestuia se va putea face în Sala Scoarțelor, sâmbătă, 16
ianuarie, între orele 14 – 14:30, on-line pe platforma Docuart, sau pe pagina de Facebook a instituției.

Regia: Ovidiu Bose Paștina

Producător: Sahia Film

Anul producției: 1985

„Documentar despre documentar, o povestire în ramă din care învățăm/aflăm că sentimentul colorează
și că, uneori, e bine să ne căutăm cuvântul”, Ștefan Turcu (BOSE NOVA, docuart.ro)

„…Atelier cu călăuză mi-a fost dat, n-a pornit de la mine. Trebuia facut un film despre Nicolae
Grigorescu: era în plan, propus de altcineva. Cum trecusem printr-un liceu de arte plastice și mă interesa
zona așa-numitului «film despre artă», l-am luat eu. (…) Când am făcut filmul despre Grigorescu, mi s-a
părut normal să atac convențiile care stăteau la baza filmului «despre» artă. De-asta l-am început cu o
echipă de filmare care încercă să decidă cum să facă filmul despre Grigorescu. De-asta am apelat la
oameni reali – Chelba, Radu Ionescu, Mihai Oroveanu – pe care i-am invitat în film ca personaje: pentru
că am vrut să demolez convenția vocii fără trup, a comentariului «de artă». Am introdus și-o „demolare“
reală, care până la urmă a căzut, nu din voia mea. Era o sală de muzeu care se prabușea, începea să
plouă peste lucrări, apoi lucrările se aprindeau, ardeau…”, Ovidiu Bose Paștina (Observator cultural /
2006)

Seria de evenimente va continua cu un recital organizat de Fundația Culturală Remember Enescu, care
se va desfășura în Sala Scoarțelor, sâmbătă 16 ianuarie, începând cu ora 16:00.

46
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Soliști: Eric Maican, Erica Ionescu, Anne Marie Mihalache, Vlad Niculiţă, Nicholas Mihalache, Valentin
Dimitrie Simion

La pian Teodora Chircă, Sorina Dobrescu. Profesori îndrumători Claudiu Stanciu, Ileana Busuioc,
Mihnea Drăgoi, Adrian Buliga, Marin Cazacu. Sursa https://www.historia.ro/sectiune/timp-
liber/articol/ziua-culturii-romane-celebrata-la-palatul-mogosoaia

Universitatea Galați are rector de import

Universitatea Galați are rector de import. Un cercetător american este noul rector al Universității
Danubius din Galați, după ce numirea acestuia a fost aprobată de Ministerul Educației din
România.

Cercetător și manager recunoscut la nivel internațional, William B. Harvey preia conducerea universității
cu scopul de a extinde legăturile cu mediul academic internațional.

„Având o vastă experiență în sectoarele americane academice și non-profit, experiență pe care o va


aplica și la Universitatea Danubius, precum și un larg registru de experiențe în aceste domenii, Harvey
intenționează să construiască și să extindă reputația pe care instituția și-a construit-o deja, ca fiind o
universitate antreprenorială modernă, dinamică și care este perfect adaptată societății contemporane”,
au anunțat reprezentanții Danubius.

Conform informațiilor furnizate de reprezentanții universității gălățene, William B. Harvey a lucrat la mai
multe universități și alte instituții din SUA, dar și din China și Ghana.

De asemenea, el a ocupat funcția de Președinte al Comitetului Consultativ pentru Educație la


Administrația Națională Aeronautică și Spațială (NASA), a fost profesor invitat la Smithsonian Institution,
membru american al Consiliului pentru Educație, membru al Institutului pentru Conducerea Educației și
cercetător de vară la Centrul pentru Studii Avansate în Științe Comportamentale de la Universitatea
Stanford.

În plus, Harvey este președintele fondator al Asociației Naționale a Ofițerilor în domeniul Diversității în
Învățământul Superior (NADOHE) și fost membru al consiliilor de administrație ale Asociației Americane

47
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

pentru Afro-americani din Învățământul Superior, Consiliul Național pentru Cercetarea Femeilor, Centrul
Yale-Howard ce studiază Disparitățile în materie de Sănătate, Proiectul Studiul Noilor Cercetători de la
Universitatea Harvard, Proiectul Cercetătorii WEB DuBois la Universitatea Princeton, Proiectul Site
Support pentru Școli la Universitatea Johns Hopkins și Centrul de istorie vie și politici publice Martin
Luther King.

Profesorul Steve O. Michael, vicepreședinte al Consiliului de administrație al Universității


”Danubius”, transmite felicitări Universității „Danubius” pentru implicarea în managementul acestei
instituții de învățământ superior a profesorului William Harvey. ”Îl cunosc pe Dr. Harvey de câteva
decenii și îl consider unul dintre cei mai buni cercetători și manageri din învățământul superior din
Statele Unite. Experiența sa în administrarea colegiilor este lungă și amplă, iar rețeaua sa în
învățământul superior, în special în Statele Unite, este extinsă. Este un om de o mare onoare și
integritate ale cărui talente vor fi, fără îndoială, relevante pentru a duce Universitatea „Danubius” la
următorul său nivel de excelență.”. Autor Magda Colgiu David. Sursa
https://www.cotidianul.ro/universitatea-galati-are-rector-de-import/

Cum şi unde călătorea un scriitor ardelean cu un secol în urmă

La sfîrşitul lui 2020, anul călătoriilor suspendate, Centrul de Cultură al Judeţului Covasna a publicat
însemnările de călătorie ale unui scriitor născut în Araci, volum prin care le propune cititorilor să
descopere cum şi unde călătorea un scriitor ardelean cu un secol în urmă. Este vorba de volumul
Romulus Cioflec, Însemnări de călătorie – de prin reviste adunate, ediție îngrijită și studiu introductiv
de Luminița Cornea. Pentru a înţelege importanţa acestei cărţi, care cuprinde notele de călătorie ale lui
Romulus Cioflec, apărute în publicațiile vremii între anii 1907-1926, trebuie să pornim de la o
incontestabilă realitate: în literatura oricărei naţiuni, respectiv în biografia oricărui scriitor, călătoria este
una dintre temele fundamentale, care se regăseşte în texte de o mare diversitate, deschizătoare de
direcţii şi genuri literare.

În literatura română, tipurile de scriitori-călători au fost documentate într-un volum excepţional de istorie
literară – Lîna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română, de Mircea Anghelescu – un studiu
complex care la apariţie, în 2015, a devenit cartea anului. În opinia lui Mircea Anghelescu, cercetător
ştiinţific şi profesor emerit al Facultăţii de Litere de la Universitatea din Bucureşti, însemnările de
călătorie se află la originea literaturii române, determinîndu-i în mod decisiv evoluţia şi modernizarea.
Altfel spus, literatura română începe, de fapt, cu însemnări de călătorie. Aceasta este şi perspectiva din
care Luminiţa Cornea analizează, în studiul său introductiv, Însemnările de călătorie pe care Romulus
Cioflec le-a publicat în diverse reviste de la începutul secolului XX. Cercetătoarea din Sfîntu Gheorghe
numeşte aceste însemnări "texte pierdute printre filele gazetelor îngălbenite de vreme", texte care
meritau a fi recuperate şi salvate de la dispariţie pentru că "prin stilul specific și prin tematică anunţă
viitoarele opere esențiale ale scriitorului Romulus Cioflec, apărute în timpul vieții, memoriale de călătorie:
Pe urmele Basarabiei (1928), Cutreierând Spania (1929) și Sub soarele polar (1930)."

Aşadar, de Ziua Culturii Naţionale, Centrul de Cultură al Judeţului Covasna transmite online lansarea
unei cărţi care recuperează şi reuneşte texte cu valoare documentară şi cu un rarisim parfum de epocă.
Despre povestea acestui volum şi despre locul pe care îl ocupă printre cărţile semnate de Romulus
Cioflec va vorbi Luminiţa Cornea.

În activitatea sa de cercetător în domeniul istoriei literaturii române, Luminiţa Cornea a publicat 12


volume de autor, s-a îngrijit de apariţia a peste 10 ediţii de memorialistică şi istorie literară, a
colaborat la realizarea unor studii colective şi este autoarea a numeroase articole în presa locală și
națională. Cele mai multe dintre ediţiile îngrijite de Luminiţa Cornea sînt legate de biografia şi opera lui
48
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Romulus Cioflec, iar două dintre volume au fost publicate la Editura Centrului de Cultură al Judeţului
Covasna: Albumul Romulus Cioflec – o viaţă în imagini şi Răspîntia, o inedită piesă de teatru a
scriitorului din Araci. Însemnări de călătorie – de prin reviste adunate este al treilea volum Romulus
Cioflec, prin care Centrul de Cultură al Judeţului Covasna încearcă să sprijine efortul cercetătoarei din
Sfîntu Gheorghe de a recupera, întregi şi reconsidera opera celui mai important scriitor român din judeţul
Covasna. Autor Nina Ţînţar. Sursa https://covasnamedia.ro/cultura-actualitate/cum-si-unde-calatorea-un-
scriitor-ardelean-cu-un-secol-in-urma

Edificiul Roman cu Mozaic va fi restaurat în întregime. „Încercăm să-i redăm


strălucirea”

În sfârşit, Edificiul Roman cu Mozaic va fi restaurat. După ani şi ani de zile, în care superbul
monument din vechea cetate a Tomisului a continuat să se degradeze, a sosit timpul ca acesta să
fie restaurat şă îşi recapete farmecul de odinioară.

În acest sens, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Constanţa (CJC), iniţiatorul proiectului de reabilitare,
Petre Enciu, a declarat că săptămâna aceasta au efectuat o vizită la faţa locului, împreună cu
antreprenorul, reprezentanţi ai Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa (MINAC) şi alţi
colegi din CJC. „În ultimii 30 de ani, lucrările de întreţinere a acestui monument au fost insuficiente, iar
asta se vede uşor cu ochiul liber, în fiecare dintre cele 11 magazii cu tavanul boltit, afectate sever de
infiltraţii. Antreprenorul pare să fi înţeles nevoia urgentă de intervenţie la nivelul acoperişului şi al
teraselor. Am convenit împreună cu reprezentanţii muzeului ca obiectele de patrimoniu să fie mutate
succesiv, astfel încât echipele de muncitori să poată interveni simultan la patru magazii. Monumentul va
fi restaurat în întregime, iar lucrările ar trebui să demareze la începutul acestei veri, având o durată de
18 luni”, a declarat acesta.
49
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Precizăm că Edificiul Roman cu Mozaic a fost descoperit în urmă cu 62 de ani, în timpul unor lucrări
desfăşurate în Piaţa Ovidiu. Cercetătorii au menţionat la acel moment că monumentul a fost construit în
secolul al IV-lea şi extins treptat până în jurul secolului al VI-lea, atunci când a încetat să mai
funcţioneze. În vremurile sale de glorie, edificiul reprezenta cea mai mare construcţie de acest gen din
întregul Imperiu Roman şi servea ca punct de legătură între port şi oraşul antic, fiind locul în care se
desfăşurau activităţile de comerţ şi depozitare a mărfurilor. Din păcate, odată cu decăderea cetăţii
Tomis, în secolul VI, edificiul nu a mai fost întreţinut şi s-a degradat. Cu toate acestea, podeaua este de
o frumuseţe unică şi este formată din două părţi distincte: un chenar care înconjoară sala şi care
cuprinde motive geometrice şi vegetale şi mozaicul propriu-zis alcătuit din pietricele de diferite culori.

Referitor la lucrările ce vor avea loc în următoarele 18 luni la edificiu, directorul instituţiei, Aurel
Mototolea a precizat că au solicitat Consiliului Judeţean Constanţa, iniţiatorul proiectului, o întrunire cu
cei care au câştigat licitaţia. Asta în condiţiile în care, în bolţile edificilului şi în interiorul mozaicului există
piese de patrimoniu, care trebuie mutate, dar în aşa fel încât să nu se degradeze.

Piesele nu vor părăsi incinta

„Am stabilit, deja, un grafic cu firma câştigătoare. Problema cea mai mare este, însă, la bolţi, unde avem
un fel de lapidare, unde zona este organizată şi ca expoziţie, dar şi ca depozit pentru piesele din piatră,
pentru că în muzeu nu avem spaţiu să le depozităm. Totodată, ca o măsură de siguranţă, piesele vor
rămâne acolo pe timpul desfăşurării lucrărilor, dar vor fi relocate. Practic, acestea vor fi împărţite pe
segmente, se va lucra pe zone, fără ca piesele să părăsească zona Mozaicului. Dacă le-am fi dus în altă
parte, schimbându-le mediul, ar fi putut apărea probleme, cu microorganisme, mucegaiuri şi nu are sens.
De asemenea, pe parcursul lucrărilor, ar fi trebuit plimbate dintr-un loc într-altul şi nu ar fi de bun augur.
50
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

În principiu, la sfârşitul lunii aprilie ar trebui să se încheie faza de proiectare tehnică. După aceea, se
avizează, în luna mai, iar pentru asta s-a făcut o licitaţie, care a fost anulată, pentru că nu s-a prezentat
nimeni. Deci, este nevoie de o firmă care să verifice acest proiect tehnic. Apoi, în luna mai, dacă se dă
undă verde, ar trebui să înceapă lucrările propriu-zise”, a declarat directorul MINAC, pentru „Cuget
Liber”.

Specialistul a adăugat că în incinta Edificiului Roman cu Mozaic au amfore în care, pe vremuri se


depozita vin, ulei, răşini şi alte materiale. Când nu a mai funcţionat edificiul, au rămas aceste amfore, şi
nu numai ele, ci şi ancore, iar în timp, produsele din interior s-au solidificat. Desigur, unele s-au mai
spart, dar încă se poate vedea conţinutul lor depus pe fundul recipientelor. În plus, pe vremuri, pereţii
erau placaţi cu marmură, şi în mare parte, aceste bucăţi s-au păstrat şi vor fi expuse corespunzător pe
viitor. Asta în condiţiile în care se doreşte redarea aspectului clădirii din Antichitate, inclusiv cu bucăţile
de marmură găsite.

„Încercăm să-i redăm strălucirea şi să eliminăm infiltraţiile, ca să nu se mai deterioreze, bolţile să fie
consolidate, ca să poată fi vizitat”, a completat Mototolea. Autor Mirabela Șerbănescu. Sursa
https://www.cugetliber.ro/stiri-cultura-educatie-edificiul-roman-cu-mozaic-va-fi-restaurat-in-intregime-
incercam-sa-i-redam-stralucirea-420285
S-a scufundat Titanicul din cauza aurorei boreale?

51
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

A trecut mai bine de un secol de când Titanicul s-a lovit de un aisberg, catastrofa soldându-se cu
moartea a 1500 de pasageri. Motivul real nu este cunoscut nici până astăzi.

O nouă ipoteză încearcă să explice cum a fost posibil accidentul celui mai modern vas al timpului său:
este posibil ca o furtună solară sau geomagnetică să fi perturbat instrumentele de navigație.

Ipoteza a fost prezentată în Weather, publicația Royal Meteorology Society din Marea Britanie.

Cercetătoarea Mila Zinkova, de la Universitatea California din San Francisco, a studiat mărturiile
supraviețuitorilor tragediei și pe cele ale echipajului navei Carpathia, care a salvat peste 700 de
pasageri.

Ea a notat o concordanță a relatărilor în legătură cu aurora boreală care lumina cerul în acea noapte de
14 aprilie 1912.

Astfel, James Bisset, ofițerul secund de pe Carpathia, a notat în jurnalul său de bord:

„Nu era lună, dar aurora boreală strălucea, razele țâșnind dinspre orizontul nordic.”

52
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Cinci ore mai târziu, în timp ce vasul se apropia de Titanic, fenomenul magnetic era încă prezent:

„Vedeam încă fasciculele verzi ale aurorei în timp ce Carpathia se apropia de bărcile de salvare ale
Titanicului.”

Și supraviețuitorii au relatat că au observat din bărcile lor de salvare „arcuri luminoase în evantai pe cer”.

Toate aceste mărturii converg spre ideea că în acea noapte cerul era luminat de o auroră boreală.

Aceste spectacole fantastice, frecvente la latitudinile mari, sunt provocate de interacțiunea activității
solare cu câmpul magnetic al Pământului.

Soarele are erupții în cursul cărora trâmbe de particule încărcate energetic sunt aruncate în spațiu. Cele
care ajung în apropierea Pământului sunt deviate de liniile câmpului magnetic al planetei noastre.

Acest scut magnetic este indispensabil pentru menținerea vieții în fața acestor particule cu înaltă
energie.

În cazul furtunilor magnetice, aceste particule emise de erupțiile intense pot atinge straturile superioare
ale atmosferei în regiunile polare. Particulele solare intră în coliziune cu atomii moleculelor de aer, le
sparg și îi ionizează, declanșând emisii de lumină verzi sau roșii.

Aceste furtuni magnetice modifică proprietățile ionosferei, pătura înaltă a atmosferei care servește ca
mediu de transmitere pentru telecomunicații.

Este de notorietate că furtunile solare perturbează telecomunicațiile, precum și buna funcționare a


instrumentelor de navigație, cum ar fi busolele.

Supravegherea activității solare pentru a prezice apariția unei furtuni magnetice este astăzi o disciplină
de sine stătătoare, numită „meteorologie spațială” („space weathering”).

Studiul citat mai sus subliniază faptul că coordonatele Titanicului, primite odată cu semnalul SOS de
către vasul salvator, erau greșite.

O eroare de poziție de jumătate de grad era suficientă pentru a îndrepta Titanicul spre aisberg,
provocând astfel naufragiul. Autor Adrian Pătrușcă. Sursa https://evenimentulistoric.ro/s-a-scufundat-
titanicul-din-cauza-aurorei-boreale.html

DOCUMENTAR: 20 de ani de la lansarea enciclopediei online Wikipedia

La 15 ianuarie 2001, a fost lansată în mediul online enciclopedia generalistă Wikipedia, al cărei conţinut
poate fi utilizat liber şi dezvoltat de oricine, potrivit ro.wikipedia.org. Domeniul Wikipedia.org fusese
înregistrat cu două zile înainte, de către fundaţia non-profit Wikimedia, la iniţiativa antreprenorilor
americani Jimmy Wales şi Larry Sanger. Wikipedia este rezultatul colaborării voluntare a unui număr
mare de persoane şi este administrată de Wikimedia. În prezent, Wikipedia este disponibilă pe Internet
în 285 de limbi.

Prefixul din denumirea Wikipedia provine din limba hawaiiană, însemnând "iute" sau "rapid". Metoda
"wiki" de editare a paginilor web este caracterizată de simplitatea şi uşurinţa cu care permite mai multor
53
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

persoane să redacteze acelaşi material.

Istoria Wikipediei este inseparabilă de cea a unei alte enciclopedii care a fost, de asemenea, disponibilă
gratuit pe Internet, denumită Nupedia, care putea fi accesată la adresa nupedia.com. Aceasta din urmă
a fost înfiinţată de Jimmy Wales în colaborare cu Bomis, o companie al cărei obiect de activitate a fost
sprijinirea proiectelor online accesibile gratuit publicului larg. Larry Sanger, licenţiat în filosofie, a deţinut
funcţia de redactor-şef al Nupediei. Nupedia a funcţionat între octombrie 1999 şi septembrie 2003. Ca şi
în cazul Wikipedia, articolele găzduite de Nupedia erau scrise de voluntari, însă particularitatea celei de-
a doua a fost că necesita un laborios proces de verificare, în şapte paşi, a informaţiilor înainte ca
acestea să fie publicate. În plus, voluntarii cu o pregătire academică, preferabil deţinători de doctorate în
domeniile despre care scriau, aveau prioritate. Din aceste motive, materialele erau adăugate într-un ritm
extrem de lent, astfel încât la sfârşitul primului an de la lansare, Nupedia conţinea doar 21 de articole.

Drept urmare, Wales şi Sanger au căutat metode de a spori frecvenţa apariţiei de noi articole.
Programatorul Ben Kovitz, colaborator la proiectul WikiWikiWeb, lansat în martie 1995 de către Ward
Cunningham, le-a propus celor doi să folosească metoda wiki pentru a îmbogăţi conţinutul Nupedia.
Astfel a apărut proiectul Wikipedia, conceput, iniţial, doar ca instrument care să asiste la dezvoltarea
Nupediei. După implementarea metodei wiki de editare a articolelor şi renunţarea la verificarea
competenţei autorilor, Wikipedia avea să găzduiască în prima lună de la înfiinţare un număr de 200 de
articole, realizate de voluntari.

Totuşi, s-a pus problema dacă nu cumva câştigurile cantitative nu presupuneau un declin calitativ al
materialelor publicate. În ciuda existenţei unei comunităţi în permanentă creştere de voluntari şi utilizatori
care monitorizau articolele publicate, aceste temeri s-au dovedit a fi întemeiate, cel puţin în anumite
cazuri. În 2005, biografia jurnalistului şi politicianului american John Seigenthaler a fost modificată în
mod maliţios de către un editor anonim neînregistrat, informaţiile false fiind observate şi corectate de
abia după câteva luni. Incidentul a dus la implementarea unor măsuri sporite de securitate, fără însă a
restrânge semnificativ libertatea publicului de a contribui la dezvoltarea enciclopediei. Totuşi, materialele
Wikipedia care tratează subiecte sensibile şi biografiile personalităţilor în viaţă au început să fie
supravegheate suplimentar şi unele dintre acestea nu au mai putut fi modificate decât de administratorii
Wikipedia. Altele nu au mai putut fi scrise şi modificate decât de către editori şi utilizatori înregistraţi.

În prezent, "imediat ce apare o modificare nepotrivită, ea este anulată iar persoana respectivă avertizată,
totul petrecându-se de obicei într-un interval de câteva minute. În plus, administratorii site-ului au şi
posibilitatea de a bloca accesul la editare al răuvoitorilor", potrivit ro.wikipedia.org.

Cei care doresc să contribuie la îmbogăţirea conţinutului enciclopediei, trebuie să respecte anumite
reguli şi politici referitoare la conţinutul articolelor. De exemplu, orice articol trebuie să fie scris în mod
obiectiv şi să includă toate punctele de vedere relevante referitoare la subiectul respectiv. Nu sunt
permise opiniile şi impresiile personale. În plus, pot fi introduse numai informaţii care au fost deja
publicate în cărţi, reviste de specialitate sau alte surse de încredere. Toate informaţiile trebuie să poată fi
verificate prin trimitere la publicaţii.

În aproximativ doi ani de la înfiinţare, Wikipedia a cunoscut un succes remarcabil, atât din prisma
numărului de articole adăugate, cât şi al celui de accesări. În paralel, Nupedia, a intrat într-un con de
umbră, proiectul fiind abandonat de Wales şi Sanger încă din decembrie 2001. Conţinutul Nupediei,
constând în 25 de articole, a fost asimilat Wikipediei.

La începutul anului 2003, ediţia engleză a Wikipediei a depăşit 100.000 de articole, iar următoarea ediţie
a enciclopediei din punct de vedere al bogăţiei conţinutului, cea în limba germană, cuprindea peste
10.000 de materiale. Până la sfârşitul lui 2004, versiunile în diverse limbi ale Wikipediei adunau peste 1
54
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

milion de articole, dintre care aproape jumătate aparţineau celei în limba engleză.

Wikipedia a intrat pentru prima dată în ianuarie 2007, în topul zece al celor mai populare site-uri web din
SUA, fiind accesată de aproape 43 de milioane de utilizatori unici, potrivit comscore.com, pagina de Web
a companiei de marketing online comScore.

În septembrie 2007, ediţia în limba engleză a Wikipediei număra două milioane de articole, devenind cea
mai cuprinzătoare enciclopedie din istorie. A fost, astfel, depăşit recordul deţinut încă din secolul al XV-
lea de impresionanta Enciclopedie Yongle, redactată la cererea împăratului Yongle, al treilea conducător
al dinastiei Ming din China, alcătuită din peste 11.000 de volume. Până în august 2007, existau deja
ediţii ale Wikipediei în 250 de limbi, care însumau şapte milioane şi jumătate de articole. Versiunea în
engleză se îmbogăţea zilnic cu aproximativ 1.700 de materiale.

În martie 2020, Wikipedia s-a situat pe locul 13 în topul celor mai populare site-uri realizat de compania
Alexa Internet, specializată în analiza traficului web.

În prezent, ediţia în limba engleză a enciclopediei online cuprinde 6.227.862 articole, arată
stats.wikimedia.org. Însumate, ediţiile în diferite limbi ale Wikipediei cuprind 55.607.847 de articole, care,
dacă ar fi tipărite, ar necesita aproximativ 20.900 de volume.

Conţinutul Wikipedia este acoperit de Licenţa GNU pentru Documentaţie Liberă ("GNU Free
Documentation License") şi de Licenţa Creative Commons.

Anual, Wikipedia iniţiază o campanie de strângere de fonduri necesare continuării funcţionării sale.
Prima astfel de campanie s-a derulat între februarie şi martie 2005, în urma căreia a fost obţinută suma
de 94.000 de dolari, aşteptările iniţiatorilor fiind depăşite cu 19.000 de dolari. În 2012, s-au strâns 25 de
milioane de dolari, provenite de la 1,2 milioane de donatori, arată tomsguide.com.

Wikipedia în limba română, disponibilă la adresa ro.wikipedia.org, a apărut în iulie 2003, versiunile
iniţiale ale paginii principale şi ale primelor articole fiind scrise la 12 iulie. Până la sfârşitul aceluiaşi an,
Wikipedia în limba română număra 3000 de articole, situându-se pe locul al 16-lea în clasamentul
ediţiilor Wikipediei. În ianuarie 2008, ediţia în limba română a enciclopediei online depăşea 100.000 de
articole.

În prezent, Wikipedia în limba română cuprinde 415.301 articole, 2.254.771 pagini şi are 541.866
utilizatori înregistraţi, potrivit ro.wikipedia.org.

În paralel cu enciclopedia Wikipedia, Fundaţia Wikimedia derulează alte proiecte în spaţiul virtual,
precum dicţionarul multilingv Wiktionary, colecţia de citate faimoase Wikiquote sau ghidul de călătorii
Wikivoyage. Sursa https://www.agerpres.ro/documentare/2021/01/15/documentar-20-de-ani-de-la-
lansarea-enciclopediei-online-wikipedia-15-ianuarie--643316

Capitală Verde Europeană 2021 – Lahti, un oraș altfel

Premiul de „Capitală Verde Europeană” („European Green Capital” Award – EGCA) este atribuit în fiecare
an, începând din 2010, de Comisia Europeană unui oraş de pe „bătrânul continent” care are peste 100.000
de locuitori şi care se remarcă prin politica sa durabilă în domenii ca mediul înconjurător, social şi
economic. Primul oraș căruia i-a fost acordată această titulatură a fost capitala Suediei, Stockholm. Titlul
este atribuit în urma unei evaluări tehnice în cadrul căreia se ţine cont de 12 indicatori, inclusiv de
atenuarea modificărilor climatice şi adaptarea la aceste schimbări, transporturile locale, zonele verzi

55
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

urbane – ce integrează calitatea aerului -, calitatea mediului sonor, producţia şi gestionarea deşeurilor şi
tratarea apelor reziduale. Energia „verde”, mersul pe jos sau cu bicicleta și agricultura urbană devin tot
mai populare în Europa. Totul trebuie să fie mai bine gândit, mai bun pentru mediu și pentru cetățeni și, în
special, mai sustenabil. Campaniile ecologice, antipoluare și de salvare a pădurilor ocupă un loc important
pe agenda europeană, cadrul general fiind stabilit de Pactul verde european. Faptul că cea mai mare parte
a populației trăiește în orașe generează o serie de probleme legate de mediu, cum ar fi poluarea aerului
sau a apei, nivelul ridicat de zgomot sau „pierderea” naturii. Din acest motiv, Comisia Europeană a lansat,
ca proiect, în 2008 premiile „Capitala Verde Europeană” și „Frunza Verde Europeană”, oferite cu scopul
de a promova soluții fantastice și de a demonstra că există orașe verzi și durabile, al căror exemplu merită
să fie urmat! În fiecare an, Comisia Europeană îi selectează pe câștigătorii premiului, iar aceștia devin
„ambasadori ai orașelor verzi” la nivel mondial. La concurs pot participa orașe din statele membre ale UE,
orașe din țările candidate la UE, precum și orașe din Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția.

În țările unde nu există orașe cu peste 100.000 de locuitori, se poate înscrie în competiție orașul cel mai
mare. Principalul mesaj este că europenii au dreptul de a trăi în zone urbane sănătoase, iar orașele ar
trebui, prin urmare, să depună eforturi pentru a îmbunătăți calitatea vieții cetățenilor lor și pentru a reduce
impactul acestora asupra mediului la nivel global. Acest mesaj este redat prin sloganul „Orașe verzi pentru
o viață sănătoasă”. În 2020, prestigiosul titlu i-a fost acordat orașului Lisabona (Portugalia), care și-a
propus să planteze 100.000 de copaci pe tot parcursul anului. Pe termen mai lung, până în 2050,
intenționează să devină neutru din punctul de vedere al emisiilor de dioxid de carbon.

56
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Titlul de oraș verde este o mare onoare, dar nu se obține ușor. Implică un proces de selecție foarte strict,
în cadrul căruia orașele trebuie să prezinte rezultatele solide obținute până în momentul respectiv și planuri
concrete cu privire la ceea ce au de gând să facă în viitor pentru a deveni și mai „verzi”. Nu este loc de
vorbe goale și nici de promisiuni deșarte: orașele trebuie să prezinte numeroase date, fapte și cifre în 12
domenii diferite (gestionarea deșeurilor și a apei, calitatea aerului, biodiversitate, schimbări climatice,
performanță energetică etc), pe baza acestor informații fiind decis câștigătorul. Pe scurt, orașele trebuie
să demonstreze că ambițiile lor sunt pe termen lung și în beneficiul cetățenilor, al planetei și al economiei.
Orașele care au câștigat acest premiu de la prima decernare și până în prezent sunt: Stockholm – Suedia
(2010), Hamburg – Germania (2011), Vitoria-Gasteiz – Spania (2012), Nantes – Franța (2013),
Copenhaga – Danemarca (2014), Bristol – Anglia (2015), Ljubljana – Slovenia (2016), Essen – Germania
(2017), Nijmegen – Țările de Jos (2018), Oslo – Norvegia (2019), Lisabona – Portugalia (2020) și Lahti –
Finlanda (2021).

Micuţul orăşel Lahti este apreciat pentru eforturile sale de a contribui la sănătatea locuitorilor. Începând
din anul 1997, oraşul a început să lucreze la îmbunătăţirea calităţii aerului, iar astăzi 99% dintre cetăţeni
locuiesc la maximum 300 de metri distanţă de un spaţiu verde urban, ceea ce permite turiştilor să facă
drumeţii în timpul liber.

Premiul „Frunza Verde Europeană” („European Green Leaf”)

Orașele care nu sunt suficient de mari pentru a concura la titlul de „Capitală Verde Europeană” au șansa
de a se înscrie în concursul „Frunza Verde Europeană”. Premiul le este acordat orașelor cu o populație
între 20.000 și 100.000 de locuitori, pentru a recunoaște și promova eforturile lor vizând o mai bună
gestionare a mediului și obținerea de rezultate mai bune în domeniu. Orașul câștigător primește o
subvenție în sprijinul activităților derulate de-a lungul anului.

În octombrie 2020, orașul francez Grenoble a fost desemnat câștigătorul premiului Capitala Verde
Europeană pe 2022 al Comisiei Europene, iar titlul de Frunza Verde Europeană este împărțit în 2021 de
Gabrovo (Bulgaria) și Lappeenranta (Finlanda). Comisarul pentru mediu, oceane și pescuit Virginijus
Sinkevičius a anunțat câștigătorii la ceremonia oficială de premiere difuzată în direct din Lisabona –
Capitala Verde Europeană 2020. Anunțând câștigătorii, comisarul Sinkevičius a spus: „Câștigătorii și
57
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

finaliștii premiilor Green City s-au dovedit a fi rezistenți și au arătat că, chiar și în cele mai dificile
circumstanțe, cum ar fi anul acesta (N.R.2020), sunt posibile schimbări rapide. Aceste povești de succes
arată, de asemenea, că durabilitatea și tranziția verde oferă soluții pentru a face față crizelor bruște și
pentru a crea zone urbane mai bune și mai sănătoase pentru cetățenii UE. Pe măsură ce continuăm să
ne adaptăm la un nou normal, orașele noastre premiate vor continua să joace un rol de lider în
implementarea soluțiilor ecologice și în crearea orașelor potrivite pentru viață.” Câștigătorii European
Green Leaf 2021, Gabrovo și Lappeenranta, s-au remarcat în fața juriului internațional prin abordarea lor
în ceea ce privește managementul mediului, precum și prin comunicările și angajamentul lor, care îi
poziționează ca modele ideale pentru a inspira alte orașe.

Gabrovo a fost lăudat pentru angajamentul său față de implementarea eficienței energetice și a tehnologiei
curate în ultimul deceniu. Acest lucru a dus la inițiative cu implicare cetățenească, axate pe asigurarea
unui transport durabil și întreținerea zonelor verzi. Gabrovo are o mare varietate de habitate și specii
naturale și are măsuri în curs de desfășurare pentru a proteja și conserva aceste active de biodiversitate.
Lappeenranta a fost recunoscută pentru angajamentul său de a se transforma într-un model de oraș verde,
clasându-se pe o poziție înaltă în toți indicatorii de atribuire. Orașul găzduiește o universitate de cercetare
și inovare de talie mondială, care contribuie în domenii precum cercetarea energiei curate,
sustenabilitatea, economia circulară și tehnologia apei. Ghidat de Strategia Lappeenranta 2033, a fost
primul oraș din lume care a început să utilizeze exclusiv electricitate regenerabilă certificată EKOenergy.

Orașul Grenoble din Franța este cel mai recent câștigător al acestui premiu, fiind declarat Capitala Verde
a Europei pentru anul 2022. Eforturile orașului în ceea ce privește sustenabilitatea urbană au fost
recompensate astfel de Comisia Europeană. Grenoble a reușit să învingă, în „finala” competiției orașele
Tallinn (Estonia), Torino (Italia) și Dijon (Franța) și va primi premiul de 350.000 euro. Aceste fonduri vor fi
58
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

alocate unor proiecte viitoare de sustenabilitate. La categoria „Green Leaf”, orașele Gabrovo și
Lappeenranta au câștigat premii în valoare de 75.000 euro fiecare, fonduri care vor fi, de asemenea,
alocate unor proiecte locale similare în viitor. Reamintim că evaluarea acestor orașe, în vederea acordării
premiilor, se face pe baza a 12 indicatori, printre care: guvernanță, deșeuri, inovație ecologică, calitatea
aerului, biodiversitate, mobilitate urbană etc, orașul Grenoble situându-se pe prima poziție în cazul a 5
dintre acești 12 indicatori.

În ceea ce privește centrele urbane mai mici, regulile decernării premiului permit două câștigătoare. În
acest sens, orașul Lappeenranta a depus eforturi masive în vederea combaterii schimbărilor climatice și
și-a props atingerea unei economii decarbonizate până în 2030. Orașul Gabrovo a fost și el răsplătit pentru
inițiative inovatoare în eficientizarea energetică, transportul public și colectarea selectivă a deșeurilor.
Grenoble a fost primul oraș francez care a adoptat un plan climateric în 2005, a obținut o reducere cu 23%
a emisiizor de gaze cu efect de seră, între 2005 și 2018 și a creat 320 de kilometri de benzi pentru biciclete.
Mai mult, orașul își propune ca, până în 2022, toată electricitatea folosită de locuințe să fie acoperită din
surse regenerabile și să înlocuiască flota de autobuze cu unele care folosesc energie curată.

Scurtă prezentare a orașului Lahti

Lahti este al optulea oraș ca mărime din Finlanda, după populație (aproximativ 120.000 de locuitori), și
capitala regiunii Päijät-Häme. Din punct de vedere istoric, Lahti a fost întotdeauna o rută comercială și o
59
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

piață de desfacere importantă, întrucât se află între două dintre marile orașe europene – capitala Finlandei,
Helsinki și orașul Sankt Petersburg din Rusia. Regiunea sa, aflată într-o continuă dezvoltare, este unul
dintre principalele centre economice ale Finlandei. Lahti este situat în partea de sud a lacului Vesijärvi, la
aproximativ 100 de kilometri nord-est de capitala Helsinki și la 74 de kilometri est de Hämeenlinna, capitala
regiunii Tavastia Proper (Kanta-Häme). De asemenea, este situat la intersecția autostrăzii 4 (între Helsinki
și Jyväskylä) și a autostrăzii 12 (între Tampere și Kouvola), care sunt cele mai semnificative drumuri
principale din Lahti. În finlandeză, cuvântul „lahti” înseamnă, literalmente, „dafin”. Dafinul (lat. Laurus
nobilis), cunoscut şi sub numele de laur, reprezintă un simbol al succesului și păcii, nu degeaba în Evul
Mediu era recomandat împotriva „tuturor relelor ce pot sălășlui asupra omului”, iar romanii au facut din el
emblema gloriei.

Lahti este supranumit și „Chicago-ul Finlandei” datorită premisei ambelor orașe ca centre majore pentru
industria lemnului și a cărnii, fiind cunoscute și ca „orașe-abatoare”. De asemenea, istoria tulbure a
ambelor orașe în domeniul criminalității a fost văzută ca una dintre asemănări. Stema orașului Lahti
înfățișează o roată de tren înconjurată de flăcări.

Istoric

Lahti a fost menționat pentru prima dată în documente în 1445. Satul aparținea parohiei Hollola și era
situat pe ruta comercială medievală Ylinen Viipurintie, care făcea legătura între orașele Hämeenlinna și
Viipuri. Finalizarea liniei de cale ferată Riihimäki – Sankt Petersburg în 1870 și a canalului Vesijärvi în
1871 au transformat Lahti într-o „stație” plină de viață, iar în jurul acesteia au început să apară instalații
industriale. Pentru o lungă perioadă de timp, gara din portul Vesijärvi a fost a doua cea mai aglomerată
stație din Finlanda. Meșterii, negustorii, câțiva funcționari publici și o mulțime de muncitori industriali s-au
amestecat rapid cu țărănimea agricolă existentă.

Întrucât majoritatea clădirilor erau case mici din lemn, mărginite de străzi, la data de 19 iunie 1877, aproape
întregul sat a fost ars din temelii. Cu toate acestea, accidentul s-a dovedit a fi o lovitură cu noroc pentru
dezvoltarea locului, întrucât autoritățile și-au reluat deliberările privind înființarea unui oraș în Lahti. Satului
i s-au acordat drepturile unui oraș de comerț în 1878 și a fost aprobat un plan de rețele, ce includea o
piață mare și bulevarde largi, proiectul constituind încă baza centrului orașului.

Lahti a fost fondat într-o perioadă de recesiune economică severă, care a încetinit construcția orașului. În
primii ani, orașul cu cei 200 de locuitori ai săi, majoritatea nevoiași, era prea mic pentru a oferi orice fel de
fundație pentru comerț. La sfârșitul anilor ’90 din secolul al XIX-lea, Consiliul municipal și-a sporit și unit
eforturile pentru a permite Lahti să fie transformat într-un oraș. Abia în primăvara anului 1904, eforturile
au dat roade, ca urmare a aprobării acestei cereri de către Senat, deși au mai trecut 18 luni până când
țarul Nicolae al II-lea al Rusiei și-a dat, în sfârșit, binecuvântarea și a emis o ordonanță pentru înființarea
orașului Lahti. La sfârșitul anului 1905, zona care acum cuprinde Lahti găzduia aproximativ 8.200 de
oameni, dintre care puțin sub 3.000 locuiau în orașul propriu-zis. Toate instituțiile municipale esențiale au
fost construite în doar zece ani, inclusiv un spital și Primăria. În același timp, în centrul orașului avea loc
o creștere rapidă a caselor de cărămidă.

Bătălia de la Lahti a fost o luptă din timpul Războiului civil finlandez, din 1918, purtată în perioada 19 aprilie
– 1 mai, între trupele germane și albii finlandezi împotriva roșilor finlandezi din Lahti, Finlanda. Împreună
cu bătălia de la Vyborg, în perioada 24 – 29 aprilie, a fost ultima bătălie majoră a războiului. Unitatea
germană Detașamentul Brandenstein, comandată de colonelul Otto von Brandenstein, a atacat Lahti pe
19 aprilie. În același timp, o coloană de zeci de mii de refugiați roșii se apropia de Lahti din vest. La 22
aprilie, roșii au lansat un contraatac pentru a rupe liniile germane și pentru a deschide calea poporului
care fugea. Încercarea a eșuat și roșii s-au predat în cele din urmă la 1 mai. Drept urmare, albii și germanii
60
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

au capturat aproximativ 30.000 de roșii și membrii familiei lor care au fost plasați într-un lagăr de
concentrare de la periferia orașului Lahti.

Operațiunile industriale pe scară largă au crescut rapid în anii 1930 – 1935, la fel ca numărul populației,
Lahti fiind, la acea vreme, unul dintre orașele cu cea mai rapidă creștere din Finlanda. Înainte de începerea
Războiului de Iarnă (1939 – 1940), populația sa se apropia de 30.000 de locuitori.

Prin „cucerirea” și alipirea unor noi zone, în 1924, 1933 și 1956, Lahti a crescut, atât din punct de vedere
al populației, cât și al suprafeței. Creșterea de după războaie a fost deosebit de puternică, când Lahti a
acceptat aproximativ 10.000 de imigranți din Karelia (URSS), învecinată la vest cu Finlanda, după ce
regiunea a fost predată Uniunii Sovietice și apoi, mai târziu, în anii 1960 și 1970, ca urmare a urbanizării
în masă. Creșterea rapidă a populației s-a încheiat brusc în 1975, iar orașul a crescut de atunci în mod
clar mai lent, deși în cea mai mare parte constant, cea mai recentă creștere notabilă a populației având
loc în 2016, când municipalitatea Nastola a devenit parte a Lahti. În decembrie 2018, Lahti a devenit primul
oraș universitar din Finlanda după Rovaniemi, în 1979, când Parlamentul a acceptat o modificare a legii
universității. În prezent, Universitatea LUT este formată din două campusuri, Lappeenranta și Lahti.

Cultură

Lahti adăpostește o sumedenie de „ambiții” culturale, manifestate în special prin construirea unui mare
centru de congrese și concerte, Sala Sibelius (2000), de către arhitecții Kimmo Lintula și Hannu
Tikka. Lahti are una dintre cele mai cunoscute Orchestre Simfonice din Finlanda, Orchestra Simfonică
Lahti (Sinfonia Lahti), cu sediul în Sala Sibelius, care interpretează atât muzică clasică, cât și muzică
populară, concentrându-se în special pe muzica lui Jean Sibelius, compozitor finlandez din perioada
Romantismului târziu, unul dintre cei mai importanți creatori de muzică simfonică din
Scandinavia. Orchestra a câștigat numeroase premii internaționale, foarte respectate. Programul anual al
festivalului de muzică din Lahti include evenimente precum Lahti International Organ Festival (Festivalul
Internațional de Orgă de la Lahti, care anul acesta se desfășura între 9 și 15 august), un festival de jazz
desfășurat în piața orașului, și Festivalul Sibelius (2 – 5 septembrie 2021).

Pe lângă Sala Sibelius, alte lucrări de arhitectură notabile din Lahti sunt Primăria (1911), construită de
Eliel Saarinen, Biserica Crucii (1978), creație a lui Alvar Aalto, Biserica Nastola (1804), cea mai veche
biserică din oraș, biserica Joutjärvi, Teatrul orașului (1983), „semnat” de Pekka Salminen, Biblioteca
orașului (1990), de Arto Sipinen, Pavilionul de pian (2008), de Gert Wingårdh și Travel Center (2016), de
JKMM Architects. Orașul Lahti a acționat, de asemenea, ca oraș gazdă pentru Premiul internațional de
arhitectură Spirit of Wood, stabilit în Finlanda în 1999, și acordat la fiecare doi ani, din 2000 până în 2012,
când a fost întrerupt. Unii dintre câștigători au primit comisioane pentru proiectarea unor mici structuri în
oraș; acestea includ lucrări de mai mică anvergură ale arhitectului japonez Kengo Kuma și ale arhitectului
australian Richard Leplastrier. Dintre muzeele și galeriile de artă reprezentative pentru Lahti amintim:
Muzeul de schi, Muzeul Istoric din Lahti, Muzeul de Artă, Muzeul afișelor, Muzeul Radio și TV, Muzeul
Motocicletelor – singurul muzeu din Finlanda specializat pe motociclete, cu exponate de renume mondial,
Muzeul de Medicină Militară și Centrul de artă Taarasti.

Lahti găzduiește anual festivaluri internaționale de muzică de orgă și jazz, expoziții de postere, ateliere
pentru poeți și scriitori. În iulie, festivalul orașului Lahden Yöt (Lahti Nights) are loc de câțiva ani. Din 2003,
orașul găzduiește festivalul de muzică hip-hop și reggae Summer Up, atrăgând zeci de mii de vizitatori.
Orchestra orașului „Simfonia din Lahti” sub bagheta dirijorului Osmo Vänskä este cunoscută pe scară
largă, tot în străinătate.

61
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Climă

Lahti combină tot ce este mai bun din mai multe lumi: magnifice peisaje lacustre, natură diversă și
originalitatea unui oraș mic, cu acțiune îndrăzneață asupra climei, soluții energetice și afaceri ecologice.
Conform clasificării climatice Köppen, Lahti se află chiar la granița dintre un climat continental umed și un
climat subarctic. Cu alte cuvinte, un climat continental umed este o regiune caracterizată prin patru
anotimpuri distincte și diferențe mari de temperatură sezonieră, cu veri calde și adesea umede și ierni reci
(uneori puternic înzăpezite în zonele de nord). Precipitațiile sunt de obicei distribuite pe tot parcursul
anului. Definiția acestui climat în ceea ce privește temperatura este următoarea: temperatura medie a celei
mai reci luni este sub − 3°C și există cel puțin patru luni ale căror temperaturi medii sun t egale sau mai
mari de 10°C. Clima subarctică reprezintă o clasă de climă caracterizată de ierni lungi, de obicei, cu
temperaturi foarte reci, și veri scurte, cu temperaturi răcoroase spre blânde.

Sport

Particularitatea stațiunii este că prezintă interes în orice perioadă a anului. Nu departe de oraș se află un
mare centru de sporturi de iarnă „Messilä”. Iarna, turiștii pot schia și face snowboard în acest centru. Există
condiții excelente pentru schi și snowboard în vecinătatea Salpausselki și Messili. Nu departe de partea
centrală există un mare centru sportiv care găzduiește în mod regulat Campionatele mondiale de schi fond
și sărituri cu schiurile. Adevăratul simbol al orașului Lahti a devenit un complex de trei trambuline, unde
62
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

se organizează anual competiții de diferite niveluri internaționale. Există, de asemenea, pârtii de schi și
Muzeul de schi, iar o piscină și terenuri de sport sunt deschise vara. La Muzeul de schi, oaspeții sunt
invitați să experimenteze o trambulină interactivă, din care puteți sări în siguranță și să experimentați tot
ceea ce simte un atlet în timpul unui salt. Dacă vă place schiul alpin, mergeți la Messilä. În sudul Finlandei,
este cel mai mare centru pentru practic toate sporturile de iarnă, de la schi la safari cu snowmobile. Pe
teritoriul său, există 14 pârtii de schi cu diferite grade de dificultate și au fost create piste de schi cu o
lungime totală mai mare de 70 km. Există restaurante, centre de închiriere și opțiuni de cazare pentru
oaspeți. Rețineți că Lahti a candidat de mai multe ori la titlul de oraș-gazdă al Jocurilor Olimpice de Iarnă,
dar până acum nu câștigat niciodată.

Având în vedere clima descrisă mai sus, este aproape evident că Lahti are o bogată tradiție sportivă, în
special în sporturile de iarnă. Orașul este cunoscut pentru Lahti Ski Games (Salpausselän kisat – 22-24
ianuarie 2021), care se desfășoară anual, și pentru Concursul de schi Finlandia-hiihto – Finlandia Ski
Marathon (27-28 februarie 2021). Este, de asemenea, singurul oraș care a găzduit de șapte ori
Campionatele Mondiale Nordice de Schi FIS, în 1926, 1938, 1958, 1978, 1989, 2001 și 2017.

În ceea ce privește fotbalul, din punct de vedere istoric, cel mai de succes club de fotbal al orașului a fost
Kuusysi, înființat în 1934. În anii lui de glorie, în perioada 1980 – 1990, au câștigat cinci campionate
finlandeze, precum și două titluri de Cupă finlandeză, cu apariții în competiții europene în fiecare an. Cei
mai mari rivali ai lor, Reipas, au câștigat în total trei campionate și șapte titluri de Cupă din 1963 până în
63
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

1978, dar și-au diminuat performanțele la începutul anului 1980, pe măsură ce FC Kuusysi devenea tot
mai puternic. În anii ’90, ambele cluburi s-au confruntat cu dificultăți financiare atât de mari, încât a fost
necesară o fuziune, dusă la bun sfârșit în 1996, clubul nou format adoptând un nou nume, o nouă emblemă
și noi culori. FC Lahti a jucat în Veikkausliiga din 1999, excluzând o vizită de sezon în prima divizie în
2011, după ce s-a clasat de două ori pe locul trei și a apărut în Europa de trei ori. World Games din 1997
și Campionatele Mondiale de Atletism Masters din 2009 au avut loc la Lahti, iar unele meciuri de fotbal s-
au jucat pe Kisapuisto (arenă din Lappeenranta), în cadrul Jocurilor Olimpice de vară din 1952. Anual,
Lahti găzduiește multe competiții specifice sezonului hibernal, dar și competiții „de vară”, dacă le putem
spune așa, ca de exemplu, IRONMAN 70.3, concurs devenit favoritul calendarului de triatlon. Cu o oră
unică de start (ora locală 15:30), această cursă se desfășoară sub soarele nordic de la miezul nopții.

Cele mai interesante lucruri despre Lahti

* Faceți cunoștință cu oamenii din Lahti – Aceștia sunt muncitori, modești și foarte punctuali, zona fiind
adesea cunoscută și pentru „oamenii extrem de lenți”. În finlandeză, ei sunt numiți „hitaat hämäläiset”,
care se traduce literalmente ca „oamenii înceți din zona Häme”. Stereotipul este că oamenii de aici
gândesc mult înainte să spună sau să facă ceva, ajungând, în cele din urmă, la concluzia că ar fi mai bine
să nu spună sau nu facă nimic (greșit).

* Admirați arhitectura grozavă – Sala Sibelius este cea mai mare clădire publică din lemn construită în țară
în secolul trecut, în prezent sală de concerte din portul Lahti. Amestecul de lemn și structura veche a casei
de moară vă vor lăsa cu gura căscată. Acustica sălii este lăudată de interpreți de talie mondială, așa că
dacă vă place muzica, delectarea cu un concert este o idee fantastică! O altă clădire care merită tot
interesul este Biserica Crucii de Alvar Aalto. În finlandeză, această biserică se numește
Ristinkirkko. Interiorul este incredibil de senin, iar dialogul cu natura este extrem de frumos. Marea sală
Sibelius este îndrăgită de toate vârstele, dar există și clădiri frumoase pe malurile lacului Vesijärvi, precum
pavilionul Myllysaari.

* „Muzicanții” din Lahti (nu din Bremen) – O particularitate a Lahti este că a fost unul dintre orașele – lider,
în care cultura rap a început să prindă viață în Finlanda. Astfel, deloc surprinzător, mulți dintre faimoșii
rapperi finlandezi sunt originari de aici.

* Lăsați-vă cuprinși de febra cumpărăturilor – În orice loc din lume ne-am afla dorința de a face cumpărături,
pentru propria plăcere sau pentru cei dragi, este parcă mai necruțătoare. Și asta cu atât mai mult cu cât
suvenirurile sunt cu adevărat unice. Nici în această privință Lahti nu vă va dezamăgi. Elegantul magazin
Petit Saint Louis din centrul orașului își creează propria linie de îmbrăcăminte numită „Support your
local”. Este cunoscut în toată Finlanda și cristalizează dragostea pentru orașul natal. Galeria Uusi Kipinä,
aflată puțin mai sus de centrul orașului, este o artotecă care prezintă lucrări de toate dimensiunile, realizate
de artiști locali și nu numai, ce pot fi cumpărate imediat sau chiar împrumutate.

Ideal ar fi să începeți cunoașterea orașului din Piață. Pe lângă o plimbare plăcută, turiștii vor avea ocazia
să cumpere suveniruri originale de la artizani locali, precum și produse proaspete de la fermă. În piață se
organizează în mod regulat festivaluri de muzică interesante și evenimente festive, pe care toată lumea le
poate vedea. Un loc minunat pentru plimbări pe vreme bună este portul, unde acostează mici bărci de
agrement. Pentru cumpărături merită să mergeți la centrul comercial „Trio”, unde sunt reprezentate
magazinele multor lanțuri de retail europene și finlandeze, precum și mai multe restaurante. Găzduiește
peste 80 de magazine, unde veți găsi branduri de modă renumite, lideri mondiali în materie de modă,
frumusețe și sport. La 7 kilometri de centru se află un centru comercial „Karizma”, care a unit sub
acoperișul său aproximativ 70 de magazine, mai multe locuri de joacă și restaurante. Pentru ceasurile
renumitului brand „Rolex” și bijuteriile elegante, turiștii merg la buticul „Lahden Kellokeskus”. Artizanii
64
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

privați oferă o gamă variată de suveniruri originale, iar magazinele locale oferă reduceri bune la o mare
varietate de achiziții. Cel mai bun moment pentru cumpărături este la sfârșitul lunii decembrie, când toată
Europa începe să sărbătorească Crăciunul.

* Vizitați vara Parcul Național Päijänne – Acest paradis finlandez se află la doar 2 ore distanță de Helsinki
și are plaje uimitoare, ca de cristal. Parcul național Päijänne este secretul cel mai bine păstrat din sudul
Finlandei. Insula sa Kelvenne, cu apă cristalină, plaje nesfârșite de nisip și păduri de mușchi absolut
răpitoare, va fi o destinație neobișnuită de călătorie. Parcul național Päijänne se află în partea de sud a
lacului Päijänne și se compune din 50 de insule neconstruite și părți de insule locuite. Parcul național a
fost înființat în 1993 și are o suprafață de 14 kilometri pătrați. Lacul Päijänne este cel mai adânc lac din
Finlanda și este al doilea ca mărime, după lacul Saimaa. Poluat puternic de apele reziduale industriale și
municipale până în anii ’80, când cadrul legislativ a suferit schimbări importante, 2/3 din apa lacului este
clasificată acum ca fiind excelentă și constituie sursa de alimentare a regiunii Helsinki. Apeductul Päijänne
este al doilea tunel de piatră ca lungime din lume, după Apeductul Delaware din Statele Unite ale Americii.
Tunelul, care are o lungime de 120 de kilometri și se află la o adâncime de 30-100 de metri, asigură
alimentarea cu apă a regiunii metropolitane Helsinki.

* Nu ratați creasta Pulkkilanharju… – Este o linie lungă de 8 km, de insule formate în timpul ultimei perioade
din era glaciară, acum 12.000 de ani. În zilele noastre, insulele sunt legate de trei poduri diferite. Câteva
trasee minunate încep de pe podul Karisalmi, care duce la mlaștina Nousio. Pulkkilanharju este un loc
important la nivel național pentru ornitologi, care pot observa migrația păsărilor primăvara și toamna.
Pulkkilanharju este una dintre cele mai interesante obictive turistice, fiind, de asemenea, cea mai sudică
zonă din Parcul Național Päijänne.

* …Dar nici Parcul Natural Lapakisto sau Parcul Național Leivonmäki – Arie de conservare care se întinde
pe o suprafață de 230 de hectare, din care 18 hectare sunt acoperite de apă. Există multe locuri care
merită văzute în zona Lapakisto. Unul dintre cele mai uimitoare locuri este Dealul Pitkäjärvenvuori, vârful
dealului fiind la 45 de metri deasupra suprafeței lacului Pitkäjärvi. Zona are diferite tipuri de trasee de
diferite lungimi care au fost marcate pe copaci cu culori de identificare.O altă opțiune excelentă este
Linnaistensuo Swamp, care te face să crezi că ești în Laponia. Parcul Național Leivonmäki a fost înființat
în 2003 și acoperă 29 de kilometri pătrați de decor tipic ce constă în mlaștini, malurile unui lac de
dimensiuni medii Rutajärvi și păduri. „Setările” naturale pe care le cuprinde sunt adesea atât de pure și
neatinse, încât puteți simți că locul a fost creat special pentru dvs. sau că sunteți prima persoană care îl
descoperă.

* Berea și Lahti merg mână în mână – Hartwall, o fabrică de bere finlandeză, are o filială și în acest oraș,
unde produce băuturi „Lahden Erikois” cu arome de sezon. Marca de bere Lahti a fost creată în 1930. Lahti
are, de asemenea, un alt producător de băuturi locale, Teerenpeli – fabrică de bere, distilerie și restaurant,
toate într-un singur loc, de la care pot fi savurate și alte băuturi locale diferite, inclusiv berea specială din
fructe de pădure. Barul acestui producător se află în centrul orașului, fiind un loc extrem de popular printre
localnici. În Lahti, puteți încerca și whisky finlandez fabricat aici, chiar în centrul orașului. De fapt,
Taivaanranta este singura distilerie din lume care se află la subsolul unei clădiri de apartamente.

* Poate nu știați, dar … – Asteroidul 1498 Lahti a fost denumit astfel după numele orașului de către
descoperitorul său, astronomul finlandez Yrjö Väisälä, născut în această zonă. 1498 Lahti este un asteroid
din centura principală, descoperit pe 16 septembrie 1938. Sau că antenele radio de pe vârful Radiomäki
au o înălțime de 150 de metri, formând un reper binecunoscut din Lahti. Radiomäki (sau Radio Hill, în
engleză) este un deal situat în centrul orașului Lahti, Finlanda. Face parte din sistemul de creste
Salpausselkä, iar vârful său ajunge la o altitudine de cca. 140 de metri. Denumirea anterioară a dealului
era Selänmäki.

65
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

* Explorați Parcul de Sculpturi Lanu – Unul dintre locurile situate aproape în inima orașului Lahti este
Parcul de sculpturi Lanu. Sculpturile au fost create din beton armat de artistul și profesorul Olavi Lanu
(1925 – 2015) și sunt situate în pădurea din Parcul Kariniemi, de-a lungul dealului Kariniemi (aproape de
portul Lahti). Sculpturile sunt deosebit de interesante, întrucât sunt parțial acoperite sau „înghițite” de
natură. În marea majoritate a altor părți ale lumii, natura ar fi dispărut treptat pentru a face loc noii
arhitecturi … dar nu și în Lahti. Însuși creatorul lor, Lanu, a cerut ca niciun copac să nu fie tăiat pentru a
permite întregului „proces” să fie cât mai natural. Această idee nu numai că rezumă mentalitatea
finlandezilor, ci și legătura lor cu natura și pădurile luxuriante care îi înconjoară. Acest teritoriu de 20 de
hectare a fost „instalat” în 1992 și cuprinde douăsprezece sculpturi de dimensiuni mari. Olavi Lanu s-a
născut la Vyborg în 1925, dar a trăit și lucrat în Lahti. Opera sa mai este expusă și în Parcul Retretti, Italia.
Olavi Lanu și-a creat sculpturile folosind materiale naturale precum piatră și beton, trunchiuri și ramuri de
copaci, mușchi și licheni. Veți fi plăcut surprinși de peisajul neobișnuit și fantastic al parcului Lanu.
Reflectând spiritul naturii, sculpturile sunt instalate înconjurate de o pădure care subliniază originea lor
naturală, iar căile au fost puse astfel încât turiștii să le poată vedea mai aproape. Vara, sculpturile sunt
acoperite cu frunze, iar iarna – cu zăpadă, culoarea lor potrivindu-se întotdeauna cu „materialele” naturale.

* O vizită prin cele mai importante obiective turistice va fi la fel de interesantă – În muzeele orașului vă
puteți familiariza cu cultura și istoria Finlandei. Muzeul de Artă vă invită să vă familiarizați cu operele
artiștilor locali. Merită, de asemenea, o vizită și Muzeul Afișelor, care se află în aceeași clădire, care
găzduiește o colecție uriașă de postere și alte modele grafice. Muzeul Istoric al Orașului va încânta oaspeții
cu documente istorice, mobilier antic, veselă și tacâmuri. Muzeul în sine este situat în clădirea unui vechi
conac. Muzeul de Radio și Televiziune este, de asemenea, popular printre turiști, întrucât afișează
receptoare radio din diferite epoci, precum și antene, localizatoare și alte echipamente. Dacă vă place
viteza și adrenalina, atunci ar trebui să vizitați Muzeul Motocicletelor, unde le puteți atinge și fotografia. Nu
mai puțin interesantă din punct de vedere arhitectural în Lahti este clădirea Primăriei. A fost construită în
1912 de arhitectul finlandez Eliel Saarinen. În 1985, clădirea Primăriei a fost substanțial restaurată, iar la
subsol a fost deschis un restaurant confortabil „Tugta”. Singura problemă este că puteți vizita Primăria
doar cu acorduri prealabile. Poate că cea mai frumoasă clădire din Lahti este biserica Ristinkirkko, care a
fost construită în 1978. Proiectantul clădirii Art Nouveau a fost atunci arhitectul Aalto Alvar. În fiecare zi,
această frumoasă biserică este vizitată nu numai de enoriași, ci și de un număr mare de vizitatori. Fani i
artelor plastice ar trebui să viziteze cu siguranță Vesijärvenkatu, 11A, unde se află Muzeul de Grafică. A
fost deschis în 1975 și expune peste 60.000 de capodopere grafice ale unor artiști străini și locali. Aceeași
clădire găzduiește Muzeul de Artă Lahti. Numai că a fost deschis puțin mai devreme, în 1950. O colecție
unică de aproximativ sute de mii de opere de artă diferite este colectată aici, iar muzeul găzduiește în mod
regulat diverse expoziții tematice, expoziții, prelegeri și alte evenimente diferite legate de lumea artei. La
adresa Lahdenkatu 4, se află Muzeul de Istorie, unde vă veți familiariza cu bogata cultură și istorie ale
orașului Lahti. Clădirea muzeului în sine are, de asemenea, un mare interes arhitectural. A fost proiectat
în 1895 de arhitectul finlandez Hjalmar Aberg și a servit inițial ca o clădire de apartamente pentru familia
șambelanului August Fellman. Chiar și în Lahti, puteți vizita un Muzeul de Medicină Militară foarte
neobișnuit și interesant. Muzeul a fost deschis în 1983 și este situat la Helsingintie, 199 B. În acest muzeu
vă puteți familiariza cu diverse exponate, fotografii și documente despre medicina militară. Mai mult,
„perioada” obiectelor expuse este destul de largă – de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial până
în zilele noastre.

* Nu plecați fără să gustați – Deoarece orașul Lahti este situat pe malul lacului, principala sa mândrie
culinară sunt mâncărurile din pește. De asemenea, unitățile locale vor oferi preparate din bucătăria
tradițională finlandeză și italiană, bere de casă, o plăcintă tradițională Kalakukko, produse de patiserie
delicioase și ieftine, supă finlandeză de pește cu smântână, mâncăruri cu carne de vânat și înghețată
neobișnuită cu busuioc. Pentru mâncare proaspătă, mergeți în Piața Centrală, unde există un loc de
desfacere a mărfurilor fermierilor. Dacă vă este foame, atunci puteți lua o gustare în restaurantele și

66
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

cafenelele confortabile, unde vi se va oferi să încercați o varietate de preparate din carne și pește, precum
și delicioasa pâine finlandeză de secară.

Capitală Verde Europeană 2021

Premiul de „Capitală Verde Europeană” pentru 2021 a fost câștigat de orașul Lahti din Finlanda, în 2019.
Tineri activiști de mediu i s-au alăturat comisarului UE, Karmenu Vella, la o ceremonie de premiere
desfășurată la Oslo, în Norvegia la 20 iunie 2019, în cadrul căreia au fost premiate și orașele Limerick
(Irlanda) și Mechelen (Belgia), care au câștigat împreună premiul Frunza verde pentru anul 2020. Un juriu
internațional a decis în unanimitate să acorde orașului Lahti premiul „Capitala verde europeană”. Orașul
a beneficiat de un stimulent financiar de 350.000 EUR pentru a-și lansa în 2021 activitățile specifice.
„Tinerii pot aștepta de la noi să acționăm ca lideri, dar, din ce în ce mai frecvent, aceștia caută un spațiu
în care să poată ei să fie lideri. Au și ei o miză și un drept de a-și face auzită vocea și de a se implica.
Haideți, așadar, să le valorificăm energia și visurile – și să parcurgem împreună calea către orașe verzi.
Felicit orașul Lahti pentru câștigarea acestei competiții dificile într-un moment atât de esențial pentru
planeta noastră. Titlul de Capitală verde europeană pentru 2021 aduce cu sine marea responsabilitate de
a reprezenta un model pentru orașele din întreaga Europă”, a spus Karmenu Vella, comisarul UE pentru
mediu, afaceri maritime și pescuit. Alături de el au fost și doi tineri cetățeni ai UE: Penelope Lea, din Oslo,
o susținătoare în vârstă de 12 ani a orașelor verzi, și Gyna Gylver, o activistă norvegiană în vârstă de 18
ani din domeniul climei, care a călătorit cu trenul de la Barcelona pentru a le vorbi participanților. Gylver a
îndemnat orașele câștigătoare să implice tinerii în inițiativele lor viitoare în materie de sustenabilitate,
67
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

spunând: „Să ne asumăm această sărbătorire!”. Comisarul Vella a felicitat și orașele franceze Lille și
Strasbourg – finaliste ale competiției pentru Capitala verde – pentru eforturile lor în materie de
sustenabilitate. Lille, un oraș al clasei muncitoare, în care un locuitor din patru se situează sub pragul de
sărăcie, a demonstrat că tranziția la sustenabilitate urbană poate deveni accesibilă dacă se pune un accent
puternic pe implicarea publicului și a părților interesate.

O premieră pentru Finlanda

Lahti este prima Capitală verde europeană din regiunea arctică – o zonă cu o încălzire de aproape două
ori mai accelerată decât media globală –, ceea ce înseamnă că orașul este afectat direct de schimbările
climatice. Juriul a lăudat angajamentele ecologice puternice ale orașului Lahti și acțiunile sale accelerate
pentru a deveni neutru din punctul de vedere al emisiilor de dioxid de carbon până în 2025, fără a cumpăra
credite de carbon. Aceasta reprezintă un avans de 10 ani față de obiectivul național al Finlandei pentru
2035 și de 25 de ani față de viziunea UE pentru 2050. Motto-ul orașului, „Soluții locale – Impact global”,
evidențiază modul în care programele și inițiativele sale inovatoare pot fi reproduse cu ușurință de orașele
din întreaga Europă.

Proiecte ecologice în derulare

Anul 2021 reunește municipalitățile din regiunea Lahti și companiile, comunitățile și cetățenii din toată
Finlanda pentru a construi un viitor mai durabil. Proiectul CitiCAP a realizat prima aplicație din lume de
comercializare a cotelor de emisii de carbon pentru persoane fizice, care îi răsplătește pe locuitorii care
merg pe jos, cu bicicleta și care folosesc transportul public pentru a-și reduce propria amprentă de carbon.
Aplicația colectează și date digitale privind mobilitatea și le pune la dispoziție pentru a contribui la
dezvoltarea unor noi servicii de transport pentru cetățeni. Proiectele de la nivel local din Lahti promovează
reutilizarea și partajarea spațiilor publice care se pot închiria, tinerii fiind implicați de timpuriu prin activitățile
orașului de colaborare cu cetățenii. În prezent, 99 % dintre cetățeni locuiesc la cel mult 300 de metri de
zone urbane verzi. Lacul Vesijärvi era grav poluat de industrie, dar a fost transformat într-un exemplu
excelent al realizărilor pe care le pot obține împreună guvernanța, cercetătorii și locuitorii. Provocările
semnificative de mediu au constat în eutrofizarea (îmbogățirea apei în nutrienți, în special în compuși cu
azot și/sau fosfor, determinând o creștere accelerată a algelor și a altor forme vegetale superioare) a
lacului Vesijärvi și o independență mai mare de mașini în centrul orașului. Orașul Lahti a abordat aceste
provocări prin înființarea și finanțarea proiectului Lacul Vesijärvi, unde grupuri de cercetare universitare,
rezidenți, companii locale și autorități lucrează împreună pentru a îmbunătăți starea lacului. Cel puțin 97%
din deșeurile menajere ale orașului se recuperează, datorită unui sistem de înaltă calitate de gestionare a
deșeurilor și de recuperare a energiei.

În luna aprilie a anului 2019, orașul a finalizat o tranziție energetică majoră și a încetat să mai utilizeze
cărbunele. În prezent, acesta alocă aproximativ 180 de milioane EUR pe an pentru o uzină bioenergetică
ecologică. De asemenea, orașul Lahti a înființat consorțiul Lahti City, care a investit 100 de milioane EUR
în dezvoltarea sistemului de transport din centrul orașului, cum ar fi locuri de parcare subterane, noi piste
pentru biciclete și zone pietonale mai largi. Orașul Lahti a prezentat performanțe puternice în majoritatea
zonelor indicator și a demonstrat o înaltă competență în natură și biodiversitate, zgomot și apă. A obținut
un loc de top în clasamente din domeniile calității aerului, deșeurilor, creșterii ecologice și ecoinovației și
guvernanței.

Oraşul Lahti oferă locuitorilor săi bilete de transport şi produse alimentare drept recompense pentru un
comportament eco-responsabil, pentru a-i stimula să reducă emisiile de carbon. Iniţiativa, botezată
„CitiCap” şi finanţată de Uniunea Europeană, propune locuitorilor să îşi urmărească emisiile de carbon
generate în timpul deplasărilor, graţie unei aplicaţii care detectează dacă aceştia circulă cu maşina, cu
68
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

mijloacele de transport în comun, pe jos sau cu bicicleta. În fiecare săptămână, cei care doresc primesc o
„cotă de carbon” care, dacă nu este depăşită la scadenţă, se transformă în „euro virtuali”, care pot fi
schimbaţi pe intrări la piscină, bilete de autobuz sau, pentru gurmanzi, printr-o prăjitură la o cofetărie din
oraş. „Lahti este încă un oraş foarte dependent de maşină, obiectivul nostru este ca în 2030 peste 50%
din toate deplasările să se efectueze via moduri de transport durabil”, a explicat responsabilul pentru acest
proiect, Anna Huttunen. În prezent, 44% dintre deplasările efectuate în oraşul Lahti sunt considerate drept
„durabile”. Obiectivul pe termen lung al proiectului „CitiCap” este să dezvolte o nouă metodă pentru a
încuraja comportamentele mai ecologice, în special prin utilizarea unui sistem de „schimburi personale de
drepturi de emisii de carbon”, care să poată fi reprodus şi de alte oraşe, explică fondatorii. Conceptul se
inspiră din sistemul european de tranzacţionare a certificatelor de emisii, în cadrul căruia companiile şi
guvernele primesc credite de carbon. Dacă depăşesc cotele primite, plătesc, dar dacă emit mai puţin
carbon decât au convenit, pot să vândă certificatele care le-au rămas. „CitiCap a generat foarte mult
interes în întreaga lume, nu doar în Europa dar şi în SUA şi Canada”, a precizat Anna Huttunen. Aplicaţia
CitiCap dă fiecărui participant un „buget” săptămânal de carbon calculat pe baza situaţiei sale personale.
În medie, un locuitor din Lahti, un oraş cu 120.000 de locuitori, „emite în fiecare săptămână echivalentul a
21 de kilograme de CO2”, susţine Ville Uusitalo, responsabil cu cercetarea pentru acest proiect. Aplicaţia
pune utilizatorii în faţa provocării de a-şi reduce emisiile de CO2 cu un sfert, adică să înlocuiască
deplasarea cu maşina pe o distanţă medie de 20 de kilometri cu o distanţă echivalentă prin utilizarea
mijloacelor de transport în comun sau cu bicicleta. Rămâne de văzut dacă recompense mai mari vor
încuraja şi mai mult cetăţenii să renunţe la automobil. În condiţiile în care semi-izolarea impusă în Finlanda
din cauza coronavirusului a provocat o reducere drastică a călătoriilor cu automobilul, creatorii proiectului
spun că deocamdată nu pot evalua care sunt efectele aplicaţiile lor asupra oraşului. Dar asigură că vor
continua să strângă date şi anul acesta, când Lahti va deține pentru un an titlul de „Capitala Verde a
Europei”.

„Ambasadorii verzi” ai schimbării

Tranziția spre orașe durabile trebuie realizată în cel mai scurt timp posibil, nu doar într-un număr mic de
orașe mari sau mici, ci la nivelul tuturor zonelor urbane ale Europei. Din 2010, premiile pentru Capitala
verde europeană cinstesc orașele care inspiră cetățenii să se implice în tranziția către un viitor mai
ecologic. Premiile „Frunza verde europeană” se acordă orașelor mici și mari având între 20.000 și 100.000
de locuitori care acționează ca „ambasadori verzi” pentru alte orașe mai mici. Pe lângă un angajament
mai ferm al cetățenilor, aceste premii aduc numeroase beneficii, cum ar fi recunoașterea practicilor de

69
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

mediu ale unui oraș și creșterea vizibilității acestuia pe plan internațional. Participând, orașele pot și să
atragă investiții care duc la crearea de locuri de muncă și la intensificarea turismului. În orașul Essen, care
a deținut în 2017 titlul de Capitală verde, 1,1 milioane de oameni au vizitat Parcul Gruga pe parcursul
anului respectiv – cu 7,5 % mai mulți decât în anul precedent – pentru a învăța despre natură și despre
biodiversitatea locală. Câștigătorul din 2018, Nijmegen, a îndepărtat 190.000 de dale de pavaj și le-a
înlocuit cu plante și copaci ca parte a activităților sale. În Lahti vor avea loc evenimente de mediu
internaționale și locale pe tot parcursul anului 2021.

Capitală Verde Europeană 2021 – Ceremonia de deschidere

Lahti își va începe oficial anul în calitate de Capitală Verde Europeană 2021 la ceremonia de deschidere
virtuală din 15 ianuarie. Ceremonia de deschidere este un eveniment anual care marchează trecerea
titlului de Capitală Verde Europeană de la un oraș plin de inspirație la altul. Este obligatoriu, dacă doriți,
să ne alăturăm timp de o săptămână ceremoniilor de deschidere, în perioada 15 – 24 ianuarie, când Parcul
Pikku-Vesijärvi și împrejurimile vor fi iluminate pentru a sărbători începutul EGCA 2021. Această
experiență arctică în aer liber este o combinație magnifică de lumină, culori, muzică, organizată de
Sustainable Lahti Foundation. Autor Alina Andrei. Sursa http://www.rador.ro/2021/01/15/capitala-verde-
europeana-2021-lahti-un-oras-altfel/

Hippolyte Desprez la 1848: Unitate teritorială se numește România, dacă nu în limba


tratatelor cel puțin în cea a patriotismului

70
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Susținător al unirii Principatelor Române, Hippolyte Desprez publica în Revue des Deux Mondes din
ianuarie 1848, revistă care apărea la Paris, articolul „Moldo-Valahia și mișcarea românească”, din care
cităm:

Cele două principate, Moldova (Moldavie) și Țara Românească (Valachie) sunt locuite de o populație pe
care o putem considera omogenă, cu toate că o mulțime de greci au sosit acolo, pentru a face avere, și
mai multe mii de țigani (Zingares) trândăvesc în starea lor de primitivitate.

Turcilor, suzeranii țării, nu li se acordă dreptul de a se așeza în principate. Locuitorii din răsăritul
Ungariei, ce ocupă întreaga Transilvanie, Bucovina, Basarabia, sunt frați ai celor din Moldova și Țara
Românească.

Nistrul, Carpații, Tisa, Dunărea și Marea Neagră formează o frontieră naturală a acestor provincii,
împărțite între cele trei mari imperii, și acest vast teritoriu se pare că este predestinat să conțină o
singură națiune (…) Sentimentul național, care a fost încătușat în principate (en Moldo-Valachie), dar nu
sufocat, s-a redeșteptat cu putere.

Încercuiți în nord de slavi-ruși și polonezi, în sud de slavii din Bulgaria și Serbia, la vest de cehi și de
maghiari, românii (les Moldo-Valaques) și-au format o conștiință clară a individualității lor.

Drept consecință naturală a originei și civilizației lor latine, ei au fost de altfel mai mult decât orice popor
al Europei orientale dispuși să sesizeze și să asimileze cu promptitudine ideile noi care triumfau cu
strălucire în Europa latină; primeau cu inima deschisă încurajările care le veneau din Franța.

Inspirați, ca și maghiarii, cehii, polonezii, slavii, grecii, de sentimentul național, românii (les Valaques) au
început să caute civilizația în progresul logic și în desăvârșirea naționalității lor, bucurându-se de o
simpatie vie printre toate populațiile de același sânge românesc, împărțite între cele imperii: Turcia,
Rusia și Austria.

Mișcarea românească (le mouvement roumain) reprezintă această acțiune politică a savanților,
scriitorilor români din principate, Transilvania, Basarabia și Bucovina, pentru unirea celor opt milioane de
români (Roumains), care au supraviețuit celor șaptesprezece secole de crude încercări.

Din punct de vedere al principiului naționalităților, acest popor mutilat nu formează în prezent decât un
singur corp și vasta unitate teritorială pe care locuiește se numește România, dacă nu în limba tratatelor
cel puțin în cea a patriotismului (Romanie).” Sursa traducerii: Paul Cernovodeanu, Călători străini despre
Țările Române în secolul al XIX-lea. Autor Cătălin Pena. Sursa https://evenimentulistoric.ro/hippolyte-
desprez-la-1848-unitate-teritoriala-se-numeste-romania-daca-nu-in-limba-tratatelor-cel-putin-in-cea-a-
patriotismului.html

Realizat

Adriana Tănăsescu,

Director executiv

71